POLITOLOGIE

Obiectul Politologiei

Politologia este teoria care studiază viaţa politică . Aceasta se prezintă într-o
multitudine de ipostaze care sunt la rândul lor obiect de studiu şi pentru alte discipline, ca de
exemplu filosofia politică, sociologie politică,psihologie politică.
Deosebirea dintre aceste discipline şi politologie constă în următoarele:
1. Politologia oferă un tablou general asupra vieţii sintetizând rezultatele
disciplinelor social politice amintite.
2. Politologie vizează sfera politicului care este foarte largă şi care se referă la
toate problemele individuale adică sfera publică care poate cuprinde domeniul administrativ,
juridic, social e.t.c.
Obiectul de studiu al politologiei îl reprezintă tot ceea ce ţine de viaţa politică adică aşa
numitul politicul care desemnează organizarea unei comunităţi sau societăţi.
În timp opiniile privind politicul au cunoscut diferite variante astfel o serie de
interpretări vizează politicul ca activitate de dobândire păstrare şi executare a puterii nu
numai de organizare a comunităţii cum este considerată de alte orientări.
Politologia prin orientările sale înţelege politicul şi dintr-o altă perspectivă astfel sunt
gânditorii care susţin că viaţa politică este numită să asigure ordinea social, fiindcă nici o
comunitate nu poate exista fără un minim de ordine adică reglementări, norme absolut
necesare pentru funcţionarea acelei comunităţi.
Aceste interpretări evidenţiază care sunt problemele de studiu specifice politologiei.
(ex)
1. Viaţa politică a societăţii ;
2. Organizarea politică a societăţii;
3. Conduita politică individuală şi colectivă ;
4. Acţiunea grupurilor politice şi relaţiile dintre acestea;
5. Acţiunea organizaţiilor politice;
6. Natura puterii politice;
7. Cultura politică (mentalităţile, aptitudinile, valorile, tradiţiile);
8. Relaţiile internaţionale (diplomaţie şi negocierile)

DEMERSUL POLITIC CONŢINE (ex)

Diagnoza care se referă la caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale enunţări
de probleme;
1. Explicaţii ale acestor situaţii;
2. Diagnoza care se referă la caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale,
enunţări de probleme;
3. Previziuni;
4. Argumentări în favoarea sau în defavoarea unei idei;
5. Soluţii de la situaţiile problematice identificate.
 MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ ( ex )

În antichitate a dominat modul de gândire şi analiză speculativ.

Acest mod de gândire nu are ca punct de plecare fapte concrete sau experienţa istorică
ci anumite axiome avansate sau create de gânditor. În felul acesta se produce o dezvoltare
abstractă a acestor premise ajungându-se la construcţii mai mult sau mai puţin imaginare şi
bazate pe o logică proprie. O astfel de gândire duce uneori la utopie şi astfel se pune sub
semnul întrebării realitatea.
Perioada medievală este caracterizată din punct de vedere a stilului de abordare a
politicului de existenţa unui mod descriptiv istoric care este dezvoltat în mod deosebit în
perioada de după Machiaveeli şi dobândeşte o mare importanţă la începutul epocii moderne.
În această manieră se urmăreşte descrierea unor situaţii şi cazuri istorice concrete pe baza
cărora se deduc concluzii privind ordinea politică. Întotdeauna prezentarea faptelor include şi
anumite interpretări care sunt mai mult sau mai puţin subiective sau incomplete de exemplu
aceleaşi mişcări de stradă pot fi interpretate ca simple anomalii sau comportamente deviante
ale unor persoane sau dimpotrivă ca reacţii normale în faţa unor situaţii sociale inacceptabile.
O altă modalitate de abordare este cea folosită de Marx.
Stilul economist de abordare a problemelor politologice se bazează pe două premise:
a. Viaţa politică este determinată de cea economică (sursa Teoria lui Marx).
b. Între problemele politice şi cele economice există un pronunţat paralelism.
În consecinţă acest stil economist încearcă să analizeze politicul în termeni similari
economicului adică pe bază de interese materiale deficienţă, raporturi cost – beneficiu,
concurenţă.
O variantă a acestui stil de gândire este realismul politic care se aplică cu precădere în
domeniul relaţiilor internaţionale şi axat pe încercarea de a înţelege fenomenele prin prisma
unor interese specifice de contro, dominaţie, putere.
În cazul acestui tip de gândire sunt create nişte dificultăţi de faptul că stabilirea
intereselor raţionale ale oamenilor nu este simplă niciodată, pentru că trebuie să distingem
între adevăratele interese şi cele false sau aparente.
Domeniul activităţilor şi domeniilor sociale este atât de complex întru-cât cu greu se
poate discerne între adevăr şi fals.
Stilul sistemic sau structuralismul de gândire care urmăreşte lămurirea fenomenelor
printr-o analiză a politicului ca sistem coerent şi unitar.
Abordarea conceptual analitică este de asemenea un stil de analiză politologică şi se
bazează pe analiza conceptelor fundamentale de politologie cum ar fi: puterea, guvernarea,
statul, libertatea, democraţia, egalitatea, justiţia socială şi confruntarea acestor concepte cu
experienţa practică acumulată în vederea găsirii unor soluţii practice.
Acest mod de abordare pune accent pe critică având drept scop depistarea lipsurilor în
construcţiile politologice.
 ADEVĂR ŞI OBIECTIVITATE ÎN ŞTIINŢELE POLITICE; POLITOLOGIER ŞI
IDEOLOGIE

Nu există nici o garanţie că doctrinele politice elaborate vor atinge obiectivitatea şi

adevărul.
Particularităţile sferei politice complică foarte mult problema adevărului şi a
obiectivităţii.
Principalele surse ale deformării adevărului în privinţa vieţii social politice sunt:
1. Insuficienţa datelor sau chiar absenţa informaţiilor despre fapte relevante;
2. Interpretarea inadecvată a datelor;
3. Interacţiunea dintre fapte şi valori;
4. Imposibilitatea explicării exacte a unor fapte;
5. Ignorarea sistematică a unor fapte relevante datorită unor idei preconcepute
sau unor imagini deformate despre realitatea socială;
6. Caracterul contradictoriu al datelor provenite din domenii diferite de la
persoane diferite;
7. Dificultatea de a deduce legi sau chiar simple reguli din fapte sociale este
maximă.
Ideologia ca termen desemnează un sistem de idei şi de idealuri transformate în
credinţe.
Termenul de ideologie are un sens perorativ adică este definită ca un proces de
disimulare prin care se ascunde poziţia de clasă ( un fel de minciună de clasă).
Marx consideră ideologia a fi o interpretare partizană a situaţiei sociale adică o
reprezentare deformată a realităţii sociale un fel de falsă conştiinţă.
Nietzschi a dezvoltat ideea co oamenii au nevoie de falsuri pentru a putea trăi pentru
că în marea lor majoritate sunt incapabili să se confrunte cu adevărul.
Pornind de la Nietzschi ideologia pare ca nişte neadevăruri utile unui grup social.

FUNCŢIILE IDEOLOGIEI

1. Pentru gânditorii francezi ideologi era o analiză a formării ideilor.

Napoleon i-a acuzat pe aceştia că reprezintă o ameninţare de ordine socială şi a
instaurat o semnificaţie perorativă a termenului, aceea de crez( credinţă).
Marx consideră ideologia ca o răsturnare a realităţii şi social democraţiei şi
opusă ştiinţei a scos în evidenţă o funcţie a acesteia, aceea de distorsionare de modificare de
denaturare a faptelor reale în funcţie de anumite scopuri şi interese de grup.
2. Pentru alţi ideologi, ideologia nu este falsificatoare ci justificatoare adică este
menită să legitimeze interesele unui grup social prezentându-le ca interese generale.
3. În alte interpretări ideologia apare ca integrare adică are rolul de a difuza
convingerea că anumite evenimente sunt esenţiale pentru memoria socială şi pentru
identitatea comunităţii.
 EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE

Principalele etape:
1. Antichitatea şi evul mediu.
În această perioadă ideile la actul politic conţin reprezentarea politicii ca sferă a
organizării şi conducerii unei comunităţi.
Anticii întrebându-se cum trebuie organizată viaţa publică răspunzând prin
stabilirea rolului fiecărui grup social.
Platon stabilea trei grupuri sociale fiecare cu rolul şi locul său: un grup care
conducea (înţelepţi); meşteşugarii care asigura cele necesare existenţei şi al treilea grup
prin care se asigura ordinea gladiatorii (soldaţii).
Distincţia fundamentală între tipurile de conducere se conturează tot în
antichitate astfel aven Tirania sau Dictatura în care puterea este deţinută de un singur
om, Oligarhia sau Aristocraţia în care conducerea aparţine unei elite, Democraţia în
care puterea aparţine poporului.
În Evul Mediu predomina o viziune monarhistă deoarece monarhul trebuie să
conducă ţara aşa cum D-zeu conduce lumea.
În această perioadă apar două concepte anume autoritatea care însemnă dreptul
de a decide şi suveranitatea care înseamnă calitatea de a fi stăpân şi nu stăpânit.
În Evul Mediu târziu apar noi idei referitoare la autoritate şi suveranitate care
sunt laicizate. Tot în această perioadă apare următoarea întrebare „Autoritatea este
nelimitată sau limitată adică poate suveranii să facă orice” ? Răspunsul se referă la
acceptarea unei autorităţi limitate deoarece D-zeu dă şi oamenilor simpli anumite
drepturi şi libertăţi şi deci se conturează o problemă centrală în gândirea politică adică
problema limitelor puterii sau autorităţii.
Câteva secole mai târziu apare ideea constituţionalismului conform căreia
puterea este limitată printr-o lege fundamentală (Constituţia), monarhia este
constituţională şi regele trebuie să accepte prevederile constituţionale. Această idee a
devenit dominantă în politică impunând necesitatea ca oamenii să trăiască după
anumite reguli. Se respinge astfel absolutismul monarhic iar politica apare tot mai
mult ca o activitate de elaborarea şi aplicare a unor reguli privind viaţa politică. Tot
acum apare şi problema puterii adică a îndreptăţirii politici, oamenii întrebându-se
„ cine şi când este îndreptăţit să exercite puterea”?
În epoca modernă se întăreşte şi mai mult ideea că suveranitatea aparţine de
drept majorităţii (poporul este suveran) deci natura puterii este aceea de emanaţia a
unei voinţe colective şi de conducere în vederea atingerii binelui general.
Conducerea democratică presupune aplicarea unor reguli sau legi astfel încât să
se realizeze un program util naţiunii în care să creadă toţi. Chiar şi acest ideal are
dificultăţile lui astfel de multe ori regulile stabilite se încalcă din mai multe motive sau
cauze cum ar fi:
a. caracterul interpretabil al mai multor reguli sau legi;
b. actul de putere este favorizat de unele goluri existente adică
anumite probleme nereglementate de legi, instituindu-se în aceste spaţii abuzuri;
 O idee veche ce apare de la filosoful Loche este aceea că rolul puterii de stat este de a
face dreptate. Conform acestei idei puterea de stat apare ca sistem complex de asigurare a
dreptăţii astfel:
a. legislativul face legi necesare ce definesc dreptatea şi nedreptatea
b. executivul le aplică;
c. justiţia combate conduita deviantă.

În sec al XIX-lea s-a obiectat că dreptatea nu se face în interesul tuturor ci numai în

interesul unor grupuri privilegiate deci că nu se face o politică neutră axată pe interesul public.
Această obiecţie a generat dezbateri care a condus şi la ideea că trebuie făcută o
distincţie chiar şi în privinţa intereselor publice între adevăratele şi falsele interese publice.
Distincţia dintre rezultatele benefice şi cele novice contrar interesului public este vitală.
Numeroşi politologi au pus la îndoială ideea optimistă că grupurile de presiune
reprezintă egal toate interesele sociale şi au scos la iveală că acele grupuri care sunt reduse din
punct de vedere numeric şi foarte bine motivate în obţinerea unor avantaje speciale sunt cele
care îşi promovează foarte bine interesele deci atenţia politologilor trebuie orientată către
aceste aşa numite grupuri active care se opun unei majorităţi tăcute.

SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE

O problemă politică este caracterizată prin faptul că nici un răspuns nu satisface datele
problemei aşa cum sunt puse. O problemă politică nu poate fi soluţionată ea poate fi doar
reglementată.
Specificul problemelor politice nu se evidenţiază doar în existenţa unor interese diferite
sau opuse ci un aspect semnificativ îl constituie diversitatea de scopuri şi valori rareori
compatibile aceste nevoi ca puterea politică să fie dispersată şi nu concentrată.
Mijloacele dispersării puterii politice sunt:
1. dispersarea acesteia între diferite instituţii şi diferiţi lideri;
2. dispersare între organele centrale şi cele locale;
3. dispersare între instituţii guvernamentale şi nonguvernamentale între
cei care exercită temporal puterea şi cei care o critică;
4. negocierea soluţiilor (compromisul).
Toate acestea contribuie la limitare puterii şi la limitare abuzului de putere.
De regulă putere se împarte în două categorii puterea: de a face ceva şi puterea asupra
cuiva. Prima se numeşte puterea concretă iar cea de a două se numeşte puterea socială.
În perioada postbelică sau conturat trei perspective diferite privind natura puterii:
a. Elitiştii consideră că doar câţiva oameni domină politicul, sunt
puternici şi guvernează conform propriilor interese:
b. Pluraliştii consideră că deşi un număr relativ mic de oameni deţin
poziţii cheie în luarea deciziilor aceştia sunt influenţaţi de un număr mare de oameni prin
intermediul fenomenelor de grup.
c. Consideră puterea politică un fenomen controversat care nu trebuie
studiat empiric.
 LEGITIMITATEA PUTERII

În legătură cu puterea se ridică şi problema legitimităţii care se referă la faptul că

aceasta este recunoscută de membrii comunităţii.
În condiţiile actuale legitimitatea politică se referă la acordul de a respecta anumite
reguli de fapt de a respecta Constituţia şi legile ţării respective.

AUTORITATEA ŞI LEGITIMITATEA

Autoritatea este de tipuri diferite iar după M. Weher acestea sunt:

1. autoritatea tradiţională bazată pe obicei;
2. autoritatea legal constituţională bazată pe reglementări scrise;
3. autoritatea charismatică bazată pe carismă;
S-ar mai putea adăuga şi autoritatea militară . Excesul de autoritate poate duce la
autoritarism.
Concepţia liberală despre stat pleacă de la premisa că mecanismele economice sunt
importante deoarece interesele economice ale oamenilor se satisfac prin mecanismul pieţei de
aceea liberalismul consideră că statul nu trebuie să intervină în economie şi nu trebuie să
urmărească satisfacerea unor interese economice ale unor oameni ci trebuie să respecte şi să
asigure respectarea unor reguli ale jocului privind apărarea proprietăţi, respectarea
contractelor e.t.c. La liberali statul este un stat arbitru.
Critici la adresa viziunii liberale despre stat aduce marxismul care a propus o teorie
asupra guvernării plecând de la premisa că statul este un instrument de clasă.
Guvernanţii apără întotdeauna interesele unui grup pe care îl reprezintă.
Concepţiile social democratice contemporane despre stat acordă acestuia o sferă mai
largă de atribuţii decât cea descrisă de marxism. Nu se mai aşteaptă de la stat doar să conducă
economia, să garanteze fericirea tuturor, să lichideze inegalităţile sociale aşa cum susţin
teoriile de stânga din sec. XIX ci se aşteaptă ca statul să ia măsuri pentru a oferi mijloace de
reprezentare a diferitelor grupuri de interese ce crea şi proteja o sferă publică deschisă, a
reglementa pieţele de interes public, a susţin un sistem eficient de justiţie, a promova alianţe
regionale şi transnaţionale e.t.c.

CONCEPŢIA CONSERVATOARE DESPRE STAT

Pragmatismul este un fel de strategie care impune o acţiune elastică adaptată

împrejurărilor specifice ceea ce înseamnă că statul nu înseamnă totul, dar el a afectat cursul
istoriei deoarece două sunt dimensiunile importante ale lui, una despotică şi una
infrastructurală.
Dimensiunea despotică acţionează atunci când statul acţionează liber constrângeri
dimensionale.
Dimensiunea infrastructurală înseamnă abilitatea de a pătrunde în societate şi de a
organiza relaţiile sociale.
 RELAŢIILE POLITICE

Referitor la relaţiile politice funcţionează mai multe modele. În epoca modernă s-au
conturat cele două mari tipuri: modelul conflictual şi modelul cooperării.
Modelul conflictual al raporturilor interumane apare începând de la Macchiaveeli care
susţine că în timp ce oamenii simplii vor să nu fie asupriţi cei puternici vor să îi asuprească
deci se nasc conflicte.
Habbes susţine că relaţiile dintre oameni sunt conflictuale deoarece există un război al
tuturor împotriva tuturor şi omul se comportă ca un lup împotriva altuia.
Machicaveeli consideră că relaţiile conflictuale provin din setea de putere iar Habbes
consideră că sursa conflictului resurse insuficiente.
Modelul cooperării are ca antecedente modelul familial adică oamenii sunt fraţi, copii
ai lui D-zeu şi modelul asociaţiei adică societatea este un fel de asociaţie benevolă cu scopuri
comune. Acest model pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toţi ceilalţi de aceea
nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relaţii de schimb natural avantajos.

REGULA MAJORITĂŢII

Regula majorităţii funcţionează în orice democraţie constând în regula ca decizia finală

să reflecte opinia majorităţii şi deci pe această cale s-ar rezolva atât cooperarea cât şi
conflictul social.
Odată ce majoritatea decide s-ar crede că problemele se pot rezolva cu uşurinţă.
Experienţa istorică contestă însă optimismul manifestat în acest domeniu. (Ex. alegătorii pot
crede în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele sau o anumită strategie este
optimă , când se dovedeşte că este exact invers. Mai mult majoritatea poate abuza de
autoritatea ei impunând minorităţii voinţa sau opţiunea sa, chiar şi atunci când nu se justifică
şi se vorbeşte chiar de o tiranie a majorităţii.

TIPURI DE ORDINE POLITICĂ

Ordinea de tip tradiţional se bazează nu pe reglementări liber consimţite ci pe o viziune

totalizatoare moştenită de la generaţiile anterioare şi care acoperă toate aspectele vieţii sociale,
morale, politice juridice, religioase decurgând de aici o ierarhie socială imuabilă sisteme…..
de drepturi şi îndatoriri principii normative şi reguli pentru fiecare.
Ordinea constituţională care se bazează pe principiul unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti precum şi pe ideea legalităţii politice juridice, şi politice a tuturor membrilor
societăţii conform Constituţiei, estre cea care toate aceste reguli iar puterea politică este
limitată de normele constituţionale ?

COPNTRACTUALISMUL

Ordinea constituţională este tratată ca fiind esenţială pentru orice democraţie deoarece
nu numai individul ci şi guvernarea se supune regulilor, opusul său este anarhismul.
 Contractualismul consideră că legile şi regulile pe care se bazează societatea modernă
sunt liber consimţite şi că de fapt societatea şi statul au apărut ca rezultat al unui contract sau
acord social aşa cum susţine Babbes, Loche şi Rousseau.
Această teorie a fost considerată utilă deoarece:
- asemene contracte ar exista în mod implicit chiar dacă nu au
fost încheiate niciodată;
- oamenii se comportă ca şi cum contractele ar exista;
- existenţa uni aşa zis contract încurajează ignorarea raportului
de forţe în viaţa publică şi astfel contractualismul sugerează că principalele aranjamente
sociale ar rezulta pe baza unui contract liber consimţit şi admis raţional.