Şi famecul măreţei înfrunziri Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra În care adăpost îşi caută Hidoase vieţuiri.
Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă, Dar de mândria lor îşi râde codrul Când ştie că pe el nu-l risipeşte Nici furtuna.
Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte, Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne, Dar strălucirea albă a zăpeziei Le-neacă şi holbarea neagră A lor o biruieşte.