Sunteți pe pagina 1din 49

Marketing

Capitolul 1
APARIŢIA, CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE
MARKETINGULUI
1.1. Condiţiile apariţiei marketingului şi referiri
conceptuale
Marketingul a apărut în prima jumătate a secolului XX, în ţările
capitaliste dezvoltate, iniţial ca metodă de studiere şi prospectare a
pieţei.
Termenul este de origine anglo-saxonă ( verbul „to market“ care
în traducere înseamnă a desfăşura tranzacţii de piaţă, a cumpăra şi
a vinde).
Primele practici de marketing au apărut în S.U.A., la
Întreprinderea General Electric Company.
Încercările de explicare teoretică a marketingului, de
conceptualizare a lui, s-au materializat într-o gamă variată de definţii
care au evoluat în timp.
Din studiul lucrărilor de specialitate rezultă că s-au conturat două
categorii de concepte de marketing şi anume: clasice sau înguste şi
moderne sau largi ( 1, 2, 3, 4, 7, 19, 42 ).
O largă circulaţie a cunoscut-o definiţia elaborată în 1937 de
către Asociaţia Americană de Marketing (AMA), potrivit căreia, prin
marketing se înţelege „studiul simultan al activităţilor economice
privitoare la tendinţa producţiei, înregistrarea şi analiza datelor
referitoare la fluxul bunurilor şi serviciilor de la producător la
consumator sau utilizator“.
Profesorul american Philip Kotler (31), specialist de reputaţie
mondială cunoscut în literatura de specialitate drept “părintele
marketingului”arăta că potrivit acestui concept clasic, marketingul era
considerat doar un mijloc de vânzare şi promovare a produselor.
De altfel, punctul de plecare îl constituia nu clientul
(consumatorul), ci produsele şi serviciile care trebuiau valorificate pe
piaţă.
Ph. Kotler arăta că schimbul este un proces prin care se
urmăreşte obţinerea unui produs dorit, constituind, în acelaşi timp, un
concept definitoriu pentru marketing.
Realizarea schimbului presupune îndeplinirea a cinci condiţii,
peste care s-au suprapus acţiuni şi concepte specifice marketingului,
lărgind sfera de cuprindere a acestuia:
3
Marketing
1 – să existe cel puţin două părţi: o parte mai activă în căutarea
realizării unui schimb – numită marketer şi cealaltă parte numită
client efectiv sau client potenţial;
2 – fiecare parte să deţină ceva care are o valoare pentru
cealaltă parte, generând premizele efectuării tranzacţiei şi dezvoltând
în timp marketingul tranzacţional;
3 – fiecare parte să fie capabilă să comunice şi să pună la
dispoziţie produsul, realizând prin procesul negocierii relaţii reciproc
avantajoase, consolidând un tip special de marketing denumit
marketing de relaţie;
4 – fiecare parte să aibă libertatea de a accepta sau de a
refuza oferta, contribuind la formarea, funcţionarea şi perfecţionarea
a ceea ce metaforic este numită „coloana vertebrală a
marketingului“, adică piaţa;
5 – fiecare parte să considere că este de dorit sau este potrivit
să trateze cu cealaltă parte, condiţiile ce au condus la elaborarea de
strategii şi programe de comunicare, promovare, publicitate şi relaţii
publice.
În decursul timpului s-a conturat tot mai pregnant mentalitatea
economică bazată pe piaţă şi pe consumator, numită orientare de
marketing, care a condus la o serie de sintagme specifice.
Aceste sintagme au rezultat din practica şi esenţa gândirii de
marketing, în care obiectivul ţintă a fost piaţa.
Orientarea firmelor spre producţie a caracterizat perioada 1900-
1920 şi a vizat, în principal, satisfacerea nevoilor fundamentale ale
consumatorilor, în condiţiile unei concurenţe slabe, când
“mentalitatea că tot ceea ce putem produce, putem vinde“ domina
acţiunile conducerii acestora.
Încercând să fixeze în timp caracterizarea etapelor privind
procesul de dezvoltare a marketingului în Statele Unite ale Americii,
Robert L. King (30) distinge, independent de Ph. Kotler, aceleaşi
caracteristici, diferenţiind doar durata perioadelor:
 1900-1930 – orientarea spre producţie;
 1930-1950 – orientarea spre vânzări;
 1950-în prezent – orientarea spre marketing.
Henry Assael (4), redă sugestiv orientările din trecut şi din
prezent ale marketingului, adăugând începând cu anul 1980 conceptul
de marketing strategic ca rezultat al însumării orientării spre client şi
concurenţă şi care caracterizează prezentul (fig. 1.1).
Concluzionând, evidenţiem faptul că în literatura de specialitate,
părerile privind apariţia marketingului, sunt împărţite mai ales în
privinţa stabilirii perioadei de debut.
O contribuţie esenţială la definirea conceptului de marketing o
aduce specialistul american W.J.Stanton (42), arătând că “marketin-
4
Marketing

Conceptul de marketing strategic*

Orientarea spre concurenţă

Orientarea spre client

Orientarea spre vânzare

Orientarea spre producţie

1900 1930 1950


1970 1990
*
Conceptul de marketing strategic = orientarea spre client + orientarea spre concurenţă
Fig. 1.1 – Orientarea marketingului în perioada 1900-1970

gul este un întreg sistem de actvităţi economice intercondiţionate,


referitoare la programarea, preţurile şi distribuţia produselor şi
serviciilor menite să satisfacă consumatorii actuali şi potenţiali“.
După specialistul francez A.Denner (20), marketingul cuprinde
„analiza permanentă a cererii de consum, pe de o parte, şi pe de
altă parte, stabilirea şi punerea în acţiune a mijloacelor de
satisfacere a acesteia, în condiţiile unui profit optim“.
Succint, marketingul poate apare sub forma unei ecuaţii, de
forma:
marketingul (M) = satisfacerea cererii (SC) + profitul (P)
A doua categorie de definiţii sunt cele moderne sau largi, între care
cele formulate de Ph.Kotler, W.Alderson, J.Mc.Carthy, evidenţiază faptul
că “marketingul este deopotrivă un set de activităţi realizate de
întreprinderi şi un proces social” ( 1 ) .
Apare necesitatea lărgirii conceptului de marketing prin noi
orientări, cum ar fi: marketingul societal sau macromarketingul.
Ph.Kotler şi G.Zaltman ( 30 ) definesc macromarketingul ca
fiind “instalarea, punerea în operă şi controlul programelor menite să
influenţeze acceptarea ideilor sociale şi care necesită luarea în
considerare a planificării produselor, preţurilor, studiilor de piaţă,
distribuţiei, comunicaţiei, etc.”.
S.D.Hunt, defineşte marketingul ca fiind “o ştiinţă a
comportamentului, care explică relaţiile de schimb existente între
cumpărători şi vânzători”, evidenţiind elementele esenţiale care se
referă la următoarele:
 comportamentul consumatorului faţă de schimburile legate de
sfera consumului care s-ar putea sintetiza prin răspunsul la
câteva întrebări (pentru ce cumpără ? ce cumpără ? cât
5
Marketing
cumpără ? unde cumpără ? cum cumpără ? la ce preţ
cumpără ?, etc.);
 comportamentul vânzătorului faţă de schimburile legate de
sfera consumului;
 cadrul instituţional pentru facilitarea schimburilor legate de
sfera consumului;
 consecinţele asupra populaţiei rezultate din comportamentul
cumpărătorului, vânzătorului şi a cadrului instituţional.
De asemenea, evidenţiem şi conceptul de marketing-
management, care după A.J.Haward ( 28 ) reprezintă “luarea unor
decizii în legătură cu politica de produs, de promovare, de distribuţie
şi localizare a cererii de consum”.
Una din direcţiile în care a evoluat marketingul modern este
constituirea unui domeniu nou, distinct al marketingului, marketingul
intern ( 7 ).
Marketingul intern reprezintă atragerea, perfecţionarea şi
păstrarea angajaţilor firmei în funcţii care să asigure utilizarea maximă
şi eficientă a capacităţilor de muncă şi asigurarea unui sistem de
motivaţii care să permită satisfacerea atât a necesităţilor materiale, cât
şi a aspiraţiilor de ordin profesional ale personalului firmei.
Marketingul intern poate fi asimilat cu arta de a te comporta cu
personalul firmei, respectiv cu consumatorii săi interni, de unde şi
ideea că „un angajat mulţumit se transformă într-un veritabil
agent de marketing al firmei“.
În ultimile două decenii, o dezvoltare puternică a cunoscut-o
marketingul direct.
Orientarea firmelor spre marketingul direct a fost favorizată şi de
progresele înregistrate în domeniul informaţiei şi telecomunicaţiilor
(32, 44, 45).
Potrivit Asociaţiei de Marketing Direct, noţiunea de marketing
direct se defineşte astfel: „marketingul direct este un marketing
interactiv care utilizează mai multe mijloace în vederea obţinerii
unui răspuns şiăsau unei tranzacţii localizate“.
Noţiunea este extinsă la aceea de marketing relaţional care se
referă la “un mijloc de acces la un client al cărui profil a intrat într-o
bancă de date”.
În prezent, marketingul direct este în plină dezvoltare şi are ca
principal obiectiv o mai bună satisfacere a cerinţelor consumatorului,
prin iniţierea a numeroase acţiuni de fond sau prin integrarea într-o
strategie a marketingului global şi de comunicaţii (32).
Dezvoltarea marketingului direct a condus la apariţia
marketingului direct integrat (36).

6
Marketing
Apare şi conceptul de marketing global şi mondializarea
pieţelor agroalimentare, care, potrivit specialistului francez François
d'Hauteville (în 1996), apare ca o strategie a ofertei, ca un răspuns a
unei standardizări a cererii de consum.
În numeroase lucrări de specialitate ( 10, 23, 24, 33, 43), este
abordat conceptul de marketing-mix sau conceptul celor 4 P:
produs, preţ, plasament (distribuţie), promovare, care poate fi
imaginat ca un cerc ce începe cu momentul planificării producţiei,
recoltării, transportului, depozitării, prelucrării şi se încheie odată cu
distribuţia produselor rezultate din prelucrare către consumator.
Mixul de marketing reprezintă o combinaţie a acestor factori,
care pot influenţa succesul dezvoltării unei afaceri profitabile
(fig.1.2.):

Produs

Mixul de
Plasame Preţ
marketing
nt (4 P)

Promova
re
Fig. 1.2. – Mixul de marketing (conceptul celor 4 P)

Marketingul este considerat drept “ştiinţa care studiază legile,


mecanismele şi procedeele adaptării producţiei, ca volum şi
structură, la necesităţile pieţei, în vederea creerii unei corelaţii
optime între cererea şi oferta de mărfuri, pornind de la cerinţele
satisfacerii nevoilor de consum şi realizării profitului
întreprinderilor, folosind în acest scop metode şi tehnici
corespunzătoare” ( 2, 6).
De asemenea, conceptul celor 4 P este extins la conceptul celor
7 P(fig. 1.3.).
Marketingul poate fi definit ca “un ansamblu de activităţi,
metode şi tehnici care au ca obiect descoperirea nevoilor actuale şi
viitoare ale societăţii, atât în ce priveşte bunurile de consum, cât şi
mijloacele de producţie, adaptarea producţiei (ca volum, structură,
calitate şi preţ) la aceste necesităţi şi satisfacerea lor la momentul şi
în locurile unde sunt cerute, asigurând ridicarea eficienţei economice
a activităţii întreprinderilor”.
Programarea procesului de marketing presupune realizarea
următorului parcurs (fig. 1.4):

7
Marketing
 stabiliţi poziţia prezentă - unde sunteţi ?
 completaţi auditul intern – ce aţi obţinut ?

Preţ
Produs Plasam
ent

Mixul de
Particip marketi Promov
anţi ng are
(7 P)

Proces
Planifica
de
re
marketi
ng

Fig. 1.3. – Conceptul celor 7 P (18)

Planul
Audit de
Mixul
ul marketi Obiective
de
inter ng
marketi le
n ng Revizuir
e şi
corecţie

Poziţi Audit
a ul
preze exter
ntă n
Fig. 1.4. – Planificarea procesului de marketing (18)

 analizaţi auditul extern – cât de mare este piaţa


dumneavoastră şi care vă sunt concurenţii ?
 determinaţi mixul de marketing -ce trebuie să faceţi?
 prezentaţi obiectivele – ce doriţi să realizaţi ?
 pregătiţi planul de marketing – cum obţineţi ceea ce
v-aţi propus ?
 revizuiţi şi corectaţi –sunteţi încă pe calea cea bună ?
Marketingul este, în acelaşi timp, un mod de gândire şi un mod
de acţiune practică.
În sinteză, marketingul se caracterizează prin următoarele
elemente esenţiale:
1. – constituie o nouă concepţie asupra organizării şi
desfăşurării activităţilor economice, potrivit căreia orice activitate
economică trebuie îndreptată în direcţia satisfacerii cerinţelor
consumatorilor, efective şi potenţiale, cu maximum de eficienţă;

8
Marketing
2. – marketingul nu este doar un produs al gândirii abstracte, el
este un produs al activităţii practice, reprezentând nu numai o optică,
ci şi o activitate practică, concretă;
3. – marketingul nu se identifică cu conducerea firmei, el
reprezintă o subdiviziune a acesteia, în organigrama firmelor,
delimitându-se compartimente, servicii sau birouri de marketing;
4. – marketingul presupune utilizarea unui instrumentar special,
adecvat pentru cercetarea nevoilor de consum, pentru investigarea
pieţei, pentru fundamentarea ştiinţifică a deciziilor de marketing.
După profesorul român M.C. Demetrescu ( 19 ), , “marketingul
este un proces de cunoaştere a pieţei potenţiale actuale şi viitoare,
în scopul adaptării producţiei pentru satisfacerea cerinţelor
consumatorilor şi realizarea de profit de către firmele
producătoare, prin conceperea, promovarea, schimbul şi
distribuţia raţională şi eficientă a bunurilor şi serviciilor către
consumatori”.
Marketingul trebuie deosebit şi de studierea pieţei, noţiune care
exprimă mărimea, structura, localizarea şi caracteristicile acesteia,
văzută fie geografic, fie din punct de vedere al unui segment sau a
unei categorii a populaţiei, etc.
Procesul de marketing presupune o intercondiţionare între
ipoteze, obiective, acţiuni şi performanţe, în care „feed-back-ul“ joacă
un rol esenţial (fig.1.5.).

Ipoteze
Marketing
strategic

Obiective Acţiuni Performanţ


Planul de Marketing e
marketing operativ Marketing
audit

FEED-BACK

Fig. 1.5. – Feed–back-ul în procesul de marketing

1.2. Rolul, funcţiile şi domeniile aplicării marketingului

Relaţiile complexe dintre producţie şi consum impun ca o nece-


sitate obiectivă, cunoaşterea şi studierea temeinică a rolului, funcţiilor
şi domeniilor de aplicare a marketingului.
9
Marketing
În acest context se poate evidenţia rolul şi strategia de
marketing faţă de situaţia cererii de consum pe piaţa produselor
agricole şi agroalimentare (tab. 1.1.).

Tabelul 1.1.
Rolul şi strategia de marketing faţă de starea cererii de consum
pe piaţa bunurilor şi serviciilor
Starea cererii de Rolul Strategia
consum pe piaţă marketingului de marketing
Cerere negativă "Demistificarea" cererii Conversie
Absenţa cererii A crea cererea Stimulare
Cerere latentă A dezvolta cererea Dezvoltare
Cerere în scădere A "revitaliza" cererea Remarketing
Cerere fluctuantă A regulariza cererea Sincromarketing
Cerere completă A menţine cererea Întreţinere
Cerere excesivă A reduce cererea Demarketing
Cerere indezirabilă A distruge cererea Antimarketing
Sursa : 31
Marketingul îndeplineşte un rol deosebit în promovarea noului,
a progresului tehnic. Orice decizie de dezvoltare sau lansare a unui
produs nou trebuie să se bazeze pe un amplu volum de informaţii
tehnice, ştiinţifice, economice, juridice, etc.
Rolul marketingului agroalimentar include şi activităţi situate
în avalul producţiei agricole, cum ar fi:
 activităţi de prelucrare a materiilor prime şi obţinerea
unor produse agroalimentare necesare pieţei interne
sau externe;
 stocarea sau depozitarea unor produse agricole şi
agroalimentare, care include operaţiuni de
condiţionare, sortare, ambalare, livrare, etc.;
 achiziţionarea de produse agricole şi agroalimentare
prin unităţi specializate (piaţa de gros, asociaţii sau
cooperative de achiziţionare şi valorificare a
produselor agricole, etc.), în vederea aprovizionării
pieţei agrare corespunzător cerinţelor şi exigenţelor
consumatorilor;
 organizarea unor reţele de magazine proprii (mai ales
în cazul asociaţiilor de producători) prin care să se
valorifice o parte din produsele agricole şi
agroalimentare.
Marketingul evidenţiază mai multe alternative de rezolvare
a obiectivelor propuse şi oferă astfel firmelor posibilitatea de a alege
şi de a propaga mai rapid în teritoriu soluţiile recomandate.
10
Cercetare Producţie Piaţă

Marketing PROVENIEN}A
IDEII
Marketingul coordonează activitatea
NOULUI PRODUS
tuturor compartimentelor
ce contribuie la introducerea noilor produse: inventarierea ideilor,
studiul pieţei, concepţia tehnică şi economică Concepţia
Concepţia a produsului nou,
tehnică Marketin economic
comercializarea, luarea deciziilor, etc.
g
(fig. 1.6).
a ă
produsul
produsului agroalim a
produsului
a ui entar produsul
a
AGROALIMEN ui
TAR
tehnică MARKETING economică
Concepţia R Concepţia

AGROALIMEN
TARRR
NOULUI PRODUS
PROVENIEN}A IDEII

Cercetare Producţie Piaţă

Fig.. 1.6. – Rolul marketingului în procesul de proiectare a noilor


produse

. În condiţiile trecerii de la „piaţa producătorului“ la „piaţa


cumpărătorului“, firmele nu se mai adresează unei pieţe necunoscute,
ci unei pieţe atent studiate, a cărei evoluţie este ştiinţific anticipată.
Procesul de pătrundere a marketingului în optica şi activitatea
firmei agricole şi agroalimentare are ca punct de plecare constituirea
unui compartiment, serviciu sau birou de marketing, care vor putea
acţiona pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor specifice.
Marketingul este o ştiinţă de sinteză şi în acelaşi timp o
disciplină mozaicată.
Ca ştiinţă de sinteză a rezultat din aplicarea, însuşirea şi
asimilarea unor concepte, metode şi practici elaborate în alte domenii
de gândire şi cercetare, cum ar fi: analiza economică, sociologia,
psihologia, psihosociologia, antropologia, matematica, informatica,
ş.a.
Caracterul mozaicat al marketingului provine din utilizarea
unor metode specifice altor discipline, care aparţin în mod distinct
domeniilor originale din care au fost împrumutate, fără a fi anexate:
analiza contabilă a costurilor, comunicaţiile şi teoria informaţiei,
relaţiile interindividuale în cadrul firmelor, ştiinţa conducerii, unele
cercetări operaţionale, ş.a.
Majoritatea specialiştilor consideră drept funcţii ale
marketingului activităţile economice legate de fluxul produselor şi
serviciilor până la consumator, cum ar fi: transportul, depozitarea,
vânzarea, cumpărarea.

11
Marketing
J.Mc. Carthy şi Shapiro (35), consideră aceste activităţi drept
funcţii universale ale marketingului, întâlnite în orice economie,
denumite uneori şi de „serivicii marketing“.
Charles Philips şi Delbert Duncan (40), prezintă următoarea
clasificare a funcţiilor marketingului:
1. – Funcţii implicând transferul titlului de proprietate
(cumpărarea, vânzarea);
2. – Funcţii implicând distribuţia fizică, în care se includ
transportul, depozitarea şi stocarea;
3. – Funcţii care facilitează realizarea primelor două categorii
(standardizarea şi dozarea, finanţarea, asumarea riscului, informaţii
asupra pieţei).
La nivelul firmelor sunt considerate următoarele patru
funcţii:
1. estimarea potenţialului firmei;
2. planningul şi programul efortului de marketing;
3. organizarea şi managementul activităţilor de marketing;
4. evaluarea şi adaptarea efortului de marketing.
Profesorul M.C. Demestrescu (19) realizează această distincţie
prezentând o schemă potrivit căreia, la nivelul întreprinderii,
marketingul îndeplineşte două funcţii: atragerea cererii de consum şi
satisfacerea acesteia.
Indiferent de domeniul concret de aplicare a lui, marketingul
îndeplineşte o serie de funcţii generale, comune tuturor
întreprinderilor, dintre care cele mai importante sunt(23):
1. – Investigarea pieţei şi a nevoilor de consum, prin care se
urmăreşte atât prospectarea pieţei prezente, cât şi a celei potenţiale, a
nevoilor solvabile, cât şi a ansamblului nevoilor de consum, a
motivaţiei consumului etc.
Această funcţie premisă are un caracter permanent şi de regulă,
precede celelalte funcţii ale marketingului, pregătindu-le condiţiile de
realizare.
2. – Creşterea adaptabilităţii firmei la dinamica mediului
extern are în vedere noua orientare asupra relaţiei „firmă-piaţă” şi
vizează asigurarea unui grad cât mai ridicat de adaptabilitate a firmei
faţă de schimbările mediului în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce
va determina:
 promovarea noului, înnoirea şi diversificarea ofertei de
mărfuri;
 perfecţionarea continuă a formelor de distribuţie şi
comercializare;
 diversificarea acţiunilor promoţionale etc.
Pe plan macroeconomic, această “funcţie mijloc de acţiune”
presupune ca adaptarea producţiei, a activităţilor comerciale şi de
12
Marketing
prestări de servicii la nevoile de consum să se realizeze astfel încât să
asigure o corelaţie dinamică între ofertă şi cererea de consum.
3. – Satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor de consum
reprezenintă scopul întregii activităţi de marketing; ea are în vedere
un ansamblu de măsuri pentru realizarea bunurilor necesare
consumului, distribuirea lor în condiţii optime, asigurarea unor
posibilităţi largi de alegere, în concordanţă cu gusturile şi preferinţele
consumatorilor, lărgirea gamei serviciilor comerciale (case de comenzi
în marile magazine alimentare, microcase de comenzi în marile fabrici
şi uzine etc.), informarea consumatorilor asupra modalităţilor optime
de folosire a produselor etc.; această funcţie are în vedere şi educarea
gustului consumatorilor, cât şi orientarea cererii de consum în
concordanţă cu interesele generale ale ridicării nivelului de civilizaţie
al societăţii.
4. – Creşterea eficienţei economice presupune, în primul rând,
alocarea judicioasă a resurselor, optimizarea structurii producţiei, a
întregii activităţi economice (producţie-transport-depozitare-
valorificare), etc.
Domeniile de aplicare a marketingului sunt diverse:
 cercetarea produsului şi a posibilităţilor interne de
producţie;
 măsurarea dimensiunilor cantitative ale pieţei (cote
de import, vămi, taxe de import, impozite interne,
etc.);
 evaluarea cererii de consum (mărime, evoluţie în
perspectivă, etc.);
 preţurile şi condiţiile de plată;
 canalele de marketing;
 promovarea produselor şi serviciilor;
 prospectarea consumului, identificarea nevoilor de
consum şi orientarea acestora;
 cercetarea preferinţelor consumatorilor, a motivaţiei
acestor preferinţe şi modul de manifestare a cererii de
consum pe piaţă;
 luarea deciziei de producere a bunurilor cerute pe
piaţa internă şi externă şi de efectuare a investiţiilor
necesare pentru realizarea acestor mărfuri;
 proiectarea viitorului produs sau a unei game de
produse noi pentru satisfacerea nevoilor şi
preferinţelor consumatorilor;
 testarea în rândul viitorilor consumatori a noilor
produse şi introducerea în producţia de serie;

13
Marketing
 stabilirea preţurilor produselor, atât la lansare, cât şi
în diferitele etape ale ciclului de viaţă a acestora;
 pregătirea pieţei pentru acceptarea produsului,
lansarea acestuia şi menţinerea atenţiei
cumpărătorilor asupra produsului respectiv;
 distribuţia produsului de la producător la consumator,
astfel încât consumatorul să poată găsi marfa
potrivită în locul potrivit şi la timpul potrivit, în
cantitatea şi la preţul corespunzător puterii lui de
cumpărare;
 organizarea şi impulsionarea vânzării, asocierea
produselor în vânzare şi organizarea de prestări de
servicii în favoarea consumatorilor în vederea
satisfacerii complete a unor nevoi;
 urmărirea comportării produsului în consum,
studierea gradului de satisfacere a nevoilor de
consum, a atitudinii consumatorilor şi stabilirea
posibilităţilor de îmbunătăţire a produsului sau de
înlocuire a acestuia cu un nou produs.
Marketingul are menirea să evidenţieze “ceea ce se vinde, cum,
unde şi cât”, prin identificarea cerinţelor nesatisfăcute ale
consumatorilor, prin creşterea cererii şi satisfacerea acesteia, prin
coordonarea tuturor funcţiilor privind direct sau indirect pe
consumatori, etc.
În economiile de piaţă liberă, orice firmă modernă cu activitate
orientată spre marketing, trebuie să se caracterizeze prin câteva
trăsături specifice:
 receptivitate faţă de cerinţele societăţii, ale pieţei;
 cunoaşterea riguroasă a cerinţelor, urmărirea
sistematică şi chiar anticiparea lor;
 înaltă capacitate de adaptare a activităţii la evoluţia
cerinţelor de consum, la dinamica pieţei;
 flexibilitate în mecanismul de funcţionare a unităţilor
economice;
 inventivitate, spirit creator, preocupări permanente
pentru înnoire şi modernizare (produs, servicii, forme
de distribuţie, metode de promovare, relaţiile unităţii
cu piaţa);
 viziune unitară asupra întregului set de activităţi, pe
întregul lanţ economic (de la proiectarea produsului
până la intrarea efectivă în consum);

14
Marketing
 eficienaţă maximă, ca rezultat al orientării activităţii
economice către nevoile reale de consum, către
cerinţele pieţei, ale mediului său înconjurător.
Domeniile aplicării marketingului pot fi analizate şi în funcţie
de alte criterii şi anume:
a) – după criteriul teritorial (natura pieţei căreia i se
adresează) deosebim:
 marketing intern;
 marketing internaţional iar în cadrul marketingului
internaţional distingem marketingul de import şi
marketingul de export.
b) – după nivelul specializării economice întâlnim:
 macromarketingul (ce se aplică la nivelul unei ramuri
sau la scara întregii economii naţionale);
 micromarketingul (când se aplică la nivelul firmelor).
c) – după natura activităţii economice (a producţiei), putem
deosebi:
 marketingul bunurilor destinate consumului
productiv;
 marketingul bunurilor de consum individual al
populaţiei (carne, lapte, ouă, fructe, struguri, etc.).
d) – după ramura economică la care se referă deosebim :
 marketingul agricol (agromarketingul);
 marketingul industrial;
 marketingul comercial;
 marketingul serviciilor (turistic, bancar, al
transporturilor), etc.
e) – după grupa de produse distingem :
 marketingul cărnii;
 marketingul laptelui şi al derivatelor din lapte;
 marketingul cerealelor;
 marketingul fructelor şi legumelor, etc., care
împreună cu alte produse agricole şi agroalimentare
formează marketingul agroalimentar.

15
Marketing

Capitolul 2
MEDIUL EXTERN AL ÎNTREPRINDERII
2.1. Consideraţii generale privind mediul extern al
întreprinderii
Activitatea tehnică şi economico-financiară a oricărui agent
economic este influenţată de o multitudine de factori din domeniul
economic, social, cultural, juridic, politic, demografic, ecologic, etc.,
care alcătuiesc mediul extern al firmei agricole şi agroalimentare.
Cu toate acestea, între componentele mediului extern au loc
modificări evidente, care contribuie la asigurarea unei fizionomii de
ansamblu a acestuia.
Corespunzător acestor schimbări, mediul extern al firmelor
agricole şi agroalimentare poate trece prin mai multe forme:
 mediul stabil se caracterizează printr-o evoluţie lentă şi
previzibilă a fenomenelor, care nu ridică probleme esenţiale
de adaptare a firmelor se întâlneşte destul de rar;
 mediul instabil este caracteristic mai ales ţărilor care trec de
la o eonomie centralizată (de comandă), spre o economie de
piaţă liberă (concurenţială); într-un asemenea tip de mediu,
firmele trebuie să-şi sporească capacitatea de adaptare în
concordanţă cu direcţia şi mărimea schimbărilor ce apar;
 mediul turbulent, spre deosebire de celelalte două tipuri de
mediu, se opune firmelor printr-o serie de schimbări bruşte,
imprevizibile, care ridică grave probleme adaptare sau de
supravieţuire.
Mediul extern al firmelor agricole şi agroalimentare cuprinde
componente cu care unitatea intră în relaţii directe formând
micromediul întreprinderii şi altele, cu care relaţiile firmei sunt
indirecte, mai îndepărtate, mai slabe, alcătuind macromediul
întreprinderii.

2.2. Macromediul întreprinderii

Totalitatea factorilor pe care firma nu-i poate influenţa formează


macromediul.
În literatura de specialitate sunt citate următoarele componente
ale macromediului: mediul demografic economic, tehnologic, cultural,
politic, instituţional (legislativ) şi natural.
Mediul demografic cuprinde populaţia situată în zona de
activitate a firmei şi reprezintă sursa de asigurare cu forţa de muncă a
acesteia.
16
Marketing
Mediul economic este alcătuit din totalitatea elementelor care
compun viaţa economică în arealul de activitate al firmei agricole
şiăsau agroalimentare.
Mediul tehnologic în care îşi desfăşoară activitatea firmele
agricole şi agroalimentare este alcătuit din elementele care relevă
modalităţile de realizare a produselor şi serviciilor necesare
consumatorilor.
Mediul cultural este format din totalitatea elementelor care
vizează sistemul de valori, obiceiurile, tradiţiile, cerinţele şi normele
de conduită ale populaţiei în societate.
În funcţie de aceste elemente se formează, între altele,
comportamentul de cumpărare şi de consum al clienţilor la care firma
producătoare, distribuitoare sau comercială trebuie să se adapteze.
Mediul politic evidenţiază în concordanţă cu specificul fiecărei
ţări, structurile societăţii, clasele sociale şi rolul lor în societate, forţele
politice şi raporturile dintre ele, gradul de implicare a statului în
economie, gradul de stabilitate a climatului politic intern, zonal şi
internaţional, etc.
Mediul instituţional este alcătuit din totalitatea normelor de
natură juridică cu referire directă sau indirectă asupra activităţii de
piaţă a firmei agricole şiăsau agroalimentare.
În această categorie se includ şi reglementările elaborate de
organisme interne şi internaţionale (norme tehnice, convenţii,
recomandări, regulamente, etc.) cu privire la armonizarea practicilor
comerciale, la facilitarea documentelor de plată, etc.
Mediul natural este reprezentat de relief şi condiţiile
pedoclimatice dintr-un anumit areal.
Mediul natural joacă un rol esenţial în desfăşurarea activităţilor
de piaţă, mai ales privind localizarea teritorială a ofertei, cât şi a
distribuţiei fizice a produselor agricole şi agroalimentare.

2.3. Micromediul întreprinderii

Micromediul întreprinderii este alcătuit din mai multe elemente


şi anume:
 furnizorii de mărfuri;
 prestatorii de servicii;
 furnizorii forţei de muncă;
 clienţii;
 concurenţii ;
 organismele publice.

17
Marketing
Furnizorii de mărfuri pot fi unităţi cu personalitate juridică
(private,de stat sau mixte), care, în baza unor relaţii de vânzare-
cumpărare, pot asigura firmelor resursele necesare de materii prime,
materiale, echipamente, maşini şi utilaje, etc.
Prestatorii de servicii pot fi reprezentaţi de firme private, de stat
sau mixte, care realizează o gamă largă de servicii necesare
îndeplinirii obiectului de activitate al firmelor.
În această categorie se includ şi intermediarii (firme de comerţ,
firme de transport, firme de consultanţă, agenţii de publicitate, etc.) şi
mai ales, prestatorii de servicii bancare, cu care firmele se confruntă în
cadrul pieţei financiare.
Furnizorii forţei de muncă sunt agenţi de mediu, care pot
influenţa direct activitatea firmelor, ca urmare a rolului şi importanţei
forţei de muncă în procesul de producţie, distribuţie şi valorificare. În
această categorie se includ instituţiile de învăţământ (de la şcolile
profesionale şi până la instituţiile de învăţământ superior), oficiile de
forţă de muncă şi şomaj, precum şi persoanele aflate în căutarea unui
loc de muncă.
Clienţii formează cercul firmelor, instituţiilor şi al persoanelor
fizice cu care firma agricolă şiăsau agroalimentară are relaţii directe
privind aprovizionarea cu bunuri şi servicii.
Pe baza anumitor criterii (statut, gama sortimentală a produselor
şi serviciilor, etc.), clienţii se pot diferenţia astfel: consumatorii,
utilizatorii industriali, distribuitorii, pieţele guvernamentale,
instituţiile, pieţele internaţionale.
Concurenţii alcătuiesc o categorie distinctă a micromediului, un
element obligatoriu al competiţiei, specific economiei de piaţă.
În calitate de concurenţi pot fi firmele sau persoanele particulare
care îşi dispută aceleaşi categorii de clienţi, furnizori sau prestatori de
servicii.
Organismele publice constituie o componentă a micromediului
în măsura în care pot influenţa realizarea obiectivelor firmelor
agricole şiăsau agroalimentare.
Philip Kotler (31) prezintă mai multe categorii ale unor astfel de
organisme, cum ar fi: asociaţii ale consumatorilor, asociaţii
profesionale, mediile de informare în masă, marele public ş.a.
În cadrul organismelor publice, un loc deosebit îl ocupă organele
financiare, vamale, de justiţie, etc., faţă de care firma agricolă şiăsau
agroalimentară are multiple obligaţii legale.

2.4. Relaţiile întreprinderii cu mediul extern

18
Marketing
În cadrul micromediului, relaţiile întreprinderii pot fi directe, în
timp ce, în cadrul macromediului, sistemul de relaţii va fi de natură
indirectă.
După conţinut, relaţiile firmei agricole şiăsau agroalimentare pot
avea drept obiect piaţa (relaţii de piaţă) sau sursele de aprovizionare şi
pieţele de desfacere (relaţii de concurenţă).
Dintre multitudinea relaţiilor firmei agricole şiăsau
agroalimentare cu mediul său extern se detaşează, prin amploarea şi
complexitatea lor, relaţiile de piaţă (fig.2.1.).
M M
Furnizorii şi
A A
prestatorii
C C
de servicii
R Întreprindere R
O a O
M Organismele Clienţii M
E publice E
D D
I Concurenţii I
Furnizori
U U
forţei de
L L
muncă

Fig. 2.1. – Relaţiile de piaţă ale întreprinderii

Diferenţierea relaţiilor firmei agricole şiăsau agroalimentare cu


mediul extern se poate realiza după mai multe criterii şi anume:
1) obiectul relaţiilor de piaţă;
2) profilul agenţilor de piaţă;
3) frecvenţa relaţiilor de piaţă;
4) gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă.
1) După obiectul relaţiilor de piaţă, acestea se grupează în două
categorii:
 de vânzare-cumpărare;
 de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje.
Relaţiile de vânzare-cumpărare ocupă locul principal şi îmbracă
diferite forme, cum ar fi:
 livrare de mărfuri;
 achiziţionare de mărfuri;
 prestare de servicii;
 închiriere;
 împrumut;
 intermediere, etc.
Relaţiile de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje apar
în timpul procesului de vânzare-cumpărare, cu scopul convingerii
clienţilor şi concretizării acestora.

19
Marketing
2) După profilul agenţilor de piaţă, relaţiile de piaţă apar sub
următoarele forme:
 cu furnizorii şi prestatorii de servicii (de cumpărare);
 cu beneficiarii (de vânzare);
 cu instituţii şi organisme de stat.
3) După frecvenţa relaţiilor de piaţă, acestea pot fi:
 permanente;
 periodice;
 ocazionale.
4) După gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă, relaţiile
firmelor agricole şiăsau agroalimentare pot fi: concentrate sau
dispersate.
Analiza relaţiilor concentrate trebuie să ţină seama de trei
elemente:
 dimensional (de exemplu, mărimea ofertei în actele de
vânzare-cumpărare);
 spaţial (concentrarea activităţilor de piaţă în anumite
zone, localităţi, puncte);
 temporal (concentrarea sau dispersarea activităţilor de
piaţă în timpul unui an).
În cadrul activităţii de piaţă apare un număr variabil de firme
concurente, care, acţionând în cadrul aceloraşi pieţe, intră în
concurenţă, disputându-şi aceleaşi oportunităţi şi primejdii pe care le
oferă piaţa.
Totalitatea raporturilor de interacţiune în care intră agenţii
economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a
pieţelor de desfacere, formează sistemul relaţiilor de concurenţă.
Concurenţa cea mai evidentă are loc, de regulă, între firmele
agricole şiăsau agroalimentare care apar pe piaţă cu produse identice
sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisfacerii aceloraşi nevoi de
consum.
În acest caz, diferenţierea dintre concurenţi se realizează prin
imaginea de marcă (concurenţă între mărci).
Firmele pot intra în concurenţă şi prin oferta unor produse
similare, care satisfac în măsură diferită aceleaşi nevoi de consum,
situaţie în care concurenţa apare prin diferenţierea calitativă a
produselor.
Acest tip de concurenţă, în care firmele agricole şiăsau
agroalimentare se prezintă pe piaţă cu produse similare sau identice
pentru satisfacerea aceloraşi nevoi de consum, poartă denumirea de
concurenţă directă.
În schimb, concurenţa dintre firmele agricole şiăsau
agroalimentare care se adresează aceloraşi nevoi de consum sau unor
20
Marketing
nevoi diferite, prin oferirea de produse (servicii) diferite, poartă
denumirea de concurenţă indirectă.
În economia de piaţă liberă, concurenţa, indiferent de formă, este
o necesitate obiectivă, făcând parte din „regulile de joc ale pieţei”.
De asemenea, concurenţa determină aşa-numitul “proces de
primenire” în rândul agenţilor de piaţă, ceea ce va determina
eliminarea din competiţie (prin faliment, prin absorbţie, etc.) a
firmelor slabe, cu capacitate redusă de adaptare la dinamica mediului
său extern.
Concurenţa lipseşte total în situaţia de monopol, caz în care
producţia (distribuţia) unui produs se concentrează într-o singură
firmă.
După numărul de vânzători şi cel de cumpărători (concurenţa),
putem deosebi: piaţă cu concurenţă perfectă şi piaţă cu concurenţă
imperfectă (tab. 2.1.).
Tabelul 2.1
Influenţa cererii şi a ofertei asupra concurenţei pe piaţă

OFERTA
CEREREA Număr mare Număr mic
Un vânzător
de vânzători de vânzători
Număr mare Piaţă cu concurenţă Piaţă de tip Piaţă de tip
de cumpărători perfectă (liberă) “oligopol” “monopol”
Piaţă de tip Piaţă de tip
Număr mic Piaţă de tip
“oligopol “monopol
de cumpărători “oligopol”
bilateral” contrarié”
Piaţă de tip Piaţă de tip
Piaţă de tip
Un cumpărător “monopol “monopol
“monopol”
contrarié” bilateral”
Se apreciază că în practică nu există concurenţă perfectă datorită
nerealizării întocmai a următoarelor condiţii:
 atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi
cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora neputând
determina o schimbare a cererii sau ofertei globale);
 fluiditatea (adaptarea uşoară a ofertei la cerere şi invers);
 transparenţa perfectă a pieţei (cunoaşterea precisă de către
cumpărători şi vânzători a tuturor elementelor pieţei).
În practică, aceste condiţii sunt realizate numai parţial, ceea ce
înseamnă că piaţa cunoaşte, de fapt, o concurenţă imperfectă.
După cum se observă, există sintetic două tipuri de concurenţă
exprimând diferenţa, atât de grad de rivalitate a participanţilor la
21
Marketing
schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă: concurenţă
perfectă şi concurenţă imperfectă.
Concurenţa perfectă sau pură (purificată de orice element de
monopol), presupune ca toate firmele să fie capabile să vândă toată
producţia pe care o au la preţul pieţei fără a-l influenţa într-un fel, iar
toţi cumpărătorii să cumpere la preţul pieţei, atât cât doresc, fără a-l
afecta.
Concurenţa perfectă este sinonimă cu piaţa liberă. Concurenţa
imperfectă desemnează situaţia în care firmele sunt capabile să
influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor şi serviciilor.
Extinderea pieţei unui produs pe seama altui produs, respectiv
înlocuirea acestuia din urmă în consum reprezintă concurenţa
verticală .
Concurenţa orizontală (directă) între întreprinderi, presupune
atragerea cumpărătorilor în condiţiile oferirii aceloraşi categorii de
produse.
Criteriul concurenţial de bază îl reprezintă competitivitatea
produselor, care se apreciazăp prin calitate şi preţ.
Concurenţa dintre ofertanţi se manifestă în următoarele forme
(31):
 concurenţă pură este specifică situaţiei cu mulţi ofertanţi şi
acţionari în cadrul pieţei bunurilor de consum curent
(cereale, legume, fructe, etc.); preţurile practicate au la bază
legea cererii şi ofertei, astfel că, datorită unor diferenţieri
nesemnificative între produse şi condiţiile de comercializare,
preţurile sunt foarte apropiate sau chiar identice;
 concurenţa monopolistă apare, de asemenea, în cazul mai
multor ofertanţi care acţionează în cadrul pieţei unor produse
agroalimentare care pot fi diferenţiate după unele
caracteristici (calitate, formă, valoare nutritivă, culoare,
etc.).
Concurenţa determină o anumită aliniere a preţurilor, cu mici
diferenţieri determinate de atributele acestor produse. În această
situaţie apare posibilitatea ca prin diferenţieri faţă de concurenţi să se
obţină o situaţie de „monopol relativ“ pentru un anumit segment al
pieţei, fapt ce explică denumirea oarecum contradictorie a acestei
forme de concurenţă.
 concurenţa oligopolistă specifică cazului când pe piaţă apar
puţini ofertanţi (vânzători), fenomen care poate conduce la o
competiţie aspră, ca urmare a posibilităţilor de cunoaştere a
poziţiei deţinute de fiecare concurent în cadrul pieţei; de
aceea, modificarea atitudinii unuia dintre concurenţi atrage
rapid o reacţie de răspuns din partea celorlalţi.
22
Marketing
Pot apărea şi situaţii când ofertanţii (în număr mai mare sau mai
mic) se confruntă cu un singur cumpărător. În acest caz, piaţa se află
într-o situaţie de monopol (la tutun, floarea soarelui, sfecla de zahăr,
ş.a.), unde cumpărătorul poate fi statul, un concern, un consorţiu, un
trust, etc.; realizarea schimbului se materializează, de regulă, prin
licitaţii, care reprezintă, de asemenea, un gen de concurenţă.
Pe piaţă poate să apară situaţia foarte rar întâlnită, când atât
ofertantul, cât şi beneficiarul (cumpărătorul) se află fiecare într-o
situaţie de monopol (nu au concurenţi). Acest caz este cunoscut sub
denumirea de monopol bilateral şi are ca efect eliminarea concurenţei.
Competiţia dintre firmele agricole şiăsau agroalimentare în
cadrul legal, bazată pe perfecţionarea propriei activităţi, poartă
denumirea de concurenţă loială.
În practică apar numeroase situaţii când unele firme apelează la
mijloace ilegale, prejudiciind în mod direct şi cu ştiinţă activitatea
concurenţilor. O astfel de concepţie poartă denumirea de concurenţă
neloială.
Concurenţa neloială cu toate că este sancţionată în majoritatea
ţărilor, prin legi speciale, apare sub diferite forme (39).
Cele mai des întâlnite sunt următoarele practici:
 denigrarea concurenţilor care constă în punerea în
circulaţie a unor afirmaţii şi imagini inexacte (false),
despre activitatea acestora;
 concurenţa parazitară, care conduce la obţinerea unor
avantaje, ca urmare a confuziei care poate apare între
activitatea firmei agricole şiăsau agroalimentare şi cea
a concurenţilor (confuzie de mărci);
 concurenţa ilicită generată de încălcarea legilor, în
special a celor fiscale şi obţinerea pe această bază a
unor economii de cheltuieli care va permite firmei să
utilizeze preţuri mai mici, fenomen care este cunoscut
sub denumirea de fraudă fiscală;
 dumpingul constă în practicarea de către marile firme
(trusturi, concerne, holdinguri, ş.a.) a unor preţuri
scăzute cu influenţă temporară asupra profitului
propriu, având drept scop eliminarea concurenţilor
(mai slabi), prin falimentare sau absorbţie.

23
Marketing

Capitolul 3
NEVOILE ŞI CEREREA DE CONSUM PENTRU
BUNURI ŞI SERVICII

3.1. Nevoile de consum pentru bunuri şi servicii


Marketingul studiază nevoile de consum a căror satisfacere se
poate realiza în urma unei activităţi economice.
În structura nevoilor de consum, nevoile materiale sunt
dominante, iar în cadrul acestora un loc primordial îl ocupă nevoile de
consum alimentar.
În funcţie de anumite criterii, nevoile de consum alimentar pot fi
clasificate şi ierarhizate.
Spre exemplu:
 după importanţa şi locul pe care-l deţin în bugetul
de familie, vom deosebi :
 nevoi de prim ordin (de primă necesitate);
 restul nevoilor de consum;
 după nivelul asigurării nevoilor de consum
alimentar, distingem:
 nevoi obligaţii (ale minimului de subzistenţă);
 nevoi aspiraţii (ale consumului optim):
 după posibilităţile de acoperire materială
(financiară), putem întâlni:
 nevoi solvabile (care apar în mod sigur pe piaţă
sub forma cererii de consum);
 nevoi insolvabile (care nu au acoperire
financiară în prezent, dar, într-un viitor, ar putea
deveni solvabile);
Elocventă este şi ierarhizarea nevoilor de consum concepută de
A.H. Maslow (34), în care nevoile fiziologice (de hrană) ocupă primul
loc (fig. 3.1.).
Între nevoile de consum alimentar se stabilesc anumite relaţii,
cum ar fi:
 relaţii de prioritate;
 relaţii de complementaritate;
 relaţii de asociere;
 relaţii de excludere;
 relaţii de rivalitate (de concurenţă).

24
Marketing
Evaluarea şi măsurarea nevoilor de consum se poate realiza cu
ajutorul normelor de consum.

Fig. 3.1 – Ierarhizarea nevoilor umane concepută de


A.H.Maslow (34)
Cercetările nutriţioniştilor în domeniul nevoilor energetice şi
proteice au evidenţiat existenţa unui prag critic al cheltuielilor
energetice de întreţinere, care constituie limita minimă pentru o raţie
alimentară normală (23).
În general, normele de consum presupun existenţa unor limite
între care este posibil să se cuprindă toate nevoile de consum.Uneori,
acestea vizează numai nevoile esesnţiale (normele minimului de
existenţă), alteori îmbracă forma unor proiecţii de viitor ale
consumatorului, când toate nevoile de consum urmează să fie
satisfăcute, situaţie când vorbim de norme ideale de consum sau
norme ale consumului optim.
Pentru produsele alimentare, nevoile optime de consum sunt
reprezentate de normele fiziologice, care îmbracă forma unor raţii
alimentare.
Normele de consum alimentar sunt influenţate de vârstă, sex,
ocupaţie, mediu, tradiţie, etc. şi se pot exprima în calorii sau în unităţi
de protide, lipide, glucide, etc. necesare organismului uman.
În literatura de specialitate se arată că nevoia zilnică de hrană a
unui om obişnuit este de 2400-3000 calorii, 70 grame de proteină, 70
grame grăsimi, 0,6-0,8 grame calciu, 50-100 mg vitamina C, etc.
Din datele publicate, rezultă că o alimentaţie raţională trebuie să
cuprindă:
 25-30 % - grăsimi alimentare;
 11- 13 % - proteine, din care 1ă3-1ă2 de origine animală;
 55-60 % - glucide, din care cantităţi mai mici de produse
rafinate de tipul zaharurilor.
25
Marketing
Alţi autori apreciază că un regim alimentar normocaloric trebuie
să conţină:
 4-8 % - carne şi produse din carne;
 30-35 % - lapte şi derivate lactate ;
 3-4 % - ouă ;
 12-17 % -grăsimi (în afară de cele din carne, lapte şi ouă);
 25-45 % - cereale şi derivate;
 14-17 % - legume şi fructe;
 7-8 % - zahăr şi produse zaharoase;
 2-3 % - băuturi nealcoolice.
Rezultatele obţinute în numeroase ţări în domeniul stabilirii
unor norme de consum ştiinţific au permis elaborarea unor bugete de
consum tip, denumite şi bugete normative. Asemenea bugete se
referă la o familie obişnuită, de mărime medie (două persoane adulte
şi doi copii) şi cuprind principalele posturi de consum: produse
alimentare, produse nealimentare şi servicii.
Bugetele normative de consum la familiile de salariaţi în
România, prezintă modificări evidente (tab. 3.2.).
Tabelul 3.2
Structura bugetelor normative de consum la familiile de
salariaţi din România – %
Anii
Specificare 1 1 1 1
1989 1990 1991 1996
Cheltuieli totale de consum, 1 1 1 1
din care: 100,0 100,0 100,0 100,0
5 4 5 5
Consum alimentar şi băuturi*
51,1 49,4 51,4 57,8
1 1 1 1
Îmbrăcăminte şi încălţăminte
15,7 17,3 16,8 10,1
1 1 1 1
Locuinţă şi înzestrarea cu bunuri
16,4 15,4 12,3 14,9
1 1 1 1
Medicamente şi îngrijire medicală
1,2 1,0 1,0 1,5
6 6 6 7
Transport şi telecomunicaţii
6,6 6,9 6,7 7,4
4 5 7 3
Cultură, învăţământ şi educaţie
4,5 5,2 7,1 3,7
4 4 4 4
Alte cheltuieli pentru uz personal
4,5 4,8 4,7 4,6
Sursa: CNS, 1997. *Inclusiv contravaloarea consumului de produse din producţie proprie
După ponderea cheltuielilor pentru alimentaţie, România se află
în zona sărăciei (depăşind pragul de 50 %) iar în prezent o familie de
salariaţi alocă pentru asigurarea hranei 65-70 %, în timp ce o familie
de pensionari 70-80 %, exprimând un nivel de viaţă extrem de scăzut.
După părerea subiectivă a diverşilor autori întâlnim o varietate a
bugetelor normative:
 buget minim de consum;
 buget moderat;
 buget al belşugului;
26
Marketing
 buget etalon (se propune satisfacerea completă a nevoilor de
consum);
 buget raţional (sau buget etalon privit în perspectivă), etc.

3.2. Cererea de consum pentru bunuri şi servicii

Cererea de consum pentru bunuri şi servicii este una din


formele de materializare a nevoilor de consum ale populaţiei.
Satisfacerea nevoilor de consum presupune realizarea
concomitentă a două condiţii:
1. existenţa unei anumite oferte de bunuri şi servicii
(obiectul cererii de consum);
2. solvabilitatea cererii de consum, respectiv existenţa unei
puteri de cumpărare corespunzătoare.
Cererea de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare
prezintă o serie de trăsături caracteristice dintre care menţionăm:
1. – cea mai mare parte a producţiei agricole este
destinată pieţei de alimente, iar o altă parte este utilizată ca
materie primă pentru unele ramuri industriale, formând piaţa
materiilor prime;
2. – obiectul cererii de consum îl formează produsele
agricole şi agroalimentare, care sunt reduse ca număr, sunt
dispersate teritorial, sezoniere, puţin evoluate, heterogene şi
perisabile;
3. – prezintă anumite limite generate de limitele fiziologice
ale consumului populaţiei;
4. – este o cerere de consum permanentă, repetabilă
(pentru produsele de bază);
5. – este o cerere de consum curentă, cu caracter ferm, de
regulă, crescătoare.
Cererea de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare
este influenţată de un număr însemnat de factori (economici,
demografici, psihologici şi sociologici).
Modificarea cererii de consum în funcţie de anumiţi factori de
influenţă poartă denumirea de elasticitatea cererii.
Veniturile consumatorilor reprezintă principalul factor de
influenţă asupra cererii de consum.
Elasticitatea cererii de consum se măsoară cu ajutorul
coeficienţilor de elasticitate, care au fost introduşi în anul 1890, în
Italia, la Roma, de către Alfred Marshall.
Coeficienţii de elasticitate sunt indicatori cifrici, care exprimă
modificările procentuale ale cererii de consum în funcţie de
27
Marketing
modificările procentuale ale preţului produsului sau ale veniturilor
consumatorilor.
Factorii care sunt mai uşor de analizat din punct de vedere
economic, veniturile şi preţurile, influenţează cererea agregată
pentru o marfă, realizându-se următoarea funcţie simplificată a cererii
pe locuitor:
Qc= f(V, Pp, P1, ...., Pn)
în care:
Qc – reprezintă cererea de consum pe locuitor;
V – reprezintă media veniturilor pe locuitor;
Pp – reprezintă preţul produsului analizat;
P1, ...., Pn – reprezintă preţurile pentru alte produse.
La materiile prime şi produsele alimentare de bază, elasticitatea
ofertei este mai greu de prevăzut decât elasticitatea cererii de consum,
încât este necesară o analiză amănunţită de la produs la produs şi de la
ţară la ţară.
Coeficientul de elasticitate în funcîie de venit se calculează
după relaţia:
Δy Δx
E xv  :
y0 x0
în care:
Exv – reprezintă coeficientul de elasticitate în funcţie de venit;
x0 – reprezintă nivelul venitului consumatorului în perioada de
bază;
y0 – reprezintă nivelul cheltuielilor pentru produsul sau produsele
agricole şi agroalimentare în perioada de bază;
x, y – reprezintă modificarea venitului sau cheltuielilor în
perioada de referinţă faţă de perioada de bază.
Spre exemplu, dacă venitul lunar al unui consumator creşte cu
20 % (de la 2.000.000 la 2.400.000 lei), iar cheltuielile lunare pentru
produsele agricole şi agroalimentare cresc de la 1.150.000 lei la
1.350.000 lei, coeficientul de elasticitate în funcţie de venit va fi:
200000 4000000
E xv  :  0,869
1150000 2000000
Deci, cererii globale de consum pentru produsele agricole şi
agroalimentare îi corespunde un coeficient de elasticitate pozitiv,
subunitar, care ne arată cu cât se va modifica volumul cheltuielilor
pentru produsele agricole şi agroalimentare, în condiţiile creşterii
venitului cu 1,0 %.
Este subunitar pentru că celelalte destinaţii ale venitului au o
elasticitate mai mare.
Rezultă că modificarea cererii de consum în funcţie de evoluţia
venitului consumatorilor poate fi:
28
Marketing
 elastică, când coeficientul de elasticitate este supraunitar, la
o creştere a venitului cu 1,0 %, cererea de consum având o
modificare superioară;
 inelastică, când coeficientul de elasticitate este subunitar, la
o creştere a venitului cu 1 %, cererea de consum având o
modificare inferioară;
 unitară, când coeficientul de elasticitate este egal cu 1, la o
creştere a venitului cu 1 %, cererea de consum având o
modificare tot de 1 %.
Elasticitatea cererii de consum poate avea şi alte forme: infinită,
negativă, negativă foarte mare, nulă, pozitivă foarte mare.
Coeficientul de elasticitate se poate diviza în alţi doi coeficienţi
distincţi, care exprimă separat modificarea cererii de consum pe seama
cantităţii de produs (Exq) şi pe seama calităţii produsului (Exc):
Δq Δ x
E xq  : ;
q0 x0
q1   p Δ x
E xc  :
q0  p0 x 0

iar: Exv = Exq + Exc


în care:
q0, q1 – reprezintă cantitatea achiziţionată în perioada de referinţă,
respectiv în perioada de bază;
p0, p1 – reprezintă preţul mediu în perioada de referinţă, respectiv
în perioada de bază;
q, p – reprezintă modificarea cantităţilor achiziţionate sau a
preţurilor în perioada de referinţă faţă de perioada de bază.
De exemplu, dacă la un venit lunar de 2.500.000 lei, cererea de
consum pentru un produs agroalimentar a reprezentat 750.000 lei
(30 unităţi*25.000 lei), prin creşterea venitului cu 500.000 lei, cererea
de consum pentru produsul respectiv va spori cu 230.000 lei, prin
creşterea cantităţii solicitate cu 3 unităţi iar a preţului mediu unitar, cu
3.000 lei:
5 * 25000 500000 125000
E xq  :  * 5  0,833 ;
750000 2500000 750000
35 * 3000 500000 105000
E xc  :  * 5  0,70 ;
750000 2500000 750000
E xv  0,833  0,70  1,533 , care se verifică şi prin calcul:
230000 500000
E xv  :  0,3066 * 5  1,533 ;
750000 2500000
La produsele alimentare de primă necesitate, creşterea cererii de
consum are loc de la un anumit nivel al veniturilor, mai ales pe seama
29
Marketing
calităţii, fără a exista o legătură liniară între creşterea venitului şi a
cererii de consum.
Nivelul preţurilor produselor agricole şi agroalimentare poate
determina creşterea, limitarea sau restrângerea cererii de consum.
Aceste modificări trebuie corelate şi cu nivelul veniturilor
consumatorilor.
Raportul dintre venit şi cerere privit prin intermediul preţurilor,
exprimă solvabilitatea cererii de consum, respectiv puterea de
cumpărare a populaţiei.
Măsurarea elasticităţii cererii de consum în funcţie de preţ se
realizează tot cu ajutorul coeficienţilor de elasticitate, care se
determină astfel:
Δ y Δp
E xp  :
y0 p0
în care:
Exp – reprezintă coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ;
y – reprezintă modificarea cheltuielilor privind cererea de
consum ();
p – reprezintă modificarea preţului produsului.
Dacă vom presupune că preţul unui produs se va reduce cu 18 %,
cererea de consum va spori cu 10 %.
Coeficientul de elasticitare va fi:
10
0,10
E xp  100    0,555
 18 0,18
100
Potrivit acestui coeficient, cererea de consum va creşte cu
0,555 %, în condiţiile reducerii preţului cu 1 %.
Se poate determina şi coeficientul de elasticitate mixtă sau
transversală, în cazul modificării cererii de consum faţă de un
produs, ca urmare a schimbărilor intervenite în nivelul preţului altui
produs cu care se află în relaţie de substituire sau asociere.
Acest tip de elasticitate exprimă modificarea cererii de consum a
unui produs, când preţul altui produs creşte cu un procent.
Elasticitatea cererii de consum la produsele agricole şi
agroalimentare în funcţie de preţ, la familiile de salariaţi, indică o
cerere inelastică pentru toate grupele de produse, cu excepţia
cartofilor.
La familiile de ţărani, elasticităţi relativ ridicate se observă la
produsele de morărit şi panificaţie, carne şi produse din carne, ouă, în
timp ce, la zahăr şi grăsimi, elasticitatea a fost rigidă.
Activitatea organelor comerciale poate avea influenţă asupra
sporirii cererii de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare.
30
Marketing
Principalele direcţii de acţiune de referă la modul de ambalare,
prezentare şi condiţionare a produselor, precum şi la formele şi
metodele de vânzare a acestora.
Cererea de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare
este influenţată şi de factorii demografici, dintre care menţionăm:
 numărul populaţiei;
 vârsta;
 sexul (diferenţierile sunt atât de ordin cantitativ, cât şi
calitativ);
 mărimea familiei şi structura pe grupe de vârstă şi pe
sexe;
 natura ocupaţiei;
 gradul de calificare şi de instruire a cumpărătorilor;
 mediul de reşedinţă (urban sau rural);
 specificul şi tradiţia consumului local, etc
Şi factorii psihologici şi sociologici pot influenţa, într-o oarecare
măsură, cererea de consum.
Acţiunea acestora este în strânsă concordanţă cu factorii
economici. De aceea, cunoaşterea influenţei acestora este necesară, în
procesul de cumpărare a produselor putându-se descoperi o
multitudine de caractere, anumite atitudini ale consumatorilor, etc. Se
are în vedere, într-o anumită măsură, caracterul particular al fiecărui
individ, natura sa psihologică, gradul de instruire, etc.
Influenţa factorilor sociologici asupra cererii de consum rezultă
prin faptul că oamenii trăiesc în societate.
Preferinţele consumatorilor sunt diferite şi datorită mediului
social, gradului de receptivitate a fiecărui individ la influenţele din
afara colectivităţii.
O influenţă destul de mare asupra preferinţelor consumatorului o
poate avea presa, radioul, televiziunea, cât şi legătura directă cu
ceilalţi indivizi.
Urbanizarea, anonimatul, influenţa puternică a mediului şi
gradul relativ înalt de adaptare a consumatorului sunt factori care pot
determina o anumită evoluţie a cererii de consum şi a formelor de
manifestare a acesteia.
Măsurarea influenţei factorilor psihologici este destul de dificilă,
de aceea se apelează la metode statistico-matematice, cât şi la unele
metode specifice sociologiei şi psihologiei.
.

31
Marketing
Capitolul 4
OFERTA ŞI CONSUMUL DE BUNURI ŞI
SERVICII

4.1. Oferta de bunuri şi servicii: forme, structură, raport


cerere-ofertă pe piaţă
Oferta de bunuri şi servicii apare pe piaţă în mod direct sau
indirect, prin intermediul unităţilor de distribuţie şi valorificare a
produselor agricole şi agroalimentare.
Oferta de produse agricole şi agroalimentare apare pe piaţă sub
cele două componente ale sale:
 oferta activă, care reprezintă totalitatea produselor agricole
şi agroalimentare angajate de unităţile comerciale de la
producători sau distribuitori într-o anumită perioadă de timp;
 oferta pasivă, care exprimă stocurile existente în reţeaua
comercială.
Oferta de produse agricole şi agroalimentare prezintă o serie de
trăsături generate de particularităţile producţiei agricole:
1. – este o ofertă care cuprinde şi produse perisabile (unele nu
se conservă decât câteva zile, altele numai câteva ore);
2. – este formată şi din produse a căror apariţie este sezonieră,
cu excepţia aşa-ziselor produse care se obţin „fără sol“, în
combinate de tip industrial, sere şi solarii (carne de porc, carne
de pasăre, ouă, legume, etc.);
3. – este o ofertă instabilă şi foarte puţin elastică, al cărui nivel
variază de la un an la altul, ca urmare a oscilaţiilor
producţiilor medii la hectar sau pe animal furajat;
4 - este o ofertă incertă, fiind încă dependentă de factorii
naturali;
5 – se diferenţiază în profil teritorial, în unele zone, la o serie
de produse existând supraofertă, în timp ce în alte zone, la
aceleaşi produse oferta este inferioară cererii de consum.
În funcţie de cererea de consum de pe piaţă deosebim:
 oferta efectivă (reală);
 oferta potenţială.
Oferta efectivă cuprinde totalitatea produselor agricole şi
agroalimentare livrate sau livrabile de către producători şi distribuitori
pieţei agrare.
Oferta potenţială se referă la posibilităţile de creştere şi
diversificare a produselor, de adaptare a producţiei agricole la
cerinţele consumatorului.
32
Marketing
Oferta de produse agricole şi agroalimentare este compusă dintr-
un nomenclator larg de produse, fiecare produs ocupând un anumit loc
în cadrul pieţei agrare sau a diferitelor segmente ale acesteia. Ea poate
fi alcătuită din produse de marcă, precum şi din produse anonime.
Raportul dintre aceste categorii de produse trebuie să fie în favoarea
produselor de marcă.
Metodele şi tehnicile de cercetare a dinamicii şi structurii
ofertei apelează, în principal, la investigaţii de natură selectivă.
Structura ofertei de produse agricole şi agroalimentare cuprinde
o multitudine de produse cum ar fi:
 produse de origine vegetală;
 produse de origine animală;
 produse proaspete;
 produse procesate industrial;
 produse semifabricate, etc.
Ponderea acestor categorii în structura ofertei evoluează de la o
etapă la alta şi ca urmare a procesului de integrare a agriculturii cu
industria alimentară, oferind consumatorilor produse agroalimentare
procesaate. În acest fel, structura ofertei de produse agricole şi
agroalimentare va fi într-o schimbare continuă, permanentă, astfel
încât să poată fi satisfăcute nevoile de consum ale tuturor categoriilor
de consumatori, inclusiv pentru cei cu venituri mici.
Studierea structurii ofertei urmăreşte stabilirea proporţiilor
deţinute de componentele acesteia, în raport cu un anumit criteriu de
structurare:
 conţinutul material;
 caracteristicile merceologice;
 piaţa căreia i se adresează;
 segmentul de consumatori beneficiari ai ofertei;
 specificul formelor de manifestare a cererii (mărfuri de
cerere curentă, periodică, rară, mărfuri „problematice“ şi
„neproblematice“, mărfuri de marcă şi mărfuri anonime).
În economia modernă, formarea sortimentului în reţeaua
comercială se realizează în măsură din ce în ce mai mare după criterii
ce ţin de specificul segmentelor de consumatori cărora li se adesează.
În acest fel, au apărut magazinele de tipul „totul pentru adolescenţi“,
„totul pentru călătorie“, „vânătorul şi pescarul“, etc.
Studiul dinamicii ofertei de produse agricole şi
agroalimentare trebuie să cuprindă o serie de parametri între care
menţionăm:
 cantitatea;
 calitatea;
33
Marketing
 diversitatea sortimentală;
 indicele de înnoire a produselor, etc.
De la o perioadă la alta, oferta sporeşte atât ca volum, cât şi sub
aspect calitativ. În acest sens, analiza presupune separarea creşterii
fizice a ofertei de creşterea valorică (fig. 4.1., fig.4.2.).

180 175
180
160 150
140
120
100 100 100
100
80
60
40
20
0
a) Cre[terea b) Cre[terea c) Cre[terea
volumului fizic volumului valoric volumului valoric
(pre]uri curente) (pre]urile perioadei
de baz\ )

Fig. 4.1 - Dinamica ofertei globale

Cre[terea ofertei pe seama


6,25%
cantit\ ]ii
calit\ ]ii
pre]ului 62,50%
31,25%

Fig. 4.2. – Contribuţia unor factori asupra creşterii ofertei

Creşterea calitativă a ofertei nu se limitează numai la


modificări de ordin sortimental, ci include şi îmbunătăţirea indicilor
de calitate a diferitelor produse şi grupe de produse.
Nu întotdeauna analiza cu ajutorul indicelui de preţuri poate
evidenţia aceste modificări de calitate, întrucât modificarea preţurilor
nu este proporţională cu schimbarea calităţii produselor.
Studiul dinamicii ofertei de produse agricole şi agroalimentare se
referă şi la procesul de diversificare şi înnoire sortimentală.
Diversificarea este legată de exigenţele crescânde ale
consumatorilor, de satisfacerea cât mai deplină a gusturilor acestora,

34
Marketing
cât şi de apariţia unor produse noi. Aprecierea gradului de
diversificare şi de înnoire a ofertei se face cu ajutorul a doi indicatori:
 ritmul anual de lărgire sortimentală;
 ritmul anual de înnoire sortimentală.
Spre exemplu, la grupa de produse “carne şi preparate din
carne”, anual s-au introdus 22 sortimente noi şi s-au retras de pe piaţă
6 sortimente vechi. Dacă gama sortimentală a cuprins 192 sortimente,
după un an aceasta va ajunge la 208 sortimente (192 + 22 – 6).
În acest caz, ritmul anual de lărgire sortimentală va fi:
16

R.a.l.s. * 100 8,33.%
192
În schimb, ritmul anual de înnoire sortimentală va avea
următoarea valoare:
22

R.a.`.s. * 100 10,57
.%
208
La materiile prime şi produsele alimentare de bază, elasticitatea
ofertei este mai greu de prevăzut decât elasticitatea cererii de consum,
încât este necesară o analiză amănunţită de la produs la produs şi de la
ţară la ţară.
Consumurile au o influenţă directă asupra ofertei. De aceea,
ofertanţii vor opta pentru zona de rentabilitate generată de raportul
preţuri: costuri (fig. 4.3.).

Fig. 4.3. – Influenţa costului asupra ofertei


Oferta de produse agricole şi agroalimentare influenţează cererea
de consum a populaţiei, atât prin mărime, cât şi prin calitate şi structu-
ra sa.
Pe piaţă întâlnim tendinţa de echilibrare a ofertei cu cererea de
consum, însă, în funcţie de raportul dintre aceste categorii, putem
deosebi trei situaţii: abundenţă, penurie şi echilibru.

35
Marketing
Prima variantă, deosebit de importantă în acţiunea de
marketing, vizează conceptul de abundenţă sau surplusuri.
Surplusul unui produs se formează atunci când cantitatea oferită
din acel produs depăşeşte cantitatea cerută la preţul reprezentativ
( Qo*p1 > Qc*p1 ), rezultând faptul că printr-un preţ fixat la un nivel
suficient de ridicat se poate ajunge la un surplus de ofertă chiar şi
pentru un produs insuficient. Preţului îi revine rolul de coordonator în
procesul de ajustare a cantităţii oferite cu cantitatea cerută, astfel că,
atunci când dintr-un produs se oferă şi mai puţin faţă de cât se cere,
preţul său creşte. Acest fapt va avea drept rezultat o reducere a
cantităţii cerute şi concomitent va conduce la o tentaţie pentru
furnizori de a produce mai mult pentru a oferi mai mult (fig. 4.4).

Fig. 4.4 - Situaţia abundenţei

În situaţia de abundenţă, pe piaţă întâlnim o ofertă de produse


agricole şi agroalimentare superioară cererii de consum, cu o structură
sortimentală diversificată, care satisface complet cele mai variate
gusturi ale populaţiei.
În această situaţie, rolul determinant îl joacă cererea de consum,
vânzarea produselor desfăşurându-se mai anevoios, piaţa nu mai
acceptă orice produs, “produsele nu se mai vând singure, ele trebuiesc
vândute“.
Atât producătorii, cât şi vânzătorii, trebuie să ţină seama de
mărimea şi structura cererii de consum, de gusturile şi exigenţele
consumatorilor, de orientarea viitoare a cererii de consum, etc., în
vederea adaptării producţiei agricole şi a activităţii organelor de
valorificare a producţiei.
În situaţia de abundenţă piaţa aparţine cumpărătorilor, preţurile
au tendinţa de scădere, fiind o rezultantă a concurenţei orizontale şi
verticale a produselor şi a firmelor.

36
Marketing
A doua variantă este cea de penurie, de deficit şi este urmarea
faptului că pe măsură ce scade surplusul, creşte şi preţul, ceea ce îi
determină pe cumpărători să solicite o cantitate mai mare, iar
furnizorii nu pot asigura cantitatea cerută (fig. 4.5.).

Fig. 4.5. – Situaţia penuriei


În situaţia de penurie mărimea ofertei este inferioară cererii de
consum, produsele au asigurată desfacerea, timpul în care ele rămân în
circulaţie sub formă de stoc este redus, iar în desfacerea produselor
apar întreruperi. În astfel de situaţii, statul intervine cu măsuri de
raţionalizare a consumului, a distribuţiei produselor de primă
necesitate.
Dezavantajul constă în faptul că producătorii se preocupă în mod
deosebit de realizarea unor cantităţi cât mai mari, insistând mai puţin
asupra calităţii produselor, iar calitatea serviciilor comerciale are un
nivel mai redus.
Piaţa aparţine vânzătorului, apare fenomenul de inflaţie, care
generează creşterea accelerată a preţurilor şi tarifelor.
În urma mişcării preţurilor, mişcare care nu poate fi disociată de
evoluţia generală a economiei, pot apărea două fenomene distincte:
inflaţia şi deflaţia.
Inflaţia se manifestă prin faptul că nivelul general al preţurilor
prezintă o creştere mai mult sau mai puţin rapidă faţă de volumul
mărfurilor şi serviciilor oferite de piaţă.
Deflaţia se manifestă prin diminuarea continuă, mai mult sau
mai puţin rapidă a nivelului general al preţurilor faţă de volumul
bunurilor şi serviciilor

37
Marketing
Aceste fenomene economice implică creşterea sau scăderea
puterii de cumpărare a banilor ceea ce afectează în mod diferit
grupurile de agenţi economici, producătorii şi consumatorii, creditorii
şi debitorii, în măsura în care nivelurile preţurilor diferitelor produse
nu variază paralel unele faţă de altele.
Pe piaţă inflaţia apare sub trei forme:
 inflaţia cererii, care corespunde creşterii cererii de bunuri
şi servicii ce nu poate fi satisfăcută prin ofertă, care poate fi
insuficientă din diferite motive (absenţa unor capacităţi de
producţie, penuria unor factori de producţie, imposibilitatea
de a recurge la importuri, etc.) şi determină majorarea
preţurilor;
 inflaţia costurilor, produsă de creşterea costurilor de
producţie, neînsoţită de un exces al cererii, cauzată în
schimb, fie datorită creşterii salariilor, fie presiunii preţurilor
unor materii prime (din import sau nu), a unor produse
alimentare sau servicii, fie cheltuielilor impuse de
menţinerea produselor la nivelul exigenţelor progresului
tehnico-ştiinţific, ş.a. În acest fel creşterea preţurilor ar putea
avea loc chiar în condiţiile recesiunii economice, deşi
sporirea preţurilor este considerată specifică doar perioadei
de expansiune economică;
 inflaţia structurală, este generată prin condiţiile de formare
a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale
economiei.
Se ştie că fenomenul inflaţie-şomaj şi ulterior inflaţie-şomaj-
scăderea producţiei sau încetinirea creşterii-recesiune este cunoscut
şi sub denumirea de stagflaţie.
A treia variantă vizează echilibrul ofertei cu cererea, care
reprezintă de fapt tendinţa şi scopul acţiunilor de marketing.
De multe ori, practic, preţul mai scăzut îi determină pe unii
consumatori sau utilizatori potenţiali să se orienteze spre un alt produs
– înlocuitor – iar pe furnizori, să-şi orienteze eforturile spre obţinerea
unor produse alternative cu valoare ridicată.
Explicaţia acestor orientări constă în elasticitatea pozitivă a
ofertei în raport cu preţul (creşterea preţului conduce la creşterea
cantităţii oferite) şi respectiv în elasticitatea negativă a cererii în raport
cu preţul (creşterea preţului determină scăderea cantităţii cerute).
Preţul care echilibrează cantitatea cerută cu cea oferită este cel
aflat la nivelul intersecţiei dreptei cererii cu cea a ofertei (fig. 4.6.).

38
Marketing

Fig. 4.6. – Situaţia echilibrului cererii cu oferta


În situaţia de echilibru, atât producătorul, cât şi vânzătorul
trebuie să se preocupe mai ales de calitatea produselor, de varietatea
sortimentală, cât şi de nivelul de servire a consumatorilor.
De asemenea, gusturile şi exigenţele consumatorilor sunt luate în
considerare, desfăşurându-se, în acelaşi timp şi o vastă activitate de
informare şi influenţare a cumpărătorilor
Evoluţia acestor raporturi pe piaţă se poate aprecia cu ajutorul
indicatorului „raportul de forţe pe piaţă“, formulat de I. Kornai.
Elasticitatea ofertei este definită drept proporţia modificării
cantităţii de produs sau serviciu oferită ca răspuns la o anumită
proporţie a modificării preţului:
Q 0
Q0
E0 
p
p0
în care:
E0 – reprezintă elasticitatea ofertei;
Q0 – reprezintă modificarea cantităţii de produs oferită pe piaţă;
Q0 – reprezintă cantitatea de produs oferită pe piaţă;
p0 – reprezintă preţul produsului oferit pe piaţă;
p – reprezintă modificarea preţului produsului oferit pe piaţă;
Elasticitatea ofertei este influenţată de timpul disponibil pentru
adaptarea la noul preţ, respectiv cu cât este mai scurtă perioada, cu
atât posibilitatea ca oferta să fie mai inelastică este mai mare.
1. Oferta perfect elastică– sub un anumit nivel de preţ nu există
ofertă, dar este, din punct de vedere teoretic, suficientă o creştere mică
a preţului pentru ca mărimea cantităţii oferite să tindă spre infinit.
2. Oferta perfect inelastică caracterizează situaţia în care o
modificare a preţului nu determină o modificare a cantităţii oferite.
39
Marketing
Această variantă faţă de precedenta, deşi este luată ca punct de
referinţă teoretică, poate totuşi să se producă pe termen foarte scurt de
timp, în cazul produselor perisabile, imposibil de stocat şi pentru care
nu există posibilităţi de substituire, ceea ce face ca producătorul să fie
obligat să le vândă indiferent de preţ.
3. Oferta elastică nu este o soluţie prea obişnuită, dar nici
imposibilă şi se regăseşte când o modificare a preţului este legată de o
modificare mai mult decât proporţională a cantităţii oferite, adică
valoarea coeficientului de elasticitate este mult mai mare decât 1.
Această situaţie intervine, mai ales în cazul produselor ce pot fi
conservate prin depozitare fără prea mari costuri sau fără pierderi,
astfel că pe parcurs se va pune în vânzare o cantitate variabilă în
funcţie de evoluţia preţului.
4. Ofertă inelastică – este situaţia cea mai frecvent întâlnită în
oferta produselor agricole şi agroalimentare, când o modificare a
preţului este legată de o modificare mai puţin decât proporţională a
cantităţii oferite, coeficientul de elasticitate situându-se între 0 şi 1.
5. Oferta cu elasticitate negativă caracterizează situaţia când o
modificare a preţului determină o modificare în direcţia opusă a
cantităţii oferite, coeficientul având semn negativ.
Se poate concepe, din punct de vedere teoretic, că o creştere a
preţului unui produs poate, dincolo de un anumit punct, să determine o
scădere a ofertei.
Cercetarea dispersării teritoriale a ofertei poate indica gradul
în care aceasta corespunde localizării cererii. O serie de factori, între
care creşterea gradului de concentrare a consumatorilor (rezultat al
procesului de urbanizare) şi lărgirea producţiei locale, determină în
prezent schimbări notabile în dispersarea teritorială a ofertei.

4.2.Ciclul de viaţă al bunurilor de consum


Literatura de specialitate evidenţiază o perioadă de ofertare, şi
respectiv, o perioadă de cerere (solicitare), iar intervalul de timp în
care cele două perioade se suprapun formează perioada de viaţă a
unui produs sau ciclul de viaţă.
Cercetarea duratei prezenţei pe piaţă a componentelor ofertei
unei firme se realizează cu ajutorul ciclului de viaţă al produselor.
Termen preluat din demografie, ciclul de viaţă al unui produs
reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul apariţiei sale ca o
nouă marfă pe piaţă şi cel al dispariţiei sale de pe piaţă.
Acest interval, mărginit de cele două extreme „naşterea“ şi
„moartea“ produsului se subdivide într-un anumit număr de etape,
diferite ca lungime şi intensitate pentru fiecare caz.

40
Marketing
Se apreciază că pe piaţă se întâlnesc trei categorii de produse,
care se află într-un proces continuu de concurenţă: produse de „ieri“,
produse de „azi“ şi produse de „mâine“.
Reprezentat grafic, ciclul de viaţă al unui produs ne dă imaginea
unei curbe în formă de S, de-a lungul căreia se pot distinge mai multe
etape sau faze (fig. 4.7.).

Fig .4.7 – Ciclul de viaţă al produselor (10)


Faza zero, – reprezintă perioada punerii la punct a produsului
în vederea lansării pe piaţă. În această etapă, cunoscută şi sub
denumirea de cercetare-dezvoltare, se fac cercetări şi experimentări
în laboratoare sau staţii pilot, se testează posibilităţile de vânzare prin
sondaje de opinie în rândul consumatorilor privind aprecierea
caracteristicilor tehnice şi economice ale noilor produse.
Faza I (lansarea), este etapa de lansare a produsului pe piaţă.
Durata acesteia diferă de la un produs la altul, fiind influenţată de
gradul de noutate, de modul cum răspunde nevoilor de consum, cât şi
de „permeabilitatea pieţei”.
Înainte de a lansa un produs nou pe piaţă firma trebuie să
răspundă la următoarele întrebări:
 cum se prezintă produsul ?
 ce utilitate se poate da ambalajului ?
 ce eloemente publicitare se încorporează în produs
(marca, eticheta, instrucţiuni de utilizare) ?
 se pot încorpora aceste elemente sau altele noi ?
 este adecvat ambalajul prezentat ?

41
Marketing
 se poate prezenta produsul într-un ambalaj care să
amplifice sau să diminueze unitatea de vânzare ?
De asemenea, în afară de răspunsurile la aceste întrebări, firma
nu trebuie să omită una dintre caractersticile esenţiale ale ambalajului
produsului prezentat: funcţia publicitară a ambalajului
Un ambalaj bun, trebuie să informeze şi să convingă, să
constituie parte integrantă a procesului de comunicare.
Pentru a diminua riscul, produsul se poate lansa în etape şi pe
anumite segmente ale pieţei.
Preţurile la care sunt lansate produsele pe piaţă sunt diferite.
Pentru a asigura o penetraţie mai rapidă, se pot practica preţuri mai
scăzute.
La unele produse calitativ superioare, se pot utiliza preţuri mai
ridicate.
Adoptarea unei anumite strategii de preţ este legată de
elasticitatea cererii de consum în funcţie de preţ, cât şi de aprecierile
privind durata viitoare de viaţă a noului produs lansat pe piaţă.
Lansare unui produs nou pe piaţă prezintă atât avantaje, cât şi
dezavantaje:
 avantajul principal este dat de oportunitatea de a putea crea
noul produs (imaginea produsului, ambalajul, poziţionarea ,
etc.); cel mai important avantaj este cel al diferenţierii,
datorită căruia noul produs există; avantajul poate consta şi în
ambalaj, randament, preţ, mod nou de utilizare;
 dezavantajul este acela de a pleca de la zero, cât şi necesitatea
de a investiga şi a depune o muncă enormă pentru a situa
produsul între preferinţele consumatorilor, depăşind cel mai
mare impediment : teama şi neîncrederea faţă de nou şi faţă de
necunoscut.
Faza a II-a (creşterea), presupune o sporire a vânzărilor, o
reducere a cheltuielilor şi o creştere a profitului.
Piaţa se extinde prin câştigarea a noi segmente de consumatori,
costurile de producţie au tendinţa de scădere, crescând premisele
pentru o viitoare reducere a preţurilor de vânzare.
Faza a III-a (maturitatea şi saturaţia), este marcată de prima
inflexiune a ciclului de viaţă al produsului.
Produsul capătă un caracter popular, iar gradul de noutate cu care
a pătruns pe piaţă a scăzut treptat până la zero, datorită aparţiei altor
produse competitive de acelaşi gen, ce-i fac o concurenţă puternică.
Menţinerea produsului pe piaţă este strâns legată de reducerea preţului
de vânzare.

42
Marketing
Pentru revitalizarea vânzărilor se va pune un accent deosebit pe
publicitatea de reamintire, iar strategia aplicată este strategia de
remarketing.
Evoluţia vânzărilor produsului respectiv atinge apogeul prin
momentul saturaţiei. Saturaţia apare ca urmare a faptului că produsul
nu mai îndeplineşte nivelul exigenţelor consumatorilor, cât şi datorită
concurenţei din partea altor produse similare apărute pe piaţă.
Faza a IV-a (declinul) este etapa care prevesteşte „moartea“
produsului prin scoaterea definitivă a achiziţionării acestuia de pe
piaţă.
Volumul vânzărilor se reduce simţitor, ca urmare a renunţării de
către unii consumatori în favoarea altor produse mai noi.
În această fază, cheltuielile comerciale cunosc o creştere
rapidă,influenţând direct profiturile firmei.
Asupra duratei ciclului de viaţă al produselor influenţează două
categorii de factori şi anume:
 factori generali ;
 factori specifici produsului analizat.
Dintre factorii generali, un loc aparte îl ocupă:
 progresul tehnico-ştiinţific;
 creşterea veniturilor consumatorilor.
În grupa factorilor specifici se cuprind o multitudine de factori,
între care natura produsului ocupă primul loc Pe lângă aceşti factori
o influenţă deosebită o exercită şi următorii factori:
 gradul de prelucrare al produsului;
 gradul de noutate al produsului;
 locul produsului în bugetul de familie privind nevoile
de consum alimentar (de prim ordin sau secundar);
 mărimea gamei sortimentale a produsului;
 legislaţia economică, etc.
Este de menţionat şi faptul că există şi produse fără vârstă,
categorie în care se încadrează materiile prime.
După literatura de specialitate rezultă că sunt necesare
parcurgerea a şase stadii în procesul de acceptare de către consumatori
a unui produs nou lansat pe piaţă şi anume:
1. – cunoaşterea de către consumatorul potenţial a existenţei
produsului;
2. – câştigarea interesului consumatorului pentru acel produs;
3. – evaluarea posibilităţilor de utilizare a produsului;
4. – încercarea sau degustarea produsului (după caz);
5. – luarea deciziei de cumpărare a produsului;
6. – confirmarea acceptării produsului prin cumpărări repetate.

43
Marketing
Acceptarea unui produs nou de către consumatori este
determinată de mai mulţi factori între care sistemul şi formele de
informare ocupă un loc important.

4.3. Consumul de bunuri şi servicii

Consumul de bunuri şi servicii reprezintă modalitatea concretă de


satisfacere a nevoilor de consum, însă nu a tuturor, între nevoi şi
consum existând permanent un decalaj evident.
Consumul de produse agricole şi agroalimentare poate avea drept
sursă de aprovizionare:
 piaţa (consum de mărfuri);
 gospodăria individuală (autoconsum sau consum
direct de produse);
 alte surse.
În perioada 1996–1998, în România, atât cheltuielile totale, cât şi
cele băneşti (excepţie anul 1998) destinate consumului alimentar au
avut o tendinţă de creştere uşoară (tab.4. 1):
Tabelul 4.1.
Structura cheltuielilor de consum alimentar ale gospodăriilor
din România (total cheltuieli = 100,0)
Anul Cheltuieli totale de din care: cheltuieli
consum alimentar băneşti de consum
alimentar
Total din care: Total din care:
familii de familii de
ţărani ţărani
1996 57,6 57,6 45,0 34,0
1997 58,8 58,8 46,6 35,1
1998 57,2 58,8 33,9 28,4
Sursa : Constantin M., Costescu M., Tribuna economică, nr.35/2000
În ţara noastră, mărimea autoconsumului de produse alimentare
este semnificativă, datorită ponderii ridicate a populaţiei rurale (45,5%
în 1991), cât şi efectelor Legii nr. 18/1991 – legea fondului funciar,
prin care o bună parte a populaţiei urbane a primit în proprietate teren
agricol.
Astfel, în 1994, în structura cheltuielilor de consum alimentar şi
băuturi, autoconsumul reprezenta 33,5 % pentru familiile de salariaţi,
81,4% pentru familiile de ţărani şi 33,9 % pentru familiile de
pensionari de asigurări sociale de stat.
Formarea, ritmul şi direcţiile de evoluţie a consumului de
produse agricole şi agroalimentare constituie o rezultantă a
interacţiunii factorilor care influenţează nevoile de consum, cât şi
posibilităţile materiale de satisfacere a acestora.
44
Marketing
Consumul de produse agricole şi agroalimentare poate fi analizat
atât ca mărime globală, individuală sau medie.
Cel mai important factor, care constituie punctul de plecare în
actul consumului, este reprezentat de nivelul nevoilor fiziologice ale
consumatorilor.
De asemenea, o influenţă deosebită o au şi condiţiile de muncă şi
de viaţă ale populaţiei.
Consumul de produse agricole şi agroalimentare diferă de la un
individ la altul, atât ca volum, cât şi ca structură.
Nivelul veniturilor, forma de încasare a acestora (în bani sau în
natură), respectiv puterea de cumpărare a populaţiei, constituie un
factor determinant al formării consumului.
Un loc important îl ocupă şi volumul, structura şi calitatea
produselor agricole şi agroalimentare, ştiindu-se faptul că nu se poate
consuma decât ceea ce s-a produs în prealabil.
Ca formă de satisfacere a nevoilor de consum, consumul de
produse agricole şi agroalimentare este în acelaşi timp punctul de
plecare în reproducerea nevoilor de consum, în producerea altora.
Consumul mediu pe locuitor la principalele produse agricole şi
agroalimentare în cadrul ţărilor dezvoltate, se detaşează evident faţă
de nivelurile realizate în ţările în curs de dezvoltare, între care se
înscrie şi România (tab. 4.2.).
După cum se observă, la produsele de origine animală, zahăr,
cartofi şi fructe, consumul mediu pe locuitor a fost net superior faţă de
cel realizat în România, iar în unele ţări din Uniunea Europeană, chiar
de câteva ori mai mare.
La nivel mondial, comparativ cu anul 1988, în anul 2000
consumul alimentar pe locuitor a sporit cu 4,4 %, în timp ce, în
România s-a redus cu 5,1 % (tab. 4.3.).
În anul 2000, populaţia globului cu un consum zilnic de sub 2000
Kcal./locuitor s-a redus la 8,0 % , faţă de 9,8 % în anul 1988
(tab. 4.4.).
În România, în perioada 1992-1998, dinamica consumului mediu
anual pe locuitor la principalele produse alimentare evidenţiază un
evident proces de stagnare iar la “zahăr şi produse zaharoasee”,
“fructe şi produse din fructe”, o reducere semnificativă (tab. 4.5.):
Cantităţile de produse agricole şi agroalimentare cumpărate de
familiile de salariaţi din România au avut o evoluţie fluctuantă, cu
tendinţă generală de scădere, excepţie făcând grupa de produse
„fasole şi alte leguminoase”

Tabelul 4.3.
45
Marketing
Evoluţia consumurilor alimentare – Kcal/locuitor
Niveluri Diferenţe
Specificare
1988 2000 ±Kcal. %
Media mondială 2357,0 2647,0 110,0 4,4
Ţări în curs de dezv. 2246,0 2420,0 174,0 7,7
Ţări dezvoltate 3554,0 3502,0 48,0 1,4
America de Nord 3730,0 3923,0 193,0 5,2
Europa 3480,0 3534,0 54,0 1,6
C.S.I. 3414,0 3264,0 -150,0 -4,4
România 2949,0* 2800,0 -140,0 -5,1
Africa 2149,0 2323,0 174,0 8,1
*) 1989
Tabelul 4.4.
Structura consumurilor alimentare la nivel mondial
% din populaţia globului
Consum zilnic pe pământesc
locuitor
1988 2000
sub 2000 Kcalorii 9,8 8,0
2001-2300 Kcalorii 29,4 24,3
2301-2600 Kcalorii 24,7 12,8
2601-2900 Kcalorii 4,6 25,7
2901-3200 Kcalorii 9,5 6,9
Peste 3200 Kcalorii 22,0 22,3
Tabelul 4.5.
Consumul mediu anual pe locuitor la principalele produse
alimentare în România – Kg/locuitor
Anul Carne şi Lapte şi Zahăr şi Produse Legume Fructe
preparate produse produse din şi şi
din carne lactate* zaharoa cereale produse produse
se din din
legume fructe
1992 45,7 163,7 24,4 164,5 100,7 47,1
1993 47,7 177,0 23,7 159,6 112,7 64,3
1994 45,5 179,4 24,5 158,6 110,3 47,8
1995 47,8 188,6 23,5 162,4 115,7 45,8
1996 47,2 192,7 24,8 160,6 115,4 50,5
1997 45,1 192,3 19,9 169,8 111,6 44,5
1998 48,0 199,9 20,5 221,1 120,4 45,8
* litri ; Sursa : Constantin M., Costescu M., Tribuna economică, nr.35/2000

46
Marketing
Cele mai evidente scăderi au avut loc la cereale şi produse din
cereale, carne şi preparate din carne, lapte, brânzeturi, ouă, cartofi şi
băuturi alcoolice.
La familiile de ţărani, cantităţile de produse agricole şi
agroalimentare cumpărate în ultimii ani au scăzut în mod considerabil,
mai ales sub influenţa creşterii consumului din surse proprii şi mai
puţin datorită creşterii preţurilor şi a reducerii veniturilor reale băneşti.
În perioada 1990-1994, în România, în cadrul familiilor de
salariaţi au avut loc modificări esenţiale în dinamica cheltuielilor
destinate consumului de produse agricole şi agroalimentare,
determinate în principal de reducerea veniturilor reale ale acestora.
Astfel, în situaţia creşterii veniturilor nominale medii lunare pe o
persoană (la familiile de salariaţi) de 46 ori ,în 1994 faţă de 1990,
puterea de cumpărare s-a redus cu 35,2 %, în condiţiile în care
indicele preţurilor produselor alimentare a fost superior indicelui
mediu al preţurilor de consum (7955,6, faţă de 7121,4).
Structura şi nivelul consumului alimentar se pot modifica în
funcţie de zona geografică, tradiţia de consum, mutaţiile de ordin
social ce au loc în cadrul populaţiei, etc. (tab. 4.6.).
Tabelul 4.6.
Dinamica şi structura consumului alimentar al populaţiei
României, în anii 1990 şi 1996
Realizări Structură Diferenţe faţă de 1989
Date
Specificare absolute %
1990 1996 1990 1996 
1990 1996 1990 1996
Kcalorii-total,
3067 2597 100 100 +118 -352 104.0 88,1
din care:
– de origine
2363 2018 77 77,7 +64 -281 102,8 87,8
vegetală
– de origine
704 579 23 22,3 +54 -71 108,3 89,1
animală
Protide-total,
grame, din 97,2 83,0 100 100 +3,5 -10,7 103,7 88,6
care:
– de origine
54,9 50,1 57 60,4 -0,5 -5,3 99,1 90,4
vegetală

47
Marketing
– de origine
42,3 32,9 43 39,6 +4,0 -5,4 110,4 85,9
animală
În condiţiile României, necesarul caloric al raţiilor alimentare s-a
asigurat în anul 1990 în raport de 3:1 în favoarea produselor de origine
vegetală, iar protidele, în raport de 1,32:1.
Comparativ cu anul 1989, datorită ajutoarelor primite şi tăierilor
masive de animale, în anul 1990 a fost evidentă tendinţa de creştere a
aportului produselor de origine animală (8,3-10,4 %), faţă de cele de
origine vegetală (-0,9 : 2,8 %). În schimb, în 1996, consumul
populaţiei s-a redus evident, atât sub raport energetic, cât şi al
conţinutului proteic.
De asemenea, diversificarea producţiei agricole, sporirea
producţiei animale, pot schimba raportul dintre diferitele produse
agricole şi agroalimentare în ceea ce priveşte contribuţia lor la
realizarea necesarului de calorii, determinând îmbunătăţirea
consumului alimentar al populaţiei (tab.4 .7.).
Tabelul 4.7.
Structura consumului alimentar zilnic, pe produse şi grupe de
produse alimentare, în România, în anii 1990 şi 1996 (total Kcalorii
= 100%)
% Produse %
Produse
de origine
de origine vegetală 1990 1996 1990 1996
animală
Kcalorii de
Kcalorii de origine
77,0 77,7 origine animală, 23,0 22,3
vegetală, din care:
din care:
– carne şi produse
– produse din
45,1 46,0 din carne; peşte şi 8.9 8,8
cereale
produse din peşte
– legume, produse
– lapte şi produse
din legume, 7,5 6,5 8,4 8,1
din lapte
leguminoase, cartofi
– fructe şi produse
3,9 2,3 – ouă 1,9 1,5
din fructe
– grăsimi animale
– zahăr şi produse
9,9 6,0 (untură, slănină, 3,8 3,9
zaharoase
unt)
- grăsimi vegetale
10,6 16,9
(ulei, margarină)

48
Marketing
Astfel, din necesarul total de calorii, primul loc îl ocupă
cerealele, după care urmează grăsimile vegetale, zahărul şi produsele
zaharoase, carnea şi produsele din carne, laptele şi derivatele, etc.
Literatura de specialitate evidenţiază cantităţile minime de
produse alimentare (coşul minim de consum) necesare unei persoane
pentru asigurarea unui nivel minim de trai în raport cu standardul
general de viaţă realizat în condiţiile social-economice din România
(tab. 4.8.).
La nivelul preţurilor din luna noiembrie 2001, cheltuielile pentru
asigurarea coşului minim de consum lunar pentru produsele
alimentare (publicate de Comisia Naţională de Statistică) se ridică la
circa 842000 lei, reprezentând 56,4 % din cheltuielile totale de
consum, fapt ce explică un nivel de trai extrem de scăzut, comparativ
cu cel realizat în ţările capitaliste dezvoltate.
În etapa actuală, în structura consumului alimentar, pe plan
mondial se manifestă următoarele tendinţe:
1. – se reduce ponderea polizaharidelor provenite din cereale,
cartofi, etc. (în ţările dezvoltate reprezintă circa 30% din resursele de
hrană, faţă de 80% în ţările slab dezvoltate);
2. – sporeşte consumul de lipide libere, prelucrate industrial sau
legate în ţesuturile animale, odată cu scăderea consumului de lipide
vegetale legate (de la 12% lipide total, în ţările slab dezvoltate, la
40% – în special libere – în ţările dezvoltate);
3. – se reduce ponderea proteinelor de origine vegetală şi
sporeşte ponderea celor de origine animală;
4. – creşte consumul produselor agricole prelucrate în
defavoarea celor în stare naturală, etc.;
5. – sub aspect valoric, pe plan mondial se manifestă tendinţa de
reducere a ponderii cheltuielilor pentru produsele agricole şi
agroalimentare în totalul fondului de cheltuieli ale consumului global.
Consumul românesc de produse agricole şi agroalimentare nu se
detaşează faţă de tendinţele generale manifestate pe plan mondial.
Comparativ cu alte ţări din Europa de Est, în structura
consumului populaţiei din ţara noastră, cerealele ocupă primul loc (cel
mai mare consum pe locuitor), consumul de carne este inferior faţă de
cel din Bulgaria şi reprezintă numai 50% din consumul realizat în
Cehia, Slovacia şi Ungaria. Aproximativ aceeaşi situaţie se
înregistrează şi la consumul de lapte şi ouă.
În 1998, din cele 21 de ţări analizate, România ocupa locul al 19-
lea la consumul de carne şi produse din carne, zahăr şi produse
zaharoase, la consumul de cereale (în echivalent făină), locul al doilea,
la lapte integral – locul al şaptelea, etc., evidenţiind şi în acest fel ,
nivelul extrem de scăzut de dezvoltare economico-socială a ţării.
49
Marketing

Tabelul 4.8.
Coşul minim de consum lunar al populaţiei României pentru
produsele alimentare
Cantitităţi consumate
Denumirea Lunar/gospodărie
produsului U.M. Lunar/persoană medie
(2,8 persoane)
Făină kg 1,100 5,888
Mălai kg 2,100 31,966
Pâine kg 11,400 0,505
Produse de
kg 0,180 0,701
franzelărie
Paste făinoase kg 0,250 1,402
Orez kg 0,500 2,103
Fasole boabe kg 0,750 13,179
Cartofi kg 4,700 1,682
Morcov, pătrunjel,
kg 0,600 2,524
păstârnac
Ceapă uscată kg 0,900 3,084
Varză murată şi alte
kg 1,100 0,841
murături
Bulion kg 0,300 0,561
Conserve de legume kg 0,200 3,084
Mere kg 0,250 0,561
Citrice, fructe
kg 0,250 0,701
meridionale
Conserve din fructe kg 0,900 0,701
Carne de bovine kg 1,000 2,524
Carne de porcine kg 0,150 2,804
Carne de pasăre kg 0,900 0,421
Carne de oaie şi de
kg 0,300 2,524
la alte specii
Peşte proaspăt şi
kg 5,300 0,841
congelat
Lapte proaspăt l 0,250 14,861
Lapte bătut, iaurt l 0,350 0,701
Telemea de vacă kg 15 1,122
Telemea de oaie kg 0,250 0,701
Brânză proaspătă şi
kg 1,000 0,981
smântână

50
Marketing
Ouă bucăţi 15 42
Untură kg 0,250 0,701
Ulei comestibil kg 1,000 2,804
Margarină kg 0,200 0,561
Zahăr kg 1,00 2,804
Ciocolată,bomboane kg 0,050 0,140
Băuturi nealcoolice l 0,850 2,383
Sursa: Constantin M., Costescu M., Tribuna economică, nr. 35 /2000.

51

S-ar putea să vă placă și