BT3 Lectii-De-Drept-International ANITEI B5 CIP1 PDF

Nadia-Cerasela ANIŢEI
LECŢII DE DREPT INTERNAŢIONAL

PRIVAT ROMÂN
Lumen
1
LECŢII DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN
Copyright Editura Lumen

Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2
Editura Lumen este acreditată CNCS
edituralumen@gmail.com
prlumen@gmail.com
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Design copertă: Roxana Demetra STRATULAT
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare, multiplicare
neautorizată, indiferent de mediul de transmitere, este interzisă.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ANIŢEI, NADIA CERASELA
Lecţii de drept internaţional privat / Nadia Cerasela Aniţei. - Iaşi : Lumen,
2014
ISBN 978-973-166-385-2
341.9
2
Lecţii de drept internaţional privat român
Lumen
3
4
CUPRINS
DE CE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN? ........................................................ 9

CE DORIM PRIN CURSUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN? ............ 11
TITLUL I
Aspecte generale de drept internaţional privat
Lecţia 1 NOŢIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ........................ 17

1.1. Denumirea şi definirea de drept internaţional privat ................................................................... 17
1. Denumirea de drept internaţional privat.......................................................................................17
2. Definiţia dreptului internaţional privat..........................................................................................18
1.2. Elementul de extraneitate ................................................................................................................. 20
1. Noţiunea de element de extraneitate .............................................................................................20
2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate............................................................21
3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate ...........................................................23
Lecţia 2 DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DEPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
CU ALTE RAMURI DE DREPT ........................................................................................................ 27
2.1. Aspecte introductive ......................................................................................................................... 27
2.2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept privat .................... 28
1. Dreptul internaţional privat şi dreptul civil ..................................................................................28
2. Dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional ...............................................29
3. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional economic .................................................30
4. Dreptul internaţional privat şi dreptul concurenţei .....................................................................30
5. Dreptul internaţional privat şi dreptul noilor tehnologii ............................................................32
6. Dreptul internaţional privat şi dreptul muncii .............................................................................32
2.3. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept public ................... 35
1. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public .......................................................35
2. Dreptul internaţional privat şi Proteţia juridică a drepturilor omului ......................................37
3. Dreptul internaţional privat şi dreptul penal ................................................................................39
4. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal ..............................................................39
5. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar ..........................................................................40
6. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar internaţional...................................................40
8. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil ................................................................41
9. Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene .........................................................42
10. Dreptul internaţional privat şi drept intertemporal...................................................................45
2.4. Există un drept internaţional privat european? ........................................................................... 46
Lecţia 3 OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ............................................ 49
3.1. Noţiunea de obiect al dreptului internaţional privat .................................................................... 49
3.2. Sfera raporturilor juridice care pot fi obiect al dreptului internaţional privat .......................... 50
3.3. Raporturile care nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat ............................................. 52
5
Nadia Cerasela ANIŢEI
3.4. Problema conflictului de legi în anumite situaţii speciale, de graniţă, între dreptul privat
si dreptul public ......................................................................................................................................... 54
3.5. Probleme ridicate de raportul de drept internaţional privat ....................................................... 57
Lecţia 4 CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT...................................... 59
4.1. Precizări prealabile............................................................................................................................. 59
4.2. Normele conflictuale......................................................................................................................... 60
1. Noţiunea de normă conflictuală .....................................................................................................60
2. Izvoarele normei conflictuale .........................................................................................................61
3. Structura normei conflictuale..........................................................................................................64
4. Conţinutul normei conflictuale.......................................................................................................65
5. Legatura normei conflictuale ..........................................................................................................65
6. Punctul de legătură ...........................................................................................................................66
4.3. Normele materiale (substanţiale)..................................................................................................... 79
1. Precizări prealabile ............................................................................................................................79
2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) .........................................................................80
4.4. Alte norme aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate ..................................... 85
4.5. Legea aplicabilă .................................................................................................................................. 86
4.6. Sfera raporturilor juridice cu privire la care pot exista norme conflictuale .............................. 86
Lecţia 5. NATURA, AUTONOMIA ŞI METODELE DREPTULUI INTENAŢIONAL
PRIVAT ..................................................................................................................................................... 89
5.1 Natura dreptului internaţional privat............................................................................................... 89
5.2. Autonomia dreptului internaţional privat ...................................................................................... 94
5.3. Metode de reglementare în dreptul internaţional privat .............................................................. 97
1. Precizări prealabile ............................................................................................................................97
2. Metoda normelor conflictuale ........................................................................................................97
Lecţia 6. DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ...................................... 107
6.1. Noţiunea de domeniu al dreptului internaţional privat ............................................................. 107
6.2. Instituţiile care formează domeniul dreptului internaţional privat .......................................... 107
1. Preliminarii...................................................................................................................................... 107
2. Conflictul de legi ............................................................................................................................ 108
3. Conflictul de jurisdicţii .................................................................................................................. 112
4. Condiţia juridică a străinului ........................................................................................................ 114
5. Cetăţenia .......................................................................................................................................... 115
Lecţia 7. APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN CONSIDERARE A LEGII
STRĂINE ................................................................................................................................................ 117
7.1. Precizări prealabile........................................................................................................................... 117
7.2. Aplicarea legii străine ca lex causae............................................................................................... 117
1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae ...................................................................... 117
2. Necesitatea aplicării legii străine .................................................................................................. 119
3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii străine..................................................................... 121
7.3. Aplicarea legii străine altfel decât lex causae ............................................................................... 122
1. Preliminarii...................................................................................................................................... 122
6
2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex causae ................................................................ 122
Lecţia 8 CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE ................................................. 127
8.2. Conflictul dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative ....................... 127
1. Precizări prealabile ......................................................................................................................... 127
2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele plurilegislative conform dispoziţiilor
din Codul civil român ........................................................................................................................ 128
3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II ....................................................................... 128
4. Prevederile Regulamentului Roma III şi Protocolului de la Haga din 23 noiembrie
2007 ...................................................................................................................................................... 130
8.3. Conflictele de legi interprovinciale sau interregionale ............................................................... 131
1. Precizări prealabile ......................................................................................................................... 131
2. Aspecte comparative între conflictele de legi propriu-zise şi conflictele de legi
interregionale sau inerprovinciale ori între legile statelor federate (sau federale) .................... 133
3. Teroiile propuse de dreptul comparat în scopul determinării legii aplicabile, dintre
legile statului în care coexistă mai multe sisteme legislative ....................................................... 135
8.4. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state ........................................................................... 137
8.5. Conflictul de legi în cazul statului nerecunoscut ........................................................................ 139
8.6. Conflictul interpesonal.................................................................................................................... 139
TITLUL II
Probleme generale privind principalele feluri de conflicte
care pot apărea în legătură cu raporturile juridice de drept internaţional privat
Lecţia 9 CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII................................................................ 143

9.2. Noţiunea de calificare ..................................................................................................................... 144
9.3. Conflictul de calificări ..................................................................................................................... 145
1. Definiţia noţiunii de „conflict de calificări” .............................................................................. 145
2. Exemple de „conflict de calificări” ............................................................................................. 146
9.4. Felurile calificării .............................................................................................................................. 149
9.5. Legea după care se face calificarea ................................................................................................ 150
Lecţia 10. CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE ŞI
RETRIMITEREA .................................................................................................................................. 153
10.1. Conflictul in spaţiu al normelor conflictuale............................................................................. 153
10.2. Retrimiterea .................................................................................................................................... 154
1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii ................................................................................................. 154
2. Formele retrimiterii ....................................................................................................................... 155
10.3. Retrimiterea în dreptul român ..................................................................................................... 156
1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I ...................................................................... 156
2. Excepţia de la regulă...................................................................................................................... 157
3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este admisă ........................................................... 158
7
4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia statutului organic al persoanei

juridice ................................................................................................................................................. 159
10.4. Retrimiterea în convenţiile internaţionale la care România este parte .................................. 160
1. Convenţii internaţionale care nu admit retrimiterea ................................................................ 160
2. Convenţii internaţionale care admit retrimiterea ...................................................................... 160
3. Retrimiterea în practica judiciară română .................................................................................. 161
10.5. Retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative .................................................................................................................................................. 161
10.6. Modificarea normei conflictuale străine care retrimite ............................................................ 162
Lecţia 11 ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT. ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A LEGII
APLICABILE.......................................................................................................................................... 165
11.1. Ordinea publică ............................................................................................................................. 165
11.2. Frauda la lege în dreptul internaţional privat ........................................................................... 167
1. Noţiunea de fraudare a legii în dreptul internaţional privat .................................................... 167
2. Modalităţile de fraudare a legii ..................................................................................................... 168
3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat .......................................................... 170
4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional privat .............................................................. 171
5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul internaţional privat ..................... 173
7. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul înternaţional privat ..................................................... 179
8. Dovada fraudei la lege în dreptul internaţional privat ............................................................. 182
11.3. Înlăturarea excepţională a legii aplicabile ................................................................................... 183
LECŢIA 12. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU. RESPECTAREA
DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ ................................................................. 186
12.1. Noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu ........................................................................... 187
12.2. Comparaţii între conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv, conflictul de legi în
spaţiu ......................................................................................................................................................... 188
12.3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu ........................................................................... 189
12.4. Domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu ......................................... 190
12.5. Temeiul juridic al recunoaşterii, în ţara forului a drepturilor dobândite în străinătate ...... 191
12.6. Reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara noastră, a drepturilor
dobândite în străinătate .......................................................................................................................... 192
12.7. Condiţiile recunoaşterii (respectării) în România a unui drept dobândit (câştigat) în
străinătate ................................................................................................................................................. 193
12.8. Conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptul român şi alte conflicte în timp
care interesează dreptul internaţional privat ....................................................................................... 195
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .......................................................................................................... 197
8
DE CE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN?
Denumirea de „drept internaţional privat” a fost folosită pentru prima oară de

J. Story în lucrarea Commentaries on the Conflict of Law (1834), ulterior preluată de M.
Foelix în Traité de Droit International Privé (1843) şi apoi de J. Schaffner în lucrarea
Entwicklung desinternationales privatrecht (1851).
În dreptul românesc, literatura juridică veche1 a considerat art. 2 din Codul
civil român ca fiind singurul izvor de drept internaţional privat. Cele trei alineate ale
acestui articol se refereau la: bunuri, persoane şi forma actelor juridice, consacrând trei
soluţii fundamentale: lex rei sitae, lex patriae şi locus rigit formam actus.
Ca urmare a schimbărilor sociale şi economice intervenite în România după
1990 a fost adoptată Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat abrogată în anul 2011.
În anul 2011 în România a fost realizată reforma legislativă a instituţiilor
fundamentale ale dreptului civil prin adoptarea noului Cod civil care a intrat în
vigoare la 1 octombrie 2011. La baza noului Cod civil stă concepţia monistă de
reglementare a raporturilor de drept privat într-un singur cod, aspect de natură a
contura o viziune integratoare care va influenţa viaţa economică şi socială
românească. În Codul civil aspectele de drept internaţional privat sunt tratate în
Cartea a VII intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat.
Dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul normelor juridice interne
care reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea
aplicabilă.
Elementul de extraneitate este „împrejurarea de fapt, în legătură cu un raport
juridic datorită căreia, acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (ori legi aparţinând
unor ţări diferite)”.
Studiul dreptului internaţional privat roman este important din cel puţin
următoarele puncte de vedere:
 În primul rând, din punct de vedere ştiinţific, raporturile de drept
internaţional privat se află în prezenţa reglementărilor aparţinând unor ţări diferite,
adică conflicte de legi şi conflicte de jurisdicţii. Soluţia problemelor ridicate de
aceste raporturi juridice se dă potrivit unui anumit sistem de drept, existând uneori
interesul teoretic şi practic de a cunoaşte şi reglementările juridice specifice altor ţări
ca urmare, a punctelor de legătură pe care aceste raporturi juridice de drept
internaţional privat le au cu alte sisteme de drept. În acest context, este necesar să
cunoaştem toate dificultăţile indicate de teoria generală a dreptului internaţional
privat, adică de: calificare, retrimitere, conflicte mobile, norme de aplicare imediată
etc.;
1 A se vedea pentru amănunte G., Plastara. Manual de drept internaţional public cuprinzând şi o expunere a
conflictelor de legi (Drept internaţional privat), Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 268-269; M., V.,
Jakotă. Note de curs de drept internaţional privat pentru masteranzi şi doctoranzi, Universitatea „Al. I. Cuza”,
Facultatea de Drept, Iaşi, 2003-2005, pp. 104-106.
9
 În al doilea rând, din punct de vedere practic, studiul dreptului internaţional

privat prezintă însemnătate, deoarece vicisitudinile tranziţiei i-au determinat pe mulţi
români să se stabilească în străinătate şi să încheie diferite raporuri juridice (spre
exemplu să se căsătorească cu cetăţeni străini; să încheie diferite acte juridice; să
stabilească relaţii de muncă, etc.). Astfel, problema legii aplicabile unor astfel de
raporturi este deosebit de actuală;
 În al treilea rând, ca urmare a schimbărilor politice, economice şi sociale
intervenite la nivel european după anul 1990, Comisia Europeană caută soluţii
moderne de uniformizare pentru soluţionarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii în
diferite materii ale dreptului privat;
 În al patrulea rând, dreptul internaţional privat va supravieţui tendinţelor de
uniformizare la nivel european întrucât fiecare ţară îşi are propriul său sistem drept
cu reguli juridice specifice, iar la nivel internaţional există diferite sisteme de drept
internaţional (SUA, Asia, Rusia, etc.).
Din punctul meu de vedere, predarea cursului de drept internaţional privat
este o mare onoare şi totodată o mare bucurie deoarece din anul 2004 - când am
fost admisă la doctorat cu tema Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional
privat român - şi până în prezent studiile mele în domeniul dreptului internaţional
privat s-au amplificat, au devenit din ce în ce mai riguroase şi contributive prin
lucrările elaborate în decursul celor 11 ani de studiu pe acest domeniu.
Formarea mea academică a început sub îndrumarea emeritului profesor
univ. dr. Mihai Vasile Jakotă în calitate de conducător de doctorat şi a continuat prin
studiul operei ştiinţifice a iluştrilor profesori: Tudor R. Popescu; Ion P. Filipescu; G.
Plastara; Dragoş Al. Sitaru; A. Fuerea; O. Ungureanu; C Jugastru; N. Diaconu; B.,
M., C., Predescu; S., Deleanu; D. Lupaşcu; E., Ungureau, etc.. De asemenea,
formarea mea academică nu ar fi fost posibilă fără studiul vastei şi prestigioasei
literaturi de specialitate străine: Audit Bernard; Louis d Avout; Dominique Bureau;
Bonomi Andreea; Giani Paolo Romano; Briggs Adrian; Alfonso-Luis Calvo
Caravaca; Javier Carrascosa Gonzales; Salamé Georgette; Valladão Haroldo;
Guillermo Palao Moreno; etc.
10
CE DORIM PRIN CURSUL DE
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN?
Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV, semestrul

I şi aparţine dreptului privat.
Ţinând cont de faptul ca dreptul internaţional privat se studiază ca materie
de semestru, ne-am propus să prezentăm în cele 12 lecţii, partea generală a dreptului
internaţional privat urmând ca partea specială şi procesul civil internaţional să
constituie obiect de studiu din punctul meu de vedere în cadrul diferitelor mastere,
şcoli doctorale, dar şi în diferite proiecte de cercetare.
În elaborarea cursului pentru o mai uşoară înţelegere de către studenţi a
acestei discipline complexe se face refere la speţe din practica judiciară; se pun
întrebari şi se dau răspunsuri; se dau exemple de articole din Codul civil; Codul de
procedura civilă; diferite legi interne şi din reglementările europene şi internaţionale
în domeniu.
 OBIECTIVELE CURSULUI
1. Obiectivul general al disciplinei
Însuşirea conceptelor fundamentale pentru teoria si practica dreptului

internaţional privat, localizarea juridică a raporturilor cu elemente de extraneitate şi
soluţionarea conflictelor de legi precum şi studiul, interpretarea, corelarea, aplicarea
şi compararea instituţiilor juridice din dreptul internaţional privat naţional, dreptul
european şi dreptul altor state.
2. Obiectivele specifice al disciplinei
La finalul cursului, studenţii vor fi capabili:

 Să definească noţiunile, principiile, teoriile dreptului internaţional privat;
 Să utilizeze conceptele şi teoriile din domeniul juridic, pentru explicarea şi
interpretarea textelor de lege (normelor juridice) naţionale, europene şi
internaţionale in domeniul dreptului internaţional privat;
 Să identifice corect reglementările în vigoare româneşti, europene şi
internaţionale din domeniul dreptului internaţional privat cu valorificarea acestora în
comunicarea profesională specifică acestui domeniu;
 Să identifice instituţiile specifice dreptului internaţional privat din sistemul
de drept românesc şi european şi a principalelor instrumente juridice internaţionale
din acest domeniu;
 Să explice şi să interpreteze modul în care fenomenul juridic specific
dreptului internaţional privat din spaţiul românesc, european şi internaţional se
11
intersectează cu situaţiile de fapt întâlnite în alte domenii (modul în care o situaţie de

fapt dobândeşte semnificaţii în plan juridic);
 Să soluţioneze problemele de drept internaţional privat pe care le ridică
situaţiile de fapt, prin utilizarea raţionamentelor juridice specifice;
 Să elaboreze un studiu şi/sau proiect profesional specific studierii dreptului
internaţional privat pornind de la încadrarea juridică a unei situaţii de fapt din acest
domeniu;
 Să realizeze un proiect sau un studiu specific domeniului dreptului
internaţional privat privind rezolvarea problemelor juridice pe care le ridică o
situaţie de fapt concretă din acest domeniu.
 COMPETENŢE SPECIFICE
Cursul vizează dobândirea de către studenţi a următoarelor competenţe

specifice:
1. Competenţe profesionale
C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic

C2.1 Definirea şi clasificarea teoriilor, paradigmelor şi principiilor utilizate în
studiul dreptului internaţional privat.
C2.2 Utilizarea conceptelor şi teoriilor din domeniul juridic, pentru
explicarea şi interpretarea textelor de lege (normelor juridice) naţionale, europene şi
internaţionale în domeniul dreptului internaţional privat.
C2.3 Aplicarea teoriilor, a principiilor şi a conceptelor dreptului internaţional
privat într-un context determinat pentru rezolvarea confilctelor din diferite speţe
juridice.
C2.4 Analiza datelor preliminare, interpretarea acestora, realizarea de
clasificări şi a unor delimitări conceptuale in domeiul dreptului internaţional privat.
C2.5 Elaborarea unor proiecte profesionale cu utilizarea teoriilor,
principiilor şi metodelor specifice în vederea rezolvării speţelor juridice specifice
dreptului internaţional privat.
Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Utilizarea adecvată a teoriilor, principiilor şi conceptelor juridice însuşite într-un proiect
profesional în vederea soluţionării diferitelor conflicte apărute în diverse situaţii care implică vastul
domeniu al dreptului internaţional privat.
C3: Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a

celorlalte instrumente juridice internaţionale
C3.1. Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi
european şi a principalelor instrumente juridice internaţionale din domeniul
12
C3.2. Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale, a celor

europene şi a prevederilor internaţionale prin utilizarea cunoştinţelor însuşite în
domeniul dreptului internaţional privat.
C3.3. Identificare prevederilor legale din legislaţia românească, europeană
sau internaţională privind dreptul internaţional privat şi aplicarea lor într-un context
determinat.
C3.4. Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile relevante faţă
de cele irelevante care au incidenţă în rezolvarea unor situaţii specifice domeniului
C3.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei româneşti şi
a celei europene şi internaţionale în vigoare din domeniul dreptului internaţional
privat.

Utilizarea adecvată a legislaţiei româneşti, europeene şi internaţionale într-un proiect
profesional.
C4: Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din

dreptul naţional, dreptul european şi dreptul altor state
C4.1. Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi
teoriilor utilizate în interpretarea şi compararea instituţiilor dreptului internaţional
privat la nivel naţional, european şi al altor state.
C4.2. Interpretarea raportului dintre instituţiile dreptului internaţional privat
la nivel naţional, european şi al altor state prin utilizarea metodelor comparative şi
interpretative.
C4.3 Realizarea de corelaţii şi comparaţii între instituţiile dreptului
internaţional privat în sistemul de drept naţional, european şi al altor state, într-un
context determinat, cu utilizarea metodelor şi tehnicilor specific.
C4.4 Interpretarea şi evaluarea metodelor specifice ce pot fi utilizate pentru
determinarea raportului dintre instituţiile dreptului internaţional privat la nivel
naţional, european şi al altor state.
C4.5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de
comparare a legislaţiei specifice dreptului internaţional privat.
Standarde minimale de performanta pentru evaluarea competentei.

Realizarea unui proiect sau a unui studiu privind raportul dintre instituţiile care
colaborează la nivel naţional, european şi al altor state din domeniul dreptului internaţional privat.
13
2. Competenţe transversale
CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil,

cu respectarea regulilor deontologice specifice domeniului

Elaborarea unei lucrări de specialitate, a lucrării de licenţă cu respectarea obiectivelor, a
termenelor şi a regulilor deontologice.
CT2: Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente

de interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice

Realizarea unui proiect, a unei activităţi în echipă, cu identificarea rolurilor profesionale
specifice domeniului drept internaţional privat.
 CONŢINUTUL CURSULUI Drept internaţional privat român
Cursul Drept internaţional privat roman este structurat pe lecţii:
I. Aspecte generale de drept internaţional privat
1. Noţiuni generale de drept internaţional privat

2. Delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu alte ramuri de drept
3. Obiectul dreptului internaţional privat
4. Conţinutul dreptului internaţional privat
5. Natura, autonomia şi metodele de reglementare în dreptul internaţional
privat
6. Domeniul dreptului internaţional privat
7. Aplicarea legii străine şi luarea în considerare a legii străine
8. Conflictele de legi în situaţii speciale
II. Probleme generale privind principalele feluri de conflicte care pot

apărea în legătură cu raporturile juridice de drept internaţional privat
1. Calificarea şi felurile calificării

2. Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale şi retrimiterea
3. Ordinea publică. frauda la lege în dreptul internaţional privat. Înlăturarea
excepţională a legii aplicabile
4. Conflictul de legi în timp şi spaţiu. Respectarea drepturilor câştigate în ţară
străină
Autoarea
14
Titlul I
ASPECTE GENERALE
DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
15
16
Lecţia 1
NOŢIUNI GENERALE DE
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
Obiective specifice:
 Să definească dreptul internaţional privat;
 Să definească elementul de extraneitate;
 Să înţeleagă şi să prezinte trasăturile caracteristice elementelor de
extraneitate;
 Să prezinte situaţii în care există elementul de extraneitate.
1.1. DENUMIREA ŞI DEFINIREA DE DREPT

INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Denumirea de drept internaţional privat
Dreptul internaţional privat a apărut, la începutul evului mediu, ca un drept

care reglementa conflictele dintre cutumele (obiceiurile juridice nescrise sau scrise)
privind raporturile particularilor din cadrul aceluiaşi stat ori unitate politică: Italia,
Franţa, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, Bavaria, Prusia, etc.
Problemele conflictuale ivite între particulari se numeau „chestiuni mixte.” 2
Denumirea de drept internaţional privat aparţine secolului al XIX-lea fiind
folosită pentru prima oară de J. Story in lucrarea Commentaries on the Conflict of Law
(1834), ulterior preluată de M. Foelix in Traité de Droit International Privé (1843) şi apoi
de J. Schaffner in lucrarea Entwicklung desinternationales privatrecht (1851).3
În decursul timpului, disciplinei de drept internaţional privat i s-au propus şi
alte denumiri: „Drept privat internaţional”; „Drept internaţional”; „Comity”; „Recunoaşterea
extrateritorială a drepturilor”; „Drept interlegislativ”; „Drept internaţional civil”, „Conflictul
legilor”, etc..
2 Des tribunaux dans les provinces de la Grèce et de l’Asie Mineure d’après les lettres de Cicéron, în Sodalitas,
Scritti in onore di Antonio Guarino, Napoli, 1959, pp. 1659-1703 apud M., V., Jakota. Drept internaţional
privat ieri şi astăzi. Suport de curs (nepublicat) Scoala doctorală, Facultatea de Drept; Universitatea
„Al. I. Cuza, Iasi, pp.3-5.
3 Kapeta Nzovu. Theodore Ngoy. Droit international prive. Notes de cours polycopiees deuxieme licence dorit,
Universte Protesante au Cono. Faculte de Droit, 2003-2004, pp. 3-4, de pe site:

www.theodorengoyavocat.org; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed.
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 53; O., Ungureanu. C., Jugastru, A.,
Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 20.
17
Potrivit doctrinei4 folosirea denumirii de „drept internaţional privat” a stârnit

diferite controverse deoarece expresia de „drept internaţional” desemnează:
 în mod tradiţional dreptul internaţional public;
 izvoarele dreptului internaţional privat care sunt preponderent interne, nu
internaţionale (acestea din urmă fiind bi- sau multilaterale)
 litigiile privind raporturile cu element de extraneitate care sunt de
competenţa instanţelor fiecărui stat.
Nu putem nega că intre cele două discipline: drept internaţional public si
drept internaţional privat exista anumite legături.5
Termenul de „internaţional” în denumirea disciplinei drept internaţional privat
se referă la faptul că obiectul acestei discipline tratează raporturile juridice cu
element de extraneitate (sau element străin ori internaţional) iar termenul de „privat” se
referă la raporturile de drept civil, de drept comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii, etc. dar şi la alte raporturi de drept privat în sens larg, pentru a le deosebi de
raporturile care formează obiectul dreptului internaţional public.
2. Definiţia dreptului internaţional privat
Dreptul internaţional privat este definit în literatura juridică română de autori în

mod diferit dar conţinutul definiţiei este acelaşi. Astfel, în opinia unor autori ”dreptul
internaţional privat este ramura de drept formată din normele juridice care reglementează relaţiile
sociale cu elemente de extraneitate,6 stabilite între persoanele fizice şi/sau juridice, ca subiecte de
drept privat”7 iar în opinia altui autor, ”dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul
normelor juridice interne care reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând
autoritatea competentă şi legea aplicabilă.8 ”
Sintetizând, putem defini dreptul internaţional privat, lato senso, ca fiind acea
ramură a sistemului de drept naţional privat, formată din ansamblul normelor juridice care
reglementează raporutrile juridice de drept privat, cu element de extraneitate, încheiate fie intre
persoanele fizice, fie între persoanele juridice sau între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de
egalitate juridică în faţa legii, indicând totodată autoritatea competentă şi legea aplicabilă.
4 I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed. revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 53; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.20; I., Macovei. Drept internaţional privat,
Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 12; M.,V., Jakotă. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea,
Iaşi, 1997, p. 7; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti,
2013, pp.15-16.
5 Le vom studia la punctul referitor la legatura dreptului internaţional privat cu alte discipline.
6 Acest termen provine din cuvântul latinesc „extraneus” care înseamnă „din afară”, „străin”. De
asemenea, în literatura de specialitate este folosita şi noţiunea de „element internaţional”.

7 Pentru definirea dreptului internaţional privat a se vedea B., M., C. Predescu. Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010, pp. 45-52; D., A., Popescu. M.,
Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15;
N. Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.20.
8 I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, 2011, p. 3.
18
Dreptul internaţional privat este definit în mod diferit de literatura de

specialitate internaţională. Spre exemplu:
 Doctrina juridică franceză9 abundă în definirea dreptului internaţional privat:
într-o prima opinie,10 dreptul internaţional privat este definit ca ansamblul regulilor aplicabile
indivizilor în relaţiile internaţionale; într-o a doua opinie,11 dreptul internaţional privat este
definit ca un drept special aplicabil persoanelor private implicate in relaţiile juridice internaţionale;
într-o a treia opinie dreptul internaţional privat este definit ca un drept special aplicabil
persoanelor private implicate în relaţii juridice internaţionale12; într-o a patra opinie dreptul
internaţional privat este definit ca fiind „ştiinţa care stabileşte principiile pentru rezolvarea
conflictelor de legi şi reglementarea raporturilor reciproce ale subiectelor aparţinând unor state
difeirte;13” într-o a cincea opinie dreptul internaţional privat este definit ca fiind
„ansamblul regulilor aplicabile soluţionării conflictelor ce pot să apară între suveranităţi datorită
legilor interne şi intereselor private ale naţionalilor”;14 într-o a şasea opinie se consideră că
dreptul internaţional privat „reglementează raporturile ce se încheie între state privind
interesele subiectelor private de drept, cu ocazia conflictului de legi” 15 iar dicţionarul de drept privat
francez precizează că: „dreptul internaţional privat este constituit dintr-un set de principii,
uzanţe şi convenţii care guvernează raporturile juridice dintre persoane aflate sub incidenţa unor
legi din state diferite;”16
 Literatura de specialitate engleză defineşte dreptul internaţional privat ca
fiind: ”ansamblul normelor juridice ce aparţin dreptului intern al unui stat, care se aplică atunci
când o situaţie juridică conţine un element străin şi care trebuie să arate în ce condiţii o instanţă
9 A se vedea autorii Kapeta, Nzovu. Theodore, Ngoy. Droit international prive. Notes de cours polycopiees
deuxieme licence dorit, Universte Protesante au Cono. Facultede Droit, 2003-2004, pp. 3-4, de pe site:
www.theodorengoyavocat.org care precizează că dreptului internaţional privat i s-au atribuit definiţii
diferite şi ii are in vedere pe următorii autori: Vander & Veser, Loussouarn, Mayer si de Burlet.
Vander & Veser définissent le droit international privé comme „ la branche du droit qui groupe l’ensemble des règles
qui, spécialement prévues pour régir les rapports juridiques de droit privé, comportant un élément d’extranéité,
déterminent les compétences respectives des systèmes juridiques acceptés comme tels par la loi du for” . Pour
Loussouarn le droit international privé regroupe „l’ensemble des règles applicables aux individus dans les relations
internationales. Mayer, quant à lui, considère le droit international privé comme le „droit spécial, applicable aux
personnes privées impliquées dans les relations juridiques internationales”. De Burlet définit cette branche du droit,
comme l’ensemble des règles qui régissent des situations nées des rapports interindividuels dotés d'un élément
d’extranéité.” M. A. Bauchy.
10 Y., Loussouarn. P., Bourel. P., de Vareilles-Sommieres. Droit international privé, 10e edition,
Coolection Precis Dalloz, 2013.

11
Vincent, Heuzé. Paul, Mayer. Droit international privé, 10e édition, Montchrestien, 2010, p.1.
12 Vincent, Heuze. Pierre, Mayer. Droit international prive, Editura Montchrestien, 2007, p. 2.
13 P., Fiore. Droit international privé, Durand –Pedone Lauriel, Paris, 1875, p.3
14 Andre, Weiss. Manuel de droit international privé , Paris, 1909, p.3.
15 A., Laine. Introduction au Droit international privé, Tome I, Paris, Librairie Cotillon, 1888, p.1.
16 Dictionnaire du droit privé (autor Serge Braudo) - „Le droit international privé est constitué par l'ensemble des
principes, des usages ou des conventions qui gouvernent les relations juridiques établies entre des personnes régies par des
législations d'États différents. Des Accords internationaux définissent le statut, les droits des personnes physiques ou
morales lorsqu'elles ne se trouvent plus sur leur territoire national ou lorsque les conventions qu'elles ont concluent entre
elles mettent en cause des relations de nature internationale. (pour un exemple voir "Régimes matrimoniaux" in fine.”
(I.,Bruylant. V., Heuzé. P., Mayer. Droit international privé, 10e édition, Montchrestien, 2010).
19
naţională poate să aplice o lege străină sau în ce condiţii instanţa naţională trebuie să cedeze
jurisdicţia unei instanţe străine”;17
 În dreptul german şi cel portughez, noţiunea de drept internaţional privat se
referă doar la normele privind conflictul de legi,18 pe când în alte sisteme, acesta include
normele privind competenţa jurisdicţională internaţională dar şi recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate.
Literatura de specialitate străină19 încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce este
dreptul internaţional privat european?”
Dreptul internaţional privat european, (denumit şi conflict de legi) este definit ca
”acele norme juridice care răspund la următoarele tipuri de probleme:
1). ce instanţă de stat are competenţă jurisdicţională în materii private ce au implicaţii
transfrontaliere?;
2). legislaţia cărui stat se aplică în aceste materii?;
3). în ce condiţii poate o hotărâre străină să fie recunoscută şi executată în alt stat?. ”20
1.2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
1. Noţiunea de element de extraneitate
După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat raporturile

de drept internaţional privat se caracterizează prin prezenţa elementului de
extraneitate care are o fizionomie complexă şi o semnificaţie aparte în contextul
În absenţa unei definiţii legale21, elementul de extraneitate a primit definiţii
doctrinare asemănătoare: „situaţia de fapt datorită căreia raportul juridic paote fi guvernat de
două sau mai multe sisteme de drept, transformându-l, astfel, într-un raport juridic de drept
internaţional privat”22; „împrejurarea de fapt, care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre
elementele de structură ale raportului şi care are aptitudinea de a aduce în discuţie posibilitatea
aplicării legii străine;”23 o împrejurare de fapt care pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai
17 Anthony, Aust. Handbook of International Law, Cambridge University Press, 2005, de pe site:
http://hilltop.bradley.edu/~aspin/492www/IntLawOverview.pdf CONSULTAT LA 6.07.2015.
18 Vom detalia la capitolul in care vom studia legea aplicabila.
19 Ivana, Kunda. Carlos, Manuel, Gonçalves de Melo Marinho. Ghid practic privind dreptul internaţional
privat european, Programul Justiţie civilă, 2010, p. 3, consultat la data de 6.07.2015 pe adresa
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Hwm8stiD59w%3D&tabid=2285
20 Ibidem.
21 Noul Cod civil in Cartea a VII-a intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat (art. 2557-2663) nu
defineşte in terminis, elementul de extraneitate.

22 M., V., Jakota. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea, Iasi, 1997, p.5.
23 I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ed. revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-21; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.7.
20
multe sisteme de drept, susceptibile de aplicare;24 acea parte componentă a raportului juridic care se
află în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine;25 un fapt juridic de ataşare care priveşte
elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera conflictul de legi (conflictul pozitiv
de legi) – atrăgând incidenţa a două sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocaţie de
aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz.26
2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate
Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături caracteristice:

a. În raportul de drept internaţional privat elementul de extraneitate nu constituie o
componentă distinctă ci oricare dintre cele trei elemente (subiect, obiect şi conţinut) poate
îmbrăca forma extraneitaţii27 întrucât elementul de extraneitate determină uneori,
aplicarea normelor materiale interne ori unificate iar alteori, dă naştere conflictului
de legi.
b. Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui anumit
sistem de drept. Precizăm că în dreptul internaţional privat nu este general şi universal
oferind o reglementare unitară raporturilor juridice cu element de extraneitate ci în
dreptul internaţional privat există doar sisteme de drept naţionale care pun în
valoare împrejurări de fapt determinate, cărora le conferă calitatea de elemente de
extraneitate. Mai mult, complexitatea raporturilor de drept internaţional privat
atrage, uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru stabilirea unui punct de
legătură principal şi ale unor puncte de legătură cu vocaţie subsidiară pentru aceeaşi
materie (Codul Civil conţine prevederi referitoare la: statul personal, actul juridic
unilateral, contract, regimuri matrimoniale, etc.)28
c. Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element internaţional, în sensul
dreptului comerţului internaţional.29 Raporturile juridice de drept privat cu element străin
24 B.,M.,C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 22; N.,
Diaconu. Drept internaţional privat, Curs universitar, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,
p. 34.
25 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.15.
26 O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 4; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, pp.12-13.
27 Pentru amănunte a se vedea D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pp15-16; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, pp.12-13; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 7-10.
28 T., Prescure. C., N., Savu. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005,p. 24; I.,P.,
Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Curs universitar,
ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 35; B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pp. 23-24.
29I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 20-24; O., Ungureanu. C.,,Jugastru. A., Circa. Manual de drept
21
pot constitui obiect de studiu şi pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul
comerţului internaţional reglementează raporturi comerciale30 cu element de
extraneitate, element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile
operaţiei comerciale (de pildă, elementul de extraneitate apare ca element
internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupra
vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la Haga din
1 iulie 1964)31. În acest sens, în lege se precizează: „pentru determinarea caracterului
internaţional al unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale
acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl
poate transforma în raport de dreptul comerţului internaţional, deci în raport „internaţional”, ci
numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanţă
deosebită, cum ar fi faptul că părţile contractante au domiciliul sau sediul în ţări diferite sau faptul
că marfa, este destinată să treacă dintr-o ţară în alta.”32 Rolul de a identifica elementele de
extraneitate care conferă caracterul internaţional (în accepţiunea dreptului
comerţului internaţional) revine: fie legii interne, fie convenţiilor internaţionale. 33
Identificarea elementelor de extraneitate şi a efectelor acestora este un proces cu
finalităţi variate, de la un sistem legislativ la altul. Exemple: în materia stării şi
capacităţii persoanei fizice, elementul de extraneitate, (deci principalul punct de
legătură) îl reprezintă, fie legea naţională (pentru marea majoritate a statelor
europene),34 fie domiciliul (cu precădere în sistemul common law); încheierea unui
contract asupra bunurilor mobile nu presupune transmiterea bunurilor dintr-o ţară
în alta, se va avea în vedere, drept criteriu al internaţionalităţii, (deci criteriu principal
punctul de legătură) domiciliul/ sediul părţilor, aflat în state diferite iar dacă,
dimpotrivă, contractul implică transferul bunurilor sau valorilor dintr-o ţară în alta,
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 9-10; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional
privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.23; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat,
Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; F., Ciutacu. Drept internaţional privat, Editura Themis Cart,
Slatina, 2006, p.7 .
30 I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21; O., Ungureanu. C,. Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 9; B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; F., Ciutacu. Drept internaţional privat, Editura Themis
Cart, Slatina, 2006, p.23.
31 A se vedea http://dreptulcomertuluiinternational.wordpress.com/2012/01/11/ pentru Convenţia
de la Haga asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile corporale (în vigoare din
1964).
32 I., P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi,
2001, p. 11; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 9.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 22.

34 Art. 2572 alin.1 din Codul civil dispune; „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea
sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.” Iar art. 2568 alin. 1 din Codul civil prevede; „Legea
naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o
are persoana juridică”.
22
această împrejurare obiectivă este criteriul de determinare a caracterului

internaţional al contractului.35
d. Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca
regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi
găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale
interne sau a normelor materiale unificate.36
e. Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internaţional privat
de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină37 se apreciază că elementul de
extraneitate este criteriul principal, care conferă fizionomie proprie raporturilor din
dreptul internaţional privat. Se poate afirma, deci, că elementul de extraneitate
constituie diferenţa specifică a raporturilor de drept internaţional privat. În termeni
diferiţi, dar sugerându-se aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului juridic cu
element de extraneitate constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept internaţional privat,
întrucât existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia tuturor problemelor
specifice dreptului internaţional privat.” 38
3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate
Având în vedere elementele raportului juridic (subiect, obiect şi conţinut)

elementele de extraneitate în funcţie următoarele criterii pot consta:39
a) raportat la subiectele raportului juridic:
 pentru persoanele fizice: cetăţenia40 (spre exemplu, un cetăţean român şi un
cetăţean străin încheie în ţara noastră un contract de vânzare-cumpărare a unui bun
mobil), reşedinţa41 (spre exemplu aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2578 alin. (1)
C. civ. legea aplicabilă măsurilor de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu este
35 A se vedea T., R., Popescu. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.15.
36 A se vedea O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura

37 O. Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, nota de subsol nr. 3 de la p. 10.

38 B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 27.
39 A se vedea T., R., Popescu. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.15.

40 În multe sisteme de drept (englez, danez, norvegian, argentinian, peruan, etc.) legea personală nu
esste legea ţării căreia persoana îi aparţine prin cetăţenie ci legea domicililui adică legea ţării unde
persona respectivă îşi are domiciliul.
41 Spre exemplu din dispoziţiile art. 53 si art. 54 din Codul civil portughez raporturile patrimoniale
dintre soţi şi convenţia matrimoniala sunt guvernate de:

1. legea naţională a viitorilor soţi la momentul încheierii căsătoriei (fonsul şi efectele convenţiilor
antenupţiale şi ale regimului matioimnial legal sau convenţionl);
2. legea reşedinţei obişnuite comune la data încheirii căsătoriei, dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie;
3. legea primei reşedinţe conjugale dacă dacă soţii nu au aceeaşi cetăţenie. (a se vedea pentru
anănunte NC., Aniţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2013, pp. 116-146)
23
legea statului unde aceasta îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau la data luării
unei alte măsuri de ocrotire), domiciliul (rezumând dispoziţiile art. 52-57 din Legea
federală eleveţiană asupra dreptului internaţional privat, regimul matrimonial este guvernat
de legea aleasă de către soţi din una din următoarele legi: legea statului unde
amândoi soţii domiciliază sau vor domicilia după celebrarea căsătoriei; legea statului
căruia unuia dintre soţi îi aparţine prin cetăţenie.) şi, în anumite sisteme de drept
poate fi religia (Israel, Irak, unele provincii din Canada, unele state din SUA)42;
 pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul (spre exemplu o societate
comercială, persoană juridică română, încheie un contract cu o firmă franceză cu
sediul în Paris), fondul de comerţ.
b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul la care se referă conduita
părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic):
 locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului
de vânzare-cumpărare se află în ţară străină);
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
 locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: (spre exemplu o firmă
română semnează în străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de
către aceasta a unor servicii pe teritoriul ţării noastre);
 locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de
instrumentum probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul
de voinţă (spre exemplu acordul de voinţă cu privire la încheierea căsătoriei se dă în
Franţa şi încheierea căsătoriei se realizează pe teritoriul României);
 locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau
locus solutionis);
 locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi)
(de exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de circulaţie produs pe
teritoriul Elveţiei);
 locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este altul
decât locul producerii delictului;
 locul soluţionării litigiului (spre exemplu doi soţi, cetăţeni englezi, solicită
desfacerea căsătoriei în faţa unei instanţe de judecată din România);
 autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau hotărârea arbitrală
este o autoritate străină – auctor regit actum.
Întrebări şi teme de control

1. Ce înţelegem prin noţiunea de drept internaţional privat?
2. Cum definim elementul de extraneitate?
3. Care sunt trăsăturile elementelor de extraneitate?
4. Prezentaţi exemplificativ elemente de extraneitate.
42Spre exemplu sunt state precum Israel, Irak, Iran, unele provincii din Canada, unele state din SUA
unde efecte juridice pot produce numai căsătoriile încheiate în formă religioasă (a se vedea pentru
amănunte NC., Aniţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2013, pp. 8-10)
24
 Bibliografie obligatorie
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura
Universitara, Bucuresti, 2013, pp. 13-34.
Deleanu, Sergiu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 7-10.
Filipescu, P., Ion. Filipescu, I., Andrei. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită şi
adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 19-27.
Lupaşcu, Dan. Ungureanu, Diana. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Predescu, Bianca, Maria, Carmen. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 11-77.
Ungureanu, Ovidiu. Jugastru, Călina. Circa, Adrian. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 3-11.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea
speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura
CH Beck, 2013, pp. 1-7.
25
26
Lecţia 2
DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DEPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT CU ALTE RAMURI DE DREPT
 delimitarea şi corelaţia dreptului internaţional privat cu ramuri de drept
privat;
 delimitarea şi corelaţia dreptului interanaţional privat cu ramuri de drept
public.
2.1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Având în vedere complexitatea raporturilor juridice, ramurile de drept nu se

exclud reciproc, ci interferează, putând fi aplicate: fie separat, fie concomitent, în
funcţie de materia reglementată.
Delimitarea dreptului internaţional privat faţă de alte ramuri de drept are la
bază următoarele raţiuni:43
 sub aspect teoretic delimitarea faţă de alte ramuri de drept este impusă de
asemănările dintre raporturile juridice ce formează obiect al unor ramuri de drept
diferite. În acest context sunt stabilite pe de o parte raporturile juridice care
formează obiectul dreptului internaţional privat studiate de ştiinţa dreptului
internaţional privat şi pe de altă parte raporturile juridice care formează obiect al
altor ramuri de drept studiate de ştiinţa respectivelor ramuri de drept;
 sub aspect practic, apartenenţa unui raport juridic la o anumită ramură de
drept reprezintă o problemă de calificare juridică, determinând o aplicare corectă a
legii. Prin încadrarea unui raport juridic în obiectul de studiu al unei ramuri de drept
se determină care sunt normele juridice aplicabile în speţa respectivă.
În cele ce urmează vom prezenta delimitari şi corelaţii ale dreptului
internaţional privat cu diferite discipline pentru a înţelege importanţa acestei
discipline fără a avea intenţia de a epuiza acest subiect.
43 N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 17.
27
2.2. DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PRIVAT CU RAMURI DE DREPT
PRIVAT
1. Dreptul internaţional privat şi dreptul civil
Raporturile de drept internaţional privat şi raporturile de drept civil conţin

anumite elemente comune spre exemplu: ambele aparţin dreptului privat, poziţia
părţilor în ambele raporturi este de egalitate juridică.
Caracterul de raporturi civile al raporturilor de drept internaţional privat
rezultă din reglementarea în Codul civil a Cărţii a VII-a intitulată „Dispoziţii de drept
internaţional privat” art. 2557- art. 2663) dar şi din alte dispoziţii legale.
Diferenţierea dintre cele două discipline rezultă din următoarele:44
1 obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat, este alcătuit din
raporturile juridice de drept civil, în sens larg, care cuprind unul sau mai multe
element/elemente de extraneitate spre deosebire de dreptul civil care se referă doar
la raportuile de drept privat intern;
2. dreptul internaţional privat este alcătuit în esenţă din norme conflictuale,
cu ajutorul cărora raportul juridic cu element de extraneitate este trimis la dreptul
civil al ţării care, în mod firesc, trebuie să cârmuiască acel raport deoarece
dispoziţiile la care fac trimitere normele conflictuale aparţin dreptului civil pe când
normele juridice civile se referă la dreptul intern;
3. natura juridică este diferită a celor două discipline pentru că normele
dreptului civil au conţinut intern în timp ce normele dreptului intaernaţional privat
sunt norme conflictuale care prezintă o structură proprie. Prin intermediul lor se
determină legea aplicabilă raportului juridic cu element de extranietate;
4. metoda de reglementare juridică diferă la cele două ramuri de drept. În
timp ce dreptul civil are ca metodă specifică poziţia de egalitate juridică a părţilor,
metodă comună cu alte ramuri de drept privat cum ar fi: dreptul familiei, drept
comercial, etc., dreptul internaţional privat se particularizează prin folosirea a două
metode: metoda normelor conflictuale şi metoda normelor materiale;
5. sub aspectul determinării, existenţa dreptului civil ca ramură a dreptului
privat şi problema aplicării legii civile a unuia sau a altuia dintre sistemele de drept
aflate în conflict au dus la apariţia dreptului internaţional privat. Urmare a
44 Pentru amănunte a se vedea D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.49-50; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 23-24; N., Diaconu. Drept internaţional
privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p.20; M .,V., Jakotă, Drept internaţional
privat, vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p. 17; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea
generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 166-167; I., Macovei. Drept internaţional privat în
reglementarea Noului Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, p.15.
28
specificului său, dreptul internaţional privat s-a desprins în timp atât din dreptul
civil, cât şi din dreptul internaţional public.
2. Dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional
Delimitarea dintre dreptul internaţional privat şi dreptul comerţului

internaţional a preocupat literatura de specialitate45 arătându-se că există:
I. Asemănări:
 Ambele raporturi juridice prezintă caracter de internaţionalitate;
 Ambele ramuri fac parte din dreptul privat;
 Poziţia juridică a subiectelor în cele două ramuri de drept este de egalitate
juridică.
II. Deosebiri:
 Raportul juridic de dreptul comerţului internaţional nu este un raport de
drept comercial la care se adaugă un element internaţional ci este raportul juridic
prin care se realizează o operaţie de comerţ exterior, de cooperare economică
internaţională aşa cum este ea înţeleasă de lege sau definită de tratatul internaţional;
 Legea materială internă sau tratatul internaţional stabilesc care dintre
elementele de extraneitate conferă raportului juridic respectiv caracter internaţional
în sensul dreptului comerţului internaţional;
 Natura normelor juridice care le compun diferă: în dreptul internaţional
privat rolul important il au normele conflictuale (inclusiv normele conflictuale din
domeniul dreptului internaţional privat comercial), în timp ce în dreptul comerţului
internaţional normele sunt prin excelenţă norme materiale;
 Deşi caracterul de internaţionalitate este comun atât raporturilor juridice de
drept internaţional privat cât şi raporturilor juridice de dreptul comerţului
internaţional totuşi dreptul internaţional privat reglementează o sferă mult mai largă
de raporturi juridice internaţionale;
 Obiectul de reglementare al celor două discipline diferă: dacă dreptul
internaţional privat vizează raporturile juridice cu element de extraneitate din toate
domeniile dreptului privat, dreptul comerţului internaţional vizeză doar raporturile
juridice care apar în domeniul comerţului şi cooperării economice şi tehnico-
ştiinţifice internaţionale;
 Raporturile de drept internaţional privat apar ca urmare a diferitelor acte si
fapte juridice (spre exemplu: acte şi fapte de stare civilă, încheierea unui contract de
privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.22-23; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generala, EdituraWolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 169-172; I., Dogaru.
Principii şi instituţii de dreptul comerţului internaţional, Craiova, 1980, Editura Scrisul Românesc, p.32; I.,
Rucăreanu. Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1980, p.12.
29
muncă, încheierea unei convenţii matrimoniale, etc) pe când raporturile de comerţ

internaţional se nasc, se modifică, se sting, prin acte si fapte de comerţ;
 Metodele folosite de dreptul internaţional privat diferă de metodele folosite
de dreptul comerţului internaţional.
Totuşi cele două ramuri de drept prezintă numeroase zone de
interdisciplinaritate atât cu privire la specificul obiectului de reglementare, la
calitatea subiectelor, la natura izvoarelor, cât şi cu privire la conţinutul şi specificul
normelor juridice de bază.46
3. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional economic
Dreptul internaţional economic47 prezintă strânse legături atât cu dreptul

internaţional privat cât şi cu dreptul internaţional public studiind reglementările de
natură economică, indiferent dacă subiectele aparţin dreptului privat sau dreptului
public.
Atât dreptul internaţional economic cât şi dreptul internaţional privat, conţin
izvoare juridice interne şi internaţionale.
Prin obiectul său de reglementare dreptul internaţional economic are strânse
legături cu dreptul comerţului internaţional şi dreptul finanicar internaţional.
4. Dreptul internaţional privat şi dreptul concurenţei
Literatura de specialitate defineşte dreptul concurenţei comerciale ”ca fiind

acea ramură de drept formată din totalitatea normelor juridice care au menirea de a asigura, în
cadrul raporturilor de piaţă interne şi internaţionale, existenţa competiţiei şi exerciţiul normal al
competiţieiei între agenţii economici în lupta lor pentru câştigarea, extinderea şi menţinerea
(păstrarea) clientelei.”48
În raport cu aceste forme patologice de concurenţă, dreptul concurenţei
comerciale include, în plan intern, pe piaţa naţională două categorii de reguli:
 Prima categorie se referă la reprimarea practicilor monopoliste pentru a
asigura menţinea competiţiei în sectorul pus în pericol forrmând aşa numitul
„Drept anti-trust”;
 A doua categorie include reglementări menite să prevină, împiedice şi
sancţioneze exerciţiul abuziv al concurenţei care urmăresc să asigure o competiţie
onestă, normală, corectă formând „Dreptul concurenţei neloiale”.49
46. I., Dogaru. Principii şi instituţii de dreptul comerţului internaţional, Craiova, 1980, Editura Scrisul
Românesc, p.23.
47 A se vedea pentru definiţia dreptului internaţional economic B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat. Partea generala, EdituraWolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 168-169.

48 O., Galateanu, Dreptul european al concurentei, curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ. „Dunarea de
Jos” Galati , 2014, p.25.

49 Idem, p.29.
30
Legea nr.11/1191 privind combaterea concurenţei neloiale cu modificările ulterioare

defineşte concurenţa neloială ca fiind „orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de
efectuare a prestărilor de servicii”.
În doctrină concurenţa neloială a fost definită şi ca ”fiind comiterea, în domenii
deschise competiţiei economice, a unor fapte ce contravin legii şi uzanţelor cinstite ale activităţii
comerciale, cu scopul atragerii clientelei unor comercianţi rivali de pe piaţa relevantă, producându-le
prejudicii materiale, morale ori doar eventuale”.50
Internaţionalitatea relaţiilor comerciale implică şi acceptatea ipotezei că
faptele anticoncurenţiale pot fi săvârşite sau pot să îşi producă efectele pe teritoriile
mai multor state, consecinţa fiind afectarea agenţilor economici concurenţi aflaţi în
statele respective.51
În plan comunitar Convenţia de Uniune de la Paris, pentru protecţia proprietăţii
industriale, din 20 martie 1883 a stabilit prin art. 10 bis (§1) că statele membre „sunt
obligate să asigure cetăţenilor uniunii o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale”, iar în art.
10 bis (§2) că este act de concurenţă neloială orice act contrar practicilor cinstite în domeniul
industrial sau comercial.
Faptele anticoncurenţiale cu element de extraneitate pun problema
determinării legii aplicabile pretenţiilor de reparaţii întemeiate pe astfel de
comportamente.
În doctrină52 se consider că atât timp cât dreptul concurenţei rămâne un
”drept naţional” dar cu o vocaţie în creştere de aplicare internaţională, o mare
importanţă revine dreptului internaţional privat a fiecarui stat (drept conflictual), ca
mecanism de determinare a legii aplicabile raporturilor juridice generate de faptele
anticoncurenţiale cu elemente de extraneitate. Astfel, se poate afirma că: dreptul
inetrnaţional privat apare ca ”indicator” al dreptului concurenţei; instanţele de
judecată şi arbitrajele comerciale instituţionalizate într-un stat vor recurge la normele
de drept internaţional privat ale sistemului de drept respectiv, în timp ce arbitrajul
ad-hoc permite aplicarea normelor conflictuale celei mai potrivite în speţă, fără
obligaţia aplicării dreptului conflictual al forului; identificarea lex causae, pentru
fiecare caz în parte înseamnă analiza conduitei ilicite şi calificarea acesteia ca fapt
anticoncurenţial; operaţiunea calificării va permite judecătorului forului desluşirea
sensului noţiunilor cuprinse în conţinutul sau legătura normei conflictuale
raportându-se la conceptele consacrate de normele dreptului concurenţei ca drept
material;53 încadrarea comportamentelor în discuţie în categoria faptelor
50 Idem, P. 67.
51 O., Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
52 S., David. Aspecte de drept internaţional privat privind faptele anticoncurenţiale, AUB, nr.2/2002,pp.12-16.
53 I., P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 26.
31
anticoncurenţiale presupune din partea instanţei sesizate, analiza dreptului material

al forului.54
5. Dreptul internaţional privat şi dreptul noilor tehnologii
Strategia naţională pentru promovarea noii economii şi implementarea Societăţii

informaţionale55 este fundamentată pe convergenţa a trei sectoare: tehnologia
informaţiei, tehnologia comunicaţiilor şi producţia de conţinut digital.
Dematerializarea schimburilor, datorită noilor tehnologii, aduce cu sine
prezenţa inevitabilă a elementului de extraneitate. Spre exemplu: se pun probleme
de drept internaţional privat legate de utilizarea internetului fiind diseminate între
diversele categorii existente (contracte, delicte, etc.); probleme legate de lex causae în
contractele electronice încheiate de consumatori pe internet cum ar fi: locul şi
momentul încheierii contractului, executarea actului juridic bilateral, reşedinţa/sediul
persoanei fizice/persoanei juridice, prestaţia caracteristică dobândind astfel noi
valenţe în raport cu particularităţile schimburilor virtuale.56
6. Dreptul internaţional privat şi dreptul muncii
Dreptul muncii este ”acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul
normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile
organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă, aspecte ale inspecţiei şi jurisdicţiei
muncii.”57
Dreptul internaţional privat interacţionează cu dreptul muncii în cazul
raporturilor juridice de muncă cu element de extraneitate. Astfel, pe baza regulilor
dreptului internaţional privat, se aplică dreptul intern al uneia dintre părţi.
Literatura de specialiate precizează că legislaţia muncii din statele membre
ale Uniunii Europene nu are caracter omogen ci diferă de la ţară la ţară. Prin
urmare, spre exemplu, poate apărea un conflict de legi, în următoarea situaţie: un
cetăţean român prestează raporturi de muncă într-un stat membru UE (Franţa) şi
intervine un conflict de muncă. Pentru rezolvarea conflictului de muncă se pune
întrebarea ce lege se aplică: legea salariatului? (legea română) sau legea angajatorului
(legea franceză)? Raspunsul la întrebare este dat de art. 8 Regulamentul (CE) nr.
593/2008 a Parlamentului European şi al Consiliului, din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale (cunoscut sub denumirea de „Roma I”) dispune:
”Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părţi în conformitate cu
articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecţia acordată
54 A se vedea În cazul concurenţei neloiale art. 6 din Regulamentul Roma II.

55 Strategia a fost adoptată de Guvernul României la data de 19 decembrie 2002 şi publicată în
Monitorul Oficial nr933 bis din 19 decembrie 2002..
56 Pentru amănunte a se vedea O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 26-30..

57 V., Dorneanu. Dreptului muncii. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 16-17.
32
acestuia în temeiul dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin convenţie în virtutea legii care, în
absenţa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) şi (4) din prezentul articol.
(alin.1) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de
părţi, contractul este reglementat de legea ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi
desfăşoară în mod obişnuit activitatea în executarea contractului. În cazul în care angajatul este
angajat temporar într-o altă ţară, nu se consideră că şi-a schimbat locul de desfăşurare a muncii în
mod obişnuit. (alin.2) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul
alineatului (2), contractul este reglementat de legea ţării în care este situată unitatea angajatoare.
(alin.3) În cazul în care reiese din circumstanţele de ansamblu ale cazului că respectivul contract
are o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la alineatul (2) sau (3), se aplică
legea acelei alte ţări” (alin4).58
Din dispoziţiile art. 8 din Regulamentul Roma I se observă, că există două
posibilităţi:
a) prima - părţile au ales legea aplicabilă. Această alegere însă, subiectiv
aplicabilă, nu poate fi niciodată mai dezavantajoasă pentru salariat decât legea
obiectiv aplicabilă;59
b) a doua – părţile nu au ales legea aplicabilă. În acest caz, legea obiectiv
aplicabilă va fi în ordine:
 legea ţării unde se desfăşoară activitatea;
 legea angajatorului;
 legea ţării cu care contractul individual de muncă are cea mai strânsă
legătură.60
Ca urmare, în considerarea normelor europene citate, instanţele de drept al
muncii din România, vor trebui „să judece, sub aspect substanţial, nu numai potrivit legii
române, ci şi potrivit legii altui stat membru, ca lege obiectiv aplicabilă sau subiectiv aplicabilă
raportului juridic de în discuţie”.61 Totodată, instanţele noastre ar trebui să respecte
întocmai jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.62
58 A se vedea şi Al., Ţiclea, Legea aplicabilă contractului individual de muncă cu elemente de extraneitatepotrivit
dreptului european, în „Dreptul” nr. 6/2012.
59 R., Dimitriu. Diversitate versus în dreptul comunitar la muncii, în Revista română de dreptul muncii nr.
2/2009, pp. 27-31.

60 De pildă, Camera socială franceză (hotărârea din 25 ianuarie 2012, nº 11-11374) a decis, în cazul
unui salariat având încheiate mai multe contracte de muncă cu diferite întreprinderi ale aceluiaşi grup,
desfăşurându-şi activitatea în diverse ţări, că se aplică legea grupului (societăţii mamă). Legătura cu
această societate constituie unobstacol al aplicării legii din fiecare ţară unde a fost angajat acel salariat
(în Revue de droit du Travail nº 3 – mars 2012, p. 125) apud Al., Ticlea. Tratat de drepetul muncii.
Legislaţie. Doctrină. Juriprudenţa, Ediţia a IX-a actualizata, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2015,
pp.127-128.
61 R., Dimitriu. Diversitate versus în dreptul comunitar la muncii, în „Revista Română de Dreptul muncii” nr.
2/2009, pp. 27-31.

62 Curtea Europeană de Justiţie a avut ocazia să se pronunţe asupra legii aplicabile în situaţia
lucrătorilor mobile (Cauza Koelzsch din 15 martie 2011 şi cauza Voogsgeerd din 15 decembrie
2011).
33
Doctrina63 precizează că în cazul contractelor individuale de muncă ale

cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate (într-un alt
stat decât într-un stat membru al UE) li se aplică în privinţa formei, conţinutului şi
efectelor următoarele reguli:
1. În cazul în care contractul individual de muncă se încheie şi se execută în
acelaşi stat se aplică legislaţia muncii din statul respectiv, cu excepţia aspectelor
pirvind capacitatea juridică a salariatului român, care sunt supuse legii române;
2. În situaţia în care contractul individual de muncă se încheie în alt stat
decât România şi se execută în alt stat avem următaorele situaţii:
a. Pentru statele cu sisteme de drept de sorginte romanistă (Liban,
Maroc, Siria, Tunisia, Brazilia, Venezuiela, etc) se ia ca punct de legătură legea
locului încheireii contractului de muncă dar cu respectarea normelor de aplicare
imediată sau de poliţie (se respect anumite reguli din statul de executare al
contractului cum ar fi: reguli referitoare la programul de lucru, reguli referitoare la
timpul de odihnă);
b. Pentru statele de comm-law (Anglia, SUA cu exceptia Louisiana,
Noua Zeelanda, Audtralia, Israel, Canada cu excepţia povinciei Quebeck, etc) se
aplică în principiu legea locului executării contractului de muncă;
3. În situaţia în care contractul individual de muncă se încheie în România şi
se execută în alt stat avem următoarele situaţii:
a. Atunci când este parte în contract un angajator român se aplică legea
română dar cu respectarea normelor de aplicaţie imediată de la locul executării
contractului;
b. Atunci când este parte în contract un angajator străin avem
următoarele posibilităţi:
 Dacă contractul de muncă se încheie prin intermediar romîn, abilitat legal se
va aplica contractului de muncă respectiv legea statului angajatorului (coincide cu
legea locului executării contractului) cu excepţia capacităţii juridice căreia i se aplică
legea română;
 Dacă contractul individual de muncă se negociază direct între părţle sale
ceea ce reprezintă o promisiune bilaterală de a se contracta atât angajatorul cât şi
viitorul salariat trebuie să îndeplinească ulterior negocierii cerinţele prevăzute de
legislaţia muncii din statul respectiv în vederea încheierii conttractului de muncă
(spre exemplu: autorizaţia de intrare şi şedere pe teritoriul respectivului stat,
permis/autorizaţie de muncă, etc)
4. Soluţiile conflictuale referitoare la contractele individuale de muncă
stabilite de normele de drept intenaţional privat ale fiecărui stat comportă anumite
particularităţi faţă de celelte categorii de contracte. Într-adevăr, în contextul analizei
izvoarelor internaţionale ale dreptului muncii, inserţia în legislaţia statelor a
diferitelor reglementări a dus la existenţa unor similitudini sau chiar la soluţii
identice cu privire la diferite aspecte referitoare la încheierea, executarea,
63Pentru amănunte a se vedea I., T., Ştefănescu. Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2014, pp. 964-977.
34
suspendarea, încetarea contractelor atât în cazul contractelor individuale de muncă

cât şi în cazul contractelor colective de muncă.
2.3. DELIMITAREA ŞI CORELAŢIA DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PRIVAT CU RAMURI DE DREPT
PUBLIC
1. Dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public este definit ca fiind ”ansamblul normelor juridice

care reglementează raporturile dintre state şi alte entităţi internaţionale care nu sunt subordonate
niciunui stat” (spre exemplu ONU, Sfântul Scaun).64
Între raporturile juridice care formează obiectul dreptului internaţional
privat şi raporturile de drept internaţional public există puncte de convergenţă sub
aspectul internaţional, astfel, noţiunile proprii dreptului internaţional public se aplică
şi dreptului internaţional privat.65
Literatura de specialitate străină precizează că dreptul internaţional public
este atât sursă cât şi sistem de referinţă pentru dreptul internaţional privat. Astfel,
dreptul internaţional public este sursă pentru că fixează limitele teritoriale pentru
exercitarea funcţiilor statale, iar calificarea de sistem de referinţă este atrasă de faptul
că anumite noţiuni juridice aparţinând dreptului internaţional public influenţează
direct probleme ale dreptului internaţional privat. Spre exemplu pentru ca o lege
străină să poată fi aplicată în ţara forului trebuie să emane de la o autoritate
competentă (noţiune determinată de dreptul internaţional public, mai ales în unele
situaţii speciale cum ar fi: lovitură de stat, guvern în exil, etc.).66
Corelaţia dintre cele două discipline rezultă şi din faptul că unele norme de
drept internaţional privat sunt cuprinse în izvoare internaţionale (dreptul
internaţional public precizează în ce condiţii statele devin parţi ale tratatelor).67
Între dreptul internaţional privat şi dreptul internaţional public există
următoarele deosebiri esenţiale:68
64 Pentru definirea dreptului internaţional public a se vedea: N., Ecobescu. V., Duculescu. Drept
internaţional public, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993, pp.13-14; I., Diaconu. Curs de drept internaţional
public, Editura de Presă Şansa, SRL, Bucureşti, 1998, pp.7-10; R., M., Beşteliu. Drept internaţional.
Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997, p.3.
65 I., Macovei. Drept internaţional privat în reglementarea Noului Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2011, p.16.

66 A se vedea F., Knoepfler. Ph., Schweizer. Precis de droit international prive suisse, Edition
Staempfli&CIE SA, berna, 1990, nr.152, p.47 apud O. Ungureanu. C. Jugastru. A., Circa. Manual de
drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.24.
Bucureşti, 2008, p. 32.

35
 calitatea subiectelor. În dreptul internaţional privat subiectele de drept sunt

persoanele fizice şi/sau juridice (inclusiv statul în calitate de persoana juridică) iar în
dreptul internaţional public, subiectele de drept sunt statele şi organizaţiile
internaţionale;
 obiectul de reglementare. Obiectul dreptului internaţional privat reglementează
raporturile juridice cu element de extraneitate stabilite între persoane fizice şi/sau
juriidce iar dreptul internaţional public se preocupă de relaţiile dintre sttate şi/sau
organizaţii internaţionale în diferite domenii ale relaţiilor internaţionale;
 natura izvoarelor. În dreptul internaţional privat sunt preponderente izvoarele
din cadrul dreptului naţional, iar în dreptul internaţional public izvoarele specifice
sunt tratatele internaţionale;
 caracterul normelor juridice. Normele juridice specifice dreptului internaţional
pirvat sunt norme conflictuale adoptate la nivel naţional în timp ce normele de drept
internaţional public capătă valoare juridică şi caracter general sau universal prin
consensul statelor. Plecând de la caracterul specific al normelor juridice, dreptul
internaţional public a fost calificat în literatura de specialitate ca o ordine juridică a
unui sistem orizontal, de coordonare, faţă de dreptul intern, apreciat ca o ordine
juridică a unui sistem vertical, de subordonare;69
 sistemul de sancţionare al normelor. Încălcarea normelor de drept internaţional
privat este sancţionată prin măsuri de constrângere aplicabile în cadrul unei
jurisdicţii naţionale obligatorii. Dreptul internaţional public nu cunoaşte o jurisdicţie
obligatorie, în sensul că, în fiecare caz în parte, revine statelor posibilitatea investirii
unui organ jurisdicţional cu judecarea unui diferend.
privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.18-20; M .,V., Jakotă. Drept internaţional
privat, vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p. 17; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea
generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 164-165; I., Macovei. Drept internaţional privat în
reglementarea Noului Cod civil şi de procedura civilă, Editura CH Beck, Bucureşti, 2011, p.16.
69 D., Popescu. A., Nastase. F., Coman. Drept internaţional public, Editura Minsterului de Interne,
36
2. Dreptul internaţional privat şi Proteţia juridică a drepturilor omului
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi protecţia juridică a drepturilor

omului la nivel internaţional70 poate fi pusă în evidenţă sub cel puţin trei aspecte:
aplicarea legii străine, recunoaşterea hotărârii străine şi executarea hotărârii
pronunţate într-un stat terţ.
Literatura de specialitate71 precizează că toate ipotezele care vor fi expuse se
fundamentează pe un argument comun: exigenţele internaţionale ale protecţiei
drepturilor omului sunt reglementate prin norme de ordine publică de drept
internaţional privat. Constatarea, de către autorităţile naţionale a încălcării ordinii
publice de drept internaţional privat justifică înlăturarea legii străine, refuzul
recunoaşterii şi respectiv, refuzul executării hotărârii străine.
Ordinea publică de drept internaţional privat încorporează standardele
internaţionale ale protecţiei drepturilor omului la nivel internaţional, astfel, spre
exemplu, cu prilejul soluţionării cauzei Pordea contra Soc. Times Nespapers Limited,
Curtea ce Casaţie franceză a apreciat că art. 6 din Convenţie este încorporat în
ordinea publică internaţională franceză.72
În ţara noastră strandardele Convenţiei europene a drepturilor omului trebuie
privite ca făcând parte din ordinea publică de drept internaţional privat român şi
trebuie impuse chiar dacă legile sau hotărârile străine aparţin unor state
necontractante.73
Art. 2564 alin. (1), partea I, teza I din C. civ. dispune: ”Aplicarea legii străine se
înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român....” iar art. 1097 alin.
(1), lit. (a) din C. proc. Civ. prevede: ”Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată
pentru oricare dintre următoarele cazuri: a) hotararea este manifest contrară ordinii publice de
drept internaţional privat român; aceasta incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în
special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel
produs”. Din dispoziţiile menţionate se observă că, excepţia de ordine publică va
opera independent de faptul că legea străină aplicabilă sau hotărârea a cărei
recunoaştere/executare se cere provine dintr-un stat semnatar sau nesemnatar al
Convenţiei europene a drepturilor omului.
70 R.,A., Petraru. Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediuta Lumen, Iasi, pp.12-23. A., Ciuca. Protecţia
juridică a drepturilor omului, Editiia. a 2-a revizuita si adaugita, Editura Fundatiei Axis, Iaşi, 2004,
pp.9-32.

72 F., Sudre. Drept european ţi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom Iasi, 2006, traducere R.,
Bercea (coordonator), V., I., Avram. M., Roibu. F., N., F., Stârc-Meclejan. A., Verteş-Olteanu, p.250.
73 C., Bârsan. M., Eftimie. Conveţia europeană a drepturilor omulu, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006, p. 172; A., Oprea. La Convention europeene des droits de l home et l aplication des nromes etrangeres en
droit international prive, RDJPDPC, 2006, pp.307-340; D., A., Popescu. Intinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat european,în RRD, nr.1/ 2007, p.226.
37
Doctrina, stipulează că, pe de altă parte că ordinea publică de drept

internaţional privat ”înglobează principial, normele fundamentale ale sistemului de drept al
forului. Nu se poate vorbi la modul abstract de conţinutul ordinii publice de drept internaţional
privat, acceptat fiind că, de la un stat la altul, de la o perioadă istorică la alta, dinamismul
normelor fundamentale dintr-un anume sistem legislativ este evident. Aceasta este şi raţiunea
pentru care se afirmă că ordinea publică de drept internaţional privat este un concept cameleonic, ce
îşi schimbă înfăţişaearea, în raport de circumstanţe de ordin economic, social, politic, cultural,
ş.a.m.d.”74
Ca atare susținem opinia literaturii de specialitate, care include exigenţele
internaţionale ale ocrotirii drepturilor omului în ordinea publică de drept
internaţional privat român.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului
referitoare la un proces echitabil75 reţine atenţia din perspectiva dreptului
internaţional privat deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului califică
dreptul la un proces echitabil ca fiind un ”principiu fundamental al preeminenţei dreptului
într-o societate democratică,”76 ca principiu care structurează baza ordinii publice
europene a drepturilor omului.
Aplicarea legii străine consecutiv soluţionării conflictului de legi, presupune
examinarea prealabilă a dreptului străin, din punctul de vedere al concordanţei cu
standardele internaţionale în materia drepturilor omului.77
Art. 2564 alin. (1), teza II din C. civ. ”În cazul înlăturării legii străine se aplică
legea română”. Totuşi în cazul în care prin aplicarea, legii străine, normal competente,
ar fi afectate drepturile fundamentale ale părţilor, legea străină astfel determinată va
fi înlăturată iar efectul negativ al invocării ordinii publice de drept internaţional
privat a forului va fi secondat, de efectul pozitiv, adică în speţă, se va aplica legea
forului, respectiv, legea română, în materia respectivă.
Recunoaşterea hotărârii străine şi punerea ei în aplicare într-un alt stat, sunt
subordonate de asemenea, verificării hotărârii prin prisma respectării drepturilor
omului. Aceste două cerinţe cu valoare de principii se desprind din jurisprudenţa
instanţelor europene. Spre exemplu: în cauza Pellegrini contra Italia (2001) Curtea
Europeană a Drepturilor omului s-a pronunţat în sensul că jurisdicţiile unui stat
parte nu pot acorda esquatur hotărârii unui stat terţ decât în condiţiile în care acesta
respectă garanţiile impuse prin art. 6 al Convenţiei Se observă că, ori de câte ori se
solicită executarea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat, autorităţilor statului
75 Articolul 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la un tribunal si prin ricoşeu,
dreptul de acces efectiv la o jurisdicţie. (M., de Silva. Arbitrajul privat în lumina Convenţiei europene a
drepturilor omului în P.R., nr.4/2002, p.223.
76 Expresia aparţine judecătroului european şi a fost formulată cu prilejul soluţionării cuazei Sunday
Tiems (1979). Despre acelaşi loc ”eminent” la un proces echitabil se vorbeşte şi în cauza Kostovski
(1989) şi în cauza Golder contra Marii Britanii (1975) ”preeminenţa dreptului poate fi cu greu concepută fără
posibiliatea de a avea acces la un tribunal”
77 D., A., Popescu. Intinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat european,în RRD, nr.1/ 2007, p.226.
38
forului le revine obligaţia de a verifica hotărârea, sub aspectul respectării principiilor

unui proces echitabil iar daca se constată că hotârarea străină a fost pronunţată cu
încălcarea art. 6 din Convenţie, este la latitudinea judecătorului naţional să refuze
executarea hotărârii străine, în virtutea unei adevărate excepţii de ordine publică
europeană.
3. Dreptul internaţional privat şi dreptul penal
Dreptul penal este definit ca ” fiind alcătuit din totalitatea normelor juridice ce statuează
faptele care constituie infracţiuni, condiţiile de răspundere penală, sancţiunile şi alte măsuri ce
urmează a se aplica de către instanţele de judecată acelor persoane care au comis infracţiuni, în
scopul apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.”78
Obiectul dreptului penal are o sferă mai vastă, incluzând atât relaţiile sociale
de conflict, cât şi pe cele de conformare statuate prin normele penale.79
Ţinând cont de principiul aplicării legii penale,80 raporturile de drept penal
cu element de extraneitate sunt supuse legii române dar aplicarea legii penale
române poate fi condiţionată de aplicarea legilor de drept civil străin în sens larg.
Astfel, spre exemplu, pentru a exista infracţiunea de bigamie, trebuie să existe două
căsătorii, încheiate de aceeaşi persoană, iar dacă este aplicabilă legea străină, aceasta
va fi luată în considerare de instanţa penală română pentru a decide dacă cele două
căsătorii există, adică dacă este indeplinită condiţia prevăzută de legea penală
română cu privire la săvârşirea infracţiunii de bigamie.
4. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul procesual penal81 se

observă atunci când ne referim la hotărârile penale străine. Astfel, art. 549 din Codul
de procedură penală dispune: ”Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească
penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.”
Deci, trebuie să se facă distncţie între efectele de drept penal şi efectele de drept
civil ale unei hotărâri judeătoreşti penale străine, acestea fiind supuse unor regimuri
juridice diferite. Hotărârile penale străine pot produce şi unele consecinţe de drept
civil. Spre exemplu în cazul o persoana care a fost judecată şi condamnată pentru
săvârşirea unei infracţiuni răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat se
determină în funcţie de legea civilă aplicabilă situaţiei juridice respective care poate
fi: fie legea civilă română, fie legea civilă străină.82
78 O., Galaţeanu. Drept penal. Partea generală I. Suport de curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ.
„Dunărea de Jos” Galaţi, 2014, p. 2.
79 Idem, pp.3-4.
80 Idem, pp.27-30.
81 L., M,.Pamfil. Drept procesual penal. Partea generala, Casa de editura Venus, Iasi, 2007, pp.5-22.
82 I. P Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
39
5. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar
Dreptul financiar83 este ”acea ramură a sistemului de drept public care cuprinde,
ansamblul normelor juridice instituite de stat şi care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în
procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte instituţii
publice, precum şi controlul financiar al statului.”
Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar pot interacţiona în situaţii
diferite. Spre exemplu: în cazul în care o persoana juridică de naţionalitate străină
încearcă să fraudeze legea competentă pentru a beneficia de reglementări mai
avantajoase în materia taxelor şi impozitelor; o persoana fizică îşi stabileşte reşedinţa
într-o ţară unde impozitul pe avere este este mai mic fraudând astfel legea unui alt
stat; în cazul punctelor de legatură: reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei
juridice.
În vederea combaterii unor astfel de situaţii statele încheie de regulă
convenţii bilaterale în vederea evitării dublei impuneri şi combaterii evaziunii fiscale.
6. Dreptul internaţional privat şi dreptul financiar internaţional
În sens larg dreptul financiar internaţional este ”reprezentat de totalitatea

regulilor care stabilesc cadrul general de desfăşurare a operaţiunilor şi activităţilor economico-
financiare ce depăşesc limitele jurisidcţiei naţionale ale unui stat. În sens restrâns, se conturează ca
ansamblul regulilor care reglementează raporturile juridice care se nasc, se modifcă şi se sting în
legătură cu folosirea instrumentelor monetare internaţionale, activitatea bugetară a organizaţiilor şi
organismelor internaţionale, creditul extern, fiscalitatea internaţională, controlul financiar exercitat
de organisme internaţionale specializate, etc..”84
Dreptul finanicar internaţional prezintă legături cu dreptul internaţional
privat. Astfel, spre exemplu în cazul normelor care stabilesc condiţia juridică a
străinului în ţara noastră există aspecte care se supun şi regulilor dreptului financiar
internaţional.85
7. Dreptul internaţional privat şi dreptul administrativ
Dreptul administrativ este definit ca fiind ”ramura dreptului public care

reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură
conflictuală, dintre autorităţile administraţiei publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei
vătămaţi în drepturile lor, pe de altă parte.”86
83 NC., Anitei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, 2011, pp.2-30; R., Postolache. Drept financiar,
Editura C H Beck, Bucureşti, pp.3-17 .
84 M., St., Minea. Drept finanicar internaţional, SUBB, nr.2/2001, pp.30-67.
85 M., St., Minea. Drept finanicar internaţional, SUBB, nr.2/2001, p.70.
86 A., Iorgovan, Drept administrativ, Editura. Atlas Lex, Bucuresti, 1994, p.119; M., E., Mihailescu.
Drept administrativ I. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2015,
pp.3-4..
40
Dreptul administrativ87 interferează cu dreptul internaţional privat în cazul

determinării regimului juridic unui raport juridic. Astfel spre exemplu, într-o acţiune
pentru nulitatea căsătoriei pe motivul incompetenţei organului care a instrumentat
încheierea respectivei căsătoriei, problema competenţei respectivului organ se
determină după legea străină, care are caracter administrativ.88
8. Dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil
Dreptul procesual civil este definit ca find ”totalitatea normelor juridice care
reglementează modul de desfăşurare a actiităţii judiciare în scopul soluţionării litigiilor civile”89.
Dreptul procesual civil are strânse legături cu dreptul internaţional privat
care reglementează prin normele sale, raporturile civile şi raporturile procesuale
civile cu element de extraneitate.
Prin abrogarea Legii nr. 105/1992 noul Cod de procedură civilă
regelementează în Cartea a VII-a ”Procesul civil internaţional” (art.1065 - art.1333)
procesele de drept privat cu elemente de extraneitate cu excepţia situaţiilor în care
prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii
Europene sau prin legi speciale se dispune altfel.
Cartea a VII este împărţită în următoarele titluri: Titlul I – ”Competenţa
internatţonală a instanţelor române” (art.1066 - art.1082); Titlul II – ”Legea aplicabilă in
procesul civil internaţional” (art.1083 - art. 1093); Titlul III – ”Eficacitatea hotararilor
străine” (art.1094 – art. 1110); Titlul IV – ”Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor
arbitrale străine” ( art.1111 –art. 1133).
Pentru o bună înţelegere vom prezenta următoarea speţă:90 ”Exequatur
parţial. Cetăţeanul român N cu ultima reşedinţă în Italia decedează. El avea doi fii.
Între cei doi fii ai defunctului intervine un litigiu. In vederea rezolvării litigiului sunt
sesizate instanţele italiene. Acestea pronunţă o hotărâre judecătorească, prin care
imobilele în discuţie - localizate unul în Italia şi celalalt în România – sunt repartizate
între cei doi fii. Pentru fiul Y, beneficiarul imobilului italian, instanţa stabileşte şi
obligativitatea plăţii unei sulte, al cărei cuantum precis urmează să fie calculat după
stabilirea valorii precise a imobilelor şi a cuantumului datoriilor plătibile de fiecare
dintre ei. Dorind să poate dispune cât mai repede de imobilul din România fiul X,
solicită equatur-ul hotărârii italiene, dar Y se opune, arătând că aceasta nu rezolvă
definitiv şi complet situaţia drepturilor lor în succesiune. În conformitate cu
prevederile art. 55 dinRegulamentul 650/2012 exequaturul hotărârilor străine
poate fi atât total cât şi parţial. În acest ultim caz, el va privi doar anumite părţi ale
87 Pentru amanute legate de obiect, trasturi, etc. M., E., Mihailescu. Drept administrativ I .Parte generala.
Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2015, pp.3-4.
88 I., P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura

89 I., Leş. Tratat de drept procesual civil, Ediţia a V-a, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010, p.13.
90 D., A., Popescu. Ghid de drept internaţional privst în materia succesiunilor, Editura Magic Print, Onesti,
2014, pp.116-117.
41
hotărârii, detaşabile de celelalte (exequatur parţial selectiv). Exequaturul (selectiv)

parţial poate fi solicitat chiar de către reclamantul doritor (de exemplu în cazul în
care doreşte să evite o opoziţie din partea persoanei împotriva căreia se solicită
executarea). În speţă, fiul X nu a făcut vreo precizare cu privire la limitarea cererii lui
(în temeiul regulii ne ultra petita). Independent de poziţia solicitantului, exequaturul
parţial poate fi însă pronunţat şi din oficiu de instanţe (ipotezele concret posibile
fiind destul de diverse). Pentru că în speţă, partea din hotărârea italiană privitoare la
atribuirea imobilelor este executorie (lucru ce va fi verificat cu ajutorul atestatului
menţionat la art. 46 sau pe baza documentelor probatorii depuse de solicitant),
instanţa română va putea acorda exequaturul acesteia. În niciun caz, acesta nu va
putea fi refuzat pentru că hotărârea nu stabileşte definitiv şi cuantumul sultei
(problemă disociabilă de aceea a atribuirii bunurilor)”.91
9. Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene
Potrivit art. 335 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ”în fiecare
dintre statele membre, Uniunea are cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor
juridice de către legislaţiile interne. Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze
bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În acest scop, Uniunea este reprezentată de
Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare instituţie, în temeiul autonomiei lor
administrative, pentru chestiunile referitoare la funcţionarea lor”.
Deşi a fost adoptată o nouă denumire a Comunităţii (Comunităţilor)
Europene, încă din anul 1992, cu ocazia Tratatului de la Maastricht, când a fost
semnat Tratatul asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare în 1993), totuşi continuă
referirile la dreptul comunitar.92 În acest context în literatura de specialitate se
precizează că93, în contextul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, „sintagma
«drept comunitar» este mai completă întrucât include şi actele adoptate în sistemul Euratom,
această comunitate nefiind desfiinţată de Tratatul de la Lisabona. Astfel, „dreptul comunitar
desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică a Uniunii Europene, cuprinse în
tratatele institutive ale Comunităţilor europene – Paris şi Roma, în tratatele care au adus
modificări tratatelor institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Tratatul de la Lisabona precum şi
91 Caracterul limitativ al enumerării motivelor de refuz de recunoaştere/exequatur de la art. 40

susţine, de altfel, aceeaşi soluţie Apud D., A., Popescu. Ghid de drept internaţional privst în materia
succesiunilor, Editura Magic Print, Onesti, 2014, p.117.
92 A se vedea, de exemplu, O., Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia 5, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 58; A., Popescu. I., Diaconu. Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 252;. M., E., Mihailescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs
ID/IFR , Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.4-5; A., Stefanescu. Drept comunitar european,
Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp. 3-4.
93 D., C., Dragoş, R., Velişcu, Drept comunitar instituţional, ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
p. 74, Nota 30; M., E., Mihailescu. Drept European general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,
Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.4-5 .
42
în actele comunitare adoptate de instituţiile comunitare – decizii, directive, regulamente, etc”.94

Totuşi, normele Uniunii Europene, de exemplu cele „referitoare la libera circulaţie a persoanelor,
se aplică Spaţiului Economic European (statele membre ale U.E. şi dintre statele membre ale
A.E.L.S. – Islanda, Norvegia şi Luxemburg)”. Acest fapt, conferă, totuşi, dreptului
Uniunii Europene o sferă mai largă decât dreptului comunitar.95
În anexa a Tratatului de la Lisabona, intitulată „Declaraţia cu privire la
supremaţie” se prevede: „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor
au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa
menţionată anterior”.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-au facut următoarele
precizări96:
 superioritatea operează în privinţa tuturor surselor dreptului comunitar,
dreptul derivat situându-se pe aceeaşi poziţie cu tratatele constitutive;
 principiul respectiv se impune tuturor izvoarelor de drept intern, inclusiv
dispoziţiilor de origine privată;
 obligaţia de conformitate a dreptului naţional cu dreptul comunitar se
analizează ca una de rezultat.
Regulile de mai sus sunt avute în vedere şi de instanţele naţionale. S-a decis
astfel că, în situaţia în care norma comunitară este mai favorabilă, iar cea internă este
parţial neconcordantă cu acesta deoarece permite îngrădirea dreptului fundamental
la libera circulaţie a lucrătorilor şi în alte cazuri decât cele ce vizează ordinea,
siguranţa sau securitatea publică, ea urmează să fie aplicată cu prioritate.97
În concluzie, dreptul comunitar:98 are aplicabilitate imediată; efectul său este
direct; are prioritate faţă de dreptul naţional.
Raporturile juridice de drept european prezintă anumite trăsături
caracteristice99 care îl deosebesc de raporturile juridice ce formează obiectul altei
ramuri de drept.
Specificul obiectului dreptului Uniunii Europene100 prezintă următoarele
caracteristici:
94 D., C., Dragoş, R., Velişcu, Drept comunitar instituţional, . Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 74 p. 74.
95 I., Tr., Ştefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Ediţia a II-a,

96 A se vedea M., Duţu. O nouă etapă în dezvoltarea construcţiei europene: Tratatul de modificare a tratatelor
privind Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 4/2008, p. 64-65, apud Al., Ţiclea. Tratat de dreptul muncii, op.
cit., p. 107.
97 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 5843/2007, în
Dreptul nr. 7/2008, p. 313.

98 A., Popescu. I.,Diaconu. op. cit., p. 261-265.
99 N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp.20-
21; M., E., Mihailescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR, Universitatea
Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.5-6.
43
 raporturile juridice ce formează obiectul dreptului Uniunii Europene fac

parte din categoria relațiilor intra-comunitare încheiate în vederea realizării
obiectivelor specifice ale UE;
 raporturile juridice ce formează obiect al dreptului Uniunii Europene iau
naştere în domeniile de competenţă ale Uniunii Europene în vederea aplicării
politicilor proprii avute în vedere de aquis-ul comunitar;
 subiectele participante la raporturile juridice de drept comunitar european
sunt: Uniunea Europeana, statele membre, instituţiile Uniunii Europene, persoanele
fizice şi juridice participante la raporturile juridice de drept comunitar european.
Dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene se diferenţiază cel
puţin din următoarele puncte de vedere:
1. obiect de reglementare;
2. conţinutul normelor juridice;
3.subiectele raporturilor juridice;
4. metode de reglementare;
5. modul de adoptare al normelor juridice care formează raporturile juridice.
Legătura dintre dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene
constă în aceea că normele juridice ale dreptului Uniunii Europene se completează
cu normele juridice ale dreptului internaţional privat. Astfel, având în vedere
caracterul direct şi prioritar al normelor de drept comunitar euopean în ordinea
juridică a statelor membre, acestea vor fi aplicabile în măsura în care domeniul de
referinţă este acoperit cu astfel de norme juridice. În situaţiaa în care nu sunt nome
juridice comunitare care să se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele
juridice ale dreptului internaţional privat.
Se observă că dreptul Uniunii Europene, are caracter prealabil faţă de
dreptul internţional privat, normele juridice de drept comunitar european
încadrându-se în categoria normelor juridice de aplicaţie imediată.101
Codul civil român în art. 5 stipulează că ”În materiile reglementate de prezentul
cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părţilor.”
Observăm că, dispoziţiile acestui articol consacră prioritate normele
dreptului Uniunii Europene în toate domeniile reglementate de Codul civil neavând
relevanţă nici calitatea, nici statutul părţilor.
Codul de procedură civilă consacră în dispoziţiile art. 4 prioritatea, normelor
obligatorii ale dreptului Uniunii Europene, în toate domeniile reglementate indiferent de calitatea
sau de statutul părţilor.
Relaţia dintre dreptul internaţional privat şi dreptul Uniunii Europene
prezintă aspecte cu caracter specific, în situţii specifice, după cum urmează:
100 N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, p. 20;
A., Stefanescu. Drept european general. Parte generala. Suport de curs ID/IFR ,Universitatea Dunarea de
Jos, Galaţi, 2012,p p.5-6.
44
 chiar dacă normele juridice ale Uniunii Europene beneficiază de prioritate

de aplicare în ordinea juridică naţională a statelor membre, totuşi principiile
fundamentale ale dreptului intrnaţional privat exprimă interesele constituţionale
naţionale;
 soluţionarea raporturilor juridice al căror element de extraneitate are legătură
cu un sistem de drept aparţinând unor state terţe, nemembre ale Uniunii Europene,
urmează să se aplice regulile generale ale dreptului internaţional privat.102
Literatura juridică precizează că din punct de vedere al reglementărilor legale
în domeniu nu este acoperită situaţia în care domeniul de localizare a raportului
juridic nu beneficiază de o reglementare generală în dreptul internaţional privat
român spre exemplu în cazul raporturilor juridice privind autoritatea parintescă şi
obligaţia de întreţinere.
Spre exemplu referindu-se la autoritatea părintească şi protecţia minorilor
art. 2611 C. civil dispune că: ” Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind
competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea
părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996,
ratificată prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
895 din 28 decembrie 2007” iar art. 2612 C. civ. prevede că: ” Legea aplicabilă obligaţiei de
întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene”. În acest context
se nasc întrebări precum: Ce lege se aplică în situaţia în care raporturile juridice
privind autoritatea parintescă şi protecţia minorilor nu intră sub incidenţa
reglementărilor europene? Ce lege se aplică cu privire la obligaţia de întreţinere în
situaţia în care aceasta nu intră sub incidenţa reglementărilor europene? Raspunsul
ar fi următorul:
 se aplică dispoziţiile prevăzute de acordurile internaţionale încheiate între
statele memebre şi statele nemembre ale Uniunii Europene în acest domeniu;
 în situaţia în care nu sunt încheiate astfel de acorduri doctrina juridică 103
precizează că pentru statele membre ale Uniunii Europene dreptul comun este
reprezentat tot de reglementările comunitare şi deci, în consecinţă, se vor aplica
aceste reglementări şi în raporturile juridice cu elemente de extraneitate localizate în
statele terţe.
10. Dreptul internaţional privat şi drept intertemporal
În vederea soluţionarii conflictului de legi în spaţiu şi în timp, în decursul

anilor dreptul şi-a creat două ramuri de drept: dreptul internaţional privat şi dreptul
intertemporal.
Literatura de specialitate străină defineşte dreptul intertemporal ca acea
ramură de drept formată din normele juridice care reglementează faptele juridice
45
aflate în tranziţie (care trec de-a lungul timpului de la o lege la alta) în relaţia lor
temporală cu legi divergente.
Literatura de specialitate104 intitulează în partea generală din dreptul
internaţional privat un capitol ”Conflictul în timp al normelor conflictuale din dreptul român
şi alte conflicte în timp care interesează dreptul internaţional privat”
Conflictul în timp105 al normelor conflictuale presupune apariţia într-o ţară
dată a unor noi norme conflictuale, care determină diferit aplicarea legilor în spaţiu
în raport cu normele anterioare determinîndu-se norma conflictuală aplicabilă
respectivei situaţii juridice.
2.4. EXISTĂ UN DREPT INTERNAŢIONAL

PRIVAT EUROPEAN?
La nivelul Uniunii Europene se vorbeşte oare de un drept internaţional

privat european?
Raspunsul la această întrebare îl aflăm şi de pe site-ul: www.just.ro. Pe acest
site se află un document elaborat de Ivana Kunda106 şi Carlos Manuel Gonçalves de
Melo Marinho107, intitulat „Ghid Practic privind Dreptul Internaţional Privat European”
care încearcă să raspundă la întrebarea: Ce este dreptul internaţional privat
european? Autorii spun că „dreptul internaţional privat european (numit şi
conflict de legi) constă în norme juridice care răspund la următoarele
probleme: 1) ce instanţă de stat are competenţă jurisdicţională în materii
private ce au implicaţii transfrontaliere? 2) legislaţia cărui stat se aplică în
aceste materii private cu implicaţii transfrontaliere? şi 3) în ce condiţii poate
o hotărâre străină să fie recunoscută şi executată într-un alt stat membru al
Uniunii Europene? Atributul de „european” are în vedere faptul că entitatea
ce adoptă normele dreptului internaţional privat de pe continent este
Uniunea Europeană.”
Problema legii aplicabile apare din cauza disparităţilor dintre normele de
fond care reglementează anumite aspect juridice din diferite sisteme de drept.
104 I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 142-153; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de
drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.117-118; D.-Al., Sitaru. Drept
internaţional privat, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, pp.136-142; F., Ciutacu. Drept internaţional privat,
Editura Themis Cart, Slatina, 2006, p.137 ; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 242-246; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 53-56; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional
privat. Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.155-157; B., M., C., Predescu.
Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pp.328-333; N, Diaconu. Drept
internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp.132-146.
105 Vom avea în curs un capitol distinct pe acest subiect.
106 Lect. univ. dr., Facultatea de Drept, Universitatea din Rijeka, Croaţia..
107 Judecãtor, Curtea de Apel Coimbra, Portugalia.
46
Legistaţia naţională a statelor membre ale UE în domeniul materiilor

contractuale şi necontractuale pot cauza probleme ca urmare a sistemlor diferite de
drept aplicabile Acesată situaţie poate fi rezolvată dacă dispoziţiile în materie de
conflict de legi din statele membre ar desemna acelaşi drept naţional indiferent de
statul în care este situată instanţa sesizată cu o cauză. Deoarece dispoziţiile privind
competenţa judiciară europeană în materiile contractuale şi necontractuale permit
alegerea între două sau mai multe instanţe de judecată, trebuie găsită o soluţie prin
intermediul căreia dispoziţiile referitoare la conflict să fie unificate. În acest sens, în
ultimii ani, instrumentele UE sunt adoptate în diferite domenii ale dreptului
internaţional privat, spre exemplu: Regulamentul (CE) Nr. 864/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă
obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I).
Adoptarea diferitelor regulamente a devenit posibilă în urma
amendamentelor la tratatele fondatoare introduse prin Tratatul de la Amsterdam,
care a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Noile dispoziţii, cuprinse în articolul 65(b) din
Tratatul CE, au permis Comunităţii Europene să legifereze în materii de drept civil.
Un transfer de competenţe legislative în domeniul dreptului internaţional
privat din statele membre în Comunitatea de atunci se numeşte comunitarizarea
dreptului internaţional privat. Acest transfer de la pilonul trei la primul pilon al UE
intenţiona să faciliteze crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, un obiectiv
stabilit de Tratatul de la Amsterdam, plasat pe agenda politică de Consiliul
European de la Tampere din 1999 şi reafirmat în programul de la Haga din 2004,
urmat de programul de la Stockholm din 2009. O trăsătură centrală a acestui
domeniu este cooperarea judiciară în materie civilă şi în cadrul acesteia
recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti în statele membre. După intrarea în vigoare a
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)5 la 1 decembrie 2009,
temeiul juridic relevant este prevăzut în articolul 81 (fostul articol 65(2)(c)
dinTratatul CE). S-a prevăzut, de asemenea, că competenţele UE în domeniul
libertăţii, securităţii şi justiţiei sunt împărţite între UE şi statele membre (art. 4 din
TFE), respectiv UE şi statele membre sunt autorizate să adopte actele obligatorii în
aceste domenii. Totuşi, statele membre îşi pot exercita competenţa numai în măsura
în care UE nu şi-a exercitat, sau a decis să nu îşi exercite sau a încetat să-şi mai
exercite competenţa.108
108http://portal.just.ro/36/Documents/INFORMATII_DE_INTERES_PUBLIC/DREPT%20IN
TERNATIONAL%20PRIVAT%20EUROPEAN/Ghid%20practic%20privind%20Dr.%20Int.%20
Privat%20European.pdf consultat pe 27 august 2015.
47
Teme de control
1. Delimitarea şi corelarea dreptului internaţional privat cu ramurile de
drept privat.
2. Delimitarea şi corelarea dreptului internaţional privat cu ramurile de
drept public.
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura
Bucureşti, 2013, pp.7-10 .
Galaţeanu, Oana. Drept penal. Partea generală I. Suport de curs D.I.D.F.R. editat de
Editura Univ. „Dunărea de Jos” Galaţi, 2014, p. 2-20.
Mihailescu, Madalina, Elena. Drept European general. Parte generala. Suport de curs
ID/IFR, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, 2012, pp.3-20.
Predescu, Bianca, Maria, Carmen. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.17-20
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele
conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2013, pp. 242-246.
48
Lecţia 3
OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
 Definirea noţiunii de obiect al dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă care raporturi juridice pot fi obiect al dreptului internaţional
privat şi per a contrario raporturile care nu sunt obiect al dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă şi să analizeze situaţiile speciale de graniţă când se pune
problema conflictului de legi între dreptul privat şi dreptul public;
 Să înţeleagă şi să analizeze problemele pe care le poate ridica un raport de
drept internaţional privat.
3.1. NOŢIUNEA DE OBIECT AL DREPTULUI

Art. 2557 alin. (1) din Codul civil cu denumirea marginala „Obiectul
reglementării” dispune: „Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat.”
Din dispoziţiile alin.(1) ale art. 2557 din C. civ. rezultă că dreptul
internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care determină legea
aplicabilă unui raport de drept internaţional privat (unui raport cu element de
extraneitate).
Art. 2557 din Codul civil dispune: „ ..... În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de
drept internaţional privat sunt raporturi civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat
cu element de extraneitate. (alin. 2) Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispoziţiile
din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare.” (alin.3)
Obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept, este alcătuit din
raporturile juridice de drept civil, în sens larg, care cuprind un element de
extraneitate.
Din dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 2557 din Codul civil observăm că există
numai anumite raporturi cu element de extraneitate care pot fi obiect al dreptului
internaţional privat şi există şi anumite raporturi stabilite de diferite acte normative
sau de alte discipline care nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat.
De asemenea, vom observa că există raporturi juridice de drept public care
deşi nu intră în sfera dreptului internaţional privat, prevăd anumite situaţii în care se
ţine seama de legea străină, fără să fie vorba de aplicarea acesteia în calitate de lex
causae.
49
3.2. SFERA RAPORTURILOR JURIDICE CARE POT FI

OBIECT AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT109
Literatura de specialiate precizează că „amplificarea frecvenţei şi gama tot mai

variată de raporturi ce îşi face loc în peisajul internaţional contemporan ridică interogaţii şi cu
privire la delimitarea sferei relaţiilor sociale reglementate de dreptul internaţional privat.”110
În dreptul românesc, literatura juridică veche111 a considerat art. 2 din
vechiul Cod civil ca fiind singurul izvor de drept internaţional privat până la intrarea
în vigoare la Legii 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat abrogată ulterior prin intrarea in vigoare a Noului Cod civil.
Cele trei alineate ale acestui articol se refereau la: bunuri, persoane şi forma
actelor juridice, consacrând trei soluţii fundamentale: lex rei sitae, lex patriae şi locus
rigit formam actus.
În încercarea de a stabili care este domeniul raporturilor juridice ce cad sub
incidenţa dreptului internaţional privat a fost elaborată aşa numita teorie
„tradiţională” potrivit căreia materia principală, dacă nu chiar exclusivă a dreptului
internaţional privat, o constituie normele conflictuale.112
Conflictul de legi este situaţia care apare în cazul în care într-un raport
juridic există un element de extraneitate, şi constă în aceea că acel raport juridic
devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept apaţinând
unor state diferite. Aceste conflicte de legi pot aparea numai în raporturile juridice
de drept (internaţional) privat, deoarece numai în aceste raporturi instanţa română
poate să aplice o lege străină, sau altfel spus „competenţa legislativă” (adică dreptul
aplicabil de către instanţă) poate diferi de „competenţa judecătorească” (adică de
naţionalitatea instanţei competente). Explicaţia acestei situaţii este următoarea: în
raporturile juridice de drept privat părţile, se află una faţă de cealaltă, pe poziţie de
egalitate juridică. Or, egalitatea juridică a părţilor atrage, implicit, egalitatea
sistemelor de drept cărora ele le aparţin, iar între sisteme de drept aflate „pe picior de
egalitate” se poate pune următoarea întrebare: Care dintre sistemele de drept se va aplica
raportului juridic în cauză?113
109 Preluare a articoului NC., Anitei. Precizari privind notiunea de „raporturi juridice care pot fi obiect al
dreptul international privat” conform dispozitiilor din Codul civil/Legal relations in private international law under
the Civil Code Acta Universitatis, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr. 2/2014. Editura Universul
Juridic, Bucuresti, pp. 57-65 http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=11d1c282-f02d-
401e-b41e-2507f798db00&articleId=448fcff8-c071-4b54-b361-1b5545672bd5

111 A se vedea, pentru amănunte, G., Plastara, Manual de drept internaţional public, cuprinzând şi o
expunere a conflictelor de legi (Drept internaţional privat), Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 268-269;
M.,V., Jakotă. Note de curs de drept internaţional privat pentru masteranzi şi doctoranzi, Universitatea „Al.I.
Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 2003-2005, p. 104-106.

113 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp 16-20.
50
Sfera raporturilor juridice de drept internaţional privat a fost o chestiune

controversată până la apariţia Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor
de drept internaţional privat114 care în art. 1 alin. (2) preciza că „raporturile de drept
internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte
raporturi de drept privat, cu element de extraneitate.”
Din alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 105/1992 rezulta că obiectul dreptului
internaţional privat era constituit din raporturile civile, comerciale, de muncă, de
procedură civilă dar şi din şi alte raporturi de drept privat cu element de
extraneitate.
Doctrina115 completa dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu
următoarele precizări:
 enumerarea legii este exemplificativă putând fi completată cu alte raporturi
juridice cum ar fi: raporturi de dreptul familiei, raporturi de drept procesual civil,
raporturi izvorâte din contractul de transport internaţional sau intern, raporturi de
proprietate intelectuală (privind instituţiile dreptului de autor, de inventator, dreptul
privind marcile, etc.) în măsura în care conţin element de extraneitate;
 nu toate raporturile din ramurile de drept enumerate de art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 105/1992 aparţin dreptului privat astfel, spre exemplu dintre raporturile
de muncă, sunt de drept privat, în principal, cele privind contractul de muncă;
 raporturile juridice „comerciale” care în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Legea
nr. 105/1992 intrau în categoria raporturilor de drept internaţional privat sunt de
fapt, raporturi de drept al comerţului internaţional, deoarece acesta din urmă este cel
care reglemnetează raporturile cu element de extraneitate ce apar în materia
comerţului.
Din dispoziţiile art. 2557 alin. (2) din Codul civil observăm că intră în sfera
raporturilor de drept internaţional privat raporturile: civile, comerciale, precum şi alte raporturi
de drept privat cu element de extraneitate.
Din exprimarea „ ...precum şi alte raporturi de drept privat” rezultă că enumerarea
de mai sus are caracter enunţiativ.
Din, interpretarea art. 2557 alin. (3) din Codul civil observăm că, pot fi
raporturi juridice de drept internaţional privat şi raporturile juridice din: convenţiile
internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau din
dispoziţiile legilor speciale în măsura în care nu este stabilită o alta reglementare.
Din dispoziţiile alin. (1) coroborat cu alin. (2) şi alin. (3) ale art. 2557 din
Codul civil observăm că intră în sfera, raporturilor de drept internaţional privat
114 Publicată în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 octombrie 1992.

115 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.19-20; Ph.,
Francescakis. La theorie du renvoi et les conflits de systemes en droit international prive Sirey, Paris, 1958, p.
142; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 24; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de
drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 16-16; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; D.,A., Popescu, M., Harosa. Drept
internaţional privat, Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 130.
51
următoarele raporturi: raporturi de drept civil, drept comercial, precum şi alte

raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Sunt execpţie, raporturile de
drept privat stabilite prin convenţiile internaţionale la care România este parte,
raporturile de drept privat reglementate de dreptul Uniunii Europene si raporturile
de drept privat stabilite prin dispoziţiile din legile speciale doar dacă pentru aceste
raporturi este stabilită o altă reglementare.
Raporturile juridice de drept internaţional privat prezintă următoarele
caractere juridice:
 raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte fie între persoane
fizice, fie între persoane juridice ori între persoane fizice şi juridice. Statul poate fi
subiect de drept civil într-un raport de drept internaţional privat în calitatea lui de
titular de drepturi şi obligaţii fiind pe poziţie de egalitate cu celălalt subiect de drept
civil. Astfel, spre exemplu, încheie în nume propriu, ca subiect de drept civil, diferite
contracte cum ar fi: contracte de cooperare economică, contracte tehnico-ştiinţifice
cu diferite firme sau instituţii din alte ţări;
 raportul juridic conţine un element de extraneitate, datorită căruia el are
legătură cu mai multe sisteme de drept (de exemplu bunul imobil este situat într-o
altă ţară);
 raportul juridic cu element de extraneitate, care formează obiectul dreptului
internaţional privat este un raport civil, comercial sau un alt raport de drept privat.
Raporturile de drept internaţional privat conţin, în mod obligatoriu, unul sau
mai multe elemente de extraneitate.
Dintre sistemele de drept cu care elementul de extraneitate face legătura,
norma conflictuală a forului îl va desemna pe cel aplicabil în speţa respectivă.
3.3. RAPORTURILE CARE NU POT FI OBIECT AL

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
Prin interpretarea dispoziţiilor art. 2557 alin. (3) din Codul civil, per a
contrario, nu pot fi raporturi juridice de drept internaţional privat, raporturile juridice
din: convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene
sau din dispoziţiile legilor speciale dacă pentru aceste raporturi juridice - rezultate
din: convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene,
dispoziţiile legilor speciale - sunt stabilite alte reglementări în domeniu.
În legislaţia românească este pentru prima oara când se precizează ce
raporturi juridice nu pot constitui obiect al dreptului internaţional privat.
Aşa cum precizam la punctul anterior materia specifică dreptului
internaţional privat este conflictul de legi. Întrebarea care se pune este următoarea:
Pot raporturile juridice de drept public să dea naştere la conflicte de legi?
52
Literatura juridică de specialitate116 ne oferă răspunsul la această întrebare.

Raporturile juridice de drept public nu pot da naştere la conflicte de legi deoarece în
aceste raporturi, nu există, posibilitatea aplicării de către judecătorul român a legii
străine. Explicaţia rezidă în faptul că în aceste raporturi părţile se află, una faţă de
cealaltă, pe poziţie de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al
statului român care acţionează de jure imperii.
Din categoria raporturilor juridice de drept public fac parte în principal:
raporturile juridice de drept internaţional public; raporturile juridice de drept
european; raporturile juridice de drept financiar; raporturile juridice de drept penal;
raporturile juridice de procedură penală, raporturile juridice de drept administrativ,
etc..
Totuşi raporturile juridice de drept public pot conţine elemente de
extraneitate. Astfel, spre exemplu: în dreptul internaţional public unul dintre
subiectele raportului juridic poate fi un stat străin; în dreptul penal faptuitorul sau
victima pot fi: cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate. În aceste
situaţii judecătorul aplică numai legea română. În cadrul raportului juridic de drept
penal117 elementul de extraneitate conduce la aplicarea legii penale române potrivit
principiilor: teritorialităţii118, universalităţii,119 personalităţii120 sau realităţii.121 Totuşi
dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute de aceste principii, atunci instanţa română nu
este competentă să judece pe făptuitor.
116 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.20 -21; Ph.
Francescakis. La theorie du renvoi et les conflits de systemes en droit international prive Sirey, Paris, 1958, p.
142; I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25; O. ,Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual
de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 12-13; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; D.,A., Popescu. M., Harosa. Drept
internaţional privat, Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 130.
117 O., Galaţeanu. Drept penal. Partea generală I. Suport de curs D.I.D.F.R. editat de Editura Univ.
„Dunarea de Jos” Galati, 2014.

118 Idem, p.27.
119 Idem, p.28.
120 Idem, p.29.
121 Idem, p.30.
53
3.4. PROBLEMA CONFLICTULUI DE LEGI ÎN ANUMITE

SITUAŢII SPECIALE, DE GRANIŢĂ, ÎNTRE DREPTUL
PRIVAT SI DREPTUL PUBLIC122
Există anumite situaţii care se află la graniţă dintre dreptul privat şi dreptul
public şi pot generă într-o anumită măsură conflicte de legi.
În unele raporturi juridice de drept public care deşi nu intră în sfera
dreptului internaţional privat, vom observa că există anumite situaţii în care se ţine
seama de legea străină, fără să fie vorba de aplicarea acesteia în calitate de lex causae.
Situaţiile la care ne referim sunt următoarele:
a. chestiunile prealabile în litigiile de drept public;
b. latura civilă în procesul penal;
c. sancţiunile civile.
a. Chestiunile prealabile în litigiile de drept public

În anumite litigii generate de raporturile de drept public se impune luarea în
considerare a legii străine (în vederea aplicării lex fori). Luarea în considerare a legii
străine nu se confundă cu aplicarea legii străine în raporturile de drept privat cu
element de extraneitate. Luarea în cnosiderare a legii străine dă expresie situaţiei în
care legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii ţării instanţei sesizate.123 Deci,
în termeni echivalenţi, luarea în considerare a legii străine înseamnă rezolvarea
aspectelor prealabile în litigiile de drept public. 124
Chestiunile prealabile în litigiile de drept public „constituie aspecte de altă natură
decât de drept public (deci aspecte de drept privat), care apar în legătură cu un raport de drept
public şi de care depinde, într-o anumită măsură, soluţionarea litigiilor privind aceste din urmă
raporturi.”125
Chestiunile prealabile pot aparea spre exemplu într-un proces penal126 când
se ia în considerare legea străină în vederea rezolvării prealabile a incidentelor de
natură civilă. Aplicarea legii penale127 române poate fi condiţionată de luarea în
122 I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu.Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001, pp. 21-22.
123 N, Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 37.

125 I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Lex, Bucureşti, 2001, p. 22; D.,A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol.I,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 130.
126 M., L., Pamfil. Dreptul procesual penal, Casa de Editura Venus, Iasi, 2006, pp.13-43.
127 Gh., Boboş. Raporturi juridice de conformare şi raporturi juridice de aplicare a dreptului, în volumul
Raporturile juridice, Al treilea simpozion naţional de Teoria generală a statului şi dreptului, Cluj-Napoca, 6-7
mai, 2005, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006, pp. 8-9.
54
considerare a legilor de drept civil străine în sens larg. Astfel, spre exemplu, în cazul
săvârşirii infracţiunii de bigamie, pentru a putea fi întrunite elementele consitutive
ale acestei infracţiuni, latura obiectivă – în accepţiunea legii penale române –
reclamă existenţa a două căsătorii încheiate de una şi aceeaşi persoană care are, prin
ipoteză, fie exclusiv cetăţenie străină, fie acea căsătorie a fost încheiată în străinătate,
etc. În acest caz, instanţa penală română, competentă pentru infracţiunea de
bigamie, poate aplica legea civilă străină.128 De asemenea, există şi alte situaţii
specifice dreptului penal când se ia în considerare legea străină în vederea rezolvării
prealabile a incidentelor de ordin familial. Astfel, spre exemplu în cazul
infracţiunilor de: abandon de familie, adulter, nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti, rele tratamente aplicate minorului.129
Literatura de specialitate precizează că hotărârile judecătoreşti penale străine
pot să producă şi unele consecinţe de drept civil. Un astfel de exemplu îl reprezintă
răspunderea pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiunea pentru care o
persoană a fost judecată şi condamnată. Aceste consecinţe se determină potrivit legii
civile aplicabile, care poate fi legea civilă străină. Trebuie distinse efectele de drept
penal de efectele de drept civil ale unei hotărâri judecătoreşti penale străine,
deoarece ele sunt supuse unor regimuri juridice deosebite.130
Chestiunile prealabile în litigiile de drept public pot apărea şi în litigiile de
drept fiscal luându-se în considerare legea străină (spre exemplu se pune problema
determinării naţionalităţii persoane juridice în contextul litigiilor care privesc
încasarea impozitelor şi taxelor).131
Chestiuni prealabile de drept public pot apărea în litigiile de drept privat.
Spre exemplu, într-o acţiune în anularea căsătoriei pentru incompetenţa agentului
instrumentator din străinătate, competenţa administrativă a acestuia se va determina
după legea străină, care guvernează comptenţa respectivului organ administrativ.
Totuşi, în acest caz, nu există conflict de legi deoarece legea străină se aplică,
invariabil, fiind vorba de determinarea competenţei în dreptul public, respectiv, în
cazul nostru în dreptul administrativ.132
128 I.P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Lex, Bucureşti, 2001, p. 22; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 15.
129 Ibidem.

131 B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 23; NC.,
Aniţei. Drept financiar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 62-64; R., Postolache. Drept
financiar, Editura C H Beck, Bucureşti, pp. 17-33.
132 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 22.
55
În concluzie, chestiunile prealabile de drept public, în procesele civile nu

sunt de natură a genera conflicte de legi. Deci legea străină se aplică, necondiţionat
aspectelor de drept public.133
b. Latura civilă în procesul penal134

În prezenţa elementului de extraneitate, soluţionarea laturii civile a
procesului penal presupune rezolvarea conflictului de legi.
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală135 denumeşte
Titlul V „Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine” (art. 130-
140).
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor pronunţate în procesele penale este
una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală.
Potrivit art. 137 din Legea nr. 302/2004 republicată in 2011 „Executarea unei
hotărîri penale străine are loc potrivit legii romîne. (alin. 1) Hotărîrile penale străine136
recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte că şi hotărârile pronunţate de instanţele
române.” (alin.2)
Potrivit art. 14 alin. (3) din Codul de procedură penală „Repararea pagubei se
face conform dispoziţiilor legii civile”.
Conform art. 522 din Codul de procedură penală „Executarea dispoziţiilor civile
dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea
hotărârilor civile străine.”
Observăm că instanţa română investită cu un proces penal va recurge la
norma de conflict română, care atribuie competenţa fie legii române, fie legii străine.
Astfel, consecinţele prejudiciabile ale săvârşiriii infracţiunii pot fi guvernate de un
sistem de drept străin, în măsura în care latura civilă conţine elemente de
extraneitate (locul producerii prejudiciului se găseşte în străinătate, victima
infracţiunii etse un cetăţean străin). Spre exemplu despagubirile civile cerute de un
cetăţean străin pentru vătămarea integrităţii sale corporale de către un cetăţean
român, într-un accident de circulaţie. În acest caz instanţa sesizată cu soluţionarea
laturii penale a faptei va putea aplica pentru soluţionarea laturii civile, o lege străină,
în cazul în care norma conflictuală română trimite la ea.
133 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 22; O., Ungureanu.
C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 15.
Lex, Bucureşti, 2001, pp. 22-23 O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 15-16.
135 Republicată în 2011 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
136 Potrivit art. 130 din Legea nr. 302/2004 republicată în 2011 „...prin hotărâre penală străină se înţelege o
hotărâre pronunţată de instanţa competentă a altui stat”.
56
c. Sancţiunile civile137
Într-o opinie,138 se consideră că sancţiunile civile (spre exemplu: nulitatea,
decăderea din drepturi, prescripţia extinctivă, consecinţele care decurg din
ascunderea de către moştenitori a unor bunuri dintr-o succesiune) sunt de natură a
genera conflicte de legi.
Într-o altă opinie,139 se consideră că sancţiunile civile pe anumite temeiuri,
cum ar fi: ordinea publică de drept internaţional privat, pot fi înlăturate.
3.5. PROBLEME RIDICATE DE RAPORTUL DE DREPT

INTERNAŢIONAL PRIVAT140
În legătura cu raportul de drept internaţional privat se pot ridica următoarele

probleme:
1. probleme ce ţin de conflictul de jurisdicţii si anume:
 determinarea instanţei competente care să soluţioneze litigiul deci, este
vorba de competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
 determinarea legii procedurale aplicabile;
 determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine ori a sentinţelor
arbitrale străine;
2. probleme ce ţin de conflictul de legi şi anume: determinarea legii aplicabile
raportului juridic respectiv.
Conflictul de legi141 poate ridica următoarele probleme respecând şi ordinea
următoare legate de:
 calificare - operaţia pe care o face autoritatea chemată să rezolve o problemă conflictuală,
atunci când caută să descopere categoria conflictuală în care se încadrează situaţia dată, pentru a
şti ce regulă trebuie să-i aplice;142
 retrimitere143 - situaţia în care normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui reguli
conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat;
 ordinea publică în dreptul internaţional privat - o excepţie, un mijloc la îndemâna
judecătorului pentru a îndepărta legea străină, normal competentă, sau pentru a refuza efectele
Lex, Bucureşti, 2001, pp. 22-23; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 15-16.
138 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 22-23.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 24-25.

Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 32

141 Ficare dintre aceste probleme vor fi tartae în capitole separate în acestă lucrare.
142 M., V., Jakotă. Drept internaţional privat, vol I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p. 210.
143 I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, p. 76.
57
aplicării ei, atunci când este contrară unui principiu fundamental al dreptului autorităţii sau
instanţei chemată să soluţioneze o cauză cu element străin;144
 fraudarea legii în dreptul internaţional privat – folosirea de către părţile unui
raport juridic a unui alt sistem de drept decît cel normal competent în situaţia juridică respectivă, în
mod fraudulos (ilicit) prin utilizarea unui alt mijloc legal de drept internaţional privat cu scopul de
a înlătura astfel aplicarea dispoziţilor legale care aparţin sistemul de drept competent;
 aplicarea legii proprii sau străine. În dreptul român raporturile juridice sunt
reglementate de dreptul român, iar problema care se pune este aceea a justei aplicări
a acestui drept. Raportul juridic cu element străin ridică problema aplicării legii
străine. Întrebarea este următoarea: Când aplicăm legea română şi când aplicăm legea
străină? Răspunsul îl vom da în capitolele ce urmeaază.

1. Cum definiţi obiectul dreptului internaţional privat?
2. Care raporturi juridice pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
3. Care raporturi juridice nu pot fi obiect al dreptului internaţional privat?
4. Prezentaţi şi analizaţi situaţiile speciale de graniţă când se pune problema
conflictului de legi între dreptul privat şi dreptul public.
5. Prezentaţi şi analizaţi problemele pe care le poate ridica un raport de
drept internaţional privat.
Predescu. Bianca, Maria, Carmen. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.12-16.
conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013,
pp. 1-7.
144 I., P., Filipescu. Drept internaţional privat, Editura “Actami”, Bucureşti, 1999, pp.136 -140; M., V.,
Jakotă. Drept internaţional privat, vol I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, pp. 229-231; Ph.,
Francescakis. Ya-ti-l du nouveau matiére d'ordre public?,Travaux du Comité français de drpit international public,
1966-1969, p. 151; E., Ungureanu. Drept internaţional privat, Partea a I, Editura Cugetarea, Iaşi, 2000,
p. 142.
58
Lecţia 4
CONŢINUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
 Să definească conţinutul dreptului internaţional privat;
 Să definească norma conflictuală:
 Să prezinte izvoarele normelor conflictuale;
 Să prezinte şi să explice structura normei conflictuale;
 Să înţeleagă conţinutul normei conflictuale;
 Să explice si să înţeleagă legătura normei conflictuale;
 Să analizeze punctele de legătură;
 Să dea exemple de puncte de legătură;
 Să definească şi să explice normele materiale;
 Să înţeleagă că sunt şi alte norme care se aplică raporturilor juridice cu
element de extraneitate;
 Să înţeleagă care este legea aplicabila raportului juridic cu element de
extraneitate.
4.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Prin conţinutul dreptului internaţional privat înţelegem totalitatea normelor

juridice care alcatuiesc această ramură de drept.145
Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, la un raport
juridic cu element de extranietate, care dintre legile în prezenţă pot să se aplice, fie
în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul soluţionării litigiului de
către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei raporutlui juriidc internaţional.146
Normele de drept internaţional privat147 se clasifică în:
 norme conflictuale;
 norme materiale (substanţiale).
145 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 25; I., P., Filipescu.
A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, p. 37. ;D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2011, p.18; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
146 B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 104.
147 Ibidem.
59
4.2. NORMELE CONFLICTUALE
1. Noţiunea de normă conflictuală
Norma conflictuală este definită ca fiind norma juridica specifică dreptului

internaţional privat, care desemnează legea internă aplicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate.148
În ansamblul lor normele conflictuale sunt prevăzute în sistemul de drept
intern al fiecărui stat formând sistemul conflictualist al acestuia, componentă a
sistemului juridic naţional. Instanţa de judecată sau un alt organ jurisdicţional, în
momentul soluţionării unui raport cu element de extraneitate va folosi întotdeauna
pentru determinarea legii aplicabile normele conflictuale din propriul sistem de
drept. De la această premisă, porneşte legiuitorul român în Codul civil, art. 2557
alin. (1) care dispune: „Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui
raport de drept internaţional privat”.
Norma conflictuală soluţionează conflictele de legi în sensul că stabileşte
care dintre sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice cu privire la raportul
juridic respectiv. Din momentul desemnării legii competente (legii interne) rolul
normei conflictuale încetează şi intră în acţiune norma de drept intern (de exemplu:
de dreptul civil, de dreptul familiei) a ţării care va cârmui raportul juridic cu element
străin. Sistemul de drept (legea competentă care va cârmui raportul juridic cu
element străin) astfel determinat(ă) poartă denumirea de „legea cauzei” (lex
causae). Un astfel de exemplu îl constituie art. 2587 alin. (1) din Codul civil potrivit
căruia „Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.”149
Normele conflictuale determină câmpul de aplicare a dreptului intern şi al
celui străin ţinând seama de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare,
expresie a unor suveranităţi de stat egale. Ele sunt proprii fiecărui sistem de drept,
regăsindu-se în acte normative interne şi în convenţii internaţionale.
148 D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.18.
149 Acest articol este o preluare a art. 19 alin. 1 din Legea nr. 105-1992 care prevedea: „Forma încheierii
căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.”
60
2. Izvoarele normei conflictuale
Normele conflictuale150 sunt cuprinse în:

a). dreptul intern;
b). convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.
a). Dreptul intern

Normele conflictuale se regăsesc în dreptul intern al fiecărei ţări. În acest sens
precizăm că dacă în sistemul de drept românesc până la intrarea în vigoare a noului
Cod civil principala sursă internă de normă conflictuală o consituia Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în prezent
principala sursă internă de normă conflictuală o constituie Codul civil, mai exact,
Cartea a VII-a intitulată „Dispoziţii de drept internaţional privat.”
În afara Codului civil sunt şi alte acte normative care constituie izvoare de
drept internaţional privat, spre exemplu: Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
194/2002 privind regimul străinilor in România cu ultimele modificări şi completări151
aduse prin Legea nr. 158/2013; Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa,
domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români republicată152 în 2011;
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic european cu
ultimele modificări şi completări;153 Hotărârea nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul
actelor de identitate, ale autocolantului privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil.154
Normele conflictuale vor diferi de la stat la stat. Astfel spre exemplu: norma
conflictuală în materie de stare civilă şi capacitate este în general, pentru majoritatea
ţărilor de pe continentul european, legea naţională (lex patriae), iar pentru alte ţări, de
pildă: Anglia, Danemarca, Norvegia, unele ţări din America Latină, legea
domiciliului (lex domicilii); norma conflictuală poate fi identică pentru mai multe
state, deşi este adoptată de dreptul intern al fiecărui stat, de exemplu, regula locus regit
actum care este cunoscută de majoritatea legislaţiilor.155
150 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 26; I., P., Filipescu.
2011, pp.26-28; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
151 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 280, din 17 mai 2013.
152 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 719 din 12 octombrie 2011.
153 Legea nr. 500 din 28 decembrie 2006 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1055 din 30
decembrie 2006.
154 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 582, din 5 iulie 2006.
61
b). Convenţii sau tratate internaţionale la care România este parte.

Convenţiile sau tratatele internaţionale cuprind norme conflictuale care sunt
uniforme pentru statele participante la convenţie sau tratat. 156
Categoria de norme prevăzute în convenţiile sau tratatele internaţionale la care
România este parte se numeşte norme conflictuale unificate.157
Menţionăn pentru exemplificare următoarele tratate bilaterale încheiate de
ţara noastră: Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie
civilă158; Tratatul dintre România şi Republica Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în cauzele civile159; Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa
juridică în materie civilă şi penală160; Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa
juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile.161
În dreptul internaţional privat contemporan se remarcă o preocupare
constantă pentru unificarea progresivă a normelor conflictuale, realizată în cadrul
mai multor organizaţii internaţionale, cum ar fi: Consiliul Europei; Conferinţa de la
Haga de Drept Internaţional Privat (HCCH); Institutul Internaţional pentru
Unificarea Dreptului Internaţional Privat (UNIDROIT); Comisia Naţiunilor Unite
Pentru Dreptul Comerţului Internaţional (UNCITRAL), etc.162
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,163 cooperarea
judiciară în materie civilă şi comercială între statele membre ale Uniunii Europene a
căpătat un statut aparte, prin transferarea competenţei de reglementare în această
materie instituţiilor comunitare, creându-se astfel premisele conturării treptate a
unui veritabil „nucleu de drept procedural european”.164
Regulamentele elaborate la nivelul Uniunii Europene conţin raporturi de
drept internaţional privat, creând un drept uniform, care cuprinde norme
conflictuale direct aplicabile, înlăturând de la aplicare normele conflictuale interne
ale statelor membre în domeniul de reglementare al regulamentului respectiv. Vom
menţiona cu titlu de exemplu, o serie de regulamente care conţin norme
conflictuale, elaborate la nivelul Uniunii Europene: Regulamentul (CE) al Consiliului nr.
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 37; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2011, pp.26-28; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46.
158 ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
159 ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 65/1999 (M. Of. nr. 414 din 30 august 1999).
160 ratificat de România prin Lege nr. 177/1997 (M. Of. nr. 310 din 13 noiembrie 1997).
161 ratificat de România prin Lege nr. 3/2005 (M. Of. nr. 183 din 03 martie 2005).
162 D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
27.
163 Tratatul a fost semnat în 1997 şi a intrar în vigoare la 1 mai 1999.
164 V., Onaca. Cooperarea judiciară internaţională în materie civilă şi comercială – prezent şi perspective, în Revista
de drept internaţional privat şi drept privat, vol. I, 2006, p. 27.
62
44/2001 din 22 decembrie 2000165 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al
Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003166 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în
materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr.
1347/2000; Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de
punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi
separării de corp;167 Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
din 17 iunie 2008 (Roma I);168 Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor
n contractuale din 17 iulie 2007 (Roma II)169; etc.
În Programul de la Stockholm170 şi în Planul de acţiune pentru punerea în
aplicare a acestuia,171 au fost incluse în domeniul dreptului civil172 următoarele două
propuneri de regulament: Propunerea de Regulament al Consiliului privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia regimurilor
matrimoniale; Propunerea de Regulament al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materia parteneriatelor înregistrate.173
Vom menţiona, de asemenea, cu titlu de exemplu şi următoarele convenţii
sau tratate internaţionale: Convenţia de la Geneva privind cambia şi biletul la ordin;
Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale, etc.;
Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzăriilor internaţionale de bunuri (15 iunie 1955);
Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru obligaţiile de întreţinere a copiilor (24 octombrie
1956); Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru accidentele de circulaţie (4 mai 1971);
Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru responsabilitatea pentru produse (2 octombrie
1973); Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru obligaţiile de întreţinere (2 octombrie
165 JOCE, L 12 din 16 ianuarie 2001. Actele juridice comunitare pot fi consultate la adresa:
http://eur-lex.europa.eu/fr/index.htm.
166 JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
167 JO L 343 29.12.2010 p.10.
168 Publicat în Jurnalul oficial L177/6din 4 iulie 2008 în vigoare de la 17 decembrie 2009.
169 Publicat în Jurnalul oficial L199 31 iulie 2007.
170 17024/2009, 2.12.2009. Prin extinderea recunoaşterii reciproce şi menţinându-se „luarea în
considerare a ordinelor juridice a statelor membre, inclusiv ordinea publică şi tradiţiile naţionale în
acest domeniu”.
171 COM (2010), 171, 20.04.2010: „Propunere de regulament privind conflictele de legi în ceea ce
priveşte regimurile matrimoniale inclusiv problema competenţei judiciare şi a recunoaşterii reciproce,

şi de regulament privind consecinţele patrimoniale ale separării cuplurilor rezultate din alte tipuri de
uniuni.”
172 Iniţiativa adoptării unui instrument la nivelul UE referitor la regimurile matrimoniale a fost
enunţată anterior în Planul de acţiune de la Viena din 1998 a Consiliului şi Comisiei privind
modalităţile optime de punere în aplicare a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la
instituirea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, şi în Programul de Haga (2004) adoptat de
Consiliul European.
173 NC., Anţei. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013, pp. 147-169; NC., Anţei. Private International Law. The law applicable to property relations
between spouses under international treaties, conventions and regulations , Editura Lambert, Germania, 2012,
pp.1-154.
63
1973); Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale de la Haga (14 martie
1978); Convenţia cu privire la legea aplicabilă pentru moştenirea proprietăţilor persoanelor
decedate (1 august 1989).
Aplicarea acestor categorii de norme conflictuale unificate prezintă avantaje
faţă de situaţia aplicării normelor conflictuale din dreptul intern deoarece înlătură
posibilitatea conflictului de norme între sistemele de drept în prezenţă.174
3. Structura normei conflictuale
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele de drept cuprind

următoarele elemente:
 ipoteza - prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau a condiţiilor în
care apar relaţiile de drept pentru a se permite subiectelor raporturilor juridice să respecte regula de
conduită prescrisă în vederea realizării scopului urmărit;
 dispoziţia - prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;
 sancţiunea - arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
În dreptul internaţional privat doctrina175 precizează că: „soluţiile conflictualiste
în măsura în care sunt date de norme juridice, nu pot avea această structură logico-juridică întrucât
ele nu pot să dispună în mod direct o conduită de urmat şi să prevadă o sancţinue în cazul
nerespectării conduitei prescrise. Ca atare, normele prin care se soluţionează situaţiile conflictualiste
nu pot decât să aleagă dintre sistemele de drept aflate în conflict pe cel care are interesul cel mai
mare în reglementarea juridică, făcând astfel trimitere la normele de drept intern din acest sistem
juridic. Acestea sunt cele care prevăd conduita şi sancţiunea corespunzătoare.
Ceea ce pot avea normele conflictualiste ca şi structură este partea logico-juridică prin care
se arată situaţia avută în vedere. Ea corespunde elementului de structură ipoteză din dreptul
intern, fără a se suprapune, întrucât în norma conflictuală sunt avute în vedere mai multe elemente
caracteristice pentru situaţia juridică de rezolvat: obiectul raportului juriidc, părţile acestuia, natura
drepturilorşi obligaţiilor ce caracterizează raporutl juridic cu element de extraneitate, etc.
Toate aceste aspecte trebuie avute în vedere sub forma elementului de structură numit
conţinut, în timp ce trimiterea la un anumit sistem de drept, localizarea situaţiei juridice în sfera de
reglementare a unui sistem juridic se face printr-un alt element de structură numit punct de legătură
sau legătură.”
Se observă că norma conflictuală are o structură dihotomică, iar elementele
sale poartă denumiri specifice şi au un conţinut specific.
În doctrină în privinţa structurii normei conflictuale s-au conturat două
opinii. Într-o primă opinie,176 norma conflictuală este alcătuită din: două elemente,
2010, p. 104.
176 I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 37; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 26-27; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul
64
conţinut şi legătură. În cea de-a doua opinie, norma conflictuală este alcătuită din
trei elemente: conţinut, legătură şi legea aplicabilă.177
4. Conţinutul normei conflictuale
Conţinutul este acea parte a normei conflictuale care arată raporturile de drept la care
se referă norma juridică. Conţinutul este întotdeauna dat de o problemă de drept
întâlnită ca atare în sistemele naţionale.178
Conţinutul normei conflictuale reprezintă ipoteza acesteia, adică acea categorie de
raporturi juridice (sau materia) la care respectiva normă conflictuală se referă.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele: starea civilă şi
capacitatea juridică a persoanei fizice, forma exterioară a actului juridc, regimul
matrimonial, moştenire, etc..
Spre exemplu, potrivit, art. 2595 alin. (1) din Codul civil „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile
regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu al
unei legi.
5. Legatura normei conflictuale
Legatura normei conflictuale este dispoziţia acesteia, adică acea parte care indică
sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei conflictuale deci, stabileşte legea aplicabilă
raportului juridic în cauză. Legătura normei conflictuale sub forma indicării generale este denumită
şi „formulă de fixare.”179
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia: „(...) sunt
supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
Legătura normei conflictuale poate îmbrăca următoarele forme:180
Juridic, Bucureşti, 2012, p.19; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46.
177 A se vedea T. R., Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucruresti, 1994, p. 22 apud
I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 19; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 46.
2010, p. 104.
179 I.,P Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 38; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck,
180 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 27; D., Lupaşcu.
D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 19.
65
 indicarea directă - precizează legea competentă să reglementeze raportul juridic care

constituie conţinut al normei conflictuale. Suntem în prezenţa unei indicări directe, spre
exemplu în cazul art. 2587 alin. (2) din Codul civil care prevede: „Căsătoria care se
încheie în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al României în statul în care
acesta este acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română”;
 indicarea abstractă (indirecta) - când se utilizează o formulă generală, care conduce
la determinarea legii competente. Suntem în prezenţa unei indicări abstracte (indirecte),
spre exemplu, în cazul, art. 2626 alin. (1) din Codul civil care prevede: „Formele de
publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii aplicabile la data şi locul
unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel”.
6. Punctul de legătură
1. Noţiunea de punct de legătură şi importanţa punctelor de legătură
Legătura normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură.
Acesta este elementul prin care se stabileşte relaţia între un raport juridic şi o lege.
Punctul de legătură constituie criteriul concret prin care se stabileşte legătura dintre
raportul juridic (conţinutul normei conflictuale) şi un anumit sistem de drept care reprezintă legea
aplicabilă respectivului raport juridic (lex causae).
Cele mai importante puncte de legătură sunt:181
 cetăţenia
 teritoriul;
 pavilionul unei nave;
 alte puncte de legătură.
1. Cetăţenia (naţionalitatea)
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat cetăţenia este punct
de legătură pentru următoarele categorii de raporturi juridice (care formează
conţinutul normei conflictuale respective):
a). statutul persoanei fizice (respectiv starea civilă, capacitatea persoanei fizice şi relaţiile
de familie);
b). moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea statului a cărui cetăţenie o
are persoana decedată;
181 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013 I.,P.,
Bucureşti, 2011, p. 19; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
27; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.19; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 46; T., R., Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucruresti, 1994, p.
22; D., A., Popescu. M., Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex,
66
c). jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
a). Statutul persoanei fizice

b). Moştenirea, în ipoteza alegerii legii aplicabile ca fiind legea statului a cărui cetăţenie o
are persoana decedată.
Astfel, art. 2634 alin. (1) din Codul civil prevede: ”O persoană poate să aleagă, ca
lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.” Deci, elementul
concret (punctul de legătură) prin care se realizează relaţia dintre „conţinut” (”O
persoană poate să aleagă (...) şi legătura ( „.... ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea
statului a cărui cetăţenie o are.” )
c). Jurisdicţia competentă în anumite situaţii.
De pildă, conform art. 1066 alin. (2) din Codul de procedură civilă „Instanţele
judecătoreşti române, sunt, de asemenea competente sa judece: (1). Procese referiotare la ocrotirea
minorului sau persoanei puse sub interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în
străinătate (...) .”
Deci, procesele referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub
interdicţie judecătorească cetăţean român cu domiciliul în străinătate vor fi judecate
de instanţele judecătoreşti române.
Sistemul de drept la care trimite punctul de legătură „cetăţenia”
(„naţionalitatea”) se numeşte (lex patriae).
2. Teritoriul
Teritoriul (locul unde se înfăptuieşte un act sau fapt juridic) ca punct de legătură
îmbracă următoarele forme:
a). reşedinţa obişnuită;
b). sediul social;
c). locul situării bunului;
d). locul încheierii contractului;
e). locul executării contractului;
f). locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum);
g). locul producerii prejudiciului;
h). locul producerii faptului juridic ilicit;
i). locul unde se judecă litigiul.
a). Reşedinţa obişnuită

În prezent, dispoziţiile art. 2570 din Codul civil reglementează două tipuri de
reşedinţe obişnuite şi anume: reşedinţa obişnuită a persoanei fizice (alin.1 şi 2) şi
reşedinţa obişnuită a persoane juridice (alin. 3şi 4).
Având în vedere dispoziţiile alin. (1) ale art. 2570 din Codul civil putem
spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei fizice în România înţelegem adresa din
67
România unde persoana fizică respectivă (cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid) îşi are
locuinţa principală şi unde îşi desfăşoară în mare parte întreaga activitate socială şi profesională.
Având în vedere dispoziţiile alin. (3) ale art. 2570 din Codul civil putem
spune că prin reşedinţa obişnuită a persoanei juridice în România înţelegem adresa din
România unde persoana juridică respectivă îşi are administraţia centrală.
Reşedinţa obişnuită la fel ca şi domiciliul trimite la sistemul de drept
„lex domicilii”
b). Sediul social

Sediul social este punct de legătură spre exemplu pentru: Statutul organic al
persoanei juridice. Art. 2580 alin. (1) din Codul civil dispune „Statutul organic al persoanei
juridice este cârmuit de legea sa naţională.” De asemenea, art. 2571 alin. (1) din Codul civil
prevede: „Persoana juridică are naţionalitatea statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potriivt
actului constitutiv, sediul social”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz este numit „lex societatis”.
c). Locul situării bunului

Locul situării bunului este punct de legătură spre exemplu pentru: .
Mostenirea imobiliară. Potrivit art. 2635 lit. (d) din Codul civil care reglementează legea
aplicabilă formei testamentului „Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
considerate valabile daca actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cand a fost
intocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricareia dintre legile
următoare: (.......) d) legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului (...).” Precizăm
că in domeniul succesoral reglementarea actuală „reia parţial concepţia tradiţională şi
practica instanţelor in sensul cărora mobilia sequuntur personam şi lex rei sitae, immobilia vero
teritorium. Dar cât priveşte succesiunea mobiliară, regula este fondată pe existenţa fictivă a
bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius, şi regula se aplică chiar contra situaţiei reale a
bunurilor mobile”.
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de lex rei
sitae iar în materia succesiunii „lex succesionis”.
d). Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului este punct de legătură spre exemplu pentru:
Forma încheierii căsătoriei. Art. 2587 alin. (1) din Codul civil dispune: „Forma incheierii
căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează..”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de „lex loci
contractus.”
e). Locul executării contractului

Locul executării contractului este punct de legătură pentru modul de
executare al contractului. Art. 12 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008 privind
68
obligaţiile contractuale (Roma I)182 prevede:” În ceea ce priveşte modalitatea de executare şi

măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea ţării în care
are loc executarea.”
Sistemul de drept desemnat cu aplicarea acestui punct de legătură
poartă denumirea de „lex loci executionis”, sau dacă se face o plată „lex loci
volutionis.”
f). Locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum)

Locul întocmirii actului juridic (in sensul de instrumentum) constituie punct de
legătură spre exemplu pentru: Condiţiile de formă ale actului juridic. Potrivit art. 2639
alin. (2) lit. (a) din Codul civil „Actul se considera totusi valabil din punctul de vedere al
formei, daca indeplinşste condiţiile prevăzute de una dintre legile urmatoare: a) legea locului unde a
fost intocmit” (....)
Regula pe care o implică aplicarea acestui punct de legătură se
exprimă prin adagiul „locus regit actum.”
g). Locul producerii prejudiciului

Locul producerii prejudiciului este punct de legătură atunci când prejudiciul
se produce în alt stat decât cel al producerii delictului. Astfel, norma generală
cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 privind obligaţiile necontractuale
(Roma II) prevede: „Cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea
aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a
produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau
ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.”
este „lex loci laesionis”.
h). Locul producerii faptului juridic ilicit

Locul producerii faptului juridic ilicit constituie punct de legătură pentru
regimul juridic al delictului (în general). Potrivit art. 2641 alin. (1) din Codul civil
„Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină potrivit reglementarilor dreptului
Uniunii Europene.” In acesta situaţie dreptul Uniunii Europene îl reprezintă
Regulamentul nr. 864/2007 privind obligaţiile necontractuale (Roma II) Astfel, care în art.
4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 privind obligaţiile necontractuale (Roma II)
prevede aaplicarea legii ţării în care s-a produs prejudiciul „..indiferent în ce ţară are loc
faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale
respectivului fapt.”
Sistemul de drept desemnat cu aplicarea acestui punct de legătură se
numeşte „loci delict commisi”.
182 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european si al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) publicat in Jurnalul Oficial al UE din
4.7.2008.
69
i). Locul unde se judecă litigiul

Locul unde se judecă litigiul constituie punct de legătură pentru aspectele de
procedură. Potrivit art. 1087 din Codul de procedură civilă „In procesul civil
internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese
contrare.”
Sistemul de drept aplicat în acest caz poartă denumirea de „lex fori”
(legea forului) adică a instanţei sesizate cu judecarea litigiului.
3. Fondul de comerţ
Fondul de comerţ constituie punct de legătură pentru condiţiile de fond ale
actului juridic în general. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 2638 alin.(1) şi alin (2)
din Codul civil rezultă că, în mod subsidiar şi alternativ, condiţiile de fond ale actului
juridic unilateral şi ale contractului sunt reglementate de legea statului în care debitorul
prestatiei caracteristice are la data încheierii actului, fondul de comerţ.
4. Autoritatea care examinează validitatea actului juridic

Autoritatea care examinează validitatea actului juridic constituie punct de
legătură spre exemplu pentru:
1. Forma actului juridic. Art. 2639 alin. (2) lit. (c) din Codul civil prevede:
„Actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei, dacă indeplineşte condiţiile
prevăzute de una dintre legile urmatoare: (...) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat
al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.”
2. Condiţiiile de formă ale căsătoriei. Art. 2587 alin. (2) din Codul civil dispune:
„Căsătoria care se incheie in faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al României
în statul în care acesta este acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.”
Sistemul de drept desemnat cu aplicarea acestui punct de legătură se
exprimă prin adagiul „auctur183 regit actum”
5. Voinţa părţilor
Voinţa părţilor constituie punct de legătură spre exemplu pentru:
1.condiţiile de fond ale actelor juridice in general. În acest sens art. 2637 alin. (1) din Codul
civil dispune: „Conditiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasa de parti sau,
dupa caz, de autorul sau.”;
2. contracte. În acest sens art. 3 alin. (1), teza I, din Regulamentul nr. 593/2008 privind
obligaţiile contractuale (Roma I) prevede: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către
părţi.”
este „lex voluntatis”.
183 Aucutur inseamna in latina autoritatea care intăreste.
70
6. Pavilionul unei nave

Pavilionul unei nave constituie punct de legătură spre exemplu pentru:
drepturile reale asupra acestor mijloace de transport. În acest sens art. 2620 alin. (1) lit. (a)
din Codul civil dispune: „Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra
unui mijloc de transport sunt supuse: a) legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii
statului de înmatriculare a aeronavei”.
7. Instanţa sesizată
Instanţa sesizată este punct de legătură pentru problemele de procedură. În
acest sens, art. 1087 din Codul de procedură civilă prevede: „În procesul civil
internaţional instanţa aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziţii exprese
contrare.”
8. Alte puncte de legătură

În dreptul internaţional privat există şi alte puncte de legătură cum ar fi:
 domiciliul care până la intrarea în vigoare a noului Cod civil constituia
punct de legătură principal conform Legii 105/1992 1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat;
 statul care a emis moneda de plată. În acest sens art. 2646 alin. (1) din
Codul civil prevede: „Moneda de plata este definită de legea statului care a emis-o.”
Din cele prezentate la acest subiect, observăm că, majoritatea

punctelor de legătură, îmbracă o formă teritorială, (reşedinţă, domiciliu,
statul cu care are cele mai strânse legături, locul situării bunului imobil, locul
încheierii actului juridic, etc.,) un număr mai mic de puncte de legătură se
referă la persoană (fie sub aspectul personalităţii sale, fie al voinţei juridice).
Această soluţie, denumită şi „Şirul lui Kegel”, după numele autorului
german care a propus-o, punctele de legătură sunt admise „în cascadă” şi nu
alternativ.
Clasificarea punctelor de legătură184

În funcţie de natura lor punctele de legătură se clasifică în două categorii:
a). puncte de legătură fixe care nu pot fi deplasate de sub incidenţa unui sistem
de drept sub incidenţa altui sistem de drept. Intră în această categorie spre exemplu:
locul situării bunului imobil; locul săvârşirii delictului şi al producerii prejudiciului;
b). puncte de legătură mobile sunt cele care pot fi deplasate dintr-un sistem de
drept într -altul. În vederea desemnării legii competente este necesară localizarea
temporală a punctelor de legătură mobile.
184S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
67-71; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 31-32.
71
Clasificarea punctelor de legătură prezintă o importanţă deosebită datorită

consecinţelor juridice pe care le produc fiecare dintre cele două categorii de puncte
de legătură în cadrul unor instituţii de drept internaţional privat, precum frauda la
lege, conflictul mobil de legi.
7. Exemple de norme conflictuale cu analiza structurii lor

Vom prezenta câteva norme conflictuale prevăzute de Codul civil cu
indicarea structurii lor.
a). Art. 2572 alin. (1) din Codul civil prevede: „Starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională,...........................................”
Structura acestei norme este:
 „Starea civilă si capacitatea persoanei fizice” formează conţinutul normei;
 „sunt cârmuite de legea sa naţională,...........................................” constituie
legătura normei.
Punctul de legătură îl formează „cetăţenia” persoanei fizice respective,
deoarece conform art. 2568 alin.(1) din Codul civil dispune: „Legea naţională este legea
statului a cărui cetăţenie o are persoană fizică .................”
b). Art. 2580 alin. (1) din Codul civil prevede: „Statutul organic al persoanei
juridice este cârmuit de legea sa naţională”.
Structura acestei norme este:
 „Statutul organic al persoanei juridice” formează conţinutul normei;
 „este cârmuit de legea sa naţională” constituie legătura normei.
Punctul de legătură este „sediul social” deoarece potrivit art. 2571 alin. (1) din
Codul civil „Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit,
potrivit actului consituttiv, sediul social.”
c). Art. 2613 alin. (1) din Codul civil dispune: „Posesia, dreptul de proprietate şi
celălalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea
locului unde acestea sunt situate sau se află.....”
 „Posesia, dreptul de proprietate şi celălalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanţii reale” formează conţinutul normei;
 ”sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află.....” constituie
legătura normei.
Punctul de legătură în această situaţie este locul unde bunul este situat sau
unde se află bunul respectiv.
d). Art. 2587 alin. (1) din Codul civil prevede: „Forma încheierii căsătoriei este
supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează”
 „Forma încheierii căsătoriei” formează conţinutul normei;
 „este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează” constituie legătura
normei.
Punctul de legătură este aşadar, locul de încheiere de încheiere a căsătoriei.
72
8. Clasificarea normelor conflictuale

Normele conflictuale se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii:185
 În funcţie de conţinutul lor (primul element de structură al normei) avem:
norme conflctuale cu privire la persoane (persoana fizică (spre exemplu: norme
conflctuale cu privire la: căsătorie, filiaţie, autoritatea parintească, protecţia copilului,
obligaţia de întreţinere) şi persoana juridică spre exemplu: norme conflctuale cu
privire la: filială); norme conflictuale cu privire la bunuri (bunuri mobile corporale,
bunuri incorporale, mijloace de transport, etc.) norme conflictualre referitoare la
moştenire; norme conflictuale referitoare la actul juridic, la obligaţiile contractuale şi
extracontractuale. Dupa acest criteriu este structurată Cartea a VII-a intulată
„Dispoziţii de drept internaţional privat” din Codul civil;
 În funcţie de ramurile de drept cărora le aparţin raporturile juridice care
intră în conţinutul normei conflictuale avem norme conflictuale în domeniul
dreptului muncii, norme conflictuale în domeniul dreptului comercial, etc.. În
principiu aceasta este o clasificare tot în funcţie de conţinutul normei.
 În funcţie de legătură (cel de-al doilea element de structură) normele
conflictuale se clasifică în:
a). norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă);
b). norme conflictuale bilaterale (cu indicare general; cu acţiune dublă).
a). Norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă)186

Norme conflictuale unilaterale (cu legătură directă) sunt cele care indică în mod
direct, că într-un raport juridic cu element de extranietate, se aplică sistemul de
drept al unui stat, care este întotdeauna statul instanţei sesizate (al forului).
Se observă că normele conflictuale se aseamănă până la un anumit punct cu
normele conflictuale de drept public dar după cum ştim, raporturile de drept public
nu pot da naştere chiar dacă conţin elemente de extraneitate unor conflicte de legi.
Normele conflictuale sunt cele care: permit soluţionarea conflictelor de legi;
delimitează domeniul de aplicare a legii forului de domeniul de aplicare a legii
străine.
În literatura de specialitate se arată că: „Vocaţia de aplicare a legii străine, în
principiu, menţine punctul de legătură al normelor conflictuale unilaterale şi nu face posibilă
185 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 67-
71; I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Bucureşti, 2011, pp. 21-22; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pp. 33-35; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 26; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat. Tratat
elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu. Drept internaţional privat,
ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.20.
186 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, 67-
71.
73
stabilirea altei legături decât cea între conţinutul normei şi legea forului. În consecinţă, instanţa de
judecată trebuie să determine, în situaţia în care (conform normei conflictuale unilateral) legea
forului nu este aplicabilă, dacă este posbilă „bilaterizarea” normei conflictuale unilaterale, sau în
caz contrar, care este legea străină aplicabilă pentru rezolvarea litigiului.187 Normele conflictuale
unilaterale se numesc şi incomplete.”188 Spre exemplu, potrivit art. 2576 alin. (3) din Codul
civil „Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România este
asigurată potrivit legii române”. Remarcăm că, această normă conflictuală unilaterală ne
arată doar ipotezele în care se aplică legea română şi anume: în cazul în care există
săvârşirea de fapte de încălcare a dreptului la nume (pe când în toate celelalte situaţii
se aplică legea străină).
b). Norme conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acţiune dublă)

Norme conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acţiune dublă) sunt acele norme
conflictuale în cazul cărora legătura este formulată în mod abstract (punctul de
legătură este general), astfel încât norma conflictuală circumstanţiază sfera de
aplicare atât a dreptului forului, cît şi a dreptului străin. Deci, normele conflictuale
bilaterale fac trimitere: fie la legea proprie, fie la legea străină.
Legătura normei conflictuale bilaterale este numită în literatura de
specialitate189 „formulă de fixare” sau „de trimitere” deoarece acestea soluţionează
indirect raportul juridic cu element de extraneitate, în sensul că determină numai
legea aplicabilă acestuia, fară a determina drepturile şi obligaţiile părţilor, adică fără a
soluţiona fondul raportului juridic.
Normele conflictuale bilaterale formează marea majoritate a normelor
conflictuale.
Spre exemplu:
 art. 2572 alin. (1) din Codul civil: „Starea civilă si capacitatea persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională ......”. Această normă este bilaterală deoarece în
situaţia în care este vorba de un cetăţean român starea civilă şi capacitatea
187 „În cazul normelor conflictuale bilaterale se afirmă competenţa unei anumite legi străine şi
totodataă negată competenţa altor legi. Astfel, privitor la capacitatea persoanei fizice se aplică legea
naţională a acesteia şi nu legea reşedinţei (domiciiliului) sau legea care guvernează actul juridic
încheiat” (D., Holleaux, J., Foyer. G., de Geouffre de la Pradelle. Droit international prive, Editura
Masson, p.184, apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
188 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 68.
189B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, p. 114;
S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 68;
I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Bucureşti, 2011, pp. 21-22; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, pp. 33-35; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 26; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 51; A., Popescu. M., Harosa. Drept internaţional privat. Tratat
elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15; N., Diaconu. Drept internaţional privat,
ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.20.
74
vor fi cârmuite de legea română iar dacă este vorba de un cetăţean străin (de
exemplu francez) starea civilă şi capacitatea vor fi cârmuite de legea străină
(legea franceză);
 art. 2634 alin. (1) dispune: „O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii
în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.” Această normă este bilaterală
deoarece în situaţia în care este vorba de un cetăţean român acesta poate sa
aleagă ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei legea română iar daca
este vorba de un cetăţean italian acesta poate sa aleagă ca lege aplicabilă
moştenirii în ansamblul ei legea italiană.
În dreptul internaţional privat majoritatea normelor conflictuale sunt
bilaterale spre exemplu: lex domicilii; lex rei sitae; locus regit actum; lex succesionis; lex
voluntatis; lex loci executionis; lex loci delicti commissi; lex loci laesionis; lex fori, etc.
9. Sistemul de drept căruia îi aparţin normele conflictuale.

Forţa juridică a acestora
În această materie funcţionează o regulă şi cel puţin două excepţii.190
a). Regula191
Regula constă în aceea că norma conflictuală este întotdeauna a forului în
sensul că „legea forului” (lex fori) exprimă sistemul de drept al instanţei sesizate. Deci,
norma conflictuală aparţine sistemului de drept al instanţei sesizate, indiferent dacă
este vorba de o instanţă de judecată, de arbitraj sau alt organ de jurisdicţie. În
consecinţă, instanţa sesizată aplică, în principiu, propria sa normă conflictuală.
Astfel, potrivit art. 8 din C. civ. „în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate,
determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept intzernaţional
privat cuprins e în cartea a VII-a a prezentului cod”.
Regula este valabilă atât pentru situaţia în care problema conflictuală apare
în faţa instanţei române, cât şi în situaţia în care competenţa de soluţionare a
problemei conflictuale îi aparţine unei instanţe străine. Deci, dacă litigiul se judecă
într-o altă ţară, instanţa va aplica, pentru stabilirea legii competente, norma
conflictuală proprie. În acest sens art.1096 alin. (2) din Codul de procedură civilă
prevede că: „Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a
pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul
internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui
cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.”
Pe lângă aspectele principale, normele conflictuale ale forului se aplică şi
chestiunilor prealabile (accesorii) ce pot aparea în desfăşurarea procesului civil
internaţional.192
190 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.35.
191 Idem, 35-37.
75
În practica Curţii de arbitraj Comerciale Internaţionale de la Bucureşti,

aplicarea legii forului este acceptată în mod constant. Legea aplicabilă se stabileşte
prin folosirea normelor conflictuale din legislaţia noastră, adică a normelor de drept
internaţional privat român.193
Soluţia aplicării normelor conflictuale ale forului se justifică prin
următoarele argumente:194
 Principalul argument în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale
forului îl constituie forţa juridică a normelor conflictuale. Normele conflictuale
având, în principiu, un caracter imperativ (excepţie există spre exemplu: în materia
contractelor), instanţa trebuie să le aplice ca atare. Forţa juridică a normelor
conflictuale este aceeaşi indiferent de felul instanţei care le aplică (de judecată, de
arbitraj, alt organ jurisdicţional);
 Un alt argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale
forului rezultă din faptul că în cadrul arbitrajului instituţional, organele de jurisdicţie
având un caracter naţional, au obligaţia să asigure aplicarea propriului sistem de
norme conflictuale;
 Un alt argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale
forului constă în reducerea la absurd a ipotezei aplicării normelor conflictuale
aparţinând altui sistem de drept, şi anume a celor din sisteme de drept care
constituie lex causae în speţă. Într-adevăr norma conflictuală nu poate fi decât cea a
forului deoarece numai legea forului – ca lege a instanţei competente - apare ca
determinată, în mod logic, în momentul în care se pune problema aplicării normei
conflictuale; legea cauzei (lex causae) nu este stabilită în acel moment, ci urmează a fi
stabilită ulterior şi anume ca efect al aplicării normei conflictuale;
 Un ultim argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale
forului rezultă din voinţa tacită a parţilor. Astfel, părţile, atunci când au determinat
competenţa instanţei române, considerăm că, au ales, dreptul conflictual român ca
lege aplicabilă litigiului respectiv, în temeiul prezumţiei (relative) exprimate prin
adagiul „cine alege instanţa alege şi dreptul” (qui eligit judicem, eligit jus). În acest caz
noţiunea de „drept” este privită în sensul de drept conflictual (normă conflictuală).195
192 A se vedea O., Căpăţină, Regimul juridic al chestiunilor prealabile în dreptul internaţional privat român,
Studii şi Cercetări Juridice, nr. 4, 1968, pp. 546-555 apud I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura
C. H. Beck,, ‚Bucureşti, 2011, pp.22-23; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 36-37; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011,
pp.22-23.
193 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.36-37; I., Macovei.
Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck,, ‚Bucureşti, 2011,pp.22-23.

194 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.36-37; I.,
Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 22-23.
195 „Ideea exprimată prin adagiul „qui eligit judicem, eligit jus”, este controvesată. În ceea ce priveşte
dreptul material, prezumţia pe care adagiul o exprimă nu este aplicabilă, în principiu în dreptul
român, unde este pe deplin posbil ca părţile să desemneze ca fiind competentă pentru judecată o
instanţă română, dar aceasta sa aplice fondului raportului juridic, prin trimiterea făcută de norma
conflcituală, un alt sistem de drpet decât cel naţional. Această prezumţie poate fi luată în
76
b). Excepţii de la regula aplicării normelor conflictuale ale forului

De la regulă că norma conflictuală este a forului avem cel puţin următoarele
două excepţii:
 retrimiterea;
 arbitrajul internaţional.
 Retrimiterea
În cazul retrimiterii norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept
străin, iar norna conflictuală străină retrimite la legea forului sau la legea unei alte
ţări. Dacă este admisă retrimiterea, instanţa aplică norma conflictuală străină.
Trebuie să precizăm că, norma conflictuală străină nu este luată în considerare
datorită autorităţii ei proprii, ci pentru că astfel dispune legea forului.
În cazul retrimiterii de gradul I, (retrimiterea simplă) conform art. 2559 alin.
(2) din Codul civil „Daca legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se
aplică legea romană, dacă nu se prevede în mod expres altfel.” Din aceste dispoziţii observăm
că, atunci când norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin,
instanţa română va aplica norma conflictuală străină care retrimite la dreptul român
(al forului). Constatăm că, norma conflictuală străină (care retrimite la dreptul român)
se aplică deoarece dreptul forului admite retrimiterea. Deci, în această situaţie
instanţa română se supune tot propriului său sistem de drept.
 Arbitrajul internaţional196
Art. 7 pct. (1) al Covenţiei europene de arbitraj comercial internaţional197 (încheiată la
Geneva la 21 aprilie 1961) dispune: „Părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii
trebuie să o aplice fondului litigiului. În lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor
aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. În
amîndouă cazurile arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale”
Conform art. 21 din Regulamentul de arbitraj al Camerei Internaţionale de Comerţ
din Paris, ”în absenţa alegerii de către părţi a regulilor de drept aplicabile fondului litigiului,
aceştia vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera corespunzătoare
în cauză.”
Din aceste dispoziţii rezultă că în arbitrajul internaţional nu există o lex fori,
indiferent dacă este vorba de arbitrajul instituţionalizat sau de arbitrajul ad-hoc.198
considerare, totuşi, atunci când dreptul străin la care norma conflcituală trimite, nu paote fi probat”
apud D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.42-43.
196 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
72-74.
197 Ratificată de România prin Decretul nr. 281/1963.
198 A se vedea Ph., Fouchard. E., Gallard. B., Goldman. Traite de l arbitrage comercial international,
Editura Litec, Paris, 1996, pp. 880+891 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 72.
77
Literatura de specialitate199 arată tendinţele dominante care pot fi puse în

evidenţă în practica arbitrală a Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris susţine
afirmaţia de mai sus. Astfel:
 prima tendinţă susţine aplicarea cumulativă a normelor conflictuale care sunt
în prezenţă. În situţia în care fiecare normă conflictuală trimite la acelaşi drept
material, problema determinării dreptului competent dispare, iar soluţia în cauză
corespunde previziunii părţilor. Spre exemplu, în situaţia unui contract încheiat de o
societate comercială franceză cu o societate comercială spaniolă, locul încheierii
contractului şi cel al executării fiind Spania, iar arbitrajul desfăşurându-se în Elveţia,
se aplică legea spaniolă dacă norma conflictuală spaniolă, norma conflictuală
franceză şi cea elveţiană trimit la legea spaniolă;
 Cea de-a doua tendinţă subliniază faptul că stabilirea dreptului aplicabil are
loc în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional privat. Spre
exemplu contractul de agenţie va fi guvernat, după principiile amintite, de legea ţării
unde agentul îşi exercită îndatoririle;
 Conform celei de-a treia tendinţe, tribunalul arbitral procedează la
localizarea directă a contractului, fără a avea în vedere o anumită normă conflictuală.
De exemplu, în cazul unui contract încheiat în Germania, locul executării fiind tot
Germania, iar moneda de plată marca, tribunalul arbitral a hotărât, fără a se mai
referi la vreo normă conflictuală dintr-un sistem de drept determinat, că lex contractus
este legea germană.
În dreptul internaţional privat român se susţine că numai arbitrajul
internaţional ad-hoc constituie o excepţie de la regula aplicării de către organul de
jurisdicţie a normei conflictuale a forului.200 Astfel, Curtea de Arbitraj Bucureşti este
atunci când judecă ân arbitraj instituţionalizat, un organ naţional român, care trebuie
să aplice propria normă conflictuală.
Art. 86 din cadrul regulilor de procedură ale Curţi de Arbitraj Bucureşti
prevede că, ”în litigiile internaţionale, se aplică, pe lângă regulile menţionate, şi dispoziţiile
convenţiilor internaţionale la care România este parte.”
Susţinătorii acestei opinii spun că, se poate socoti că parţile au ales, o dată cu
organul de jurisdicţie competent român, şi dreptul conflictual român care să fie
aplicat litigiului respectiv.
În opinia altui autor, în arbitrajul internaţional nu există o lege a forului,
indiferent dacă este vorba de arbitrajul instituţionalizat sau de cel ad-hoc. Susţinând
această opinie autorul acceptă consecinţele sale şi asupra altor instituţii ale dreptului
internaţional privat (calificare, normele de aplicare imediată, normele de ordine
publică din ţara sediului insitutţiei de arbitraj). Deci, în arbitrajul internaţional ad -
hoc, unde nu există o lex fori, în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile fondului
199 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
pp. 72-73.
200 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 36-37; I.,
Macovei. Drept internaţional privat, . Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, pp. 36-37.
78
litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor
considera potrivită în speţa respectivă. Pe de altă parte în aprecierea că norma
conflictuală este „cea mai potrivită” în speţa respectivă trebuie să se ţină cont de
„stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale”.201 Din punctul de vedere al acestui
autor202 „în situaţia în care tribunalul arbitral se raportează la normele conflictuale ale ţării unde
se află sediul instituţiei de arbitraj, aceasta se întâmplă datorită posibilităţii de a opta a arbitrilor,
nu pentru că ei ar fi ţinuţi din punct de vedere legal să procedeze astfel. Potrivit art. 1119 alin
(1) din Codul de procedură civilă, ”în lipsa alegerii de către părţi al drpetului aplicabil,
tribunalul arbitral va aplica legea pe care o consideră adecvată.” Acestă reglementare credem că
permite valorificarea soluţiilor care pot sa fie evidenţiate în ceea ce priveşte practica arbitrală a
Camerei de Comerţ Internaţionale din Paris referitoare la determinarea legii aplicabile, aşa cum a
fost ea sistematizată în cadrul celor trei tendinţe dominante prezentate anterior.”203
4.3. NORMELE MATERIALE (SUBSTANŢIALE)
1. Precizări prealabile204
Normele materiale (substanţiale) sunt acele norme care se aplică direct

(nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii
Normele materiale spre deosebire de normele conflictuale cârmuiesc în mod
direct raportul juridic.
Normele materiale se subclasifică în: norme de drept material sau substanţial
(civil, familiei, comercial, muncii, etc.) şi norme de drept procesual civil. Această
subclasificare a normelor materiale nu se confundă cu clasificarea principală a
normelor dreptului internaţional privat în: norme conflictuale şi norme materiale.
Cele mai importante categorii de norme materiale aparţinând dreptului
internaţional privat sunt cele care reglementează două insţituţii principale ale acestei
ramuri de drept:
 Condiţia juridică a străinului (persoană fizică sau persoană juridică). Spre
exemplu, art. 27 din C. civ. dispune că: „Cetăţenii străini si apatrizii sunt asimilaţi în
condiţiile legii cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civil. (alin.1).
Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine” (alin.2);
 Efectele hotărârilor (judecătoreşti sau arbitrale) străine în România. Potrivit art. 1107
alin.(1) din Codul de procedură civilă „Hotărârea străina pronunţată de instanţa
201 S., Deleanu. Există o lege a forului în arbitrajul internaţional? Revista Dreptul nr. 5/1999, pp. 32-36.
p. 74.
203 I, Deleanu. V., Mitea. S., Deleanu. Tratat de procedură civilă, vol. III, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 823-826.

204 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 37-38; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 29.
79
competentă beneficiază în România de forţa probantă în privinîa constatărilor pe care le cuprinde,

dacă satisface exigenţele necesare autenticităţii sale conform legii statului de sediu al instanţei.”
În cadrul normelor materiale care interesează dreptul internaţional privat, o
poziţie specială o ocupă normele de aplicaţie imediată (necesară).
2. Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară)

2.1. Criteriile după care se defineşte norma de aplicaţie imediata (necesară)
În literatura de specialitate se admite existenţa normelor de aplicaţie imediată
(necesară) dar, în privinţa definirii sau caracterizării lor s-au propus următoarele
criterii:205
 Criteriile formaliste;
 Criteriile tehnice;
 Criteriile finaliste.
 Criteriile formaliste. În literatura de specialitate in privinţa acestor criterii s-au

format două opinii. Într-o primă opinie, se susţine că, normele de aplicaţie imediată
au un carcter imperativ, determinând domeniul lor de aplicare în spaţiu în mod
unilateral, excluzând astfel aplicarea normei conflictuale obişnuite şi înlăturând în
toate situaţiile aplicarea legii străine. Aşadar, ori de câte ori se determină domeniul
de aplicare în spaţiu al legii proprii şi nu se pune problema aplicării legii străine,
aplicarea acesteia fiind exclusă, de neconceput, suntem în prezenţa legilor de
aplicaţie imediată. Într-o altă opinie, se precizează că normele de aplicaţie imediată
sunt acelea care au un domeniu de aplicare în spaţiu mai mare decât ar rezulta în
mod normal prin folosirea normei conflictuale. Criteriile formaliste nu sunt însă
suficiente întrucât situaţiile în care legiuitorul stabileşte domeniul de aplicare în
spaţiu a unei asemenea legi sunt puţine.206
 Criteriile tehnice. Prin folosirea acestor criterii s-a încercat apropierea normelor
de aplicaţie imediată fie de normele teritoriale, fie de normele de ordine publică.
Deci, s-au format două opinii. Într-o primă opinie se consideră că sunt norme de
aplicaţie imediată normele teritoriale punându-se semnul egalităţii între normele de
aplicaţie imediată şi cele teritoriale (lex fori, lex rei sitae, locus rigit actum, lex domicilii).
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp.41-42; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2011, p.24; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 38; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013, pp. 75-78.
206 „Unele norme juridice îşi determină domeniul de aplicare în spaţiu, fără a fi norme de aplicaţie imediată. Aşa sunt
de exemplu, normele juridice care se iau in considerare numai într-o anumită regiune. Aceste norme, pot eventual, să se
aplice în cazul în care norma conflcituală a forului trimitela legea căreia ele aparţin.” Apud nota de subsol nr. 2,
din, S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p. 78.
80
Acestei opinii i se aduc următoarele critici: legile teritoriale nu sunt toate de aplicaţie
imediată, spre exemplu regula lex rei sitae. Într-o altă opinie se consideră că, legile de
aplicaţie imediată sunt cele de ordine publică. În ceea ce priveşte analiza normelor
de aplicaţie imediată ca norme de ordine publică, trebuie să se facă întâi distincţie
întree normele de ordine publică în dreptul intern şi normele de ordine publică în
dreptul internaţional privat. Trebuie menţionat că, normele de aplicaţie imediată nu
pot fi asimilate normelor de ordine publică din dreptul intern întrucât nu orice
normă imperativă care aparţine ordinii publice este şi normă de aplicaţie imediată.
Totuşi normele de aplicație imediată se disting de normele de ordine publică din
dreptul internaţional privat. Ca atare, împotriva acestei opinii se aduc următoarele
argumente: aplicarea ordinii publice în dreptul internaţional privat presupune
desemnarea prealabilă a legii străine, pe când legile de aplicaţie imediată presupun că
exprimă interese atât de importante în domeniul lor de acţiune încât nu se poate
desemna şi aplica o lege străină. De asemenea, trebuie avut în vedere că în situaţia în
care cele două noţiuni au acelaşi înţeles una dintre ele este inutilă deoarece nu
serveşte la nimic. Normele de aplicaţie imediată înlătură incidenţa normelor
conflictuale. În cazul acestora nu are semnificaţie care sunt prevederile legii străine
deoarece luarea în considerare a dispoziţiilor lex fori se impune în toate
circumstanţele.207
 Criteriile finalist. Susţinătorii acestei opinii afirmă că sunt norme de aplicaţie

imediată acele norme care exprimă un interes social deosebit şi care se aplică în
principiu, pe teritoriul statului respectiv, persoanelor juridice, raporturilor juridice ce
se au in vedere, ele înlăturând conflictul de legi. Deci, legea forului se aplică după
propriile ei dispoziţii. Cei care critică această opinie arată că nu se oferă un criteriu
concret cu ajutorul căruia să se poată determina legile de aplicaţie imediată. Între
aceste legi şi cele care nu au asemenea caracter există numai o diferenţă de măsură şi
nu una calitativă.
În concluzie, literatura de specialitate208 precizează: „caracterizarea unei norme
juridice ca fiind o normă de aplicaţie imediată nu se paote realiza decât prin analizarea fiecărei
prevederi legale în parte, neexistând criterii bine conturate, care să poată fi luate în considerare
pentru toate ipotezele. Criteriile finaliste şi cele formaliste pot să fie folosite, ca repere totuşi, de
către organele de jurisdicţie. Totodată, se poate observa că normele imperative care sunt şi norme de
aplicaţie imediată sunt întâlnite în principiu în materiile unde se oferă părţilor posibilitatea de a se
desemna legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate.”
207 A se vedea, în sensul identitţii între normele de aplicaţie imediată şi normele de ordine publică în
dreptul internaţional privat, V., Henze. La reglementation francoise des contrats internationaux, GLN, Paris,
pp. 170-191 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013,p. 78.
p. 78.
81
2.2. Definiţia normei de aplicaţie imediata sau necesară

În literatura de specialitate „normele de aplicaţie imediata sau necesară” sunt
definite ca fiind acele norme materiale, aparţinând sistemului de drept intern al statului forului
care, dat fiind gradul lor înalt de imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport
juridic internaţional (cu element extranietate), atunci când acel raport juridic are un anumit punct
de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest fel conflictul de legi şi deci aplicarea în cauză
a vreunei norme conflictuale.209
Literatura de specialitate franceză defineşte normele de aplicaţie imediată ca fiind
normele a căror respectare este necesară pentru salvgardarea organizării politice, sociale sau
economice a statului.210
Art. 2566 alin. (1) C. civ. cu denumirea marginală ”Normele de aplicație
imediată” dispune: „Dispoziţiile imperative prevazute de legea romană pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică in mod prioritar. În acest caz, nu sunt
incidente prevederile prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile.”
Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 2566 din Codul civil observăm că, normele
imperative aparţinând legii forului (române) care reglementează un raport juridic cu
element de extraneitate se aplică in mod prioritar fiind exclusă aplicarea dispoziţiilor
din Cartea a VII-a din Codul civil care reglementează determinarea legii aplicabile.
În plan european normele de aplicaţie imediată sunt definite de art. 9 alin.(1)
din Regulamentul Roma I211ca fiind acele norme „a căror respectare este privită drept esenţială
de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică,
socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situaţii care
intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului
regulament”.
Se observă că normele de aplicaţie imediată constituie excepţia de la regula
aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional privat.
Normele de aplicaţie imediată sunt, în principiu, luate în considerare atât în
cazul raporturilor juridice interne, cât şi în cazul raporturilor juridice cu element de
extranietate.
În doctrină şi practica judiciară au fost considerate norme de aplicaţie
imediată prevederi legale referitoare la: operaţiunile valutare, domeniul concurenţei,
protecţia consumatorilor, ocrotirea salariaţilor care încheie contracte de muncă.212
În general normele de aplicaţie imediată stabilesc domeniul propriu de
aplicare în cazul raporturilor juridice cu element de extranietate, prin referire la un
criteriu teritorial (domiciliul sua reşedinţa unei persoane, locul încheierii unui act juridic ori a
209 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 38
210 Ph., Francescakis. Quelques precisions sur les lois d application immediate le leurs rapports avec les regles de
conflictde loisin Revue crituque de dorit international prive, 1966, pp.1-12.
211 Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).

212 A se vedea D., Holleaux. J., Foyer. G., de Geouffre de la Pradelle. Droit international privé, pp.
322-323 apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 76.
82
săvârşirii unui fapt juridic locul situării unui bun) şi mai rar în funcţie de criteriul
naţionalităţii (cetăţeniei).
Organele jurisidicţionale sunt cele care stabilesc în practică care sunt
normele de aplicaţie imediată dar, în anumite situaţii legiuitorul este cel care dispune
că anumite norme juridice sunt de aplicaţie imediată.
În literatura de specialitate se pune întrebarea: Organele de jurisdicţie trebuie
să ia în considerare norme străine de aplicaţie de imediată?
Art. 2566 din C. civ. alin. (2) prevede: „Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile
imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele
legitime ale părţilor o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii,
precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor. ” Deci, alin. (2) al art.
2566 din Codul civil ne răspunde la această întrebare arătând că există şi posbilitatea
aplicării normelor imperative care aparţin lex causae (legii altui stat) pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic
prezintă strânse legături cu legea acelui stat iar interesele legitime ale părţilor o
impun dar, condiţia este de a avea în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii,
precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.
Art. 9 alin. (2) din Regulamentul Roma I prevede: „Prezentul regulament nu
restrânge aplicarea normelor de aplicare imediată din legea instanţei sesizate.” Din acest aliniat
rezultă că, normele de aplicaţie imediată din legea instanţei sesizate au prioritate în
raport cu dispoziţiile imperative ale legii contractului sau cu normele de aplicare
imediată străine.
Art. 9 alin. (3) din Regulamentul Roma I dispune: „ Este posibilă aplicarea normelor
de aplicare imediată cuprinse în legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie
sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea
executării contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de
natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.” Din aceste
dispoziţii reiese că normele de aplicare imediată ale legii ţării în care obligaţiile care
rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în raport cu dispoziţiile
imperative ale legii forului dacă prin aceste norme de aplicare imediată antrenează
nelegalitatea executării contractului dar trebuie să se ţină seama de natura şi de
obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.
Doctrina213 în unanimitate apreciază că, în condiţiile existenţei a numeroase
norme de aplicaţie imediată în cadrul sistemelor juridice ale statelor, ar fi dificil să se
susţină ideea ignorării acestora de către organele de jurisdicţie. Prin asemenea,
norme se asigură, în principiu, ocrotirea unor interese private, iar neaplicarea lor ar
putea să constituie un indiciu al unei poziţii potrivnice faţă de obiectivele urmărite
de către legiuitorul străin la adoptarea normelor respective. Or, scopurile avute în
p. 78.
83
vedere de către legiuitorul străin pot sa fie asimilate celor urmărite la edictarea
normelor de aplicaţie imediată ale forului.
De altminteri, nu s-ar justifica, bunăoară, nesocotirea normelor străine de
aplicaţie imediată adoptate pentru protecţia consumatorilor dacă interesele protejate
prin acestea au relevanţă în cauză. În plus, luarea în considerare a normelor străine
de aplicaţie imediată creează un climat favorabil punerii în practică de către organele
de jurisdicţie străine în contextul cooperării pe plan internaţional, a normelor de
aplicaţie imediată ale forului.214
În situaţia în care norma de aplicaţie imediată aparţine lex causae literatura de
specialitate215 face următoarele precizări:
 Lex causae va fi luată în seamă de catre organul de jurisdicţie deoarece norma
conflcituală a forului trimite la sistemul de drept străin în ansamblul său;
 În anumite situaţii norma de aplicaţie imediată poate să nu cuprindă în
domeniul său faptele care sunt aduse în atenţia organului de jurisdicţie. Ca atare, lex
causae va conţine o altă reglementare aplicabilă raportului juridic cu element de
extraneitate;
 În situaţia în care norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae nu
exclude luarea ei în considerare referitor la raportul juridic dedus judecăţii organul
de jurisdicţie va trebui să hotărască dacă norma de aplicaţie imediată respectivă va
pusă în practică în acel litigiu. Spre exemplu, în situaţia în care lex causae este legea
franceză, organul de jurisdicţie va fi necesar să stabilească dacă reglementările legale
privitoare la clauzele de indexare se aplică – în circumstanţele în care prin aceste
dispoziţii se urmăreşte evitarea creşterii inflaţiei – contractelor care se execută în
întregime în afara Franţei;
 În anumite situaţii norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae poate să
intre în conflict cu o norma de aplicaţie imediată a forului. În această situaţie va avea
proritate norma de aplicaţie imediată a forului întrucât aceasta exprimă interesele
economico-sociale deosebite ale ţării organului de jurisdicţie;
 În situaţia în care norma de aplicaţie imediată a forului care se află în conflict
cu norma de aplicaţie imediată aparţinând lex causae va fi înlătuartă dacă aceasta
contravine ordinii publice de drept internaţional privat a ţării forului.
Normele de aplicaţie imediată care nu aparţin lex causae sunt reglementate în
diverse acte normative cum ar fi: Convenţia UNESCO asupra măsurilor ce urmează a fi
luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de
proprietate a bunurilor culturale216 care conține prevederi referitoare la respectarea
mutuală de către statele contractante a interdicţiilor pe care pot sa le instituie referitor la exportul
bunurilor culturale; Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate
214 A se vedea H., Batifol. P., Lagarde. Traite de dorit international prive, tome I, LGDJ, Paris 1993, pp.
124-130.
p. 79.
216 Adoptata de Conferinta ONU pentru Educatie, Stiinta si Cultura la Paris din 14 noiembrie 1970 si
ratificată de Romania prin Legea nr. 79/1993 publicata in M. Of. , Partea I, Nr. 268 din 19.11.1993
84
ilegal217 se aplică, între altele, bunurilor culturale scoase de pe teritoriul unui stat
contractant cu încălcarea legislaţiei sale prin care se reglementează exportul de
bunuri culturale; etc.
4.4. ALTE NORME APLICABILE RAPORTURILOR

JURIDICE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
Normele conflictuale sunt înlăturate şi în situaţia în care normele materiale

au fost unificate printr-o convenţie internaţională. În această situaţie nu există
conflict de legi deoarece se aplică normele din tratatul respectiv pe care le numim
norme materiale uniforme. Spre exemplu, art. 33 alin. (1) din Regulamentul (CE) al
Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000218 (aşa numitul Bruxelles I) privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
dispune că: „O hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută de celelalte state
membre fără sa fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială”.
Normele materiale uniforme sunt luate in consideraţie doar dacă organul de
jurisdicţie investit cu soluţionarea litigiului aparţine statului care a ratificat convenţia
internaţională. Spre exemplu in cazul Tratatului dintre România şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile doar organul de jurisdicţie român sau
ucrainian are competenţa de a soluţiona litigiul ivit între un cetăţean român şi unul
ucrainian. Per a ccontrario organele de jurisdicţie din ţări terţe vor rezolva litigiul
raportându-se la normele conflictuale proprii.
Există situaţii în care organele de jurisdicţie ale statului care a ratificat
convenţia internaţională aplică dispoziţiile acesteia ca urmare a trimiterii realizată de
norma conflictuală din sistemul de drept al ţării respective. Spre exemplu, conform
art. 2612 C. civ, „Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor
dreptului Uniunii Europene.”
217 România a ratificat Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată
la Roma la 24 iunie 1995, prin Legea nr. 149 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 176
din 30 iulie 1997.
85
4.5. LEGEA APLICABILĂ
Legea la care trimite norma conflictuală este sistemul de drept cu care face
legătura prin punctul de legătură.
În literatura de specialitate există aşa cum precizam şi la începutul secţiunii
două curente: un prim curent219 care susţine că lex causae este al treilea element al
normei conflictuale şi prezintă o importanţă „capitală” atunci când legea aplicabilă
este legea străină şi un al doilea curent care susţine că lex causae nu este element
structural al normei conflictuale (indiferent dacă este în discuţie o lege română sau o
lege străină). În acest sens se arată că sistemul de drept la care norma conflictuală
trimite prezintă o însemnătate deosebită în dreptul internaţional privat deoarece
determinarea acestuia constituie finailtatea normei conflictuale, iar în temeiul său se
reglementează în principiu, raportul juridic cu element de extraneitate. Acest sistem
de drept se numeşte „legea aplicabilă” sau „legea cauzei” (lex causae).
Autorii eleveţieni admit că structura normei conflictuale conţine 3 elemente:
 raportul de bază;
 punctul de legătură sau indicile de localizare;
 sistemul de drept desemnat sau autoritatea competentă.220
Raportul de bază înglobează în mod abstract şi pentru un număr
nedeterminat de cazuri, situaţii aproximativ identice existente în sisteme de drept
diferite. Punctul de legătură este elementul prin care raportul de bază intră în relaţii
cu un sistem de drept, iar al treilea element este lex causae.221
4.6. SFERA RAPORTURILOR JURIDICE CU PRIVIRE LA

CARE POT EXISTA NORME CONFLICTUALE222
Normele conflictuale există doar în acele materii în care pot să apară

conflicte de legi admiţându-se luarea în considerare şi aplicarea legii străine.
În materie penală, administrativă, fiscală, etc., care sunt guvernate în
exclusivitate de legea forului, nu pot exista norme conflictuale.
219 F., Knoepfler. P., Schweizer. Precis de droit international prive, Editura Staempfli&CIE Sa, Berna,
1990, p. 94 apud. O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura

221 F., Knoepfler. P., Schweizer. Precis de droit international prive, Editura Staempfli&CIE Sa,
Berna, 1990, pp. 81-82; pp. 85-87 apud. O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 50-51.
p. 28.
86

1. Ce se înţelege pri conţinutul dreptului internaţional privat?2. Cum este
definită norma conflictuală?3. Care sunt izvoarele normelor conflictuale?4.
Prezintaţi şi explicaţi structura normei conflictuale.5. Ce se înţelege prin conţinutul
normei conflictuale?
6. Să explice si să înţeleagă legătura normei conflictuale.
7. Prezentaţi şi analizaţi punctele de legătură.
8. Daţi exemple de puncte de legătură.
9. Ce înţelegeţi prin norme materiale?
10. Ce norme mai pot fi aplicate raporturilor juridice cu element de
extraneitate?
11.Care este legea aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate?
Bucureşti, 2013, pp.56-84.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala. Normele
87
88
Lecţia 5.
NATURA, AUTONOMIA ŞI METODELE DREPTULUI
INTENAŢIONAL PRIVAT
 Să înţeleagă şi să explice natura dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă şi să explice autonomia dreptului internaţional privat;
 Să înţeleagă şi să explice metoda normelor conflictuale;
 Să înţeleagă şi să explice metoda normelor materiale.
5.1 NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat în literatura de

specialitate străină
Doctrina europeană la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX accordă o
importanţă deosebită lămuriri naturii juridice a dreptului internaţional privat
răspunzând următoarelor întrebări:
 disciplina drept internaţional privat este de drept intern sau de drept
internaţional?;
 aparţine dreptul internaţional privat dreptului privat sau dreptului public?;
 este dreptul internaţional privat o ramură de drept sau nu este dreptul
internaţional privat ramură de drept?223
Prima şi cea mai veche problemă legată de stabilirea naturii dreptului
internaţional privat: drept public sau drept privat.
Friedrich Karl von Savigny în lucrarea System des heutigen Romischen Rechts
susţine natura de drept privat şi de apartenenţă la dreptul intern al fiecărui stat a dreptului
internaţional privat fiind justificată atât prin particularismul soluţiilor conflictualiste, din judecarea
litigiilor de către tribunale naţionale şi reglementarea condiţiei juridice a străinului prin norme
statale interne, expresie a suveranităţii de stat, cât şi de calitatea subiectelor de drept: persoane
fizice şi persoane juridice de drept privat.224
Pasquale Fiore se detaşează net de opinia majorităţii autorilor din epoca sa
susţinând că dreptul internaţional privat este distinct atât de dreptul civil - care reglemenetază
raporturile juridice de drept privat între indivizi din interiorul statului - cât şi de dreptul
223 P., Lerebours-Pigeonniere. Yvon, Loussouarn. Droit international privé, Dalloz, Paris, 1962 pp. 63-
67 apud. I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 51-52; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat,
Editura Universitaria, Craiova, 2002, pp. 154-160; E., Ungureanu. A.,C., Tătar. Drept internaţional
privat. Partea generală actualizată, Editura Lumen, Iaşi, 2014, pp.25-28.
224 B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p.154.
89
internaţional public - care reglementează raporturile dintre state - considerând astfel, dreptul
internaţional privat o disciplină de sine stătatoare.225
F. Luarent consideră că, dreptul internaţional privat rămâne o ramură a dreptului
public în ciuda diferenţelor dintre reglementările relative referitoare la raporturile dintre state şi cele
dintre indivizi în relaţiile internaţionale. Raportând dreptul internaţional privat la dreptul civil
consideră că dreptul internaţional privat are un caracter extern, în timp ce dreptul civil are un
caracter intern.226
Juriştii din Ţările de Jos au afirmat natura de drept privat a dreptului
internaţional privat prin definiţia pe care o dau dreptului internaţional privat:
”ansamblul principiilor care determină legea aplicabilă fie relaţiilor juridice între persoane
aparţinând unor state diferite sau teritorii diferite, fie actelor făcute în ţară străină, fie, în toate
cazurile unde apare problema aplicării legii altui stat pe teritoriul unui stat”.227
Armand Laine susţine natura de drept privat şi de drept intern a dreptului
internaţional privat precizând că ”dreptul internaţional privat reglementează raporturile ce se
încheie între state privind interesele subiectelor private de drept, cu ocazia conflictului de legi.”228
Andre Weisss chiar dacă consideră dreptul internaţional privat ramura a
dreptului intern prin definiţia pe care o dă dreptului internaţional privat ”ca ansamblul
de reguli aplicabile soluţionării conflictelor ce pot să apară între suveranităţi datorită legilor interne
şi intereselor private ale naţionalilor”, el susţine natura de drept public al acestuia.229
Alberic Rolin consideră că ”există un drept general, care cuprinde reguli stabilite de
toate statele, cum ar fi locus rigit actum, iar pe de altă parte un drept internaţional local sau special
ce cuprinde soluţiile date de fiecare stat în privinţa raporturilor internaţionale dintre indivizi,
remarcând faptul că dreptul internaţional privat, nu are un caracter universal, el limitându-se la
dreptul pozitiv al fiecărui stat.”230
F. Surville si F. Arthuys au definit dreptul internaţional privat ca „ansamblul
principiilor care se aplică între popoare şi subiectele aparţinând diverselor popoare”.231 Astfel, ei
au âmpărtăşit opinia integrării dreptului internaţional privat în dreptul internaţional
pblic cât şi ideea că dreptul internaţional privat nu este o ramură de sine stătătoare,
considerând reglementările de drept privat doar un aspect a reglementărilor de drept
public.
225 B., P., Fiore. Droit international prive, Durand -Pedone Lauriel, paris, 1975, p.3 apud B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 154.
226 F., Laurent. Droit civil international, Bruxelles-Paris, 1880-1881 apud B.,M.,C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pp. 154-155.

227 T., M., C., Aser. Alphonse Rivier. Elements de droit international prive B.,M., C., Predescu. Drept
internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 155.

228 A.Laine. Introduction on droit international prive, Tome I, paris, Librairie Cotllion, 1888, p.1 apud
.B,M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 155.
231 F., Surville. F., Arthuys. Cours Elementaire de dorit international prive, Rousseau, Paris, 1910,
p.3 apud prive B.,M., C., Predescu. Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p.
155.
90
Antoine Pillet a împărtăşit concepţia universalistă, de drept internaţional asupra

soluţiilor conflictualiste.
J.P.Niboyet arătând că „dreptul internaţional privat este ramura dreptului public ce
are ca obiect stabilirea naţionalităţii indivizilor, determinarea drepturilor de care se bucură străinii,
rezolvarea conflictelor de legi relative la naşterea sau exerciţiul drepturilor şi asigurarea respectării
acestor drepturi”. El susţine natura de drept public a acestei ramuri juridice plecând de
la ideea că este o problemă a suveranităţii statului calificarea conflictului de legi.
Disitnsul autor, consideră că în ciuda reglemantărilor internaţinale, soluţiile conflictualiste şi
condiţia juridică a străinului rămân strict de drept naţional, ca atare suntem în prezenţa unui
drept intern al statelor.232
Dupa a doua jumătate a secolului al XX-lea reputatul jurist german Savigny a
arătat că la stabilirea legii aplicabile unui anumit raport juridic problema este determinarea
domeniului de drept care să corespundă cu natura proprie şi esenţială a acelui raport.
Conflictul de legi este un conflict de interese, în sensul interesului statului de
a reglementa raporturile juridice cu element de extraneitate care au legătură cu
propriul sistem de drept. Legiuitorul indică situaţiile în care oferă posibilitatea că o
lege străină să fie aplicată în locul legii forului sau ca o speţă să fie judecată pe un
teritoriu străin şi să producă efecte pe teritoriul propriu, având în vedere doar
interese particulare, care sunt esenţiale pentru respectarea drepturilor subiective ale
persoanelor, nu şi interese generale, naţionale, situaţie în care nu se permite aplicarea
legii străine. Legea străină se aplică în temeiul autorităţii conferite de normele
conflictuale ale forului dacă drepturile subiective ale părţilor sunt mai bine ocrotite
de legea străină care are un interes mai mare de a reglementa acel aspect al
raportului juridic. Teza conflictului de legi ca fiind un conflict de interese susţine
natura de drept privat a acestei ramuri juridice.233
Dreptul internaţional privat este o ramură a dreptului intern deoarece
reglementările de drept internaţional privat au în vedere situaţii juridice particulare
fecarui sistem juridic formând astfel obiectul unei ramuri interne componentă a
sistemului juridic al fiecarui stat. Chiar daca întâlnim unele soluţii conflictualste
comune diferitelor sisteme de drept, ele nu sunt soluţii între state că să dobândească
un caracter internaţional ci sunt soluţii ale statului pentru rezolvarea raporturilor
juridice stabilite de particulari în relaţiile internaţionale ale acestora. În această
situaţie, judecând prin prisma propriilor interese de reglementare juridică, legiuitorul
naţional va stabili normele juridice, fie de aplicare imediată, fie norme conflictuale,
prin care va rezolva raporturile juridice cu element de extraneitate.
232 J., P., Niboyet. Manuel de droit international prive, Recueil Sirey, Paris, 1928, p.1.
91
2. Aspecte privind natura dreptului internaţional privat potrivit literaurii de

specialitate române
Literatura juridică română234 precizează că discuţiile legate de locul dreptului
internaţional privat în sistemul dreptului au în vedere dacă această disciplină:
 aparţine dreptului intern sau aparţine dreptului internaţional;
 face parte din dreptul public sau dreptul privat;
 este sau nu este ramură de drept. Astfel, vom răspunde la următoarele
întrebări:
1. Dreptul internaţional privat aparţine dreptului intern sau dreptului
internaţional ?
I. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept intern se invocă
următoarle argumente:
 izvoarele interne sunt preponderente faţă de cele internaţionale,
 sistemul de soluţionare a conflictelor de legi are caracter naţional (acest
caracter are şi condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii).
II. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept internaţional se
invocă următoarle argumente:
 caracterul naţional al sistemului de soluţionare a conflictelor de legi nu
exclude respectul voinţei altor state;
 aplicarea legii străine nu însemană că ea face aprte din dreptul forului;
 condiţia juridică a străinului prezintă particularitatea că ţine seama de
reglementarea internaţională.
III. În cea de a treia teză se consideră că dreptul internaţional privat este
drept intern prin izvoarele sale şi un drept internaţional prin obiectul său,
respectiv prin elementul de extraneitate.
2. Dreptul internaţional privat face parte din dreptul public sau dreptul
privat?
I. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept public se invocă
 condiţia juridică a străinului şi conflictul de jurisdicţii aparţin dreptului
public;
 sistemul de soluţionare a conflictelor de legi se apropie de dreptul public în
măsura în care se ţine seama de factorul politc.
II. Pentru teza - dreptul internaţional privat este drept privat se invocă
 obiectul său de reglementare îl consituie raporturile de drept privat;
 metoda de reglementare se apropie de aceea a dreptului privat;
 condiţia juridică a străinului se referă la drepturile private ale străinului;
I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
234
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 51-52
92
 conflictul de jurisdicţii constituie o proiectare în relaţiile internaţionale ale

dreptului judiciar intern, fiind discutabil dacă acesta din urmă aparţine dreptului
public.
3. Este dreptul internaţional privat ramură de drept sau nu este ramură de
drept?
În privinţa răspunsului că dreptul internaţional privat este nu este ramură de
drept s-au conturat următoarele opinii:
a. prima opinie consideră că dreptul internaţional privat face parte din
dreptul civil invîcându-se că ambele discipline au ca obiect raportul juridic civil cu
deosebirea că dacă dreptul civil se referă la raportul juridic de drept civil intern,
dreptul internaţional privat se referă la raportul juridic cu element de extraneitate.
Deci, obiectul acestei discipline este un raport juridic civil, însă acţiunea lui se
desfăşoară în cadrul internaţional şi nu în cadrul intern;
b. cea de a doua opinie consideră că dreptul internaţional privat face parte
din dreptul internaţional în sensul larg al cuvântului. În sprijinul acestei opinii se
aduc următoarele argumente:
 raporturile de drept internaţional privat presupun alături de subiectele din
acel raport şi existenţa statului care poate interveni pe cale diplomatică
transformând litigiul în conflict între state. Acestui argument i se pot aduce
următoarele obiecţii: chiar dacă este posbil ca în privinţa unui raport juridic cu
element de extraneitate să se nască un litigiu, nu înseamnă că acest litigiu se
transformă în conflict între state, acesta ar fi un fenomen neobişnuit de a acţiona
atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere juridic iar intervenţia
diplomatică s-ar putea explică doar dacă odată cu încălcarea normelor de drept
internaţional privat s-ar încălca şi normele dreptului internaţional public; normele
dreptului internaţional privat reglementează şi raporturi juridice la care nu participă
străinul, deci elementul de extraneitate constă în altceva decât părţile lui (spre
exemplu existenţa unui bun imobil într-o altă ţară);
 unul din izvoarele principale ale normelor dreptului internaţional privat îl
formează convenţia internaţională. Literatura de specialitate precizează că natura
normelor de drept internaţional privat nu este determinată de caracterul izvoarelor
sale, ci de relaţiile care formează obiectul reglementării sale. Astfel, există convenţii
internaţionale care se referă la căsătorie, divorţ, etc., fără ca acestea să devină
problemă de drept internaţional;
 unele norme ale dreptului internaţional privat constituie aplicaţii ale
principiilor dreptului internaţional public. Literatura de specialitate precizează că ne
aflăm în prezenţa legăturii, corelaţiei dintre cele două discipline aşa cum dreptul
internaţional privat are legături, corelaţii şi cu alte discipline spre exemplu: drept
civil, dreptul familiei, drept procesual civil, dreptul muncii, etc.;
 atât dreptul internaţional privat cât şi dreptul internaţional public apar în
cadrul relaţiilor internaţionale, dar fiecare dintre aceste discipline îşi are
particularităţile sale în privinţa obiectului de reglementare.
4. Este dreptul internaţional privat ramură de sine stătătoare a dreptului?
93
Împărţirea sistemului de drept în ramuri de drept sine statătoare se face în

funcţie de următoarele criterii:235 obiect de reglementare,236 metodă de
reglementare,237 calitatea subiectelor,238 caracterul normelor,239 specificul
sancţiunilor,240 principiile care stau la baza acelei ramuri de drept,241 etc..
Caracterul de sine stătător ca ramură de drept a dreptului internaţional privat
rezultă şi din analiza comparativă a acestei ramuri de drept cu alte ramuri de drept.
Dreptul internaţional privat este o ramură distinctă de drept întrucât sunt
întrunite trăsăturile unei discipline autonome în sistemul de drept.
5.2. AUTONOMIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
Dreptul internaţional privat este o ramură de sine stătătoare în cadrul

sistemului de drept roman deoarece:242
 Are un obiect propriu de reglementare;
 Are metode proprii de reglementare;
 Are conţinut propriu de reglementare;
235 A se vedea pentru amănunte Gh., Beleiu. Drept civil. Teoria generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1987, pp.328-330; G., Boroi. C., A., Anghelescu. Curs de Drept civil. Partea
generală, Editura Hamangiu, ediţia a II-a, Bucureşti, 2012, pp. 1-50.
236 Obiectul dreptului civil este alcătuit din raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale (personale
nepatrimoniale) care i-au nastere fie între persoane fizice, fie intre persoane juridice, fie între persoane fizice si persoane
juridice.
237 Metoda de reglementare a unei ramuri de drept se întelege pozitia părtilor participante la raportul
juridic, care poate fi de egalitate sau de subordonare.

238 În dreptul civil, poziţia părtilor este de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că niciuna din părţi nu
se subordonează celeilalte.În dreptul civil subiectele nu au o calitate specială astfel acestea sunt:
persoane fizice şi persoane juridice spre deosebire de alte ramuri de drept în care subiectele au o
anumită calitate (de exemplu în dreptul constituţional cel puţin un subiect este organ administrativ de
stat). Persoana fizică reprezintă omul, privit individual, ca titular de drepturi si obligaţii civile. Persoana
juridică reprezintă colectivul de oameni, care odată ce îndeplineste conditiile cerute de lege, este titular
de drepturi si obligatii civile.
239 Normele de drept civil reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.
240 Specifică dreptului civil este sancţiunea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat, de regulă, prin
repararea prejudiciului (pagubei) cauzate prin încălcarea respectivului drept.

241 Principiile specifice anumitor institutii din ramura dreptului civil sunt reguli de bază care se aplică
numai într-o institutie sau în mai multe institutii ale dreptului civil. O institutie de drept civil reuneste un
grup de norme juridice civile, care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, precum:
raportul juridic civil, actul juridic civil, dreptul de proprietate, succesiunea, contractele, prescriptia
extinctivă, s.a. Pot fi enumerate următoarele principii specifice anumitor institutii ale dreptului civil: -
principiul consensualismului, care priveste forma actului juridic civil; - principiile fortei obligatorii, irevocabilitătii si
relativitătii actului juridic civil, care privesc efectele actului juridic civil; - principiul ocrotirii bunei credinte, care se
regăseste în mai multe institutii ale dreptului civil, precum drepturile reale, răspunderea civilă, etc;- principiul
proximitătii gradului de rudenie, specific mostenirii legale.
pp.12-31; N., Diaconu. Drept internaţional privat, Ediţia a VI-a, Editura Universitară, Bucureşti, 2013,
pp.17-19. B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer,
94
 calitatea subiectelor de drept;

 poziţia juridică a subiectelor de drept.
1. Obiectul de reglementare al dreptului internaţiona privat243

Literatura de specialitate precizează că, obiectul dreptului internaţional privat
este constituit din relaţiile de drept privat (adică din cele reglementate de dreptul
civil, dreptul familiei etc.) şi din alte raporturi conexe cu ele, care au un element
străin.244
2. Metode de reglemenatre în dreptul internaţional privat245

Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile de drept privat cu
element străin folosind două metode:
- metoda normelor conflictuale (reguli interne care trimit la legea
competentă să guverneze raportul juridic) care prezintă două variante:
 metoda normelor de aplicare imediată;
 metoda proper law;
- metoda normelor materiale (reguli interne edictate special pentru acel
raport juridic cu element străin).
3 .Conţinutul reglementării dreptului internaţional privat246

Prin conţinutul dreptului internaţional privat înţelegem totalitatea normelor
juridice care alcatuiesc această ramură de drept.247
Normele de drept internaţional privat au drept scop să indice, la un raport
juridic cu element de extranietate, care dintre legile în prezenţă pot să se aplice, fie
în momentul naşterii raportului juridic, fie în momentul soluţionării litigiului de
către instanţă, fie în orice alt moment al existenţei raportului juridic internaţional.248
Normele de drept internaţional privat249 se clasifică în:
243 Il vom studia in amănunt la capitolul dedicat acestuia.

244 M.,V., Jakotă, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p. 7; O. Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 12-13;
D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.12;
. D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp.23-24.
245 Le-am dedicat un capitol separat in paginile care urmează.
246 In amanunt va fi tratat in capitolul dedicat acestuia.
247 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 25; I. P., Filipescu.
A.I. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
2011, p.18; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa.Manual de drept internaţional privat, Editura
2010, p. 104.
249 Ibidem.
95
 norme conflictuale definite ca norme juridice specifice dreptului

internaţional privat, care desemnează legea internă aplicabilă raportului juridic cu
element de extraneitate;250
 norme materiale (substanţiale) definite ca norme aplicate direct
(nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii.
4. Calitatea subiectelor în dreptul internaţional privat

În dreptul internaţional privat ca şi în celălalte ramuri de drept calitatea de
subiect o au oamenii ca titulari de drepturi şi obligaţii (fie în calitate de persoane
fizice, fie în calitate de persoane juridice).
Totuşi ţinând cont de faptul că dreptul internaţional privat are ca obiect
raporturile juridice de drept civil în sens larg (raporturi civile, raporturi de dreptul
familiei, raporturi comerciale, raporturi de dreptul muncii şi alte raporturi de drept
privat) cu element de extraneitate,251 observăm că în anumite situaţii, subiectele
trebuie să aibă o anumită calitate (spre exemplu: copil, soţ, rudă, cetaţean, salariat,
profesionist, etc.).
5. Poziţia juridică a subiectelor de drept internaţional privat

În dreptul internaţional privat subiectele se află pe poziţie de egalitate
juridică în sensul că nu se subordonează una celeilalte.
În raporturile juridice de drept internaţional privat poziţia de egalitate
juridică o are inclusiv statul, care acţionând ca jure gestionis, participă în raporturile cu
element de extraneitate în calitate de subiect de drept privat.252
p.18.
251 Art. 2557 alin. (2) din Codul civil dispune: ”În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional
privat sunt raporturi civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.”
252 A se vedea pentru amănunte Y., Eminescu, s.a. Subiectele colective de drept în România, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1989, p. 51.
96
5.3. METODE DE REGLEMENTARE ÎN DREPTUL

1. Precizări prealabile 253
Dreptul internaţional privat reglementează relaţiile de drept privat cu

element străin folosind două metode:
1. metoda normelor conflictuale (reguli interne care trimit la legea
competentă să guverneze raportul juridic) care prezintă două variante:
 metoda normelor de aplicare imediată; 254
 metoda proper law;
2. metoda normelor materiale (reguli interne edictate special pentru acel
raport juridic cu element străin).
2. Metoda normelor conflictuale

1. Noţiuni generale despre metoda normelor conflictuale
Metoda normelor conflictuale sau metoda conflictuală ori metoda
conflictualistă presupune alegerea legii competente să reglementeze un raport juridic
cu element de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale. Cu alte cuvinte, ori de
câte ori instanţa (judecătorească sau arbitrală) are de soluţionat un litigiu cu privire la
un raport juridic cu element de extraneitate şi sunt susceptibile de aplicare două sau
mai multe sisteme de drept, determinarea legii aplicabile se face în raport de „ceea ce
zice” norma conflictuală a forului sau altfel spus instanţa respectivă recurge la norma
conflictuală conţinută de propriul sistem de drept.255
Deci, legea astfel stabilită poate fi cea a forului (spre exemplu viitori soţi aleg
ca lege aplicabilă regimului matrimonial legea română), cea străină (spre exemplu
pentru bunul imobil se aplica lex rei sitae, adică legea de la locul situării bunului imobil) sau
ambele (caz in care fiecare reglementează aspecte diferite de drept internaţional
253 A se vedea Y., Loussouarn. Cours général de droit international privé in Recuel de Cours de l Academie
de Droit International de la Haye, 1973, pp. 275-280; H., Batiffol. Les pluralisme des methodes en dorit
international prive, in Recuel de Cours de l Academie de Droit International de la Haye, 1973, pp.11,
79; Géraud, Geouffre de la Pradelle. Marie-Laure, Niboyet. (both professors at Paris Ouest
Nanterre La Défense University), Droit international privé, 3-edition, Editura LGDJ, 2011, J., P.,
Niboyet, Cours de droit international privé, Editura Serey, 1947; I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de
drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 27-
32; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Juridic, Bucureşti, 2012, pp.15-18.
254 I., Macovei. Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001, pp. 16-20.
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 18.
97
privat astfel, spre exemplu capacitatea civilă este reglementată de legea naţională a
fiecăruia dintre soţi).
Normele conflictuale, sunt de regulă, norme de drept intern, stabilite prin
legislația proprie fiecărui stat. Astfel, conform dispoziţiilor din Codul civil, normele
conflictuale le găsim tratate în Cartea a VII-a intitulată Dispoziţii de drept internaţional
privat dar şi în Codul de procedură civilă.
Trebuie să precizăm că România a încheiat tratate de asistenţă juridică care
conţin norme conflictuale direct aplicabile înlăturând astfel aplicarea normelor
interne. Menţionăm cu titlu de exemplu: Tratatul dintre România şi Republica Cehă
privind asistenţa juridică în materie civilă.256
De asemena, normele conflictuale sunt prevăzute in diverse convenţii
internaţionale, caz în care aceste norme sunt uniforme (sau unificate) pentru ţările
cărora li se aplica acea convenţie. Menţionăm cu titlu de exemplu: Convenţia asupra
legii aplicabile regimurilor matrimoniale, încheiată la Haga la 14 martie 1978.
La nivelul Uniunii Europene normele conflictuale pot fi cuprinse în
regulamente ce au în conţinutul lor norme conflictuale direct aplicabile înlăturând
astfel aplicarea normelor interne ale statelor membre în domeniul de reglementare al
regulamentului. Menţionăm cu titlu de exemplu: Regulamentul (CE) nr.1393/2007 al
Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind comunicarea actelor
judiciare şi extrajudiciare în materie civilă.
2. Trăsăturile caracteristice ale metodei normei conflictuale

Metoda normelor conflictuale prezintă următoarele caractere:
 utilizarea acestei metode presupune alegerea sau opţiunea legii competente,
ceea ce înseamnă că de regulă norma conflictuală are caracter bilateral;
 în situaţia în care există sisteme de drept internaţional privat diferite
competente, judecătorul forului aplică întotdeauna propria normă conflictuală;
 norma conflictuală desemnează ca lege aplicabilă fie legea forului, fie legea
unei ţări străine.
Împotriva metodei normei conflictuale s-au emis următoarele critici:257
 metoda are un caracter de complexitate, care ridică dificultăţi în aplicarea
practică, mai ales dacă avem în vedere că distincţia dintre normele de fond şi
normele de formă diferă de la un sistem de drept la altul;
 metoda este incertă şi imprevizibilă deoarece în majoritatea ţărilor normele
conflictuale au origine jurisprudenţială şi nu legală. Deci, pe de o parte, depind de
instanţa care le aplică şi pe de altă parte, soluţia litigiului se poate cunoaşte numai
după determinarea şi cunoaşterea legii aplicabile, ceea ce înseamnă că prin aplicarea
aceleiaşi norme conflictuale se ajunge la soluţii diferite ca urmare a deosebirilor între
legile aplicabile. Spre exemplu, lex partiae trimite la legea naţională a persoanei pentru
256 Bucureşti, 11 iulie 1994) prin Legea nr. 44/27 mai 1995 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 106 din 1 mai 1995.
257 Ibidem.
98
statutul personal, dar trebuie să avem în vedere că celor două persoane de cetăţenii
diferite li se aplică legi diferite (astfel francezului îi aplicăm legea franceză iar
românului îi aplicăm legea română) şi deci şi soluţiile pot fi diferite (dacă litigiul se
judecă în România, instanţa română dă o anumită soluţie, iar dacă litigiul se judecă
în Franţa, instanţa franceză dă o anumită soluţie);
 metoda nu ţine seama de faptul că raportul juridic conţine elementul
(elemente) de extraneitate şi îi aplică o lege internă ca şi când raportul juridic
respectiv ar avea caracter intern.
3. Avantajele metodei normei conflictuale

258
Doctrina este de părere că pentru aprecierea corectă a metodei normei
conflictuale trebuie avute în vedere următoarele împrejurări:
 metoda normelor conflictuale presupune aplicarea legii care are cea mai
strânsă legătură cu raportul juridic în cauză;
 metoda normelor conflictuale are un caracter omogen, unitar, corespunzând
cerinţelor vieţii sociale, astfel, spre exemplu, normele conflictuale privind starea şi
capacitatea prezintă unele deosebiri faţă de normele referitoare la contracte. De
asemenea, există norme sau legi de aplicare imediată în anumite materii considerate
ca o formă a normelor conflictuale şi metoda proper law (tot o formă a normelor
conflictuale) folosită mai ales în dreptul common law;
 pentru reglementarea raporturilor cu element de extraneitate, dreptul
internaţional privat foloseşte, deci, metode diferite, dobândind o tot mai mare
importanţă normele conflictuale uniforme şi normele materiale uniforme.
4. Variante ale metodei normelor conflictuale

a). Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară)259
Normele (legile) de aplicaţie imediată (necesară) sunt norme specifice fiecărui stat în
parte şi care prin importanţa deosebită a lor nu îngăduie aplicarea vreunei legi
străine în materia pe care o reglementează, înlăturând astfel chiar şi legea indicată de
norma conflictuală a statului care îi aparţine.260
Art. 2566 C. civ. cu denumirea marginală Normele de aplicaţie imediata dispune:
„Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile
prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile. (alin. 1) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile
258 Pentru amanunte a se vedea I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 27-29; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 18-19.
259 I.P., Filipescu., A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.16.
260 I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura Ars Longa, Iaşi, 2001, pp. 16-20.
99
imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele
legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii,
precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.” (alin.2)
Din dispoziţiile alin. (1) ale art. 2566 din Codul civil reiese clar că normele
imperative (obligatorii) prevăzute de legea română (lex fori) se aplică imediat
nemaipunându-se problema determinării legii aplicabile raportului juridic respectiv
de drept privat.
Din dispoziţiile alin. (2) ale art. 2566 din Codul civil observăm că, normele
imperative (obligatorii) prevăzute de legea altui stat pot fi aplicate direct, în situaţia
în care raportul juridic de drept internaţional privat prezintă strânse legături cu legea
acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun, dar în această situaţie, se va
avea în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care
decurg din aplicarea sau neaplicarea respectivelor norme imperative ce aparţin acelui
stat.
Norme materiale, aparţinand sistemului de drept al forului (lex fori) care, dat
fiind gradul lor accentuat de imperativitate,se iau in considerare cu prioritate, atunci
cand raportul juridic are un punct de legatura concret cu ţara forului.
Metoda utilizării normelor (legilor) de aplicaţie imediată (necesară) este o formă
particulară a metodei normelor conflictuale întrucât implică legătura cu forul (ca de
exemplu: domiciliul ori reşedinţa obişnuită a persoanei fizice, naţionalitatea
persoanei juridice, locul situarii bunului, încheierea actului jruidic, etc. - toate
localizate în sistemul de drept al forului). Deci, metoda utilizării normelor (legilor) de
aplicaţie imediată (necesară) presupune existenţa unei categorii speciale de legi şi anume,
cele de aplicaţie imediată şi că aplicarea normei conflictuale este subordonată sau
condiţionată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o lege de aplicaţie
imediată. Folosirea acestei metode are caracter prealabil aplicării normei conflictuale
în materie.
S-a arătat în doctrină261 că metoda legilor de aplicaţie imediată comparativ cu
metoda normelor conflictuale prezintă următoarele trăsături:
 metoda legilor de aplicaţie imediată exclude aplicarea legii străine, înlăturând
în acelaşi timp, incidenţa metodei normei conflictuale chiar dacă, conflictul de legi,
presupune o opţiune între legea forului şi legea străină care se face în raport de
punctul de legătură;
 metoda legilor de aplicaţie imediată ridică o problemă de determinare a
aplicării lor în spaţiu, aceste legi aplicându-se datorită importanţei lor, acaracterului
de obligativitate pe care îl prezintă. Deci, se pleacă de la aceste legi de aplicaţie
imediată pentru a vedea dacă se aplică sau nu această lege situaţiei juridice respective
(raportului juridic în cauză), în timp ce în cazul metodei normei conflictuale se
porneşte de la situaţia juridică pentru a se vedea ce legi i se aplică în raport de
261 Ibidem.
100
punctul de legătură, ceea ce înseamnă un procedeu de determinare a legii aplicabile

sau de a pune problema in mod diferit;
 legile de aplicaţie imediată au caracter unilateral, in timp ce normele
conflictuale au caracter bilateral.
Literatura de specialitate precizează că normele de aplicaţie imediată se
aseamănă cu cele conflictuale, întrucât ambele au ca punct de legătură forul şi se
deosebesc prin aceea că în timp ce normele de aplicaţie imediată (necesară) rezolvă
direct litigul de drept internaţional privat, normele conflictuale determină numai
competenţa unui sistem de drept (care poate fi sistemul de drept propriu statului
respectiv, sistemul de drept al celuilalt subiect de drept sau un alt sistem de drept
strain raportului juridic in cauză). În acest context doctrina consideră că, faţă de
normele conflictuale clasice, normele de aplicaţie imediată „sunt norme conflictuale
speciale şi excepţionale.”
b). Metoda proper law262

Considerându-se că metoda conflictualistă obişnuită nu dă rezultate
satisfăcătoare în toate cazurile de răspundere delictuală s-a elaborat metoda proper law,
care a apărut mai întâi în sistemul common law, în materia răsspunderii civile delictuale,
fiind ulterior extinsă şi la: contracte, regim matrimonial. Astfel, în elaborarea
metodei s-a avut în vedere sistemul de determinare a legii contractului (the proper law
of the contract).
Literatura de specialitate263 consideră că metoda the proper law of the contract
este o aplicare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor în dreptul internaţional
privat (lex voluntatis).264
Metoda proper law este o formă a metodei normelor conflictuale. Această
metodă presupune ca pentru fiecare situaţie juridică să se determine legea aplicabilă
în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt şi a particularităţilor pe care le prezintă
deoarece legea aplicabilă poate diferi de la o cauza la alta în aceeaşi materie. Deci,
pentru fiecare speţă265 legea aplicabilă se determină în funcţie de situaţia concretă
(împrejurări de fapt, particularităţi etc).
262 G., Cheshire. Private International Law, I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat,
ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32; O., Ungureanu. C.,
Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D.,
Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.
263 A se vedea notele de subsol nr.6,7 ale prestigiosului prof. univ. dr. I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu,
Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005,
p. 31.
264 Este vorba de unele state europene care utilizează metoda proper law în materie contractuală, în
lipsă de lex voluntatis.

265 A se vedea I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005 p. 31. Autorii citează speţa lider „Babcock V.
Jackson” în care, în executarea unui transport benevol de persoane, s-a produs un accident, punându-se problema
răspunderii juridice. În speţă, atât conducătorul autoturismului, cât şi pasagerul erau din New York; punctul de
plecare şi cel de sosire era New York, iar accidentul a intervenit în Ontario. Instanţa a aplicat legea statului New
York şi nu a statului Ontario.
101
Comparativ cu metoda normei conflictuale care presupune aplicarea

aceloraşi dispoziţii legale pentru situaţii juridice similare (spre exemplu pentru
regimul obligaţiei rezultând din cauzarea de prejudicii se aplică regula lex loci delict
commissi) metoda proper law reclamă determinarea legii aplicabile pentru fiecare speţă
în parte.
Adepţii metodei proper law au avansat următoarele propuneri pentru
determinarea legii aplicabile:266
a) să se ţină cont de cele mai puternice puncte de legătură identificate după
gruparea şi aprecierea tuturor punctelor de legătură;
b) trebuie aplicată legea care are cel mai mare interes să reglementeze situaţia
juridică litigioasă ceea ce presupune determinarea scopurilor legilor respective prin
analiza conţinutului lor;
c) se aplică legea cea mai favorabilă părţii care trebuie protejată; această lege
trebuie să exprime ideea de justiţie, astfel cum este concepută de instanţa investită
cu soluţionarea litigiului.
Metoda proper law prezintă următoarele inconveniente:
a). soluţia nu se poate cunoaşte înainte ca o instanţă judecătorească să se
pronunţe şi să determine legea aplicabilă;
b). legea aplicabilă se determină prin compararea conţinutului legilor în
conflict, în timp ce potrivit metodei conflictualiste obişnuite determinarea legii
competente se face de norma conflictuală înainte de a se cunoaşte conţinutul
acestor legii ceea ce înseamnă că judecătorul are un rol foarte important în
determinarea legii aplicabile.267
În Codul civil sunt anumite domenii (spre exemplu, ocrotirea minorului268,
patrimoniul de afectaţiune269, actul juridic270, etc.,) în care se aplica legea cu care
situaţia juridică respectivă are cele mai strânse legături.
De asemenea, Codul civil prin art. 2565 instituie un caz de înlăturare
excepţională a aplicării legii determinate de norma conflictuală a forului în locul
căreia se va aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.271
266D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.17; I.,P., Filipescu. A.I. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32.

268 Art. 2578 alin. (2) din Codul civil dispune: „În mod excepţional, în măsura în care este necesar pentru
ocrotirea persoanei fizice, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare legea altui stat, cu care
situaţia juridică prezintă cele mai strânse legături.”
269 Art. 2614 din Codul civil dispune: „Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinaţii speciale,
profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care această masă patrimonială are cele mai strânse legături.”
270
Art. 2638 din Codul civil dispune: „ În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost
încheiat. (alin.1) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau,
după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul
social. „ (alin.2)
102
3. Metoda normelor materiale (substanţiale)272

Metoda normelor materiale (substanţiale) presupune existenţa normelor
materiale (substanţiale) a căror trăsătură caracteristică rezultă din aceea că se aplică
direct (nemijlocit) raportului cu element de extraneitate dedus judecăţii.273
Reglementarea directă, prin norme substanţiale prezintă o pondere importantă şi
conferă raporturilor juridice o reală certitudine.274
Normele materiale se împart în două categorii:275
 norme materiale interne;
 norme materiale uniforme.
1. Normele materiale interne au caracter teritorial şi exclud în principiu aplicarea
legii străine. De exemplu, norma materială prevăzută de art. 2570 alin. (1) C. civ.
stabileşte că „În sensul prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care
persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare.
Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este
locul unde această persoană are stabilimentul său principal.”
În principiu, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în care
norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic.
2. Norme materiale uniforme se elaborează pe calea convenţiilor internaţionale.
În cazul normelor materiale uniforme (adoptate prin convenţii
internaţionale) aplicarea acesteia se face independent de o normă conflictuală.
Pentru raporturile cu element de extranietate, normele materiale uniforme constituie
un drept comun special.
După natura lor normele materiale pot fi de drept civil, comercial,
administrativ, financiar, penal, etc.. (spre exemplu, dispoziţiile de drept material
privind condiţia juridică a străinului persoana fizică sau juridică).
Se impune precizarea că normele materiale (substanţiale) sunt înţelese astfel
în opoziţie cu normele conflictuale. Această noţiune este distinctă de cea folosită în
271 Art. 2565 din Codul civil dispune: „ În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această
lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături. (alin.1) (2) Dispoziţiile
alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile
au ales legea aplicabilă. (alin.2)
pp.17-18; I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11; I.,P.,
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32.; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.
274 I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11.
275 I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11; I.,P., Filipescu.
103
dreptul intern unde norma materială (substanţială) este o normă care vizează fondul
(spre deosebire de norma de procedură - care se referă la formă).276
Aplicarea normelor materiale poate sau nu să depindă de o normă
conflictuală.
În unele situaţii, normele materiale se aplică raporturilor juridice în temeiul
unei norme conflictuale. Astfel spre exemplu, Convenţia de la Haga din 1964 - Legea
uniformă privind vânzările internaţionale de obiecte mobile corporale stabileşte normele
materiale aplicabile între părţile contractante, care au domiciliul pe teritoriul unor
state diferite. Normele materiale fiind aplicabile numai raporturilor cu element de
extraneitate, domeniul lor de acţiune se determină printr-o normă conflictuală.
În alte situaţii, normele materiale se aplică direct raporturilor juridice, fără a
fi necesară o normă conflictuală. De exemplu, Convenţia de la Geneva din 1930 -
Legea uniformă asupra cambiei si biletului la ordin, curpindea dispoziții prin care părţile
contractante se obligau să introducă în legislaţia lor internă dispoziţiile reglementării
uniforme. Normele materiale aplicându-se raporturilor interne, dar si raporturilor cu
element de extraneitate, nu presupun o normă conflictuală.277
Ca şi regulă, norma materială internă devine aplicabilă în măsura în care
norma conflictuală o declară incidentă pentru acel raport juridic. Astfel, de exemple
sunt: Convenţia privind conflictele de legi în materia cambiei şi biletului la ordin, încheiată la
Geneva la 7 iunie 1930, Convenţia privind conflictele de legi în materia cecului încheiată la
Geneva la 19 martie 1931, etc.)278
Pentru statele membre ale Uniunii Europene, conform art. 114 din Tratatul
privind Uniunea Europeană,279 regulamentul ca act normativ cu caracter genaral, direct
aplicabil stabileşte un drept material uniform, care înlătură de la aplicare inclusiv
normele substanţiale şi procesuale de aplicare imediată din dreptul intern.280
276 D ., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p.18.
277 I.,P., Filipescu, A.,I., Filipescu.Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 31-32. Apud I., Macovei. Drept internaţional privat, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2011, p.11; Yvon, Loussouarn. Pierre, Bourel. Pascal de Vareilles-Sommieres.
Droit international privé, 10e edition, Coolection Precis Dalloz, 2013.
278 În Codul civil este dedicat camibei, biletului la ordin şi cecului Capitolul VII intitulat Cambia,
biletul la ordin şi cecul (art. 2651-2658) din cartea a VII-a Dispoziţii de drept internaţional privat. Textele
propuse preiau reglementari din: Capitolul IX din Legea nr.105/1992, Convenţia privind conflictele de legi
în materia cambiei şi biletului la ordin, încheiată la Geneva la 7 iunie 1930 şi Convenţia privind conflictele de
legi în materia cecului încheiată la Geneva la 19 martie 1931. Aceste materii fac obiectul acestor
convenţii internaţionale, la care însă România nu este parte În aceste condiţii, este evidentă
necesitatea de a menţine reglementarea în dreptul intern. De altfel, reglementarea cuprinsă în Legea
nr.105/1992 în această materia preia normele conflictuale cuprinse în cele două Convenţii de la
Geneva. Cambia, cecul şi biletul la ordin sunt excluse din sfera de aplicare a reglementărilor
comunitare în materia obligaţiilor contractuale şi extracontractuale.
279 Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene , JO C 326, 26.10.2012

280 B., M.,C. ,Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti,
2010, p. 73 apud D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic,
104

1. Ce înţelegem prin natura dreptului internaţional privat?
2. Ce înţelegem prin autonomia dreptului internaţional privat?
3. Definiţi şi explicaţi metoda normelor conflictuale.
4. Definiţi şi explicaţi metoda normelor de aplicare imediată.
5. Definiţi şi explicaţi metoda proper law.
6. Definiţi şi explicaţi metoda normelor materiale.
105
106
Lecţia 6.
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
 Să înţeleagă şi să explice conflictul de legi;
 Să înţeleagă şi să explice conflictul de jurisdicţii;
 Să înţeleagă şi să explice condiţia juridică a străinului;
 Să înţeleagă şi să explice noţiunea de cetăţenie;
 Să înţeleagă şi să explice normele conflictuale de aplicare imediată.
6.1. NOŢIUNEA DE DOMENIU AL DREPTULUI

Prin domeniul dreptului internaţional privat înţelegem instituţiile juridice

care formează ramura dreptului internaţional privat şi constituie implicit principalele
materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.281
6.2. INSTITUŢIILE CARE FORMEAZĂ DOMENIUL

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Preliminarii
Doctrina282 din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului

XX şi doctrina europeană a evidenţiat că domeniul dreptului internarţional privat
este dat de conflictul de legi, condiţia juridică a străinului, conflictul de jurisdicţii şi
determinarea naţionalităţii.
Doctrina naţională283 arată că domeniul dreptului internaţional privat este dat
de:
1. conflictul de legi;
2. conflictul de jurisdicţii;
281 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 25-26. B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, p. 118; I.,P.,
internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 19; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.17.
282 Savigny, Fiore. Asser, Rivier. Weiss, Laine. Surville, Arthuyis. Pillet, Laurent. Rolin, Niboyet.
Watt, Bureau. Geraud de la Geouffre de la Pradelle. Batifol. Lagarde. Audit.

283 M., V., Jakotă. T.,R., Popescu. Dragos, Al. Sitaru. I.,P., Filipescu. O., Ungureanu. C., Jugastru.
A., Circa. S., Deleanu. D., Lupaşcu. B., M., C., Predescu. D., A., Popescu, Harosa, E., Ungureanu.
107
3. condiţia juridică a străinului;

4. cetăţenia;
5. normele conflictuale de aplicare imediată.
2. Conflictul de legi
Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu element de

extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând
unor sisteme de drept diferite.
Doctrina284 în privinţa noţiunii de conflict de legi precizează că: „Denumirea
de conflict de legi nu este corespunzătoare deoarece creează impresia că este vorba de legi aparţinând
unor state deosebite şi care ar pretinde fiecare a se aplica în cazul dat, astfel că până la urmă
soluţia ar fi în favoarea celei mai puternice. În realitate instanţa sau autoritatea ascultă de propria
lege, din care face parte norma conflictuală ce indică dreptul aplicabil, acesta din urmă putând fi fie
legea forului fie legea străină. În acest sens nu este vorba de niciun conflict. Un stat nu poate aplica
legile sale pe teritoriul altui stat dar poate aplica, o lege străină pe teritoriul său ori să o ia în
considerare în situaţia dată. Conflictul de legi ar putea exista din punctul de vedere al unei instanţe
supranaţionale sau internaţionale. Aşadar, noţiunea de conflict de legi exprimă numai o indoială
ce stăruie în cugetul interpretului, o luptă psihologică între raţiune care militează pentru aplicarea
uneia din legi.285 În raport de esenţa acestor instituţii, sintagma mai potrivită este de „concurs de
legi”, întrucât, în legătură cu acelaşi raport juridic, sunt „în concurs”două sau mai multe legi
aparţinând unor sisteme de drept diferite."286
Totuşi, doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de legi”
este o noţiune specifică doar dreptului internaţional privat. În acest sens literatura de
specialitate287 precizează „Conflictul de legi se poate ivi numai în domeniul raporturilor cu
element de extarneitate care formează obiectul dreptului internaţional privat. În ipoteza in care
litigiul este intern, instanţa de judecată română nuami trebuie să aleagă legea aplicabilă, întrucât
acesta este legea română. Litigiile născute din raporturi de drept internaţional privat pun însă
„probleme conflictuale” cu privire la fiecare chestiune de drept substanţial care se ridică în cauză.
Aşadar, conflictul de legi apare în condiţiile existenţei unui raport juridic având ca participanţi
persoane fizice şi/sau juridice „private” şi a existenţei unui element de „extraneitate”.”
Ca regulă conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu soluţionarea
litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul
de extranietate. Oricare dintre aceste legi este susceptibilă de a cârmui raportul
juridic respectiv. Se spune că aceste legi se găsesc in conflict. În acest context
instanţa de judecată are menirea de a hotărî care este legea ce se va aplica raportului
juridic respectiv. De asemenea, conflictul de legi poate să apară între mai multe legi
284 M., V., Jakotă, op. cit. pp. 21-22; Pierre, Arminion. Precis de droit international prive, 1947, vol: I, p.
21; G., C.,, Cheshire, op.cit. p. 14 apud I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. op. cit. p. 35, nota de subsol
nr. 3.
285 T.,R., Popescu. Drept internaţional privat. Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p.12.
286 D., A., Sitaru, op. cit. p. 17-18.
287 S., Deleaunu. op. cit. pp.11-12.
108
dacă pentru diferite situaţii juridice ce pot apare sau există sunt aplicabile legi
diferite.
Conflictele de legi apar în domenii variate. În continuare vom prezenta
următoarele exemple:
 Un cetăţean român se căsătoreşte cu o cetaţeană italiană, în România,
ulterior aceştia îşi stabilesc domiciliul în Maroc, unde după un anumit interval de
timp, doresc să divorţeze. În acest context va trebui să se determine care este legea
aplicabilă divorţului: legea română? legea italiană? legea marocană?
 Un litigiu judecat în România cu privire la vânzarea unui imobil situat în
Spania, act încheiat in Franţa între un cetăţean portughez şi unul italian domiciliat in
Marea Britanie. În acestă situaţie instanţa trebuie să stabilească care sunt legile care
guvernează acest litigiu ţinând cont de faptul că există mai multe elemente de
extraneitate. Astfel, având în vedere că bunul imobil este situat in Spania, va fi
competentă legea spaniolă ca lex rei sitae, pentru aspectele care ţin de regimul juridic
al imobilului şi drepturile reale ce se pot constitui asupra lui. Se aplica legea locului
de încheiere a actului care atrage competenţa legii franceze ca locus rigit actum pentru
probelemele ce privesc forma exterioară a actului juridic. Se aplică punctual de
legătură al cetățeniei care va atrage competenţa legii portugheze ca lege naţională lex
patriae pentru capacitatea juridică a persoanei şi respectiv domiciliul părţilor care va
atrage competenţa legii engleze ca lex domicilii pentru cetăţeanul italian. O altă
problemă pe care o ridică această speţă este cea care ţine de condiţiile de fond şi
efectele actului juridic, în măsura în care părţile nu au stipulat legea aplicabilă că lex
voluntatis, instanţa română va trebui să determine legea contractului (lex contractus),
ţinând cont de particularităţile acestei speţe. În acest litigiu, observăm că, în afară de
legea română ca lex fori, se mai aplică patru sau chiar şase sisteme de drept, care
pentru instanţa română (for), sunt legi străine, între toate aceste ordini juridice
interne existând un conflict de legi.
 În situaţia în care o Casă de Modă din România încheie un contract cu o
Casă de Modă din Italia în vederea confecţionării unui produs. În momentul în care
s-a pus problema modului în care s-au îndeplinit obligaţiile asumate în contract s-a
constatat că obligaţiile stabilite în contract nu au fost executate în mod crespunzător
de către Casa de Modă din Italia. În această speţă instanţa română va trebui să
stabilească care este legea aplicabilă: legea română? sau legea italiană? în vederea
angajării răspunderii juridice a Casei de Moda din Italia.
 În situaţia în care două nave sub pavilioane aparţinând unor ţări diferite,
spre exemplu, una dintre nave se află sub pavilion spaniol si cealaltă navă se află sub
pavilion portughez se ciocnesc în apele teritoriale româneşti, instanţa de judecată
română va trebui să stabilească care este legea competentă să soluţioneze acţiunea în
răspundere civilă ce se va intenta.
Conflictul de legi poate să apară atât în ipoteza în care un litigiu poate fi
considerat ca fiind internaţional în orice stat (de exemplu în cazul divorţului între
două persoane cu cetăţenie diferită, cănd avem de pildă unul cetăţean străin şi
celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care într-o ţară străină ar fi vorba de un
109
litigiu intern astfel spre exemplu in cazul în care doi cetăţeni italieni divorţează în
Italia este vorba de un litigiu de drept intern, iar dacă cei doi soţi divorţează în
România este vorba de un litigiu internaţional, din pricina elementului de
extraneitate.
Conflictele de legi sunt provocate de reglementările diferite care există în
cadrul sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile legilor în speţă sunt
identice, însemnătatea determinării legii care va guverna raportul juridic nu dispare,
deoarece în situaţia în care legea competentă este legea străină, iar nu legea forului,
apar o serie de aspecte aparte referiotare la aplicarea acestei legi. Analizând din
punct de vedere practic, este mai uşor să se determine legea competentă, decât să se
realizeze un studiu de drept comparat asupra stipulaţiilor legilor care sunt
susceptibile să cârmuiască raportul juridic respectiv.288
În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi competente
nu se mai pune dacă reglementările legale dintre statele luate în considerare sunt
aceleaşi.289 Această idee a fost reluată recent în cadrul dreptului internaţional privat,
în scopul atenuării obligaţiei instanţelor de judecată de a aplica normele conflictuale
ale ţării căreia ele îi aparţin. Această obligaţie ar fi limitată numai la situaţiile în care
ar exista un conflict de legi „veritabil”, adică rezultatul aplicării prevederilor legilor
aflate în conflict nu ar fi identic sau similar. În condiţiile în care echivalenţa
soluţiilor nu poate să fie însă dedusă din simpla împrejurare că pârârtul nu a dovedit
că dispoziţiile legii străine sunt diferite de cele ale legii forului290, înţelegerea în mod
„abstract” a conflictului de legi, independent de conţinutul legilor în concurs, rămâne
preferabilă.291
Iată de ce se consideră că termenul de „conflict de legi” este un termen specific
dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic pentru vorbirea curentă şi care
exprimă o îndoială ce stăruie în mintea judecătorului asupra competenţei diferitelor
legi de a se aplica raportului juridic.292 Observăm că, în funcţie de legea ţării sale,
judecătorul va aplica legea indicată de normele de drept internaţional privat din
sistemul său de drept. Astfel, până la determinarea legii aplicabile există conflict de
legi. Din momentul alegerii legii aplicabile cu ajutorul normelor conflictuale din
propriul sistem de drept, conflictul de legi va înceta să mai existe.
În cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de dreptul
european în mod special prin Regulamentele Europene care reprezintă instrumentul
european cel mai important de armonizare a soluţiilor juridice din statele membre
spre exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000293 (aşa
288 S., Deleaunu. op. cit. p. 12.

289 T., R., Popescu. op. cit. p.37.
290 D., Bureau. H., M., Watt. Droit international prive, Partie generale, 2 edition, Presses Universitaires de
France, Paris, 2010, pp. 23-24; pp. 391-392 apud S. Deleaunu. op. cit. pp.12-13.
291 S., Deleaunu. op. cit. pp.12-13.
292 P., Arminjon. Precis de Droit international prive, Paris, 1947, vol. I, p.21.
110
numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în

materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27
noiembrie 2003294 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi
pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000.
Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale sunt
unificate printr-o convenţie internaţională încheiate între două state spre exemplu:
Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă.295
De asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care normele
materiale sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiată între state. În
această împrejurare, orice problemă s-ar ridica, în cadrul materiei reglementate, între
ţările participante la convenţie, soluţia va fi unică. În acest sens vom menţiona
următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la Geneva din 1930 privind cambia
şi biletul la ordin; Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzăriilor internaţionale de bunuri
(15 iunie 1955), etc..
Potrivit teoriei restrictive,296 dezvoltate în mod deosebit în Germania,
conflictele de legi constituie exclusiv obiectul dreptului internaţional privat. Astfel,
fundamentul teoriei restrictive îl constituie următoarele trăsături specifice ale
„ştiinţei conflictelor”:
 Contribuţia cutumei, a jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în
elaborarea normelor conflictuale deoarece izvoarele dreptului internaţional privat
sunt puţine. Ele se disting de alte materii cărora le-au fost consacrate importante
texte legislative.297 De asemenea, un rol deosebit de important îl au convenţiile
internaţionale adoptate la Haga;
 Menirea normelor conflictuale este de a determina legea aplicabilă situaţiei
juridice respective şi nu de a soluţiona litigiul. Deci, normele care soluţionează
conflictul de legi sunt norme de trimitere care se deosebesc de normele substanţiale
care reglementează direct raporturile juridice;
 Având în vedere metoda utilizată soluţionarea conflictului de legi impune, în
prealabil, încadrarea situaţiei date într-o anumită categorie juridică (contracte,
familie, etc) care aparţine instituţiilor dreptului civil intern, iar sarcina instanţelor
este de a le cerceta natura. Spre exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca
fiind o instituţie aparţinând dreptului material atunci vom aplica legea care
cârmuieşte fondul dreptului subiectiv în discuţie (prescripţia este un mijloc de
stingere a unei obligaţii contractuale se aplică lex voluntatis), iar dacă vom considera
că aparţine dreptului procesual atunci va fi supusă legii forului (lex fori). Pe de altă
parte pentru rezolvarea conflictelor de legi este necesar să fie folosite anumite
294 JOCE, L 338 din 23.12. 2003.

295 Ratificat de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
296 Y., Loussouarn. P., Bourel. op. cit. pp. 5-7; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. op. cit. p.38; S.,
Deleanu. op. cit. pp. 14-15.

297 Spre exemplu in România până la promulgarea Legii 105/1992 dreptului internaţional părivat ii
erau rezervate câteva articole din vechiul Cod civil.
111
criterii sau puncte de legătură cu care să se delimiteze câmpul de aplicare în spaţiu a

legilor în prezenţă şi să se arate care dintre acestea va guverna domeniul respectiv,
precum să se şi interpreteze raporutrile juridice pentru a vedea în conţinutul şi
legătura cărei norme conflictuale intră. De exemplu, în materia contractelor punctul
de legătură este voinţa părţilor (lex voluntatis) iar viciile de consimţământ ţin de legea
contractului. Asemenea soluţii au fost stabilite de către instanţele de judecată şi de
către tribunalele arbitrale, pornind de la categoriile juridice cunoscute în dreptul
civil. Spre exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie
aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul
dreptului subiectiv în discuţie iar dacă vom considera că aparţine dreptului procesual
atunci va fi supusă legii forului;
 Structura teoriei generale a conflictelor de legi presupune operarea a
următoarelor două distincţii: distincţia între crearea de drepturi subiective şi
invocarea drepturilor dobândite, în ultimul caz efectele invocării ordinii publice
fiind „atenuate” şi distincţia între normele conflictuale „ordinare” (care se aplică în
mod obişnuit) în ipoteza unui conflict de legi şi normele conflictuale „extraordinare”
(care se iau în considerare în situaţii excepţionale). Primele sunt norme conflictuale
care desemnează legea aplicabilă iar celelalte sunt norme „excepţionale” ce
reglementează instituţii care împiedică aplicarea legii străine normal competente: în
cazul retrimiterii, a invocării ordinii publice, a fraudării legii aplicabile în dreptul
internaţional privat.
Teoriei restrictive i se aduce următoarea critică „fără a pierde din vedere instituţia
conflictelor de legi care constituie nucleul dreptului internaţional privat limitează în mod nejustificat
aria acestei ramuri de drept la conflictele de legi. În sânul oricărei discipline juridice coexistă mai
multe instituţii diferite cărora trebuie să li se acorde egală importanţă.”298
3. Conflictul de jurisdicţii
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de drept

internaţional privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai multe instanţe
(judecătoreşti sau arbitrale) aparţinând unor state diferite după norme de procedură
proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la următoarele
probleme de ordin procesual:299
298 Y. Loussouarn. P., Bourel. op. cit. p. 7 apud O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. op. cit. p.38.
Universul Juridic, Bucure,şti, 2005, p. 34; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 45-46; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p.p. 15-22; D D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura
privat, ediţia a II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.43; B., M., C., Predescu. Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, pp.84-94.
112
 competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;

 procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
 eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
a). Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat

Normele privind competenţa în dreptul internaţional privat reglementează
„conflictele de jurisdicţie” care alături de conflictele de legi, formează principalele
domenii de studiu ale dreptului internaţional privat.
Normele care relgementează competenţa jurisdicţională a instanţelor române
le găsim în Codul de procedură civilă in Titlul I „Competenţa internaţională instanţelor
române” (art.1065 - art. 1081) din Cartea a VII numită „Procesul civil internaţional”.
Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune „Dispoziţiile prezentei cărţi se
aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în masura în care prin tratatele
internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu
se prevede altfel.”
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt aplicabile
sub acest aspect Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene ca de
exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000300 (aşa
numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2202/2003 din 27
noiembrie 2003301 (aşa numitul Bruxelles II bis) privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi
pentru abrogarea Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Totuşi potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001
dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este
determinată, în fiecare stat membru de legislaţia statului membru în cauză, sub
rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 care reglementează competenţa exclusivă,
respectiv prorogarea de competenţă.
b). Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea aplicabilă
procesului civil” ( art. 1082- art. 1092) din Cartea a VII care este procedura aplicabilă
în procesul civil de drept internaţional privat.
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat „Eficacitatea
hotărârilor străine” (art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează nu numai hotărârile
instanţei de judecată străine ci conform art. 1093 din Codul de procedură civilă „......,
termenul de hotărâri străine se referî la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale
instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat
nemembru al Uniunii Europene.” Deci, fiecare stat are vocaţie să desemneze autorităţile
301 JOCE, L 338 din 23.12. 2003.
113
competente să intervină pentru a adopta un act de jurisdicţie.pe de altă parte, actele

notariale, nu pot fi privite ca acte de jurisdicţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii
Europene (cu excepţia Danemarcei) formează spre exemplu, obiect de reglementare
al Capitolului III din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 sau al Capitoului III
din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.2201/2003.
Titlul IV este intitulat „Arbitrajul internaţional şi efectele hotărârilor arbitrale
străine” (art.1110- 1132) din Cartea a VII din Codul de procedură civilă. Capitolul II
(art. 1123- art. 1132) din acest titlu reglementează efectele hotărârilor arbitrale
străine.
După cum ştim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi jurisdicţională
– iar în dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură civilă face distincţie între
hotărârile arbitrale străine şi cele naţionale, primele fiind recunoscute şi executate în
ţara noastră în condiţii similare celor prevăzute în Convenţia de la New-York din
anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă atunci când
defineşte hotărârile străine la „autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii
Europene”.
În cazul hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene, principalele
prevederi legale aplicabile sunt cuprinse în Regulamentul Bruxelles I.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după norma juridică aparţinând
sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului (lex fori). În măsura
în care va constata că este competentă instanţa va aplica normele procedurale din
legea naţională cu privire la aspectele procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma juridică
proprie.
Normele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt norme
materiale, (substanţiale) care se aplică în mod direct raportului juridic respectiv.
4. Condiţia juridică a străinului
Condiţia juridică a străinului reprezintă ansamblul normelor juridice

referitoare la drepturile şi obligaţiile străinului (persoană fizică sau juridică) într-o
anumită ţară.
Condiţia juridică a străinului nu se confundă cu noţiunea de „capacitate juridică
a străinului”, aceasta din urmă fiind reglementată de norme conflictuale care fac
trimitere, de regulă, la legea personală a străinului.
Condiţia juridică a străinului este stabilită de legea statului în care acesta se
găseşte sau cu jurisdicţia căruia are legătură. Ea este determinată prin norme juridice
materiale aparţinând fie dreptului intern, fie rezultând din izvoare internaţionale (ca
de exemplu tratatele şi convenţiile de asistenţă juridică, tratatele şi convenţiile de
evitare a dublei impuneri, tratatele de cooperare tehnico-ştiinţifică, etc).
114
În ţara noastră cele mai semnificative reglementări în acest domeniu sunt

prevăzute de OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România (republicată) şi în
cadrul textelor legale prin care au fost transpuse în dreptul nostru prevederile
Directivei nr. 38/2004 privind dreptul la libera circulatie şi sedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetatenii Uniunii si mmbrii familiilor acestora.302
Condiţia juridică a străinului este legată atât de conflictul de legi, în sensul că,
numai în măsura în care se recunoaşte străinului un anumit drept apare conflictul de
legi cât şi de conflictul de jurisdicţii interesând spre exemplu, capacitatea procesuală
a străinului, situaţia procesuală a statului străin, asistenţa juridică, etc.
5. Cetăţenia
Prin cetăţenie se înţelege situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice
statornicite ce intervin între o persoană fizică şi un stat exprimând apartenenţa
persoanei la acel stat în calitate de cetăţean, fiind titularul anumitor drepturi şi
obligaţii care constituie condiţia sa juridică.
Raporturile astfel stabilite exprimă aparteneţa persoanei la un anumit stat.
În privinţa cetăţeniei opinia dominantă în literatura de specialitate română
este că această instituţie juridică aparţine dreptului public.
Într-o altă opinie la care achiesăm se susţine că instituţia cetăţeniei aparţine
şi dreptului internaţional privat datorită legăturii dintre cetăţenie şi condiţia juridică a
străinului. Spre exemplu normele referitoare la dobândirea, pierderea cetăţeniei, etc.
sunt incluse în cadrul instituţiei condiţiei juridice a străinului în România numai în
măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor şi obligaţiilor acestora. De
asemenea, cetăţenia constituie punct de legătură pentru unele norme conflictuale
cum sunt cele referitoare la starea şi capacitatea persoanei fizice dar cetăţenia
interesează şi din punctul de vedere al procesului civil internaţional.
În concluzie, conexiunile evidenţiate mai sus justifică studiul cetăţeniei sub
anumite aspecte şi în cadrul dreptului internaţional privat.

1. Explicaţi conflictul de legi.
2. Explicaţi conflictul de jurisdicţii.
3. Explicaţi condiţia juridică a străinului.
4. Explicaţi noţiunea de cetăţenie.
5. Ce înţelegeţi prin normele conflictuale de aplicare imediată?
302 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 158/77 din 30 aprilie 2004 la adresa: http://eur-
lex.europa.eu
115
 Bibliografie selectivă
CH Beck, Bucureşti, 2013, pp. 26-28.
116
Lecţia 7.
APLICAREA LEGII STRĂINE ŞI LUAREA ÎN
CONSIDERARE A LEGII STRĂINE
 Asimilarea cunoştinţelor referitoare la aplicarea legii străine ca lex causae;
 Asimilarea cunoştinţelor referitoare la aplicarea legii străine altfel decât lex
causae.
Aplicarea legii străine în România se va realiza doar în limitele şi sub

condiţiile impuse de legea forului303 neputându-se aplica prin propria ei forţă juridică
niciodată.
Legea română se aplică de judecătorul român (sau de un organ competent să
soluţioneze un raport juridic cu element de extraneitate) în două moduri principale:
 ca lex causae;
 altfel decât lex causae.304
7.2. APLICAREA LEGII STRĂINE CA LEX CAUSAE305
1. Noţiunea de aplicare a legii străine ca lex causae
Legea care reglementează problema ridicată în faţa instanţei de judecată se

numeşte „lex causae.” Aceasta poate să fie, după caz: fie lex fori, fie legea străină.
”Lex causae” are accepţiuni diferite în literatura de specialitate:
 Într-o primă accepţiune ”lex causae” poate fi: lex domicilii, lex patriae, lex loci
contractus, lex loci solutionis, lex loci delictii, lex rei sitae, lex loci celebrationis, lex loci actus, lex
monetae, lex loci disgrazie, lex loci stabuli, lex succesionis, etc.;
 Într-o altă accepţiune ”lex causae” poate avea înţelesuri diferite din punctul
de vedere al teritoriului. În cazul statelor unitare, accepţiunea de ”lex causae”
303 Legea străină se aplică doar pentru că o normă juridică română trimite la ea.
304 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflcituale în diferite
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 29; I.,P., Filipescu. A,.I.,
Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
305 I.,P., Filipescu,.A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 45, p. 43; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală.
Partea specială –Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
117
coincide cu sistemul de drept al statului respective (de exemplu: legea română, legea
franceză, legea moldovenească, legea poloneză, etc).. În cazul statelor federaţii,
accepţiunea de ”lex causae” desemnează sistemul de drept al statului în cadrul căruia
se localizează raportul juridic respective (de exemplu: Alaska, Georgia, Florida,
Nevada (din SUA), Ontario sau Quebec (din Canada));
 Într-o altă accepţiune ”lex causae” desemnează ansamblul de reglementări
existente în statul respectiv, deci în sistemul de drept respectiv, aplicabile
domeniulul ce ne interesează. Astfel, dacă ne referim la ţările de common law, de
exemplu: legea engleză, are în vedere atât actele normative emise de organele
legislative, (statute law), cât şi dreptul juridic format pe cale jurisdicţională (common
law şi equity);
 Într-o altă accepţiune ”lex causae” desemnează subiectul de drept
internaţional (de exemplu: Italia, Bulgaria, sau numai un teritoriu care constituie un
întreg din punctul de vedere al sistemului, ce-l reglementează (teritorium legis) fără a
interesa dacă reprezintă o parte sau totalitatea teritoriului unui stat suveran)
 Într-o ultimă accepţiune ”lex causae” desemnează o altă lege decât cea a
forului, dar ţinând seama de specificul dreptului internaţional privat (de exemplu: în
Anglia, se diferenţiază dreptul englez, scoţian şi nord – irlandez astfel încât pentru o
instanţă engleză legea scoţiană şi nord-irlandeză sunt legi străine).
În dreptul intern, raporturile juridice cu element de extraneitate sunt
reglementate de Codul civil român, iar problema care se pune este aceea a justei
aplicări a acestui drept. Raportul juridic cu element străin ridică problema aplicării
legii străine în diverse situaţii. Spre exemplu: 306
 o firmă română încheie în străinătate un contract de vânzare-cumpărare sau
un alt contract de comerţ exterior cu o firmă străină. În acest context se pot pune
următoarele întrebări: Care sunt condiţiile fond aplicabile contractului?; Care este
forma de încheiere a contractului pentru a fi valid?; În funcţie de ce lege (sistem de
drept) se vor determina drepturile şi obligaţiile părţilor: legea ţării căreia îi apaţin
părţile?; legea ţării unde s-a încheiat contractul?; legea executării contractului?; legea
aleasă de părţi?;
 doi cetăţeni români se află în Franţa şi vor să se căsătorească. Ce lege se
aplică condiţiilor de validitate pentru ca acea căsătorie sa fie validă: legea română?
legea franceză?;
 în România decedează un cetăţean polonez care are bunuri ce se găsesc pe
teritoriul ţării noastre. Care este legea după care aceste bunuri vor fi transmite
moştenitorilor? În cazul în care nu vor fi moştenitori, cărui stat se cuvin aceste
bunuri: statului român? statului polonez?.
Deci, aşa cum precizează literatura de specialitate307 aplicarea legii străine:
307 Ibidem.
118
 înseamnă determinarea efectelor juridice în conformitate cu această lege

pentru cauza pe care o avem în vedere, în măsura în care se admite o asemenea
aplicare (spre de exemplu: care sunt condiţiile de fond şi formă pentru încheierea
validă a căsătoriei?);
 corespunde noţiunii de aplicare a legii interne pentru situaţia în care nu
există niciun element de extraneitate;
 presupune un act al unui organ competent, (de exemplu al instanţei
judecătoreşti, prin care se realizează prevederile acestei legi) în sensul că se naşte, se
modifică, se transformă sau se stinge un raport juridic, iar acesta se face în
conformitate cu dispoziţiile legii străine aplicate, în temeiul normelor conflictuale
proprii. În acest context, aplicarea legii străine, înseamnă aducerea la îndeplinire a
prevederilor acestei legi prin actul emis de organul competent, deducându-se astfel,
efectele juridice, pentru cauza respectivă.
Concluzionăm că, legea străină este aplicată ca lex causae308 doar atunci când
norma conflictuală română trimite la acesta. Astfel, legea străină este aplicată ca lex
causae în temeiul normei conflictuale a forului care soluţionează conflictul de legi
trimiţând prin punctul ei de legătură la un sistem de drept străin. Spre exemplu, în
dreptul internaţional privat român, potrivit art. 2572 alin. (1) C. civ.: „Starea civilă îi
capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională ......”. Observăm că, legea
română, ca lex fori, face trimitere la legea naţională a persoanei fizice, ca lex causae,
care va cârmui starea şi capacitatea acesteia. Deci, în cazul unui cetăţean francez care
doreşte să se căsătorească cu o româncă starea civilă şi capacitatea francezului vor fi
cârmuite de legea franceză (lex causae) în timp ce starea şi capacitatea româncei vor fi
cârmuite de legea română (legea naţională).
Având în vedere că legea română, ca lex fori, face trimitere la lex causae
aceasta din urmă este privită ca un întreg sistem de drept, adică este avută în vedere
totalitatea izvoarelor juridice din sistemul de drept străin, la care norma conflictuală
română trimite. Aceste izvoare de drept pot fi diferite, desigur, de la un sistem de
drept la altul. Astfel spre exemplu, în sistemul de drept romanist principalul izvor
de drept este legea scrisă, în cel anglo-saxon (common law) predomină practica
judiciară, în timp ce în dreptul musulman principalul izvor de drept este Coranul.309
2. Necesitatea aplicării legii străine
În dreptul internaţional privat din diferite state se admite că elementul străin

nu poate fi reglementat doar prin aplicarea legii forului ci se are în vedere şi aplicarea
legii străine dar în anumite condiţii şi limite specifice fiecărui stat.
a. Aplicarea legii străine este determinată în anumite condiţii şi limite de
dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale.
308Vom dedica un capitol separat aplicarii legii străine ca lex causae.

309D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflcituale în diferite
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 29.
119
Literatura de specialitate precizează că ,„dreptul internaţional privat a apărut, la

începutul evului mediu, ca un drept care reglementa conflictele dintre cutumele (obiceiurile juridice
nescrise sau scrise) privind raporturile particularilor din cadrul aceluiaşi stat ori unitate politică:
Italia, Franţa, Sfantul Imperiu Roman de Naţiune Germană, Bavaria, Prusia, etc.. Aceste
probleme conflictuale se numeau „chestiuni mixte.310 În secolul al XIX-lea când s-a format piaţa
mondială, dreptul internaţional privat a devenit un drept al conflictelor între elgile naţionale. Legea
străină se aplică în scopul întreţineiri şi dezvoltării relaţiilor economice internaţionale, a relaţiilor
de colaborare paşnică, în acest fel contribuindu-se la apărarea şi menţinerea păcii.”311
Precizăm că nu toate raporturile cu element de extraneitate apar în condiţiile
relaţiilor economice internaţionale. Spre exemplu, aplicarea legii străine este
determinată, în materia relaţiilor de familie de migraţiile în masă care au sporit pe
parcursul secolului al XX-lea, ca urmare, în special, a marilor conflicte militare şi
nenumăratelor răscoale şi revoluţii. În acest context numărul mare al imigranţilor a
dus şi la creşterea conflictelor de legi în materia relaţiilor de familie. Pentru
soluţionarea conflictelor de legi în domeniul relaţiilor de familie sistemele de drept
internaţional privat contemporane folosesc legea străină ca lege aplicabilă în diferite
situaţii.
În ceea ce îi priveşte pe cetăţenii români, după anul 1990, ca urmare a
tranziţiei la economia de piaţă, tot mai mulţi se stabileasc în străinătate, se
căsătoreasc cu cetăţeni străini, muncesc în străinătate, îşi desfăşoară diferite activităţi
în străinătate punând problema legii aplicabile unor raporturi de drept privat astfel:
fie a legii române ca lex causae; fie a legii statului respective; fie a unei alte legi străine.
Din cele prezentate observăm că „raporturilor juridice cu element de extraneitate li
se aplică legea străină, în condiţiile în care relaţiile economice internaţionale ale statului respectiv au
ajuns la un anumit nivel de dezvoltare, care nu permite neaplicarea legii străine sau
nerecunoaşterea nici unui drept străinului.”312
b. Aplicarea legii străine mai este determinată de interesul reciprocităţii.

Pentru a asigura persoanelor fizice şi juridice proprii o situaţie juridică
favorabilă în strîinătate, o anumită ţară trebuie să recunoască, în ce condiţii şi limite
310 Des tribunaux dans les provinces de la Grèce et de l’Asie Mineure d’après les lettres de Cicéron, în Sodalitas,
Scritti in onore di Antonio Guarino, Napoli, 1959, p.1659-1703 ; Werne,r Niederer. Ceterum quaero de
legum imperii romani conflictu, Revue critique de droit international privé, I, 1960, p. 141; Hans, Lewald.
Conflits de lois dans le monde grec et romain, `n Labeo, nr.3 din 1959, p. 366 ; Henri Lévy-Bruhl, La
condition du romain à l’étranger, in : Quelques problèmes du très ancien droit romain, Paris, 1934, pp30-32 ; J.-
P., Niboyet. Le romain en pays étranger, in, Revue de droit international privé, 1933, p. 553 Fritz,
Sturm. Comment l’Antiquité réglait-elle ses conflits de lois? Journal du droit international, (Clunet), 1979,
p.259.

312 M., V., Jakotă. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p.
27-31; Dicey şi Morris, op. cit.volI, p.5-6 apud I.,P., Filipescu. A.,I., Filipescu. Tratat de drept
internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 44.
120
stabilite de ea sunt competente legile străine pe teritoriul ei. Deci, este vorba de
motivele pentru care un stat admite aplicarea legii străine.313
3. Condiţiile în care se admite aplicarea legii străine
Aplicarea legii străine se admite în următoarele condiţii:314

 legea străină se aplică ca urmare a dispoziţiilor normelor conflictuale ale ţării
forului. Aşa fiind legea străină se aplică în condiţiile şi limitele normei conflictuale
proprii;
 în general aplicarea legii străine nu este limitată şi condiţionată de principiul
reciprocităţii şi nu are nicio relevanţă dacă statul aplică în aceeaşi problemă legea
ţării forului. Spre exemplu dacă România ar pretinde Franţei să aplice la aceeaşi
situaţie juridică legea română ar însemna că România pretinde ca Franţa să aibă
acelaşi sistem de norme conflictuale. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva ar însemna că
România doreşte privilegii din partea Franţei pentru cetăţenii români comparativ cu
cetăţenii altor state.
Din dispoziţiile art. 2561 C. civ. rezultă că aplicarea legii străine este
independentă de condiţia reciporictăţii, cu excepţia situaţiei în care dispoziţiile
speciale prevăd altfel. În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt
îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară. Dovada se solicită
Ministerului de Justiţie care stabileşte situaţia reală prin consultare cu Ministerul
Afacerilor Externe.
Norma conflictuală a statului străin trebuie respectată cu stricteţe, fără a se
admite, cu prilejul aplicării ei, niciun fel de discriminări faţă de un alt stat, faţă de
cetăţenii şi organizaţiile acestuia.315
Reciprocitatea316 poate fi pretinsă în legătură cu problema capacităţii de
folosinţă a cetăţenilor străini (acordarea reciprocă „a regimului naţional” şi a „regimului
naţiunii celei mai favorizate”) în legătură cu acordarea drepturilor străinilor la apărarea
judiciară şi în legătură cu unele probleme ale procesului civil internaţional. De
asemenea, reciprocitatea există în problemele dreptului consular, căci este vorba de
recunoaşterea dreptului consulului de a înregistra actele de stare civilă.317
314 Ibidem.
315 Ibidem.
316 Idem, p. 45.
317 Exercitarea funcţiei consulare este supusă reciprocităţii, dar acest princiu nu funcţionează într-un
mod mecanic şi absolut, deoarece în convenţii deşi funcţiile consulare deşi sunt formulate cu efect
bilateral, în unele cazuri se face trimiterea la legislaţia statului de reşedinţă în privinţa condiţiilor de
exercitare, iar în alte cazuri este condiţionată de legea statului de reşedinţă însăşi adimiterea unei
funcţii. Aşadar nu se face apel la noţiunea de reciprocitate materială, iar reciporictatea formală are o
accepţiune specială în cazul funcţiilor consulare. Menţionăm două Convenţii: Convenţia de la Viena cu
privire la relaţiile consulare din 1963 şi Convenţia europeană din 1967 privind funcţiile consulare. Pentru
amănunte a se vedea: I., Anghel. Drept diplomatic si consular, Editura Lumina Lex, bucureşti, 1996; M.,
121
7.3. APLICAREA LEGII STRĂINE ALTFEL DECÂT

LEX CAUSAE318
1. Preliminarii
În cazul aplicării legii străine altfel decât cu titlu de lex causae, specificul este
dat de faptul că, în anatgonism cu lex causae, legea străină este privită ca o reglementare
izolată sau ca un element de fapt.319
În unele situaţii, legea străină este doar „luată în considerare”, adică nu se
stabilesc efectele juridice privind cauza potrivit prevederilor acesteia, ci legea străină
constituie: fie o condiţie pentru aplicarea legii proprii, fie se ţine seama de ea pentru
a defini un raport juridic. Aşadar, „luarea în considerare” a legii străine presupune că se
ţine seama de aceasta dar numai pentru a se aplica legea proprie (a forului).320
Se observă că, din punct de vedere terminologic, aplicarea legii străine
îmbracă două forme care ne duc la acelaşi rezultat recunoaşterea autorităţii unei legi
străine de către judecătorul forului.
2. Formele aplicării legii străine altfel decât lex causae
Formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine” sunt:

1. aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel decât
„lex causae”;321
2. aplicarea legii străine ca element de fapt.322
1. Aplicarea legii străine condiţie a aplicării legii forului altfel decât

„lex causae”
Legea străină se aplică altfel decât „lex causae” în mod deosebit în

următoarele situaţii:
a. situaţia în care pentru aplicarea legii române este impusă condiţia
reciprocităţii;
L., Trocan. Regimul juridic al oficiilor consulare onorifice, Analele Univ. „Constatnitn Brâncuşi” din Târgu
Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 1/2011, pp.83-108.
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 30-33; I.,P., Filipescu.

ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 30-31.
322 Idem, pp. 31-32.
122
b. situaţia efectelor hotărârilor judecătoreşti recunoscute în România

numai dacă sunt îndeplinite printre altele anumite condiţii ţinând de
legea străină;
c. în situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă (de drept privat), în
procesul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi străine.
a. Situaţia în care pentru aplicarea legii române este impusă condiţia

reciprocităţii.
Referiri la condiţia reciprocităţii o întâlnim spre exemplu în:

 Codul civil (art. 2582 alin. (2) dispune: „Partea care invocă o lege străină poate fi
obligată să facă dovada conţinutului ei”);
 Codul de procedură civilă (art. 1083 dispune: „Persoanele fizice şi persoanele
juridice străine au, în condiţiile legii, în faîa instanţtelor române, aceleaşi drepturi şi
obligaţii procesuale ca şi cetăţenii români, respectiv persoanele juridice române. (alin.1)
Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele civile internaţionale,
de scutiri şi reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă
judiciară gratuită, în aceeaşi masură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub
condiţia reciprocităţii cu statul de cetaţenie sau de domiciliu al solicitantului”.(alin.2);
 art. 1084 dispune: „Sub condiţia reciprocităţii, reclamantul, cetăţean străin sau
persoana juridică de naţionalitate străină, nu poate fi ţinut să depună cauţiune sau
obligat la vreo altă garanţie pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul
în Romania.”;
 art. 1092 alin (3) dispune: „Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii,
al unui tratat internaţional la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.” ;
 art. 1095 alin (1) lit. (c) dispune:” există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele
hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotararea .”;
 art. 1108 dispune: „Hotărârea străină care stabileşte o obligaţie decurgand dintr-o lege
fiscală străină necesită şi condiţia reciprocităţii pentru a fi recunoscută şi executată în
România.”);
 în alte legi: (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicată în
2012323 în art. 4 dispune: „Străinii, titulari ai dreptului de autor sau ai drepturilor
conexe, beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile
internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora, beneficiază de un
tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul
lor, de tratament naţional în statele respective.”; Legea nr. 81/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe (cu modificările şi completările ulterioare)324 în art.
147 dispune: „Persoanele fizice sau juridice străine, titulari ai drepturilor de autor sau
ai drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevazută prin convenţiile, tratatele şi
323 Monitorul Oficial, partea I, nr. 339 din 18 mai 2012,

324 http://www.legi-internet.ro/lgdraut.htm#33 consultată pe 26.10.2013.
123
acordurile internaţionale la care România este parte, iar in lipsa acestora beneficiază de
un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la
rândul lor, de tratament naţional în statele respective").
b. Situaţia efectelor hotărârilor judecătoreşti recunoscute în România

numai dacă sunt îndeplinite, printre altele, anumite condiţii ţinând de legea
străină.
Codul de procedură civilă prevede următoarele condiţii ţinând de legea de
procedură străină:
 hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată
(art. 1095, alin. (1) lit. (a);
 instanţa străină, care a pronunţat hotărârea, să fi avut, potrivit legii statului
de sediu, competenţă să judece procesul (art. 1095 alin. (1), lit. (b);
 în plus pentru ca executarea hotărârii străine să poată fi încuviinţată în
România, se cere ca hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii statului de sediu
al instanţei care a pronunţat-o. (art. 1103 alin.(1)) .
De asemenea, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000
privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială (Bruxelles I) conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1) „O hotărâre
pronunţată într-un stat membru şi care este executorie în statul în cauză este pusă în
executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părţile
interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv” iar potrivit art. 58
„Tranzacţiile judiciare care au fost aprobate de o instanţă în cursul unui proces şi
care sunt executorii în statul membru în care au fost încheiate sunt executorii în
statul membru solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice. Instanţa sau
autoritatea competentă dintr-un stat membru în care a fost aprobată o tranzacţie
judiciară eliberează, la cererea oricăreia dintre părţile interesate, un certificat
conform modelului din anexa V la prezentul regulament.” Se observă că dispoziţiile
acestor articole solicită ca o hotărâre pronunţată sau o tranzacţie judiciară aprobată
într-un stat membru al UE, pentru a putea fi executată într-un alt stat membru să fie
„executorie” în statul de origine.
c. În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă (de drept privat),

în procesul penal, dacă acestea sunt supuse unei legi străine.
Chestiunile (aspectele) prealabile ce apar în procesul penal sunt de o altă
natură decât penală (in acest exemplu sunt de natură civilă (privată), privesc relaţiile
de familie, relaţiile comerciale, etc.) urmând regimul conflictual aplicabil raporturilor
juridice de drept privat, fiind distincte de latura penală a faptei. În acest sens art. 522
din Codul de procedură penală dispune că „executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
judecătorească penală străină se face potriivt regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor
străine.” Spre exemplu, în cazul înfracţiunii de bigamie, atunci când una din căsătorii
124
a fost încheiată în străinătate, instanţa română va trebui să ţină seama de respectiva

lege străină, ca o condiţie pentru aplicarea legii penale române.
Situaţia este aceeaşi, ca mecanism logico-juridic, în cazul în care legea penală
română se aplică în temeiul principiului universalităţii. Astfel, potrivit art. 6 din
Codul penal „Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 5 alin. (1),
săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării
unde a fost săvârşită; (b) făptuitorul se află în ţară.” În acest caz observăm că pentru
aplicarea legii române se impune condiţia dublei incriminări, aspect ce nu
interesează dreptul internaţional privat, fiind vorba numai de aplicarea a unor legi
penale (atât a legii române cât şi a legii străine a unui anumit stat).
De asemenea, chestiunile prealabile pot apare, iar raţionamentul se aplică
mutatis mutandis şi în ipoteza în care chestiunea prealabilă apare în alte cauze decât
penale (spre exemplu în cele financiare, adminstrative, etc.).
În această categorie de situaţiii se includ şi normele de aplicaţie imediată din
legea unui stat terţ. Astfel potrivit art. 2566 din Codul civil alin. (2) „Pot fi aplicate
direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport
juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui
stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi scopul
acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor. ”; art. 9
alin. (3) din Regulamentul Roma I dispune: „Este posibilă aplicarea normelor de aplicare
imediată cuprinse în legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost
executate, în măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării
contractului. Pentru a decide dacă aceste dispoziţii să fie puse în aplicare, se ţine cont de natura şi
de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării sau neaplicării lor.”
2. Aplicarea legii străine ca element de fapt
a. În situaţia recepţiunii (încorporării) contractuale a legii străine, de către părţile la un

contract.
Un reputat specialist al dreptului internaţional privat român325 precizează că
„există recepţiune contractuală a legii stărine (metoda „per relationem”) în cazul în care părţile
unui contract fac trimitere la o lege străină, nu pentru ca aceasta să se aplice contractului lor cu
titlu de „lex causae” (respectiv de „lex voluntatis”, fiind vorba de un context contractual), ci cu
scopul de a face din legea străină un mijloc de interpretare sau completare a contractului respectiv.”
În continuare distinsul autor precizează că „Recepţiunea contractuală este folosită mai ales
în practica contractuală din comerţul internaţional, unde părţile încorporează în contractul lor
clauzele prestabilite (standard), elaborate de ele însăle sau de organisme neutre, care îmbracă forma
contractelor de tip (model), condiţiile generale (foarte cunoscute fiind regulile Incoterms), contractelor
cadru, contractelor de adeziune, etc. Prin această metodă, în loc ca părţile să arate în cuprinsul
325D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflcituale în diferite
125
contractului drepturile şi obligaţiile lor, ele fac referire la o anume reglementare juridică, care devine,
astfel, parte din cuprinsul contractului (deci clauză contractuală), reglementându-i conţinul ceea ce
atrage pentru părţi o economie de timp şi mijloace.326 Pe calea recepţiunii contractuale părţile sunt
libere să facă trimitere la orice lege (reglementare juridică), chiar dacă nu are nicio legătură obiectivă
(reală, materială) cu contractul, posibiliatte de care ele beneficiază, de altfel, în principiu, şi în
cazul aplicării legii străine ca „lex causae”(sub forma de „lex voluntatis”). Legea străină
recepţionată contractual este „îngheţată”la stadiul în care se află la momentul când este încorporată
contractului, fără a mai interesa deci, sub acest aspect, eventualele modificări pe care această lege le-
ar suferi pe parcursul executării contractului şi nici chiar abrogarea ei în acest timp.”
b. Normele de siguranţă şi de comportament se aplică de regulă, în materia faptelor

juridice327 (mai ales a delictelor), ele aparţinând ţării locului săvârşirii faptului.
Art. 17 din Regulamentul Roma II dispune că „În evaluarea comportamentului
unei persoane a cărei răspundere este invocată, se ţine cont, în fapt şi în mod corespunzător, de
normele de siguranţă şi comportament în vigoare în locul şi în momentul producerii faptului care
angajează răspunderea persoanei respective.”
Aceste norme sunt privite ca reglementări de fapt (as a matter of fact, în
versiunea originală a art. 17 din Regulamentul Roma II).328

1. Ce înţelegem prin noţiunea de aplicare a legii străine ca ca lex causae?
2. De ce este necesără aplicarea legii străine ?
3. În ce condiţii se admite aplicarea legii străine?
4. Prezentaţi formele pe care le îmbracă „luarea în considerare a legii străine”.
CH Beck, 2013, pp. 29-33.
326 A se vedea pentru amănunte D.-Al., Sitaru. Dreptul comerţului internaţional. Tratat Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 437 si din Partea specială p. 183.
327 Faptele juridice în sens larg sunt acţiunile omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce
efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Faptele juridice care prin efectele lor
determină structura raportului juridic (subiect, obiect, conţinut) au fost denumite de literatura de
drept internaţional privat fapte juridice materiale. Faptele juridice ccre leagă faptele juridice materiale
de legislaţia unui anume stat sunt fapte juridice de ataşare.
126
Lecţia 8
CONFLICTELE DE LEGI ÎN SITUAŢII SPECIALE
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi dintre legile statului în care
coexistă mai multe sisteme legislative;
 Să înţeleagă şi să expună conflictele de legi interprovinciale sau
interregionale;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul succesiunii de state;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi în cazul statului necunoscut;
 Să înţeleagă şi să expună conflictul de legi interpersonal.
Conflictele de legi care pot apărea în situaţii speciale se împart în:

1. Conflicte de legi internaţionale. Conflictele de legi, ca regulă, apar între
legile unor state independente. În situaţii speciale norma conflictuală a forului poate
să trimită însă la legea unui stat care a încetat să mai existe sau la legea unui stat care
nu este recunoscut de către ţara organului de jurisdicţie;
2. Conflicte de legi interne. Conflictele de legi pot apare în situaţia în care
norma conflictuală a forului trimite la legea unui stat unde, datorită, condiţiilor
istorice sunt în vigoare mai multe legislaţii. De asemenea, conflictele de legi pot
apare între legile statelor membre ale unei federaţii sau între legile provinciilor ori
regiunilor aceluiaşi stat, precum şi între legile aceluiaşi stat dacă o lege se aplică în
funcţie de diferite criterii, spre exemplu: criteriul etniei, criteriul confesiunii, etc.
8.2. CONFLICTUL DINTRE LEGILE STATULUI ÎN CARE

COEXISTĂ MAI MULTE SISTEME LEGISLATIVE
1. Precizări prealabile
În cele ce urmează vom studia situaţia în care norma conflictuală română

trimite la un sistem de drept în care coexistă mai multe sisteme legislative. Spre
exemplu, norma conflictuală română trimite la: legea unor state federale (Germania,
SUA, Canada) sau confederale (Elveţia) ori la state în care există provincii sau
regiuni cu sisteme de drept proprii (Belgia, Marea Britanie) şi se pune probleme în
aceste situaţii a legii aplicabile.
127
Dreptul internaţional privat român, regulamentele UE şi convenţiile

internaţionale la care România este parte conţin dispoziţii care ne spun ce lege
aplicăm în astfel de stiuaţii.
2. Sediul juridic al normei conflictuale la sistemele plurilegislative

conform dispoziţiilor din Codul civil român
Art. 2560 C. civ. român cu denumirea marginală „Sistemele plurilegislative”

dispune: „Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative,
dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ
din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu acel raport.”
Din dispoziţiile art. 2560 din Codul civil observăm că legea română adoptă
două soluţii conflictuale:
 soluţia principală care presupune rezolvarea conflictului de legi de către
sistemul de drept (mai ales a normelor conflictuale) al (ale) statului care determină
dispoziţiile legale aplicabile situaţiei juridice respective la care a făcut trimitere
norma conflictuală română. Astfel, determinarea sistemului legislativ aplicabil apare
ca fiind o problemă de drept intern al statului federal sau confederal ori a statului în
care există provincii sau regiuni cu sisteme de drept proprii;
 soluţia subsidiară care presupune aplicarea legii statului membru al federaţiei,
sau al confederaţiei, ori al provinciei, regiunii care are prezintă cele mai strânse
legături (the proper law) cu raportul juridic respectiv.
3. Prevederile Regulamentelor Roma I şi Roma II
Regulamentul Roma I în art. 22 alin. (1) cu denumirea marginală „State cu mai

multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale,
fiecare având propriile sale norme de drept în materie de obligaţii contractuale, fiecare unitate
teritorială se consideră o ţară în scopul de a identifica legea aplicabilă în temeiul prezentului
regulament.”
Regulamentul Roma I în art. 25 alin. (1) cu denumirea marginală „State cu mai
multe sisteme juridice” dispune: „În cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale,
fiecare având propriile sale norme de drept în materie de obligaţii necontractuale, fiecare unitate
teritorială se consideră ca fiind o ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul prezentului
regulament.”
Se observă că, aceste două reglementări europene diferă de reglementarea
oferită de Codul civil român. Soluţia oferită de reglementările europene este aceea a
localizării directe a materiei în sfera legii unităţii teritoriale competente a federaţiei în
care se localizează punctul de legătură al normei conflictuale astfel, „fiecare unitate
teritorială se consideră ca fiind o ţară în scopul identificării legii aplicabile în temeiul prezentului
regulament.” O astfel de soluţie este uşor de aplicat, în materie contractuală, atunci
când punctele de legătură sunt localizabile la nivel teritorial: reşedinţa obişnuită,
128
locul situării imobilului, etc. Totuşi, reglementările europene nu rezolvă explicit

situaţia în care, norma conflictuală din reglementarea europeană, care trimite, are un
punct de legătură localizabil numai la nivel federal. Această situaţie, apare, de regulă,
atunci când părţile, prin voinţa lor, au desemnat ca „lex causae” legea statului federal
(art. 3 din Regulamentul Roma I şi art. 14 din regulamentul Roma II) sau când
punctul de legătură este cetăţenia329 (spre exemplu art. 7 alin. (3), lit (c) din
Regulamentul Roma I „ În cazul unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se aplică
alineatul (2), părţile pot alege, în conformitate cu articolul 3, numai una dintre următoarele legi:
.... în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al cărui cetăţean este titularul poliţei de
asigurare” care este unică la nivelul statului federal.330
Literatura de specialitate331 arată că ipoteza în care părţile au desemnat legea
aplicabilă ca fiind cea statului federal este similară celei în care părţile au făcut
aplicabil dreptul european (în întregul său), soluţiile pentru deterimarea legii
aplicabile fiind, în consecinţă aceleaşi, unitare şi autonome faţă de interpretările date
de sistemele de drept naţionale. „Astfel, instanţa forului trebuie să procedeze la interpretarea
voinţei părţilor, pentru a vedea dacă din indiciile existente rezultă că ele au dorit să localizeze
raportul juridic în sfera sistemului legislativ al uneia dintre entităţile componente ale statului
federal. Asemenea indicii, pot fi, în cazul contractelor, de exemplu: locul încheierii contractului sau
locul executării contractului iar în cazul raporturilor necontractuale locul săvârşirii faptului,
reşedinţa obişnuită a uneia dintre părţi, etc. În situaţia în care nu există indicii ale voinţei părţilor,
localizarea se va face prin aplicarea normei conflictuale interne (interprovinciale) a statului federal
respectiv. Această situaţie apare ca o retrimitere forţată de gradul II. Dacă nicio asemenea normă
nu există, instanţa forului va localiza raportul juridic în sfera legii unităţii teritoriale cu care acel
raport prezintă legăturile cele mai strânse, adică clauza de salvare („escape clausae”) din art. 4
alin. (4) din Regulamentul Roma I conform căruia „În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi
determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este reglementat de legea ţării cu care are
cele mai strânse legături”, respectiv art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I potrivit căruia „În
cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit
mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la alineatul (1) sau la alineatul (2), se
aplică legea acelei alte ţări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în
special, pe o relaţie preexistentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu
respectiva faptă ilicită.”
În continuare literatura de specialitate,332 precizează că „la baza viziunii proprii
pe care Regulamentele o au aspura soluţionării conflictului în discuţie stau unele principii şi
obiective specifice ale legiuitorului european. Acestea, constau, mai ales, în îmbunătăţirea
previzibilităţii soluţiilor litigiilor şi a certitudinii privind dreptul aplicabil, salvgardarea soluţiilor
protective pentru partea considerată dezavantajată din raportul pe care îl consacră normele
conflictuale din Regulamente, precum şi facilitarea raţionamentului conflictual prin scutirea
329 Cetăţenia apare extrem de rar ca punct de legătură ăn regulamentele Rma I si Roma II.
330 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –Normele conflictuale în diferite
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p.35.
331 Ibidem.
332 Idem pp.35-36.
129
judecătorului de obligaţia de a lua în considerare normele conflictuale interprovinciale din dreptul

federal, la care trimite norma conflictuală din Regulament.”333
4. Prevederile Regulamentului Roma III şi Protocolului de la Haga din

23 noiembrie 2007
1. Regulamentul (UE) NR. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie

2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile
divorţului şi separării de corp334 (numit şi Roma III) în art. 14 cu denumirea marginală
„State membre cu două sau mai multe sisteme de drept aplicabile teritorial” dispune că ”În
cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale, fiecare având propriul sistem de drept
sau un ansamblu de norme privind aspectele reglementate de acest regulament, soluţiile conflictuale
sunt următoarele:
(a) orice trimitere la legea unui astfel de stat se interpretează, în scopul stabilirii legii
aplicabile în temeiul acestui regulament, ca referindu-se la legea în vigoare în unitatea teritorială
relevantă;
(b) orice trimitere la reşedinţa obişnuită în acel stat priveşte reşedinţa obişnuită într-o
unitate teritorială;
(c) orice trimitere la cetăţenie priveşte unitatea teritorială desemnată de legea respectivului
stat sau, în absenţa normelor relevante, unitatea teritorială pentru care au optat părţile sau, în
absenţa opţiunii, unitatea teritorială cu care unul dintre soţi sau ambii au cele mai strânse
legături.”
2. Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă

obligaţiilor de întreţinere335 dedică art. 16 „Sistemelor juridice neunitare cu caracter teritorial”.
Alin. (1) al art. 16 al Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 prevede
situaţia în care „într-un stat sunt două sau mai multe sisteme juridice sau regimuri de drept care
333 „Aceste principii şi obiective sunt comune cu cele pe care legiuitorul european le-a urmărit atunci
când a exclus retrimiterea, materie contractuală (art.20 din Regulamentul Roma I prevede:
„Aplicarea legii oricărei ţări determinate în temeiul prezentuluiregulament înseamnă aplicarea
normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional
privat, cu excepţia cazului în care prezentul regulament prevede altfel”) cât şi necontractuală (art. 24
din Regulamentul Roma II dispune: „Aplicarea legii oricărei ţări menţionate în prezentul regulament înseamnă
aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional privat”) aşa
încât între aceste articole şi cele privind soluţionarea conflictului cu legile statului există o perfectă
concordanţă logică.” Apud D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială –
Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013,
p. 36
334 Publicat în L 343/14 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 29.12.2010 consultat la adresa
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:343:0010:0016:RO:PDF pe 27
octombrie 2013.
335 DECIZIA CONSILIULUI din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de către Comunitatea Europeană
a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere publicată în
Jurnalul Oficial al UE nr. L331/19 din 16.12.2009 consultat la adresa: http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:331:0017:0023:ro:PDF
130
se aplică, în orice materie reglementată prin prezentul protocol, din unităţi teritoriale diferite
soluţiile conflictuale sunt următoarele:
(a) orice trimitere la legea unui stat se înţelege ca o trimitere, atunci când este cazul, la
legea în vigoare în unitatea teritorială relevantă;
(b) orice trimitere la autorităţile competente sau la organismele publice ale unui stat se
înţelege ca o trimitere, atunci când este cazul, la autorităţile autorizate să acţioneze în unitatea
teritorială relevantă;
(c) orice trimitere la reşedinţa obişnuită din respectivul stat se înţelege ca o trimitere, atunci
când este cazul, la reşedinţa obişnuită în unitatea teritorială relevantă;
(d) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie comună o au două persoane se înţelege ca o
trimitere la unitatea teritorială desemnată de legea respectivului stat sau, în absenţa unor norme
relevante, la unitatea teritorială cu care obligaţia de întreţinere are legătura cea mai strânsă;
(e) orice trimitere la statul a cărui cetăţenie o are o persoană se înţelege ca o trimitere la
unitatea teritorială desemnată de legea respectivului stat sau, în absenţa unor norme relevante, la
unitatea teritorială cu care persoana are legătura cea mai strânsă.”
Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că: „În sensul identificării legii aplicabile în
temeiul protocolului, în ceea ce priveşte un stat care include două sau mai multe unităţi teritoriale,
fiecare dintre acestea având propriul său sistem juridic sau propriul regim de drept cu privire la
materiile reglementate prin prezentul protocol, se aplică următoarele reguli:
(a) în cazul în care într-un astfel de stat există norme în vigoare care să stabilească
unitatea teritorială a cărei lege este aplicabilă, se aplică legea respectivei unităţi;
(b) în absenţa unor astfel de norme, se aplică legea unităţii teritoriale relevante, astfel cum
este definită la alineatul (1).
Alin. (3) din acelaşi articol precizează că „Prezentul articol nu se aplică unei
organizaţii regionale de integrare economică.”
8.3. CONFLICTELE DE LEGI INTERPROVINCIALE SAU

INTERREGIONALE
1. Precizări prealabile
Pe plan internaţional există state federale (SUA, Canda) în cadrul cărora

există statele federate sau confederale (Elveţia) care îşi au propriile legi. De
asemenea, există state în care legile sunt diferite de la provincie la alta sau de la o
regiune la alta (spre exemplu legile Angliei se deosebesc de cele ale Soţiei; legile
Alsaciei şi ale Lorenei sunt diferite faţă de cele care se aplică în restul Franţei).
Această împrejurare face ca privitor la un anumit raport juridic să existe mai multe
legi susceptibile a se aplica. Este o situaţie ce pare asemănătoare aceleia care se
numeşte conflict de legi. Conflictele de legi care pot apărea în cadrul unor astfel de
state poartă denumirea de conflicte între legile statelor federate sau conflicte de legi
interregionale ori conflicte de legi inerprovinciale.
131
Conflictele între legile statelor federate sau conflictele de legi interregionale

ori conflictele de legi inerprovinciale au fost şi sunt determinate de condiţiile istorice
în care s-au dezvoltat statele respective şi de atenţia acordată particularităţilor locale
din ţările menţionate.
În prezent, tendinţa generală este de unificare a reglementărilor legale din
statele în care coexistă mai multe sisteme legislative.
În cazul conflictului de legi între statele federate ori de tip federal, adunările
legiuitoare din fiecare stat component adoptă legile care sunt susceptibile să intre în
conflict. Conflictele între legile statelor federate sunt mai apropiate de conflictele de
legi propriu-zise decât conflictele legilor inerregionale sau interprovinciale. De
altminteri în SUA, conflictele interne şi cele internaţionale sunt analizate de difeirţi
autori sub denumirea generică de „conflict of laws.” 336
În cazul conflictelor legilor interregionale sau interprovinciale se exercită
controlul unei singure autorităţi centrale suverane care edictează ori admite aplicarea
unor legi diferite pentru fiecare regiune sau rpovincie.
Ca şi exemplu în materia relaţiilor de familie literatura de specialitate
străină si-a exprimat îngrijorarea că epoca postmodernă338 va duce la implozia şi
337
retragerea normelor juridice conflictuale din sfera relaţiilor de familie. Astfel, s-a
arătat că tehnologiile postmoderne le conferă membrilor de familie puterea de a
exploata diversitatea legilor şi a instanţelor de judecată, precum şi capacitatea de a
introduce situaţii familiale nerecunoscute de ordinea juridică a forului sub un
veşmânt juridic împrumutat din străinătate (a se vedea, de pildă, reglementările
privind procrearea asistată medical).
Se afirmă că tehnologiile postmoderne, prin fluxurile mondiale şi regionale
pe care le declanşează, nu pot răsturna norma conflictuală care supune raportul
familial legii statului cu care are cea mai strânsă legătură, ci o vor transforma într-o
normă conflictuală variabilă, în funcţie de caracterul inter sau intra civilizaţional al
litigiului.
336S., Deleanu. op. cit. p.89.

337 NC., Dareiscu. Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 1-15.
338 Postmodernismul este o mişcare artistică, o filosofie sau o condiţie existenţială, apărută după
modernism sau ca o reacţie la acesta. Dacă modernismul se recomandă drept apoteoză a căutării unei
estetici de către Iluminism, ca etică, dar şi ca epistemologie a autorităţii raţionale, postmodernismul
priveşte modul în care autoritatea unor entităţi ideale, uneori numite metanaraţiuni, este slăbită
ulterior prin procesul de fragmentare, consumerism şi de construcţie. Jean-François Lyotard a descris
acest curent drept o ,,neîncredere în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984). Lyotard crede că
postmodernismul atacă noţiunea unor universalii monolitice şi încurajează perspectivele fracturate,
fluide şi multiple. Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate lucrurile care au
venit după Modernitate. Aceasta indică determinaţiile sociologice, tehnologice, istorice sau de altă
natură care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte,
reprezintă un set de reacţii, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic sau filosofic la condiţia
postmodernităţii. Un termen conex este adjectivul postmodern, un adjectiv folosit pentru a descrie
condiţia omului contemporan sau apartenenţa la postmodernitate.
132
În cazul conflictului de legi regional se propune localizarea raporturilor

familiale prin intermediul punctelor de contact.
În cazul conflictului de legi dintre civilizaţii se propune adăugarea unei
clauze de excepţie normei conflictuale de mai sus, care să permită transpunerea
juridică, prin puncte de legătură subsidiare, a evoluţiei sentimentului de identitate al
cuplului.
Utilizarea normei conflictuale în această situaţie trebuie însoţită de
consultarea prealabilă a ordinelor juridice competente, pentru a împiedica naşterea
în străinătate a unor situaţii nerecunoscute de ordinea juridică a forului.
2. Aspecte comparative între conflictele de legi propriu-zise şi

conflictele de legi interregionale sau inerprovinciale ori între legile
statelor federate (sau federale)
Conflictele de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor

federate (sau federale)se deosebesc de conflictele de legi propriu-zise prin
următoarele:339
a. În ceea ce priveşte natura lor
Conflictele de legi apar între două state suverane şi independente, pe când în
cazul conflictului de legi interregionale sau inerprovinciale ori între legile statelor
federate (sau federale) este vorba de legile aceluiaşi stat, indiferent dacă este stat
unitar sau federal. Prin urmare în această situaţie conflictul de legi este doar aparent,
toate circumstanţele care pot să fie avute în vedere pentru localizarea raportului
juridic aparţin aceluiaşi stat. Din acest motiv hotărârile judecătoreşti date într-un stat
federal sau într-o provincie ori regiune se execută se excută într-un alt stat membru
al federaţiei sau într-o altă provincie al aceluiaşi stat ori regiune a aceluiaşi stat fără
exequatur sau altă formalitate.
b. În ceea ce priveşte posibilitatea de unificare a soluţionării conflictelor de legi şi a
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor federate.
Unificarea normelor conflictuale este mai uşor de realizat în cazul
conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale întrucât există o singură
autoritate centrală comparativ cu conflictele de legi, unde există autorităţi din state
diferite. Astfel, unificarea normelor se realizează fie pe cale legislativă, fie prin
339 I., P., Filipescu., A.,I., Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 47-49; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală.
Partea specială –Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013, p. 38; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Juridic, Bucureşti, 2012, pp.33-34; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 39-42; N., Diaconu. Drept internaţional privat, ediţia a
II-a, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.43; B., M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea
generală, Editura Wolters Kulwer, 2010, pp.84-94.
133
practica instanţelor de judecată, fie în condiţiile sistemului juridic al respectivului

stat.
Pe de altă parte, poate să fie evidenţiată şi o tendiţă de unificare a normelor
materiale. Spre exemplu, în Elveţia conflictele de legi intercantonale au dispărut ca
urmare a unificării normelor de drept privat.
Unificarea normelor conflictuale în cadrul statelor federale este posbilă prin
adoptarea unor legi federale, dar acest proces este îngreunat de necesitatea
dceterminării naturii juridice a unor instituţii civile şi comerciale, ceea ce poate să
aducă atingere autonomiei legislative a statelor membre. În lipsa reglementărilor
legale la nivelul federaţiei revine fiecărui stat federat obligaţia de a stabili modul de
soluţionare a conflictelor între legile statelor componente.
c. În ceea ce priveşte modul de soluţionare a conflictelor de legi şi a conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale ori între legile statelor federate.
Regulile de soluţionare a conflictelor de legi nu sunt obligatorii pentru
soluţionarea conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile
statelor federate. De altfel, în unele situaţii, rezolvările sunt in mod inevitabil
diferite. Spre exemplu, în numeroase ţări statul personal este supus legii naţionale, în
conflictele interprovinciale sau între legile statelor federate, statutul persoanl, nu este
reglementat în mod obişnuit de legea naţională, deoarece cetăţenia este unică, ci este
reglementat de lex domicilii.
În unele cazuri conflictele de legi din statele membre ale federaţiei sunt
soluţionate ca şi conflictele de legi, adică după aceleaşi reguli. Spre exemplu, în faţa
instanţelor unui stat federat din SUA, legile altui stat federat din SUA, sunt tot atât
de străine ca şi legile oricărui alt stat, ca de exemplu, ale Franţei.
Hotărârile judecătoreşti date în conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate se consideră precedente judiciare,
pentru soluţionarea conflictelor de legi internaţionale şi invers, hotărârile
judecătoreşti date în conflictele de legi internaţionale sunt considerate precedente
judiciare, pentru conflictele de legi interregionale sau interprovinciale ori între legile
statelor federate.
d. În ceea ce priveşte ordinea publică
Ordinea publică nu poate să fie invocată în cazul conflictelor de legi
interregionale sau interprovinciale, întrucât legile provinciilor sau regiunilor sunt
edictate de acelaşi legiuitor. Totodată, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-o
provincie sau regiune se execută în altă provincie sau regiune din statul unde există
asemenea conflicte fără a fi nevoie de exequatur sau altă formalitate.
În cazul conflictelor de legi din statele federate ordinea publică poate să fie
invocată pentru a înlătura legea competentă, deoarece fiecare stat membru are
propria adunare legiuitoare. Precizăm că ordinea publică este foarte puţin invocată
în cazul conflictului între legile statelor federate deoarece au în vedere concepţia
legislativă de la nivelul statului federal.
134
e. În ceea ce priveşte retrimiterea

Retrimiterea nu este posibilă în materia conflictelor de legi interregionale sau
interprovinciale ori între legile statelor federate în ipoteza în care norma conflictuală
a instanţei de judecată trimite la legea unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, iar dreptul acelei ţări stabileşte care sunt reglementările legale aplicabile.
În literatura de specialitate340 s-a arătat că este posibil să apară un caz de
retrimitere forţată de gradul II. Astfel, atunci când norma conflictuală română
trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în acel stat nu există o lege
federală privind statutul personal, ci numai legi aparţinând statelor componente ale
fedraţiei, punctul de legătură cetăţenia trebuie schimbat cu domiciliul, care operează
o trimitere forţată mai departe (retrimitere de gradul II) la legea statului membru al
federaţiei, care va determina statutul personal.
3. Teroiile propuse de dreptul comparat în scopul determinării

legii aplicabile, dintre legile statului în care coexistă mai multe
sisteme legislative
Pe planul dreptului comparat341 au fost propuse teorii diferite în scopul

determinării legii aplicabile, dintre legile statului în care coexistă mai multe sisteme
legislative.
Prima teorie342 susţine că norma conflictuală a forului încetează în
momentul în care desemnează, în calitate de lege aplicabilă raportului juridic cu
element străin, legea unui anumit stat. Determinarea normelor materiale aplicabile se
va realiza apoi cu ajutorul regulilor speciale priviotare la conflictele interne de legi în
spaţiu din ţara la al cărei sistem de drept a trimis norma conflictuală a instanţei de
judecată. Spre exemplu, în situaţia în care norma conflictuală trimite la legea Marii
Britanii, prevederile legale din această ţară vor stabili dacă se vor aplica dispoziţiile
legii engleze sau scoţiene ori celei irlandeze. Dacă nu vor exista în statul desemnat
de către norma conflictuală a forului reglementări legale referitoare la stabilirea legii
interne aplicabile, atunci, instanţa de judecată se va raporta la legea statului cu care
raportul juridic are cele mai strânse legături.
Teroia a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţiile de la Haga din 5
octombire 1961 referiotare la protecţia minorilor şi de cea referitoare la forma dispoziţiilor
testamentare; Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privitoare la adopţie;
Convenţia de la Haga din 2 octombire 1973 privitoare la obligaţiile alimentare.
Cea de-a doua teorie343 are în vedere conflictele de legi interne care au
aceeaşi natură juridică ca şi conflictele de legi propriu-zise. Ca atare, instanţa de
340 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 56; S., Deleanu.
Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 91.
341S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
91.
342 Idem, pp. 91-92.
343 Idem, pp.92-93.
135
judecată nu trebuie să ţină seama de prevederile legale prin care se soluţionează

conflictele interne de legi din statul la al cărui sistem juridic a trimis norma
conflictuală a forului, după cum instanţa nu este obligată nici să ia în considerare
reguli străine prin care se rezolvă conflictele de legi propriu-zise. Astfel, instanţa
trebuie să determine cu ajutorul propriilor norme conflictuale nu numai legea
statului în care coeexistă mai multe sisteme legislative, ci, deopotrivă, legea regiunii
sua a statului federat care urmează să se aplice. Spre exemplu, în cazul în care norma
conflictuală a forului trimite la legea SUA, fiecare stat federat va fi privit, pentru
determinarea legii aplicabile, asemenea unei ţări de sine stătătoare. Deci, legile
statelor federate din SUA vor fi considerate, în circumstanţele evocate, legi străine,
după cum sunt legi străine şi reglementările legale din oricare altă ţară.
Teroia a fost consacrată, spre exemplu, de: Convenţia de la Roma din 1980
referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale; Convenţia de la Haga din 4 mai 1971
privitoare la accidentele de circulaţie; Convenţia de la Haga din 16 iunie 1977 referitoare la
legea aplicabilă contractelor de intermediere şi reprezentări; Convenţia de la Haga din 22
decembrie 1986 priviotare la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.
Literatura de specialitate344 precizează că „în convenţiile internaţionale încheiate
mai recent a fost adoptată concepţia conform căreia legea aplicabilă este stabilită numai cu ajutorul
normelor conflictuale ale forului, chiar dacă în statul străin există prevederi elgale consacrate
modului de soluţionare a conflictelor interne de legi în spaţiu, care conduc la rezolvări diferite.
Această concepţie ţine seama, în mod adecvat, de principiul potrivit căruia normele conflictuale
bilaterale permit determinarea legii competente, independent de domeniul de aplicare care a fost
atribuit acestora de către legiuitorul străin.”
Cea de-a treia teorie susţine că norma conflictuală a forului trimite la legea
statului, în situaţia conflictelor interregionale sau interprovinciale, respectiv, la legea
statelor membre, în cazul conflictelor între legile statelor federate.345 Prin această
teorie se încercă, concilierea concepţiilor prezentate anterior, pornindu-se de la
ideea că doar conflictele de legi interregionale sau interprovinciale sunt conflicte
interne, în timp ce conflictele între legile statelor federate pot să fie asimilate
conflictelor de legi propiru-zise. Conflictele de legi interregionale sau
interprovinciale sunt considerate conflicte interne, deoarece legiutorul este unic iar
conflictele între legile statelor federate sunt calificate ca fiind conflicte veritabile,
deoarece fiecare stat membru are propria sa ordine juridică.346
Literatura de specialitate susţine că „această teorie este dificil de pus în practică,
pentru că, după cum demonstrează studiile de drept comparat în materie, distincţia între conflictele
de legi interregionale sau interprovinciale şi conflictele între legile statelor federate, este adesea,
controversată.”347
344 Idem, p. 93.

345 P., Mayer. op. cit. p.162.
346 P. Mayer. Op. cit. pp. 69-71.
347 H., Battifol. P., Lagarde, op. cit., vol I, nota 258, p, 435.
136
Ne alăturăm opinei348 care susţine că în situaţia în care, la nivelul statului

federal nu există prevederi legale prin care să se rezolve conflictele între legile
statelor federate, ar trebui să se analizeze mai întâi dacă normele conflictuale ale
statelor federate concordă sau nu cu privire la legea aplicabilă astfel: dacă normele
conflictuale ale statelor federate concordă ar trebui să fie luată în considerare legea
indicată, în mod cumulativ, de normele conflictuale care sunt în prezenţă; dacă
normele conflictuale ale statelor federate trimit la legi diferite, va fi aplicată legea
statului federat are cele mai strânse legături cu raportul juridic respectiv.
8.4. CONFLICTUL DE LEGI ÎN CAZUL

SUCCESIUNII DE STATE
În ipoteza în care, între momentul naşterii raporutlui juridic şi cel al judecării

litigiului, statul la a cărui sistem de drept trimite norma conflictuală a organului de
jurisdicţie dintr-o ţară terţă (de exemplu România) a dispărut se pune problema dacă
va fi aplicată legea statului care a încetat să existe sau a statului succesor.349
Pentru soluţionarea acestei probleme, se impune a se face următoarea
distincţie:350
a. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin constrângere;
b. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin contopirea
voluntară cu o altă ţară.
a. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin constrângere.

În această situaţie au fost propuse într-o primă opinie următoarele soluţii:351
 Să se aplice cu titlu de lex causae reglementarea statului dispărut, în ultima ei
formulare în vigoare înainte de suprimarea acelui stat. De aici rezultă, per a contrario,
că sistemul de drept al statului succesor se exclude, chiar dacă a fost declarat, în
mod expres, ca fiind retoractiv;
 Să se ţină seama de realitate independent de implicaţiile ei politice, urmând
să fie aplicată legea nouă edicată de către statul anexat;
 Organul de jurisdicţie să aprecieze în concret circumstanţele locale, spre a
declara legea nouă sau legea veche care validează actele juridice patrimoniale ori
nepatrimoniale încheiate de locuitorii statului desfiinţat. Această teorie este
p. 94.
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 39; S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 85-86.
350 ibidem
351 O, Căpăţină. Caracteristici ale dreptului tranzitor în raporturile de comerţ internaţional, Revista de drept
comercial nr. 1/1995 pp.25-26.
137
întemeiată pe interesele legitime ale persoanelor nemijlocit afectate prin faptul

schimbării abuzive de suveranitate.
Într-o altă opinie se susţine teoria eclectică, întrucît aceasta ia în considerare
atât o necesară reacţie de boicot, faţă de actele nelegitime de încorporare a unor
state mici şi mijlocii,352 cât şi realităţile existente după ce statul străin a fost desfiinţat
prin constrîngere.353
Organele de jurisidicţie vor putea să aplice reglementările legale iniţiale, în
cazul în care conflictul armat nu a încetat sau dacă statul succesor foloseşte în
continuare ameninţările cu utilizarea forţei, în scopul consolidării autorităţii sale.
Totuşi, dacă ţara căreia îi aparţine organul de jurisdicţie a recunoscut statul succesor,
legiel acestuia urmează să fie aplicate de către instanţa de judecată.354
Într-o altă opinie355 se consideră că dacă statul străin a fost desfiinţat prin
constrăngere, să se mergă pe ideea intereselor legitime ale persoanelor afectate
nemiijlocit prin schimbarea abuzivă de suveranitate. Practic, în aplicarea acestei
soluţii, urmează a se ţine seama de voinţa reală a părţilor actului juridic şi de
principiul că actul trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice.
b. Situaţia în care statul străin a fost desfiinţat prin contopirea

voluntară cu o altă ţară.
În această situaţie se vor aplica regulile de drept tranzitoriu din Tratatul de
unificare a celor două state.356 În principiu organul de jurisdicţie va ţine seama de
dispoziţiile intertemporale din lex causae, (la care spre exemplu norma conflictuală
română a trimis) iar nu de cele stabilite de lex fori (legea română).357
352 Această reacţie s-a manifestat în jurisprudenţa nord-americană, engleză şi franceză cu prilejul
înglobării de către Uniunea Sovietică, în anul 1940, a Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. apud. S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 86, nota
de subsol 1.
353S ., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.86
354 Ibidem.
356 O asemena soluţie este posbilă în cazul Tratatului de unificare a celor două Germanii din 1990,
care conţine şi anumite dispoziţii rpiivnd dreptul tranzitoriu.

internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 86.
138
8.5. CONFLICTUL DE LEGI ÎN CAZUL STATULUI

NERECUNOSCUT
Ipoteza avută în vedere este cea în care norma conflictuală a forului trimite
la sistemul de drept al unui stat pe care statul forului nu-l recunoaşte.358
Soluţia general admisă în literatura de specialitate şi practica judecătorească
este aceea că legile unui stat nerecunoscut de legea forului pot da naştere la conflicte
de legi.
În sprijinul acestei soluţii se pot aduce cel puţin următoarele argumente:
 recunoaşterea statului străin de către statul forului, are în principiu caracter
declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv. În caz contrar, consecinţa ar fi
încălcarea suveranităţii statulu străin respectiv;
 dacă nu se aplică legile statului nerecunoscut, atunci ar trebui să se aplice
cele care au existat anterior, în acel stat, ceea ce poate duce la consecinţe injuste
pentru părţi;
 fiind vorba de raporturi de drept privat, ar fi injust ca drepturile persoanelor
participante să fie micşorate sau înlăturate pe motivul că aceste persoane aparţin
unui stat nerecunoscut.
8.6. CONFLICTUL INTERPESONAL
Conflictele interpesonale apar în situaţia în care, în cadrul aceluiaşi stat,

persoanele sunt supuse în funcţie de criteriul etniei sau al confesiunii, unor legi şi
eventual unor jurisdicţii diferite. Aceste conflicte sunt specifice ţărilor care nu sunt
laice. De asemenea, conflicte interpesonale au existat şi în ţările colonizate, unde
legile aplicabile erau stabilite după originea locală sau europeană a subiecţilor de
drept.
Conflictele interpesonale prezintă importanţă pentru dreptul internaţinal
privat român spre exemplu, în următoarele situaţii:
 atunci când norma conflictuală a forului (legea română) trimite la legea unui
asemenea stat, pentru a reglementa statutul personal, trebuie văzut cărei colectivităţi
îi aparţine persoana în cauză, pentru a se putea stabili astfel ce lege de fond i se
aplică;
 atunci când se pune problema executării în România a unei hotărâri
pronunţate de un tribunal de colectivitate (confesional) din străinătate, instanţa
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 87-88; I.,P., Filipescu.
139
română de exquatur trebuie să verifice şi comptenţa acestui tribunal, în conformitate

cu legea statului unde hotărârea a fost pronunţată.
Conflictele interpesonale apar mai ales în problemele de familie, în special în
sistemul de drept în care religia produce efecte juridice, precum în dreptul mozaic,
musulman, hindus.
Prevederi având ca scop soluţionarea conflictelor personale sunt inserate în
unele Regulamente ale UE (spre exemplu, art.14 din Regulamentul Roma III; art. 17
din Protocolul la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de
întreţinere) şi convenţii internaţionale la care România este parte.
1. Prezentaţi conflictul de legi dintre legile statului în care coexistă mai multe
sisteme legislative.
2. Ce înţelegeţi prin conflictele de legi interprovinciale sau interregionale?
3. Prezentaţi conflictul de legi în cazul succesiunii de state.
4. Explicaţi conflictul de legi în cazul statului necunoscut.
5. Ce se înţelege prin conflictul de legi interpersonal?
CH Beck, Bucureşti, 2013, pp. 31-41.
140
Titlul II
PROBLEME GENERALE PRIVIND
PRINCIPALELE FELURI DE CONFLICTE
CARE POT APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU
RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT
141
142
Lecţia 9
CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII
 Să definească şi să înţeleagă noţiunea de calificare;
 Să definească şi să înţeleagă noţiunea de conflict de calificări;
 Să dea exemple de conflicte de calificări;
 Să prezinte felurile de calificare în dreptul internaţional privat român;
 Să înţeleagă şi să expună după ce lege se face calificarea în dreptul
internaţional privat român.
Conţinutul359 şi legătura normei conflictuale se determină cu ajutorul unor

noţiuni juridice.
Conţinutul normei conflictuale poate consta în următoarele noţiuni:
 starea civilă (art. 2568 alin. (1) C. civ.);
 capacitatea juridică a persoanei fizice (art. 2572 C. civ.);
 persoana juridică (art. 2571 şi art. 2580 C. Civ.);
 condiţiile de fond şi de formă ale actului juridc (art.2637 C. civ., art. 2639
C.civ.);
 regimul matrimonial (art. 2590- art. 2593 C. civ., art. 2595 C. civ) ;
 convenţia matrimonială (art. 2593 - art. 2594 C. civ);
 moştenire (art. 2633- art. 2636 C. civ.); etc..
Spre exemplu, art. 2595 alin. (1) C. civ. „Masurile de publicitate şi opozabiliatea
regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
Constituie conţinut al acestei norme conflictuale expresia „Masurile de
publicitate şi opozabiliatea regimului matrimonial faţă de terţi (...).”
Conţinutul normei conflictuale determină câmpul de aplicare în spaţiu al
unei legi.
Legatura normei conflictuale este redată prin noţiuni precum:
 cetăţenia (art. 2572 alin. (1) C. civ.);
 locul încheierii contractului (art. 11 alin. (1) din Regulamentul Roma I);
 reşedinţa obişnuită a persoanei fizice sau juridice (art. 2570 C. civ.);
 sediul social al persoanei juridice (art. 2580 C. civ.), etc.
În exemplul de mai sus, legătura normei conflictuale este expresia: „(...) sunt
supuse legii aplicabile regimului matrimonial.”
„În procesul aplicării ei, norma conflictuală trebuie „confruntată” cu raportul juridic
concret dintre părţi, care constituie situaţia de fapt, cu scopul de a vedea în conţinutul sau legătura
359 A se vedea capitolul referitor la Conţinutul dreptului internaţional privat.
143
cărei norme conflictuale intră respectivul raport juridic (eventual litigios). Pentru a „aduce la acelaşi
numitor”, în scopul de a putea fi comparate, cele două elemente ale raţionamentului logico-juridic
(silogismul juridic) care se face în acest caz, şi anume norma conflictuală-abstractă- (care reprezintă
premisa majoră a silogismului juridic) şi raportul juridic -concret- (care formează premisa minoră a
acelui raţionament), etse necesar ca acestea să fie calificate.”
9.2. NOŢIUNEA DE CALIFICARE
Aplicarea dreptului internaţional privat este imposibilă fără descifrarea

înţelesului normelor juridice specifice acestei ramuri şi fără clasificarea speţelor
deduse judecăţii pe categorii. Această dublă operaţiune mentală pe care trebuie să o
facă judecătorul se numeşte calificare.
Noţiunea de calificare este definită de autori.360 În privinţa definirii noţiunii
de „calificare” ne realiem opiniei potrivit căreia, în realizarea calificării este preferabil
să se pornească de la situaţia de fapt concretă, nu de la normele în prezenţă.
Îndiferent dacă este vorba de dreptul internaţional privat român sau străin
observăm că noţiunea de calificare poate fi privită din două puncte de vedere:
 pe de o parte explică sensul noţiunilor utilizate de norma conflictuală în
conţinut şi legătură. Calificarea presupune aşadar, înţelesul noţiunilor de „starea
civilă”, „capacitatea juridică a persoanei fizice”, „cetăţenie”, „locul încheierii contractului”;
 pe de altă parte înseamnă operaţiunea de determinare a normei conflictuale
aplicabile situaţiei juridice concrete, prin încadrarea acestei situaţii în conţinutul
uneia din normele conflictuale ale forului. De exemplu, în cazul în care două
persoane de cetăţenie diferită încheie o căsătorie civilă în ţara unuia dintre ei şi, după
un anumit interval de timp, soţul care are cetăţenia statului unde s-a realizat
căsătoria solicită divorţul, iar celălalt soţ invocă, printr-o cerere reconvenţională,
nulitatea căsătoriei, pe motiv că, potrivit legii sale naţionale, căsătoria trebuia
încheiată în formă religioasă, instanţa de judecată va fi obligată să stabilească dacă
caracterul civil sau religios al căsătoriei este o condiţie de formă ori fond a acesteia.
În ipoteza în care este vorba de o condiţie de formă, se va lua în considerare norma
conflictuală conform căreia forma căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul
căruia ea se celebrează. Dacă este privită ca o condiţie de fond, se va aplica norma
conflictuală corespunzător căreia condiţiile de fond cerute pentru încheierea
360 N., Diaconu. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara, Bucuresti,
2013, pp. 91-103; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, pp. 98-113; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie revizuită
şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 82-96; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 52-67; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 200-245; O.,
Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2008, pp.86-90; D.,A.,Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala. Normele conflictuale
in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 57-70.
144
căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Dacă
plecăm în realizarea calificării de la normele în prezenţă vom observa că, analizarea
reglementărilor legale din sistemele de drept care se găsesc în conflict poate să
conducă la situaţii de cumul sau de lacună. Astfel, în exemplul nostru, în cazul în
care cercetam prevederile legale consacrate caracterului religios al căsătoriei pentru a
determina sensul, întinderea şi trăsăturile căsătoriei din punct de vedere religios, în
contextul sistemului de drept căruia aparţine, chiar folosind categoriile juridice
conţinute de lex fori vom ajunge la concluzia că o asemenea cerinţă constiuie o
condiţie de fond a căsătoriei. Dacă, ne raportăm apoi la dispoziţiile legale din ţara
unde a fost celebrată căsătoria, exigenţa oficierii căsătoriei în faţa delegatului de stare
civilă, va fi considerată o condiţie de formă a căsătoriei. Observăm că, se ajunge la
aplicarea cumulativă a legilor din statul soţului care a formulat cererea
reconvenţională şi, respectiv, din ţara unde a fost încheiată căsătoria. În schimb,
dacă în exemplul nostru, pornim de la situaţia de fapt concretă sau de la problema
de drept pusă în discuţie, prin cererea reconvenţională de către unul dintre soţi,
răspunsul pe care îl va formula instanţa de judecată va fi unic, întrucât există o
singura problemă ridicată de reclamant. În consecinţă, calificarea aspectelor
privitoare la obiectul calificării, înlătură orice incoerenţe referioare la norma
conflictuală care va fi luată în considerare de către organul de jurisdicţie.
În dreptul european, semnificaţia practică a unei opţiuni în favoarea unuia
dintre modurile de calificare este atenuată prin prevederile care arată aspectele cu
privire la care nu se aplică dispoziţiile legale europene (de exemplu, în cuprinsul art.
1 din Regulamentul Roma I şi a art. 1 din Regulamentul Roma II) şi prin precizarea
problemelor de drept care sunt supuse legii aplicabile. (de exemplu, în cuprinsul art.
12 din Regulamentul Roma I şi a art. 15 din Regulamentul Roma II).
O altă observaţie priveşte interpretarea noţiunilor juridice din conţinutul şi
legătura normei conflictuale. Chiar dacă, pentru stabilirea legii aplicabile raportului
juridic cu eement de extraneitate sunt necesare ambele noţiuni, în cazul calificării
interesează în primul rând lămurirea sensului n noţiunilor din conţinutul normei
conflcituale, întrcât de această operaţiune depinde chiar norma conflictuală care va
fi luată în considerare.
9.3. CONFLICTUL DE CALIFICĂRI
1. Definiţia noţiunii de „conflict de calificări”
Operaţiunea calificării a fost observată de Charles Doumoulin dar pusă

pentru prima data în discuţie de Franz Kahn în 1891 sub numele de „conflicte latente”
şi de Etienne Bartin în 1897, într-un articol publicat în Journal de droit international
privé, reluat ulterior în Études de droit international privé. Examinând practica judiciară
Bartin a observat că în speţe asemănătoare, în care se aplică aceleaşi reguli
conflictuale, instanţe din diverse ţări aplică soluţii diferite. Astfel, Bartin pune
145
problema conflictului de calificări în situaţia în care acelaşi raport de drept internaţional

privat este încadrat în sisteme de drept care vin în contact în conţinutul unor norme
conflictuale complet diferite.
Noţiunile juridice care exprimă conţinutul şi punctul de legătură al normei
conflictuale pot să nu aibă acelaşi înţeles în sistemele de drept care sunt în prezenţă
cu privire la un raport juridic. În cazul în care aceeaşi noţiune juridică are accepţiuni
diferite în sistemele de drept aplicabile unui raport juridic, există un conflict de
calificări.
Deci, prin conflict de calificări înţelegem, situaţia care apare atunci când
noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme conflictuale au înţelesuri diferite
în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport juridic.
2. Exemple de „conflicte de calificări”
Prezentăm în continuare câteva exemple de ”conflicte de calificări” privind:

1. conţinutul normei conflictuale;
2. legătura normei conflictuale.361
1. Exemple de conflicte de calificări privind conţinutul normei

conflictuale
Speţa soţilor Bartholo

Doi cetăţeni maltezi, soţii Bartholo se căsătoresc în Malta fără a încheia o
convenţie matrimonială (o convenţie determinând regimul bunurilor în timpul
căsătoriei). După o perioadă de timp de la căsătoria lor şi numai accidental soţii s-au
stabilit în Algeria franceză unde soţul dobândeşte bunuri imobile. La moartea
soţului, soţia pretinde averea lăsată de soţul ei întemeindu-şi pretenţia pe două
argumente:
 Ca succesoare a soţului dar potrivit legii franceze din anul 1889 soţul
supraveţuitor nu avea drept la succesiune. Bunurile imobile se găseau pe teritoriu
francez. Devoluţiunea ereditară a imobilelor situate pe teritoriul francez depindea de
legea locului unde bunurile imobile erau situate. Deci, după legea franceză,
pretenţiile erau calificate ca drept succesoral şi determinau competenţa legii franceze
361 N., Diaconu. Drept internaţional privat. Curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara,
Bucuresti, 2013, pp. 91-103; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 98-113; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie
revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 82-96; D., Lupaşcu. D.,
Ungureanu. Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 52-67; B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 200-
245; O., Ungureanu. C., Jugastru. A.,Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, pp.86-90; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele
conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 57-70.
146
(ca lege a locului situării imobilelor) după care soţiei supraveţuitoare nu i se atribuie
nimic;
 Soţia mai putea pretinde un drept la averea rămasă de pe urma soţului în
virtutea regimului legal al bunurilor soţilor în timpul căsătoriei. Din acest punct de
vedere legea din Malta acorda soţiei, în afară de jumătate din bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, încă o parte din bunurile deţinute în comun ca soţ supraveţuitor.
Regimul bunurilor soţilor în timpul căsătoriei era supus legii malteze pentru că după
căsătorie, soţii au rămas un timp apreciabil în Malta şi abia mai târziu s-au stabilit în
Malta teritoriu francez. Din punct de vedere al legii franceze soţii aveau regimul
matrimonial al legii malteze.362 Problema care s-a pus a fost de a determina natura
pretenţiilor şi de a şti care lege se aplică: legea malteză sau legea franceză?
Judecătorul a calificat după legea franceză adică după legea forului. Ca atare avantajele
acordate de legea malteză erau calificate după legea franceză ca drept la moştenire şi
potrivit Codului civil francez de atunci soţia nu putea primi succesiunea. Bartin, a
aprobat calificarea după legea forului, calificare ce este larg răspândită şi astăzi în
practica dreptului internaţional privat contemporan.
Speţa testamentul olandezului

Un cetăţean olandez întocmeşte în Franţa un testament olograf. Valabilitatea
acestui testament este contestată printr-o acţiune introdusă în faţa instanţei franceze.
În conformitate cu legislaţia franceză, precum şi cu cea olandeză, capacitatea
persoanei de a încheia acte juridice este supusă legii sale naţionale, iar forma actelor
juridice legii locului încheierii lor. Dar dispoziţiile Codului civil olandez nu permit ca
olandezul domiciliat în străinătate să facă un testament în formă olografă. Caracterul
olograf al testamentului poate fi socotit ca o problemă de capacitate sau ca o
problemă de formă a actelor juridice. În consecinţă, testamentul olograf este valabil
pentru instanţa franceză dar va fi declarat nul de instanţa olandeză.
Această speţă este valoroasă nu doar din punct de vedere istoric363 deoarece
mai există încă state ca de exemplu Portugalia, unde un cetăţean portughez nu poate
să testeze în formă olografă nici chiar într-o ţară care admite ca valabil testamentul
olograf.364
Contract de vânzare –cumpărare între o firmă română şi o societate în

comandită simplă cu sediul în Germania
Societatea germană a acţionat firma română în faţa instanţei arbitrale de
comerţ internaţional pentru pretenţii legate de acest contract. Firma română a
ridicat nexcepţia lipsei „capacităţii procesuale active” a societăţii germane, invocând
faptul că, în conformitate cu dreptul român, o entitate fără personalitate juridică nu
362 Regimul matrimonial era guvernat în Malta de convenţia expresă a părţilor ori în lipsă de legea
unde soţii intenţionau să-şi fixeze domiciliul după căsătorie.
363 Ţările de Jos au ratificat în 1982 Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 asupra conflictelor de legi
în materia succesiunilor prin care se recunoaşte valabilitatea testamentului olograf.

364 A se vedea art. 65 alin. 2, art.210 din Codul civil portughez.
147
poate acţiona în justiţie. Conform dreptului german, deşi, societăţile în comandită

simplă nu au personalitate juridică beneficiază totuşi de capacitate procesuală.
Problema care s-a pus în faţa instanţei arbitrale a fost cea a calificării instituţiei
„capacităţii procesuale”. Dacă această insituţie este calificată ca o problemă de
procedură, ea va fi supusă normei conflictuale lex fori care, în speţă era dreptul
român, conform căruia respectiva societate comercială nu ar fi avut capacitate
procesuală, fiind lipsită de personalitate juridică. Dacă însă, capacitatea procesuală
este calificată ca o problemă de capacitate, ea intră în conţinutul normei conflictuale
lex societatis (care se referă la statutul organic – inclusiv capacitatea juridică - a
societăţilor comerciale) şi care, în speţă, trimite la dreptul german, deoarece sediul
societăţii era în Germania. Conform dreptului german, societatea are „capacitate
procesuală,” deşi nu are personalitate juridică. Instanţa arbitrală a făcut calificarea
conform dreptului român,365 care interpretează „capacitatea procesuală” ca o problemă
de capacitate, şi deci a introdus-o în conţinutul normei conflictuale lex societatis, care
trimite la dreptul german conform căruia societatea acea capacitate procesuală. În
consecinţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale a societăţii germane, invocată de
partea română, a fost respinsă.
Cui revine moştenirea în cazul în care de cujus nu are moştenitori?

Doi soţi chinezi care au reşedinţa obişnuită în România şi care au dobândit
aici bunuri mobile şi imobile mor fără moştenitori. Se ridică problema cui vor fi
atribuite aceste bunuri şi cu ce titlu? Vor reveni statului pe teritoriul căruia îşi aveau
reşedinţa obişnuită la data morţii? Vor reveni statului ai cărui cetăţeni sunt defuncţii
– statul chinez - sau vor intra în patrimoniul statului pe teritoriul căruia se găsesc
bunurile vacante – statul român? Va trebui să calificăm dreptul statului asupra
bunurilor vacante. Dacă apreciem că dreptul statului asupra bunurilor vacante este
un drept de moştenire, atunci bunurile respective vor reveni statului ai cărui cetăţeni
erau defuncţii, respectiv statului chinez. Dacă acele bunuri trec în patrimoniul
statului ca bunuri fără stăpâni, res nullius, ele trebuie atribuite cu acest titlu statului pe
teritoriu căruia se găsesc, deci statului român.
De asemenea, dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe
teritoriul său poate fi calificat ca un drept la moştenire, supus legii succesiunii (lex
succesionis), sau ca un drept originar al statului, decurgând din suveranitatea sa, caz în
care se va aplica caz în care se va aplica legea locului situării bunului (lex rei sitae).
365În momentul soluţionării cauzei, calificarea a fost făcută conform principiilor generale de drpet şi
practicii judiciare româneşti. În prezent acestă claificare este prevăzută în art. 1082 C. Proc. Civ.
„Capaciatatea procesuală a fiecăreia dintre părţile în proces este guvernată de legea sa naţională” (similar cu art.
158 din Legea nr. 105/1992)
148
2. Exemple de conflicte de calificări privind legătura normei

conflictuale
Prezentăm urmatoarele de conflicte de calificări care au legătură cu norma
conflictuală:
a. Sediul social poate fi calificat ca fiind fie sediul real, (conform art. 2571
alin (2) şi alin (3) C. Civ.) fie sediu statuar, fie sediu principal al persoanei juridice.
b. Momentul şi locul încheierii contractului între absenţi sunt diferite în
funcţie de sistemul avut în vedere, care poate fi cel al emisiunii acceptării, al
expedierii-cceptării (de regulă în dreptul englez de common law), al recepţiei acceptării
(conform art. 1186 alin. (1) C. civ. şi art. 15 alin. (1) din Convenţia de la Viena din
1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri) sau al informării. În cazul
emisiunii acceptării şi al expedierii acceptării contractul se consideră format la
momentul las care oferta este acceptată, respectiv, când acceptarea a fost expediată
către ofertant. În consecinţă locul încheierii contractului este în statul în care se află
acceptantul.
c. locul executării contactului este diferit după cum plata este cherabilă sau
portabilă. În ipoteza în care plata este cherabilă, acesta se face în statul unde se află
debitorul. Daca plata, etse portabilă, ea se face în ţara unde se găseşte creditorul.
9.4. FELURILE CALIFICĂRII
În dreptul internaţional privat calificarea este de două feluri:366

 calificare primară;
 calificare secundară.
Prin calificare primară care se stabileşte legea aplicabilă raportului cu element
de extraneitate. În acest context, vor trebui definite noţiunile utilizate în conţinutul
tuturor normelor juridice conflictuale în vigoare în statul unde funcţionează, spre a
descoperi care dintre aceste norme juridice se poate aplica raportului de drept
internaţional privat cu care a fost sesizată. După ce s-a descoperit regula conflictuală
aplicabilă situaţiei juridice concrete, autoritatea va trebui să definească noţiunile ce
constituie legătura respectivei norme conflictuale, pentru a afla statul a cărui lege va
reglementa raportul juridic de drept internaţional privat. Ca atare, calificarea primară
se face după lex fori. Deci, în urma calificării primare, norma conflictuală bilaterală
366 N., Diaconu. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a VI-a, Editura Universitara,
Juridic, Bucureşti, 2013, pp.98-113; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie
Bucureşti, 2008, pp.86-90; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.Normele
conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 57-70.
149
generală se transformă într-o normă unilaterală, particulară, în care legătura trimite

cu precizie la legea unui anumit stat. Spre exemplu, art. 2586 alin. (1) C. Civ. privind
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat român dispune că: „
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia
dintre viitorii doi soţi la momentul celebrării căsătoriei”, se transformă după calificarea primară
(necesară pentru aflarea legii ce reglementează validitatea consimţământului dat la căsătoria unui
cetăţean francez cu un alt cetăţean francez) în următoarea regulă conflictuală: „Validitatea
consimţământului pentru încheierea căsătoriei între doi cetăţeni francezi este determinată de legea
franceză”.
Calificare secundară este subsecventă calificării primare şi intervine după ce s-a
făcut calificarea primară şi este o problemă a legii interne; deci, este dată de lex
causae. A face calificare secundară în cazul de mai sus, înseamnă să analizezi
condiţiile de validitate ale consimţământului dat la căsătorie după regulile Codului
civil francez.
9.5. LEGEA DUPĂ CARE SE FACE CALIFICAREA
În dreptul internaţional privat o problemă foarte discutată este cea

referitoare la legea după care se face calificarea primară. În principiu calificarea se
face după lex fori dar există şi opinii care susţin calificarea în funcţie de lex causae.
Calificarea după legea forului – lex fori - este susţinută de majoritatea
autorilor care îşi întemeiază opinia pe următoarele argumente:
 normele conflictuale sunt cuprinse în sistemul de drept al forului, adică sunt
norme naţionale, instanţa aplicând în principiu propriul său sistem de norme
conflictuale, adică după lex fori conform principiului „aceluia îi aparţine interpretarea
care a edictat norma” ( ejus est interpretari, cujus condere);
 calificarea este o problemă prealabilă soluţionării conflictului, iar operaţiunea
se poate efectua numai după legea forului.
 Calificarea după legea cauzei – lex causae – este susţinută de o serie de
specialişti.
Legea cauzei este legea străină competentă cu privire la un raport juridic sau
la unul din elementele sale. Argumentele pe care se bazează specialiştii sunt:
 legea străină normal competentă nu se poate aplica fără a ţine seama de
propria calificare;
 protecţia drepturilor născute sub imperiul legii străine se asigură prin corecta
ei aplicare.
În susţinerea acestei opinii vom folosi următorul exemplu: atunci când
trebuie să calificăm primar o instituţie juridică străină necunoscută dreptului
românesc, trebuie să parcurgem întâi faza de analiză, în care vom determina
caracteristicile esenţiale ale acestei instituţii conform legii străine după care vom
trece la faza de judecată (de clasificare), în care pe baza trăsăturilor fundamentale
decelate în prima etapă, vom asemăna instituţia respectivă cu una din instituţiile
150
juridice ale sistemului de drept românesc, urmând ca apoi să descoperim acea normă
conflictuală românească care are drept conţinut chiar instituţia românească
desemnată prin calificare. Din această cauză, instituţiile juridice ce slujesc drept
conţinuturi pentru normele conflictuale ale forului nu sunt identice cu instituţiile din
dreptul intern al forului.
Cu privire la legea după care se face calificarea secundară fiind o problemă
de drept intern, majoritatea doctrinei de drept internaţional privat indică lex causae,
adică legea care are cele mai strânse legături cu situaţia de fapt. Astfel, autoritatea
sesizată cu un raport de drept internaţional privat privind efectele patrimoniale ale
căsătoriei descoperă cu ajutorul normei conflictuale proprii, că este aplicabilă o lege
străină şi că noţiunile de: căsătorie şi efecte patrimoniale ale căsătoriei vor căpăta noi
înţelesuri, în acord cu prevederile sistemului de drept străin.
Totuşi există unele împrejurări în care calificarea nu se poate face după legea
forului. Excepţiile care sunt admise se referă la următoarele:
 autonomia de voinţă – părţile au libertatea să aleagă prin acordul lor legea
aplicabilă contractului precum şi calificările indicate în cauză;
 calificarea secundară – se face după legea desemnată a se aplica raportului
juridic;
 bunurile imobile - fiind reglementate de legea locului unde se găseşte situat
imobilul - lex rei sitae - şi calificarea va fi dată de aceeaşi lege;
 retrimiterea – normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui norme
conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat astfel
admiterea de către lex fori a retrimiterii implică luarea în considerare şi a calificării
date de legea străină;
 instituţii juridice necunoscute – unele instituţii juridice pot fi necunoscute de
legea forului ca de exemplu dreptul german permite copilului din afara căsătoriei de
a solicita unele sume de bani de la pretinsul tată;
 cetăţenia – apartenenţa persoanei fizice la un anumit stat – regulă ce va fi
luată în considerare numai atunci când persoana are o singură cetăţenie;
 calificarea autonomă – cerinţele specifice ale raporturilor cu element de
extraneitate, şi în special promovarea relaţiilor economice internaţionale, pot
impune anumite calificări distincte de legile care se află în conflict;
 convenţiile internaţionale – pentru evitarea dificultăţilor şi armonizarea soluţiilor,
uneori noţiunile incluse într-o convenţie internaţională sunt calificate chiar în textul
înţelegerii.
În ceea ce priveşte dreptul internaţional privat român, calificarea primară se
face după legea română, lege a forului pentru orice autoritate publică română.
151

1. Ce înţelegem prin noţiunea de calificare în dreptul internaţional privat
român?
2. Ce înţelegem prin noţiunea de conflict de calificări?
3. Daţi exemple de conflicte de calificări.
4. De câte feluri este calificarea în dreptul internaţional privat român?
5. După ce lege se face calificarea în dreptul internaţional privat român?
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept international privat. Partea generala. Partea speciala.
Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH
Beck, 2013, Bucureşti, pp. 57-70.
152
Lecţia 10.
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR
CONFLICTUALE ŞI RETRIMITEREA
 Să definească conflictul în spaţiu al normelor conflictuale;
 Să definească noţiunea de retrimitere;
 Să prezinte condiţiile retrimiterii;
 Să expună formele retrimiterii;
 Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în dreptul român;
 Să înţeleagă şi să expună retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative.
10.1. CONFLICTUL IN SPAŢIU AL NORMELOR

CONFLICTUALE
În situaţia în care sistemele de drept în prezenţă conţin norme conflictuale

care au puncte de legătură diferite spunem că există un conflict în spaţiu al normelor
conflictuale.
Conflictul se numeşte în „spaţiu” deoarece normele conflictuale din sistemele
de drept în prezenţă coexistă.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale este de doua feluri:367
 Pozitiv, atunci când fiecare normă confictuală trimite la propriul său sistem
de drept. De exemplu, se pune problema stării civile a unui cetăţean cu domiciliul în
Anglia. Dacă problema apare ăn faţa instanţei engleze, aceasta va aplica norma sa
confilctuală lex domicilii, care trimite la sistemul de drept englez, dacă însă problema
apare în faţa instanţei române, aceasta conform art. 2568 C. civ. va aplica dreptul
român. Totuşi conflictul pozitiv de norme conflictuale nu duce la retrimitere. Acest
conflict se soluţionează, în principiu, prin aplicarea normei conflictuale a forului, de
către instanţa competentă în soluţionarea litigiului. În situaţia în care ambele
instanţe, se declară deopotrivă competente, există o litispendenţă internaţională.
Juridic, Bucureşti, 2013, pp.114-139; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie
Bucureşti, 2008, pp. 91-101; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea
speciala.Normele conflictuale in diferite ramuri si institutii ale dreptului privat, Editura CH Beck, 2013, pp. 71-
78.
153
Astfel, sistemul de drept românesc, aplică dispoziţiile art. 1075 din C. de proc. civ.
care admite de principiu litispendenţa internaţională. De asemenea, vom aplica art. 9
din Regulamentul Bruxelles I în relaţiile cu celălalte ţări membre ale UE.
 Negativ, în situaţia în care niciuna din normele conflictuale în prezenţă nu
declară aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie trimite fiecare la sistemul de
drept al celuilalt stat, fie trimiterea se face la dreptul unui stat terţ. Conflictul negativ
de norme conflictuale duce la retrimitere.
10.2. RETRIMITEREA
1. Definiţia şi condiţiile retrimiterii
Prin retrimitere în dreptul internaţional privat se înţelege situaţia în care

normele forului trimit la dreptul străin, ale cărui reguli conflictuale trimit înapoi la
legea instanţei sau mai departe la legea unui alt stat.
Pentru a exsita retrimitere trebuie să fie întrunite următoarele două condiţii:
1. să existe asa cum precizam un conflict negativ între normele conflictuale
din sistemele de drept în concurs;
2. norma conflictuală a forului (a statului instanţei sesizate) să trimită la
întregul sistem de drept străin (adică sa accepte retrimiterea).
Ca şi exemplu prezentăm „speţa lider” în domeniu si anume speţa Forgo,368
soluţionată de instanţele franceze în anul 1878. Un cetăţean bavarez (în condiţiile în
care, în acel moment, Bavaria acorda o cetăţenie proprie), pe nume Forgo (el era
copil din afara căsătoriei), trăieşte de la vârsta de 5 ani până la varsta de 68 de ani
cand decedează în Franţa, unde nu dobândeşte însă un domiciliu legal (deoarece nu
îndeplineşte formalităţile legale cerute în acest sens de legea franceză), ci are numai
un domiciliu de fapt. În aceste condiţii conform legii franceze Forgo este cetăţean
bavarez, cu domiciliul legal în Bavaria. La moarte, lasă o importanta avere mobiliară
pentru care nu a întocmit testament. Acesta nu avea descendenţi. Cu privire la
succesiune au ridicat pretenţii statul francez şi rudele colaterale după mamă (fraţi,
surori ale mamei, nepoţi). Soluţia în cauză depindea de legea aplicabilă succesiunii.
În situaţia în care se aplică legea bavareză, rudele colaterale aveau drept la
succesiune, iar dacă era luatză în considerare legea franceză, succesiunea urma să fie
Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 114-139; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat,
Ediţie revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, pp. 97-112; D., Lupaşcu. D.,
Bucureşti, 2008, pp.91-101; D., A.,Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea
78.
154
culeasă de statul francez. Potrivit normei conflictuale franceze lex patriae,

succesiunea mobiliară era cârmuită de legea naţională a defunctului (respectiv cea
bavareză), care acorda drept de succesiune rudelor colaterale după mamă.
Instanţele de judecată franceze care s-au pronunţat în cauză între anii 1874-
1882, au constat însă că norma conflictuală bavareză privind succesiunea mobiliară
trimitea înapoi la legea franceză. Norma conflictuală franceză, trimetea în materie, la
legea bavarează, dar această lege trebuia aplicată în întregime, deci era necesar să fie
luată în considerare şi norma conflcituală bavareză care retrimitea la domiciliul de
fapt. Or, domiciliul de fapt al lui Forgo fusese în Franţa, iar domiciliul legal în
Bavaria, deoarece el nu îndeplinise formalităţile cerute de legea franceză pentru a
dobândi ceea ce reglementările legale din acea perioadă denumeau “domiciliu legal”.
În decizia Curţii de Casaţie, sumar motivată, se stipula că atat bunurile
mobile corporale cât şi bunurile mobile incorporale erau supuse în materie de
succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii domiciliului de fapt sau reşedinţei
obişnuite a defunctului, fie legii de la locul situării bunurilor şi că în ambele cazuri,
succesiunea mobiliară, este guvernată de legea franceză, chiar dacă Forgo fusese
cetăţean francez. Judecătrii Curţii de Casaţie au considerat că, norma conflictuală
bavareză nu acceptă trimiterea, ci retrimiterea la dreptul francez. Acceptând
retrimiterea, instanţa franceză a aplicat legea succesorală franceză, conform căreia
rudele colaterale după mamă nu aveau drept la moştenire şi, în acest fel, succesiunea
fiind vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile
mobile respective.
Problema retrimiterii a fost analizată în literatura de specialitate şi în practica
judiciară o dată cu speţa Forgo dar problema retrimiterii s-a pus anterior speţei
Forgo atât în dreptul francez cât şi ăn cadrul sistemelor juridice din alte state.
Ulterior, retrimiterea a fost invocată în decursul timpului în diferite speţe referitoare
la succesiunile imobiliare, la forma actelor juridice şi în domeniul dreptului familiei.
Totuşi ne alaturăm doctrinei şi considerăm că în unele situaţii se abuzează de
retrimitere în vederea diminuării aplicarii dreptului străin în rezolvarea litigiilor.
2. Formele retrimiterii
Retrimiterea îmbracă două forme:

 retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există atunci
când norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui
normă conflictuală, la rândul său, atribuie competenţa dreptului forului. Retrimiterea
în speţa Forgo spre exemplu este de retrimitere de gradul I. Această formă de
retrimitere prezintă avantajul de a permite instanţei de judecată să aplice legea
statului căruia ea îi aparţine, ceea ce facilitează, aplicarea legii competente, iar în
unele situaţii cum sunt spre exemplu tutela sau curatela rezolvarea corespunzătoare
a acestora;
155
 retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există

atunci când norma conflictuală străină, aplicabilă în virtutea normei conflictuale a
forului, atribuie competenţa dreptului unui stat terţ. Retrimiterea de gradul II
constituie pe de o parte o soluţia care corespunde exigenţelor specifice sistemelor de
drept din crae fac parte normele conflictuale în prezenţă, întrucât instanţa de
judecată ia în considerare toate aceste norme conflictuale iar pe de altă parte aceasta
este favorabilă părţilor raportului juridic, datorită previzibilităţii pe care o asigură, în
principiu referitor la legea aplicabilă. Spre exemplu, într-o speţă rezolvată de
instanţele germane, norma conflcituală germană trimitea, în materia moşteniri, la
legea naţională a defunctului, care era legea belgiană, iar norma conflcituală belgiană
retrimitea la legea de la locul situării bunurilor, care era legea rusă.
În anumite situaţii retrimiterea ar putea continua şi ma departe de gradul II.
De exemplu, norma conflictuală din cadrul celei de a treia ţări ar putea trimite la
legea celei de a patra ţări şi tot aşa.
10.3. RETRIMITEREA ÎN DREPTUL ROMÂN
1. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I
Retrimiterea este admisă în mod tradiţional în dreptul român.

Potrivit art. 2559 alin (1) C. civ. „Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept
material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.” Din dispoziţiile
acestui aliniat observăm că trimiterea de către dreptul român la legea străină se face
dacă legea străină conţine dispoziţii de drept material înclusiv norme conflictuale cu
excepţia unor dispoziţii contrare dreptului românesc. Deci, sensul trimiterii, în
dreptul român, care cosntituie o problemă de calificare a normei conflictuale este la
întregul sistem de drept străin. Fiind condiţia esenţială pentru existenţa retrimiterii,
observăm că este îndeplinită de sistemul de drept românesc.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Dacă legea străină retrimite la dreptul
român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Din aceste dispoziţii observăm că se admite retrimiterea de gradul I în situaţia în
care „legea străină retrimite la dreptul român (...) se aplică legea română (...),” fiind exclusă
aşa cum observăm din prevederile acestui text retrimiterea de gradul II „Dacă legea
străină retrimite la (...) la dreptul altui stat, se aplică legea română, (...)” şi totuşi există
excepţia „dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Retrimiterea în dreptul român există şi în cazul litigiilor supuse procedurii
arbitrale. Această soluţie se deduce din art. 67 alin (1)) din Regulile de procedură ale C.
Arb.-C.C.I.R. care dispune că „Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul (...)
normelor de drept aplicabile.” Din aceste dispozţii, observăm că, textul nu vorbeşte de
normele de drept material aplicabile şi în această situaţie, constatăm că, retrimiterea
nu este respinsă de plano în litigiile de competenţa arbitrajului C. Arb.-C.C.I.R.
156
Aşa cum precizam într-o lucrare anterioară369 legea străină, declarată

competentă să guverneze spre exemplu, relaţiile patrimoniale dintre soţi, va
cuprinde în sfera sa, atât reglementările materiale cât şi pe cele conflictuale străine.
În măsura în care normele conflictuale străine retrimit la legea română, judecătorul
român este obligat să ia în considerare aceste dispoziţii străine, să accepte
retrimiterea şi să aplice relaţiilor patrimoniale dintre soţii în cauză normele materiale
româneşti în domeniu. Dacă normele conflictuale străine retrimit la dreptul altui stat
decât cel român, atunci, judecătorul român trebuie să aplice relaţiilor patrimoniale
dintre soţi doar regulile materiale străine, fără să mai considere şi soluţia conflictuală
străină. Astfel, în situaţia în care normele conflictuale străine retrimit la dreptul altui
stat decât România, judecătorul român elimină reglementările străine de drept
internaţional privat din sfera noţiunii de „lege străină competentă să cârmuiască relaţiile
patrimoniale dintre soţi”, păstrându-le doar pe cele materiale. De exemplu: în situaţia în
care soţii cu aceeaşi cetăţenie străină au reşedinţa obişnuită în România şi legea lor
naţională care guvernează relaţiile patrimoniale dintre soţi retrimite la legea forului
(adică la legea română) atunci aceasta va guverna relaţiile evaluabile în bani dintre
soţii cu aceeaşi cetăţenie străină şi cu reşedinţa în România.
Retrimiterea de gradul I este admisă în dreptul român în: materia statului
persoanei fizice; materia statutului real; materia moştenirii.
2. Excepţia de la regulă
Conform art. 2559 alin (3) C. civ. „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea
străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină
aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale,
precum şi in alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte,
de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”
Din aceste dispoziţii observăm că legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale
în următoarele trei cazuri:
a. atunci când părţile au ales legea străină aplicabilă. Deci, dacă părţile au ales lex
contractus înseamnă că partenerii de afaceri nu ar putea să desemneze un drept străin
în ansamblul său să fie aplicabil actului juridic încheiat. În toate împrejurările, părţile
vor putea să aleagă numai normele materiale străine care să guverneze contractul
dintre ele. În situaţia în care instanţa este cea care determină legea aplicabilă
contractului respectiv, în doctrină s-a stipulat că nu poate să fie ignorată
eventualitatea unei retrimiteri, pentru că nu este posbil să se susţină că un contract
are legăturile cele mai strânse cu legea unui stat care nu se socoteşte competentă să
cârmuiască acel raport juridic;
NC. Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soti în dreptul internaţional privat român, Editura C H Beck,
369
Bucuresti, 2008, pp.1-304.
157
b. în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale.

Deci, retrimiterea nu este admisă în cazul formei actelor juridice, adică în cazul în
care punctele de elgătură sunt alternative;
c. în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este
parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege. Deci, în dreptul Uniunii Europene
excluderea retrimiterii constituie regula. Vom menţiona cu titlu de exemplu:
Regulamentul privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) în art. 20 prevede că
„Aplicarea legii oricărei ţări determinate în temeiul prezentului regulament înseamnă aplicarea
normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia normelor sale de drept internaţional
privat, cu excepţia cazului în care prezentul regulament prevede altfel.”
Din dispoziţiile art. 2559 alin. (3) C. civ., rezultă că limitarea retrimiterii
intervine atunci când norma conflictuală recunoaşte efecte voinţei părţilor (în cazul
regimului matrimonial, al obligaţiilor contractuale cu privire la care se aplică art.
2640 alin. (2) C.civ.), dar nu şi în situaţia în care, în lipsa alegerii legii aplicabile de
către părţi, acesta este determinată de către instanţa de judecată.
În privinţa dreptului Uniunii europene aşa cum rezultă din reglementările de
mai sus este exclusă retrimiterea indiferent dacă legea aplicabilă a fost aleasă de către
părţi sau aceasta a fost determinată de instanţa de judecată a unui stat membru.
Literatura de specialitate370 precizează că „neaplicarea retrimiterii în cazurile la
care se referă Codul civil şi Regulamentele U.E. are drept consecinţă restrângerea severă a sferei de
incidenţă a acestei instituţii juridice, făcând ca aplicarea retrimiterii să devină practic, o
„excepţie.””
3. Retrimiterea de gradul II, de principiu, nu este admisă
Retrimiterea de gradul II nu este admisă, de principiu după cum rezultă din

dispoziţiile art. 2559 alin. (2) C.civ. atunci când norma conflictuală română trimite la
un sistem de drept străin, iar acesta, prin norma sa conflictuală în materie, trimite
mai departe la dreptul unui stat terţ, se va aplica dreptul român. Aşadar, nu se va
aplica dreptul străin la care norma conflictuală română a trimis, deoarece acesta a
refuzat trimiterea.371
Totuşi cred că din interpretarea dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol „Dacă
legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu
se prevede în mod expres altfel.” Rezultă că în situaţii excepţionale dacă legea străină
retrimite la dreptul altui stat se pot aplica dispoziţiile acelui stat. Considerăm că
judecătorul ar putea stabili care sunt aceste situaţii excepţionale sau asemenea situaţii
ar putea fi prevăzute în trataele de asistenţă juridică.
371 D.-Al., Sitaru. T., M., Bantaş. Consideraţii privind dispoziţiile de drept internaţional privat cuprinse în noul
Cod civil, comunicare prezentată la Conferinţa „Reglementări fundamentale în noul Cod civil şi noul Cod de
procedură civilă”, organizată de Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, 17-18 februarie 2012.
158
În literatura de specialitate372 se precizează că „Justificarea refuzului retrimiterii de

gradul II, în dreptul român constă, credem, în nesiguranţa juridică pe care această instituţie o
generează. Dacă s-ar admite retrimiterea de gradul al II-lea s-ar putea ajunge la situaţii absurde,
şi atunci când norma conflictuală ar trimite la rândul său mai departe, la un al patruela sistem de
drept, etc., judecătorul care ar aplica retrimiterea ar fi în situaţiade a face mental, ocolul lumii.”
Şi totuşi, există sisteme juridice care admit retrimiterea de gradul II în
situaţia în care norma conflictuală a celei de a treia ţări trimite la un al patrulea
sistem de drept sau cazul în care norma conflicctuală a celei de a treia ţări trimite la
una din legile consultate anterior. Într-adevăr, în aceste condiţii determinarea legii
aplicabile este mai dificilă dar nu imposibilă. Astfel, în situaţia în care s-ar aplica al
patrulea sistem de drept, legea aplicabilă va fi cea care va guverna în speţa
respectivă. Şi totşi succesiunea retrimiterilor nu poate sa fie prea lungă, întrucât
raportul juridic are legătură cu un număar limitat de sisteme de drept.
4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia statutului

organic al persoanei juridice
Retrimiterea de gradul II este totuşi posibilă în materia statutului organic al

persoanei juridice.
Potrivit art. 2580 alin. (1) C. civ., „Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit
de legea sa naţională” iar conform art. 2571 C. civ. „Persoana juridica are nationalitatea
statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. (alin.1) Dacă
există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este
sediul real. (alin.2) Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit
directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. (alin.3) Cu toate acestea, dacă dreptul
străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită
persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat.” (alin.4).
Din aceste dispoziţii observăm că este posibilă atât retrinmiterea de gradul I,
atunci când dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana
juridică ar fi dreptul român, cât şi retrimiterea de gradul II, în situaţia în care dreptul
statului în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică aparţine celui de-
al treilea stat. Ca atare, norma confictuală română ar putea să trimită la legea statului
străin unde se află sediul real al persoanei juridice, iar norma conflictuală străină să
retrimită la legea unei a treia ţări, dacă statul străin unde se află sediul real consacră
teoria incorporării.373
373 „Corespunzător jurisprudenţei Curţii de Justiţie a UE, fiecare stat membru dispune de posibilitatea de a defini
legătura specifică solicitată unei societăţi pentur ca aceasta să poată fi considerată consitutită potrivit dreptului său
naţional, cât şi legătura solicitată pentru menţinerea ulterioară a acestei calităţi.” Apud S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 134 nota de subsol
nr.1.
159
10.4. RETRIMITEREA ÎN CONVENŢIILE

INTERNAŢIONALE LA CARE ROMÂNIA ESTE PARTE374
1. Convenţii internaţionale care nu admit retrimiterea
Prin dispoziţiile art. 12 ale Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 este
exclusă retrimiterea. Prin termenul de „lege” al acestui articol se înţelege legea în
vigoare într-un stat, cu excepţia normelor privind conflictul de legi.
Ca regulă Convenţia privind răspunderea părintească de la Haga din 1996 nu
admite retrimiterea art. 2 alin. (1) stipulând că prin termenul de „lege” se are în
vedere legea în vigoare într-un stat, cu excepţia regulilor aplicabile conflictului de
legi.
Potrivit art. 21 alin (2) teza I din Convenţia privind răspunderea părintească de la
Haga din 1996 este adimisă retrimiterea de gradul II în sensul că atunci când legea
aplicabilă este cea a unui stat necontractant iar normele conflictuale ale acelui stat
trimit la legea unui alt stat necontractant, care aplică propria sa lege, se aplică legea
celui din urmă stat.
2. Convenţii internaţionale care admit retrimiterea
Retrimiterea este admisă în Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la

investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington în 18 martie 1965.375
Aceasta in art. 42 dispune că „În lipsa unui acord între părţi, tribunalul aplică dreptul
statului contractant parte la diferend - inclusiv regulile referitoare la conflcitele de legi... (s.n.)”
De asemenea, retrimiterea este admisă spre exemplu, de: Regulile uniforme
privind contractul de transport internaţional feroviar al călătorilor şi bagajelor (CTV) şi Regulile
uniforme privind contractul de transport internaţional al feroviar al mărfurilor (CTM) care
formează Apendicele A şi respectiv B la Convenţia cu privire la transporturile
internaţionale feroviare (COTIF)376 din 9 mai 1980 care în art. 9 şi 10 prevede că „Prin
drept naţional se înţelege dreptul statului în care cel îndreptăţit îşi valorifică drepturile sale, inclusiv
regulile relative la conflictele de legi... (s.n.)”
Literatura de specialitate consideră că în cazul în care o convenţie
internaţională conţine norme conflictuale şi nu există prevederi care să să înlăture
retrimiterea se consideră că aceasta este posibilă.377
375 ratificată prin Decretul nr. 62/1975 şi publicat în B.Of. nr. 56 din 7 iunie 1975.
376 România a aderat prin decretul nr. 100/1983 publicat în B.Of. nr. 23 din 1 aprilie 1993.
160
3. Retrimiterea în practica judiciară română378
În practica judiciară antebelică precum şi după cel de-al doilea război

mondial, retrimiterea a fost extrem de rară, aproape inexistentă.
În perioada în care a fost în vigoare Legea nr. 105/1992 reglementa
retrimiterea în art. 4. astfel, „dacă legea străină, determinată potrivit dispoziţiilor aceluiaşi act
normativ, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în
mod expres altfel.” Alin. 2 dispunea că „retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat
să fie fără efect.” Aşadar, se admitea doar retrimiterea de gradul I.
Chiar dacă a existat acest text de lege care reglementa retrimiterea acesta a
fost aproape inexistentă, atât în practica judecătorească, cât şi în cea arbitrală de
comerţ internaţional.
10.5. RETRIMITEREA ÎN CAZUL TRIMITERII LA LEGEA

UNUI STAT ÎN CARE COEXISTĂ MAI MULTE SISTEME
LEGISLATIVE
Potrivit art. 2560 din C. civ. „Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă
mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar in lipsă,
se aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul
juridic.”
Deci, după legea statului federal, la care norma conflictuală română a trimis,
instanţa română va stabili dacă în speţa respectivă este aplicabilă o normă
conflictuală federală sau, în lipsă, norma conflictuală a căruia (căreia) dintre statele
(provinciile) federaţiei va fi luată în considerare. Determinarea normei conflictuale
aplicabile în cadrul statului federal, apare astfel, ca fiind o problemă de drept intern
a acestui stat.
Doctrina379 precizează că avem două situaţii:
1. „În situaţia în care norma conflictuală română, care trimite, are un punct de legătură
localizabil numai la nivel federal –ne referim, de regulă, la cetăţenia persoanei fizice- se paote pune
o problemă de retrimitere. Astfel, pentru că cetăţenia este unică în statele federale, dacă nu există
po lege federală în materia în care cetăţenia este punct de legătură, pentru localizarea persoanei
fizice în spaţiu, în una dintre unităţile teritoriale componente ale federaţiei, trebuie schimbat acest
punct de legătură cu unul teritorial (reşedinţa obişnuită, domiciliul, etc.), care va fi indicat de
norma conflictuală internă (interprovincială) a statului federal respectiv. Priivtă prin prisma
dreptului român, acestă schimbare a punctului de legătură apare ca o retrimitere forţată de gradul
al II-lea, de la legea federală la legea unui stat membru al federaţiei. O asemenea retrimitere
378 Ibidem.
379 Idem p. 77.
161
forţată poate avea loc şi atunci când părţile, prin voinţa lor, aleg ca aplicabilă legea unui stat
federal, care, în catzul în care nu conţine prevederi în materie, trebuie să trimită mai departe, la
legea uneia dintre entităţile federaţiei. Operaţiunea nu consittuie o excepţie propiru-zisă de la
interdicţia acestei forme de retrimitere în dreptul român, deoarece trimiterea mai departe se face în
cadrul statului federal străin, de la legea federală la cea a unei entităţi componente a acestuia, iar
nu către elgea unui stat terţ.
2. În situaţia în care norma conflictuală română, care trimite, are un punct de legătură
teritorial (reşedinţa persoanei fizice, sediul persoanei juridice, locul situări bunului, etc.) o asemenea
retrimitere forţată, în principiu, nu există deoarece se va aplica norma conflcituală a entităţii
componente a federaţiei în cadrul căreia respectivul punct de legătură se localizează.”
10.6. MODIFICAREA NORMEI CONFLICTUALE STRĂINE

CARE RETRIMITE
În situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de drept

străin, iar între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului norma
conflictuală străină se modifică se pune o problemă de drept tranzitoriu specifică.
Această problemă de drept tranzitoriu în dreptul român este rezolvată de art. 208
alin (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 297/2009 priivnd
Codul civil care prevede că „în cazul de acceptare a retrimiterii, în condiţiile prevăzute de art.
2559 C. civ., „regula de drept internaţional privat străină este luată în considerare în forma şi
conţinutul existente la momentul identificării dreptului străin aplicabil.”

1. Ce înţelegem prin conflictul în spaţiu al normelor conflictuale?
2. Cum definim noţiunea de retrimitere?
3. Care sunt condiţiile retrimiterii?
4. Prezentaţi formele retrimiterii.
5. Prezentaţi retrimiterea în dreptul român.
6. Prezentaţi retrimiterea în cazul trimiterii la legea unui stat în care coexistă
mai multe sisteme legislative.
162
Universitara, Bucuresti, 2013, pp.104-111.
Bucureşti, 2013, pp.114-139.
163
164
Lecţia 11
ORDINEA PUBLICĂ. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PRIVAT. ÎNLĂTURAREA
EXCEPŢIONALĂ A LEGII APLICABILE
 Să definească noţiunea de ordine publică;
 Să prezinte caracterele juridice ale ordinii publice;
 Să definească noţiunea de fraudă la lege;
 Să prezinte şi să analizeze modalităţile de fraudare a legii;
 Să expună condiţiile fraudei la lege;
 Să înţeleagă şi să analizeze etapele fraudei la lege;
 Să expună domeniile în care poate exista frauda la lege;
 Să înţeleagă ce presupune sancţionarea fraudei la lege;
 Să înţeleagă ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile.
11.1. ORDINEA PUBLICĂ
Ordinea publică în dreptul internaţional privat român reprezintă o excepţie,

un mijloc la îndemâna judecătorului pentru a îndepărta legea străină, normal
competentă, sau pentru a refuza efectele aplicării ei, atunci când este contrară unui
principiu fundamental al dreptului autorităţii sau instanţei chemată să soluţioneze o
cauză cu element străin.380
Ordinea publică în dreptul internaţional privat prezintă următoarele
caractere:
 apare ca un coercitiv în aplicarea legii străine, în sensul că se lasă
judecătorului posibilitatea de apreciere dacă o lege străină contravine intereselor
statului căruia el aparţine. Ordinea publică are un conţinut nedeterminat. Pentru
fiecare caz în parte, instanţa va stabili dacă legea contravine ordinii publice, al cărui
conţinut se determină astfel pentru fiecare cauză venită spre soluţionare. Aşadar,
Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 162-210; I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Drept internaţional privat, Ediţie
Bucureşti, 2008, pp.102-116; D.,A., Sitaru. Drept international privat. Partea generala. Partea
119.
165
ordinea publică este un mijloc de limitare sau determinare a măsurii în care se aplică
legea străină;
 este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său de la o ţară la alta. Astfel în
unele ţări nu se admite divorţul sau se admite în condiţii restrictive unde o acţiune
de divorţ a unor străini ar fi respinsă ca fiind contrară ordinii publice a forului;
 este diferită în ceea ce priveşte conţinutul său, în cadrul aceleiaşi ţări, în
timp. Astfel dacă se schimbă concepţia reglementării raporturilor patrimoniale
dintre soţi se schimbă corespunzător şi conţinutul ordinii publice. Această
schimbare poate privi reglementarea din ţara forului sau din ţara a cărei lege (străină
raportată la cea a forului) ar urma să se aplice. Conţinutul ordinii publice se poate
schimba dacă se modifică oricare din legile în prezenţă, modificare de un anumit
nivel calitativ şi se ajunge la situaţia inversă aceleia care exista. Deci, legea străină,
deşi nu contravenea până atunci ordinii publice a forului, după modificare se
consideră că este contrară acestei ordini publice. De asemenea, este posibil şi invers,
astfel, legea străină numai este considerată contrară ordinii publice a forului, aşa
cum era considerată înainte de modificarea intervenită. Ordinea publică prezintă
deci un caracter de mobilitate, nu numai de la ţară la ţară, dar chiar în timp, în cazul
aceleiaşi ţări;
 este actuală, în sensul că din momentul naşterii raportului juridic şi până în
momentul litigiului în legătură cu acest raport juridic s-a schimbat conţinutul ordinii
publice nu se ia în considerare conţinutul acesteia din momentul naşterii raportului
juridic, ci cel din momentul litigiului. Astfel, actul încheiat în străinătate numai poate
fi socotit contrar ordinii publice dacă între timp s-a schimbat legea forului, devenind
asemănătoare aceleia străine, de exemplu, în ce priveşte condiţiile lui de existenţă ori
numai unele din acestea. Dimpotrivă dacă între timp s-a modificat norma
conflictuală, în lipsă de dispoziţii legale contare, se ia în considerare norma
conflictuală în vigoare la data încheierii actului juridic despre care este vorba.
Ordinea publică de drept internaţional privat român poate interveni în toate
materiile dreptului internaţional privat, ceea ce arată că nu se poate vorbi de o
categorie de legi care sunt de ordine publică, spre deosebire de legile care nu au
acest caracter. Practica judiciară internaţională arată că ordinea publică s-a folosit
mai mult în materia statutului personal şi a relaţiilor de familie. Invocarea ei depinde
de legea forului şi de conţinutul legii străine desemnată competentă, conţinut ce
presupune deosebiri esenţiale faţă de reglementarea din legea forului, în materia
respectivă. De asemenea, invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat
român nu are la bază distincţia între normele imperative sau prohibitive şi supletive
ori permisive. De aceea numai judecătorul poate aprecia de la caz la caz, conţinutul
acestui mijloc pentru înlăturarea legii străine.
166
11.2. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL

1. Noţiunea de fraudare a legii în dreptul internaţional privat
Vechiul adagiu fraus omnia corrumpit este întâlnit în toate disciplinele juridice.
Fraudarea legii înseamnă operaţia prin care părţile unui raport juridic folosesc mijloace
legale pentru a înlătura aplicarea unor dispoziţii care s-ar fi aplicat dacă nu ar fi interventi
fraudarea legii. În această situaţie nu se poate vorbi de o încălcare directă a legii, ci de o încălcare
indirectă, deoarece părţile raportului juridic îşi creează voit condiţii pentru a se sustrage, în acest
fel, de sub aplicaţia unor dispoziţii mai puţin favorabile.381
Frauda la lege în dreptul internaţional privat este acea operţie juridică prin care părţile
unui raport juridic, folosesc în scop fraudulos (ilicit) un mijloc de drept internaţional privat legal,
făcând astfel aplicabil acelui raport juridic un alt sistem de drept decât cel normal competent să se
aplice.
Frauda la lege se întâlneşte atât în dreptul intern cît şi în dreptul
internaţional privat. În abstract, condiţiile fraudării legii sunt aceleaşi în ambele
situaţii. Totuşi dacă „în dreptul intern referirile la fraudarea legii sunt puţine şi sumare în
dreptul internaţional privat fraudarea legii aplicabile este invocată relativ frecvent, întrucât
posibilitatea de a fi luate în considerare sisteme de drept diferite determină părţile raportului juridic
să încerce să se plaseze sub incidenţa unei legi ce curpinde prevederi care unst apreciate, comparativ
cu cele ale sistemului de drept obişnuit competent ca fiind mai avantajoase. Un asemenea procedeu
nu este uşor de admis, deoarece ar însemna ca autoritatea legilor să fie, în mod semnificativ,
diminuată.”382
De regulă, fraudarea legii presupune intervenţia unei autorităţi publice
străine, care aplică prevederile sistemului de drept convenabil părţilor, atribuind
situaţiei juridice create o aparenţă licită. Pe această cale, părţile beneficiază de un
titlu de care se prevalează în alte state.383
În esenţă fraudarea legii presupune o comportare a părţilor având ca unic
scop supunerea raportului juridic unei legi care nu-i etse aplicabilă în mod normal.
381 I., P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 124; D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea
specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2013, pp. 109-110; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 110-111; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional privat,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. A.,C., Tatatr, Drept internaţional
privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 20014, pp 219-220; N., Diaconu, Drept
internaţional privat, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 376-391.
382 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
189 -190.
383 B., Audit. La fraude à la loi, Dalloz, Paris, 1974, pp.121-127.
167
Prin fraudarea legii în dreptul internaţional privat se paote ajunge la următoarele

situaţii:
 se aplică legea străină în locul legii forului;
 în locul legii străine se aplică o altă lege, tot străină, dar alta decât cea normal
competentă;
 se aplică legea forului deşi normal competentă era o lege străină.384
Din punctul de vedere al dreptului procedural, frauda la lege este o excepţie
de fond, care poate să fie invocată de orice parte interesată sau de instanţă din
oficiu, până la momnetul la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă.385
În dreptul internaţional privat român, fruada la lege este reglementată prin
dispoziţii cu caracter general cuprinse în art. 2564 alin. (1) din Codul civil şi art.
1097 alin 1 lit. (b) din Codul de procedura civilă.
Art. 2564 alin. (1) din Codul civil dispune: Aplicarea legii străine se înlătură dacă
încalcă oridnea publică de drept internaţional privat sau. dacă legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării aplicării legii străine. se aplică legea
română.”
Art. 1097 alin (1) lit. (b) din Codul de procedura civilă386 dispune:
„Recunoaşterea hotărârii poate fi refuzată pentru oricare dntre următoarele cazuri: .... b).
hotărârea pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost
obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului
internaţional privat român.”
2. Modalităţile de fraudare a legii
Fraudarea legii în dreptul internaţional privat se poate face, de regulă, prin

două modalităţi:387
1. într-un raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos, un
element de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi, iar, prin
aplicarea normei conflictuale normal competente pentru situaţia creată, se trimite la
384 I., P Filipescu, A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
p. 190.
386 Republicat în Monitorul oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015, Partea I.
Partea specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2013, pp. 109-110; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 110-111; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99; E., Ungureanu. A.,C., Tatatr,
Drept internaţional privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp 219-220; B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 382-
383.
168
un alt sistem de drept decât dreptul intern, care ar fi fost, în mod firesc, aplicabil
acelui raport juridic. Astfel spre exemplu:
 la o societate comercială legată, în mod normal, prin elementele ei definitorii
(naţionalitatea, sediul sau reşedinţa obişnuită a societăţii, provenienţa capitalului
social, etc.) de dreptul român, părţile prevăd sediul în străinătate, în scopul de a
eluda legile fiscale româneşti. Astfel, se creează artificial un conflict de legi
(elementul de extraneitate fiind sediul social în străinătate), iar prin aplicarea normei
conflictuale normal competente lex societatis (art. 2571 C. civ.) se face aplicabil acelei
societăţi dreptul străin în loc de dreptul român;
 un bun mobil de valoare făcând parte din patrimoniul naţional cultural), care
nu poate fi înstrăinat în ţară, este trecut fraudulos frontiera română şi vândut într-un
stat în care comercializarea lui este posibilă. În acest caz proprietarul bunului,
schimbând în mod fraudulos locul schimbării acestuia, a făcut aplicabil bunului
respectiv un regim mai favorabil pentru proprietar, dat de legea străină, a noului loc de situare
a bunului (lex rei sitae);
2. Într-un raport juridic care are deja un element de extraneitate (deci este un
raport juridic de drept internaţional privat), părţile schimbă, în scop fraudulos
punctul de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei
conflictuale competentă, o altă lege diferită faţă de cea care era luată iniţial în
considerare. Astfel, spre exemplu: speţa Princesse de Bauffremont, care a determinat
ulterior analiza fraudei la lege de către doctrină. Ca urmare pronunţării de către
instanţa de judecată a separaţiei de corp a prinţesei Bauffremont de soţul ei, prinţul
Bauffremont, în circumstanţele în care legea franceză din anul 1875 nu permitea
divorţul, aceasta s-a stabilit temporar în ducatul de Saxa-Altenbourg, obţinând, la 3
mai 1975, cetăţenia germană. Ca urmare a obţinerii cetăţeniei germane, în
conformitate cu dispoziţiile din legea germană care dispunea că persoanele catolice
separte de corp sunt divorţate prinţesa de Bauffremont este considerată divorţată.
Ulteriror, la data de 24 octombrie 1875, prinţesa de Bauffremont se căsătoreşte la
Berlin cu prinţul Bibescu, pentru care, de altfel, făcuse călătoria în Germania. Prinţul
de Bauffremont analizând situaţia sesizeza instanţa de judecată arătând că prinţesa a
dorit obţinerea cetăţeniei germane în scopul fraudulos de a se putea căsători cu
prinţul Bibescu. Instanţa de judecată franceză competentă a hotărât că atât divorţul
cât şi noua căsătorie a prinţesei sunt fără efecte juridice în Franţa. Hotărârea
instanţei franceze de fond a fost menţinută şi după exercitarea căilor de atac.388
388A se vedea Afacerea Princesse de Bauffremont contre prince de Bauffremont, cf. , A se vedea
Afacerea Princesse de Bauffremont contre prince de Bauffremont, cf. . Bernard, Ancel. Yvonne,
Lequette. Les grands arrets de la jurisprudence francaise de droit international prive, Editura Dalloz, Paris,
2006, p.41-43; M.,V., Jakota.Drept internaţional privat, vol I, Editura Chemarea, Iaşi, 1997, p.256.
169
3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat
Pentru a exista frauda la lege în dreptul internaţional privat trebuie

îndeplinite cumalativ următoarele condiţii:389
a. Să existe un act de voinţă al părţii (părţilor) în sensul deplasării punctului de legătură
privitor la un raport juridic.
În acest caz, frauda la lege:
 este posibilă numai în cazul normelor conflictuale cu legături variabile
(mobile). De exemplu: schimbarea cetăţeniei sau a reşedinţei obişnuite a persoanei
fizice; schimbarea sediului sau a reşedinţei obişnuite a persoanei juridice; schimbarea
locului situării bunului mobil, etc.;
 este posibilă numai în acele materii în care voinţa părţilor poate interveni
pentru a supune un raport juridic unei anumite legi, prin schimbarea punctului de
legătură. Spre exemplu: forma şi conţinutul actelor juridice; pavilionul navelor
comerciale, etc;
 schimbarea punctului de legătură să fie efectivă, pentru că altfel suntem în
prezenţa simulaţiei.
b). Părţile să folosească un mijloc de drept internaţional privat care, prin el însuşi, este
licit. Spre exemplu, persoana fizică îşi schimbă legal cetăţenia sau reşedinţa obişnuită
într-un alt stat; părţile încheie actul juridic într-un alt stat decât cel de care sunt
legate în mod firesc. Aceste situaţii constituie operaţiuni juridice licite, care fac
incidentă o normă conflictuală ce prin punctul ei de legătură duce la aplicarea în
situaţia juridică respectivă a unei alte legi decât cea normal competentă raportului
juridic respectiv.
c). Scopul urmărit de părţi să fie ilicit. Aşadar:
 frauda la lege presupune, în mod esenţial, existenţa acestui element
subiectiv, şi anume intenţia frauduloasă a părţilor;
 scopul urmărit de părţi este înlăturarea sistemului de dreprt normal
competent să se aplice raportului juridic respectiv şi atragerea ca aplicabil a unui alt
sistem de drept;
 frauda la lege este o încălcare indirectă a normei conflictuale a forului, şi deci
a sistemului de drept normal competent să se aplice în situaţia respectivă, prin
deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc.
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. AC Tatatr,
Drept internaţional privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 2014, pp 219-220; N.,
Diaconu, Drept internaţional privat,, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C.,
Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010,
pp. 376-391.
170
Se observă că, intenţia frauduloasă (sau intenţia de a eluda legea) există ori
de câte ori, părţile utilizează norma conflictuală în scopul exclusiv de a se sustrage
de la legea normal competentă aplicabilă raporutului juridic în cauză. Deci, părţile
crează în mod vădit condiţii care să ducă indirect la încălcarea normei conflictuale a
forului prin deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc.
d). Rezultatul obţinut prin intervenţia părţilor să fie ilicit. Caracterul ilicit al
rezultatului este dat de caracterul ilicit al scopului urmărit pentru realizarea lui.
Astfel, rezultatul realizat de părţi prin aplicarea situaţiei juridice respective a unei alte
legi decât cea normal competente trebuie să fie mai favorabil acestora decât cel care
s-ar fi obţinut dacă s-ar fi aplicat legea normal competentă. În caz contrar, nu ar
exista raţiunea (motivaţia) pentru părţi de a săvârşi o asemenea fraudă la lege.
4. Etapele fraudei la lege în dreptul internaţional privat
Fraudarea legii presupune:390

a). un element subiectiv (intenţional). Acesta este elementul caracteristic al fraudei
la lege care constă în intenţia de a înlătura aplicarea legii normal competente
raportului juridic respectiv cu element de extraneitate. Spre exemplu, „actul juridic
ăncheiat este fraudulos dacă înlăturarea prevederilor legale imperative care ar fi trebuit sa fie luate
în considerare nu constituie o simplă consecinţă a modificării situaţiei juridice, ci chiar scopul care a
fost avut în vedere de către părţi, celalte efecte juridice ale acestei schimbări fiind lipsite de relevanţă.
De pildă, o persoană fizică îşi schimbă cetăţenia pentru a obţine ceea ce statutul ei precedent nu îi
permitea, fără să se preocupe de efectele pe care le implică noul statut juridic. Prin urmare,
persoana în cauză a avut iniţiativa schimbării cetăţeniei numai în scopul înlăturării dispoiziţiilor
legale imperative care îi erau anterior aplicabile.”
b). un element obiectiv (material). Acesta constă în intenţia (scopul) autorului
(autorilor) de eludare a legii competente şi atragerea incidenţei unei alte legi. Deci,
frauda la lege apare aşa cum menţionam la punctul anterior numai în cadrul
raporturilor juridice cărora le sunt aplicabile norme conflictuale cu puncte de
legătură mobile. Fraudarea legii nu există în cazul punctelor de legătură fixe, cum ar
fi spre exemplu: locul producerii delictului sau locul producerii prejudiciului ca
urmare a săvârşirii faptului ilicit. Totuşi frauda la lege se poate realiza şi prin alte
modalităţi:
 frauda la lege poate să apară atunci când într-un raport juridic, se introduce
un raport de extraneitate care generează un conflict de legi, fiind înlăturat prin
aplicarea normei conflictuale dreptul intern normal competent;
 frauda la lege poate să aibă loc prin schimbarea calificării unui raport juridic,
fără să fie modificat punctul de legătură al normei conflictuale aplicabile. Spre
exemplu, „în materia moştenirii unde legea competentă depindea de clasificraea bunurilor în
mobile şi imobile, o persoană a transmis dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în
390S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp.
192-195.
171
Franţa unei societăţi civile americane la care deţinea două treimi din aporturile sociale, acestea
fiind transferabile mai departe unui trust, urmând ca, la decesul persoanei în cauză, ele să revină
unui terţ desemnat. Prin această manevră de cujus a dorit, în esenţă, să transforme succesiunea
imobiliară, astfel încât legea franceză normal competentă să fie înlocuită cu legea americană, iar
descendenţii săi să fie lipsiţi de părţile din moştenire care li se cuveneau în temeiul reglementărilor
legale franceze privitoare la rezerva succesorală;”391
 frauda la lege poate să apară în situaţia în care „o persoană stabilită într-o ţară
determinată, încercă să obţină în baza invocării efectului „atenuat” al ordinii publice de drept
internaţional privat, recunoaşterea unei situaţii juridice creată în statul căruia acea persoană îi
aparţine, situaţie care nu ar fi putut să fie constiutită în ţara unde persoana respectivă îşi are
domiciliul, datorită normelor de ordine publică aplicabile la conflicutl de legi în spaţiu;”392
 frauda la lege se poate realiza şi în situaţia în care părţile prin manevrele de
schimbare a punctelor de legătură a normei conflictuale aplicabile urmăresc forum
schopping, adică alegerea dintre instanţele de judecată competene ale mai multor ţări,
a instanţei de judecată în faţa căruia reclamantul consideră că va obţine cea mai
favorabilă hotărâre, cu scopul de a invoca, după un anumit interval de timp, acea
hotărâre într-un stat unde instanţa de judecată i-ar fi respins solicitările. Dacă
fraudarea legii aplicabile se combină cu manipularea criteriilor care sunt luate în
considerare în cadrul competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat, dacă
instanţa de judecată străină nu zădărniceşte manevrele reclamantului, hotărârea care
este pronunţată va fi invocată apoi în statul care suscită efectiv interesul acestuia.
Literatura de specialitate,393 concluzionează că „fraudarea legii presupune mai
multe etape:
 în prima etapă, raportul juridic este guvernat de legea obişnuit competentă;
 în a doua etapă, partea interesată provoacă un conflict de legi care se soluţionează de
regulă, de către o autoritate publică, prin aplicarea unei legi diferite;
 în a treia etapă, partea în cauză arată, prin conduita ei, că legea care a fost înlăturată de
la aplcare trebuia să cârmuiască în continuare raporutl juridic. Această etapă permite stabilirea
elementului subiectiv al fraudei la lege.
Totuşi există situaţii în care nu poate fi invocată frauda la lege. Astfel, în situaţia în care
frauda la lege este invocată la scurt timp de la încheierea celei de a doua etape, comportamentul
părţii interesate nu este încă suficient de relevant. Aşa fiind, existenţa fraudei la lege nu poate să
fie afirmată decât cu prudenţă.”
Aplicarea prevederilor din dreptul Uniunii Europene poate să influenţeze
modul în care este analizată frauda la lege. Spre exemplu, în speţa Centros, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a hotîrât că înfiinţarea unei societăţi într-un stat
391 Afacerea Caron cf B., Ancel. Y., Lequette, op. cit. p. 45-46 apud S., Deleanu. Drept internaţional
privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 192-195.
392 B., Audit. La fraude à la loi, în Juris-claseur de droit international, vol: 8, fasc. 535, p. 4 apud S.,
Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
pp. 189-190.
p. 195.
172
membru, fără a desfăşura acolo activităţi economice, normele de drept în materia

constituirii societăţilor fiind considerate mai puţin constrângătoare de către
resortisanţii europeni ce au înfiinţat acea societate, şi constituirea ulterioară a unei
sucursale în alt stat membru, sucursală care era menită să permită societăţii în cazul
în care îşi desfăşura întreaga activitate în statul unde era înfiinţată sucursala, nu
reprezintă un comportament abuziv şi fraudulos.394
5. Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul

internaţional privat
Domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul internaţional privat

sunt în principal următoarele:395
 Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice
(statutul persoanei fizice);
 Moştenirea;
 Statutul organic al persoanei juridice;
 Regimul juridic al bunului mobil;
 Forma exterioară a actelor juridice;
 Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale).
1. Starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice

(statutul persoanei fizice)
Frauda la lege în aceste domenii constă în aceea că persoana fizică îşi
schimbă în mod fraudulos cetăţenia sau reşedinţa obşnuită.
Literatura de specialitate pe baza practicii judiciare dinaintea celui de-al
doilea război mondial reţine două exemple de fraudă la lege în aceste domenii care
interesează dreptul internaţional privat român dat fiind, nu numai importanţa lor
istorică, ci mai ales raţionamentul juridic pe care îl implică.
Primul exemplu priveşte frauda la lege în materia divorţului.
Speţa Bertola. Frauda la lege în materia divorţului

În speţă, soţii Bertola, cetăţeni italieni, care domiciliau în Bucureşti, au
introdus o acţiune de divorţ în faţa instanţei române. Aplicând, norma conflictuală
394 Hotărârea Curţii de Justiţie din 9 martie 1999, cauza C-212/97 parag. 14 şi 23-29 apud S.,
Deleanu. op. cit. p.195.
395 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflictuale în diferite
ramuri şi instituţii ale dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 109-110; I., P., Filipescu.
Bucureşti, 2005, pp. 127-128; O., Ungureanu. C., Jugastru. A., Circa. Manual de drept internaţional privat,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 110-111; D., Lupaşcu. D., Ungureanu. Drept internaţional
privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; E., Ungureanu. A.,C., Tatar, Drept
internaţional privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 20014, pp 219-220; N., Diaconu,
Drept internaţional privat, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B., M., C., Predescu. Drept
internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp. 376-391.
173
lex patriae prevăzută de art. 2 alin. (2) vechiul Cod civ. român, în vigoare la acea dată,
instanţa română le-a respins acţiunea, deoarece legea italiana în vigoare în acea
periaodă interzicea divorţul. Ulterior, cei doi soţi au îndeplinit formalităţile cerute de
legea italiană pentru pierderea cetăţeniei italiene şi au devenit apatrizi. După aceea au
introdus o nouă acţiune de divorţ în faţa instanţelor române, care le-a fost admisă
deoarece, fiind apatrizi, instanţa le-a aplicat legea română, ca lege a domiciliului lor
comun care le permitea divorţul.396
Actualmente potrivit art. 2596 alin (1) C. civ. „Legea reşedintei obişnuite comune
sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul in care
unul dintre ei îşi schimbă după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.” Deci, dacă unul dintre
soţi îşi schimba cetăţenia (sa spunem ca era cetaţean român şi devine cetăţean
francez) sau reşedinţa obişnuită (să spunem ca avea reşedinţa obişnuita in Spania si
acum are reşedinţa in Protugalia) efectele căsătoriei vor continua să fie reglementate
de legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor (se presupune că la data căsătoriei
aveau o reşedinţă obişnuită comună) sau legea cetăţeniei comune a soţilor (dacă
amândoi soți aveau aceeaşi cetăţenie). Se observă că este limitată posibilitatea
fraudei la lege din acest punct de vedere.
Speţa Mihăiescu. Frauda la lege în materia stabilirii filiaţiei copilului

din afara căsătoriei
O cetăţeană română, Mihăiescu, a avut un copil din afara căsătoriei cu un
cetăţean francez. Ea introduce acţiune pentru stabilirea paternităţii în faţa instanţei
franceze. Deşi acţiunea în stabilirea paternităţii în faţa instanţei franceze este
posibilă conform legii franceze din 1912, această acţiune este interzisă de legea
română din acel moment. Instanţa a aplicat legea personală a copilului deoarece era
vorba de stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. Aplicând această lege
instanţa a respins acţiunea, deoarece copilul a figurat în timpul procesului ca
cetăţean român. Înainte ca procesul să ajungă în faţa instanţelor superioare franceze,
mama copilului reuşeşte să obţină, potrivit dispoziţiilor legii franceze, cetăţenia
franceză pentru copilul său. În acest context instanţa superioară franceză a aplicat
legea franceză, deoarece atât copilul cât şi pretinsul tată aveau aceeaşi cetăţenie
(franceză) şi a admis acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă de mama copilului
cetăţeancă română.
În prezent potrivit art. 2605 alin. (1) C. civ. „Filiaţia copilului din afara căsătoriei
se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la data naşterii. Daca copilul are mai multe
cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea cetăţeniei care îi este cea mai favorabilă.” Din
dispoziţiile art. 2605 alin. (1), teza I, C. civ. deducem că în cazul copilului din afara
căsătoriei filiaţia acestuia se stabileşte în funcţie de legea naţională a copilului de la
data naşterii. Conform tezei II, alin. (1), a aceluiaşi articol în cazul copilului cu mai
396A se vedea, pentru această speţă, A., Juvara. Curs de drept internaţional privat.Conflicte de legi,
Tipografia „Văcăreşti”, Bucureşti, 1934, p.46; M.,V., Jakota. Drept internaţional privat, vol I, Editura
Chemarea, Iaşi, 1997, p.254.
174
multe cetăţenii (nu se mai precizeaza daca din căsătorie sau din afara căsătoriei) dar
nu română, se va alege legea naţională cea mai favorabilă pentru acel copil. Se
observă că o asemenea fraudă la lege nu ar fi posibilă în faţa instanţelor române.
În general, frauda la lege în domeniul stării civile, capacităţii şi relaţiilor de
familie ale persoanei fizice este mult mai greu de realizat în prezent având în vedere
că schimbarea cetăţeniei este strict reglementată de Legea nr. 21/1991, iar dispoziţii
legale care reglementează cetăţenia există în toate statele lumii
2. Moştenirea
În materia moşteniri, frauda la lege este posibilă prin schimbarea reşedinţei
obişnuite în scopul dobândirii, de către anumite persoane care au vocaţie
succesorală, a unei cotităţi disponibile mai mari, pentru aşi modifica unele condiţii
privind opţiunea succesorală, etc.
Schimbarea precipitată a locuinţei principale din cauza temerii survenirii
unui deces apropiat poate constitui un indiciu al fraudei la lege în acest domeniu.
Această situaţie poate să fie întâlnită şi în sistemele de drept în care punctul
de legătură consacrat în materia moştenirii este cetăţenia.
După cum am menţionat, punctele de legătură fixe nu sunt susceptibile să
fie modificate de către părţi. În jurisprudenţa străină am observat că s-a pus
problema fraudei la lege, în cazul unei moşteniri imobiliare, datorită modificării
situaţiei juridice.
În prezent potrivit art. 2633 C. civ. „Moştenirea este supusă legii statului pe
teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.” Deci, legea statului
unde defunctul şi-a avut ultima reşedinţă obişnuită guvernează moştenirea.
Observăm că frauda la lege nu poate fi invocată în acest caz.
3. Statutul organic al persoanei juridice

În această situaţie frauda la lege constă, de cele mai multe ori, în mutarea
sediului social, de pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat „paradis
fiscal” în scopul de a eldua legea forului prin săvârşirea infracţiunilor de evaziune
fiscală cu precizarea că persoana juridică respectivă continuă să funcţioneze pe
teritoriul statului forului, ca persoană juridică (societate comercială) străină. În
această situaţie, sediul social este fraudulos.
În prezent, dispoziţiile art. 2571 alin (1) C. civ. dispun că „Persoana juridică are
naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.”
Prin acest aliniat nu se exclude frauda la lege şi de altfel nu ar putea-o face deoarece
principiul autonomiei de voinţă a fondatorilor persoanei juridice este general admis
în materia stabilirii sediului social. Totuşi frauda la lege este limitată prin aplicarea
dispoziţiilor alin. (2) şi (3) ale art. 2571 C. civ. întrucât persoana juridică are sediu, în
mai multe state, deoarece, în această ipoteză determinant pentru a se identifica
naţionalitatea acesteia este sediul real, prin care se înţelege locul unde se află centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile
175
organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau

asociaţi din alte state.
4. Regimul juridic al bunului mobil

În acest domeniu frauda la lege constă în faptul că se schimbă locul situării
bunului mobil într-un alt stat. Potrivit art. 2617 C. civ. „Constituirea, transmiterea sau
stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea
locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a generat, a modificat
sau a stins dreptul respectiv.” Astfel, ar fi posbil ca un bun mobil să fie scos din ţară în
eventualitatea naşterii unui litigiu cu intenţia ca acel bun să fie supus unei legi mai
avantajoase, iar, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti străine, bunul respectiv să
fie introdus din nou în ţara forului. În situaţia în care bunul mobil respectiv ar fi fost
scos din ţară cu caracter permanent, nu poate să fie evidenţiată frauda la lege.
O situaţie aparte o constituie aceea în care bunul mobil a fost trecut în mod
fraudulos în străinătate.
În prezent o asemenea fraudă este înlăturată prin aplicarea prevederilor art.
2615 C. civ. „Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la alegerea
proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se afla bunul la momentul furtului sau
exportului, fie legii statului pe teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicarii. (alin.1) Cu
toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul furtului sau
exportului nu cuprinde dispoziţii privind protecţia terţului posesor de bună-credinţă, acesta poate
invoca protecţia pe care i-o conferă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la momentul
revendicării. (alin.2). Prevederile alin. (1) si (2) sunt aplicabile şi bunurilor furate sau exportate
ilegal din patrimonial cultural naţional al unui stat.” (alin.3)
În materia operaţiunilor cu bunuri culturale, care constituie o categorie de
bunuri mobile deplasate adesea ilicit în străinătate, se aplică, de către statul român,
Convenţia UNESCO asupra mărfurilor ce urmează a fi luate pentru interzicere şi împiedicarea
operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate a bunurilor culturale furate sau
exportate ilegal şi Convenţia UNIDROIT.
Potrivit art. 7 din Convenţia UNESCO „Statele părţi la prezenta convenţie se
angajează:
a) să ia toate măsurile necesare, conforme legislaţiei lor naţionale, pentru a împiedica
achiziţionarea, de către muzee sau alte instituţii similare aflate pe teritoriul lor, a bunurilor
culturale care provin dintr-un alt stat parte la prezenta convenţie, bunuri care ar fi putut fi
exportate ilicit, după intrarea în vigoare a prezentei convenţii; să informeze, în măsura posibilului,
statul de origine, parte a prezentei convenţii, asupra ofertelor primite, privind astfel de bunuri
culturale, al căror export ilicit de pe teritoriul acestui stat s-a produs după intrarea în vigoare a
prezentei convenţii pentru cele două state în cauză;
b) (i) să interzică importul de bunuri culturale sustrase din muzee, monumente publice
civile sau religioase sau dintr-o instituţie similară, situate pe teritoriul altui stat parte la prezenta
convenţie, după intrarea în vigoare a acesteia pentru statele respective, cu condiţia să se poată dovedi
că bunurile în cauză fac parte din inventarul acelei instituţii;
176
(ii) să ia măsuri adecvate pentru a sechestra şi a restitui, la cererea statului de origine,

parte la prezenta convenţie, orice bun cultural furat şi importat după intrarea în vigoare a prezentei
convenţii pentru cele două state în cauză, cu condiţia ca statul reclamant să verse o sumă de bani cu
titlu de despăgubire pentru persoana care a achiziţionat cu bună-credinţă bunul respectiv sau care
este proprietar de drept al acestui bun. Cererea de sechestrare şi restituire trebuie să fie adresată
statului reclamant, pe cale diplomatică. Statul reclamant trebuie să furnizeze, pe cheltuiala sa,
orice dovadă necesară pentru a justifica cererea de sechestrare şi de restituire. Statele părţi la
prezenta convenţie nu vor percepe taxele vamale sau alte taxe pentru bunurile culturale restituite în
conformitate cu prezentul articol. Toate cheltuielile aferente restituirii bunului sau bunurilor
culturale respective rămân în sarcina statului reclamant.”
Corespunzător acestui articol art. 3 alin. (1) „Posesorul unui bun cultural furat
trebuie sa îl restituie” iar alin. (3) dispune că „Orice cerere de restituire trebuie să fie facută în
termen de 3 ani de la data la care solicitantul a cunoscut locul unde se afla bunul cultural şi
identitatea posesorului şi, în toate cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data furtului” din
Convenţia UNIDROIT.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Convenţia UNIDROIT „Posesorul unui bun cultural
furat, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul la plată, în momentul restituirii, a unei compensaţii
echitabile, cu condiţia sa nu fi ştiut sau sa nu fi putut afla, în mod rezonabil, că bunul era furat şi
să poată dovedi ca a acţionat cu diligenţa cuvenită la achiziţionarea lui.”
În situaţia în care este vorba de alte bunuri mobile decât cele care formează
obiectul celor două convenţii mai sus menţionate, în literatura de specialitate s-a
susţinut că este înlăturată legea străină care a devenit competentă prin fraudă, iar
acţiunea în revendicare etse supusă legii române. În această situaţie frauda la lege s-
ar particulariza prin faptul că schimbarea punctului de legătură este realizată cu
ajutorul unor manevre iliicte.
La acelaşi rezultat se ajunge însă dacă se consideră că pentru bunurile mobile
sustrase fraudulos din ţară şi trecute în străinătate, acţiunea în revendicare nu trebuie
să fie guvernată de legea locului situării bunului în străinătate, ci de legea ţării de
unde bunurile au fost sustrase.
Totodată se poate observa că persoana care a sustras bunul nu poate invoca
în străinătate un drept dobândit cu îndeplinirea tuturor cerinţelor legale ale ţării
unde se pretinde că a avut loc dobândirea acestuia.
Doctrina precizează că frauda la lege este posibilă şi în cazul schimbării
paviliuonului navei sau aeronavei în scopul aplicarii unor reglementări legale mai
favorabile în materie fiscală, deci într-un stat considerat „paradis fiscal”.
Potrivit art. 2620 alin. (1) lit. (a) C. civ. „Constituirea, transmiterea sau stingerea
drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse: a) legii pavilionului pe care il
arboreaza nava sau legii statului de inmatriculare a aeronavei...”
Aceste dispoziţii legeale se explică prin caracterul inadecvat al regulii rex rei
sitae în domeniu, navele şi aeronavele se deplasează după caz, în mod obişnuit între
state diferite sau adesea se află în marea liberă.
Înmatricularea navei într-un anumit stat este însă necesar să fie subordonată
cerinţei existenţei unei legături strânse cu ţara în cauză.
177
5. Forma exterioară a actelor juridice

În cazul formei exterioare a actelor juridice frauda la lege poate exista în
situaţia în care actul se încheie într-un alt stat şi prin efectul normei conflictuale
exprimată prin principiul locus rigit actum se aplică acelui act o lege mai favorabilă
pentru părţi, decât cea normal competentă să se aplice în cauză (părţile beneficiază
de condiţii mai uşoare la încheierea căsătoriei, încheierea actului se face sub
semnătură privată în loc de act autentic, etc.).
În prezent, această formă de fraudă este exclusă conform art. 2639 alin. (3)
C. Civ. „În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub
sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu
poate să înlature această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.”
Cu toate că punctele de legătură de la art. 2639 C. civ. sunt în principiu
alternative, în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond, impune, sub
sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, niciuna din celelalte legi care pot
cârmui forma sa (şi anume: legea locului unde a fost întocmit actul respectiv; legea
cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit; legea
aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţtii care examinează
validitatea actului juridic) nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul
întocmirii actului (chiar dacă actul a fost întocmit ăn străinătate conform art. 2639
alin. (3) C. civ.).
6. Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale)

Conţinutul contractului a constituit istoriceşte unul dintre domeniile cele mai
predispuse la frauda la lege în dreptul internaţional privat, deoarece în această
materie a funcţionat – şi continuă să funcţioneze - principiul conform căruia
contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis), cu atât mai mult
cu cât în dreptul român, în mod tradiţional, de principiu, a prevalat concepţia
subiectivistă priivnd limitele libertăţii părţilor în alegerea legii aplicabile, în sensul că
nu se poate impune ca legea aleasă de părţi să aibă o legătură materială obiectivă cu
contractul.397
În dreptul român, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I, părţile
pot să aleagă prin consens legea aplicabilă contractului încheiat.
Tendinţa majoritară în dreptul român este de a aprecia că părţile au
posibilitatea de a alege legea care să le guverneze contractul în funcţie de sistemul de
drept care nu are o anumită legătură obiectivă cu actul juridic încheiat.398 Bunăoară,
părţile pot să determine lex contractus pe motivul că sistemul juridic asupra căruia ele
s-au oprit conţine o reglementare modernă şi completă în domeniul care le
398 B., Ştefănescu. I., Rucăreanu. Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi pedagogică,
178
interesează.399 Această concepţie îşi menţine valabilitatea şi în raport cu rpevederile

art. 3 din Regulamentul Roma I.
Literatura de specialitate precizează că „cele arătate nu credem că înlătură însă
posibilitatea fraudei la lege, întrucât părţile ar putea introduce, în mod fraudulos, într-un raport
juridic de drept intern, un element de extraneitate, care să genereze artificial un conflict de legi, iar,
prin aplicarea normei conflictuale în materie, să fie luată în considerare o lege străină după cum ele
ar putea să aleagă lex contractus fără nicio justificare rezonabilă şi să se constate că au fost evitate
pe această cale unele impedimente juridice, îndeosebi cauze de nulitate prevăzute de legile cu care
contractul avea în md firesc conexiuni.”400
7. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul înternaţional privat
Analizarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat presupune realizarea

unei distincţii între: situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui drept
străin competent potrivit normei conflictuale române, şi situaţia în care este fraudat
dreptul străin competent potrivit normei conflictuale române, în favoarea dreptului
român sau a dreptului unei terţe ţări.
1. Situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui drept
străin
Potrivit art. 2564 alin. (1) teza I şi II C. civ. „Aplicarea legii straine se inlatura
dacă (...) legea straina respectiva a devenit competenta prin fraudarea legii romane. In cazul
inlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.”
Din aceste dispoziţii se observă că sancţiunea fraudării dreptului naţional în
favoarea unei legi străine implică două efecte:
a. Efectul negativ, şi anume înlăturarea de la aplicare a legii străine.
În literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii:
 într-o primă opinie401 s-a considerat că actul încheiat în frauda legii române
este nul;
 într-o altă opinie efectul negativ se materializează fie prin inopozabiliatea
actului în faţa autorităţilor române, fie prin constatarea (declararea) nulităţii actului
de către instanţele judecătoreşti române;402
 într-o ultimă opinie se susţine că, în ipoteza frecvent întălnită în practică, în
care fraudarea legii a presupus intervenţia unei autorităţi publice străine, organele de
jurisdicţie române nu sunt abilitate datorită principiilor suveranităţii şi egalităţii între
state, să constate nulitatea actului juriidc. Prin urmare ele pot numai să declare că
399 Hotărârea Curţii de Arbitraj Bucureşti, nr. 266 din 16 decembrie 1980 cf. O., Căpăţină. C.,
Cunescu, p. 171.
p. 200.

179
acel act este inopozabil în România. Ca atare, actul juridic respectiv nu produce în
ţara noastră consecinţele juridice care nu sunt admise conform legii române. În
eventualitatea contrară, ar însemna ca instanţa română să hotărască dacă actul juridic
este sau nu valabil în statul străin unde a fost încheiat. Sarcina de a solicita instanţei
competente străine constatarea nulităţii acutlui juridic îi revine părţii interesate. De
asemenea, în cazul inopozabilităţii s-a pus problema de a şti dacă aceasta se referă la
întreg actul juridic ori doar la efectele avute în vedere de autorul său şi care
contravin legii forului.403 Tendinţa este de a aprecia că sancţiunea priveşte întreg
actul juridic, pentru că, în împrejurarea contrară, ar fi agravată în mod inutil, situaţia
autorului fraudei.404 De exemplu, în situaţia în crae o persoană îşi schimbă cetăţenia
cu unicul scop de a obţine divorţul, ar fi excesiv să se conjuge infirmarea rezultatului
ilicit care a fost realizat (divorţul) cu menţinerea modificării cetăţeniei, care numai
prezintă interes pentru persoana respectivă odată ce nu a atins obiectivul punctual
pe care ea îl urmrea, şi anume divorţul. De aceea, într-o asemenea împrejurare se va
socoti că nu produce efecte juriidce nici divorţul obţinut prin fraudarea legii
aplicabile şi nici modificarea cetăţeniei. Această soluţie totuşi poate fi pusă în
practică doar în cazul în care frauda la lege se realizează printr-un act juridic.
În situaţia în care fraudarea legii aplicabile apare datorită unui fapt material,
cum ar fi, spre exemplu, deplasarea bunui mobil în străinătate, legea forului va fi
luată în continuare în seamă în pofida manevrelor frauduloase ale părţii în cauză,
dar, în eventualitatea în care bunul este deteriorat sau distrus în statul străin,
răspunderea juridică a autorului pagubei va fi angajată potrivit legii străine aplicabile,
de pildă, lex loci laesionis, iar nu conform lex fori pe motiv că bunul mobil ar fi rămas
în mod fictiv în ţara forului. Astfel, instanţa de judecată va trebui să distingă după
cum intenţia frauduloasă s-a manifestat printr-un act juridic (schimbarea cetăţeniei,
modificarea sediului social, alegerea lex contractus) sau printr-un fapt material
(schimbarea locului situarii bunului mobil, modificarea locului încheierii actului
juridic, etc.).405
Literatura de specialitate şi practica judiciară studiază situaţia în care autorul
fraudei ar putea invoca propria tupitudine. De exemplu o persoană invocă nulitatea
celei de-a doua căsătorii pe care a încheiat-o pe motiv că a obţinut în mod fraudulos
divorţul în ceea ce priveşte prima sa căsătorie.406
Principul exprimat prin adagiul nemo auditar propriam turputudinem este logic şi
normal. Deci, nimeni nu-şi face din propria turpitudine un titlu legitim pentru a
acţiona în justiţie. Totuşi „aplicarea acestui adagiu antrenează şi efecte paradoxale, între care
bulversarea consecinţelor juriidce normale ale nulităţii sua consacrarea unei injustiţii.” 407
p. 204.
404 Y., Loussouarn. P., Bourel. op. cit., p. 307.
405 H., Batifol. P., Lagarde, op. cit., vol I; S., Deleanu. op. cit. p. 205.
406 A se vedea Hotărârea Curţii de Apel din Paris din 27 noiembrie 1981 cf. B., Audit, op. cit., volI,
fasc. 535, p. 6.
407S., Deleanu. op. cit. p. 205.
180
În concluzie, în materia statutului persoanei fizice, instanţele de judecată par

înclinate să sancţioneze frauda la lege chiar dacă reclamntul a participat la ea.408
În cadrul dreptului european al concurenţei, corespunzător jurisprudenţei
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice particular poate să invoce în faţa
instanţei de judecată încălcarea prevederilor art. 101 alin. (1) din Tratatul priivnd
funcţionarea Uniunii Europene, chiar dacă este parte la un contract susceptibil să
restrângă sau să denatureze concurenţa, în sensul acestei dispoziţii.409
b. Efectul pozitiv constă în aplicarea legii române în golul rămas prin
înlăturarea legii străine care a devenit competentă prin fraudă.
În legătură cu sancţionarea fraudei la legea română se impun următoarele
observaţii:
 „frauda la lege trebuie sancţionată chiar dacă sistemul de drept român era competent să se
aplice în temeiul unei norme conflictuale care nu este imperativă (de exemplu, în materia
obligaţiilor contractuale) deoarece ceea ce se sancţionează este frauda (fraus omnias corrumpit) iar
nu simpla încălcare a normei conflictuale române normal comptente să se aplice;
 sancţionarea fraudei la lege în dreptul internaţional privat român are un caracter
subsidiar faţă de alte sancţiuni de drept internaţional privat, şi în special faţă de înlăturarea legii
străine pentru încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român.”410
2. Situaţia în care este fraudat dreptul străin competent potrivit

normei conflictuale române, în favoarea dreptului român sau a dreptului unei
terţe ţări
Cum în cadrul fiecărui sistem de drept există norme legale imperative este
posibil să fie fraudată nu numai legea forului ci şi legea străină.
Formele fraudării legii străine sunt:
 fraudarea legii străine în favoarea legii române;
 fraudarea legii străine competente în favoarea legii unei terţe ţări.
Cu privire la acest aspect Codul civil român nu conţine reglementări.
Dimpotrivă, înlăturarea art. 2564 alin. (1), teza I, potriivt căruia „Aplicarea legii straine
se inlatura dacă (...) legea straina respectiva a devenit competenta prin fraudarea legii romane.”, s-
ar putea deduce că numai fraudarea dreptului român în favoarea dreptului străin este
sancţionată în dreptul român.
Literatura de specialitate română411 consideră că fraudarea legii străine
trebuie sancţionată în acelaşi mod ca şi frauda legii române. În sprijinul acestei
opinii sunt adus următoarele argumente:
408 Ibidem.
409 Hotărârea Curţii de Justiţie din 20 septembire 2001, cauza C -453/99, parag. 17-24.
181
 dreptul străin este element de drept, ca şi dreptul forului, şi deci trebuie să se

acorde aceeaşi protecţie;
 fraudarea dreptului străin normal comptent să se aplice conform normei
conflictuale române, constituie, de fapt, o încălcare a normei conflcituale române
care, de regulă, are caracter imperativ;
 ceea ce se sancţionează, în toate cazurile este intenţia frauduloasă a părţilor
(fraus omnius corrumpit).
Din definiţia fraudei la lege reiese că nu are relevanţă care este legea
fraudată: legea română sau legea străină.
În ipoteza în care este fraudată legea străină, instanţele române vor aplica
legea română normal competentă inclusiv sancţiunile prevăzute de aceasta, ori, după
caz vor refuza recunoaşterea hotărârii străine. Unele consecinţe juridice ale ale
situaţiilor subsecvente actului juriidc săvârşit în mod fraudulos vor putea însă să fie
menţinute în ceea ce îi priveşte pe terţii participanţi de bună-credinţă.
8. Dovada fraudei la lege în dreptul internaţional privat
Frauda la lege în dreptul internaţional privat poate fi dovedită prin orice

mijloc de probă.
Practic, există dificultăţi în dovedirea fraudei la lege în dreptul internaţional
privat întrucât ceea ce trebuie dovedit este intenţia frauduloasă a părţilor, adică un
element subiectiv. Această dificultate nu trebuie să ducă însă la descurajarea
instanţelor române de a dezvălui şi sancţiona frauda la lege în dreptul internaţional
privat atunci când sunt sesizate cu un astfel de caz.
internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 99-100; S., Deleanu. Drept
internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 207; E., Ungureanu.
A.,C., Tatar. Drept internaţional privat. Partea generală acutalizată, Editura Lumen, Iasi, 20014, pp 219-
220; N., Diaconu, Drept internaţional privat, , Editura Universitară, Bucureşti, 2013, pp. 121-126; B.,
M., C., Predescu. Drept internaţional privat. Partea generala, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp.
376-391.
182
11.3. ÎNLĂTURAREA EXCEPŢIONALĂ A LEGII

APLICABILE
Art. 2565 C. civ. dispune: „În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit
prezentei cărti poate fi înlaturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o
legatură foarte îndepartată cu această lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic
prezintă cele mai strânse legături. (alin.1) Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor
privind starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile au ales legea
aplicabilă.”(alin.2)
Din dispoziţiile acestui articol observăm că reglementarea se aplică atât în
ceea ce priveşte legea străină –iar sub acest aspect se aseamănă cu frauda la lege şi cu
ordinea publică - cât şi pentru legea română.
Înlăturarea legii aplicabile este excepţională putând interveni doar atunci
când având în vedere circumstanţele cauzelor raportul juridic respectiv are o
„legatură foarte îndepărtată” cu legea respectivă.
Prin sintagma „foarte îndepartată” înţelegem „caracterul de strictă excepţie al
măsurii, care impune şi o interpretare ca atare a situaţiilor de fapt în care ea s-ar putea aplica.”412
Din dispoziţiile articolului 2565 alin. (1), teza I C. civ. din expresia „aplicarea
legii determinate (....) poate fi înlaturată” se observă că înlăturarea de la aplicarea legii nu
este obligatorie, chiar dacă s-ar consta că raportul juridic respectiv are o legătură
foare îndepărtată cu legea respectivă ci această măsură „poate” fi aplicată dacă
instanţa de judecată sau de arbitraj consideră că măsura este întemeiată „datorită
circumstanţelor cauzei.”
Înlăturarea de la aplicarea legii, ca efect negativ al împrejurării că „raportul
juridic are o legatură foarte îndepartată cu această lege” , este însoţită de efectul pozitiv, al
intrării în incidenţă a „legii cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături” aşa cum
rezultă din prevederile art. 2565 alin. (1), teza II C. civ..
Literatura de specialitate413 consideră că se acordă preponderenţă principiului
aplicării legii proprii raportului juridic respectiv (”the proper law”) care este consacrat
printre altele în: art. 4 alin. (3) şi alin. (4) din Regulamentul Roma I în care este
reglementat al treilea şi al patrulea criteriu de localizare obiectivă a contractului; art.
4 alin. (3) din Regulamentul Roma II care reglementează „clauzele derogatorii” („soluţia
de salvare”).
Prevederile art. 2565 alin. (1), C. civ. reglementează două excepţii în care nu
se aplică dispoziţiile din alin. (1) al aceluiaşi articol şi anume:
 O primă excepţie potrivit art. 2565 alin. (1), teza I C. civ. o reprezintă
„.. cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea persoanei”. Deci, observăm că, nici chiar
în cazul localizării obiective a „circumstanţelor cauzei” nu se aplică măsura înlăturării
excepţionale a legii cu care raportul juridic „are o legatură foarte îndepartată” dacă este
412 D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în diferite
413 Ibidem
183
vorba despre aplicarea unei legi referitoare la starea civilă sau la capacitatea
persoanei. Jusitificarea excepţiei rezidă din aceea că legile referitoare la starea civilă
sau la capacitatea persoanei –aşa cum sunt ele determinate prin aplicarea normelor
conflictuale din Cartea a VII-a din Codul civil – au un caracter intuitu personae fiind
de fapt cele care asigură cel mai bine în „concepţia legiuitorului român, protecţia
persoanelor în cauză, aşa încât nu se pune problema ca ele să aibă o „legătură foarte
îndepărtată cu raportul juridic respectiv”414
 Cea de-a doua excepţie conform art. 2565 alin. (2), teza II C. civ. o
reprezintă situaţia în care „..părţile au ales legea aplicabilă.” Şi în cazul acestei excepţii,
observăm că, nici chiar în cazul localizării obiective a „circumstanţelor cauzei” nu se
aplică măsura înlăturării excepţionale a legii cu care raportul juridic „are o legatură
foarte îndepartată” dacă părţile raportului juridic respectiv au ales legea aplicabilă, adică
este incidentă lex voluntatis. Această concluzie ne conduce la constatrea că „măsura
înlăturării legii aplicabile acţionează în cazul unei legi determinate potrivit Cărţii a VII-a din
Codul civil, după criterii obiective.”415 Exceptarea de principiu a situaţiei în care părţile au
ales legea aplicabilă de la măsura înlăturării ei excepţionale aşa cum este
reglementată de art. 2565 alin. (1) C. civ. confirmă concepţia subiectivistă privind
posibilitatea alegerii de către părţi a legii aplicabile contractului. Intră în conţinutul
acestei excepţii toate situaţiile în care legea prevede posbilitatea alegerii de către părţi
a legii aplicabile raportului juridic respectiv spre exemplu: în materia regimului
matrimonial (art. 2590 C. civ.); a divorţului (art. 2597 C. civ.); a actului juridic în
general (art. 2637 C. civ.); fiduciei (art. 2659 C. civ.), etc întrucât textul nu distinge.

1. Cum definim noţiunea de ordine publică?
2. Care sunt carcterele juridice ale ordinii publice?
3. Ce înţelegem prin noţiunea de fraudă la lege?
4. Prezentaţi modalităţile de fraudare a legii.
5. Ce condiţii trebuie să existe pentru a putea vorbi despre frauda la lege?
6. Prezentaţi etapele fraudei la lege.
7. În ce domenii poate exista frauda la lege?
8. Explicaţi sancţionarea fraudei la lege.
9. Ce presupunea înlăturarea excepţională a legii aplicabile?
Universitara, Bucuresti, 2013, pp.112-126.
Bucureşti, 2013, pp.162-210.
414 Ibidem.
415 Ibidem.
184
Bucureşti, 2012, pp. 94-106.
Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010, pp.334-391.
Bucureşti, 2013, pp. 92-119.
185
186
Lecţia 12.
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU.
RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN
ŢARĂ STRĂINĂ
 Să definească noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu;
 Să compare conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi
în spaţiu;
 Să expună domeniile în care poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu;
 Să prezinte şi să analizeze formele conflictului de legi în timp şi spaţiu;
 Să înţeleagă ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină;
 Să prezinte reglementările legale române privind recunoaşterea în ţara
noastră a drepturilor dobândite în străinătate;
 Să expună şi să explice condiţiile recunoaşteri (respectării) în România a unui
drept dobândit (câştigat) în străinătate.
12.1. NOŢIUNEA DE CONFLICT DE LEGI ÎN

TIMP ŞI SPAŢIU
Conflictul de legi în timp şi spaţiu există în situaţia în care efectele un raport juridic
născut, modificat sau stins sub incidenţa sistemului de drept al unei ţări, se cer ulterior a fi
recunoscute într-o altă ţară.
Din punctul de vedere al dreptului român conflictul de legi în timp şi spaţiu
pune problema recunoaşterii (respectării) în România a drepturilor dobândite (câştigate) într-o altă
ţară.
Conflictul este în „spaţiu” deoarece cele două sisteme de drept în prezenţă –
respectiv cel străin sub incidenţa căruia s-a născut dreptul şi cel român în cadrul
căruia dreptul se cere a fi recunoscut –coexistă din punct de vedere spaţial.
Conflictul este în „timp” deoarece între momentul naşterii raportului juridic
(deci a dreptului), sub incidenţa legii străine, şi momentul când efectele acestuia se
cer a fi recunoscute în România, există un interval de timp.
În literatura de specialitate instituţia „conflictului de legi în timp şi spaţiu” se mai
numeşte „teoria recunoaşterii drepturilor dobândite” sau „teoria efectelor extrateritoriale ale
drepturilor câştigate”.416
Achiesăm la opinia unui reputat autor român conform căreia în dreptul
românesc, terminologia adecvată este cea de „conflict de legi în timp şi spaţiu” sau
416D.-Al., Sitaru. Drept internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în diferite
187
„recunoaşterea (respectarea) drepturilor câştigate în ţară străină” aşa cum rezultă din
prevederile art. 2567 C. civ.
Spre exemplu, suntem în prezenţa unui conflict de legi în timp şi spaţiu în
situaţia în care, două persoane au divorţat într-un anumit stat (Spania) şi ulterior
solicită recunoaşterea hotărârii judecătoreşti prin care a fost pronunţat divorţul într-
o altă ţară (România).
12.2. COMPARAŢII ÎNTRE CONFLICTUL DE LEGI ÎN

TIMP ŞI SPAŢIU, ŞI RESPECTIV, CONFLICTUL DE LEGI
ÎN SPAŢIU
Conflictul de legi în spaţiu apare în situaţia în care un raport juridic cu element de

extraneitate, este susceptibil de a i se aplica în acelaşi timp, două sau mai multe sisteme de drept
aparţinând unor ţări diferite.417
Cele două forme de conflict de legi se aseamănă prin faptul că ambele sunt
în spaţiu deci coexistă spaţial.
Cele două forme de conflict de legi se deosebesc deoarece la conflictul de
legi în spaţiu, sistemele de drept în prezenţă sunt luate în considerare simultan, pe
când la conflictul de legi în timp şi spaţiu, ele se aplică succesiv, în sensul că dreptul
născutîntr-o ţară este apoi recunoscut într-o altă ţară.
Spre exemplu: există conflict de legi în timp şi spaţiu în situaţia în care o
cetăţeancă româncă s-a căsătorit în Spania cu o cetăţean spaniol şi vine apoi în
România cerând în faţa instanţei române pensie de întreţinere de la soţ; există
conflict de legi în spaţiu în situaţia în care doi cetăţeni din care unul italian si unul
român doresc să se căsătorească şi se pune problema legii aplicabile căsătoriei.
Precizăm că, soluţiile în cele două forme de conflict sunt diferite. Aşa cum
arătat în capitolele precedente efectele invocării ordinii publice în ipoteza
conflictului de legi în timp şi spaţiu sunt „atenuate” în raport cu efectele invocării
ordinii publice în situaţia invocării conflictului de legi în spaţiu. Astfel, unele
raporturi juridice care nu ar putea lua naştere în România, ca urmare a invocării
ordinii publice, vor fi recunoscute la noi în ţară, în circumstanţele în care au fost
stabilite în străinătate. Spre exemplu, o persoană deja căsătorită nu va putea încheia
în România o nouă căsătorie, dar odată încheiată căsătoria în mod valabil în statul
căruia îi aparţine persoana în cauză, efecte ale acestei căsătorii vor putea fi invocate
în România.418
417 „Conflictul de legi in spaţiu constituie cel mai important conflcit care face obiectul dreptului internaţional privat, şi
a făcut obiectul analizei în contextul particularităţilor dreptului internaţional privat” apud D.-Al., Sitaru. Drept
internaţional privat. Partea generală. Partea specială – Normele conflcituale în diferite ramuri şi instituţii ale
dreptului privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 121.
418 Există sisteme de drept, spre exemplu sistemul de drept francez, în care problematica drepturilor
câştigate în străinătate este analizată în legătură cu ordinea publică de drept internaţional privat (H.,
Batiffol. P., Lagarde, op. cit.)
188
12.3. FORMELE CONFLICTULUI DE LEGI ÎN

TIMP ŞI SPAŢIU
Conflictul de legi în timp şi spaţiu se prezintă sub două forme:419

a. Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern
al unui stat străin, iar apoi se invocă în România;
b. Raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, modifică sau
stinge în dreptul internaţional privat, (în cadru internaţional)
iar ulterior se invocă în România.
a. Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern al

unui stat străin, iar apoi se invocă în România.
În momentul naşterii, modificării sau stingerii raportului juridic nu există
conflict de legi şi este posibil să nu se prevadă că va apărea un asemena conflict în
viitor. Problema conflictuală apare atunci când raportul juridic respectiv este invocat
într-o altă ţară. Deci, va apărea problema conflictuală dacă dreptul câştigat în
străinătate va fi invocat în România. De exemplu doi cetăţeni portughezi se
căsătoresc în Portugalia. Observam că acest raport juridic nu are nicio legătură cu
dreptul român. Ulterior cei doi soţi portughezi vin în România unde solicită să li se
recunoască efecetle juridice ale acestei căsătorii. În acest context legea portugheză
intră în conflict cu legea română, fiind necesar să se stabilească eficacitatea
internaţională a unui drept câştigat în cadrul sistemului juridic portughez.
b. Raportul juridic (dreptul subiectiv) se naşte, modifică sau stinge în

dreptul internaţional privat, (în cadru internaţional) iar ulterior se invocă în
România.
În acest caz, se întâlnesc succesiv două probleme: pe de o parte problema
conflictuală privind naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raportului
juridic respectiv cu element de extraneitate (conflict de legi în spaţiu) şi problema
eficacităţii internaţionale a unui raport juridic (conflictul de legi în timp şi spaţiu).
Deci, în momentul naşterii raportului juridic există un conflict de legi în spaţiu care
se rezolvă prin aplicarea uneia din legile în prezenţă, iar după un anumit interval de
timp, apare, când se invocă, în ţara noastră, dreptul câştigat în străinătate, un alt
conflict de legi (conflict de legi în timp şi spaţiu).
Această formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu prezintă două situaţii:420
419 I., P., Filipescu, A.,I,. Filipescu. Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 117-118; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 213-214; C., P., Buglea. Drept internaţional
privat. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.70.
420 Ibidem.
189
 în momentul naşterii sale raportul juridic nu are nicio legătură cu dreptul

român. De exemplu, un cetăţean italian se căsătoreşte cu un cetăţean belgian în
Belgia, iar apoi vin în România unde cer sa li se recunoască efectele juridice ale
acestei căsătorii. La momentul căsătoriei este necesar să se soluţioneze un conflict
de legi în spaţiu, pentru a determina legea care va guverna căsătoria. În România,
apare mai târziu un conflct de legi în timp şi spaţiu, întrucât se pune problema de a
şti dacă dreptul născut potrivit legii străine competente va fi recunoscut în România;
 chiar în momentul naşterii sale, raportul juridic respectiv are legătură cu ţara
forului, prin faptul că cel puţin unul dintre elementele sale de extraneitate priveau
dreptul român. De exemplu, un cetăţean român divorţează de un cetăţean spaniol în
Spania, iar apoi cere recunoaşterea sau executarea hotărârii prin care a fost
pronunţat divorţul în România. La momentul divorţului, instanţa de judecată
spaniolă trebuie să rezolve un conflict de legi în spaţiu, în scopul determinării legii
aplicabile acestei instituţii juridice. Ulterior apare un conflict de legi în timp şi spaţiu
pentru că dreptul dobândit în cadru internaţional este invocat în România.
Deci, în cazul conflictului de legi în timp şi spaţiu, se pune problema dacă o
situaţie juridică dobândită conform unei legi competente (a unei ţări) poate fi
recunoscută în altă ţară, adică problema eficacităţii internaţionale a unei stiuaţii
juridice dobândite. Astfel, potrivit art. 2567 C. civ. „Drepturile câştigate în ţară străină
sunt respectate în România, cu excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internaţional privat român.”
12.4. DOMENIILE ÎN CARE POATE APARE CONFLICTUL

DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
Conflictele de legi în timp şi spaţiu pot apare în următoarele domenii:

a. în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în temeiul
unei legi străine. În situația în care doi soți străini, avand aceeasi cetățenie (spre exemplu
franceză), îsi au resedința obisnuită în România, în privința „admisibilității” convenției
matrimoniale şi aleg ca lege aplicabilă ”admisibilității” convenției matrimoniale legea
română deoarece au reşedința obişnuită în România;
b. în domeniul dreptului procesual, referitor la un drept dobândit în baza unei hotărâri
străine. În această situaţie se pune problema recunoaşterii efectelor hotărârilor
străine în România. Astfel, spre exemplu recunoaşterea în România a unei hotărâri
de divorț pronunțate în străinătate. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din
27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în matria răspunderii părinteşti,421 prevede în art. 21 şi art. 46 că
sunt supuse recunoaşterii şi executării următoarele:
421de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/20001 (denumit în continuare “Regulament”)

cuprinde, alături de norme uniforme pentru soluţionarea conflictelor de competenţă între statele
membre, şi o serie de norme care asigură circulaţia liberă în spațiul Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti, a
190
 hotărârile judecătoreşti (de divorţ şi cele care privesc exercitarea autorităţii

părinteşti) pronunţate într-un stat membru, în acţiunile judiciare intentate
după punerea în aplicare a Regulamentului;
 actele autentice (privind desfacerea căsătoriei şi cele privind exercitarea
autorităţii părinteşti) încheiate după punerea în aplicare a Regulamentului şi
executorii într-un stat membru;
 acordurile dintre părţi privind exercitarea autorităţii părinteşti, acorduri
încheiate după punerea în aplicare a Regulamentului şi executorii în statul
membru de origine.
12.5. TEMEIUL JURIDIC AL RECUNOAŞTERII,

ÎN ŢARA FORULUI A DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN
STRĂINĂTATE
O parte a literaturii juridice de specialitate susţine că orice situaţie juridică,

născută sub incidenţa legii unui stat determinat trebuie să aibă aceeaşi valoare în
întreaga comunitate internaţională.422 Respectul internaţional al drepturilor câştigate
a fost privit ca un principiu nou şi original al dreptului internaţional privat, care a
fost analizat în opoziţie cu conflictele de legi.423
În continuare autorii precizează că „De asemenea, în cadrul acestei teorii, raportul
dintre efcacitatea internaţională a drepturilor câştigate şi hotărârile străine corespunde legăturii
dintre general şi particular. Genul proxim îl constituie respectul internaţional al drepturilor
câştigate, în timp ce specia o reprezintă hotărârile străine. Astfel, s-a scris că problema executării
hotărârilor străine este inclusă, în principiu, în domeniul respectului datorat drepturilor câştigate,
dar cu complicaţia că aici dreptul câştigat a fost contestat şi că hotărârea unui judecător a tranşat
această contestaţie”424
O altă parte a literaturii de specialitate consideră că425 „respectarea drepturilor
dobândite în străinătate nu constituie o problemă distinctă în dreptul internaţional privat, ci
reprezintă o aplicare a regulilor privitoare la soluţionarea conflictelor de legi. Sub rezerva ordinii
publice de drept internaţional privat, singura condiţie care este necesar să fie respectată, în scopul
recunoaşterii, în statul forului, a drepturilor câştigate în străinătate, este aceea a aplicării în ţara
unde s-a născut, modificat sau stins raportul juridic, în conformitate cu normele referitoare
larezolvarea conflictelor de legi a sistemului juridic competent.”
actelor autentice şi a acordurilor, stabilind dispoziţii cu privire la recunoaşterea şi executarea acestora într-un alt stat
membru.
422 A., Pillet. Traité pratique de droit international privé, vol. I, Paris, 1923, p.121.
423 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
215.
424 S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p.
215; A., Pillet. Traité pratique de droit international privé, vol. I, Paris, 1923, p.129.
425 H., Batiffol. P., Lagarde. op. cit. apud S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală, Editura
191
În ţara noastră la baza soluţionării conflictului de legi în timp şi spaţiu se află

dispoziţiile de drept internaţional privat român.
12.6. REGLEMENTĂRILE LEGALE ROMÂNE PRIVIND

RECUNOAŞTEREA ÎN ŢARA NOASTRĂ, A DREPTURILOR
DOBÂNDITE ÎN STRĂINĂTATE
În conformitate cu dispoziţiile art. 2567 C. civ. drepturile dobândite în

străinătate sunt recunoscute în principiu în România cu excepţia situaţiei când se
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
În situaţia în care un drept a fost dobândit în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti străine, aceasta poate să fie recunoscută în România în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1094 C. proc. civ. „Hotărârile străine sunt
recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetăţenilor statului
unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi
în statul de cetăţenie al fiecarei părţi ori, în lipsă de recunoaştere, au fost pronunţate în baza legii
determinate ca aplicabilă conform dreptului internaţional privat român, nu sunt contrarii ordinii
publice de drept internaţional privat român şi a fost respectat dreptul la apărare.”
Art. 1095 C. proc. civ. stabileşte condiţiile recunoaşterii: „Hotărârile referitoare
la alte procese decât cele prevăzute la art. 1094 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de
autoritatea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele conditii:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competenţa să judece
procesul fără însă a fi intemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără
legătura directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicţii;
c) există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul
instanţei care a pronunţat hotărârea. (alin.1)
Daca hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea trebuie să
constate, de asemenea, ca părţii în cauză i-a fost înmânatî în timp util atât citaţia pentru termenul
de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi
de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. (alin.2)
Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care
nu a participat la proces in faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.”
(alin.3)
Potrivit art. 1096 C. proc. civ.: „Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată pentru
oricare dintre urmatoarele cazuri:
a) hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat român;
această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei
cu ordinea juridică română şi de gravitatea efectului astfel produs;
192
b) hotărârea pronunţată intr-o materie in care persoanele nu dispun liber de drepturile lor
a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului
internaţional privat român;
c) procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a
instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
d) este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în strainătate şi susceptibilă de
a fi recunoscută în România;
e) instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
f) a fost încălcat dreptul la apărare;
g) hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.
(alin. 1)
Recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat
hotărârea străina a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată de dreptul internaţional
privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român,
iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.” (alin.2)
Recunoaşterea hotărârii străine poate fi obţinută în cadrul unei proceduri
distincte sau odată cu încuviinţarea executării silite a hotărârii, pe baza procedurii de
exequatur.
Potrivit art. 1103 C. porc. Civ. „Executarea hotărârii străine se încuviinţeaza cu
respectarea condiţtiilor prevăzute la art. 1095, precum şi a celei ca hotărârea să fie executorie
potrivit legii statului de sediu al instanţei care a pronunţat-o. (aln.1) Dispoziţiile art. 1096 şi art.
1097 sunt aplicabile în mod corespunzător şi cererii de încuviinţare a executării.” (alin.2)
12.7. CONDIŢIILE RECUNOAŞTERII (RESPECTĂRII) ÎN

ROMÂNIA A UNUI DREPT DOBÂNDIT (CÂŞTIGAT)
ÎN STRĂINĂTATE
Un drept dobândit în străinătate este recunoscut în România dacă sunt

întrunite următoarele condiţii:426
a. dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii competente (fie legea străină
a statului unde s-a dobândit dreptul, fie legea competentă desemenată de norma conflictuală a
statului unde se invocă dreptul;
b. dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzute de legea străină competentă;
426 I., P., Filipescu. A.,I., Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
privat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp.118; S., Deleanu. Drept internaţional privat. Partea generală,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 218-225.
193
c. dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte într-o altă ţară dacă între timp nu s-a
creat în ţara unde se invocă acesta un nou drept, care îl include sau îl exclude pe cel creat în
străinătate.
a. Dreptul să fie legal născut, modificat sau stins conform legii competente (fie legea
străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie legea competentă desemenată de norma conflictuală
a statului unde se invocă dreptul)
Această condiţie pozitivă se manifestă atât în domeniul dreptului material cât
şi în domeniul dreptului procesual. Altfel, în caz contrar, dreptul nu există şi prin
urmare, nu se pune problema eficacităţii sale internaţionale.
Deosebim în privinţa legii competente următoarele două situaţii:
1. Dreptul se dobândeşte în cadrul dreptului intern al unei anumite ţări
situaţie în care legea comptentă este legea străină a statului unde s-a creat dreptul
sau situaţia juridică dobândită. Spre exemplu etse situaţia a doi cetăţeni străini
(francezi) care se căsătoresc sau divorţează în Franţa, şi ulterior, invocă în România
dreptul dobândit în străinătate (în Franţa). Determinarea legii competente nu ridică
nicio dificultate în această situaţie;
2. Dreptul se dobândeşte în cadrul internaţional (cu ocazia dobândirii
dreptului sua situaţiei juridice a existat un conflict de legi) situaţie în care legea
competentă este aceea arătată de normele dreptului internaţional privat al ţării unde
se invocă dreptul. Cu privire la această situaţie, în scopul stabilirii legii străine
aplicabile, în dreptul internaţional privat s-au conturat mai multe teorii:427
a. O primă teorie susţine că legea competentă este aceea arătată de normele
conflictuale ale ţării unde se invocă dreptul. Aşadar, în situaţia în care dreptul
câştigat în străinătate este invocat în România, va fi luată în considerare legea la care
trimite norma conflictuală română. Mai mult chiar dacă legea noastră materială nu
este direct interesată în naşterea raportului juridic respectiv, trebuie să ţinem seama
de normele noastre conflictuale. Spre exemplu, să presupunem că doi cetăţeni
francezi domiciliază în Anglia unde se căsătoresc potrivit legii engleze, adică li se
aplică legea domiciliului. Potrivit normelor noastre conflictuale căsătoria trebuie să
se încheie în conformitate cu dispoziţiile legii noastre naţionale. Se consideră că în
acest caz o asemenea căsătorie nu este valabilă. În argumentarea acestei opinii se
invocă principiile dreptului internaţional privat. Un judecător nu poate asculta decât
normele lui conflictuale, şi nu pe cele străine. Chiar şi în cazul în care legea materială
română nu este direct interesată în naşterea raportului juridic respectiv, trebuie să se
aplice normele conflictuale ale forului. Dificultăţile practice care se ivesc fiind
consecinţe ale faptului că dreptul internaţional privat nu este acelaşi pentru toate
ţările.428
427 O., Căpăţină. Efectele hotărârilor judecătoreşti străine în România, Editura Academiei Române,
428 I., P Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit. pp.137-139; M., V., Jakotă, op. cit., pp. 78-79.
194
b. O altă teroie susţine că legea aplicabilă este desemnată de normele

conflictuale ale ţării unde s-a născut dreptul. Această teroie este susţinută de dreptul
englez şi dreptul american.429
c. Potrivit teoriei intermediare regimul eficacităţii extrateritoriale a
drepturilor câştigate diferă după cum ele sunt sau nu supuse dreptului internaţional
privat al statului unde se solicită recunoaşterea acestor drepturi propriei legislaţii.430
12.8. CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR

CONFLICTUALE DIN DREPTUL ROMÂN ŞI ALTE
CONFLICTE ÎN TIMP CARE INTERESEAZĂ DREPTUL
În literatura de specialitate se dedică în partea generală din dreptul

internaţional privat un capitol ”Conflictului în timp al normelor conflictuale din dreptul
român şi alte conflicte în timp care interesează dreptul internaţional privat”
În situaţia în care, în cadrul aceleiaşi ţări, normele conflictuale anterioare
sunt înlocuite cu norme conflictuale noi este necesar să se determine norma
conflictuală aplicabilă respectivei situaţii juridice.
Art. 1 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009
privind Codul civil431 prevede: ”Prezenta lege cuprinde dispozitiile privind punerea in aplicare
a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr. 511 din 24 iulie 2009, denumita in continuare Codul civil, avand ca principal obiect punerea
de acord a legislatiei civile existente cu prevederile acestuia, precum si solutionarea conflictului de
legi rezultand din intrarea in vigoare a Codului civil.” Din dispoziţiile acestui articol,
observăm că, prevederile din legislaţia sistemului de drept românesc cât soluţionarea
conflictelor de legi vor fi puse în acord cu prevederile noului Cod civil.
Art. 207 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr.287/2009 privind Codul civil dispune că: ” Dispozitiile Cartii a VII-a - "Dispozitii de
drept international privat" din Codul civil se aplica numai in cauzele deduse instantei judecatoresti
sau autoritatii competente dupa data intrarii in vigoare a Codului civil, avand ca obiect raporturi
juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data si locul incheierii actelor ori producerii sau
savarsirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice. (alin1). In cazul raporturilor de
drept international privat stabilite anterior intrarii in vigoare a Codului civil, competenta legii
determinate potrivit alin. (1) poate fi inlaturata daca aplicarea sa conduce la consecinte vadit
injuste. (alin.2) In cauzele privind raporturi cu elemente de extraneitate aflate pe rolul instantelor
judecatoresti sau autoritatilor competente, legea aplicabila se determina conform normelor de drept
international privat aplicabile pana la data intrarii in vigoare a Codului civil. (alin.3) Dispozitiile
alin. (1) si (2) se aplica in mod corespunzator ori de cate ori ar interveni o modificare a regulilor de
429 G., Cheshire. Private international law, Oxford, 1961, pp.28-31.

430 S., Deleanu. op. cit. p. 219.
431 Publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011 cu modificarile si completările ulterioare.
195
drept international privat stabilite in Cartea a VII-a din Codul civil.” (alin.4). Din dispoziţiile
acestui articol observăm că avem următoarele posibilităţi:
 dispoziţiile noului Cod civil se aplică doar raporturilor juridice cu element de
extraneitate, indiferent de data şi locul încheierii actelor ori producerii sau săvârşirii
faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice ce vor fi pe deduse instanţei
judecătoreşti sau autorităţii competente după data intrării în vigoare a acestui Cod;
 raporturilor juridice cu element de extraneitate stabilite anterior intrării în
vigoare a noului Cod civil ca excepţie, li se pot aplica dispoziţiile vechii legi doar în
situaţia în care reglenetările noului Cod civil ar duce la consecinţe vădit injuste;
 cauzelor juridice privind raporturi juridice cu element de extraneitate aflate
pe rolul instanţelor judecatoreşti sau autorităţilor competente li se vor aplica legea
competentă conform normelor de drept internaţional privat stabilite până la data
intrării în vigoare a Codului civil;
 reglementările din alin. (1) si (2) ale art. 207 din Legea nr 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil se aplică ori de câte ori ar
interveni o modificare a regulilor de drept internaţional privat stabilite in Cartea a
VII-a din Codul civil.

1. Ce se înţelege prin noţiunea de conflict de legi în timp şi spaţiu?
2. Comparaţi conflictul de legi în timp şi spaţiu, şi respectiv conflictul de legi
în spaţiu.
3. În ce domenii poate apare conflictul de legi în timp şi spaţiu?
4. Prezentaţi formele conflictului de legi în timp şi spaţiu.
5. Ce înseamnă respectarea drepturilor câştigate în ţară străină?
6. Care sunt reglementările legale române privind recunoaşterea ţn ţara
noastră, a drepturilor dobândite în străinătate?
7. În ce condiţii se recunoaşte (respectă) în România a unui drept dobândit
(câştigat) în străinătate?
Bucureşti, 2013, pp.211-225.
Bucureşti, 2013, pp. 120-125.
196
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate, cursuri, monografii

Anitei Nadia-Cerasela. Convenţia matrimoniala in dreptul internaţional privat, Editura CH
Beck, Bucuresti. 2013.
Anitei Nadia-Cerasela.The law applicable to matrimonial agreement. Romanian private
international law, Editura Lambert Germania, 2013.
Anitei Nadia-Cerasela.Private International Law. The law applicable to property relations
between spouses under international treaties, conventions and regulations, Editura
Lambert, Germania, 2012.
Anitei Nadia-Cerasela.Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional privat,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Anitei Nadia-Cerasela.Matrimonial regims under the provisions of the Romanian Civil Code,
Editura Lambert, Germania, 2012 .
Anitei Nadia-Cerasela. Marriage agreement under the provisions of the Romanian Civil Code
Editura Lambert, Germania, 2012
Avram, Marieta. Niculescu, Cristina. Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2010.
Alexandresco, Dimitrie. Principiile dreptului civil român, vol. I, Editura Atelierele
Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1926.
Alexandresco, Dimitrie. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. III,
Partea I, Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti,
1916.
Audit, Bernard. Droit international privé, 2e édition, Editura Economica, Paris, 1997.
Audit, Bernard. Droit international privé, 4e édition, Editura Economica, Paris, 2006.
Bacaci, Alexandru. Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1986.
Ballarino, Tito. Diritto internazionale privato, III edizione, Gruppo Editoriale Esselibri-
Simone, Napoli, 2006.
Buglea, Paul Claudiu. Drept internaţional privat. Partea generală. Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.
Ciutacu, Florin. Drept internaţional privat, Note de curs, Editura Themis Cart, 2006.
Chelaru, Ioan. Căsătoria şi Divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat.
Editura A92 ACTEON, Iaşi, 2003.
Danovi, Anna, Gallizia. Sacchi, Maria, Silvia. Matrimonio & Patrimonio, Editura Etas
RCLibris, Milano, 2003.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi cetăţenie
şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi cetăţenie
domiciliaţi în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Dariescu, Nadia, Cerasela. Convenţia matrimonială în dreptul intenţional privat român,
Editura Lumen, Iaşi, 2007.
197
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi cetăţenie
şi cu domiciliul în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007,
Dariescu, Nadia, Cerasela. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privat român,
Editura Lumen, Iaşi, 2007,
Dariescu, Nadia, Cerasela. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi cetăţenie
şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi,2006.
Diaconu, Nicoleta. Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului cu element străin, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Diaconu, Nicoleta. Drept internaţional privat, curs universitar, Ediţia a IV-a, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2009.
Universitara, Bucuresti, 2013.
Bucureşti, 2013.
adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005.
Guillouard, Louis. Traité du contrat de mariage, vol I, Editura A. Pedone, Paris, 1894.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. I, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1997.
Jakotă, Mihai, Vasile. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1997.
Lamboley, Marie, Annie. Lamboley – Laurens, Hélène. Droit des régimes matrimoniaux,
Ediţia a 4-a, Editura LexisNexis Litec, Paris, 2006.
Loussouarn, Yvon. Bourel, Paul. Précis de Droit international privé, Editions Dalloz,
Paris, 1996.
Lowe, Nigel & Douglas, Gilian. Bromley ‘s Family Law, tenth edition, Oxford
University Press, Oxford, 2007.
Bucureşti, 2012.
Mayer, Pierre. Heuzé, Vincent. Droit international privé, 8e édition, Editura
Montchrestien, Paris, 2004.
Macovei, Ioan. Drept internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2011.
Novelli, Giancarlo. Compendio di dritto internazionale privato e processuale,
VIII edizione, Gruppo Editoriale Esselibri-Simone, Napoli, 2006.
Plastara, George. Manual de drept internaţional public cuprinzând şi o expunere a conflictelor
de legi (Drept internaţional privat), Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
Popescu, R., Tudor. Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994.
Popescu, Dan, Andrei. Harosa, Marius. Drept internaţional privat –Tratat elementar,
vol. I-II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Prescure, Titus. Sava, Nicolae, Codruţ. Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex,
2006.
Wloters Kluwer, Bucureşti, 2010.
198
Rigaux, François. Fallon, Marc. Droit international privé, Droit positif belge, Tome II,
Deuxième édition refondue, Maison Larcier, S.A., Bruxelles, 1993.
Rozas, Fernández, José, Carlos. Lorenzo, Sixto, Sánchez. Derecho internacional privado,
segunda edición, Editura Civitas, Madrid, Spania, 2001.
Salamé, Georgette. Le devenir de la famille en droit international privé. Une perspective post
moderne, Presses Universitaires D´AIX – Marseille –PUAM, 2006.
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea I, Editura Cugetarea, Iaşi,
2000.
Ungureanu, Ernestina. Drept internaţional privat, Partea a II-a, Editura Cugetarea, Iaşi,
2000.
Ungureanu, Ernestina. Tatar Adrian Constantin. Drept internaţional privat, Partea I,
Editura Lumen, Iasi, 2014.
CH Beck, 2013.
Sitaru, Dragoş, Alexandru. Drept internaţional privat, vol. II, Editura Lumina
Lex,Bucureşti, 2001.
Taliadoros, Constantin. Greek Civil Code. Editura Ant. N. Sakkoulas Publishers,
Athens, 2000.
Walder, U., Hubert. Introduction to Swiss Law, second edition, Kluwer Law
International, The Hague – Boston – London, 1996.
Zilberstein, Savely. Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
II. Articole
Anitei Nadia-Cerasela. Tthe rules of private international law immediate application in
accordance with Romanian Civil Code and the relevant European regulations Revista
Moldoveneasca de Drept international si Relatii internationale/ Moldavian
Journal of International Law and International Relations/ Молдавский журнал
международного права и международных отношений, no.3, 2015 SSRN, ISSN
1857-1999, pp..36-47, http://rmdiri.md/wp-
content/uploads/2015/01/RMDIRI-Nr.-3-20151.pdf
Anitei Nadia-Cerasela. Ce înţelegem prin noţiunea de norme de aplicaţie imediată sau necesară
în dreptul internaţional privat român? Dreptul muncii nr. 8/2015, Editura Wloters
Kluwer, Bucureşti, 2015,. ISSN 1582-7534,pp 39-46.
Anitei Nadia-Cerasela. Precizari privind notiunea de „raporturi juridice care pot fi obiect al
dreptul international privat” conform dispzitiilor din Codul civil/Legal relations in
private international law under the Civil Code dispzitiilor Acta Universitatis,
Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr. 2/2014. Editura Universul Juridic,
Bucuresti, ISSN 1582-4608, pp.57-65
http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=11d1c282-f02d-401e-
b41e-2507f798db00&articleId=448fcff8-c071-4b54-b361-1b5545672bd5
199
Anitei Nadia-Cerasela Legea naţională punct de legatura conform dispoziţiilor din Codul civil
român, Acta Universitatis, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, nr. 1/2014.
Editura Universul Juridic, Bucuresti, ISSN 1582-4608, pp.153-160.,
http://www.ceeol.com/aspx/issuedetails.aspx?issueid=ec1ebc6c-d7d2-4d46-
a6dd-ab671f6833d9&articleId=27b1e1fd-a314-4692-af2f-393ef73a19b6
Anitei Nadia-Cerasela. Primary Qualification of Matrimonial Regime Notion, Revista
Românească pentru Educaţie Multidimensională, Vol III, nr. 4/2012, Editura
Lumen, Iasi, ISSN: 2066 – 7329, ISSN ONLINE: 2067 – 9270, pp. 7-20,
HTTP://REVISTAROMANEASCA.RO/
Anitei Nadia-Cerasela. Primary Qualification of the General Effects of Marriage, Notion,
Postmodern Openings, Vol III, nr. 4/2012, Editura Lumen, Iasi, ISSN: 2068
– 0236, e-ISSN: 2069 – 9387, ISSN – L = 2068 – 0236, pp. 7-20,
www.postmodernopenings.ro
Căpăţînă, Octavian. Caracteristici ale noului sistem de drept internaţional privat al Republicii
Federale Germania, R.R.D. nr. 1/1989.Droz, A.L. Georges, Les régimes
matrimoniaux en Droit international privé comparé, Recueil des cours de
L'Académie de droit international de la Haye, Tome 143, 1974/III.
Francescakis, Philippe. Y-a-ti-l du nouveau matière d'ordre public? Travaux du Comité
français de droit international public, 1966-1969.
Gaudement-Tallon, Héléne. Les conflits de lois en matière des régimes matrimoniaux:
tendances actuelles en droit comparé, Travaux du Comité Français de droit
international privé. Trentième a trente-deuxième années 1969-1971, Paris,
Editions Dalloz, 1972.
Winter de, L.I.. Nationality or domicile ? The Present State of Affairs, Recueil des
Cours de L’Académie de droit international de La Haye, vol. 128, 1969/III.
III. Alte lucrări

Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, Istoria
dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980.
Bauman, Zygmunt. Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura ,,Antet”, Bucureşti, 1999.
Pr. Belu, Dumitru, Pr. Todoran Isidor, Ivan, Iorgu, Catehismul creştinului drept
credincios. Ed. Arhiepscopiei Ortodoxe Române a Iaşilor, Iaşi, 1957.
Brookes, Michael. Holden, David. Hutchinson, Wesley. Engleza pentru jurişti, Ed.
Teora, Bucureşti, 1999.
Codul Calimach. Ediţie critică, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Bucureşti, 1958.
Christodoulou, Ph. Dimitrios, Introduction to the Greek Legal System la adresa web:
http://jurist.law.pitt.edu/world/greececor2.htm.
Îndreptarea legii, Editura Pelerinul român, Oradea, 2002.
200
VI. Acte normative

A. Legislaţie românească
Codul civil
Codul procedură civilă
Legea nr. 105 din anul 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat ( M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992) abrogată în prezent. .
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi
actele de identitate ale cetăţenilor români (M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005) cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 290/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români
(M. Of. nr. 959 din 28 octombrie 2005) cu modificările ulterioare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
(M. Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002), modificată ulterior prin Legea nr.
357/2003 (M. Of. nr. 537 din 25 iulie 2003), republicată ulterior (M. Of. nr.
201 din 8 martie 2004) cu modificările ulterioare..
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
european (M. Of. nr. 646 din 21 iulie 2005) aprobată prin Legea nr. 260/2005
(M. Of. nr. 900 din 7 octombrie 2005), modificată ulterior prin Ordonanţa
Guvernului nr. 30/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului
Economic european (M. Of. nr. 636 din 24 iulie 2006), aprobată prin Legea
nr. 500 din 28 decembrie 2006 (M. Of. nr. 1055 din 30 decembrie 2006). cu
Hotărârea nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale autocolantului privind
stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil (M. Of. nr. 582 din 5 iulie 2006). cu
Legea nr. 53/2007 pentru completarea art. 27 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale
cetăţenilor români (M. Of. nr. 192 din 20 martie 2007) cu modificările ulterioare.
Legea nr. 54/2007 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2006
pentru completarea articolului 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (M. Of.
nr. 192 din 20 martie 2007). cu modificările ulterioare.
Legea nr. 56/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România (M. Of. nr. 201 din 26 martie 2007)
cu modificările ulterioare.
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
european (M. Of. nr. 646 din 21 aprilie 2005), aprobată prin Legea nr.
260/2005 (M. Of. nr. 900 din 7 octombrie 2005). cu modificările ulterioare.
201
Ordonanţa nr. 30/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 102/2005 (M. Of. nr. 636 din 24 iulie 2006), aprobată prin
Legea nr. 500/2006 (M. Of. nr. 1055 din 30 decembrie 2006). cu modificările
ulterioare.
B. Tratate internaţionale, Convenţii internaţionale,

Tratate de asistenţă juridică
Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în materie civilă, ratificat
de România prin Legea nr. 44/1995 (M. Of. nr. 106 din 31 mai 1995).
Tratatul dintre România şi Republica Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în
cauzele civile, ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 65/1999 (M.
Of. nr. 414 din 30 august 1999).
Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală, ratificat de România prin Lege nr. 177/1997 (M. Of. nr. 310 din 13
noiembrie 1997).
Tratatul dintre România şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauzele civile,
ratificat de România prin Lege nr. 3/2005 (M. Of. nr. 183 din 03 martie
2005).
Tratatul de drept civil internaţional de la Montevideo din 12 februarie 1889 şi forma sa
revizuită din 1940.
Tratatul asupra dreptului internaţional privat de la Quito, Ecuador din 18 iunie 1903.
Convenţia asupra conflictelor de legi privitoare la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi obligaţiilor
soţilor în raporturile lor personale şi asupra bunurilor soţilor de la Haga, din 17 iulie
1905 la adresa web: http://www.hcch.net/f/status/stat_ef.html.
Convenţia de drept internaţional privat (panamerican), semnată la Havana, la 20
februarie 1928 (denumită şi Codul Bustamante) la adresa web:
http://fpantin.tripod.com/index-44.html.
Convenţia conţinând anumite dispoziţii de drept internaţional privat asupra căsătoriei, adopţiei şi
tutelei încheiată de Statele scandinave de la Stockholm, încheiată la data de 6
februarie 1931.
Convenţia asupra legii aplicabile regimurilor matrimoniale de la Haga, din 14 martie 1978 la
adresa web: http://hcch.e-
vision.nl/index_fr.php?act=conventions.status&cid=87.
Convenţia Comunităţii Statelor Independente asupra asistenţei juridice şi raporturilor în materia
dreptului civil, dreptului familiei şi dreptului penal, semnată la Minsk, în 22 ianuarie
1993.
Treaty Series. Publication of Treaties and International Engagements registred with the Secretariat
of the League of Nations, vol. CXXVI, 1931-1932, Numbers 1,2,3 and 4,
dispoziţie prin bunăvoinţa d-nei Birgitta Lethenstrom de la Ministerul
Afacerilor Externe al Suediei. Tratatul de la Montevideo asupra dreptului civil
internaţional (12 februarie 1889) şi forma sa revizuită din 1940.
202
VII. Pagini web - Legislaţie străină

Textul integral şi actualizat al Codului Civil francez poate fi găsit la adresa:
http://www.legifrance.com/WAspad/RechercheSimplePartieCode;jsessionid
=EcWyLEwbFdVHwQ2yP7GTO1G56dF9dV2pdXfNZPaifLvZbmJP2VRv!
-211060648!iwsspad.legifrance.tours.ort.fr!10038!-1!-
799303035!iwsspad2.legifrance.tours.ort.fr!10038!-
1?commun=&code=CCIVILL0.rcv.
Textul integral şi actualizat al Codului Civil elveţian poate fi găsit la adresa web:
http://www.admin.ch/ch/f/rs/210/index1.html.
Textul integral şi actualizat al Codului Civil italian poate fi găsit la adresa web:
http://www.jus.unitn.it/cardozo/Obiter_Dictum/codciv/Lib1.htm .
Textul în limba spaniolă a Codului civil spaniol poate fi găsit la adresa web:
http://civil.udg.es/normacivil/estatal/cc/tprel.htm.
Cuprinsul şi textul Codului civil portughez din 1966 pot fi consultate la adresa web:
http://cr3.cea.ucp.pt/leiciv/civil/civilind.htm .
Listele statelor părţi la cele două convenţii se găsesc la următoarele adrese web:
http:// www.hcch.net/f/status/stat_af.html (pentru Convenţia din 12 iunie
1902) şi http://www.hcch.net/f/status/stat_ef.html (pentru Convenţia din 17
iulie 1905).
Textul Legii introductive la Codul civil (E.G.B.G.), din 21 septembrie 1994 se
găseşte la adresa web: http://www.kanzlei.de/egbgb-0.htm.
Traducerea în limba engleză a Codului familiei din Republica Bulgaria poate fi găsită
la adresa web: http://ials.sas.ac.uk/links/Bulgaria/FAMILI.doc.
Legea poloneză nr. 6/1965 privind dreptul internaţional privat ne-a fost pusă la
dispoziţie de Doamna Stefańska_Magdalena__(DWM) Stefanska@ms.gov.pl
(funcţionară în cadrul Ministerului de Justiţie polonez).
SFS 2001:1141 şi SFS 2003:382. Textul consolidat al legii poate fi consultat la
adresa: http://lagen.nu/1990:272.
Textul Cărţii verzi asupra conflictelor de legi privind regimurile matrimoniale poate
fi consultat la adresa web:
http://www.conflictoflaws.net/2007/legislation/resolution-of-the-federal-
council-of-germany-on-green-paper-concerning-matrimonial-property-
regimes/.
Răspunsul Consiliului Federal al Germaniei a fost publicat la adresa web:
http://www.conflictoflaws.net/2007/legislation/resolution-of-the-federal-
council-of-germany-on-green-paper-concerning-matrimonial-property-
regimes/.
203
EDITURA LUMEN
Str. Ţepeş Vodă, nr.2, Iaşi

www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.ro
Printed in EU
204

BT3 Lectii-De-Drept-International ANITEI B5 CIP1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BT3 Lectii-De-Drept-International ANITEI B5 CIP1 PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nadia-Cerasela ANIŢEI

LECŢII DE DREPT INTERNAŢIONAL

Copyright Editura Lumen

Editura Lumen este acreditată CNCS

Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lecţii de drept internaţional privat român

DE CE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT ROMÂN? ........................................................ 9

Lecţia 1 NOŢIUNI GENERALE DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT ........................ 17

Lecţia 9 CALIFICAREA ŞI FELURILE CALIFICĂRII................................................................ 143

4. Retrimiterea de gradul II situaţie specială în materia statutului organic al persoanei

Denumirea de „drept internaţional privat” a fost folosită pentru prima oară de

 În al doilea rând, din punct de vedere practic, studiul dreptului internaţional

Cursul Drept internaţional privat român se studiază în anul IV, semestrul

1. Obiectivul general al disciplinei

Însuşirea conceptelor fundamentale pentru teoria si practica dreptului

2. Obiectivele specifice al disciplinei

La finalul cursului, studenţii vor fi capabili:

intersectează cu situaţiile de fapt întâlnite în alte domenii (modul în care o situaţie de

Cursul vizează dobândirea de către studenţi a următoarelor competenţe

C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

C3: Aplicarea legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a

C3.2. Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale, a celor

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

C4: Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din

Standarde minimale de performanta pentru evaluarea competentei.

CT1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil,

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

CT2: Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

 CONŢINUTUL CURSULUI Drept internaţional privat român

Cursul Drept internaţional privat roman este structurat pe lecţii:

I. Aspecte generale de drept internaţional privat

1. Noţiuni generale de drept internaţional privat

II. Probleme generale privind principalele feluri de conflicte care pot

1. Calificarea şi felurile calificării

1.1. DENUMIREA ŞI DEFINIREA DE DREPT

1. Denumirea de drept internaţional privat

Dreptul internaţional privat a apărut, la începutul evului mediu, ca un drept

Universte Protesante au Cono. Faculte de Droit, 2003-2004, pp. 3-4, de pe site:

Potrivit doctrinei4 folosirea denumirii de „drept internaţional privat” a stârnit

2. Definiţia dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat este definit în literatura juridică română de autori în

asemenea, în literatura de specialitate este folosita şi noţiunea de „element internaţional”.

Dreptul internaţional privat este definit în mod diferit de literatura de

Coolection Precis Dalloz, 2013.

1.2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE

1. Noţiunea de element de extraneitate

După cum am observat din definiţia dreptului internaţional privat raporturile

defineşte in terminis, elementul de extraneitate.

2. Trasăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate

Elementul de extraneitate prezintă următoarele trăsături caracteristice:

Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 22.

această împrejurare obiectivă este criteriul de determinare a caracterului

3. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate

Având în vedere elementele raportului juridic (subiect, obiect şi conţinut)

Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 10.

Bucureşti, 2008, nota de subsol nr. 3 de la p. 10.

Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.15.

dintre soţi şi convenţia matrimoniala sunt guvernate de:

Întrebări şi teme de control