Eu sunt aromân, sunt un român

foarte special
„Ajungand la varsta de 88 de ani, nu prea traiesc decat in trecut, prin cele scrise in trecut. Pentru
mine este foarte important ce crede generatia foarte tanara de critici despre mine.

De exemplu, Marius Mihet, un foarte tanar critic, care traieste la Oradea, scrie in prefata cartii
«Caderea in lume»: «Intre romanele de top ale generatiei ’60, ‘Caderea in lume’ este o realizare
admirabila alaturi de ‘Lumea in doua zile’ a lui George Balaita. Desi s-au facut aprecieri despre
cartile lui Augustin Buzura, Paul Georgescu, Petre Salcudeanu, Alexandru Ivasiuc, romanul lui
Constantin Toiu este mult peste aceste realizari avand o constructie impecabila, scris cu un
rationament aparte, prozat inteligent de un maestru al geniului. Multiplele sale conotatii si
sugestii de lectura confirma dupa 20 de ani o bijuterie prozastica aproape uitata. Daca sunteti
dezamagiti de romanul contemporan, cititi aceasta carte, iar daca vreti sa scrieti vreodata un
roman recititi-o». De asemenea, Luminita Marcu, si ea un foarte tanar critic spune despre cartea
mea «Vrajeli de buzunar»: «Constantin Țoiu seamana foarte bine cu propriile sale carti. Fara
pretentii elitiste,(…) Constantin Țoiu ne reaminteste de ce meseria de scriitor a fost candva una
atat de glorioasa».

Nu m-am gandit niciodata la premii, am fost intodeauna mirat, chiar socat ca am primit Premiul
Academiei, Premiul Uniunii Scriitorilor, fel de fel de premii. Am fost coplesit de aceste premii pe
care nu le asteptam.

Daca nu m-as fi nascut român, n-as fi scris deloc. Eu sunt aromân, dar calitatea de aromân a
potențat in mine românismul. Am fost peste tot in lume, dar m-am simtit foarte român, in
sensul cel mai bun al cuvantului. Sunt un român foarte special.

As retrai oricand perioada copilariei. Eram foarte ambitios si bine crescut. Am avut o mama
formidabila care m-a indreptat pe caile cele mai bune. Am avut tendinta de a ma izola, de a fi
altfel decat scriitorii obisnuiti. Am fost intotdeauna foarte singur. De asemenea, as retrai
perioada liceului. Cand eram in liceu, la Brasov, ma plimbam singur pe sub Tâmpa si m-am
intalnit cu directorul scolii. M-a intrebat ce caut singur acolo. Eu, surprins de intrebare, am lasat
capul in jos si am tacut. A doua zi am aflat ca ma laudase prin cancelarie, spunand ca voi fi un
mare scriitor. Mi-a dat de gandit acest lucru si iata ca s-a intamplat foarte tarziu, cu foarte multa
munca si daruire. Nu am fost niciodata grabit si mi-am atins scopul cu multa constiinciozitate.
La 20 de ani iubeam cartile, ele erau femeile mele, la 40 de ani iubeam femeile frumoase, iar
acum iubesc amintirile.

Nu sper sa mai traiesc pentru ca am trait destul, dar mi-as dori sa pot sa merg, sa ma mai
insanatosesc sa pot sa fac excursii singur.”

(„Astăzi e ziua ta: Constantin Ţoiu” de Ramona Vintila, in Jurnalul National din 18 iulie 2011 )

Constantin Ţoiu (19.07.1923 – 04.10.2012)

Geografii literare - Constantin Toiu

Confesiunile unui mare romancier, legate de alchimia prin care se naste o opera literara

"Locul unde s-a nascut si a copilarit ramane foarte important pentru un scriitor"

Urziceni - centrul universului

- Sunteti considerat unul din "sudistii" de seama ai literelor romane, alaturi de Caragiale,
Arghezi, Stefan Banulescu. Faptul ca v-ati nascut si ati copilarit la Urziceni a contribuit la
parcursul dvs. ulterior?
- Am mai spus si in cele doua volume de Memorii din cand in cand, ca nasterea intr-un oras mic e
determinanta pentru destinul meu de scriitor. Urziceniul cu locuitorii si intamplarile lui a fost pentru mine,
pana la 10-11 ani, centrul universului, cel mai important loc din lume, si m-am raportat apoi mereu la el. Pe
o harta afectiva, continua sa existe casa natala de chirpici, cinematograful Tomescu, unde am vazut primele
filme mute, cafeneaua lui nea Luca, unde am invatat sa joc biliard cu tanarul acordeonist Basacu si, mai
ales, locul preferat de intalnire al urzicenenilor, numit La Monument...
- Despre ce monument e vorba?
- Ridicat in cinstea eroilor din primul razboi, era un soclu de ciment, pe care trona un vultur de bronz cu
aripile desfacute, si caruia i se punea in plisc, la sarbatori, un bec vopsit tricolor. La Monument a avut loc o
intamplare de care imi amintesc si acum, dupa mai bine de sapte decenii. Intr-o zi de vara fierbinte si
prafoasa, cum sunt verile in Baragan, a venit in oras un circar, un iluzionist care anuntase prin afise lipite pe
obloanele pravaliilor ca intr-o duminica, la o anumita ora, Napoleon Bonaparte in persoana se va arata in
Urziceni, La Monument. Si, intr-adevar - tin minte ca era o zi insorita si o multime de oameni se stransese in
centru sa vada minunea -, Napoleon a aparut venind dinspre strada principala, cu tricornul pe cap, mantaua
albastra, cu mana dreapta infipta in rever si cizme lustruite de cavalerist... Imparatul francezilor s-a apropiat
solemn de Monument, a facut o plecaciune spre lumea care a izbucnit in urale, apoi si-a continuat drumul,
cotind si disparand din raza privirii noastre. Eram mut de emotie si admiratie. S-a spus prin targ ca
imparatul ar fi fost Costel, nepotul lui Dragan Schiopul, pe care iluzionistul il platise si il costumase. Dar eu,
care eram mic, nu voiam sa admit asa ceva, chiar credeam ca ne vizitase Napoleon in persoana si eram
convins ca insusi vulturul de pe monument, cum sustineau unii, scosese un cloncanit in cinstea lui... Ti-am
dat doar un exemplu, ca sa vezi ca Urziceniul e depozitarul unor experiente foarte interesante, din care a
iesit prozatorul de mai tarziu... De aceea, nu pot sa-l uit. Si nici el, orasul, nu m-a uitat pe mine. Dovada -
faptul ca m-a facut cetatean de onoare si ca acum, pe 29 ianuarie, m-au onorat din nou: bibliotecii noi a
municipiului i-au pus numele meu. Le voi darui manuscrise, carti, ei vor fi depozitarii arhivei mele. Cred ca
ti-am raspuns la prima ta intrebare: da, locul in care s-a nascut si a copilarit - in cazul meu, Urziceniul -
ramane foarte important pentru un scriitor, indiferent unde il va duce apoi soarta.

Toma aromanul si coana Ifighenia

Ifighenia si Toma Toghiu, impreuna cu primul lor nascut, Misu, tinut pe genunchi de bunicul Toghiu
- As vrea sa ne povestiti si despre parintii dvs. Inca de cand v-am cunoscut, in urma cu vreo 35
de ani, m-au frapat aerul dvs. aristocratic, eleganta de gentleman. Ce origine sociala aveti?
- Foarte modesta. Impresia pe care o fac e falsa. Sunt un om cat se poate de obisnuit, numai ca... Nu stiu
cum sa-ti explic. De exemplu, ma opresc pe strada si acum multi oameni, probabil provinciali rataciti prin
Bucuresti, sa ma intrebe cate o adresa. Nu pe altii, dintre toti trecatorii pe mine ma abordeaza. Dar nu e
vorba de nici o noblete, altceva e la mijloc: par o persoana de incredere. Vorbesc politicos cu oricine, felul
meu de a fi e civilizat, poate de asta sunt perceput ca un "boier". Nu sunt deloc boier la origine, din contra.
"Boieria" mea vine din cunoastere, din cultura, din citit, care m-au slefuit si rafinat.
- Sa revenim la parinti...
- Tata, Toma Toghiu, era mic negustor de origine aromana, se nascuse in partea de nord a Greciei, impartita
in 1913 cu Albania, iar mama, Ifighenia, era grecoaica de la Salonic, unde facuse si scoala primara. Era
foarte frumoasa si, la 18 ani, se maritase...
- Deci amandoi parintii erau la prima generatie in Romania.
- Da, amandoi venisera in tinerete aici, dupa casatorie. Ca sa vezi cat de naiva si de neumblata era mama:
in drumul lor spre Romania, trebuisera sa schimbe trenul, si undeva, la sud de Belgrad, se oprisera intr-o
gara. Tata o dusese in sala de asteptare pana la venirea celuilalt tren. Au stat ei o jumatate de ora, o ora
acolo, si cum ea era foarte activa, n-avea rabdare. Dupa un timp, s-a impacientat si i-a zis tatii, in greceste:
"Tomo, dar ce are trenul asta ca nu mai pleaca odata?". Era unul din motivele pentru care tata o tachina
cand eram eu mic: "Tii minte cand ai crezut ca sala de asteptare e vagon de tren?". Era naiva, nu facuse
multa carte, dar avea un cult pentru invatatura. Cred ca i se tragea si de la varul ei, Eftimica, ajuns episcop
la Salonic si apoi, dupa 1920, episcop la Chicago. Tin minte ca se certa des cu tata, care voia sa ma dea la o
scoala de comert din Ploiesti, si ii spunea cu fermitate: "Nu, baiatul meu trebuie sa invete carte ca Eftimica,
sa ajunga cineva".
- A apucat sa va vada scriitor recunoscut?
- Nu numai ca a apucat, dar la batranete, cand o contraziceau cei din jur cu ceva, le spunea: "Voi sa taceti,
ca eu sunt mama de scriitor!". Avea mult umor si farmec. La Urziceni, vorbea in casa cu tata greceste, si
mie, mai tarziu, cand eram la gimnaziu si apoi la liceu, imi scria scrisori pe romaneste cu litere grecesti, nu
le stia pe cele latine. Eu refuzam sa vorbesc greceste, ca sa nu fiu altfel decat copiii cu care ma jucam si
care deja ma poreclisera "Grecu". Cand eram copil, erau si alti greci in Urziceni, cerealisti care aveau
hambare. Il tin minte pe unul, Barkaki, avea un baiat cam de varsta mea, 7-8 ani. Mama ma lua de mana si
mergeam la ei in vizita, aveau o casa frumoasa, si mama statea de vorba pe greceste cate doua-trei ore, la
dulceturi, cu madam Barkaki. Nu intelegeam mare lucru si il intrebam pe Costel Barkaki: "Ce tot vorbesc
femeile alea acolo?". Si el imi traducea. Mamei, tot orasul ii spunea coana Ifighenia, se imbraca elegant, cu
palarii, cu rochii frumoase, pe talia stransa, de viespe... Uite, iti spun o intamplare. Cand aveam patru ani,
am plecat sa vizitam rudele mamei din Grecia si am trecut Dunarea cu un barcagiu sarb. Erau valuri, barca
se clatina, mama tipa de teama sa nu se rastoarne si barcagiul s-a rastit la ea: "Taci, muiere!". Mama a
inceput sa planga, ofensata, sub palaria ei, si cand ne-am intors la Urziceni, i-a spus tatii cum o insultase
sarbul: "M-a facut muiere". "Si ce-i cu asta?", s-a mirat tata, caruia cuvantul nu i se parea deloc jignitor.
"Pai, eu sunt o cucoana", a explicat cu demnitate mama. Dintre toti fratii, eu eram cel mai atasat de ea, n-o
lasam o clipa, eram egoist, gelos pe ceilalti...
- Cati frati erati?

!927. Constantin Toiu la 4 ani, cu parintii si doua dintre surori

- Eu eram al saptelea, cel mai mic. Trei murisera, ramasesem patru. Fratele meu, Misu, murise inecat, cand
avea noua ani. Una din cele mai vechi amintiri ale mele, de pe la vreo doi ani, e priveghiul lui Misu. La
varsta aia, nu intelegi ce-i moartea, si nici colegii lui de scoala, care venisera, nu intelegeau. Se uitau la
catafalc si ma intrebau: "Ticule, ce face, mai, Misu?" si eu le raspundeam: "Misu doarme".
- Ca mezin, ati fost rasfatat?
- Da, foarte rasfatat, si de aceea cred ca eram si asa de rau, ma bateam cu alti copii, faceam pozne...
Surorile ma rasfatau si ele... Mai am acum doar una, Marica, la Sinaia, implineste 90 de ani si e sanatoasa
tun, ma duc pe la ea. Suntem un neam cu ascendenta puternica biologic, cu oameni cinstiti si de treaba.
Aromanii astia din sud sunt un neam foarte interesant si cu o alta morala, mult mai puternica.
- Le-a inculcat Toma Toghiu si copiilor lui aceasta morala?
- Eu am plecat devreme de langa el, nu pot sa spun despre mine ca sunt un om prea moral, dar tot am
ramas cu deprinderi: sunt atent la lucrurile astea, daca pot sa ajut pe cineva...

Gimnazist la Brasov

- Ati plecat de acasa, de la Urziceni, unde?

- Ti-am spus ca tata, dupa ce am terminat clasele primare, voia sa ma dea la o scoala de comert, ca apoi sa
preiau negotul lui, dar mama s-a opus. Voia sa fac serios carte. Si unde? Pe vremea aceea se publicau
reclame de scoli, si cum ei n-aveau bani, au vazut ca la Sfantu Gheorghe, in Covasna, era un gimnaziu mai
ieftin. Ne-am dus acolo si - coincidenta - directorul gimnaziului era tot un machedon, Marcu il chema,
profesor de franceza. S-a inteles bine cu tata, au ciripit ei pe armaneste si Marcu l-a luat in grija pe baiatul
lui Toma. Nu l-am dezamagit. Eram bun la invatatura si m-am remarcat, chiar si la franceza, ca-mi placea si
prindeam repede. Cand am terminat cele patru clase gimnaziale, am vrut sa ma duc la un liceu foarte bun,
"Dr. Ioan Mesota" din Brasov, dar acolo nu mai erau locuri. Tata s-a consultat cu Marcu. Acesta il cunostea
pe directorul de la Mesota, profesorul Balacescu, la care a intervenit sa ma primeasca, fiindca invat foarte
bine - "baiatul asta are un cap bun, o sa ajunga cineva". Balacescu nu doar ca m-a primit, dar cum taxele
erau mari si tata n-avea atatia bani, la insistentele lui Marcu, mi-a dat si bursa. A fost o mare fericire pentru
mama.
- Cum s-a simtit copilul din Urziceni in inima Transilvaniei?
- Inca de la Sfantu Gheorghe, imi dadusem seama ca am nimerit in alta lume, mai civilizata, care imi placea
mai mult, iar la Brasov, senzatia s-a accentuat. Intern fiind, ma plimbam duminica prin oras, imi placea mai
ales sa ma plimb singur pe sub Tampa. Scriam deja versuri (proaste), dar nu le aratam nimanui.
- "Mesota" era un liceu clasic?
- Da, se facea serios carte, exista o propensiune catre marea cultura. Tin minte, de pilda, ca la franceza ni s-
a dat o lucrare in

1977. Cu sotia sa, Karin Rex, in SUA

care sa facem o paralela intre Corneille si Racine. Eu, care aveam fumuri de poet, am scris ca il prefer pe
Racine, fiindca e mai uman, si am explicat si de ce. Cand "monsieur Landrey" a adus extemporalele, a
intrebat "care e Toiu?" si m-a laudat. Am aflat apoi de la pedagog ca in cancelarie spusese: "Baiatul asta,
Toiu, va ajunge scriitor".
- Dupa bacalaureat, cum a primit tatal dvs. vestea ca veti merge la universitate, la Bucuresti?
- N-a avut incotro, fiindca mama era foarte autoritara si foarte constienta de importanta studiilor. Simtea ca,
prin originea ei, desi nu are carte, apartine unei culturi superioare, era inteligenta si avea ambitii mari
pentru mine. Cand am venit la Bucuresti, mai intai am dat examen la Drept, dar n-am reusit, fiindca am
facut literatura in jurul subiectului. Asa mi-am dat seama ca de fapt locul meu e la Litere si Filosofie, unde
am si intrat, in 1942. A fost o mare sansa, fiindca acolo m-am imprietenit cu niste fete si baieti care deja
frecventau lumea artistica din Capitala si care ma luau cu ei, ca pe un ucenic timid, in ateliere de pictura, in
culisele teatrelor, in lumea muzicala si literara... Incepusem sa uit de Urziceni. Bucurestiul era altceva, cu
bibliotecile si librariile lui, cu viata culturala de care fusesem avid si pe care o savuram entuziasmat, cu
frumoasele balerine si actrite...
- In vacante reveneati in casa natala, la parinti?
- Destul de des. Faceam cu autobuzul cei 55 de km, care ma desparteau de ei, dar abia asteptam sa ma
intorc inapoi in Capitala, care devenise lumea mea. Nu-mi mai ajungea Urziceniul. Ca student, eram sarac si
nici nu puteam sa le cer parintilor, stiam ca n-au bani nici ei, semanam cu tata in privinta asta, eram
cuviincios. Saracia m-a indreptat sincer in studentie spre stanga politica si tot ei i se datoreaza intrarea mea
nechibzuita in partid, in 1945. Uite cum s-a intamplat: n-aveam unde sa stau, si amicul Costica Ionete,
marele economist de mai tarziu, era responsabilul Caminului Pache, in care erau primiti doar membri de
partid. Asa am intrat. Apoi, dandu-mi seama de greseala facuta (citisem intre timp, clandestin, marturiile lui
Panait Istrati si AndrE Gide despre Urss si realitatile totalitarismului sovietic), am luat de capul meu decizia
de a iesi, de a-mi provoca excluderea din partid in 1949, la faimoasele verificari.
- Cu toate riscurile? Se faceau deja arestari masive...
- Da, cu toate riscurile. La comisie am spus sus si tare, in plenul salii (martori imi sunt cei care mai traiesc),
ca daca economia poate fi dirijata, cultura, nu! Am fost, fireste, dat afara. Excluderea aceasta mi-a adus
prietenia unor intelectuali de mare calitate, care erau de acord cu mine. Unii aveau relatii si m-au salvat, sa
nu fiu inchis si nici dat afara de la Editura de Stat, unde eram angajat. Prieteniile acestea, ca si lucrul
propriu-zis de la editura - mi se dadea sa stilizez traducerile din clasici ai literaturii ruse si universale, deci ii
citeam foarte atent, cu creionul in mana - m-au facut prozator. Am facut atunci un salt social, iesind din
lumea mea provinciala de Baragan si fiind acceptat in randul oamenilor de cultura, printre care, la inceput,
ma simtisem timorat, dar de la care aveam ce invata. Apoi, au contat mult si femeile care m-au slefuit, mi-
au dat incredere in mine. Si dupa aparitia Galeriei cu vita salbatica, in 1976, chiar am devenit, asa

cum prevazuse profesorul meu de la Liceul Mesota, cineva.

- Au urmat celelalte romane de succes, Insotitorul (1981), Obligado (1984), Caderea in lume
(1987), Barbarius (1999). Ati calatorit prin lume, ati ajuns, azi, un clasic in viata, dar legatura cu
locul natal a ramas puternica. Multe secvente din cele doua volume de Memorii evoca Urziceniul,
imaginea-pilot a copilariei. Mai recunoasteti azi oraselul?
- Acum e municipiu. S-a schimbat mult. Casa noastra din centru s-a daramat la o inundatie. Pe locul ei, un
machedon cu oi multe a facut o vila mare, cu doua etaje. Primaria ar fi vrut sa puna pe zidul ei o placa
memoriala, ceva de genul: "In acest loc s-a nascut si a copilarit scriitorul Constantin Toiu". Au spus ca as
putea avea apoi pretentii, sau sa vina Uniunea Scriitorilor sa-i ia casa. Auzi ce nerozii! Sunt bucuros ca
biblioteca municipala o sa-mi poarte numele. Imi place sa-mi inchipui ce ar zice coana Ifighenia, daca vestea
ar ajunge pana la ea.