Serialul Trotsky. Ideology and shit.

„A son of a bitch, but the greatest Jew since Jesus Christ”

- Raymond Robins

Trebuie să recunosc că acest text este mai degrabă o tentativă de identificare a

vectorului ideologic al Kremlinului, decât o cronică propriu-zisă a serialului. Nu că nu aș
fi putut să vorbesc strict despre jocul actoricesc și calitatea imaginii, dar o discuție
despre limbajul cineatic mi se pare mai puțin fascinantă decât o analiză a
metalimbajului ideologic. Cel puțin atunci când vorbim despre o producție de stat. Mai
ales când vorbim despre un stat a cărui politică ne afectează direct.

Trotsky este un serial lansat recent de Pervyi Kanal cu prilejul împlinirii a 100 de
ani de la Revoluția din Octombrie. Pentru cine nu cunoaște, Pervyi Kanal este
televiziunea de stat a Rusiei, deci, cu alte cuvinte, această producție a fost filmată direct
la comanda Kremlinului, oricât de „Mihai Ghimpu” asta ar suna. Mulți din voi care
poate nu l-au urmărit, sau cei care, per general, asociază Rusia cu URSS sau Comunism,
cel mai probabil, bănuiesc că acesta ar justifica cumva atrocitățile din perioada sovietică.
Că mesajul de bază ar fi că aceste evenimente au fost inevitabile și au stat la baza
dezvoltării Rusiei ca stat. Că poate dacă ar fi fost Trotsky în locul lui Stalin, lucrurile se
desfășurau total diferit. Nu și nu, chiar deloc.

Serialul Trotsky ne prezintă liderii bolșevici ca pe niște „demoni” însetați de

putere, capabili de orice pentru a o obține. Ba mai mult, se menționează legătura lor cu
Alexander Parvus, care e prezentat drept un agent al serviciilor secrete germane
cointeresate cel mai mult în realizarea Revoluției. Cu alte cuvinte, Revoluția este
asociată din start cu ceva străin Rusiei, cu interesele venite din afară. Cele care aveau
menirea distrugerii unui „Măreț Imperiu”. Un produs al lui Celălalt.

Pentru a continua, trebuie să răspundem la următoarea întrebare: Ce este o

ideologie? Ideologia este discursul clasei dominante. Unul care justifică ordinea
lucrurilor, adică relația de subordonare a maselor față de regulile impuse de clasa
politică. Dat fiind faptul, că acum suveranii nu mai sunt trimiși de sus, de Dumnezeu și
alți prieteni imaginari, ci sunt aleși, teoretic, direct de noi, relația dominant-opresat a
fost impusă a se adapta noilor cerințe. Discursul ideologic are ca scop nu doar
resemnarea opresatului cu ideile dominantului, ci și crearea relației de amiciție dintre
aceștia. Opresatul nu doar accepă acest set de idei, el trăiește cu ele, iar cea mai mare
parte a golurilor sale cognitive sunt acoperite anume de aceastea.

Totuși, oricât de mult nu v-ați regăsi în ideologia Kremlinului transpusă în serial,

nu trebuie să vă blamați pe sine. Ideologia, în ziua de azi, nu mai este impusă în stilul
jandarmului. Unul din scopurile ideologiei actuale este omogenizarea clasei dominante
cu cea oprimată, umanizarea politicului, dar totodată, repet, păstrarea statului de
dominant. Acesta este scopul suprem al discursului dominant.

Pentru a determina care este vectorul ideologic al Kremlinului, spectatorul

trebuie să-și pună următoarea întrebare: De ce Trotsky!? De ce producătorii nu au ales
să facă un serial despre Lenin, de exemplu? Oare nu-i acesta un simbol mai potrivit al
Revoluției? Da, doar că Lenin, spre deosebire de Trotsky, nu are un „sex appeal” într-
atât de pronunțat în Occident. Trotsky e văzut ca acea alternativă a lui Stalin care a fost
nedreptățită de istorie, o figură legendară care a fost privată de dreptul de a se manifesta
la justa valoare. Un „nice guy” al Revoluției.

După spusele producătorilor Ernst și Tsykalo, acest serial este istoria unui rock-
star care isteriza masele. O poveste despre drumul pe care l-a parcurs acesta de la
inocența marxismului juvenil la un politician care nu numai că a sfidat puterea, dar a
știut să o și obțină, încălcând tot ce este mai „sfânt”, ca mai apoi să o piardă în fața unor
monștri(Stalin, Arganov, Voroshilov etc.) cărora tot el le-a dezlegat mâinile. Un
„bezbojnik” care în mare parte și-a meritat soarta, pentru că „orice Revoluție își
devorează proprii copii”.

Un Celălat sau Dușmanul Ideologic nu numai că este înzestrat cu trăsături

negative, el comite acțiuni tabuizate, niște „păcate”. Din acest punct de vedere, Trotsky
este bezbojnikul ideal, iar pentru a ilustra acest lucru, scenariștii au apelat la una din
cele mai banale metode de a reda stările interioare ale unui protagonist: Halucinațiile.
Bătrânul Trotsky este reprezentat ca un om încăpățânat care refuză uneori să bea
pastilele prescrise de medic, iar din acest motiv are halucinații, vede duhuri. Fiecare din
aceste duhuri apelează cumva la mustrările sale de conștiință, pentru că aparțin
oamenilor pe care i-a trădat. Eu propun să analizăm un pic aceste spirite și să încercăm
să justificăm invocarea lor.

Primul spirit: Aleksandra Sokolovskaya, prima soție a lui Trotsky, pe atunci

încă Leiba Bronstein. Cea care l-a introdus în marxism și l-a însoțit în Siberia, unde au
stat închiși 3 ani. Au avut împreună 2 fiice: Zinaida și Nina. În serial este imortalizat
momentul despărțirii lor. Înainte de a pleca în Europa, Trotsky îi promite că se va
întoarce la ea și la copii. Nu o va mai face pentru că o întălnește pe Natalia Sedova cu
care va rămâne împreună tot restul vieții. Invocarea spiritului lui Sokolovkaya ne trimite
la Infidelitatea protagonistului atât față de cei dragi, cât și față de sine. E ceea ce-i
conferă o aură de trădător, o persoană neloială față de cuvântul rostit. O persoană
pentru care dragostea și relațiile familiale nu înseamnă absolut nimic. Un libertin. O
trăsătură esențială pentru un Celălalt într-un mediu conservatorist.

Al doilea spirit: Sigmund Freud, părintele psihanalizei. În serial, Trotsky

împreună cu Sedova vizitează Viena pentru a asista la una din lecțiile sale. Datorită
acestui eveniment, Trotsky înțelege un lucru: Cel care vrea să conducă masele trebuie să
se transforme într-un obiect dezirabil, să le ducă constant la extaz și să le „însămânțeze”.
Freud, la rândul său, rămâne impresionat de întâlnirea sa cu „Herr Revolutionär”. Îi
propune lui Trotsky să fie examinat, iar acesta îl refuză.
Cam pe la sfârșitul Primului Război Mondial, Freud pune bazele Impulsiei
Morții. Una din bazele Impulsiei Morții este:
„sarcina niciodată desăvârșită, întotdeauna de luat de la capăt, care constă în
scăderea excitației și, deci, a tensiunii organismului la un nivel cât mai jos posibil.[...]
Această întoarcere la punctul de plecare, la nivelul minim de excitație, este într-un fel
ecoul tendinței care împinge organismul să revină la origine, la starea primară a
nonvieții, adică la moarte.”(Dicționarul de Psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic
Gold).

Spiritul lui Freud e o încercare de a asocia Revoluția Permanentă atribuită

lui Trotsky cu Impulsia Morții. Nu în sens de Drive al dorințelor noastre, ca ceva
caracteristic, apropo, tuturor. Ci mai degrabă în sens de necrofilie non-sexuală, un
termen întrebuințat de Erich Fromm pentru a descrie un tip de agresivitate malignă
caracteristică lui Adolf Hitler. O tentativă a producătorilor de a distruge mitul „băiatului
bun” și de a contura și mai tare statutul de Demon al Revoluției care cere constant
jertfe și sânge.
Dacă s-au întâlnit vreodată acești doi nu se știe, însă Lev Trotsky avea tangențe
cu psihanaliza. A fost un bun prieten cu Adolph Joffe, un apropiat al lui Alfred Adler.
Anume acesta l-a introdus în acestă nouă știință. Ba mai mult, soția lui Adler, Raissa
Epstein, a fost o feministă de orientare troțkistă.

Al treilea spirit: David Bronstein, țăran înstărit, tatăl lui Trotsky. În serial
avem parte de două scene semnificative care implică participarea sa: momentul în care
este bătut de niște muncitori antisemiți, apropo ucraineni; o discuție cu Lev într-un bar,
în care acesta îi mărturisește tatălui său că s-a dezis de familie și de „tot ce-i sfânt”
pentru o Nouă Lume pe care urmează să o construiască. Tatăl îl blesteamă și apare doar
la sfârșit de episod sub formă de spirit. Cu alte cuvinte, lui Trotsky îi este încriminat un
alt păcat: patricidul. Totodată se încearcă a justifica ura lui Trotsky față de „patrie”. Un
frustrat care nu a avut una și a distrus-o pe-a celorlalți.
Trebuie de menționat că această lipsă de „patriotism” al lui Lev Trotsky nu-i atât
bazată pe „ură” cum este acceptat pe scară largă în Rusia, cât mai degrabă pe ideea că în
marxism o astfel de noțiune încetează să mai existe. Patriotismul și naționalismul sunt
doar o expresie nejustificată a unui orgoliu orb față de propriile valori. Un instrument
care are menirea de a întări și mai mult poziția clasei dominante.

Al patrulea spirit: Nikolay Markin, comisar al flotei militare de pe Volga.

Potrivit creatorilor serialului, Trotsky l-ar fi trădat din cauza că-i diminua autoritatea și
îl făcea prea uman. Cu alte cuvinte, îi desacraliza imaginea de zeitate. O altă aluzie la
Lucifer care voia să-l înlocuiască pe Dumnezeu.
Dacă a fost trădat Markin cu adevărat, nu se știe, totuși creatorii au insistat
asupra ecranizării unui astfel de eveniment. Nimic nou sub soare, pentru că oligarhia
actuală, din care face Putin, sunt nimeni altcineva decât urmașii aparatului birocratic
stalinist, iar deformarea istoriei cu scopul de a reda o pretinsă integritate a propriului
discurs e o practică destul de veche a acestora.

Un alt spirit care i se năzărește lui Lev Davidovich este cel al lui Vladimir
Skalon, un general roialist care și-a tras un glonte în cap după ce Rusia a fost nevoită
să cedeze anumite teritorii în urma negocierilor de la Brest-Litovsk. Un mare „patriot”,
ceea ce Trotsky cu siguranță nu a fost.

Ulitmul duh pe care îl vede Trotsky este nimeni altcineva decât Lenin. Apropo, în
film ai impresia că e Charlie Chaplin, un personaj de comedie tare stereotipic. Dacă l-ar
fi jucat Dmitrii Khrustalev de la Comedy Club, cred că efectul ar fi fost același. Una din
întrebările adresate de Ilici este ”Oare nu am orbit noi de la atâtea cărți?” . Își exprimă
regretul că l-au omorât pe țar prea în grabă, fără a-l lăsa să conștientizeze propriile
greșeli. O aluzie la ideea ca Revoluția a fost inoportună și mult prea grăbită.

Deci cine este Trotsky? Un antihrist, un om lipsit de patriotism, un carierist, un

jidan sponsorizat de occident, un afemeiat și per general un vinigret întreg de clișee
blamabile pentru un popor conservatorist ca cel al rușilor. „Trotsky e unul din Noi care a
încercat să ne transforme în Ceilalți” ar fi mesajul principal transmis de producătorii de
la Pervyi Kanal. O justificare destul de bună chiar și pentru ascensiunea lui Stalin. Iosif
Stalin cu siguranță nu a fost cel mai iscusit din bolșevici. Trotsky în autobiografia sa îl
caracterizează drept „un om cu simț practic, tacticos și determinat în scopurile sale,
dar cu o viziune politică extrem de îngustă. [...] O mentalitate de empiric încăpățânat
lipsit de imaginație creativă. Pentru conducerea partidului a fost mereu un om
destinat sarcinilor secundare. ”, cu toate acestea Stalin a fost și va rămâne un lider
reprezentativ pentru Estul „pravoslavnic” îmbibat până în măduva oaselor în vulgarități
și barbarisme, în sentimentalisme și „poniatii”. Eu l-aș numi chiar „Ultimul Voievod”.

Ceea ce mi-a lipsit cel mai mult în acest serial este o descriere detaliată a
declinului politic al lui Trotsky și ascensiunea lui Stalin sau despre Troika „Zinoviev-
Stalin-Kamenev” ori despre schimbarea cursului spre Socialism într-un singur stat.
Aceste detalii au fost, evident, omise.

E de remarcat că personajul Trotsky a fost proiectat nu doar să înspăimânte, dar

să și inspire admirație. Cu alte cuvinte, creatorii serialului au păstrat sex appeal-ul său.
Ce ne-ar sugera acest lucru? Cel mai probabil, ideea că obiectul nostru dizerabil deseori
ascunde în sine trăsături malefice, vechiul imperativ: „Fii atent ce-ți dorești!”. Trotsky
nu-i doar întruchiparea Revoluției, el este Revoluționarul/Idealistul, cel care promite
schimbarea, abaterea de la „normal și firesc”.

A crea un „țap ispășitor” cărui să-i atribui toate abaterile de la agenda propusă e o
practică politică veche. Nu-i de mirare că actuala clasa dominantă a Rusiei l-au ales
anume pe Trotsky. În condițiile în care acum se încearcă la greu promovarea valorilor
tradiționaliste, Lev Davidovich, un ateu adept al Revoluției Permanente, cel mai radical,
deci și cel mai apropiat de ideile marxiste dintre bolșevici, este încă o figură prea vie
pentru noua generație.

Scopul serialului Trotsky nu este de a prezenta obiectiv realitatea perioadei

revoluționare, ci asigurarea pasivității maselor. „Bucură-te de ce ai și nu fă
gălăgie!”, „O mai fost de aceștia ca tine care voiau să schimbe lumea”, „Cu vârsta o să-ți
treacă și de revoluții și de tot. O să înțelegi viața!”. Această pasivitate o să ne coste mult.
Democrația, în sensul ideal al cuvântului, ar însemna un rol mai mare al cetățenilor în
viața politică a statului. Trecerea de la rolul de spectator/copil la cel de
colaborator/partener - Maturizarea Societății! Crearea unor condiții adecvate de viață
care să asigure o activitate productivă a cetățenilor în urma căreia va avea de beneficiat
inclusiv și Statul.

Cu toate acestea, tânăra generație nu prea vrea să audă de politic, acesta li se

pare un subiect trivial. „Oi, hai să nu vorbim despre politică!”, „Toți deputații îs niște
pidersii. Tot timpul așa a fost”. Paradoxul este că deși suntem conștienți de această
murdărie/boală/trivialitate, preferăm mai degrabă să o ignorăm, decât să ne mobilizăm
și să o înlăturăm. Tinerii au pierdut ambiția de a prelua puterea, pentru a nu-și păta
mâinile cu rahatul care îi așteaptă. Vrem să schimbăm lumea prin artă! Arta a fost și va
fi mereu o expresie a SupraEului Colectiv, nimic mai mult decât ilustrarea distanței
dintre Real-ul traumatic și Ideal-ul imaginar. Da, Arta ne inspiră și ne permite să
interpretăm lucrurile. Pentru a le schimba, însă, e nevoie de putere. Iar puterea
trebuie obținută și instrumentalizată adecvat întru sporirea nivelului de implicare a
cetățenilor în actul politic.

Preluarea puterii presupune nu doar un schimb de cadre, ci totodată

instaurarea unui nou discurs. Unul care ar asigura înlăturarea pentru totdeauna a
ticăloșilor a căror prioritate este propriul profit. O castrare a celui ce se vrea dominant,
înlăturarea Alfa-Politicului care încă își mai permite impertinența de a vedea în mase o
simplă prostime. Instaurarea unui regim prin care acesta să se teamă de
responsabilitatea puterii, în care funcționarul să fie amenințat constant de abilitatea
cetățenilor simpli de a-l penaliza. Un regim în care cel care plătește impozite și își dedică
timpul și energia muncii să aibă un rol activ în politică.

Trebuie să strigăm tare și respicat: Ne-am săturat să fim simpli spectatori! Nu ne

mai tratați ca pe niște parteneri pasivi! Nu ne mai impuneți propriul confort ca pe o
necesitate imuabilă! Nu ne mai hrăniți cu rahaturi! Vrem aceste schimbări și le vrem
acum! Ne dorim puterea!

Dacă totuși îți place să boșești la scene dramatice și îl respecți pe Khabensky ca

actor, poți să te uiți la serial. Cred că o să-ți placă, mudila!