Sunteți pe pagina 1din 2

De la gladiatori la cei 100 de şobolani, sau întunericul celor 21 de secole

Cu toţii ştim de Hipocrate. Fie că am auzit de jurământ, fie că l-am cunoscut ca


fiind primul doctor care a luptat împotriva credinţelor populare şi spirituale privind boala,
sau că am aflat de „degetele hipocratice”, avem cu toţii în minte numele său şi il asociem
cu ceva.
Totuşi, poate cel mai interesant aspect legat de Hipocrate este modelul umorilor,
pe care acesta îl descria în sec. IV î.H. ca fiind explicaţia stării de sănătate, ori a apariţiei
patologicului. Pe scurt, sănătatea era echilibrul dintre cele patru umori ale organismului
nostru: bila roşie sau sângele, bila verde, bila albă sau flegma, respectiv bila neagră. De
fiecare dată când una din aceste umori suferea modificări cantitative (de obicei, când era
în exces), puteam vorbi despre instalarea unei afecţiuni. Celor 4 umori li s-au asociat
temperamente, umoarea având un impact incredibil asupra noastră. Astfel, s-au definit
tipul sangvin (optimist şi iubitor), tipul coleric (caracter labil, impulsiv), flegmaticul
(calm, lipsit de emoţii puternice), respectiv melancolicul (iritabil şi neliniştit).
Deşi Hipocrate a deschis multe drumuri, în prezent rămâne încă neclar la ce se
referea acesta prin bila neagră, ţinând cont că celelalte trei umori şi-au găsit
corespundentul actual. Bila neagră reprezenta, în viziunea sa, secreţia splinei, şi a mai
fost nevoie de încă 21 de secole să treacă şi de apariţia microscopului, pentru a descoperi,
de fapt, structura splinei şi rolurile ei.
Teoriile actuale sunt multe, privind acea “bilă neagră”, până la urmă Hipocrate
credea în ştiinţă, dovezi şi observaţie. Există păreri cum că el ar fi luat contact cu pacienţi
cu hipersplenism şi splenomegalie asociată, care în urma distrucţiei masive de hematii,
prezentau hemoglobinurie. De aici, ar fi venit legătura între persoana apatică, slăbită
(melancolicul), splină, care în aceste cazuri era palpabilă, proeminentă şi culoarea
închisă, anormală a urinei, pe care Hipocrate o pune pe seama excesului de bilă neagră.
Apoi sunt teoriile privind pacienţii cu afecţiuni hepatice, care pe de-o parte
prezintă dereglări în calea bilirubinei, şi au urina puternic colorată, dar au şi hipertensiune
portală, ce conduce şi la splenomegalie.
Deşi teoriile par plauzibile, probabil nu vom fi niciodată siguri de ce a văzut sau
nu a văzut Hipocrate. Totuşi, este sigur faptul că generaţii întregi, cel puţin 2000 de ani,
au crezut în teoria umorală şi au asociat splina cu bila neagră şi cu slăbiciunea fizică.
Astfel, generaţiile următoare au fost convinse că persoanele ce au o splină mai
mare, râd mai puţin. Mai mult, îndepărtarea splinei ar fi
tratamentul cel mai indicat pentru tristeţea cronică.
Ridurile nu erau neaparat efectul îmbătrânirii, cât al
existenţei splinei în corpul uman.
Nu ştim dacă se făcea ceva cu adevărat în acest
sens, dacă s-au încercat proceduri chirurgicale sau doar
s-a scris la nivel ipotetic totul, însă documentele
antichităţii romane au fost mult mai convingătoare.
Gladiatorii, oamenii luptelor, erau caracterizaţi de
spiritul atletic. Din păcate, splina nu era compatibilă cu
acest profil, motiv pentru care, pentru îmbunătăţirea
aptitutidinilor sportive şi atletice ale gladiatorilor, Roma
a fost locul numeroaselor cauterizări de splină.
Aceste convingeri au persistat, iar întâmplările vremii au întărit parcă şi mai mult
aceste teorii. Gândindu-ne doar la malarie, splenomegalia asociată, şi daunele produse în
Europa, putem înţelege cât de uşor era să crezi că splina e un duşman, într-adevăr.
Şi, până la urmă, deşi acum râdem sau dăm ochii peste cap atunci când mai aflăm
de astfel de convingeri, splina aducea multe dificultăţi în înţelegerea ei, chiar dacă se
practicau disecţii frecvent. Spre deosebire de alte organe, splina, macroscopic, nu oferea
vreun detaliu asupra funcţiei. Sigur, stomacul avea doua orificii prin care comunica cu
organe tubulare şi ulterior cu exteriorul, prin alte orificii care erau cunoscute de om, iar
dacă vorbim despre rinichi, plămâni, vezică urinară, ori ficat, povestea rămâne
neschimbată. Splina, în schimb, nu comunica cu nimic altceva, iar cu anatomiştii vremii,
nici atât.
Din fericie, secolul XVII a adus microscopul şi lumină în cazul acestui organ, şi
rapid, au fost descoperite funcţiile splinei, dintr-o dată purtându-se acesteia mai puţină
ură. Îndepărtarea splinei a devenit o operaţie făcută doar în urma unor patologii sau
traumatisme, şi nu pentru tinereţe, fericire ori performanţe atletice mult mai bune.
Ce e, am putea spune, chiar frapant, e experiementul din 1922, în care doi
cercetători americani au supus la întrecere 100 de şobolani, cu jumătate de lot
splenectomizat, în diferite combinaţii, pornind de la documentele din Roma antică.
Rezultatele experimentului ar fi fost pe placul gladiatorilor, câştigătorii întrecerilor fiind
din grupul şobolanilor splenectomizaţi, în majoritatea cazurilor.
Din păcate, nu s-a mai revenit asupra acestui experiment, aşa că nu există
explicaţii legate de statistica studiului. Însă, mai mult ca sigur, Hipocrate ar fi zâmbit în
faţa rozătoarelor învingătoare.

Bibliografie:

1. B.S. Wilkins, Historical review of the spleen, British Journal of Haematology,


2002
2. J.O. Armitage, Clinical Methods: The History, Physical, and Laboratory
Examinations. 3rd edition, 1990
3. American College of Surgeons, Selected Readings in General Surgery: Spleen,
vol. 42, 2016
4. McClusky DA 3rd1, Skandalakis LJ, Colborn GL, Skandalakis JE, Tribute to a
triad: history of splenic anatomy, physiology, and surgery, World Journal of
Surgery, 1999