Sunteți pe pagina 1din 331

5

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI


FACULTATEA DE DREPT

MARIAN NICOLAE

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVA

Teză de doctorat prezentată şi susţinută public în


ziua de 19 decembrie 2003, ora 11°°.

....................

ROSETTI
Bucureşti, 2004
11

„ INTRODUCERE

Prescripţia, în termenii art. 1837 C. civ., este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se
libera de o obligaţie, în condiţiile stabilite de lege. Ea este achizitivă, când conduce la
dobândirea unui drept şi, respectiv extinctivă sau liberatorie, când permite exonerarea
debitorului de îndeplinirea unei obligaţii prealabile. Tot astfel, potrivit Decretului nr. 167/ 1958,
dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat
în termenul stabilit de lege (art. 1 alin. 1).
în ambele cazuri timpul este elementul cheie esenţial, servind fie la dobândirea,
achiziţionarea unui drept, fie la stingerea, la pierderea lui.
Pentru a opera uzucapiuneasau prescripţia achizitivă trebuie ca uzucapantul să fi posedat
un bun în mod continuu şi neîntrerupt, paşnic, public şi sub nume de proprietar. în schimb,
pentru a interveni prescripţia extinctivă este necesară simpla inacţiune a titularului dreptului,
într-un interval de timp socotit suficient de lung, pentru a atrage stingerea dreptului material la
acţiune şi exonerarea, în acest fel, de răspunderea civilă a subiectului pasiv al raportului
obligaţional.
Deşi admisă de legiuitor, instituţia prescripţiei este oare utilă şi, mai ales, morală? lată,
aşadar, o primă problemă, care vizează însuşi fundamentul său economic, social şi etic. Fiind
chemată să asigure pacea şi liniştea socială, prin consolidarea situaţiilor juridice incerte sau
îndoielnice, instituţia prescripţiei se numără printre mecanismele tehnice cele mai redutabile,
căci, nu întâmplător Cassiodorius a desemnat-o „patrona generis humani’, iar Cicero a
considerat-o ca fiind „finis sollicitudinis etpericuli litiunf. Chiar Justinian, care personal dezavua
o asemenea instituţie, deoarece putea să aibă ca efect consacrarea unei nedreptăţi (impium
praesidium), i-a recunoscut însă avantajele şi a procedat la o reformă
12 Prescripţia extinctivă

profundă a acesteia prin contopirea celor două forme de prescripţie, deoarece aveau
acelaşi fundament şi se întemeiau pe aceleaşi principii.
Dacă utilitatea prescripţiei, atât a uzucapiunii, cât şi a prescripţiei extinctive, nu este
contestată de nimeni, nu acelaşi lucru se întâmplă cu efectele lor juridice, mai ales în ce priveşte
prescripţia extinctivă.
Ce se stinge prin prescripţie? Care este natura ei juridică? Cum operează prescripţia
extinctivă?
Mai multe răspunsuri au fost formulate acestor întrebări fundamentale, care stau la baza
elaborării oricărei teorii asupra prescripţiei extinctive. Astfel, într-o opinie de factură
proceduristă, prin prescripţie se stinge numai acţiunea, nu însă şi dreptul subiectiv, pe când
într-o altă opinie de natură civilistă, prescripţia ar stinge însuşi dreptul subiectiv, lăsând însă în
sarcina debitorului o obligaţie naturală, ce poate fi executată numai de bunăvoie şi care, în caz
de plată, nu este supusă restituirii. în sfârşit, după o altă teză, prin prescripţie se stinge numai
dreptul la acţiune în sens material, nu şi dreptul subiectiv însuşi. Dar legea nu prevede ce se
înţelege prin „dreptul la acţiune” în sens material. Rămâne, aşadar, doctrinei şi, de ce nu,
jurisprudenţei, să precizeze conţinutul acestui drept şi, eventual, să încerce şi calificarea sa din
punct de vedere juridic. Ne vom ocupa şi noi îndeaproape de aceste aspecte, însă o astfel de
întreprindere nu este deloc facilă şi nici simplă.
Rezolvarea naturii juridice a prescripţiei extinctive nu epuizează problematica acesteia,
deoarece determinarea câmpului de acţiune, adică sfera drepturilor subiective prescriptibile, nu
este nici ea uşoară. într-adevăr, cazurile în care legea declară că un anumit drept subiectiv este
ori nu afectat de sancţiunea pierderii lui, în caz de neexercitare în termenul defipt de lege, nu
sunt foarte multe, motiv pentru care deseori în practică se ridică problema determinării
prescriptibilităţii unui anumit drept. în plus, stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune lasă
neatinsă, cel puţin teoretic, chestiunea supravieţuirii excepţiei, adică a incidenţei faimoasei
reguli quae temporalia suntadagendum, perpetua sunt ad excipiendum, această problemă
fiind şi astăzi controversată.
în fine, cât priveşte mecanismul prescripţiei extinctive, respectiv condiţiile şi modul cum
operează, acesta se vădeşte a fi numai în aparenţă simplu, căci, în realitate, este destul de
complicat şi dificil, dacă nu aproape imposibil, de explicat. Astfel, pentru a determina exact
momentul împlinirii prescripţiei, trebuie cunoscute mai multe elemente: termenul de prescripţie
aplicabil, punctul de plecare a calculării lui, eventualele cauze de suspendare sau întrerupere a
cursului prescripţiei, adică a împrejurărilor care opresc sau chiar suprimă acest curs, şi, în
sfârşit, data când prescripţia trebuie socotită împlinită. însă, o dată împlinit termenul de
prescripţie, se naşte o altă serie de întrebări: prescripţia operează de drept sau numai la cererea
persoanei interesate? poate fi aplicată din oficiu sau numai invocată de către beneficiarul
prescripţiei câştigate (art. 1841 C. civ.; art. 18 din D. nr. 167/ 1958)? renunţarea la prescripţie
este posibilă şi, în caz afirmativ (art. 1838 C. civ.), care sunt efectele acesteia?
Rezultă, aşadar, că prescripţia extinctivă este o instituţie juridică care merită o analiză mai
amănunţită, deoarece regimul său este departe de a fi cristalizat, situaţie care se întâlneşte nu
numai în dreptul nostru, ci şi în dreptul comparat, unde, deşi prescripţia a făcut obiectul unor
cercetări laborioase şi aprofundate, concretizate în zeci de tratate, monografii şi teze de
doctorat, rezultatele obţinute sunt departe de a fi definitive, ele nereuşind săîntrunească
adeziunea specialiştilor nici măcar în problemele cheie: fundamentul, natura juridică şi modul de
operare a prescripţiei extinctive. „
„ NOŢIUNEA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNI GENERALE ŞI ISTORICE
§ 1. Originea prescripţiei extinctive
1. Precizări prealabile. Instituţia prescripţiei extinctive este astăzi larg răspândită, fiind
practic întâlnită în toate legislaţiile naţionale, penetrând, cum vom vedea, şi domeniul relaţiilor
juridice internaţionale, pe baza tratatelor, acordurilor sau convenţiilor internaţionale. Dar în
acelaşi timp, instituţia prescripţiei este foarte veche, rădăcinile ei suind până în dreptul roman,
care a consacrat-o, alături de uzucapiune, printre mijloacele juridice cele mai eficace în
asigurarea stabilităţii şi consolidării raporturilor juridice născute din situaţii de fapt stabilizate
într-un interval de timp, socotit suficient de lung: Quieta non moveri (nu trebuie tulburat ceea ce
este paşnic, liniştit; trecerea timpului consolidează, aşadar, relaţiile sociale). Din dreptul roman,
prescripţia, sub cele două forme, achizitivă şi extinctivă, a trecut în dreptul medieval, ajungând în
dreptul modern, fiind reglementată pentru prima dată, în mod unitar, de Codul Napoleon de la
1804.
Prescripţia-extinctivă o găsim şi în dreptul nostru vechi, dar ea a fost reglementată în Codul
civil de la 1865, după modelul francez, la un loc cu uzucapiunea (prescripţia achizitivă). în
prezent însă, sediul materiei nu se mai află în Codul civil, ci în Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, care constituie „dreptul comun” al prescripţiei „dreptului material la
acţiune”, după terminologia folosită de acest act normativ.
Pentru a înţelege sensul şi particularităţile noii reglementări, o incursiune în istoria acestei
instituţii ni se vădeşte nu numai necesară, ci şi oportună.

2. Dreptul roman. în dreptul roman vechi (Legea celor XII table) nu exista decât posibilitatea
dobândirii prin uzucapiune (usucapio, de la ususşi capere) a proprietăţii quiritare asupra unui
anumit lucru prin întrebuinţarea lui neîntreruptă timp de 1 an, dacă el era mişcător, şi de 2 ani,
dacă era nemişcător.1) în schimb, la origine, în dreptul roman toate

1 Cu privire la uzucapiunea în dreptul roman, v., de ex.: P. Fr. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, 4e

èd., Paris, 1906, p. 297-310; R. Monier, Manuel élémentaire de droit romain, t. I, 4e éd. Paris,
Domat-Montchrestien, 1943, p. 423-430, S. G. Longinescu, Elemente de drept roman. Curs pentru licenţa în
drept, vol. I, Partea a doua, Tipografia „Curierul judiciar” 1921, p. 106-119; VI. Hanga Drept privat roman. Tratat,
EDP, 1997, p. 282-287; Ç. St.Tomulescu, Drept privat roman, TUB, 1975, p. 179-182.
Menţionăm că în lucrarea de faţă nu ne ocupăm de prescripţia achizitivă, ci numai de prescripţia extinctivă.
Totuşi, întrucât cele două instituţii îmbracă destule trăsături comune, ceea ce a şi determinat unificarea lor în dreptul
bizantin şi, apoi, în dreptul francez, considerăm util a puncta, pe scurt, şi evoluţia uzucapiunii în dreptul roman până
la reforma realizată de Justinian. Astfel:
-în dreptul roman vechi, cum am arătat deja, exista o singură formă de uzucapiune, bazată pe ius civile,
constând în dobândirea numai de către cetăţenii romani a proprietăţii quiritare asupra unui lucru (res mancipl)
16 Prescripţia extinctivă

prin întrebuinţarea lui neîntreruptă timp de 1 an, dacă era mişcător (res mobile), sau 2 ani, dacă era nemişcător
(ressolum). Numai lucrurile mancipicare erau res hábiles puteau fi uzucapate (de ex., casele, deşi sunt
nemişcătoare erau socotite res inhábiles, deoarece nu intrau în noţiunea primitivă de fundus), însă nu se cerea just
titlu (iustus titulus) şi nici buna-credinţă (bona fides),
-în dreptul roman clasic, uzucapiunea rămâne un mod conform cu ius civile, de a dobândi proprietatea quiritară
asupra unui lucru prin posesiunea neîntreruptă a lui timp de 1 an, dacă este mişcător, sau de 2 ani, dacă e
nemişcător; se pot uzucapa însă atât res mancipi, cât şi res nec mancipi, mai exact, bunurile nemişcătoare
posedate fără violenţă şi mişcătoarele care nu au fost furate; de asemenea, trebuia să existe o iusta causa
possessionis, în cazul dobândirilor derivate, precum şi, în regulă generală, bona fides possessio (în afară de
proprietatea bonitară, dobândită nevalabil de la adevăratul proprietar prin traditio, în loc de mancipatio sau in iure
cessio, caz în care era suficient să existe doar iusta causa sau iustus titulus, reprezentat chiar de traditio).
Prin usucapió nu puteau fi dobândite însă bunurile nemişcătoare provinciale (res extra commercium) şi nici
peregrinii care n-aveau ius commerciinu puteau să dobândească un lucru prin usucapió. Acest neajuns a fost
corijat abia spre sfârşitul sec. al ll-lea d.Chr. (menţiunea cea mai veche care s-a găsit în acest sens provine dintr-un
papirus din Berlin conţinând un rescrit al lui Sever şi Caracalla din 26 decembrie 199; cf. P. Fr. Girard, op. cit., p.
299, nota 1), prin crearea unei instituţii noi, fie de pretorul peregrin în folosul peregrinilor, fie mai probabil de
guvernatorii provinciilor (proconsulii), pentru fondurile provinciale: longi temporispraescriptio sau longae
possessionis praescriptio. După cum îi spune şi numele, praescriptio longi temporis a fost, probabil, mai întâi,
exclusiv un mijloc de apărare acordat posesorului, fie cetăţean roman (c/V/'s), fie peregrin (peregrinus), contra
acţiunilor reale formulate de terţi, respectiv o clauză pusă în capul formulei predate terţului (praescriptio) şi spunând
judecătorului să ierte pe posesorul care nu putea uzucapa pentru că era peregrin sau pentru că lucrul era un fond
provincial, dacă posedase în condiţiile uzucapiunii o perioadă de timp îndeajuns de suficientă, fixată, în cele din
urmă, la 10 ani, interpraesentes (când reclamantul şi pârâtul locuiau sau în aceeaşi provincie sau în acelaşi oraş),
şi de 20 de ani, interabsentes (când părţile locuiau în provincii deosebite). Spre deosebire de usucapió, longi
temporis praescriptio, nu avea ca efect dobândirea proprietăţii, ci numai o securitas possessionas. Aceasta
însemna că usucapiens-ul era ocrotit şi prin rei vindicatio, adică printr-un mijloc direct de apărare a proprietăţii în
cazul pierderii posesiunii lucrului uzucapat, pe când praescribens-ul, nu avea decât o exceptio
temporaiisîmpotriva unei rei vindicatio, adică numai un mijloc de apărare exclusiv defensivă. Abia mai târziu, se
pare, i s-a dat acestuia din urmă şi o in rem adio, cel mai probabil, o adio Pubiiciana, permiţându-i-se să se apere
şi pe cale ofensivă, dar nu direct, ci tot indirect (dacă pârâtul îi opunea exceptio domini, el îi răspundea cu
replicatio longi temporis prin care reuşea să redobândească posesiunea pierdută a imobilului revendicat). în
schimb, spre deosebire de usucapió, longi temporis praescriptio stinge şi servituţiile şi ipotecile care grevau lucrul
posedat, deoarece fiind o exceptio temporaiis era în măsură să paralizeze toate acţiunile, astfel încât servituţile şi
ipotecile ajung să fie în fapt iluzorii;
-în dreptul bizantin, întrucât condiţiile de exerciţiu erau cvasiidentice, dispăruse deosebirea între cetăţenii romani
şi peregrini, toţi supuşii liberi ai împărăţiei devenind cetăţeni romani capabili de a dobâni prin usucapiosi fiindcă,
din cauza năvălirilor barbare pământurile italice, susceptibile de usucapió, se împrăştiaseră, usucapios i longi
temporis praescriptio au putut fi contopite într-o singură instituţie, având aceleaşi caractere juridice. Reforma a fost
începută de Constantin, continuată de Theodosiu al ll-lea şi desăvârşită de Justinian, în 531 d. Chr. El a decis ca
numele de usucapió (sau longi temporis capio) să fie păstrat numai pentru prescripţia achizitivă a bunurilor
mişcătoare într-un termen fixat la 3 ani. în materie imobiliară, din contră, el adoptă sub numele de praescriptio, 2
uzucapiuni:
1) longi temporis praescriptio, uzucapiunea ordinară de 10-20 de ani, bazată pe just titlu şi bună-credinţă,
bona fides este suficient să existe numai la data intrării în posesiune (mala fides superveniens non nocet);
2) longissimi temporis praescriptio, uzucapiunea extraordinară de 30 de ani, întemeiată pe posesiunea de
bună-credinţă a posesorului (fără a fi însă nevoie şi de just titlu), aplicabilă nu numai la nemişcătoare, ci şi la
mobilele furate, cu excepţia celor dobândite prin violenţă (qui violenter rem abstulit). în mod excepţional termenul
de prescripţie este de 40 de ani pentru: a) bunurile împăratului; b) bunurile nemişcătoare ale bisericilor şi ale
aşezămintelor de binefacere; c) lucrurile în privinţa cărora părţile au început un proces.
în sfârşit, menţionăm că, dacă posesiunea de rea-credinţă sau bazată pe violenţă nu poate servi de bază pentru
uzucapiune, totuşi, atunci când a durat 30 sau 40 de ani, conferă o exceptio longissimi temporis, prin care se putea
paraliza rei vindicatio.
acţiunile1), ca şi toate „drepturile"2 3) care aveau o origine civilă, erau imprescriptibile, adică

2> Acţiunea (adio), desemnată iniţial prin termenii de vindicatio, petitio sau iudicium (ci. E. Molcut, D. Oancea,
Drept roman, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 77) -termenul de actios-a generalizat abia în epoca postclasică-, nu
este nimic altceva decât dreptul de a urmări în justiţie ceea ce ni se datorează (actioautem nihilaliud est quam
iuspersequendiiudicio quodsibidebetuf) - lustiniani Institutiones, IV, 6, pr. (trad. VI. Hanga, Ed. Lumina Lex,
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 17
perpetue (actiones perpetuae). 4 ! Pretorul a fost cel dintâi care a creat acţiuni ce trebuiau
intentate în curs de un an şi cărora, dacă se intentau mai târziu, li se putea opune exceptio4>
annalis. Aceste acţiuni pretoriene erau deci actiones temporales.5 6
Ulterior, în dreptul roman clasic, cel mai târziu la sfârşitul secolului II e. n., după cum se pare,
acţiunile reale (actiones in rem) relative la imobilele provinciale au fost supuse unei
praescriptio, care era de 10 ani interpraesentes şi de 20 de ani inter absentes, termenul acesta
fiind mai lung decât cel a edictului pretorului, a fost numit longum tempus. De aici longi temporis
praescriptio.7'1
Dreptul bizantin aduce însă o transformare a sistemului clasic. O celebră constituţie a lui
Honorius şi Theodosiu al ll-lea din 424 d. Chr. decide că toate acţiunile se vor stinge prin trecerea
unui termen de 30 de ani. Acest termen fiind cel mai lung, s-a numit longissimum tempus. De
aici longissimi temporis praescriptio. Prin excepţie: a) acţiunile bisericilor şi fundaţiilor pioase
(aşezămintele de binefacere), actio hypothecaria contra datornicului şi moştenitorilor săi şl
acţiunile intentate de împărat relativ la fundipatrimonialescare-i aparţin, se prescriu în 40 de ani;
b) acţiunea în repetiţiunea plăţii de datorii născute din jocuri prohibite se prescrie în 50 de ani; c)
acţiunile pretoriene se prescriu printr-un an; d) acţiunile ediliciene, respectiv, actio
quantiminorisse prescrie printr-un an, iar actio redhibitoria prin 6 luni. De asemenea, creanţele

Bucureşti, 2002). V., pentru dezvoltări, P. Fr. Girard, op. cit., p. 1007-1014.
3
> Noţiunea modernă de drept subiectiv, înţeles ca prerogativă juridică exclusivă a unui subiect de drept, a fost,
se pare, străină sistemelor juridice romane. Parametrii juridici în care se mişcau jurisconsulţii romani erau aceia de
res (lucruri corporale şi necorporale) şi actiones (acţiuni): «Omne autem jus, quo utimur vel ad personas
pertinet, velad res, vel ad actiones» (Gaius, Institutiones, 1,8). V., în acest sens, M. Villey, L’idée du droit
subjectif et les systèmes juridique romains, în „Revue historique de droit français et de droit étrangèr”, 1946-1947,
p. 201-227 (pentru dezvoltări asupra acestei chestiuni, v. infra, nr. 38).
4> De regulă, timpul nu stinge obligaţiile; cei care se obligă, se obligă în perpetuu, ei şi moştenitorii lor, până la

perfecta îndeplinire a obligaţiilor lor. în dreptul roman, convenţia prin care debitorul convenea «că el n-ar fi obligat
decât până la un anumit termen sau până la realizarea unei anumite condiţii», deşi valabilă, nu procura, îFf
ciuda-împlinirii termenului săd îndeplinirii condiţiei, stingerea datoriei de plin drept; dar ea dădea debitorului o
excepţie sau fine de neprimire contra cererii creditorului - exceptionempacti. Explicaţia pe care
0 dădeau jurisconsulţii romani era că obligaţiile, o dată contractate, nu pot să se stingă decât prin modurile naturale
sau legitime prin care se sting obligaţiile şi că existenţa unui termen sau a unei condiţii nu este o modalitate normală
de a le stinge (v., pentru dezvoltări, Pothier, Traité des obligations, t. Il, în „Oeuvres de Pothier” par Bugnet, Paris,
1861, nr. 671, p. 367-368). Cf. P. Fr. Girard, op. cit., p. 715şi urm.
5> Excepţiunile (exceptiones) erau mijloacele de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct pretenţiile

reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze temporar sau definitiv acele pretenţii. Excepţiile
erau introduse de pretor în procedura formulară imediat după intentio(ce cuprindea pretenţiile reclamantului).
Excepţiile se întemeiau fie pe echitate (de ex. exceptio dolí), fie pe drept strict (exceptio domini, exceptio rei
iudicatae etc.)
în schimb, prescripţiunile (praescriptiones) erau clauze introduse în formulă pentru a veni în ajutorul unei părţi:
dacă veneau în sprijinul reclamantului se numeau pro adore (ex. praescriptionem de fundo mancipando), iar
dacă veneau în sprijinul pârâtului se numeau pro reo (ex. praescriptio prejudicii, praescriptio longi temporis). Ele
trebuiau să se pună în fruntea formulei, imediat după numele judecătorului, fiindcă trebuiau cercetate înainte de a se
intra în fondul procesului (v., pentru amănunte, P. Fr. Girard, op. cit., p. 1022-1028; S. G. Longinescu, Elemente de
drept roman. Partea generală, vol. II, Atelierele Grafice Socec, Bucureşti, 1908, p. 160-163; VI. Hanga, op. cit., p.
135-138; E. Molcuţ, D. Oancea, op cit., p. 73-74).
6> Cu privire la prescripţia extinctivă (liberatorie) în dreptul roman, v., de ex.: P. Fr. Girard, op. cit., p. 724-727;

S. G. Longinescu, op. cit., 1908, p. 156-160; C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ed. a lll-a revăzută şi
adăugită, Institutul de Arte Grafice „Bucovina", Bucureşti, 1931, p. 416; N. Corodeanu, Curs de drept roman, anul
II, predat la Facultatea de Drept Bucureşti, (1937-1938), litografiat, p. 315.
7> V supra, nr. 2, nota 1. Precizăm că până la acea dată mai erau socotite prescriptibile, în afară de acţiunile

pretoriene, actio auctoritatis, dată la o mancipaţiune în caz de evicţiune, care se stingea printr-un termen de
1 an sau 2 ani (termene ce se corelau cu cele de la usucapió, şi care, practic, paralizau acţiunea în garanţie contra
evicţiunii), precum şi obligaţiile născute din garanţiile date de sponsoresşi fideipromissoresdin Italia, pe baza Legii
Furia de sponsu şi care se prescriau într-un termen de 2 ani, ce începea să curgă de la data când datoria devenea
scadentă.
18 Prescripţia extinctivă

fiscului au rămas imprescriptibile.


Din acest moment, obligaţiile temporare sunt considerate cele carş se prescriu printr-un
termen mai scurt de 30 de ani, iar cele care se prescriu prin termenul de 30 de ani sau printr-o
prescripţie mai lungă au continuat să fie denumite obligaţii perpetue, apărate prin actiones
perpetuae (prescriptibile însă în 30 de ani).
Prescripţia de 30 de ani începe să curgă de la data naşterii acţiunii (actionae non nata non
praescribitur): în cazul acţiunilor reale (actiones in rem), de la data încălcării dreptului, pe când
în cazul acţiunilor personale (actiones in personam), de la data când datoria este născută şi
exigibilă.
Termenul de prescripţie poate fi suspendat sau întrerupt, fie pe cale naturală, fie pe cale
civilă).
Cursul prescripţiei este suspendat1):
- din pricina calităţii speciale a unei persoane: 1) contra pupililor; 2) contra minorilor (în
cazul prescripţiilor mai mici de 30 de ani; 3) cât timp pupilul sau minorul se află sub tutelă
sau în minoritate;
- din pricina obiectului acţiunii: 1) în contra fiului de familie în ce priveşte peculium
adventitium al său; 2) în contra creditorilor moştenirii, în timpul facerii inventarului şi a termenului
de deliberare, deoarece în acest timp nu există nimeni care să poată fi acţionat;
3) în contra creditorilor datornicului care a obţinut un moratorium, pe timpul duratei acestuia
etc.
Prescripţia poate fi întreruptă atât natural, prin încetarea vătămării care a dat naştere
acţiunii (de ex., când acel care poseda a fost deposedat de un terţ), cât şl civil, prin intentarea
acţiunii în justiţie, urmată de litis contestatio (litis contestatione actiones temporales
perpetuantui) sau prin recunoaşterea pretenţiilor'reclamantului (de ex., prin plata dobânzilor
care înseamnă recunoaşterea tacită a datoriei principale; când datornicul lasă amanetul în
mâinile creditorului).8 9)
Cât priveşte efectele prescripţiei extinctive împlinite:
-cel care a prescris poate să opună prescriptioşi să obţină respingerea acţiunii prescrise,
dar intentat după această dată; acest efect nu operează de drept (ipso iure), ci numai dacă este
invocat; judecătorul nu poate aplica prescripţia ex officio;
- prescripţia stinge numai acţiunea, nu şi însuşi dreptul, mai exact raportul juridic care
servea de bază acţiunii; chestiunea este însă controversată. 10) în sprijinul acestei soluţii sunt
aduse următoarele argumente11); a) drepturile personale sunt imprescriptibile;

8> Ase vedea S. G. Longinescu, op. cit. (1908), p. 159.


Ibidem, p. 158,
10> în sensul stingerii numai a acţiunii, lăsând să subziste în sarcina debitorului o obligaţie naturală, v., de ex., S.

G. Longinescu, op. cit., p. 160. Contra P. Fr. Girard, op. cit., p. 727.
11> S. G. Longinescu, op. cit., p. 159-160.
Capitolul INoţiunea prescripţiei extinctive 19
b) proprietatea poate fi ocrotită şi după praescriptio, dacă posesorul actual pierde posesiunea;
c) obligaţiile civile prescrise rămân ca obligaţii naturale, astfel încât dacă se plăteşte o datorie
prescrisă, nu se face o donatio, ci o solutio debitf, d) adio hypothecaria se prescrie în 40 de ani
pe când acţiunea din creanţă se prescrie în 30 de ani; aceasta nu se explică decât admiţând că a
rămas un substrat din dreptul de creanţă;
- praescripţia stinge numai acţiunea, nu şi excepţia ( quae temporalia suntadagendum,
perpetua suntad excipiendum).1*
Ideea unificării uzucapiunii şi prescripţiei extinctive nu a fost însă, se pare, dintre cele mai
fericite. „La matière de la prescription soit aquisitive, soit libératoire, est une de celles sur
lesquelles les interprètes éprouvent le plus de peine à déterminer le dernier état du droit romain,
et parce que Justinien n’a pas expliqué clairement quelques unes des ses innovations, et parce
qu’il a réuni dans ses recueils des textes appartenant à des temps divers en leur atribuant une
égale autorité”.12 13*

3. Dreptul francez, a) Vechiul drept francez. Legislaţia română aşa cum era organizată
după constituţia lui Honoriu şi Theodosiu al ll-lea, în secolul al V-lea d. Chr., a fost introdusă în
Galia14* şi era în vigoare în momentul invaziilor barbare. în materie imobiliară, se pare că ea a
fost rapid admisă de legile burgunde şi vizigote. Ea se impune mult mai greu în faţa cutumelor
locale ale francilor care admiteau o prescripţie achizitivă de 1 an de zile. Regii merovingieni
Clotaire, Childebert, mai târziu Louis de Débonnaire, într-o capitulaţie din 819, căutară să abroge
dispoziţiile acestor cutume asupra posesiunii în materie imobiliară. Legislaţia romană sfârşi prin
a triumfa. Dar prescripţia de un an admisă de cutume lăsă urme adânci; în Bretania, se regăsi în
teoria apropriaţiunii de o manieră generală; termenul de 1 an era foarte frecvent în vechiul drept
francez.
Au existat numeroase divergenţe între părţile de drept scris şi părţile de drept nescris
(cutumiar), pe de o parte, şi între diferitele cutume, pe de altă parte, în ce priveşte stabilirea
regulilor aplicabile prescripţiei.
în părţile de drept scris, s-a aplicat dreptul roman, în speţă prescripţia de 30 de ani atât în
materie achizitivă, cât şi extinctivă, deoarece uzucapiunea de 10-20 de ani se baza pe
buna-credinţă, pretinsă atât în persoana fiecărui posesor, cât şi a autorilor săi, ceea ce în
practică se putea întâlni foarte rar.
în părţile de drept nescris se aplica prescripţia de 10-20 de ani sau cea de 30 de ani în caz de
lipsă de titlu. Unele cutume nu admiteau decât prescripţia de 30 de ani.
Legislaţia în materie de prescripţie a fost întregită de reguli speciale aplicabile unor prescripţii
particulare stabilite prin ordonanţele regale, cele mai multe din aceste prescripţii fiind păstrate şi
de Codul Napoleon.15*
b) Reforma făcută de Napoleon. Redactorii Codului civil de la 1804, pe baza
antecedentelor istorice şi a unor analize doctrinare de mare profunzime şi calitate, păstrând însă
tradiţia bizantină, au dat o reglementare unitară întregii materii1). De data aceasta n-a mai fost

12> Contra P. Fr. Girard, op. cit., p. 727, nota 3.


z) A. Desjardins, în „Nouvelle revue historique”, 1877, p. 301, apudG. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, Traité
théorique et practique de droit civil. De la prescription, Paris, 1895, p. 8.
14> Pentru dezvoltări asupra prescripţiei extinctive (şi achizitive) în vechiul drept francez, v., deex.: Pothier, op.

cit., p. 371 -379 (pentru prescripţia extinctivă) şi Traité de la possession et Traité de la prescription qui résulte de
la possession, t. IX, par Bugnet, p. 267-421 (pentru prescripţia achizitivă); J. Domat, Oeuvres complètes, nouv.
éd. par. J. Remy, t. Il, Paris, 1835, p. 184-231'; G. Baudry-Lacantinierie et A. Tissier, op. cit, p. 8-14; L. Guillouard,
Traité de la prescription, 1.1,2e éd. Paris, 1901, p. 21 -26.
15> Dintre aceste reglementări particulare menţionăm exempli gratia {apud L. Guillouard, op. cit., t. I, p. 24-25):

- Ordonanţa lui Ludovic al Xll-lea din iunie 1510, care conţinea următoarele reguli speciale: acţiunile în resciziune
fondate pe „doi, fraudă, amăgire, teamă, violenţă sau înşelare la jumătate din justul preţ”, se vor
20 Prescripţia extinctivă

urmat Pothier, adept al reglementărilor clasice din dreptul roman, ce distingea între uzucapiune
şi prescripţia extinctivă, ci lucrările lui Dunod de Chamage şi J. Domat, care erau adepţii formulei
bizantine create de Theodosiu al ll-lea şi Justinian. într-adevăr, regulile care alcătuiesc titlul „De
la prescription” al Cărţii III sunt regulile de drept roman din ultima sa etapă, cea bizantină, în afara
celor aplicabile bunurilor mobile corporale, unde s-a urmat jurisprudenţa din Châtelet (art. 2279
C. civ. fr.; art. 1909 C. civ. rom.)16 17 18>. Astfel:
- pentru prescripţia achizitivă, proprietatea se dobândeşte, fie prin posesiunea de 30 de
ani, fără ca posesorul să fie ţinut a justifica vreun titlu şi fără a i se putea opune reaua-credinţă;
acest termen va fi redus la 10 ani între prezenţi şi la 20 de ani între absenţi, dacă posesorul
invocă un just titlu şi a fost de bună-credinţă, cel puţin la data intrării în posesiune (art.
2262,2265,226);
- pentru prescripţia liberatorie, regula generală este prescripţia de 30 de ani; de la această
regulă au fost aduse însă multe excepţii împrumutate fie ordonanţelor regale, fie cutumelor
locale, în special cutuma din Paris şi s-a redus, după caz, termenul de prescripţie la 10 ani, 5 ani,
2 ani, un an şi, în sfârşit, 6 luni (art. 1304, 2262, 2271-2273, 2277);
- pentru mobilele corporale, s-a adoptat, cum am semnalat deja, sistemul urmat de
jurisprudenţa din Châtelet şi s-a consacrat regula «en fait de meubles la possession vaut titre».
Deşi noua reglementare a prescripţiei este superioară regulilor scrise şi cutumiare aplicabile
în Franţa până la acea dată, ea'a primit numeroase critici, unele întemeiate, altele mai puţin
fondate19), principala critică vizând reunirea în acelaşi titlu a prescripţiei achizitive şi a prescripţiei
extinctive - două instituţii de esenţă diferită - reglementarea aceasta fiind făcută prin dispoziţii
uneori încâlcite, chiar contradictorii şi ale căror conţinut şi sferă de aplicaţie nu sunt totdeauna
uşor de determinat.
4. Dreptul românesc, a) Vechiul drept românesc. în dreptul nostru anterior Codului civil,
prescripţia a fost bine sistematizată în Codul Calimach, aplicabil în Moldova din 1817, spre
deosebire de Codul Caragea, unde materia este sumar, dar şi mult inferior organizată. 20 *

prescrie prin 10 ani (art. 46); acţiunea pentru plata salariilor grefierilor prin 3 ani (art. 48); „chiriile, salariile sau lefurile
(simbriile) servitorilor” printr-un an, iar creanţele „meseriaşilor şi negustorilor cu amănuntul”, prin 6 luni (art. 67 şi 68);
în sfârşit, veniturile rentelor, prin 5 ani (art. 71);
- Art. 134 al Ordonanţei din august 1539 după care nulitatea contractelor făcute de minori nu va putea fi propusă
„în cerere sau în apărare" decât în 10 ani de ajungere la majoritate;
- Ordonanţa din ianuarie 1629, care, în art. 142, extinde prescripţia de 5 ani, creată pentru veniturile rentelor, la
chiriile caselor şi arenzile fermelor.
17 Cu privire la consideraţiile istorice şi juridice care au fundamentat soluţiile adoptate de legiuitorul francez în

1804 a se vedea lucrările preparatorii, în special expunerea de motive la proiectul prescripţiei extinctive citită de
Bigot-Préameneau în faţa Corpului legislativ, în P. A. Fenet, Recueil complet des travaux préparatoires du Code
civil, t. XV, Paris, 1827, p. 549 şi urm.
s> Pentru o prezentare paralelă a regulilor de drept roman şi a celor din Codul Napoleon, v. M. Biret, Applications

au Code civil des institutes de Justinien et des cinquante livres du Digeste, avec la traduction en regard, t II,
Paris, 1824, p. 420-444.
19 Cu privire la avantajele şi neajunsurile instituţiei prescripţiei aşa cum a fost adoptată de Codul Napoleon,
v., de ex.: V. Marcadé, Explication du Code Napoléon. Commentaire -Traité théorique et pratique de la
prescription, nouv. éd., Paris, 1861, passim\ R. Th. Troplong, Explication du Code Napoléon. Commentaire - De
la prescription, Bruxelles, 1836, passim\ G. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, op. cil, p. 14; L. Guillouard, op. cit.,
1.1, p. 27-30. V. şi J. Carbonnier, Notes surla prescription extinctive, RTD civ. 1952, p. 171 -181.
20 Pentru referinţe istorice privind reglementarea prescripţiei în vechiul nostru drept, v., pe larg, D. Alexandresco,

Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. XI, (Prescripţia), Atelierele Grafice Socec&Co,
Bucureşti, 1915, p. 7-27.
21 Codul Ipsilanti (Pravilniceasca Condică), aplicabil în Muntenia (1780-1817) şi Codul Andronachi Donici,

aplicabil în Moldova (1814-1817) cuprindeau reglementări foarte sărace în materie de prescripţie. De exemplu,
Codul Andronachi Donici, în capitolul VI, subtitlul „Despre jalobe" (art. 7-9), conţine următoarele dispoziţii în materia
prescripţiei extinctive („paragrafiei"): art. 7: „Jalobele (acţiunile, -p. n.)) cele personale cu trecere de 10 şi 20 de ani
nu se închid, ci merg până la 30 de ani”.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 21
Explicaţia rezidă în faptul că redactorii Codului Calimach, folosind de model Codul civil austriac,
au urmărit să dea întregii materii o reglementare cât mai exhaustivă. 2*
Codul Calimach, se ocupă, ca şi Codul civil actual, în acelaşi titlu (Partea III, cap. IV), de
uzucapiune sau prescripţia achizitivă şi de prescripţia liberatorie (art. 1906-1973).
Art. 1906 (art. 1451 C. civ. austr.) defineşte prescripţia extinctivă drept „pierderea unui drit
(drept, - p. n.) din neîntrebuinţare în termenul hotărât de legi”.
Potrivit codului, toate drepturile asupra unei a treia persoane se sting prin neîntrebuinţare
sau tăcere prelungită timp de 30 de ani (art. 1943; art. 1479 C. civ. austr.).
Nu se sting prin prescripţie obligaţiile întemeiate pe drepturile de familie sau pe drepturi
personale în genere, precum este: obligaţia de a da (înzestra) copiilor săi cele trebuitoare vieţii,
de a dispune slobod şi neîngrădit de averea sa sau, de a suferi împărţeala sau stâlpirea hotarelor
unui lucru comun (art. 1944; art. 1481 C. civ. austr.).
Jalba de amanet se stinge prin prescripţia de 40 de ani când, în acest termen însuşi
datornicul sau moştenitorii lui au stăpânit fără curmare lucrul amanetat (art. 1947) 3*.
Jalba de reclamarea proprietăţii unui bun (acţiunea în revendicare) se stinge prin prescripţia
de trei sau şase ani (în cazul bunurilor mobile posedate cu bună sau rea-credinţă, după caz), de
zece, douăzeci sau treizeci ori patruzeci de ani (în materia bunurilor imobile; precum şi a
bunurilor mobile furate ori răpite), după deosebirea obiectului şi a stăpânirii altcuiva (art. 1949).
Dreptul de a răsturna cu totul arătarea voinţei celui de pe urmă, adică de a ataca un act de
ultimă voinţă, de a cere moştenirea din testament sau fără testament (petiţia de ereditate), de a
cere îndeplinirea lipsei legitimei (rezervei succesorale) sau legatum, se exercită, după obiceiul
pământului, în termen de 40 de ani, iar tânguirea împotriva testamentului neoficios se porneşte
numai până în 5 ani (art. 1951; art. 1487 C. civ. austr.).
Dacă cineva a primit un lucru cu titlu însărcinător (oneros), care lucru va avea metehne sau o
patimă ascunsă (vicii), de a căror pricină lucrul este netrebnic, atunci poate în termen de 6 luni să
pornească jalbă de răsturnarea cumpărării; iar dacă lucrul va avea o meteahnă sau patimă mai
mică, poate în termen de un an să pornească jalbă pentru scăderea preţului (art. 1956).
Dreptul de a ataca un contract oneros pentru leziune de peste jumătate a preţului obişnuit al
lucrului, se prescrie prin 4 ani (art. 1957).
Dreptul restricţiei (adică a restabilirii situaţiei anterioare), care se cere sub cuvânt de frică,
sau de vicleşug (doi), ori de nevârstnicie, sau de dreaptă amăgire ori de lipsire din patrie
(absenţă), sau de înstrăinare a lucrului gâlcevit, urmată în vremea procesului, sau spre
păgubirea creditorilor (acţiunea pauliană), se stinge în termen de 4 ani, care la sprevârstnici se
socoteşte după împlinirea vârstei de 25 de ani, iar nu întru toate, ci în câte lucruri amăgindu-se
pe sineşi sau pe alţii, au pierdut, ori n-au câştigat ori s-au îndatorit (art. 1959).
Orice acţiune în despăgubire, rezultând chiar din călcarea unei obligaţii contractuale, se
stinge după trecerea de trei ani, socotindu-se din ziua când paguba a fost adusă la cunoştinţa
părţii lezate. Dacă paguba nu i-a fost cunoscută sau este urmarea unei crime, acţiunea nu se
prescrie decât prin 30 de ani (art. 1960; art. 1489 C. civ. austr.).

-art. 8: „Fiecare jalobă şi fiecare pricină de judecată care nu se închide la treizeci de ani, la patruzeci de ani se
stinge";
-art. 9: „Şi fiecare jalobă din vremea ce va apuca a intra spre judecată şi se va întâmpla în urmă ca să fie tăcere
la mijloc, acea merge până la patruzeci de ani". (Dispoziţiile mai sus-citate sunt reluate şi dezvoltate în cap. IX
„Despre pricini de lucruri”, art. 1 -30, care tratează atât despre uzucapiune, cât şi despre prescripţiunea extinctivă).
în ce priveşte Codul Ipsilanti, v. cap. „Soroacele vremii, adică după pravili soroc până la câţi ani să pornească
orice pâră” (art. 1 -5), care fixează aceleaşi termene maxime de prescripţie extinctivă.
3> V. şi art. 1948 care dispune că dacă o a treia persoană a stăpânit, ca un creditor amanetar, lucrul asupra căruia

avea altul mai înainte dreptul de amanet, se stinge prin prescripţia de 40 de ani, dacă trăind datornicul s-a pornit
jalbă, sau dacă stăpânitorul (creditorul amanetar) va socoti dimpreună şi termenul, când acela fiind în viaţă a
stăpânit lucrul (art. 1962), iar dacă va socoti numai vremea a însăşi stăpânirii sale şi stinge în termenul de 30 de ani.
22 Prescripţia extinctivă

în ce priveşte cursul prescripţiei extinctive, aceasta nu curge contra persoanelor care, pentru
lipsa minţii, nu sunt în stare a-şi cârmui înseşi ale lor drituri, nici în contra nevârstnicilor, a
sărăiimanilor, nebunilor şi celor smintiţi ori tâmpiţi la minte, până când nu li se vor rândui tutori
sau curatori (art. 1964; art. 1949 C. civ. austr.). Dacă însă a început, prescripţia continuă a curge,
dar nu poate fi socotită împlinită înainte de 4 ani socotiţi de la încetarea împiedicărilor din
articolul precedent (art. 1965).
De asemenea, prescripţia nu poate nici să înceapă, nici să urmeze între soţi, între fii, între
epitropisiţi sau curatorisiţi, pe de o parte şi părinţi, epitropi şi curatori, pe de altă parte, câtă vreme
soţii vor fi căsătoriţi, şi ceilalţi se vor afla sub stăpânirea sau puterea părintelui ori a epitropului
sau curatorului (art. 1966; art. 1495 C. civ. austr.).
Prescripţia este curmată, adică întreruptă, când cel ce voia a se folosi de ea, a recunoscut el
însuşi dreptul celeilalte părţi, fie în mod expres, fie în mod tacit, înaintea expirării termenului de
prescripţie, sau când el fiind chemat în justiţie de partea îndrituită, se va da o hotărâre
judecătorească favorabilă. Dacă însă acţiunea se declară de neîntemeiată, prescripţia se
consideră ca neîntreruptă (art. 1968; art. 1497 C. civ. austr.).
Conform art. 1971 „judecătoria nu este datoare să ia în băgare de seamă de la sineşi
prescripţia, dacă prigonitoarele părţi nu o vor pune înainte” (art. 1501 C. civ. austr.).
în sfârşit, art. 1972 dispune că nu se poate renunţa la prescripţia neîncepută ce curge şi nici
scurta termenul ei (art. 1502 C. civ. austr.).
- Codul Caragea cuprinde mai multe dispoziţii asupra prescripţiei, însă nu la fel de complete
şi sistematizate cum sunt cele din Codul Calimach. Regulile privitoare la prescripţie sunt cuprinse
în partea aVI-a (Pentru ale judecăţilor), cap. I-„Pentru prigoniri”21', respectiv art. 6-10.
Potrivit art. 6 „Nici o prigonire să nu se prelungească în veci, ci să se isbăvească în
diastimaparagrafiei.
Paragrafie numim sorocul prigonirei de când şi până când are voe a se porni”.
Termenul prescripţiei este fixat în articolul următor, în funcţie de regulă de natura bunurilor,
izvorul obligaţiilor, precum şi de anumite împrejurări de fapt.22

21
Prigonire se zice judecată: mă prigonesc, mă judec”, iar „prigonitoare părţi: cei ce se judecă” (art. 1, partea VI,
cap. I).
22> Potrivit art. 7 {loccit.): „Din prigonirile cele pentru bani.

Cea pentru stăpânire cu rea credinţă a lucrurilor mişcătoare şi nemişcătoare, se pornesc până la treizeci de ani
de la începutul stăpânirei.
Cea pentru cu bună credinţă stăpânire, de va fi pentru lucruri mişcătoare, se pornesc până la trei ani; iar pentru
nemişcătoare şi pentru ţigani, dela începutul stăpânirei până la zece ani, de vor fi părţile cele prigonitoare în ţara
românească iar de vor lipsi, până în douăzeci de ani.
Prigonirea cea pentru călcare de pământ şi de hotare între vecini n’are soroc (adică este imprescriptibilă, -p. n.),
precum şi cea pentru ţigani fugari afară din pământul ţării româneşti (abrog, prin Legea din 8 martie 1847).
Pentru robire de lucruri nemişcătoare (servituţi, - p. n.) are soroc până la zece ani dela începutul robirei.
Pentru vânzarea şi schimb de lucruri mişcătoare, până la trei-zeci de zile de la darea lucrului; iar cele
nemişcătoare, până la cinci ani, afară de cumpărarea cu protimis ce se curmă după cum la vânzare s'a legiuit.
Pentru închiriere, până la şase luni, de la sfârşitul sorocului închisorii.
Pentru clădire de namestii, până la trei ani de la sfârşitul sorocului închisorii.
Pentru sădire de bucate, până la şase luni.
pentru esi ceJucreazăcu plată, pânăfa cinci ani dela isprăvirea lucrului.
Pentru clacă, până la un an, dela călcarea legământurilor dintre stăpân şi clăcaş.
Pentru datorie, până la trei-zeci de ani, dela împlinirea sorocului de plată, sau din ziua împrumutării, de va fi fără
soroc.
Pentru anarghirie de datorie (adică simulaţie; anarghirie se spunea atunci când dăm zapis de datorie şi nu
primim ori toată suma cuprinsă în zapis, sau parte dintr'însa; cf. C. N. Brăiloiu, apudC. Hamangiu, Codul general, al
României, voi. I, Codurile, ed. a ll-a revăzută, completată şi adusă la curent până lăzi, Bucureşti, Ed. Librăriei L.
Alcalay, 1907, - Legiuiri vechi, p. 116, nota 2), până la doi ani din ziua împrumutării.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 23
b) Dreptul românesc actual. Codul nostru civil din 1865, adoptat după modelul Codului
Napoleonian şi pe care îl urmează cu foarte mare fidelitate, a adoptat acelaşi regim juridic în ce
priveşte prescripţia achizitivă şi cea extinctivă (Titlul XX „Despre prescripţie” al Cărţii III): art.
1837-1911. S-au avut în vedere şi comentariile apărute în doctrina franceză asupra acestui titlu,
îndeosebi observaţiile lui Marcade, şi s-au operat unele modificări sau completări, unele din ele
fiind vădit neinsplrate23', iar altele discutabile (reformularea art. 1909 alin. 1, de exemplu).
In esenţă, în ce priveşte prescripţia extinctivă, (şi, desigur, cea achizitivă care nu face însă
aici obiectul unei analize speciale), ea a rămas guvernată de aceleaşi principii, motiv pentru care
consideraţiile doctrinale şi jurisprudenţiale din ambele ţări sunt, deopotrivă, folositoare în
înţelegerea regulilor şl principiilor care stau la baza ei. Aceasta însă, numai până în anul 1958,
când au survenit schimbări legislative majore.
După ce în 1954, Cartea I - Persoanele”a fost dislocată din Codul civil şi transpusă (cu
modificări substanţiale) în noul Cod al familiei şi în Decretul nr. 31 /1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, în anul 1958 instituţia prescripţiei a fost puternic zdruncinată,
deoarece sediul materiei prescripţiei extinctive, iar o dată cu el, şi o serie de reguli şi principii noi,
străine concepţiei Codului civil, s-au plasat într-un alt act normativ: Decretul nr. 167/1958 privitor
la prescripţia extinctivă.
Dintre noutăţile regimului prescripţiei extinctive stabilit prin Decretul nr. 167/1958 faţă de
vechea reglementare cuprinsă în Codul civil, putem semnala aici următoarele (şi care vor fi în
altă parte pe larg analizate):
-în privinţa efectului prescripţiei se prevede că „dreptul la acţiune, având un obiect
patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" (art. 1
alin. 1); Codul civil defineşte, în schimb, prescripţia ca un „mijloc (...) de ase libera de o obligaţie,
sub condiţii determinate prin această lege.” (art. 1837 C. civ.);
- stabilirea unui termen general de prescripţie de 3 ani, în locul celui de 30 de ani, care
rămâne totuşi aplicabil în cazul prescripţiei dreptului la acţiune privitor la un drept real principal
(art. 3 şi 21);
-reglementarea amănunţită şi restrictivă a cauzelor de suspendare a prescripţiei dreptului la
acţiune (art. 13 şi 14);

Pentru zălog, asemenea ca şi pentru datorie.


Pentru chezăşie de datorie, asemenea ca şi pentru datorie.
Pentru veniturile deavalma între devălmaşi până la trei ani dela începutul pagubei lor.
Pentru tovărăşie, dela încetarea tovărăşiei (asocierii,-p. n.), până la cinci ani, de vor fi tovarăşi în ţara
românească, şi zece de vor lipsi.
Pentru darurile de logodnă pânăîntr'un an de la stricarea logodnei.
Pentru cererea bărbatului de zestre făgăduită, până la 10 ani din ziua nunţii.
Pentru cererea muierei de ai se întoarce zestrea şi exoprica (averea personală,-p. n.), până la zece ani de la
moartea bărbatului, dacă n'au fost despărţiţi; sau dela despărţire, de se vor fi despărţit.
Pentru învoială împotriva pravilelor şi fără de tărie, până într’un an după învoială.
Pentru eretocrisie (compromis, - p. n.) împotriva pravilelor şi fără de tărie, pânăîntr'un an după hotărârea
judecătorilor aleşi.
Pentru vechilet (mandat, -p. n.), până la un an din ziua întâlnirii stăpânului cu vechilul după isprăvirea trebei
vechilitului.
Pentru epitropie, până la patru anui dela darea socotelei epitropului.
Pentru depositan şi sequestru, până la trei-zeci de ani dela depositarea lucrului.
Pentru întoarcerea darului dela nemulţumitor, un an de când şi-a arătat nemulţumirea.
Pentru daruri dinaintea nunţii, ca şi pentru zestre.
Pentru moştenire, până la trei-zeci de ani de la moartea celui ce se moşteneşte.
Pentru legat, ca şi pentru moştenire.”
23 Amintim aici regretabilul caz de intervertiré a detenţiei precare în posesiune utilă, care încalcă în mod
flagrant principii elementare de drept civil, prevăzut de art. 1858 pct. 4 («când transmisiunea posesiunii din partea
deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credinţă»).
24 Prescripţia extinctivă

-crearea unei instituţii noi, repunerea în termen, aplicabilă ori de câte ori titularul dreptului la
acţiune a fost împiedicat din motive „temeinic justificate” să facă acte de întrerupere, împrejurări
care, fără a avea caracterul cazurilor de forţă majoră (vis maiot), sunt totuşi exclusive de culpă,
adică neimputabile titularului dreptului material la acţiune (art. 19);
-consacrarea în termeni formali a inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor de debitor după
împlinirea prescripţiei, inclusiv în cazul în care nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit (art.
20 alin. 1);
- statuarea obligaţiei instanţei judecătoreşti sau a organului arbitrai de a cerceta, din oficiu,
dacă dreptul la acţiune este sau nu prescris (art. 18); soluţia este radical diferită faţă de sistemul
Codului civil potrivit căruia în materie civilă, judecătorii, nu pot aplica prescripţia dacă cel
interesat nu va fi invocat acest mijloc” (art. 1841).

§ 2. Noţiunea prescripţiei extinctive


5. Definiţia prescripţiei extinctive. a) Precizări prealabile. Ce este prescripţia extinctivă? A
răspunde la această întrebare însemnează a cunoaşte care sunt notele caracteristice, definitorii,
adică esenţiale, ale acestei noţiuni juridice şi, de asemenea, care este câmpul său de aplicare,
respectiv sfera relaţiilor sociale generate de normele dreptului obiectiv ce cad sub incidenţa
acesteia. Or, pentru a determina aceste elemente, trebuie să plecăm, cum este şi firesc, de la
înseşi prevederile legale ce consacră cu caracter general, respectiv la nivel de principiu, instituţia
prescripţiei extinctive. De lege lata, sediul materiei îl constituie Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, care a luat locul dispoziţiilor corespunzătoare din Codul civil şi care
reprezintă, incontestabil, o adevărată „revoluţie” în raport cu vechea reglementare. 1)
Spre deosebire de Codul civil care concepea prescripţia drept „un mijloc de a dobândi
proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate de lege” art. 1837) 24 25),
actuala reglementare nu mai defineşte in terminis prescripţia extinctivă, ci se mărgineşte numai
a consacra efectul său juridic, respectiv, stingerea „dreptului la acţiune având un obiect
patrimonial”, neexercitat în termenul stabilit de lege (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/ 1958). în plus,
potrivit art. 20 alin. 1 din acelaşi decret „debitorul care a exercitat obligaţia, după ce dreptul la
acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă, la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.

b) Definiţii formulate în literatura de specialitate. Pe baza dispoziţiilor legale mai


sus-citate, prescripţia extinctivă a fost în genere înţeleasă ca fiind stingerea dreptului material la
acţiune neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege.26/

24 Asupra corelaţiei Decretului nr. 167/1958 cu dispoziţiile Codului civil în materia prescripţiei, v. infra, nr. 58
şi 59.
25 Pentru amănunte, v. infra, nr. 16-18,367-369.
26 V., în acest sens: J. Mateiaş, Noţiunea şi rolul prescripţiei extinctive în dreptul socialist, In
„Prescripţia extinctivă"de J. Mateiaş, P. Cosmovici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 13; A. lonaşcu, Dreptul civil,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 136; Eleonora Roman, Prescripţia extinctivă în „Tratat de drept
civil',voi. 1,„Parteagenerală" deT. lonaşcuş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p.433; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept
civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, p. 417; Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, p.
279; idem, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae şi, P. Truşcă, Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1998, p. 213, idem, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a Vll-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 232-233; P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, în „Tratat de drept civil', vol. I,
„Partea generală", Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 305; idem, Introducere în dreptul civil, Ed. AII, Bucureşti,
1996, p. 164; Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. „Chemarea", laşi,
1992, p. 215; I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I,
Ed. „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 249; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
p. 211 ; E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, p. 257-258; D. Lupulescu, Drept
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 25
într-o altă opinie, de inspiraţie proceduristă, am putea spune, prescripţia extinctivă a fost, în
schimb, definită ca fiind stingerea acelei componente a dreptului la acţiune care este posibilitatea
titularului dreptului subiectiv de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei
corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, datorită nesesizăwi organului de
jurisdicţie-în termenul prevăzut de lege 27 /. Ulterior, acelaşi autor plecând de la premisa că
dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică şi în privinţa drepturilor reale principale sau celor
personal nepatrimoniale, cazuri în care nu sunt incidente nici prevederile art. 20 alin. 1 din
acelaşi decret, ajunge la concluzia că prescripţia extinctivă ar trebui definită ca fiind „stingerea,
după caz, fie a acelei componente a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului
de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la
recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi dreptului real principal (sau, în situaţiile
expres prevăzute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorită neexercitării în termenul prevăzut
de lege.”1) Dincolo de caracterul eclectic şi, oarecum contradictoriu28 29', teza dualistă a naturii
juridice a prescripţiei extinctive ni se pare de lege lata (dar şi de lege ferenda), greu, dacă nu
chiar imposibil de admis şi, aceasta, cel puţin din următoarele considerente:

civil. Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 195; Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea
generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 297; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2000, p. 216.
27
în acest sens, a se vedea, G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 270.
28> G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 225. în acelaşi context,

reputatul nostru coleg mal arată şi faptul că prin „exercitarea dreptului" se înţelege, în principiu, sesizarea organului
de jurisdicţie cu o cerere (de chemare în judecată) prin care se solicită obligarea celui chemat în judecată la
executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv, deci declanşarea acţiunii civile, a
procesului având ca obiect protecţia judiciară a dreptului subiectiv respectiv, cu menţiunea că pot însă exista şl
situaţii în care exercitarea dreptului înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă nu presupune, în mod necesar,
declanaşarea unui proces (de exemplu, în cazul exercitării dreptului de opţiune succesorală) (ibidem, p. 255, nota
2). Precizăm însă faptul că exemplul dat privind prescriptibilltatea dreptului de opţiune succesorală nu este dintre
cele mai fericite, deoarece dreptul de opţiune succesorală, fiind un veritabil drept potestativ, este în mod natural
Incompatibil cu prescipţia extinctivă, motiv pentru care există propuneri întemeiate ca de lege ferenda acest drept
să fie supus decăderii, iar nu prescripţiei extinctive (I. C. Vurdea, Propuneri „de lege ferenda" privind natura
juridică a termenului de acceptarea succesiunii, în RRD nr. 11/1980, p. 32-35; Gh. Beleiu, Probleme actuale în
domeniul prescripţiei extinctive, în RRD nr. 9/1983, p. 24). V. şi M. Vasseur, Délais préfix, délais de prescription,
délais de procédure, în RTD civ. 1950, p. 453, nota 3 („En application du même raisonnement, c'est à tort qu'à l'art.
789 C. civ. [fr.] Il est disposé que «la faculté d’accepter ou de répudier une succesion se prescrit par le laps de
temps requis pour la prescription la plus longue des droits immobiliers». S'agissant de l’accomplissement d'un acte
destiné a consen/er la vocation succesorale de l'héritier, le délai Imparti est un délai de forclusion.”).
29
> Distincţia între prescriptibilltatea „dreptului de creanţă” (şl a drepturilor reale accesorii), pe de o parte, şl
prescrlptibllitatea drepturilor reale principale şi a celor personale nepatrimoniale (în cazurile expres prevăzute de
lege), pe de altă parte, contravine, după părearea noastră, înseşi opiniei autorului privitoare la conţinutul dreptului la
acţiune, înţeles ca drept subiectiv procesual complex, care „presupune mai multe componente (posibilitatea de a
sesiza organul de jurisdicţie, posibilitatea de a formula cereri, posibilitatea de a invoca excepţii procesuale,
posibilitatea de a propune probe, posibilitatea de a pune concluzii, posibilitatea de a obţine condamnarea
pârâtului, adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine obligarea subiectului pasiv la exercitarea
obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv, posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de
lege, posibilitatea de a obţine executarea silită etc.)" (ibidem, p, 254, nota 1 ). Din coroborarea definiţiei date
prescripţiei extinctive şi definiţiei date „dreptului la acţiune” ar rezulta că prin „posibilitatea de a obţine condamnarea
pârâtului” s-ar înţelege numai „posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la
executarea obligaţiei corelative”, nu şl posibilitatea titularului dreptului real principal de a obţine realizarea dreptului
său contestat, de pildă. O asemenea concluzie nu este, în opinia noastră, la adăpost de critică câtă vreme, potrivit
distinsului autor, „dreptul la acţiune" este şi rămâne distinct de dreptul subiectiv civil, {idem, Drept procesual civil,
note de curs, vol. I, Ed. Romfel, Bucureşti, 1993, p. 105). în realitate, cum vom vedea, trebuie făcută o netă
dlstlncţleîntre „dreptul la acţiune în sens material” (dreptul de a obţine condamnarea pârâtului), şi „dreptul la acţiune
în sens procesual” (dreptul de a uza de mijloacele care compun acţiunea civilă), distincţie care justifică şl explică
corelaţia dintre dreptul subiectiv civil şl acţiunea civilă, instituţii juridice pe deplin autonome, însă, deopotrivă,
Interdependente (v., pe larg, infra, nr. 33 şl urm.).
26 Prescripţia extinctivă

- întâi, deşi art. 21 din Decretul nr. 167/1958 exclude aplicarea acestuia „dreptului la acţiune
privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie", nu înseamnă
eo ipso, că drepturile reale rămân supuse în întregime regimului prescripţiei prevăzute de Codul
civil, câtă vreme, acelaşi decret declară in terminisşi fără nici o distincţie între drepturile reale şi
cele de creanţă prescriptibile extinctiv că „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge
prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” câtă vreme, acelaşi decret
declară in terminisş\ fără nici o distincţie între drepturile reale şi cele de creanţă prescriptibile
extinctiv că „dreptul la acţiune având un o obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege” - art. 1 alin. 1 (ubi tex hon distinguit nec nos
distinguere debemus), pe de o parte, iar pe de altă parte, însuşi art. 21 din decret, anterior citat,
vorbeşte de „dreptul la acţiune (nu dreptul ca atare - n.n.) privitor la drepturile de proprietate,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie” (s.n.), care rămâne în principal supus dispoziţiilor
Codului civil; or, prin întrebuinţarea generală a sintagmei „drept la acţiune” înseamnă că în noua
optică a legiuitorului, indiferent de natura dreptului subiectiv civil prescriptibil extinctiv, ceea ce se
prescrie, adică se stinge prin neexercitarea lui în termenul de prescripţie, este „dreptul la
acţiune”, iar nu însuşi dreptul subiectiv civil, real sau de creanţă 1*, după caz;
- apoi, cât priveşte însăşi raţiunea dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 167/1958, aceasta a
fost şi este justificată nu pe considerentul excluderii în întregime a incidenţei Decretului nr.
167/1958 în materia drepturilor reale, ci pe necesitatea corelării acestuia cu prevederile Codului
civil privitoare la prescripţia achizitivă, termenele de prescripţie atât în materie de uzucapiune,
cât şi în materia prescripţiei acţiunilor reale continuând să rămână cele cuprinse în Codul civil 30
31*. Este vorba, aşadar, de o simplă chestiune de armonizare legislativă, iar nu de o chestiune de

fond, respectiv de natură juridică propriu-zisă a prescripţiei extinctive, determinată de obiectul


sau natura drepturilor subiective civile;
- în al treilea rând, simplul fapt că art. 20 alin. 1 din decret se referă numai la debitorul
(subiectul pasiv al raportului obligaţional) care nu are dreptul la restituirea prestaţiei executate
după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu exclude aplicarea lui prin analogie în
cazul drepturilor reale prescriptibile extinctiv, pentru simplul motiv că acestea din urmă ar fi
opozabile erga omnes, câtă vreme în toate cazurile încălcarea unui drept subiectiv presupune,
prin ipoteză, un subiect pasiv determinat care a violat dreptul respectiv şi, deci, raportul juridic de
constrângere supus prescripţiei extinctive este totdeauna individualizat (orice acţiune în justiţie
presupune un subiect pasiv determinat care are calitatea de pârât). Or, dacă uzurpatorul unui
bun îl restituie de bunăvoie titularului unui drept real de uzufruct, de pildă, după ce dreptul la
acţiune s-a prescris, nu mai poate pretinde, pentru aceleaşi motive ca şi debitorul unei creanţe
prescrise, restituirea acelui lucru (ubi eadem este ratio, ibi eadem sotutio esse debety,
- în al patrulea rând, teza stingerii prin prescripţie a drepturilor reale principale, precum şi a
drepturilor personale nepatrimoniale prescriptibile extinctiv, este lipsită de un suport juridic
efectiv; în privinţa drepturilor reale prescriptibile extinctiv, Codul civil vorbeşte mai degrabă de
prescripţia acţiunilor decât a drepturilor (art. 840, 1368, 1800 pct. 4 alin. 1, 1980), iar cât priveşte
drepturile personale nepatrimoniale legea foloseşte, de regulă, tot sintagma de acţiuni

30
De altfel, numai într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 21 din decret a fost posibilă aplicarea, într-o
manieră generală şi uniformă, de pildă, a prevederilor art. 19 privitoare la repunerea în termen şi anume, indiferent
de obiectul dreptului material la acţiune (v. intra, nr. 355 şi urm.), sau tot astfel a prevederilor art. 13-15 privitoare la
cauzele de suspendare socotite a fi aplicabile nu numai prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, ci şi
(ceea ce este însă discutabil) prescripţiei achizitive (v.p în acest sens, C. Stătescu, C. Bîrsan, Dreptcivil. Drepturi
reale., TUB, 1988, p. 284). Asupra corelaţiei Decretului nr. 167/1958 cu prevederile Codului civil, v. intra, nr. 57-59.
31 V., în acest sens, şi A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în LP nr. 8/1958,
p. 22-23; D. Paşalega, Prescripţia extinctivă, în JN nr. 1/1960, p. 68; A. lonaşcu, op. cit., 1963, p. 157 şi urm.;
Eleonora Roman, op. cit., p. 444-445.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 27
prescriptibile (art. 21,55, 60 C. fam.);
- în sfârşit, a admite stingerea prin prescripţie extinctivă a drepturilor reale principale
prescriptibile extinctiv, ca şi a drepturilor personale nepatrimoniale supuse prescripţiei
însemnează nu numai excluderea posibilităţii aplicării prin analogie a dispoziţiilor art. 20 alin. 1
din decret, ci şi a celor privitoare la repunerea în termen (art. 19); mal mult, o astfel de soluţie ar
conduce la situaţia paradoxală că în cazul dreptului la acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei, spre exemplu, neexercitarea lui în termenul de prescripţie, împiedică prin stingerea
dreptului subiectivînsuşi, nu numai posibilitatea cercetării paternităţii, ci şi posibilitatea ca tatăl
copilului să recunoască paternitatea copilului prin testament sau înscris autentic (art. 56-57 C.
fam.), ceea ce nimeni la cunoştinţa noastră nu a susţinut până în prezent.

c) Definiţia pe care o reţinem. Cu altă ocazie1) am definit prescripţia extinctivă ca fiind acel
mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil constând în stingerea dreptului de
realizare silită a obligaţiei civile corelative din cauza neexercitării lui în termenul stabilit de lege.
Această definiţie a fost însă criticată în literatura de specialitate pe considerentul că ar putea
prezenta neajunsul de a nu fi aplicabilă decât drepturilor avute în vedere în mod expres de art. 20
alin. 1 din Decretul nr. 167/1957, iar nu şi drepturilor reale principale, ca şi drepturilor personale
nepatrimoniale supuse prescripţiei extinctive. Aceasta, cu atât mai mult cu cât ar trebui avute în
vedere şi caracterul acestor din urmă drepturi, printre care şi acela că obligaţia civilă corelativă
unui drept real principal, de pildă, este întotdeauna o obligaţie generală şi negativă. 32 33/ Pornind
de la această observaţie critică, distinsul autor a ajuns la formularea unei teze dualiste cât
priveşte natura juridică a prescripţiei extinctive, faţă de care noi înşine am formulat adineauri
serioase rezerve, însă, dincolo de aceasta, ni se pare că şi critica adusă definiţiei noastre este,
sub aspectele indicate, eronată.
într-adevăr, dincolo de problema aplicabilităţii prin analogie a dispoziţiilor art. 20 alin. 1 din
decret la materia drepturilor absolute prescriptibile extinctiv 34 *, este de observat că aceste
prevederi nu reprezintă altceva decât o simplă aplicaţie, un efect, să zicem, particular al stingerii
prin prescripţie doar a dreptului material la acţiune, nu şi a dreptului subiectiv civil în întregul său
(tot astfel pot fi analizate şi prevederile art. 19 privitoare la repunerea în termen în ce priveşte
explicarea efectului repunerii în termen). Ca atare, din art. 20 alin. 1 nu se poate trage în mod
logic concluzia că în privinţa drepturilor reale prescriptibile împlinirea prescripţiei extinctive
atrage însăşi stingerea lor. De asemenea, cum am arătat deja, în cazul drepturilor reale
principale (şi a drepturilor personale nepatrimoniale), subiectul pasiv este nedeterminat cât timp
toată lumea se conformează în principiu, obligaţiei pasive universale de non facere, de a nu face
nimic de a aduce atingere dreptului respectiv. 35* Alta este situaţia când dreptul respectiv este
încălcat, atunci subiectul pasiv este individualizat, iar restabilirea dreptului încălcat se poate
realiza pe calea unei acţiuni civile, a procesului civil. Deci numai atunci poate interveni prescripţia
extinctivă, respectiv în cazul încălcării unui drept patrimonial sau extrapatrimonial supus unei
astfel de sancţiuni juridice.
Ceea ce se poate însă reproşa definiţiei noastre mai sus-citate - mod de transformare a
conţinutului raportului juridic civil constând în stingerea dreptului de realizare silită a obligaţiei

1) A se vedea M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, în „Dreptul civil român. Curs selectiv pentru licenţă 1998”
deC.Toader, R. Popescu, M. Nicolae şi B. Dumitrache, ed. alll-a revăzută şi adăugită, Ed. Press Mihaela, Bucureşti,
1998, p. 92, idem, în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2001-2002" de B. Dumitrache, M. Nicolae şi
R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 97.
33> V., în acest sens, G. Boroi, op. cit., (1998), p. 270; idem, op. cit. (2001), p. 225.
3) Problemă care ar trebui soluţionată favorabil, după părerea noastră.
35> Totuşi, cât priveşte drepturile reale principale, cum vom vedea mai jos (intra, nr. 223), trebuie făcută o netă

distincţie între proprietate (drept real asupra unui lucru propriu) şi dezmembrămintele sale (drepturi reale asupra
lucrului altuia). Pe când dreptul de proprietate se realizează direct şi imediat fără concursul
28 Prescripţia extinctivă

civile corelative din cauza neexercitării lui în termenul stabilit de lege - este, pe de o parte,
absenţa unei menţiuni exprese privind natura raportului juridic civil afectat prin stingerea
dreptului material la acţiune, iar pe de altă parte, folosirea unei sintagme -„dreptul de realizare
silită” - imprecise şi în acelaşi timp lipsite de vocaţia de a acoperi toate drepturile subiective civile
încălcate, susceptibile de ocrotire juridică pe calea acţiunii civile, într-adevăr, sub primul aspect,
a spune că prescripţia extinctivă este un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil
nu înseamnă decât a constata efectul indirect, mediat, pe care-l produce stingerea dreptului
material la acţiune asupra dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, fără a trage şi celelalte
consecinţe juridice care vin de aici, respectiv înlăturarea răspunderii civile a subiectului pasiv al
raportului juridic de constrângere1), care nu mai poate fi constrâns să suporte sancţiunea civilă 2)
la care avea dreptul subiectul activ. Sub al doilea aspect, întrebuinţarea expresiei „drept de
realizare silită a obligaţiei civile corelative” nu este suficient de largă pentru a cuprinde, de pildă,
şi alte sancţiuni civile decât executarea sau repararea în natură ori prin echivalent a dreptului
subiectiv civil încălcat sau, după caz, a prejudiciului cauzat persoanei vătămate, subiect activ al
răspunderii civile. Avem în vedere, de exemplu, sancţiuni civile, precum nulitatea, rezoluţiunea,
rezilierea etc. care lovesc (direct, nemijlocit) actul juridic, iar nu părţile care l-au încheiat, sau
acţiunea în stabilirea fj]iaţiei faţă de tată etc. 36 37
Rămâne, aşadar, să încercăm să redefinim prescripţia extinctivă în lumina dispoziţiilor legale
actuale - Decretul nr. 167/1958 (art. 1,19, 20 alin. 1), Codul civil (art. 1092 alin. 2, 1838-1843,
1890), Legea nr. 105/1992 (art. 147) - plecând de la aceleaşi premise logico-juridice, dar
adâncind analiza acestora prin fixarea locului şi rolului acestei instituţii în cadrul răspunderii civile
în special, şi mai larg, a dreptului civil, în general.
Pe baza acestor premise şi a precizărilor mai sus făcute prescripţia extinctivă ar putea fi
definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului
material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
Din această definiţie rezultă că elementele definitorii (esenţiale) ale prescripţiei extinctive
sunt următoarele:

altuia, drepturile reale asupra lucrului altuia presupun concursul pasiv al proprietarului bunului grevat ţinut de
obligaţia de a lăsa să facă {laisser faire), adică de a nu se opune la folosirea bunului de către titularii drepturilor
reale respective (F. Hage—Chahine, Essai d’une nouvelle classification des droits privés, în RTD civ. 1982, p.
737-738). Rezultă că teza caracterului absolut al drepturilor reale asupra lucrului altuia este cel puţin discutabilă
(asupra acestei probleme vom reveni cu ocazia discutării domeniului prescripţiei extinctive).
37 După modul de constituire, raporturile juridice civile sunt de două feluri: raporturi de conformare sau cooperare

(cele născute din acte şi fapte juridice licite) şi raporturi de constrângere sau conflict, adică de răspundere civilă
lato sensu (cele născute din fapte juridice ilicite), Prescripţia extinctivă nu poate avea legătură decât cu raporturile
de răspundere civilă născute din violarea unor drepturi sau obligaţii legale preexistente. După sursa sau izvorul său
concret, răspunderea civilă este de două feluri: răspundere contractuală şi răspundere extracontractuaiă
(răspunderea delictuală, răspunderea pentru încheierea unor acte juridice ilicite, răspunderea pentru încălcarea
unor drepturi personale nepatrimoniale etc.).
Ca orice raport juridic, raportul de răspundere civilă este alcătuit din trei elemente constitutive: părţi (subiectul
activ şi subiectul pasiv), conţinut (drepturile şi obligaţiile care revin părţilor) şi obiect (sancţiunea civilă aplicabilă
subiectului pasiv). V., pe larg, M. Mureşan, D. Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (I), în
SUBB nr. 2/1988, p. 56-60).
Cu privire la răspunderea juridică în general, inclusiv cea civilă în particular, a se vedea: M.N. Costin,
Răspunderea în dreptul RSR, Ed. Dacia, Cluj, 1974; M. Mureşan, D. Chirică, op. cit., p. 50-60; Lidia Barac
Răspunderea şi sancţiunea juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
Cu privire la răspunderea civilă, a se vedea, de ex.: I. M. Anghel, Fr, Deak, M. F. Popa, Răspunderea civilă, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972.
2) Pentru dezvoltări privind sancţiunile de drept civil, a se vedea: M. Mureşan, D. Chirică, Contribuţii la studiul

conceptului de sancţiune civilă (I), cit. supra; idem, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (II), în
SUBB nr. 1/1989, p. 4-11; C. Oprisan, Sancţiunile în dreptul civil român -o posibilă sinteză, în RRD nr. 11/1982,
p. 11-21.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 29
- în primul rând, prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul
material la acţiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine pe cale judiciară
protecţia dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat, iar nu şi dreptul subiectiv civil în întregul
său, care supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei; acest element relevă obiectul
prescripţiei extinctive;
- în al doilea rând, prescripţia extinctivă, prin efectul ei, produce totuşi o transformare
juridică asupra dreptului subiectiv civil şi obligaţiei corelative, care devin din perfecte (asigurate
prin acţiune), imperfecte (asigurate prin excepţiune); aceasta relevă conţinutul prescripţiei
extinctive ca mod de transformare a conţinutului raportului juridic de răspundere: stingerea
posibilităţii subiectului activ de a obţine concursul coercitiv al statului, din cauza neexercitării lui
în termenul stabilit de lege;
- în sfârşit, prescripţia extinctivă este, prin obiectul şi efectul pe care-l produce, un veritabil
mod sau mijloc de înlăturare (nu de încetare, adică de stingere completă, totală) a răspunderii
civile, subiectul pasiv al raportului de constrângere nemaiputând fi tras la răspundere după
împlinirea termenului de prescripţie însă continuă să rămână ţinut de obligaţia care-i incumbă şi
pe care o poate executa de bunăvoie; prin aceasta se relevă însăşi natura juridică a prescripţiei
extinctive.1'

6. Terminologie. Sub aspect terminologic este de reţinut că expresia „prescripţia extinctivă” 38


39'este folosită în două accepţiuni diferite:
1) într-un prim sens, ea desemnează instituţia de drept civil care are această denumire,
adică totalitatea normelor juridice care reglementează stingerea dreptului de a obţine
condamnarea subiectului pasiv al obligaţiei corelative (numit oarecum impropriu „drept la
acţiune”) în domeniul raporturilor civile40'; instituţia prescripţiei extinctive face parte din instituţia -
mai mare - a răspunderii civile;
2) în al doilea sens, prin ea se desemnează esenţa însăşi a prescripţiei extinctive -
stingerea dreptului de a obţine „condamnarea" subiectului pasiv al raportului civil de
constrângere, neexercitat în termenul de prescripţie, adică, în alţi termeni, stingerea dreptului
material la acţiune.
în sfârşit, precizăm şi faptul că pentru deplina înţelegere a acestei instituţii şi evitarea
oricăror confunzii terminologice este necesară cunoaşterea sensului şi a altor două noţiuni sau
categorii juridice: „drept la acţiune" şi „acţiune civilă”.
Astfel, este de reţinut că expresia „drept la acţiune" este întrebuinţată în literatura de
specialitate în două accepţiuni1); „drept la acţiune în sens material „ şi „drept la acţiune în sens
procesual”. Prin drept la acţiune în sens material (sau drept material la acţiune, sintagmă
reţinută chiar în definiţia pe care am dat-o prescripţiei extinctive) se înţelege posibilitatea
titularului dreptului subiectiv civil de a cere şi obţine, de la organul de jurisdicţie competent,
protecţia statală a dreptului său, adică, în alţi termeni, dreptul la admiterea acţiunii, dreptul de

38> V., pe larg, infra, nr. 15 şi urm.


39> Termenul de „prescripţie” provine din latinescul praescribere = a scrie în cap, a scrie înainte de..., în timp ce
prescribens-ul semnifică ab origine „acel care prescrie”, iar nu „acel care a prescris” (totuşi, în terminologia curentă
cel care a câştigat prescripţia este indicat cu acest termen). în dreptul roman praescriptiones aveau un sens tehnic,
procedural şi reprezentau acele mijloace de apărare ale pârâtului (excepţiile şi apărările procesuale în terminologia
juridică de astăzi) care erau puse în fruntea formulei predate de pretor celui care voia să le invoce înaintea
judecătorului şi care trebuiau cercetate înainte dea se intra în fondul procesului (v., deex., S. G. Longinescu, op. cit.,
voi. li, 1908, p. 160-163).
40) Aşa cum vom vedea (cf. infra, nr. 54 şi urm.), prescripţia extinctivă este însă o instituţie complexă în
sensul că este specifică şi altor ramuri de drept, in afara dreptului civil, putându-se astfel realiza şi o analiză
interdisciplinară a prescripţiei ca instituţie a dreptului românesc.
30 Prescripţia extinctivă

a obţine condamnarea pârâtului-drept care se stinge prin prescripţia extinctivă41 42); prin drept
la acţiune în sens procesual, în schimb, se înţelege posibilitatea titularului său de a sesiza
instanţa, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii procesuale, de a pune
concluzii, de a exercita căile de atac, de a cere executarea silită etc., adică în alţi termeni, dreptul
de a pune în mişcare şi"susţine un proces civil; dreptul la acţiune în sens procesual este un drept
subiectiv procesual - drept care nu se stinge, în principiu, prin prescripţie (cu excepţia dreptului
de a cere executarea silită, în măsura în care se admite natura procesuală a acestui din urmă
drept, soluţie discutabilă, după părerea noastră).
Cât priveşte acţiunea civilă, ea desemnează ansamblul mijloacelor procesuale instituite
de lege pentru protecţia dreptului subiectiv civil în cazul în care acesta este încălcat sau
contestat, precum şi a unor interese ocrotite de lege. Mijloacele procesuale care compun
acţiunea civilă se obiectivează, concretizează în procesul civil prin exercitarea unor drepturi
procesuale civile specifice. Aşadar, dreptul subiectiv civil care se valorifică pe calea acţiunii civile
nu se confundă cu mljlocele procesuale şi nici cu drepturile procesuale de care se prevalează
părţile într-un anumit proces.43)
§ 3. Rolul prescripţiei extinctive
A. FUNDAMENTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
7. Universalitatea prescripţiei extinctive. Chiar dacă a apărut mult mai târziu decât
uzucapiunea - instituţie aflată, de altfel, într-un evident şi ireversibil declin o dată cu organizarea
sistemului real de publicitate imobiliară, bazat pe evidenţa cadastrală şi pe cărţile funciare -
instituţia prescripţiei extinctive este astăzi reglementată în toate legislaţiile naţionale, ceea ce
dovedeşte nu numai longevitatea ei extraordinară, ci şi utilitatea, avantajele incontestabile ale
acesteia, fiind absolut indispensabilă oricărei ordini juridice.
Deşi prescripţia extinctivă este considerată o instituţie necesară oricărui sistem juridic,
rămân însă în discuţie fundamentul şi, legat (sau o dată cu acesta), mecanismul şi efectele ei
juridice. Din acest motiv, în continuare vom înfăţişa pe scurt, fundamentul prescripţiei extinctive,
mai întâi în dreptul comparat (în special, dreptul civil francez), iar apoi, şi în dreptul nostru civil.

8. Fundamentul prescripţiei extinctive în dreptul comparat, a) Precizări prealabile. A


determina fundamentul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili raţiunile, motivele pe care ea
se întemeiază. Altfel spus, fundamentul prescripţiei extinctive constă, pe de o parte, în motivele
care au determinat pe legiuitor să reglementeze această instituţie juridică, iar pe de altă parte, în
scopul, obiectivele urmărite de legiuitor prin reglementarea ei. Ceea ce este specific pentru
fundamentul prescripţiei extinctive în dreptul comparat (dar este valabil si pentru dreptul român),
constă în imposibilitatea determinării unui fundament unic, existenta unei pluralităţi de
prescripţii11 determină o pluralitate de fundamente, majoritatea dintre eie putându-se întemeia,

41 A se vedea de ex. Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 233, nota 2; idem, op. cit. (1987), p. 279.
42 în sensul că dreptul la acţiune, în sens material, ar comporta două forme deosebite, care, totodată, sunt
două faze succesive -aceea a dreptului la acţiunea în obligare sau condamnare (acţiunea în realizare) şi aceea a
dreptului la acţiunea în executare silită, pe motiv că acţiunea civilă şi execuţiunea civilă nu formează două instituţii
diferite, ci două părţi distincte ale aceleiaşi instituţii, şi anume ale acţiunii civile concepute ca un întreg de mijloace
legale destinate realizării dreptului respectiv, v. M. Eliescu, op. cit., p. 235-256. Contra: A. Hilsenrad, op. cit., p. 27,
nota 32; Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), în SCJ nr. 4/1985, p. 337-340 (prescripţia
dreptului de a cere executarea silită se integrează în instituţia - de drept procesual civil -care este „executarea
silită”). De altfel, în prezent prescripţia dreptului de a cere (obţine) executarea silită a fost integrată în noul Cod de
procedură civilă (art. 405-4053) prin OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
civilă (pentru detalii v. intra, nr. 74 şi urm.), soluţie care pare să confirme faptul că este vorba de o prescripţie
deosebită, de drept procesual civil, iar nu de drept civil. Problema rămâne totuşi deschisă (v. intra, nr. 78).
43 Pe larg cu privire la corelaţia dreptului subiectiv civil cu dreptul la acţiune şi acţiunea civilă, v. intra, nr. 46
şi urm.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 31
deopotrivă, pe mai multe dintre acestea. Din această cauză, în doctrină şi practica judiciară
fundamentul prerscripţiei extinctive poate diferi de la un autor la altui (şi uneori, de la o instanţă la
alta), în funcţie de accentul care este pus pe unul sau altul din raţiunile care justifică un anumit
caz de prescripţie. Astfel, cum vom vedea imediat, după unii autori prescripţia extinctivă ar fi
fondată în principal pe o prezumţie de plată, după alţii, ea ar consta în sancţionarea neglijenţei
creditorului care nu şi-a exercitat dreptul în timp util. De asemenea, într-o altă concepţie,
prescripţia ar viza în principal protecţia debitorului, a subiectului pasiv. în sfârşit, în opinia, care,
se pare, este majoritară, prescripţia extinctivă constituie un mecanism obiectiv, un mijloc tehnic
de aderare a dreptului la fapte, ca şi prescripţia achizitivă, adică în alţi termeni, un mijloc de
consolidare a situaţiilor de fapt prelungite în timp prin transformarea lor în situaţii juridice
conforme dreptului obiectiv.

b) Pluralitatea de fundamente. Majoritatea autorilor21 aşază la baza instituţiei prescripţiei


motive de ordine publică: consolidarea situaţiilor de fapt şi garantarea securităţii, stabilităţii 44 45
circuitului civil, respectiv a drepturilor legalmente dobândite şi a obligaţiilor legalmente achitate
sau în alt mod stinse.
Această idee, nu poate fi demonstrată şi reliefată mai bine decât a făcut-o
Bigot-Préameneau în expunerea de motive a proiectului titlului relativ la prescripţie (titlul XX din
Cartea III a Codului civil francez) prezentată Corpului legislativ: „de toutes Ies institution du droit
civil, la prescription est la plus nécessaire à l’ordre social, et loin qu’on doive la regarder comme
un écueil où la justice soit forcé d’échouer, il faut, avec les philosophes et avec les jurisconsultes,
la maintenir comme une sauve-garde nécessaire du droit de propriété (...). Si ensuite l’équité se
trouve blesée, ce ne peut être que dans des cas particuliers. La justice générale est rendue, et
dès lors les intérêts privés qui peuvent être lésés doivent céder à la nécéssité de maintenir l’ordre
social. Mais ce sacrifice, exigé pour le bien public, ne rend que plus coupable dans le foi
intérieure celui qui ayant usurpé, ou celui qui étant certain qui son engagement n’as pas été
rempli, abuse de la prescription légale. 1' La cri de sa consciense, qui lui rappellera sans cesse
son obligation naturelle, est la seule resource que la loi puisse laisser au propriétaire ou au
créancier qui aura laissé courir contre lui la prescription. S’il en était autrement, il n’y aurait aucun
terme après lequel on pût se regarder comme propriétaire ou comme afranchi de ses obligations;
il ne resterait au législateur aucun moyen de prévenir ou de terminer les procès; tout serait
incertitude et confusion.”46 47 48' într-adevăr, cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate,

44> Una dintre bolile reglementărilor contemporane din materia prescripţiei extinctive o reprezintă explozia

prescripţiilor speciale, particulare, cu termene şi regimuri proprii, derogatorii de la dreptul comun, simptom care l-a
făcut pe marele savant francez Jean Carbonnier, să exclame, nu însă cu vreo plăcere sau satisfacţie, că astăzi
prescripţiile nu sunt puţine, ci sunt o adevărată „legiune" (Droit civil, t. 4, Les obligations, 20e éd., PUF, Paris, 1996,
p. 571 ). V. de asemenea pătrunzătorul şi severul diagnostic făcut de acelaşi autor prescripţiei extinctive din dreptul
francez contemporan - Notes surla prescription extinctive, cit. supra, p 171-181
45> V., de exemplu: Domat, op. cit., p. 207-211 ; Bigot-Préameneau, Exposé des motifs du titre XX(De la

prescription), în P. A. Fenet, Recueil complet des travaux préparatoires du Code civil, t. XV, Paris, 1827,
p. 573-578; R. Th. Troplong; op. cit., nr. 13, p.7-8; V. Marcadé, op. cit., art. 2219, II, p. 3-4; Aubry et Rau, Cours de
droit civil français, 5e éd. par Ét. Bartin, t. XII, LGDJ, Paris, 1922, p. 328-329; G. Baudry-Lacantlnerle et. A. TissiSr,
op;-cit., p. 18-26; L. GuilloiTârd, op. cit., p. 9-11 ; M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, t. Il, 9e éd., LGDJ,
Paris, 1923, p. 206-207; M. Planiol, G. Ripert et J. Radouant, Traité pratique de droit civil français, t. VII,
Obligations, 2e partie, LGDJ, Paris, 1931, p. 654-655; A. Colin, H. Capitant et L. Julliot de la Morandière, Traité de
droit civil, t. Il, Paris, Dalloz, 1959, p. 888-889; LJosserand, Cours de droit civil positif français, t. Il, 2e éd., Sirey
Paris 1933, p. 513; J. Carbonnier, Notes sur la prescription extinctive, cit. supra, p. 172 şl urm.; H. Mazeaud, L.
Mazeud et J, Mazeaud, Leçons de droit civil, t. Il, Ed. Montchrestien, Paris, 1956, p. 932-933; G. Marty, P.
Raynaud, Droit civil, t II, vol. 2, Les obligations, Sirey, Paris, 1962, p. 861-862; B. Starck et H. Roland, L. Boyer,
Droit civil. Obligations, t. 3, Régime général, 3e éd., Litec, Paris, 1989, p. 126-127; Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours
de droit civil. Les obligations, Éd. Cujas, Paris, 1985, p. 484-485; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les
obligations, 7e éd., Dalloz, Paris, 1999, p. 1219-1220.
32 Prescripţia extinctivă

„nimic (...) n-ar fi stabil fără prescripţie. Un proprietar n-ar fi niciodată sigur de aş conserva bunul
său; un debitor n-ar avea niciodată certitudinea de a nu fi obligat să plătească de două ori (...),
pierderea chitanţei sau distrugerea voluntară a acestei chitanţe după un anumit timp poate pune
debitorul în imposibilitatea de a stabili liberarea sa contra creditorului, care tocmai a cerut o nouă
plată. Aici încă prescripţia va veni foarte bine în ajutorul debitorului: ea va suplini titlul care îi
lipseşte. Aşadar, pe de o parte, prescripţia consolidează titlurile legitime de proprietate, care nu
sunt suficiente ele însele sau suplineşte un titlu pierdut; pe de altă parte ea pune debitorul, care a
plătit datoria sa, la adăpostul reclamaţiei formulate, de un creditor necinstit care ştie că chitanţa a
fost pierdută sau distrusă. Ea asigură deci particularii protejând patrimoniul lor împotriva
reclamaţiilor injuste”1* însă dintre aceste motive, asigurarea şi menţinerea ordinii publice este
„adevăratul şi principalul fundament al prescripţiei. Ideea unei achiziţii prezentate sau a unei
liberări prezumate, la fel de bine ca aceea a unei renunţări a titularului dreptului prescris sunt
motive accesorii şi de grad secund" 49 50 *, motivul predominant rămânând interesul social al
consolidării situaţiilor de fapt stabilite şi necontestate timp îndelungat.
Prin urmare, în afara „încetării divorţului dintre fapt şi drept”, 51* cum foarte sugestiv se
exprimă la un moment dat cineva, prescripţia extinctivă se grefează şi pe alte raţiuni, fie
complementare, fie subsidiare sau chiar principale, dintre care menţionăm aici:
-prezumţia de plată, sau, mai exact, ideea probabilităţii faptului că a existat o plată,52) o
executare a obligaţiei prescrise: orice creditor este interesat să fie plătit cât mai repede cu
putinţă, dacă el n-a reclamant nimic debitorului său timp îndelungat, înseamnă că a fost plătit sau
l-a Iertat pe debitor de datorie; prin urmare, debitorul, o dată ce acest interval de timp s-a scurs,
nu mai are motive de a conserva chitanţa liberatoare, deoarece prescripţia serveşte ea însăşi ca
mijloc de probă, ea constituie o prezumţie de plată 53 *; unele prescripţii scurte numite şi

47 „La prescription (extinctive, - p. n.) este fondée sur la présomption d'une libération effective: non
seulement la loi intervient pour celui qui ayant succédé au débiteur peut présumer que ce dernier s’est acquitté; mais
encore elle vient au secours du débiteur lui-même qui, s'étant effectivement acquitté, n’a plus le titre de sa libération"
(Bigot-Préameneau, loc. cit. supra, p. 577). Aşadar, pentru redactorii Codului Napoleon, prescripţia ca mod de
liberare a debitorului (dar şi ca mod de dobândire a unui drept real) avea la bază un dublu fundament: 1 ) ordinea
publică şi 2) prezumţia efectivă de plată sau, după caz, de achiziţiune a unui bun, bazată fie pe inacţiunea
creditorului un timp îndelungat, fie pe posesiunea utilă şi neîntreruptă a bunului de către un terţ în timpul fixat de lege
pentru a opera prescripţia.
Ambele fundamente le găsim, de altfel, la Domat, a cărui concepţie despre prescripţie a stat, împreună cu tratatul
despre prescripţie al Iul Dunod de Charnage, la baza alcătuirii titlului XX din Cartea III a Codului Napoleon.
într-adevăr, Domat arăta, pe de o parte, că „toutes ces sortes de prescriptions qui font acquérir ou perdre des droit
sont fondées sur cette présomption, que celui qui jouit d’un droit en avoir quelque juste titre, sans quoi on ne l’aurait
pas laissé jouir si longtemps, que celui qui cesse d’exercer un droit en a été dépouillé par quelque juste titre; et que
celui qui a demeuré si longtemps sans exiger sa dette, en a été payé ou a reconnu qu’il ne lui était rien dû.” (op. cit.,
p. 208), Iar pede altă parte, că „les propriété des choses et les autres droits ne soient pas toujours dans l’Incertitude,
celui qui a acquis la prescription n’a pas besoin de titre, el elle lui en tient lieu.” (ibidem, p. 211, art. 2).
48 Bigot-Préameneau, loc. cit. supra, p. 573-575.
1) G, Baudry-Lacantinerieet A. Tissier, op. cit, p. 18-19.
50> Ibidem, p. 21.
51> G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 861.
52> V., în acest sens: J. Carbonnier, op. cit. (1996), p. 578-579; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 485.
53
> Rolul probator al prescripţiei extinctive este semnalat de întreaga doctrină şi chiar de jurisprudenţă
(prescripţia extinctivă „are ca efect, fie de a stinge o datorie, fie de a facilita debitorului proba liberării sale” - Cass.
req., 21 ianuarie 1935, D. P. 1937,1, p. 67, rapp. Pilon; Cass. corn., 21 febr. 1949, Dalloz 1949, p. 208, JCP 1949, II,
4929, apudFr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 1220, nota 1).
Menţionăm că, în opinia unor autori, prezumţia de plată constituie fundamentul principal al prescripţiei
extinctive în întregul ei (L. Josserand, op. cit., p. 511, după care prescripţia este „un instrument de probă extrem de
preţios sau, mai degrabă, o scutire de probă” a liberării debitorului; Fr. Mourlon, Code Napoleon, t. III, 5e éd,, Paris,
1859, p. 733-734; Pothier. Traité des obligations, t. Il, 2e éd. parBugnet, Paris, 1861, p. 374). Astfel, pentru Mourlon
- care definea chiar prescripţia ca nefiind altceva decât „la présomption légale d’une cause légitime et antérieure
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 33
„prezumtive” (art. 2271-2273 C. civ. fr.; art. 1903-1904 C. civ. rom.) sunt considerate a fi fundate
exclusiv pe o prezumţie de plată;
- sancţionarea neglijenţei sau indiferentei titularului dreptului, care a lăsat să se
împlinească prescripţia fără a acţiona pentru a-şi realiza dreptul nesocotit sau încălcat: iura
vigilantibus, tarde venientibus ossa;
-împiedicarea ruinării debitorului prin acumularea dobânzilor şi altor datorii periodice (art.
2277 C. civ. fr.; art. 1907 C. civ. rom., în prezent abrogat);
- prezumţia confirmării actului anulabil de către cel interesat (art. 1304 C. civ. fr.; art. 1900
C. civ. rom., în prezent abrogat).
în orice caz, consolidarea situaţiilor de fapt prin adecvarea dreptului la fapte rămâne
raţiunea de bază şi esenţială a oricărei prescripţii extinctive1). Această idee este afirmată cu tot
mai multă vigoare în doctrina contemporană.54 55) „La prescription extinctive qui participe de la
nature de la prescription acqusitive, s’inscrit comme celle-ci dans un mécanisme objectif, établi
pour instaurer dans l’autorité de la regie, l'adéquation nécessaire du fait et du droit, en modifiant
celui-ci lorsqu’une telle adéquation se trouve irrémédiablement compromise par la résistance du
fait. Elément de ce mécanisme, la prescription extinctive efface, en effaçant le droit lui-même,

d’acquisition ou de libération" atrăgând, prin aceasta, o opoziţie vehementă, însă, pe deplin întemeiată, din partea
lui Marcadé (cf. loc. cit., supra) prescripţia extinctivă este fundată pe prezumţia potrivit căreia „cel care încetează de
a exercita un drept, care rămâne în inacţiune timp de mulţi ani, a fost despuiat de acest drept printr-o oarecare justă
cauză de stingere”, iar creditorul „care a rămas atât de mult timp fără a cere creanţa sa a fost plătit sau a făcut iertare
de datorie debitorului” (op. cit, p. 733). La rândul său, Pothier, referindu-se la fundamentul prescripţiei extinctive de
drept comun, nota următoarele: „Această prescripţie este fondată:
10 pe o prezumţie de plată sau de remitere de datorie, care rezultă din această perioadă de timp. Cum nu este
obişnuit ca un creditor să întârzie o perioadă aşa de considerabilă de a face să fie plătit de către cel care îi este
îndatorat, şi cum prezumţiile se trag din ceea ce constituie regula (ex eo quodplerumque fit), legile au tras din
acestea o prezumţie că datoria fusese achitată sau iertată. Dealtfel, grija pe care trebuie să o aibă un debitor de a
conserva chitanţele care sunt proba plăţii pe care a făcut-o, nu trebuie să fie veşnică; şi cineva trebuie să fixeze un
termen, la capătul căruia el să nu mai fie obligat de a le prezenta.
2°. Această fine de neprimire este stabijjţă ca o pedeapsă a neglijenţei creditorului. Legea i-a dat un termen în
care el poate sa intenteze acţiunea pe care i-a acordat-o pentru a-şi face plata, el nu mai merită să fie ascultat atunci
când a lăsat să treacă acest termen”, (op. cit. supra, p. 374) - Amintim faptul că pentru Pothier, prescripţia contra
creanţelor reprezintă o fine de neprimire, care „nu stinge creanţa, ci o face ineficace”, creditorul nemaifiind admis
să intenteze acţiunea la care aceasta dă naştere (op. cii., p. 373); cu toate că o fine de neprimire nu stinge in rei
veritate creanţa, adaugă Pothier, ea face însă să se prezume stinsă şi achitată, atâta timp cât fina de neprimire
subzistă (ibidem). Aşadar, Pothier era adeptul tezei conform căreia prescripţia extinctivă stinge numai acţiunea, nu
şi creanţa, concepţie fidelă dreptului roman, care, se pare, nu a fost îmbrăţişată, cel puţin în totalitate, de către autorii
Codului Napoleon (v. infra, nr. 20 şi urm.).
f) După cum am văzut însă prescripţia extinctivă nu poate fi redusă însă la un fundament unic. Este şi motivul

pentru care referindu-se la temeiul prescripţiei de drept comun de 30 ani (art. 2262 C. civ. fr., art. 1890 C. civ. rom.),
J. Carbonnier observa că se poate ezita între mai multe fundamente, care tot atât de bine pot fi şi combinate:
„probabilitatea că a existat o plată; consolidarea situaţiilor de fapt (ca la uzucapiune); sancţiunea creditorului
neglijent: protecţia debitorului liniştit (la capătul unui atât de lung timp. conştiinţa datoriei se şterge); necesitatea unei
ştergeri periodice a drepturilor (jubileul individual)." (op. cit. supra, 1996. p. 579). Acelaşi autor, cu altă ocazie, făcea
însă şi următoarele remarci extraordinare, care ar trebui să dea de gândit oricărui legislator serios: „Prescripţia nu
este atât un termen pentru a acţiona şi exercita drepturile sale, cât un termen pentru a nu acţiona şi a le neglija.
Ea trebuie să conveilească in situaţie juridică o atitudine de fapt care să fi persistat destul de mult timp pentru
a fi simptomatică. Aceasta înseamnă că durata sa trebuie să depindă mai puţin de progresul comunicaţiilor şi mai
mult de un dat psihologic” al subiectelor de drept implicate (Notes sur la prescription extinctive, cit. supra, p. 172)
-s.n.
55 V., de ex.: G. Marty, P. Raynaud, op. cit , p. 861 ; Fr. Terré, Ph. Simler, Y, Lequette, op. cit., p. 1219; B. Starck

et H. Roland, L Boyer, op. cit., p. 126; Monique Bandrac, La nature juridique de la prescription extinctive en
matière civile, thèse, Economica, Paris, 1986, passim\ F. Hage-Chahine, Les conflits dans l'espace et dans le
temps en matière de la prescription, thèse Dalloz, Paris, 1977, pass'm, E. Vidrascu, La nature juridique de la
prescription extinctive: droit comparé et droit québécois, în „La Revue du notariat", Montreal, vol. 98,1995, p.
47-51.
34 Prescripţia extinctivă

l’échec du droit impuissant à se réaliser”.56) în alţi termeni, prescripţia extinctivă este o instituţie
care are ca funcţie unică de a „readuce ordinea stabilită de drept la ordinea naturală a
lucrurilor.”57)
Cât priveşte caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă, în prezent se
contestă caracterul imperativ, de ordine publică al acestora1*: „Că ordinea socială rezultă din
prescripţie, remarca un cunoscut autor, nimic nu este mai adevărat. Dar aceasta este specifică
prescripţiei. Este apanajul acestuia? Nu este fieful dreptului în calitate de disciplină şi nu este ea
scopul lui? Nu regăsim aceeaşi preocupare în orice altă instituţie juridică?”58 59* în acelaşi sens,
un alt autor, referindu-se la noua reglementare a prescripţiei extinctive din Codul civil al provinciei
Quebec (1994), susţinând că prescripţia extinctivă nu prezintă caracterele unei materii de ordine
publică, de vreme ce aceasta nu poate fi invocată de tribunal din oficiu (art. 2878 C. civ. Q.), iar
cel interesat poate să renunţe la prescripţia dobândită (art. 2883 C. civ. Q), arată totodată că, în
opinia sa, „ordinea publică nu este principalul scop vizat prin prescripţia extinctivă. Aceasta poate
să fie unul din rezultatele sale, dar nu funcţiunea sa principală. Ordinea publică nu este
ameninţată de fiecare când există renunţare la o prescripţie. Cu toate acestea, ea ar putea fi
ameninţată prin inexistenţa prescripţiilor, însă aceasta este cu totul altceva. Aceasta nu
înseamnă a spune că prescripţia este o instituţie fundată pe ordinea publică, ci mai degrabă că
existenţa prescripţiei este de ordine publică (...) singură, necesitatea regulilor de prescripţie
relevă ordinea publică.”60 61*

c) Legitimitatea prescripţiei extinctive. Problema legitimităţii prescripţiei extinctive este


strâns legată de fundamentul său, cele două chestiuni se intercondiţionează şi se presupun
reciproc, fiind practic nedespărţite. De aceea ele sunt analizate împreună, iar nu separat. Este
însă justă şi morală această instituţie? Este oare drept ca un uzurpator sau debitor rău-platnic să
se bucure de avantajele oferite de împlinirea termenului de prescripţie şi să se îmbogăţească pe
nedrept? Chiar dacă în anumite cazuri particulare, prescripţia pare să conducă la rezultate pe
care echitatea le dezavuează şi morala publică le repugnă, să constituie, cum spunea Justinian,
un „impium praesidium’4) (un ajutor, o favoare nelegitimă), toate aceste neajunsuri sunt infinit
mai mici decât imensele servicii pe care ea le face societăţii. „Fără ea n-ar mai exista securitate
în tranzacţii, stabilitate în averile private, pace între particulari, nici ordine în stat.”62* Sau, cum
spunea Bigau-Preameneau, ea ar putea uneori să jignească echitatea, dar din punctul de vedere
al interesului general „justiţia generală este îndeplinită, şi prin urmare, interesele private care pot
să fie lezate, trebuie să cedeze necesităţii de a menţine ordinea socială.”63* De altfel, „creditorul
care nu acţionează atunci când ar putea s-o facă, se arată neglijent; neglijenţa sa trebuie să fie

56 Monique Bandrac, op. cit., p. 223.


57 F. Hage-Chahine, op. cit., p. 16.
58 > Caracterul de ordine publică al normelor care reglementează prescripţia extinctivă nu trebuie confundat cu

motivele de ordine publică - restabilirea ordinii de drept şi asigurarea păcii sociale - care justifică necesitatea
prescripţiei extinctive. Spre exemplu, prescripţia reglementată în Codul civil român a fost caracterizată ca fiind
alcătuită preponderent din norme de ordine privată, pe când reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 este în
general apreciată ca fiind alcătuită din norme de ordine publică (v., de ex., Gh. Beleiu, op. cit., p. 235-236).
F. Hage-Chahine, op. cit., p. 17.
3) E. Vidrascu, op. cit., p. 48-49, precum şi autorii acolo citaţi (p. 49, nota 168).
61
> A se vedea Novella IX(ut etiam ecclesia romana centum annorum gaudeat praescriptione): «Habeat itaque
sanctitas tua hanc legem catholicis totius occidentis ecdesiis profuturam, et in orlentales partes propagandam, in
quibus aliquid sacrosanctae possident ecclesiae, ut sit deo omnipotenţi dignum donarium divinarum, rerum tuitio nec
iniquis hominibus impium remaneatpraesidium, et tutus peccandi locus etiam scientibus rellnquatur, sed iile
servetur innocens, qui ne verainnoxius sit, necimprobatemporisallegatione sese tueatur, tempus pro puritate
praetendens.» (s.n.).
62> G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 21.
6) Bigau-Preameneau, loc. cit. supra, p. 575. V., în acelaşi sens, Troplong, op. cit., nr. 13, p. 8; Mourlon, op. cit. p,

733 («legea a considerat că este just ca toţi cei care, având drepturi dobândite, întârzie atât de mult
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 35
sancţionată, în timp ce situaţia debitorului să rămână într-o îndelungată incertitudine, merită de
a fi consolidată. în conflictul care se ridică, drepturile creditorului trebuie sacrificate." 1) Această
¡dee, cu o motivaţie oarecum diferită, este întâlnită şi în doctrina recentă, arătându-se că „dacă
prescripţia poate să aibă un efect spoliator împotriva debitorilor neglijenţi, absenţa sa ar avea
acelaşi efect în detrimentul debitorilor diligenţi care nu deţin - sau nu mai deţin - proba liberării lor.
între cele două rele, trebuie în mod cert să alegem pe primul, care este cel mai mic. într-adevăr,
prescripţia extinctivă, ca şi prescripţia achizitlvă, consolidează mai rar spolierile decât situaţiile
regulate pe care cel interesat nu este sau nu mai este în măsură de a le proba. Ea joacă atunci
pentru debitor rolul de dispensă de probă. Dacă prescripţia extinctivă nu ar exista, orice debitor -
şi succesorii săi, - ar trebui să conserve în mod indefinit probele oricărei plăţi sau oricărui alt mod
de liberare.”64 65 66)
Pentru toate aceste considerente instituţia prescripţiei extinctive este întâlnită în legislaţia
oricărui stat şi tot din aceste motive, cu două milenii în urmă, Cassiodorius spunea, nu fără temei,
despre prescripţie că este „patrona generis humani", iar Cicero că reprezintă „finis sollicitudinis
etpericuliiitiurri’ (sfârşitul neliniştii şi pericolului de procese).

9. Fundamentul prescripţiei extinctive în dreptul civil român, a) Sistemul Codului civil. în


Codul civil român de la 1865, prescripţia extinctivă (liberatorie) a fost reglementată, după modelul
său francez, la un loc cu prescripţia achizitivă (titlul XX, Cartea III), fiind fundată pe aceleaşi
raţiuni: prezervarea şi întărirea ordinii publice prin consolidarea situaţiilor de fapt statornicite în
timp (ca şi la uzucapiune) şi prezumţia de plată sau de executare a obligaţiilor asumate trasă din
inacţiunea prelungită în timp a creditorului.67)
b) Sistemul Decretului nr. 167/1958. Prin Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă s-a dat instituţiei o reglementare nouă, în multe privinţe diferită cuprinsă în Codul civil 1\
caracterizată prin preponderenţa normelor imperative de ordine publică. Totuşi, sub aspectul
fundamentului prescripţiei extinctive, acesta a rămas, în esenţă acelaşi: înlăturarea incertitudinii
din raporturile juridice civile. Dacă nu s-ar stabili o limită de timp, până la care titularului
dreptului nesocotit, încălcat sau contestat trebuie să ceară, în justiţie, restabilirea dreptului său,

timp să le facă cunoscute şi să le pună în valoare, să fie sancţionaţi pentru neglijenţa lor. Altminteri, nimic n-ar fi
sigurîn societate. Proprietatea ar fi perpetuu incertă, debitorii ar fi obligaţi, sub pedeapsă de a plăti de două ori, să
conserve, timp de secole, chitanţele care probează liberarea lor. Aceasta n-ar face peste tot decât să fie dezordine
şi confuzie.»); Guillouard, op. cit., 1.1, p. 11.
65 H. Mazeaud, L. Mazeaud et J. Mazeaud, op. cit., p. 932. V. si B. Starcket H. Rolland, L. Boyer, op. cit., p.
127.
66
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 1220.
67 Pentru dezvoltări, v., de ex.: D. Alexandresco, op. cit., t. XI, p. 36 şl urm.; I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie,

N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Ed. de stat, Bucureşti, 1947, p. 303 (prescripţia extinctivă constituie un
mod de stingere al obligaţiilor, care-şi găseşte temeiul juridic în interesul de ordine publică şi de stabilitate socială, ca
situaţiunile de fapt de mult dobândite să nu mai fie zdruncinate; prin excepţie, prescripţia de 10 ani a art. 1900 are la
bază o prezumţie de confirmare a actului anulabil, iar prescripţiile scurte din art. 1903-19Q4 au la bază o prezumţie
de plată). Aceeaşi a fost şi poziţia practicii judiciare. Astfel, Curtea de Casaţie, într-una din deciziile sale de speţă,
reţine următoarele: „Art. 1838 prescrie că nu se poate renunţa decât la o prescripţiune îndeplinită pentru raţiunea de
ordine şi utilitate publică. Legiuitorul a introdus prescripţiunea pentru a face să înceteze incertitudinea
drepturilor şi pentru a introduce pacea publică. A permite dar părţilor a renunţa de la început la prescripţiune, ar fl
a desfiinţa din legislaţiune prescripţiunea, fiindcă creditorii n-ar lipsi de a reclama de al debitori imprescriptibilitatea,
care ar deveni, în toate contractele, o clauză de stil." (Cas. II, dec. nr. 150/1892, apudC. Hamangiu, N. Georgescu,
Codul civil adnotat, vol. II, p. 341, nr. 5) - s.n.. într-o altă decizie de speţă, aceeaşi instanţă mai statua:
„Prescripţiunea este de ordine privată, iar nu de ordine publică, ceea ce rezultă din art. 1841 după care judecătorii
sunt opriţi de a aplica din oficiu prescripţiunea când cel interesat nu o invocă” (Cas. II, dec. nr. 150/ 1892, ibidem, p,
344, nr. 2) - s.n.. Aceasta este şi practica Casaţiei franceze şi acelei italiene. Dealtfel, în acest context, este de
observat că, recent, într-o decizie de speţă, Casaţia franceză a statuat în plus că „Ies dispositions de l’article 2244 du
code civil (art. 1865C. civ. rom.-n.n.) ne sont pas d’ordre public et que Ies parties peuvent y déroger", mai ales
prevăzând că o simplă scrisoare de reclamare a debitului va fi întreruptivă
36 Prescripţia extinctivă

s-ar ajunge la consecinţe social-juridice negative, nedorite. într-adevăr68 69 70: -formularea unor
pretenţii, la timp îndelungat de la data naşterii lor, ar fi de natură, pe de o parte, să facă, dacă nu
imposibilă, cel puţin extrem de dificilă administrarea probatoriilor, (ce ar fi putut dispărea, şterge
sau distruge între timp), iar pe de altă parte, să fie de natură să sporească numărul proceselor şi
să tulbure inutil relaţiile sociale stabilite în timp, ajungându-se astfel la îngreunarea situaţiei
acelor care nu mai aveau în vedere asemenea pretenţii după un interval de timp destul de mare;
- perspectiva permanentei ameninţări cu eventuale litigii privitoare la pretenţii născute cu
foarte mult timp înainte ar fi de natură să creeze şi să menţină nesiguranţa şi incertitudinea, adică
tocmai ceea ce contravine nevoii de a se asigura certitudine, securitate şi stabilitate circuitului
civil.
înlăturarea unor asemenea fenomene negative, este tocmai scopul urmărit de legiuitor prin
instituirea prescripţiei extinctive, şi, în final, însuşi fundamentul acestuia. Prescripţia extinctivă,
are, aşadar, rolul de a consolida situaţiile de fapt stabilite în timp şi de a le transforma în situaţii
juridice: neexercitarea dreptului material la acţiune în termenul stabilit de lege-termen socotit
de legiuitor suficient de lung pentru restabilirea drepturilor subiective civile încălcate sau
nesocotite -atrage stingerea lui şi, prin aceasta, înlăturarea răspunderii civile a subiectului
pasiv, titularul obligaţiei civile corespunzătoare, care nu mai poate fi tras la răspundere şi obligat
să suporte consecinţele juridice prevăzute de lege sau stipulate de părţi, ca urmare a săvârşirii
unei fapte ilicite.
Precizăm că înlăturarea incertitudinii din circuitul civil sau, în alţi termeni, „adecvarea
dreptului la fapte” (după terminologia doctrinei contemporane din dreptul privat comparat) este,
constituie, in prezent, fundamentul general al prescripţiei extinctive în dreptul civil român. Există
însă şi prescripţii particulare (cum este cazul prescripţiilor scurte prevăzute de art. 1903-1904 C.
civ.), fundate exclusiv pe o prezumţie de plată, din moment ce legiuitorul admite că în
asemenea ipoteze cei cărora vor fi opuse aceste prescripţii pot dovedi, prin orice mijloace, că
plata este încă datorată (art. 1906 C. civ.).
Aşadar, şi în dreptul civil român, prescripţia extinctivă are un fundament mixt, determinat de
specificul anumitor prescripţii şi de intenţiile diferite ale legiuitorului cu ocazia reglementării lor.

10. Interesul fundamentului prescripţiei extinctive. Este important de a şti asupra


căruia din fundamentele mai-sus arătate se sprijină în principal una sau alta din prescripţiile
liberatorii, căci nu numai termenele, ci mai ales efectele prescripţiei variază după fundamentul
său.71 Dacă ea este fundată pe motive de ordine publică, prescripţia este o regulă de fond (sau
de procedură): ea stinge în întregime dreptul subiectiv sau numai acţiunea 1*. Dacă ea nu este,
din contră, decât o prezumţie de plată, ea nu atinge decât proba obligaţiei; ea trebuie să lase
intactă obligaţia civilă şi, în consecinţă, acţiunea (este cazul, de pildă, al „prescripţiilor
prezumtive” prevăzute de art. 2971-2173 C. civ. fr.; art. 1903-1904 C. civ. rom.). De asemenea,
în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă prescripţiei extinctive a fost mult timp influenţată de
fundamentul acesteia.72 73*

B. FUNCŢIILE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

de prescripţie (Cass., 1re civ. 25 juin 2002, Dalloz, 2003, p. 155, note Ph. Stoffel-Munk) -soluţie pe fond (sub
aspectul efectului întreruptiv) discutabilă şi criticabilă (dată contra legem).
69> Asupra acestor particularităţi şi a corelaţiei Decretului nr. 167/1958 cu dispoziţiile Codului civil, v. infra,

nr. 57-59.
2) Ase vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 421; A. lonaşcu, op. cit., p. 138.
71) V., în acest sens, H. Mazeaud, L. Mazeaud et J. Mazeaud, op. cit., p. 933.
72 Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive în dreptul comparat şi în dreptul privat român, v. intra,
nr. 15 şi urm.
73 V., pentru o expunere mai recentă a acestei probleme, E. Vldrascu, op. cit., passim (în special, p. 24 si
25).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 37
11. Precizări prealabile. Din fundamentul prescripţiei extinctive decurg şi funcţiile sau
rosturile pe care le are de îndeplinit prescripţia extinctivă, şi anume74*:
-funcţia educativă şi mobilizatoare (preventivă);
- funcţia extinctivă sau sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate);
-funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilorîn administrarea
probelor.

12. Funcţia educativă şi mobilizatoare (preventivă). Aşa cum s-a arătat în literatura juridică
de specialitate, o primă funcţie a prescripţiei extinctive este aşa-numita „funcţie educativă şi
mobilizatoare, care se realizează prin aceea că „perspectiva stingerii dreptului la acţiune, ca
urmare a împlinirii termenului de prescripţie, stimulează pe titularii de drepturi să şi le valorifice în
termenele prevăzute de lege.”75*
Stimulând la realizarea creanţelor şi executarea silită a obligaţiilor în termene relativ scurte,
prescripţia extinctivă asigură, în special, în cadrul relaţiilor economice, accelerarea circulaţiei
mijloacelor circulante, impulsionarea activităţii economice prin creşterea profiturilor şi diminuarea
pierderilor.

13. Funcţia extinctivă sau sancţionatoare. Această funcţie nu acţionează imediat, ci ea


operează numai în subsidiar, atunci când funcţia preventivă a prescripţiei extinctive nu şi-a atins
scopul. Dacă titularul dreptului subiectiv nu-şi valorifică dreptul nesocotit sau încălcat în termenul
de prescripţie stabilit de lege, împlinirea prescripţiei îl lipseşte de dreptul material la acţiune, ceea
ce reprezintă o sancţionare civilă a lui.
Funcţia extinctivă a prescripţiei extinctive contribuie şi la eliminarea din bilanţurile contabile
ale agenţilor economici a creanţelor devenite îndoielnice prin nereclamarea lor înăuntrul
termenului defipt de lege. în felul acesta, bilanţurile vor putea reflecta realitatea, înlesnind nu
numai controlul asupra activităţii economice, ci şi cunoaşterea situaţiei economică-financiare a
fiecărui agent în parte, indiferent de forma lui juridică.

74 V., în acest sens: Gh. Beleiu, op. cit., p. 235; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă (2001), p. 99; O. Ungureanu,
op. cit., p. 216.
Menţionăm că, în doctrină, nu toţi autorii formulează la fel funcţiile prescripţiei extinctive. Cf. A. lonaşcu, op. cit.,
p. 137-138 (care reţine 2 funcţii: 1) funcţia educativă şi mobilizatoare; 2) funcţia de înlăturare a litigiilor referitoare la
pretenţii vechi); E. Lupan, op. cit., p. 261-262 (care reţine 3 funcţii: 1) funcţia educativă şi mobilizatoare; 2) funcţia de
consolidare a raporturilor juridice; 3) funcţia de înlăturare a dificultăţilor privind administrarea probelor); în acelaşi
sens, v. şi Aspazia Cojocaru, op. cit, p. 298-299.
4> A lonaşcu, op. cit., p. 137.
1
40 Prescripţia extinctivă

14. Funcţia de consolidarea a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor


privind administrarea probelor. Din punctul de vedere al subiectului pasiv împlinirea
prescripţiei extinctive permite clarificarea situaţiei sale juridice, în sensul naşterii dreptului de a se
opune cu succes la orice tentativă a titularului dreptului subiectiv de a obţine concursul instanţei
judecătoreşti pentru a fi obligat la executarea silită a obligaţiei. Prescripţia extinctivă (ca şi
uzucapiunea) asigură astfel stabilitatea şi certitudinea raporturilor juridice, înlătură totodată
dificultăţile izvorâte din posibilitatea dispariţiei probelor în decursul timpului (înscrisurile, în
special cele sub semnătură privată, s-ar putea pierde ori ar putea fi distruse sau aruncate,
memoria martorilor ar putea scădea ori martorii ar putea deceda; starea de fapt a unor lucruri s-ar
putea modifica etc.) şi reduce, prin aceasta, numărul litigiilor înlesnind astfel activitatea organelor
de jurisdicţie.
Desigur, funcţia sau rolul probator al prescripţiei - scutirea subiectului pasiv de sarcina
dovedirii îndeplinirii obligaţiei civile asumate sau născute în patrimoniul ori persoana sa- este mai
puţin energică sau evidentă în cazul prescripţiilor scurte (cu termene de până la 5-10 ani),
deoarece riscul deprecierii sau dispariţiei probelor (cel puţin în cazul raporturilor civile născute
din acte juridice) este destul de mic. Totuşi, chiar şi în aceste cazuri, prescripţia extinctivă
favorizează subiectul pasiv, în sensul că-i oferă posibilitatea de a respinge de plano pretenţiile
adversarilor săi, fără a se mai discuta pe fond temeinicia pretenţiilor acestora.

SECŢIUNEA A II-A
NATURA JURIDICĂ ŞI DELIMITAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
§ 1. Natura juridică a prescripţiei extinctive
A. NATURA JURIDICĂ A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN DREPTUL
PRIVAT ROMÂN
15. Datele problemei. Instituţia prescripţiei extinctive a fost şi continuă să constituie obiect
de controversă atât în dreptul românesc, cât şi în dreptul comparat. 1) Controversa nu priveşte
însă, cum poate ne-am aştepta, justificarea şi, prin aceasta, utilitatea prescripţiei extinctive -
sacrificarea dreptului subiectiv nevalorificat într-un anumit termen stabilit de lege, în prezent fiind
unanim acceptată ca o măsură indispensabilă de ordine juridică şi de pace socială (Quieta non
mover/)- ci, dimpotrivă, natura ei juridică.76 77' Din abordările întâlnite în literatura de specialitate
rezultă că, de fapt, chestiunea „naturii juridice a prescripţiei extinctive" comportă două
probleme78! sau aspecte, care trebuie succesiv analizate.
Prima problemă constă în determinarea apartenenţei instituţiei juridice a prescripţiei
extinctive la dreptul substanţial civil ori la cel procesual civil, iar a doua problemă, consecutivă,
este aceea de a şti ce este, ce calificare juridică trebuie să primească prescripţia dreptului la
acţiune în cadrul ramurii de drept respective (civile sau procesual civile).79)

1> Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive în dreptul privat comparat, v. infra nr. 19 şi urm.
77
> Pentru amănunte, ase vedea: I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive (I); V. M.
Ciobanu, Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul la acţiune(\\y, Gh. Beleiu. Natura juridică a prescripţiei
extinctive (III), în SCJ nr. 4/1985, p. 321-341.
78> V., în acest sens, Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), cit. supra, p. 339.
79' Desigur, cum am semnalat deja, prescripţia extinctivă este cunoscută şi în alte ramuri de drept, natura juridică

a prescripţiei extinctive trebuind stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept în parte (cu privire la reglementarea
prescripţiei în alte ramuri ale dreptului nostru v. cap. II al lucrării de faţă).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 41

Precizăm că determinarea naturii civile sau procesuale a prescripţiei dreptului la acţiune (în
sens material) interesează şi dreptul internaţional privat român în ce priveşte stabilirea legii
aplicabile: lex contractus sau după caz lex fori. Chiar dacă legea română tranşează această
problemă statuând că, în materie de prescripţie, legea aplicabilă dreptului subiectiv însuşi se
aplică şi prescripţiei dreptului la acţiune (art. 147 din L. nr. 105/1992), chestiunea rămâne teoretic
deschisă, deoarece în alte legislaţii străine, cum este legislaţia anglo-saxonă, prescripţia
extinctivă este privită încă ca o instituţie de drept procesual supusă legii forului care soluţionează
procesul.1)
Cum problema naturii juridice a prescripţiei extinctive a primit rezolvări diferite şi în dreptul
nostru privat urmează să analizăm această chestiune mai întâi în dreptul intern, pentru ca ulterior
să trecem în revistă şi soluţiile la care s-a ajuns în dreptul comparat, astfel încât să putem oferi o
imagine de ansamblu şi cât mai precisă asupra unor probleme mai degrabă teoretice, decât
practice, dat fiind faptul că în general legiuitorul a avut grijă să reglementeze consecinţele juridice
ale stingerii prin prescripţie a dreptului subiectiv civil sau a acţiunii civile, după caz.
însă înainte de aceasta trebuie să ne oprim asupra originilor acestei controverse, care urcă
până în dreptul roman.

16. Originea legislativă a controversei privind natura juridică a prescripţiei


extinctive. Disputa doctrinară cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive îşi are originea
în dispoziţiile - aparent contradictorii-ale Codului civil privitoare la acest aspect, însă rădăcinile
acestora urcă până în dreptul roman, care a cunoscut atât uzucapiunea (usucapid), ca mijloc de
dobândire a proprietăţii unui lucru mişcător sau nemişcător, pe baza întrebuinţării neîntrerupte în
tot timpul cerut de lege, cât şi prescripţia (praescriptio), ca mijloc ete stingere a oricărei acţiuni
reale sau personale neexercitate în termenul stabilit de lege.3) 80 81
Păstrând tradiţia romană (mai exact, bizantină), redactorii Codului napoleonian au
reglementat sub acelaşi titlu XX (De la prescription et de la possession) din Cartea III (Des
différentes manières dont on aquiert la propriété) prescripţia sub ambele sale forme:
uzucapiunea şi prescripţia extinctivă (liberatorie). intr-adevăr, potrivit art. 2219 „la prescription est

80 Pentru o amplă şi pertinentă analiză a acestei probleme, v. E. Vidrascu, op. cit., p. 16 şi urm.
81 Spunem „aparent contradictorii" şi nu „contradictorii” cum se afirmă de obicei (M. Eliescu, op. cit., p. 233; Gh.
Beleiu, op. cit., 2001, p. 240; G. Boroi, op. cit., 2001. p. 253 etc.), deoarece se omite faptul că în concepţia Codului
civil noţiunile de „drept” şi „acţiune" suni sinonime, intr-adevăr, la epoca adoptării Codului Napoleon noţiunile
moderne de „drept subiectiv civil" şi „acţiune civilă" nu erau pe deplin cristalizate fiind dominantă concepţia potrivit
căreia dreptul subiectiv şi acţiunea sunt unul şi acelaşi lucru: dreptul subiectiv este „dreptul în stare pasivă sau
statică", pe când acţiunea este „dreptul în stare dinamică", adică „dreptul care se pune în mişcare”, (Savigny),
„dreptul pe picior de război" (Demolombe). De aici şi următoarele consecinţe:
-nu există drept fără acţiune şi nici invers, în sensul că nu există acţiune fără drept;
-după cum este dreptul, la fel este şi acţiunea; dacă dreptul este personal, real, mobiliar, imobiliar, divizibil,
indivizibil, cesibil sau incesibil, transmisibil sau nu, tot astfel este şi acţiunea;
-dacă dreptul se stinge, acţiunea se stinge şi ea, şi invers, dacă se stinge acţiunea s-a stins şi dreptul însuşi.
Textele din Cod sunt elocvente în acest sens (cf. art. 471,474 alin. 1, art. 496,498,518,511 alin. 1, art, 514,
551,557, 562, 565, 619, 639, 700, 783, 797 alin. 2, art. 840, 961,974,1091, 1157-1159,1162-1164, 1167,1190,1334,
1359-1360,1368-1369, 1667-1668.1672,1680,1707,1709,1730 pct.5,art. 1770,1800 pct, 4, art. 1885 alin. 2, art.
1890,1900-1904,1907, art. 1902 alin. 2) şi ne scutesc de orice comentariu. în aceste condiţii, strădania unei părţi din
doctrină de a desprinde acţiunea civilă (condictio generalis) de dreptul subiectiv căruia îi asigură protecţia juridică,
bazându-se şi pe textele Codului civil, ni se pare superfluă (pentru corelaţia dreptului subiectiv civil cu acţiunea civilă,
v. intra, nr. 48-50, precum şi lucrările acolo citate). In realitate, cum vom vedea, dispoziţiile Codului permit, la o citire
mai atentă, numai disocierea dreptului subiectiv de acţiunea civilă corespunzătoare, adică a dreptului subiectiv
material de dreptul subiectiv sancţionator (acţiunea în sens material), iar nu şi de acţiunea civilă în sens procesual.
3> Pentru amănunte şi referinţe bibliografice, v. supra, nr. 2.
42 Prescripţia extinctivă

un moyen d’aquerir ou de se libérer par un certain laps de temps, et sous les conditions
déterminées par loi”, iar conform art. 2262 „toutes les actions tant réelles que personnelles, sont
prescrites par trente ans, sans que celui qui allègue cette prescription soit obligé d’en rapporter un
titre, ou qu'on puisse lui opposer l'exception déduit de la mauvaise foi”.
în mod similar Codului civil francez, toate codurile civile care au avut drept model Codul
Napoleon de la 1804 au urmat în privinţa reglementării prescripţiei aceeaşi metodă. 1) Este cazul şi
Codului civil român de la 1864 care în art. 1091 C. civ. enumeră prescripţia printre modurile de
stingere a obligaţiilor (şi deci, corelativ, şi a drepturilor), iar la art. 1837 dispune că „Prescripţia
este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile
determinate prin această lege”, (s.n.); alte articole din Cod - cum sunt art. 619, 840, 1334, 1890,
1900, 1903 şi 1904 - se referă în mod formal numai la prescripţia acţiunilor în justiţie. Din
această cauză primele dispoziţii ar lăsa să se înţeleagă că prin prescripţia extinctivă se stinge
obligaţia civilă şi, pe cale de consecinţă, dreptul subiectiv corelativ, în timp ce ultimele dispoziţii
converg, se pare, către ideea stingerii prin prescripţie numai a acţiunii în justiţie, nu însă şi a
dreptului subiectiv în întregul său.
Cu toate acestea, în sistemul Codului civil până la apariţia Decretului nr. 167/1958, atât în
doctrină, cât şi în jurisprudenţă soluţia dominantă a fost în sensul că, prin prescripţie, se stinge
obligaţia civilă şi dreptul subiectiv, rămânând, totuşi, în sarcina debitorului o obligaţie naturală,
lipsită de sancţiune, ce putea face însă obiectul unei plăţi voluntare valabile. 82 83
După apariţia Decretului nr. 167/1958, în care se menţionează stingerea prin prescripţie
numai a „dreptului la acţiune”1), iar nu (şi) a „obligaţiei” ori a „dreptului subiectiv”, controversa nu
s-a stins, ci, dimpotrivă, a continuat, fiind chiar amplificată în prezent. într-adevăr, pot fi
identificate, în esenţă, două puncte de vedere fundamental diferite: unul de factură civilistă, altul
de factură proceduristă. Această controversă priveşte de data aceasta nu numai apartenenţa
prescripţiei „dreptului la acţiune” la dreptul civil sau la dreptul procesual civil, ci si natura însăşi a

82
> în afara Codului nostru civil, putem reaminti, exempligratia:
- Codul civil italian din 1865: „La prescrizione è un mezzo con cui, col decorso del tempo e sotto condizioni
determinate, taluno acquista un diritto od è liberata da un'obligazione” (art. 2105); „Tutte le azioni tanto reali quanta
personali si prescrivono col decorso di trenta anni, senza que possa in contrario opporsi ii difetto di titolo o di buona
fede." (art. 2135);
- Codul civil belgian din 1807: „La prescription est un moyen d'acquérir ou de se libérer par un certain
laps de temps, et sous les conditions déterminées par la loi” (art. 2219); „Toutes les actions, tant réllesque
personnelles, sont prescrites par trente ans, sans que celui qui allègue cette prescription soit obligé d’un rapporter un
titre, ou qu on puisse lui opposser l'exceptions déduite de la mauvaise foi”, (art. 2262). Dispoziţii identice se regăsesc
şi în Codul civil al Marelui Ducat de Luxemburg din 1814 (art. 2219 şi 2262);
-Codul civil spaniol de la 1889: „Por la prescripción se adquieren, de la manera y con las condiciones
determinadas en la ley, el dominio y demás derechos reales. También se extinguen del propio modo por la
prescripción los derechos y las acciones, de cualquier clase que sean (art. 1930); „Las acciones se prescriben pas el
mero lapso del tiempo por la ley.” (art. 1961);
în mod similar cu Codul civil francez, Codul elveţian federal al obligaţiilor din 1912 stabileşte că toate
acţiunile se prescriu prin 10 ani, dacă dreptul civil federal nu dispune altfel (art. 127).
Numai Codul civil german de la 1900 dispunea în art. 194 alin. 1 că „dreptul de a cere altuia să facă sau să se
abţină să facă ceva (dreptul de a acţiona în justiţie) este supus prescripţiei" (v. Code civil et Code de Commerce
suivis des principales lois commerciales, trad. fr., Ed. Jupiter, Paris, 1967, p. 91). Pentru modificările aduse recent
materiei prescripţiei extinctive în dreptul german, v. Christa Jessel-Holst, Die neuregelung das verjăhrungsrechts
(Noua reglementare a prescripţiei în dreptul german), AUB 2003 (I), p. 35-47.
83
> V.,în acest sens: M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. al l-a, Ed. Ramuri, Craiova, f.a., p. 522-523; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1928, p.
717-719; I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, op. cit, p. 303; N. Em. Antonescu, Prescripţia în dreptul
civil, Tip, România Nouă, Bucureşti, 1926, p. 28,
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 43

prescripţiei extinctive ca sancţiune juridică.

17. Punctele de vedere exprimate în cadrul controversei, a) Prescripţia „dreptuluila acţiune"


- instituţie de drept material (civil). Pornind de la premisa, principial corectă, că prescripţia
„dreptului la acţiune” priveşte valorificarea, pe cale silită, a unui drept subiectiv consacrat prin
normele dreptului material sau substanţial, în doctrina de drept civil s-a tras concluzia firească în
sensul că prescripţia extinctivă este o instituţie care aparţine dreptului civil ori de câte ori este
vorba de încălcarea unui drept subiectiv civil sau a unui interes legitim ocrotit prin normele
dreptului civil.
Diferă însă concepţia asupra ceea ce stinge prin prescripţie şi, legat de aceasta, asupra ceea
ce este în definitiv pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.
Astfel, într-o primă teză2), rămasă izolată, s-a considerat că prin prescripţie s-ar stinge
însuşi dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă, fiind de neconceput supravieţuirea dreptului
subiectiv civil, de vreme ce s-ar stinge posibilitatea ocrotirii lui pe cale de constrângere statală.
într-o altă teză84 85 86), prin prescripţie s-ar stinge, după caz, fie acea componentă a dreptului
la acţiune, care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă (sau a dreptului real accesoriu) de
a obţing obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea
dreptului subiectiv contestat, fie însuşi dreptul real principal (sau, în situaţiile expres prevăzute
delege, dreptul nepatrimonial), datorită neexercitării lor în termenul prevăzut de lege.
în sfârşit, într-o a treia teză, dominantă, se consideră, pe bună dreptate, că prescripţia
extinctivă stinge doar „dreptul la acţiune în sens material", iar nu şi dreptul subiectiv însuşi,
care supravieţuieşte, rămânând a fi ocrotit numai pe cale defensivă (prin excepţiune).
Pe baza acestor premise juridice, prescripţia extinctivă a putut fi calificată, ca natură juridică,
fie ca o sancţiune de drept civil'!, constând în stingerea dreptului subiectiv sau, după caz,
(conform opiniei majoritare) a „dreptului la acţiune" în sens material, neexercitat în termenul de
prescripţie stabilit de lege, fie ca un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil,87

84 în sensul că, în afara împrejurării că excepţia de prescripţie poate fi invocată şi din oficiu, între reglementarea

prescripţiei extinctive din Codul civil şi cea adusă de Decretul nr. 167/1958, n-ar fi practic nici o diferenţă de esenţă, ci
una pur verbală (o „logomachie"), deoarece „în loc să se spună, cum face doctrina clasică elaborată pe temeiul
codului, că prescripţia este numai un obstacol la cercetarea acţiunii în pretenţii, lăsând să subziste, dreptul subiectiv,
ei (susţinătorii tezei stingerii dreptului la acţiune - p. n.) reduc problema la pierderea dreptului la acţiune" pe baza unei
terminologii împrumutate proceduriştilor, a se vedea pe larg P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor dreptului civil, voi.
II, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 305-308. Acelaşi autor, susţinător al concepţiei clasice asupra naturii
prescripţiei extinctive şi a conţinutului dreptului subiectiv, pentru care pretinsa deosebire dintre teoria codului şi teoria
interpreţilor D. nr. 167/1958, se reduce la o simplă „logomachie” (ibidem, p. 305) consideră prescripţia un „mod
indirect de liberaţiune a debitorului de obligaţia pe care o are faţă de creditor'’, întrucât „extincţiunea operează mai
mult asupra dreptului creditorului de a pretinde ce i se datorează, decât asupra obligaţiei" ca atare (ibidem). După
părerea noastră, „noutatea" noii reglementări constă tocmai în consacrarea legală a acestei soluţii, respectiv
stingerea numai a dreptului material la acţiune, constând în posibilitatea titularului său de a obţine prin constrângere
realizarea acestuia, dacă nu a fost exercitată în termenul prevăzut de lege.
85 A se vedea: I. Kessler, C. Oprişan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul subiectiv
civil, în JN nr. 4/1961, p. 32-48; E. Safta - Romano, I, Probleme teoretice şi practice - actuale din domeniul
prescripţiei extinctive, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 113-114. Precizăm însă că unul dintre aceşti autori, C. Oprişan, a
revenit însă asupra opiniei iniţiale, considerând prescripţia drept acea sancţiune civilă („sancţiune-pedeapsă”)
constând fie în „pierderea dreptului la protecţia judiciară a dreptului subiectiv” (prescripţia extinctivă), fie în pierderea
însuşi a dreptului subiectiv ca urmare a dobândirii lui de un alt subiect de drept (prescripţia achizitivă) — C. Oprişan,
Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilă sinteză în RRD nr. 11/1982, p. 20.
86 A se vedea G. Boroi, op. cit. (2001), p. 255-257.
87> V., în acest sens: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 512-516; T. R. Popescu, Drept civil. Introducere generală,

Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 259; E. Lupan, op. cit., p. 315-317, Ana Boar, Elemente de drept civil, Ed.
Seivo-Sat, Arad, f.a„ p. 112; Aspazia Cojocaru, op. cit., p. 300; O. Ungureanu, op. cit., p. 218.
44 Prescripţia extinctivă

88
> de vreme ce din unghiul subiectului activ, prescripţia apare ca o sancţiune a neglijenţei sau
pasivităţii sale în apărarea dreptului subiectiv încălcat, în timp ce din perspectiva subiectului
pasiv, ea se înfăţişează ca un beneficiu legal, care-i conferă posibilitatea de a se opune şi refuza
îndeplinirea silită a obligaţiei ce-i incumbă.
Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), decurg, în
această ultimă concepţie, şi alte două consecinţe juridice.89)
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şl a obligaţiei corelative;
— inprescriptibilitatea „dreptului la acţiune în sens procesual” (dreptul de a intenta acţiunea).

b) Prescripţia - instituţie de drept procesual. Distincţia dintre dreptul la acţiune în sens


material, adică dreptul reclamantului de a obţine admiterea acţiunii şi recunoaşterea dreptului
pretins prin ea, precum şi obligarea pârâtului la executarea obligaţiei corelative pe cale silită, şi
dreptul la acţiune în sens procesual, adică dreptul la intentarea acţiunii, a fost primită cu rezerve
şi chiar criticată în literatura de drept procesual civil pe motiv că dreptul de a sesiza instanţa (sau
dreptul la intentarea acţiunii) şi dreptul de a solicita admiterea acţiuniinu sunt drepturi
autonome, distincte, ci sunt, ambele, drepturi subiective procesuale, componente ale dreptului la
acţiune, alături de alte prerogative procesuale (cum sunt dreptul de a solicita probe, dreptul de a
exercita căile de atac, dreptul de a cere executarea silită etc.).1) De aici şi până la afirmarea că
prescripţia extinctivă este o instituţie de drept procesual n-a mai fost decât un pas2), dar care n-a
fost făcut însă de toţi autorii de procedură civilă, deoarece dreptul la acţiune este privit uneori ca o
componentă intrinsecă a dreptului subiectiv civil, iar nu ca un drept subiectiv autonom, din
moment ce înglobează în conţinutul său prerogative de natură procesuală. 3)
în afară de caracterul procesual al dreptului la admiterea acţiunii de natură să explice şi
mecanismul prescripţiei extinctive, în sprijinul naturii procesuale a acesteia din urmă au mai fost
aduse şi următoarele argumente:

Menţionăm că uneori în doctrină prescripţia a fost încadrată în categoria mixtă a „sancţlunilor-pedepse”,


deoarece, pe de o parte, „pierderea unui drept subiectiv, imprimă prescripţiei caracterul de pedeapsă civilă, pe de altă
parte, posibilitatea ca prescripţia extinctivă să fie invocată de către succesori şi împotriva succesorilor, precum şi
jocul joncţiunii posesiilor în cazul uzucaplunii, relevă caracterul transmisibil al prescripţiei, ceea ce ţine de natura
sancţiunii civile propriu-zise.” (C. Oprişan, op. cit., p. 20). Fără a intra în detalii, calificarea prescripţiei drept
pedeapsă civilă ni se pare inadecvată, întrucât, pedepsele sunt sancţiuni instituite intuitu personae pentru
săvârşirea unor fapte ilicite culpabile, cauzatoare de prejudicii altor persoane (de regulă), pe când prescripţia, ca
sancţiune, operează independent de culpa titularului dreptului material la acţiune, care poate opta în cunoştinţă de
cauză pentru neexercitarea dreptului şi atinge dreptul subiectiv civil în substanţa lui, iar nu persoana însăşi, care este
titulara acestui drept.
Un alt autor, cum am arătat deja, califică prescripţia extinctivă ca o sancţiune de drept civil mixtă, „îndreptată
împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce urmează să fie privită diferit, după cum este vorba,
pe de o parte, de un drept de creanţă sau de un drept real accesoriu, ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se
stinge o componentă a dreptului la acţiune, iar, pe de altă parte, de un drept real principal sau de un drept
nepatrimonial (desigur, numai dacă legea prevede în mod expres prescriptibilitatea unui astfel de drept) ipoteză în
care prescripţia extinctivă stinge însuşi dreptul subiectiv" (G, Boroi, op. cit., 2001, p. 257). Nu putem împărtăşi o
astfel de calificare pentru bunul motiv că legea, în speţă D. nr. 167/1958, ca şi alte acte normative subsecvente (cf. L.
nr. 105/1992, L. nr. 7/1996, L. nr. 10/2001, noul Cod al muncii etc'), nu face o astfel de distincţie, ci consacră un efect
unic al prescripţiei extinctive: stingerea dreptului material la acţiune. Dealtfel, ar fi curios ca, tocmai în cazul
drepturilor reale principale, ca şi al drepturilor personale nepatrimoniale prescriptibile, efectul prescripţiei extinctive să
constea în stingerea însăşi a dreptului subiectiv, întrucât ar face imposibilă realizarea lor pe cale amiabilă, cu
concursul subiectului pasiv al obligaţiei corelative încălcate.
88>V.,în acest sens: Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 237-238, idem, Natura juridică a prescripţiei extinctive, în

SCJ nr. 4/1985, p. 341; I. Dogaru, op. cit., p. 250; E. Poenaru; Introducere în dreptul civil. Teoria generală.
Persoanele, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 167; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit. supra, p. 100.
89) V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 243. Pentru detalii, v. infra, nr. 370-372.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 45

-determinarea naturii procesuale a acţiunii civile impune pentru consecvenţă logică, stabilirea
locului prescripţiei extinctive în cadrul procedurii civile, iar nu a dreptului civil; într-adevăr, se
spune în această opinie4), „de vreme ce acţiunea civilă include în conţinutul său un ansamblu de
prerogative procesuale, urmează, într-o logică firească, că nici prescripţia nu poate avea decât o
natură procesuală”5);
- prescripţia este determinată, sub aspectul naturii juridice, tocmai de fizionomia procesuală a
dreptului pe care-l stinge; or, „prescripţia dreptului la acţiune şi prescripţia dreptului de a cere
executarea silită se întemeiază pe aceleaşi principii şi îndeplinesc funcţii asemănătoare” astfel
încât „o elementară consecvenţă juridică ne obligă să le atribuim aceeaşi natură juridică”6); 90 91 92
93 94

- prescripţia dreptului la acţiune nu poate fi separată de celelalte sancţiuni procesuale, ca


nulitatea, decăderea, amenda etc., care intervin în cazul „nerespectării condiţiilor şi formelor
legale de exercitare a actelor procesuale, si nu poate fi transferată în dreptul civil

-faptul că prescripţia extinctivă nu poate avea decât o natură procesuală decurge din chiar
prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul subiectiv rămâne neatins; prin
urmare, „prescripţia stinge numai dreptul la protecţia judiciară, iar nu şi dreptul subiectiv. Aşa fiind,
prescripţiei trebuie să-i fie recunoscută aceeaşi natură ca şi dreptului pe care-l afectează.”2*
înainte de a răspunde pe scurt acestor argumente3*, după părerea noastră, teza naturii
procesual civile a prescripţiei extinctive a „dreptului la acţiune” este eronată, deoarece premisele
de la care pleacă sunt false. într-adevăr, susţinătorii acestei teze confundă, pe de o parte,
acţiunea cu dreptul la acţiune (în sens procesual)4*, iar, pe de altă parte, includ (ca şi alţi autori
„dreptul la admiterea acţiunii” sau „dreptul de a cere (şi obţine) condamnarea pârâtului” printre
componentele dreptului la acţiune (în sens procesual). Or, dreptul de a cere condamnarea
pârâtului (adică dreptul la acţiune în sens material) este o prerogativă intrinsecă a dreptului
subiectiv material care alcătuieşte conţinutul raportului juridic de răspundere civilă (lato sensu),
dedus în justiţie, născut ca urmare a încălcării unui drept subiectiv civil preexistent sau, după caz,
a unei îndatoriri legale prealabile.5* Aşadar, nesocotirea unor drepturi dispoziţii de ordin material,

1> A se vedea, de ex.: D. Radu, Acţiunea in procesul civil, Ed. Junimea, laşi, 1974, p. 79-105; I. Leş, Natura

juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive (I), în SCJ nr. 4/1985, p. 321 -327; V, M. Ciobanu, Consideraţii
privind acţiunea civilă şi dreptul ia acţiune (\\), in SCJ nr. 4/1985, p. 327-335; idem, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 251-259; G. Boroi, Drept procesual civil, I,
(note curs), cit. supra, p. 104-105; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 83-85;
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 142-145. Contra, A. Hilsenrad, Despre
noua reglementare a prescripţiei extinctive, în LPnr. 8/1958, p. 18-19; idem, Acţiunea în procesul civil, în
„Procesul civil în R. P. R.” de I. Stoenescu şi A. Hilsenrad, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 141-144; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, ed. a ll-a, EDP, Bucureşti, 1983, p. 233-236. Distincţia între
dreptul la acţiune în sens material şi dreptul la acţiunea în sens procesual a fost anticipată de M. Eliescu încă din
1956 în studiul fundamental consacrat prescripţiei extinctive (Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în
cadrul unei viitoare reglementări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 234-237).
91
V., în acest sens, I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive, cit. supra, p.
326-327; idem, Sancţiunile procedurale în procesul civil român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.
268-280; idem, op. cit., 2001, cit. supra, p. 848; Al Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1983, p. 114.
92 V., în acest sens, V. M. Ciobanu, Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul ia acţiune (II), cit. supra,
p. 331 -332; idem, op. cit., voi. I (1996), p. 252-255. Pentru discuţii privind natura juridică a dreptului la acţiune, v.
intra, nr. 42-45.
93 I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive (I), cit. supra, p. 326.
94 Ibidem.
e) Ibidem.
46 Prescripţia extinctivă

atrage după sine sancţiuni de drept material, iar nu de drept procesual, chiar dacă realizarea
efectivă a acestora presupune declanşarea unui proces civil.
Revenind la argumentele mai sus-amintite aduse în sprijinul tezei naturii procesuale a
prescripţiei „dreptului la acţiune”, în afara obiecţiilor de principiu deja formulate, ele nu pot fi
reţinute cel puţin pentru următoarele motive-.95 96 97 98 99 100'1
- acţiunea civilă şi dreptul la acţiune în sens procesual sunt reglementate prin norme de
procedură civilă, pe când prescripţia dreptului la acţiune în sens material este reglementată prin
norme de drept substanţial civil; este ceea ce rezultă expres din art. 1 alin. 1 al Decretului nr.
167/1958 („Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege”); în schimb, Codul de procedură civilă reglementează
prescripţia dreptului de a cere executarea silită (art. 405-4053), care operează în cazul
nevalorificării unui titlu executoriu în termenul stabilit de lege; consecvenţa logică ne obligă să
admitem, cel puţin formal, că suntem în prezenţa a două prescripţii distincte, una de drept
material, alta de drept procesual;
- „transferului” de natură juridică - procesuală - de la acţiunea civilă la prescripţia dreptului la
acţiune i se opune sublinierea din însăşi literatura de drept procesual civil, pe deplin justificată,
după părerea noastră, în sensul că „Legătura internă dintre dreptul subiectiv si acţiune face ca
acţiunea să împrumute din natura şi caracteristicile dreptului dedus în judecată". Cu alte
cuvinte, dreptul pretins determină caracterul acţiunii şi îi imprimă calificarea sa. Astfel,
acţiunea va fi personală sau reală, potrivit cu natura dreptului ce se valorifică, mobiliară sau
imobiliară, în funcţie de bunul - mobil sau imobil - ce formează obiectul dreptului. Tot astfel,
acţiunea va fi imprescriptibilă (s.n. - M.N.) sau intransmisibilă, după cum şi dreptul ce se
valorifică este sau nu imprescriptibil (s.n. - M.N.) sau netransmisibil."'l\ Prin urmare, aşa cum
pe bună dreptate s-a remarcat2), „transferul” sau „împrumutul” operează în sens invers decât cel
reţinut de autorii cu care nu suntem de acord, adică dinspre dreptul subiectiv civil (şi dreptul
material la acţiune) către acţiunea civilă;
- prescripţia „dreptului la acţiune” precedă acţiunea civilă, procesul civil (şi dreptul la
acţiune în sens procesual); ea se situează pe planul dreptului material, substanţial, respectiv al
răspunderii civile, limitând dreptul material la acţiunea în răspundere civilă ce trebuie exercitat sub

95> Al. Bacaci, op. cit., p, 114.


96
> I. Leş, loc. cit., p. 326-327.
97
> Pentru un examen critic exhaustiv şi, deopotrivă, sever, al tezei naturii procesuale a prescripţiei „dreptului la
acţiune”, v. Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), cit. supra, p. 336-339.
98> Acţiunea este un ansamblu de mijloace procesuale organizate de lege pentru protecţia unui drept subiectiv

sau unui interes legalmente ocrotit, pe când dreptul la acţiune (în sens procesual) este, în esenţă, potrivit opiniei
dominante, o sinteză de drepturi subiective procesuale, fiind el însuşi un drept subiectiv procesual, care nu confundă
cu drepturile pe care le sintetizează. Tot astfel, „dreptul la acţiune nu se identifică cu însăşi acţiunea, după cum
dreptul de a sesiza instanţa nu se identifică cu cererea de chemare în judecată, dreptul de a propune dovezi cu
dovezile însele, ori dreptul de a exercita apelul sau recursul cu chiar căile de atac exercitate ş.a.m.d.'’ (I. Deleanu, op.
cit., voi. 1,2001, p. 83-84), Aceasta însemnează că pentru a demonstra caracterul procesual al prescripţiei extinctive
ar trebui arătat natura procesuală a „dreptului la acţiune având un obiect patrimonial" (art. 1 din D. nr. 167/1958); or,
nici un text de lege, nici Decretul nr. 167/1958 şi nici Codul de procedură civilă sau alt act normativ nu califică dreptul
de a obţine condamnarea pârâtului ca drept subiectiv procesual, întrucât el nu se naşte o dată cu procesul sau pe
parcursul lui (ca în cazul drepturilor procesuale), ci preexistă procesului, născându-se la data încălcării dreptului
subiectiv civil. De altfel, un argument de text în acest sens îl furnizează chiar dispoziţiile art. 405 1 alin. 1 lit. a) C. pr.
civ. care dispun că prescripţia dreptului de a cere executarea silită (prescripţie de drept procesual civil) se suspendă
şi „în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune" (s.n.).
Cf. art. 122 şi 123 din noul Cod de procedură fiscală, intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 (v. şi intra, nr. 184 şi 185).
5) Pentru unele precizări legate de răspunderea civilă lato sensu, v. intra, nr. 18.
6) A se vedea, pe larg, Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), p. 335-339.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 47

sancţiunea pierderii lui în termenul stabilit de lege; în cadrul acţiunii civile, procesului civil nu se
face altceva decât să se constate că sunt întrunite sau nu, condiţiile legale, de drept material,
pentru a opera această sancţiune juridică, tot de drept material, care înlătură răspunderea civilă a
pârâtului3); prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune intervine deci pentru cauze
anterioare procesului civil, iar nu pentru cauze concomitente sau posterioare declanşării lui;
-apartenenţa noţiunii „dreptului la acţiune” numai la dreptul procesual civil, susţinută (şi) de
autorii naturii procesuale a prescripţiei, este infirmată şi de concepţia legiuitorului nostru care
utilizează în mod constant şi neîndoielnic expresia „drept la acţiune” (sau „drept material la
acţiune”), ca şi termenul de „acţiune” (care se prescrie) în reglementări de drept material, de drept
substanţial4); or, ce rezultă de aici? Rezultă, în opinia noastră, acceptarea, implicită, însă
neîndoielnică, a „dualismului”, „drept la acţiune în sens material” şi „drept la acţiune în sens
procesual"-prima noţiune fiind de drept substanţial, material, iar a doua (în 101 102 103 104 optica
legiuitorului), de drept procesual chiar dacă această din urmă noţiune nu este încă consacrată
legislativ (sintagma „drept la acţiune în sens procesual" este o creaţie a doctrinei, fiind întâlnită,
totuşi, şi în jurisprudenţă);
- dacă prescripţia dreptului de a cere executarea silită este de natură procesuală, nu
însemnează că automat, obligatoriu, tot procesuală trebuie să fie şi prescripţia „dreptului la
acţiune”, fiindcă, altminteri, s-ar înfrânge, chipurile, un principiu de elementară consecvenţă
logică, deoarece, chiar dacă cele două prescripţii „se întemeiază pe aceleaşi principii şi
îndeplinesc aceleaşi funcţii asemănătoare”1) (lucru pe deplin valabil în cazul prescripţiei
extinctive, care este întâlnită în aproape toate ramurile dreptului), între cele două prescripţii există
însă deosebiri importante (reglementare, efecte, domenii de aplicare, termene, curs, repunere în
termen), ceea ce poate să facă din ele două instituţii juridice distincte, aparţinând unor ramuri de
drept diferite: prescripţia dreptului de a cere executarea silită, care este de drept procesual civil,
întrucât se integrează în instituţia - de drept procesual - care este „executarea silită” (art.
405-405105 106 107 C. pr. civ.) şi prescripţia „dreptului la acţiune", care este de drept material civil,
deoarece face parte din instituţia-de drept civil - care este „răspunderea civilă lato sensU'\
-art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 („Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul
la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”), departe de a sugera ideea că „dreptul
subiectiv rămâne neatins” în integralitatea lui, consacră, dimpotrivă, soluţia valabilităţii plăţii
voluntare făcute de debitor după împlinirea prescripţiei extinctive, fundată, desigur, pe ideea
supravieţuirii dreptului subiectiv civil însă nu oricum, ci într-o formă imperfectă, degenerată; în nici
un caz nu se poate trage de aici concluzia, după părerea noastră, că „dreptul la acţiune” ar fi de
natură procesuală;
- prescripţia „dreptului la acţiune" nu se aplică, aşa cum se întâmplă cu nulitatea, decăderea
ori amenda, pentru cazul „nerespectării condiţiilor şi formelor legale de exercitare a actelor

101 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 236. în acelaşi sens, v., de pildă: E. Herovanu, Principiile
procedureijudiciare, I, Institutul de Artă Grafică „Lupta” -N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p. 125-126; I. Deleanu, op. c/f.,
voi. I (2001), p. 82;
102 A se vedea Gh. Beleiu, loc. cit., p. 336.
103 Asupra caracterului legal sau judiciar al sancţiunii prescripţiei „dreptului la acţiune", v. infra, nr. 378-380.
104 Exempligratia, avem în vedere, pe lângă art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958 (care este o normă de drept civil
în opinia noastră), mai sus-citat, următoarele dispoziţii legale (de drept civil şi nu numai): art. 67 alin. 5 din L. nr.
31/1990, republicată, art. 12 din L. nr. 11/1991, art. 37 din L. nr. 7/1996, art. 46 alin. ultim din L. nr. 10/2001 etc.
1> I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile a prescripţiei extinctive, cit. supra, p. 326.
106 Al. Bacaci, op. cit., p. 114.
31 Gh, Beleiu, loc. cit., p. 339.
48 Prescripţia extinctivă

procesuale"^ (s.n.), pentru simplul şi bunul motiv că „prescripţia are ca obiect un drept, iar nu un
acf'3); prin urmare, nefiind o sancţiune procesuală, prescripţia dreptului material la acţiune trebuie
plasată în rândul sancţiunilor de drept material, civil, cum sunt nulitatea actului juridic civil sau
decăderea dintr-un drept subiectiv civil, iar nu alăturată artificial unor sancţiuni procesuale de care
este complet străină.
în concluzie, pe baza observaţiilor deja făcute, se poate spune că în problema determinării
apartenenţei instituţieijuridice a prescripţiei extinctive la dreptul substanţial ori la cel procesual -
chestiune care, în realitate, nu reprezintă, aşa cum, pe bună dreptate, s-a remarcat108) o veritabilă
problemă de „natură juridică”, cât mai degrabă una de delimitare a unei ramuri de drept faţă de
alta, sub un aspect concret - prescripţia extinctivă aparţine atât dreptului civil material
(substanţial), prin ceea ce se numeşte „prescripţia dreptului la acţiune” (în sens material), cât şi,
eventual, dreptului procesual civil, însă numai prin ceea ce se numeşte „prescripţia dreptului de
a cere executarea silită109). în primul caz, prescripţia extinctivă se integrează, ca „subinstituţie”, în
instituţia de drept civil, care este răspunderea civilă (pentru încălcarea unui drept subiectiv civil
sau a unei îndatoriri legale); în al doilea caz, prescripţia extinctivă se integrează, tot ca
„subinstituţie”, în instituţia de drept procesual civil, care este executarea silită (pentru
nerespectarea unui titlu executoriu).
în încheiere, menţionăm, nu fără interes teoretic şi practic, că teza caracterului material,
substanţial al prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv cea a naturii procesuale a
prescripţiei dreptului de a cere executare silită se corelează perfect şi cu normele de drept
internaţional privat român cuprinse în Legea nr. 105/1992: potrivit art. 147, prescripţia extinctivă a
dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi (de regulă, lex
contractus), pe când art. 174 prevede că executarea hotărârii străine se încuviinţează, între
altele, numai dacă dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române
(lexfori).

18. Soluţia pe care o reţinem în privinţa naturii juridice a prescripţiei extinctive în


dreptul civil român, a) Precizări prealabile. Aşa cum am arătat deja, a indica natura juridică a
prescripţiei extinctive în dreptul civil nu însemnează altceva decât a stabili ce este, pentru dreptul
civil, prescripţia „dreptului material la acţiune".
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, în opinia noastră, să stabilim în ce constă
efectul prescripţiei extinctive şi, legat de aceasta, care sunt consecinţele sale juridice pe planul
dreptului civil.
Deşi problema efectului prescripţiei extinctive în materie civilă rămâne controversată, soluţia
care se impune de lege lata nu poate fi, în opinia noastră, decât una singură: prescripţia
extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv civil
şi obligaţia corelativă. în sprijinul acestei soluţii au fost aduse mai multe argumente^.
- Primul argument, care ni se pare decisiv, se bazează pe interpretarea gramaticală şi logică
a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge
prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” (s. n.); textul nu foloseşte,
după cum se vede, termenul „dreptul” ori expresia „dreptul subiectiv”, ci formula „dreptul la
acţiune”, ceea ce însemnează că nu poate fi pus semnul egalităţii între aceşti termeni de vreme ce
legiuitorul a utilizat o sintagmă nouă, diferită de cea folosită până la acea dată (în Codul civil se
exemplu), pentru a prevedea efectul prescripţiei extinctive; la aceeaşi soluţie ne conduce şi

4> Ibidem.
109 Natura procesual-civilă a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită rămâne, totuşi, discutabilă, după
părerea noastră (cf. intra, nr, 78).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 49

folosirea argumentului de interpretare logică per a contrario (ceea ce întăreşte neîndoielnic şi


interpretarea gramaticală făcută anterior): dacă textul foloseşte formularea „dreptul la
acţiune”înseamnă că nu are în vedere însuşi dreptul subiectiv civil.
Acest argument de interpretare - gramaticală şi logică-este aplicabil şi textelor legale
ulterioare Decretului nr. 167/1958, ceea ce demonstrează nu numai consecvenţa, ci şi concepţia
actuală a legiuitorului în privinţa efectului prescripţiei extinctive: stingerea (pierderea) dreptului
material la acţiune.110 111!
De altfel, este de observat că sintagma „drept la acţiune” să regăseşte şi în alte texte ale
Decretului nr. 167/1958 şi aceasta nu întâmplător, ci cu intenţia evidentă de a marca regimul
juridic deosebit aplicat dreptului material la acţiune în materia prescripţiei extinctive (art. 1 alin. 2,
art. 5, 7 alin. 1, art. 8, 9 alin.1, art. 11 alin. 1, art. 21,21,23 şi 24).
- Un al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 19 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958: „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, în cazul în care constată ca
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii”; dacă, prin împlinirea termenului de prescripţie, s-ar
stinge însuşi dreptul subiectiv civil, dispoziţia citată —care reglementează repunerea în termenul
de prescripţie- nu s-ar justifica, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti; or, cum pe bună
dreptate s-a observat, textul presupune, ca premisă juridică, că nu s-a stins dreptul subiectiv prin
prescripţie.
- Al treilea argumentare în vedere interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 1671958:
„Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are
dreptul de a cerere înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit" (s.n.); soluţia stingerii numai a dreptului material la acţiune rezultă atât din
interpretarea gramaticală a textului, cât şi din valabilitatea plăţii făcute după împlinirea
termenului de prescripţie, or, dacă s-ar fi stins însuşi dreptul subiectiv, debitorul ar putea cere
restituirea prestaţiei nedatorate (cf. art. 1092 C. civ.).

b) Natura juridică a prescripţiei extinctive (de lege lata). Ce însemnează stingerea, prin
prescripţie, a dreptului material la acţiune în privinţa dreptului subiectiv civil încălcat şi a obligaţiei
civile corelative?
A răspunde la întrebare înseamnă a stabili natura juridică a prescripţiei extinctive.
Pentru a răspunde la această întrebare este însă necesar să ne întoarcem şi să ne oprim
puţin asupra noţiunii dreptului subiectiv civil. Se admite, în general, că dreptul subiectiv civil este
acea prerogativă, putere sau facultate recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoană
fizică sau juridică - în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să

- art. 67 alin. 5 din L. nr. 31/1990, republicată: „Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în
termen de 3 ani de la data distribuirii lor” (s. n.);

11A se vedea Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 241-242. V. şi Eleonora Roman, op. cit., p. 435-441; P. M. Cosmovici,

op. cit. (1989), p. 308-309. V., pentru dezvoltări, şi intra, nr. 367 şi urm.
111 Aceeaşi concepţie, nu însă, întotdeauna, la fel de justificată, este întâlnită şi în alte ramuri ale dreptului

românesc (dreptul penal, dreptul fiscal etc.). V., pentru amănunte, intra, nr, 93 şi urm. (prescripţia extinctivă în alte
ramuri dedrept).
Dintre normele mai recente care se referă la prescripţia „dreptului (material) la acţiune" în materia raporturilor civile
şi comerciale putem menţiona următoarele:
50 Prescripţia extinctivă

-art. 12 din L. nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale: „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se
prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna si pe cel care
a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei" (s. n.);
- art. 42® din OG nr. 21 /1992 privind protecţia consumatorilor, republicată: „Dreptul la acţiune pentru repararea
pagubei, ce decurge din prevederile prezentei ordonanţe, se prescrie în termen de 3 ani care curge de la data la care
reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului,
însă nu mai târziu de împlinirea a 10ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie, cu
condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de 10 ani.” (s.n,);
-art. 147 din L. nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat: „Prescripţia
extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi, "(s.n.);
-art. 37 din L. nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare: „(1) Acţiunea în rectificare (a cărţii funciare, — p.
n.), sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea in fond, va fi imprescriptibilă; (2) Faţă de terţele
persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se putea
porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din zona când s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în
care dreptul material la acţiunea in fond nu s-a prescris mai înainte”, (s.n.);
facă ori să nu facă ceva - de la subiectul pasiv, şi, în caz de nevoie, să ceară statului concursul
forţei coercitive.1)
Cât timp drepturile subiective sunt exercitate de către titularii lor conform legii şi sunt
realizate, satisfăcute în mod paşnic, fără nici o piedică din partea celor ţinuţi să execute obligaţiile
ce le revin, nu se pune vreo problemă de prescripţie extinctivă.
Abia din momentul în care asemenea drepturi sunt încălcate (nesocotite, atinse, ştirbite,
contestate, uzurpate etc.) începe să se pună, eventual, şi problema prescripţiei extinctive.2)
împrejurarea care face să se pună o asemenea problemă este următoarea: încălcarea
dreptului subiectiv face să se nască-în temeiul legii - posibilitatea pentru titularul dreptului încălcat
de a cere protecţia statului în restabilirea dreptului său nesocotit sau contestat, prin aplicarea,
autorului faptei ilicite sau celui chemat să răspundă, a sancţiunii civile corespunzătoare (obligarea
la restituirea bunului pierdut, furat sau deţinut fără drept, obligarea la daune-interese, anularea
actului făcut cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative, rezoluţinea sau rezilierea contractului
etc.).
Această posibilitate, recunoscută - întotdeauna - de lege, se bazează, pe de o parte, pe
faptul că orice drept subiectiv este garantat, ocrotit de lege şi cuprinde posibilitatea de a se cere
realizarea lui în caz de nevoie (adică în caz de nerespectare) prin forţa de constrângere a statului
şi, pe de altă parte, pe faptul că, într-un stat, cât de cât organizat, nimeni nu îşi face singur
dreptate astfel încât este necesară, pentru restabilirea dreptului încălcat, apelarea la organele de
stat specializate în acest scop (organele de jurisdicţie) pentru a rezolva diferendele ivite şi a
aplica, dacă este cazul, sancţiunile juridice corespunzătoare normelor de drept încălcate.
Aplicarea sancţiunilor civile se face însă nu în cadrul raporturilor juridice iniţiale, ci, în cadrul
raporturilor juridice de constrângere, nou născute la data încălcării dreptului subiectiv civil
preexistenTsau, după caz, a unei obligaţii legale prealabile (obligaţia de a nu cauza prejudicii
altuia, obligaţia de a nu te îmbogăţi fără drept etc.). Raportul juridic de constrângere nu este
altceva decât raportul de răspundere civilă, pe scurt, răspunderea civilă, care survine în cazul
violării unei norme de drept civil. Ca orice raport juridic, răspunderea civilă conţine trei elemente:
părţile, adică subiectul activ, titular al dreptului de a trage la răspundere civilă, pe de o parte, şi
subiectul pasiv, titular al obligaţiei corelative de a se supune, de a suporta aplicarea sancţiunii
civile la care are dreptul cel vătămat prin fapta ilicită; un continui, dat de complexul de drepturi şi
obligaţii care revin părţilor acestui raport; şi în sfârsit, un obiect corespunzător, respectiv
sancţiunea civilă aplicabilă, în temeiul voinţei părţilor (răspunderea contractuală) sau a legii
(răspunderea extracontractuală), subiectului pasiv (autorul faptei ilicite sau, după caz, cel ţinut să
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 51

răspundă). 112 113


Specific răspunderii civile, spre deosebire de alte forme răspunderea juridică (penală,
administrativă etc.) este că aplicarea sancţiunilor civile este posibilă, fără intervenţia organelor
statale, ori de câte ori subiectul pasiv execută de bunăvoie sancţiunea la care are dreptul
subiectul activ al raportului de constrângere, deoarece, în această materie, sancţiunile civile au
precumpănitor un caracter reparator constând în restabilirea în natură sau prin echivalent a
situaţiei patrimoniale (ori personale) a victimei prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.
Se întâmplă însă, nu de puţine ori, ca subiectul pasiv al răspunderii civile să nu-şi execute de
bunăvoie prestaţiile cu caracter reparator la care era îndreptăţit subiectul activ, caz în care se
iveşte necesitatea pentru acesta din urmă de a recurge la organismele de stat specializate pentru
a constrânge partea adversă să-şi execute obligaţiile ce-i incumbă ori, după caz, pentru a-i aplica
sancţiunea civilă corespunzătoare faptei ilicite săvârşite.
în asemenea situaţii se pune problema dacă titularul dreptului subiectiv încălcat va putea
acţiona oricând pe autorul faptei ilicite (sau pe cel chemat a răspunde) ori, dimpotrivă, numai
într-un anumittermen, socotit îndestulător, de lege, pentru a obţine ocrotirea (protecţia) juridică a
dreptului său?
Date fiind anumite raţiuni de ordin general, obştesc (înlăturarea incertitudinii din viaţa juridică
prin lămurirea cât mai grabnică a situaţiilor litigioase şi consolidarea circuitului civil), dar şi tehnic
(înlăturarea dificultăţilor în administrarea probelor asupra unor materii litigioase născute cu mulţi
ani în urmă), legiuitorul impune, de regulă, titularului dreptul subiectiv încălcat cerinţa ca acesta să
acţioneze pe subiectul pasiv al raportului de răspundere civilă, într-un anumit timp, socotit
necesar şi suficient pentru a se ajunge la restabilirea dreptului subiectiv căruia i s-a adus atingere,
sub sancţiunea pierderii, stingerii dreptului la protecţia juridică, adică a dreptului de realizare silită
a sancţiunii aplicabile celui chemat a răspunde. Numai în astfel de cazuri se pune problema
prescripţiei extinctive, care, potrivit legii, constă în stingerea dreptului material la acţiune
neexercitat în termenul stabilit de lege. Dimpotrivă, ori de câte ori, prin lege, ţinând seama de
natura sau obiectul dreptului subiectiv civil încălcat, nu este posibilă nici admisibilă limitarea în
timp a tragerii la răspundere civilă a autorului faptei ilicite (sau celui chemat a răspunde), dreptul
material la acţiune poate fi exercitat oricând, fără vreo limită de timp, instituţia prescripţiei
extinctive neavând nici o incidenţă în asemenea ipoteze.15
O dată stabilit domeniul şi efectul prescripţiei extinctive, putem trece şi la problema centrală,
dar subsecventă, şi anume la natura juridică a acestei instituţii în cadrul dreptului nostru civil.
După cum rezultă din chiar definiţia sa114 115, ca şi din dispoziţiile legale, mai sus citate,
prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, adică dreptul de a obţine
condamnarea pârâtului pentru încălcarea dreptului subiectiv dedus în justiţie. în consecinţă,

1) Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 74.


2|
Prescripţia extinctivă presupune, aşadar, ca o primă condiţie necesară, violarea, lezarea unui drept sau interes
legitim, iar nu doar simpla inerţie, inactivitate a titularului dreptului subiectiv ori a interesului legitim, după caz. Această
idee a fost excelent sesizată de Francesco Carnelutti într-un remarcabil studiu publicat în 1933: „In sostanza, scrie
Carnelutti, la prescrizione colpisce non giâ chinon esercita ilsuo diritto, ma clii no Io difende quando e violato. La
inerzia, cheia determina, non consiste tanto nel non operare quanto nel non combattere. Percio prescrizione e non
uso sono cause di estinzione del diritto nettamente diverse. Non che
113 neghi tra di esse un ceppo comune: l'una e l'altra ci mostrano la perdita del diritto per l’inerzia del titolare protratta
per un periodo dato. Ma diversa e la ragione o il contenuto dell’inerzia: in tema di prescrizione non si tratta din non
esercizio ma din non affermazione del diritto violato” (Appuntisulla prescrizione, în „Rivista di diritto processuale
civile”, 1933, p. 47).
114> Cu privire la drepturile subiective civile imprescriptibile extinctiv, v. infra, nr. 215 şi urm. (domeniul prescripţiei

extinctive).
115> V. supra, nr. 5.
52 Prescripţia extinctivă

acţiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea prescripţiei extinctive, va putea fi respinsă
ca prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului forţei de constrângere a statului,
solicitat de titularul dreptului subiectiv civil încălcat supus prescripţiei extinctive, în cazul în care
subiectul pasiv nu şi-ar îndeplini obligaţia care-i incumbă; în mod corelativ, pentru subiectul pasiv,
împlinirea prescripţiei extinctive însemnează inadmisibilitatea obligării la executarea pretenţiei
formulate de partea adversă, prin darea unei hotărâri care să poată fj pusă în executare silită,
ceea ce echivalează cu posibilitatea subiectului pasiv de a se apăra cu succes invocând excepţia
prescripţiei extinctive.
Efectul prescripţiei extinctive nu poate fi însă înţeles complet, dacă se face abstracţie de
prevederea art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „Debitorul care a executat obligaţia după
ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul la înapoierea prestaţiei, chiar
dacă la data executării nu ştia dacă termenul prescripţiei era împlinit" (s. n.). Aşadar, împli n'rea
Prescripţiei extinctive nu este o piedică în calea executării voluntare de către debitori; o
asemenea executare este perfect valabilă, nefiind permisă „întoarcerea” executării, ceea ce
echivalează cu protecţia dreptului subiectiv civil încălcat doar pe această cale, defensivă, a
excepţiei de inadmisibilitate a restituirii, deoarece nu suntem în prezenţa unei plăţi nedatorate
(condictio indebiti), care să dea drept la restituire (art. 1092 alin. 1 C civ.).
Concluzia1) ce se desprinde din cele de mai sus este următoarea: prescripţia extinctivă nu
stinge nici dreptul subiectiv civil şi nici obligaţia corelativă, care supravieţuiesc şi pot fi
realizate, de bunăvoie, prin executarea voluntară a obligaţiei ce incumbă subiectului pasiv. O
transformare ori o schimbare juridică a lor se produce, totuşi, prin împlinirea prescripţiei extinctive:
- dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai
pe calea defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia sa;
- obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea constrângerii, dar
este permisă executarea ei voluntară, de bunăvoie.
Aceasta însemnează că prescripţia extinctivă operează o transformare, o „metamorfozare”
(Gh. Belefti) a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, „retrogradându-le” din „perfecte” în
„imperfecte” (asigurate doar prin excepţiune).
Totodată, este necesar să se observe că, dacă pentru titularul dreptului subiectiv civil
încălcat, prescripţia extinctivă împlinită nu însemnează altceva decât o veritabilă sancţiune de
drept civil pentru inactivitatea sa, intenţionată sau neintenţionată, înăuntrul termenului de
prescripţie, pentru subiectul pasiv, prescripţia extinctivă se înfăţişează, dimpotrivă, ca un
beneficiu acordat de lege, în temeiul căruia el nu mai poate fi ţinut să răspundă, având dreptul să
se opună la condamnarea sa, printr-o hotărâre judecătorească, la restabilirea dreptului subiectiv
încălcat.
Aceste împrejurări ne permit să tragem concluzia că, sub aspectul naturii sale juridice,
prescripţia dreptului (material) la acţiune este un mod sau o cauză legală de înlăturare
(stingere) a răspunderii civile116 117

116 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 237-328; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, cit. supra, p. 97.
117
Reamintim că şi prof. Gh. Beleiu a ajuns la aceeaşi concluzie, când, după o fină şi pătrunzătoare analiză,
a afirmat că pentru dreptul civit. „prescripţia dreptului la acţiune urmează să primească următoarea calificare
juridică: cauză legală de stingere a răspunderii civile (evident, doar pentru încălcarea unor drepturi subiective civile
prescriptibile extinctiv). Această cauză legală de stingere a răspunderii civile constă, implicit, în opinia noastră, (în)
producerea simultană a trei efecte juridice. 1) stingerea obligaţiei organului de jurisdicţie competent de a acorda
concursul forţei de constrângere titularului dreptului la acţiune inactiv în termenul de prescripţie, ceea ce echivalează
cu naşterea dreptului de a respinge acţiunea ca prescrisă şi, deci, de a refuza să emită titlul executoriu solicitat; 2j
stingerea dreptului\a acţiune de a obţine concursul forţei de constrângere a statului, adică de a obţine titlul
executoriu corespunzător; 3) stingerea obligaţiei subiectului pasiv (debitorului) de a se lăsa obligat, printr-o hotărâre
a organului de jurisdicţie competent, să restabilească dreptul subiectiv încălcat, ceea ce echivalează cu naşterea
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 53

c) Consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie, a răspunderii civile. Din faptul că,
prin prescripţie, se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), ceea ce echivalează cu
înlăturarea răspunderii civile a subiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, care nu mai
poate fi obligat să suporte sancţiunea corespunzătoare faptei ilicite săvârşite, decurg următoarele
consecinţe juridice (una reală, alta discutabilă):
- supravieţuirea în principiu, a dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei civile
corelative1>, însă, desigur, numai sub formă juridică incompletă, imperfectă, deoarece rămân
ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii;
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual; aceasta însemnează că,
deşi s-a împlinit prescripţia extinctivă, titularul dreptului subiectiv civil poate sesiza organul de
jurisdicţie şi exercită, în continuare, celelalte drepturi procesuale, fiindcă numai astfel se poate
verifica - jurisdicţional - dacă prescripţia este sau nu împlinită; această „consecinţă” nu este însă
un efect al prescripţiei extinctive, ci rezultatul autonomiei acestui drept faţă de dreptul la acţiune în
sens material.2'

d) Natura juridică a prescripţiei extinctive de lege ferenda. Prescripţia extinctivă constând


în stingerea dreptului la acţiune (în sens material) reprezintă un mod de înlăturare a răspunderii
civile lato sensu. Aceasta este, după părerea noastră, soluţia de lege lata.
Problema care se ridică, de lege ferenda, este aceea de a şti dacă este bine sau nu să se
revină la soluţia Codului civil în sensul stingerii, prin prescripţie, a însuşi dreptului subiectiv civil şi
a obligaţiei corelative. Am văzut însă că nici soluţia oferită de Codul civil nu este perfectă, de
vreme ce se admite, din motive bine întemeiate, posibilitatea supravieţuirii unei obligaţii naturale
după împlinirea (şi invocarea) prescripţiei de către cel interesat.

hotărâre a organului competent, la restabilirea dreptului subiectiv atins prin conduita sa; pe plan procesual, acest
drept al debitorului se concretizează în dreptul pârâtului de a invoca excepţia de fonda prescripţiei dreptului a
acţiune" (Natura juridică a prescripţiei extinctive, cit. supra, p. 340).
Această calificare este însă parţială şi provizorie, deoarece în optica prof. Gh, Beleiu, pentru calificarea completă
a prescripţiei dreptului la acţiune ca instituţie şi sancţiune de drept civil, substanţial, nu poate fi omisă prevederea
cuprinsă în art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit) în raport cu care prescripţia extinctivă poate fi calificată ca un «mod de legal de
transformare a drepturilor subiective şi obligaţiilor civile prescriptibile, mod care se integrează în instituţia
dreptului civil, care este denumită „transformarea obligaţiilor"** (ibidem, p. 341); aceasta deoarece, „prin efectul
prescripţiei, atât dreptul subiectiv, cât şi obligaţia corelativă se metamorfozează, se transformă; mai exact: dreptul
subiectiv supravieţuieşte, dar este imperfect; obligaţia corelativă'supravieţuieşte, dar este şi ea imperfectă", în sensul
că „dreptui subiectiv, care până atunci era ocrotit printr-o cale ofensivă, a acţiunii în justiţie, rămâne ocrotit pe calea
defensivă a excepţiei (refuzul restituirii plăţii voluntare), după cum „îndatorirea debitorului, care putea fi impusă prin
forţa coercitivă a statului, înaintea împlinirii prescripţiei, poate fi executată numai voluntar'1 (Ibidem)
După părerea noastră, „transformarea” drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile prin efectul prescripţiei
extinctive este o consecinţă indirectă, mediată, iar nu directă, imediată a stingerii răspunderii civile, care este de
esenţa prescripţiei extinctive, neputând, aşadar, determina natura juridică a acestei instituţii, ci doar de a o întregi.
b Spunem, în principiu, deoarece în cazul drepturilor subiective civile care se exercită (se realizează) numai pe
cale de acţiune (de ex., dreptul la acţiunea în tăgada de paternitate, dreptul la rezoluţiunea sau rezilierea judiciară a
unui contract etc.), împlinirea prescripţiei extinctive compromite definitiv şi dreptul subiectiv respectiv.
z)
Pentru detalii privind consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, a dreptului material la acţiune, v. infra,
nr. 370-372.
în ce ne priveşte, considerăm că soluţia actuală, consacrată de Decretul nr. 167/1958, este
nu numai corectă, logică, ci şi echitabilă. Ea evită transformarea prescripţiei extinctive într-un

dreptului de a se opune la obligarea sa, printr-o


54 Prescripţia extinctivă

mijloc de expropriere forţată a unei persoane de bunurile, valorile sale, pe de o parte, ¡ar pe de
altă parte, răspunde intereselor generale, de ordine publică, ca raporturile litigioase să fie
clarificate într-un termen cât mai scurt, sub sancţiunea pierderii dreptului de a obţine, prin
constrângere, condamnarea pârâtului la recunoaşterea sau executarea obligaţiei ce îi incumbă.
în concluzie, soluţia stingerii, prin prescripţie, a dreptului la acţiune (în sens material) se
impune, pentru considerentele arătate, nu numai de lege lata, ci şi de lege ferenda (de altfel,
aceasta este şi soluţia la care s-a oprit comisia pentru elaborarea proiectului Noului Cod civil din
cadrul Ministerului Justiţiei).

B. NATURA JURIDICĂ A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN DREPTUL


PRIVAT COMPARAT
19. Precizări prealabile. Natura juridică a prescripţiei extinctive este controversată şi în
dreptul comparat. S-au formulat două teze diametral opuse: teza procesualistă, de origine
romană, conform căreia prescripţia extinctivă stinge numai acţiunea civilă, nu şi dreptul subiectiv
civil, constituind o condiţie de admisibilitate a acesteia, concepţie întâlnită cu precădere în
sistemul de drept anglo-saxon (common law), pe de o parte, şi teza substanţialistă, conform
căreia prescripţia extinctivă este o instituţie de drept material, care stinge dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă, concepţie dominantă în sistemul de drept romano-german şi care este
admisă, din ce în ce mai mult, şi de doctrina şi jurisprudenţa anglo-saxonă118, pe de altă parte. De
asemenea, cum vom vedea, există şi opinii de rfatură-m/xfă, în sensul că, prin prescripţie, se
stinge atât dreptul subiectiv, cât şi acţiunea civilă, întrucât, fiind strâns legate între ele prin
împlinirea prescripţiei, nici una dintre acestea nu poate supravieţui celeilalte.
Deoarece dreptul nostru face parte din marea familie a sistemului de drept continental,
romano-german, vom examina în continuare chestiunea naturii juridice a prescripţiei extinctive în
cadrul acestui din urmă sistem, cu atât mai mult cu cât nici de aici nu lipsesc cele două teze aflate
în conflict, astfel încât se poate forma o imagine globală asupra întregii problematici a instituţiei
juridice a prescripţiei extinctive. Având în vedere marea diversitate de opinii pe care a generat-o
această problemă în sistemul romano-german ne vom îndrepta atenţia îndeosebi la analiza
dreptului privat francez, întrucât acesta prezintă cele mai multe afinităţi cu dreptul nostru,
reglementarea prescripţiei din Codul civil român fiind cvasi-identică cu cea cuprinsă în Codul
Napoleon.
Dar, înainte de a înfăţişa aceste teze, socotim necesară o scurtă trecere în revistă a
principalelor reglementări europene (continentale) sub aspectul efectului prescripţiei extinctive şi
a mecanismului său juridic.

20. Reglementarea efectului prescripţiei extinctive în dreptul civil comparat. în


dreptul francez, art. 1234 C. civ. dispune că „Ies obligations s’eteignent (...) par la prescription” şi
acest efect extinctiv al prescripţiei nu atinge numai drepturile personale, ci şi drepturile reale,
altele decât proprietatea (art. 617,706 C. civ.)1>. Este adevărat că art. 2262 C. civ. fr. dispune, în
manieră generală, că „toutes les actions, toutes relies que personnelles, sont prescrites par trente
ans (...)”, dar se apreciază, pe bună dreptate, că dualitatea aparentă a concepţiilor Codului
Napoleon care a putut angaja echivocul „manifestă numai evoluţia pe cale a se produce în privinţa
noilor idei asupra raportului dintre acţiune (le pouvoir d’action) şi dreptul subiectiv dedus în
justiţie”.119 120)

118> Pe larg cu privire la prescripţia extinctivă în sistemul de common low, v. E. Vidrascu, op. cit., p. 9-23.

’> Conform art. 617 C. civ. fr. uzufructul se stinge prin „neuzul” dreptului timp de 30 de ani, în timp ce art. 706
dispune, în mod similar, că „servitutea este stinsă prin neuzul timp de 30 de ani”.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 55

Aceeaşi este situaţia şi în dreptul civil belgian121), al Marelui Ducat de Luxemburg122), în


dreptul civil spaniol123), în general al tuturor ţărilor care în secolul al XlX-lea au luat drept model
Codul Napoleon de la 1804.
în noul Cod civil al Québec- ului din 1991, după ce art. 2875 defineşte instituţia prescripţiei
(„moyen d’acquérir ou de se libérer par l'écoulement du temps et aux conditions déterminées par
la loi”, la art. 2221 se defineşte şi prescripţia extinctivă: „La prescription extinctive est un moyen
d'éteindre un droit par non-usage ou d’opposer une fin de non-recevoir à une action.”124 125)
Codul civil italian din 1942 este, în această privinţă, cel mai clar. Potrivit art. 2934
(Estinzione dei diritti) : „Ogni diritto si estinguere per prescrizione quando il titolare non Io
esercita per ii tempo determinato dalla legge.”7) Este de observat că în întreg titlul V (Della
prescrizione e della decadenza) al Cărţii VI (Della tutela dei diritti), -art. 2934-2969 - , nu se
vorbeşte decât despre prescripţia drepturilor ( della prescrizione dei diritti), iar nu şi despre
prescripţia acţiunilor, ceea ce denotă disocierea clară dintre acţiune şi dreptul subiectiv care a stat
la baza noii reglementări.
în ceea ce priveşte dreptul civil elveţian, Codul federal al obligaţiilor din 1911 în titlul III {De
l’extinction des obligation) reglementează prescripţia extinctivă în tradiţia Codului civil francez
(art. 127-142), ca mijloc de stingere a drepturilorşi acţiuniloieK
în sfârşit, Codul civil german de la 1900 (Bürgeliches Gesetzbuch, BGB), care
reglementează prescripţia extinctivă în partea generală a codului (par. 194-225, iar în prezent,
par. 194-218, în urma modificării aduse în anul 2002), prevede, într-o manieră originală pentru
epoca când a intrat în vigoare, la par. 194: „Le droit d'exiger d’autrui de faire ou de s’abstenir de
faire quelque chose {droit d'agir en justice) est soumis à prescription.
Le droit d’agir en justice découlant d’un rapport de droit de famille n’est pas prescriptible dans
la mesure où il a pour objett le rétablissemenet, dans l’avenir, d'une état de fait correspondant a
ce rapport de droit.’’1' (s.n.). Rezultă că în dreptul german prescripţia atinge dreptul de a acţiona în
justiţie, drept distinct de acţiunea însăşi.

21. Teza procesualistă. Prescripţia stinge acţiunea civilă. Conform acestei teze,
prescripţia extinctivă este o noţiune care se ataşează în principal de acţiune, având drept efect
numai stingerea acţiunii neexercitate în termenul defipt de lege şi lăsând, astfel, să subziste
dreptul subiectiv. Fiind o condiţie de admisibilitate a acţiunii, prescripţia extinctivă împlinită
furnizează celui interesat o fine de neprimire (fin de non-recevoii) prin care să poată obţine

120 V., în acest sens, M. Vasseur, op. cit., p. 449.


31 V. art. 1234,2219,2262 etc. din Codul civil belgian din 1807 {Les codes belges, 31e éd., 1.1, Matières civiles et
commerciales, Bruxelles, 1965),
41V. art. 1234,2219,2262 etc. din Codul civil al Marelui Ducat de Luxemburg (Ministère de la Justice, Codul civil

annoté d'apres la jurisprudence luxembourgeoise, Luxembourg, 1995).


51
Codul civil spaniol din 1889 cuprinde aceleaşi soluţii ca şi Codul civil francez. A se vedea, de ex., art. 1930 alin.
2,1961 şi urm. privind prescripţia acţiunilor [Codigocivil, Ed. Civitas, S. A., Madrid, 1996).
e) Pentru comentariul acestor texte, v. Gil Remillard, Commentaires du ministre de la justice, t. II, Le Code civil

du Québec, Les Publications du Québec, 1993, p. 1803 şi urm.


125
Totuşi, chiar dacă prin prescripţie se stinge dreptul subiectiv supus prescripţiei extinctive, art. 2940
(Pagamento dei debitoprescritto) prevede că „non è ammessa la ripetizione di do che è stato spontaneamente
pagato in adempimento di un debito prescritto". Aşadar, după stingerea prin prescripţie a dreptului subiectiv, rămâne
în sarcina debitorului o obligaţie naturală, care, dacă este executată de bunăvoie, nu mai poate fi restituită (cf. M.
Rotondi, Quelques considérations surle concept de l'obligation naturelle et sur son évolution, în RTD civ. 1979,
p. 10).
s> Spre ex., potrivit art. 127 „toutes les actiones se prescrives par dix ans, lorsque le droit civil fédéral n’en dispose

pas autrement”, în timp ce art. 133 dispune: „La prescription de la creance principale entraîne celle des intérêts et
autres créances accessoires”.
56 Prescripţia extinctivă

respingerea cererii fără a se cerceta fondul litigiului. Această concepţie îşi are originea în dreptul
roman clasic, care nu era, în esenţă, decât un sistem de acţiuni destinat a apăra pe cei vătămaţi
prin acţiuni ilicite şi care nu cunoştea dreptul substanţial în accepţiunea lui modernă. 126 127 '
Susţinută în vechiul drept francez de Pothier128', teza procesualistă a prescripţiei extinctive a
penetrat şi în dreptul modem, în special în sistemul de common law, care concepea prescripţia
drept o limitation a perioadei în care era admisibilă o acţiune civilă129'. în dreptul francez, această
teză a fost sintetizată şi remarcabil explicată de Jean Chevallier într-o celebră notă pe marginea
unei decizii a Casaţiei franceze publicată în anul 1940 în Recueil Dalloz: „II n’est pas nécessaire
de recourir à ces notions hypothétiques (teza obligaţiei naturale sau teoria dualistă asupra
obligaţiei civile, - n.n.); il suffit de renouer la tradition ancienne et de revenir à la notion primitive de
la prescription, d’après laquelle, suivant l’expression de Labbé, «la prescription concerne l’action
en justice plutôt que l’obligation» (Rec. Sirey, 1869.1.50, col. 2). C’est en effet dans le domaine de
la procédure que fit irruption l’idée de l’effet libératoire de l’inaction de créancier (...) les auteurs
qui ne voulaient pas reconnaître à la prescription libératoire un effet sur le fond du droit étaient
portés à la définir, avec Aubry er Rau (Cours de droit civil français, 5 e éd., t. 12, § 771), comme
une simple «exception au moyen de laquelle on peut repousser une action parcela seul que celui
qui la forme a négligé de l’intenter». C’était prêter à critique, car il est bien certain que la
prescription libératoire ne consiste pas seulement dans l’octroi au débiteur d’une exception lui
permettant de repousser la procédure dirigée contre lui (Josserand, op.
cit., t. 2, n°993). La prescription est plus énergique; elle procède d'un souci de pacification
sociale; le législateur en l'instituant, veut non seulement venir au secours du débiteur qui a égarré
sa quittance, il veut aussi faire pression sur le créancier pour hâter la liquidation des dettes
arriérées, car il veut que les dettes soient promptement liquidées afin que le débiteur ne soit pas
indéfiniment soumis au pouvoir que l’obligation donne au créancier sur lui; passe un certain délai,
il ferme au créancier la porte du prétoire; c’est l'action en justice même qui se trouve éteinte; aussi
bien le créancier repoussé une première foi ne saurait - il renouveler sa demande, car ce n’est pas
seulement sa procédure qui était attaquée, c'était son droit d'agir en justice que le débiteur avait à
bon droit contesté; ainsi encore, et pour les raisons sur lesquelles elle repose, la prescription peut
- elle être opposée en tout état de cause (art. 2224 c. civ.). En définitive, la prescription
s’attaquant, non à la procédure seulement, non au droit prétendu puisqu’il subsiste, mais au droit
d’action du créancier, devrait, dans une bonne terminologie (...), être qualifiée, comme le faisait

V Codes allemands. Code civil et Code de Commerce, tract, fr. sous la direction de W. Garcim (préface Fritz
Sturm), Ed. Jupiter, Paris, 1967. Precizăm că art. 194 a rămas pe fond neschimbat după modificările aduse
prescripţiei extinctive în anul 2002 (cf. Christa Jessel-Holst, loc. cit. supra). într-adevăr, § 194 (Gegenstand der
Verjährung) prevede următoarele: „(1) Das Recht, von einem anderen ein Tun oder Unterlassen zu verlangen
(Anspruch), unterliegt der Verjährung.
(2) Ansprüche aus einem familienrechtlichen Verhältnis unterliegen der Verjährung nicht, soweit entsprechenden
Zustandes für die Zukunft gerichtet sind." (apudgerhard dannemann @ law.oxford.ac.uk unde se poate consulta şi
varianta engleză a textului original).
127
Pentru amănunte, v. infra, nr. 38.
3>
Pentru Pothier, prescripţia este o fine de neprimire ce rezultă din expirarea termenului în care legea a limitat
durata acţiunii care se naşte din creanţă: „Les fins de non-recevoir n’eteignent pas la créance, mais ils la rendent
inefficace, en rendant le créancier non recevable à intenter l’action qui en naît" ( Traité des obligations. De la
prestations des fautes, t. Il, cit. supra, p. 373, nr. 677).
129 Sistemul anglo-saxon tratează efectul juridic al timpului în mod diferit: de o parte, există the prescription (sau

acquisitiveprescription)ca mijloc de a dobândi servituţile şi alte drepturi reale (cu excepţia dreptului de proprietate)
prin efectul timpului (aceasta corespundea uzucapiunii romane), iar de altă parte the limitation, instituţie diferită de
prescripţie, ca mijloc de stingere a diferitelor acţiuni, inclusiv a acţiunii în revendicare (aceasta corespundea
prescripţiei extinctive romane) -V., pentru amănunte, E. Vidrascu, op. cit., p. 9-11.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 57

déjà Pothier (Introduction à la coutume d'Orléans, titre XIV, n°30), de fin de non-recevoir.”1)
în sprijinul acestei teze au fost aduse mai multe argumente:
- Un prim argument ar consta în faptul că legiuitorul tratează de cele mai multe ori acţiunea ca
obiect al prescripţiei. într-adevăr, nu puţine sunttextele care dispun că „acţiunea se prescrie...” ori
că „nici o acţiunea nu va fi primită d a c ă . . n u m a i că acest argument pare destul de slab, întrucât
ignoră faptul că majoritatea codurilor civile moderne, ca şi primele legi anglo-saxone au fost
adoptate la o epocă în care noţiunile de drept subiectiv şi de acţiune nu erau pe deplin elaborate.
în plus, dacă în prezent legiuitorul contemporan continuă să folosească această terminologie, ea
se poate explica fie prin forţa tradiţiei, fie prin procedeul tehnic al simplificării terminologice, fie, în
sfârşit, prin faptul că termenul de „acţiune” este întrebuinţat într-o accepţiune specifică, de drept
subiectiv material, substanţial, iar nu de „drept subiectiv procesual” ori de „putere legală” de a
sesiza instanţa judecătorească, după caz;
-Un alt argument, mai solid, ar consta în faptul că prescripţia figurează în mod tradiţional
printre finele de neprimire130 131, ceea ce însemnează că ele constituie o condiţie de existenţă a
acţiunii;

130
> J. Chevallier, Note sous Cass., Req. 17janv. 1938 (Dalloz, 1940,10e et 11e cahiers, 1re partie, p. 59),qui a
décidé que: «La prescription, si elle a pour effet, soit d'éteindre une dette, soit de faciliter au débiteur la preuve
de sa libération, ne saurait anéantir le payement régulièrement effectué d’une dette existante, le rendre
rétroactivement sans cause et ouvrir l’action en répétition de l'indû (c. civ. 2219)». Cât priveşte avantajele acestei
soluţii, ele sunt rezumate de acelaşi autor în felul următor: „Rien ne s'oppose donc à ce que l’effet extinctif de la
prescription soit limité à l'action en paiement; cette analyse ne froisse aucune notion fondamentale: elle explique
certaines règles difficilement compatibles avec l'extinction de l'obligation par le seul écoulement du délai de
prescription doit être opposée par le débiteur et comment celui-ci peut renoncer à la prescription sans que cette
renonciation doive être considérée comme engendrant une obligation nouvelle substituée à l’ancienne (...); elle est
de nature à jeter une vive lumière sur le problème si discuté que pose la prescription libératoire en matière de conflits
de lois; en droit interne, elle donne de l'efficacite du paiement de la créance prescrite une justification qui ne postule
aucune limitation; c’est tout paiement qui se trouve ainsi à l'abri de la répétition, puisque le débiteur ne peut prétendre
avoir payé l'indû dès lors que le simple écoulement du délai de la prescription ne l'as pas libéré; enfin, cette analyse
ne risque même pas de donner au refus de l'action en répétition une trop grande extension; le raisonnement ne tend
à maintenir que les paiements spontanés; il ne postule pas que par une voie directe ou détournée le débiteur puisse
être contraint de payer la dette prescrite, notamment par voie de compensation; (...) une créance dont le paiement ne
peut être poursuivi ne peut servir de base à la compensation.” {ibidem).
131) De exemplu, în Franţa, art. 122 din Nouveau Code de procedure civile citează prescripţia printre finele de

neprimire: „Constitue une fin de non-recevoirtout moyen qui tend a faire déclarer l’adversaire irrecevable
Ca pif olul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 5g

- în sfârşit, argumentul cel mal solid al acestei teze se socoteşte a fi faptul că ea reuşeşte să
explice soluţiile jurlsprudenţei în ce priveşte efectele şl mecanismul prescripţiei extinctive.1) Spre
exemplu, faptul că prescripţia nu stinge decât acţiunea, lăsând să subziste dreptul subiectiv, ar
explica, atât în sistemul de common law, cât şl în cel continental, mecanismul renunţării la
prescripţie; astfel, se spune, debitorul poate renunţa la prescripţia dobânzilor pentru că dreptul
subiectiv al creditorului continuă să existe, şi, deci, prin gestul său unilateral, renunţătorul nu
creează vreun drept nou în favoarea creditorului. De asemenea, supravieţuirea dreptului subiectiv
este tot aceea care explică de ce, şi după împlinirea prescripţiei, unele efecte ale obligaţiei sunt
încă menţinute: dreptul de retenţleîn sistemul de common law, supravieţuirea excepţiei în
sistemul romano-german şi valabilitatea plăţii unei datorii prescrise în ambele sisteme de drept.
Cu toate explicaţiile pe care reuşeşte să le furnizeze, teza procesualistă a fost vehement
combătută, neputând scăpa criticilor venite din toate părţile.
în dreptul civil, I s-a reproşat în principal faptul că Ignoră unitatea prescripţiei extinctive şi a
celei achizltive, bineînţeles, acolo unde acestea îşi găsesc o reglementare unitară, cum este cazul
Codului civil francez. Cum însă legislaţiile naţionale reglementează diferit cele două instituţii,
această critică este mal mult formală, decât de fond.132 133 134)
în dreptul internaţional privat, se consideră, în genere, că prescripţia ar trebui să fie supusă
legii care guvernează fondul litigiului, iar nu legii forului 135), căci ea ar face să varieze prescripţia
după tribunalul sesizat, ceea ce ar deschide calea a ceea ce se cheamă forum shopping, fapt ce
nu ar servi deloc prestigiului justiţiei şi ar conduce la acte de injustiţie flagrantă 136);
- Obiecţia majoră contra tezei procesualiste a fost şi este aceea că ea ar fi o concepţie
depăşită137^revelută, căci ea este proprie unei stări a sistemului juridic în care noţiunea de

en sa demande, sans examen au fond, pour défaut de droit d'agir, tel le défaut de qualité, le défaut d’intérêt, la
prescription, le délai préfix, la chose jugée" (s.n.). Precizăm însă că includerea prescripţiei printre finele de neprimire
este viu combătută de majoritatea civiliştilor francezi, formula art. 122 N. C. Pr.'Civ. fiind calificată chiar un adevărat
lapsus calami (cf. Marty, Raynaud et Jestaz, Droit civil, 2eéd.,t. 2, Paris, Sirey, 1988, nr. 341, apuci Fr. Terré, Ph.
Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 6e éd., Dalloz, Paris, 1996, p. 1110, nota 5).
133
V.,în acest sens, E. Vidrascu, op. cit, p. 17.
134 De altfel, mulţi civilişti de primă mână au considerat greşită reunirea în acelaşi loc a uzucapiunii şi
prescripţiei liberatorii, chiar dacă între ele există şi elemente comune, fiind preferabilă reglementarea lor separată.
Din punct de vedere didactic, în lucrăriie de specialitate, uzucapiunea este studiată la materia bunurilor, ca mod de
dobândire a unui drept real, pe când prescripţia liberatorie la materia obligaţiilor, ca mijloc de stingere a obligaţiilor.
135
Totuşi, s-a remarcat, pe bună dreptate, că, în realitate, „a supune prescripţia extinctivă legii care
guvernează fondul litigiului poate însemna mai multe lucruri: că prescripţia trebuie să fie considerată ca «un element
indisociabil de dreptul obligaţiei mai mult decât unul dependent de dreptul acţiunii» sau că prescripţia sancţionează
stingerea acţiunii şi ca aceasta din urmă se supune legii «care guvernează fie instituţia contractului sau a răspunderii
extracontractuale din care decurge obligaţia, fie instituţia care este sursa unei obligaţii legale, cum este divorţul sau
separarea de corp din care rezultă o obligaţie alimentară»" (E. Vidrascu, op. cit., p. 18-19). Deci, chiar dacă se
admite că prescripţia în dreptul internaţional privat trebuie supusă legii fondului, aceasta nu tranşează dezbaterea
care există cu privire la natura sa juridică.
41 De altfel, criticilor aduse soluţiei aplicării legii forului in dreptul internaţional privat (în sistemul common law) în ce

priveşte regimul prescripţiei extinctive legiuitorul contemporan le-a răspuns în mod favorabil prin abandonarea
soluţiei tradiţionale în favoarea soluţiei aplicării legii fondului (lexcausae). Cu privire la aceste reglementări, v. intra,
nr. 73,
137 V., în acest sens, M. Vasseur, Délais préfix délais de prescription, délais de procédure, cit. supra, p.

448-449; E. Vidrascu, op. cit., p. 23.


60 Prescripţia extinctivă

drept subiectiv era ignorată ori imperfect degajată, stare care astăzi este, în mod evident,
depăşită. într-adevăr, cum am văzut mai sus11, prescripţia s-a născut ca o condiţie de existenţă a
acţiunii într-un sistem (dreptul roman clasic) în care nu exista decât acţiunea21. Pentru doctrina
din secolul al XlX-lea şi de la debutul secolului XX, dreptul şi acţiunea destinată a-l pune în
valoare se confundau; echivalenţa lor părea absolută, sub rezerva diferenţei care separă starea
dinamică şi starea statică a unui drept determinat31. Din această cauză putea să fie destul de
comod a considera că prescripţia afectează, stinge, acţiunea, aşa încât, în dreptul civil, o analiză
mai adâncită nu părea necesară. Treptat însă sistemul a evoluat, şi, în prezent, acţiunea şi dreptul
subiectiv s-au disociat fiind considerate ca două noţiuni autonome şi distincte 41, dar în care
primatul, întâietatea rămâne, totuşi, dreptului subiectiv.

22. Teza substanţialistă. Prescripţia stinge dreptul subiectiv. Conform acestei teze, efectul
prescripţie extinctive nu poate fi decât substanţial, deoarece ea afectează în mod direct dreptul
subiectiv.
în dreptul francez, originile acestei teze trebuie cercetate în perioada în care domnea
confuzia dintre drept şi acţiune şi se explică, se pare, prin unificarea prescripţiei extinctive cu cea
achizitivă într-o singură instituţie.138 139 Cum prescripţia achizitivă priveşte dreptul substanţial,
prescripţia extinctivă, care nu este decât o altă faţetă a aceleaşi instituţii, nu poate să fie decât o
chestiune substanţială.
Această teză se sprijină nu numai pe adeziunea unui mare număr de doctrinari şi pe soluţii
jurisprudenţiale, ci, în principal, şi mai ales, pe însăşi legislaţia civilă ce reglementează prescripţia

11
Cu privire la originile prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 1 şi urm.
Dreptul roman a ignorat noţiunea de drept subiectiv. Cf, M. Villey, L'idée du droit subjectif el les systèmes
juridiques romains, en „Revue historique de droit français et de droit étrangèr”, 1946-1947, p. 201 -227; idem,
Notes sur le concept de propriété, en „Critique de la pensée juridique moderne (douze autres essais)’’ Dalloz,
Paris, 1976, p. 187-200.
31 Garsonnet et Cèzar-Bru, Traité de procédure, 1.1, nr. 351 ; Demolombe, Cours de Code Napoléon. Traité de

la distinction des biens, t. IX, 4° éd., Paris, 1870, nr. 338, p. 191 : „L'action (...) c’est le droit lui-même mis en
mouvement; c’est le droit à l’état d’action, au lieu d’être à l’état de repos; le droit à l’état de guerre, au lieu d’être à
l’état de paix.”.
4> A se vedea L. Boy, Réflexions sur l’action en justice, în RTD civ. 1979, p. 497-523. Pentru corelaţia dintre

acţiune şi dreptul subiectiv, v. infra, nr. 48-50.


139 Redactorii Codului Napoleon în ce priveşte concepţia asupra prescripţiei au preferat lui Pothiér, adeptul tezei

dualiste de origine romană (uzucapiune şi prescripţie extinctivă), pe Domat, care era adeptul tezei moniste de origine
bizantină, respectiv a unei singure prescripţii, care îmbracă, totuşi, două forme; prescripţia achizitivă şi prescripţia
extinctivă sau liberatorie.
Referindu-se la natura prescripţiei Domat arăta următoarele: „Personne n’ignore cette utilité entre autre des
prescriptions, qu’elles assurent aux possesseurs la propriété des héritages après une possession qui ait dure le
temps réglé par la loi. (...). Quand il n’y aurait donc pas d’autre raison qui favorisât l’usage des prescriptions que
l’utilité publique d’assurer le repos des possesseurs, il serait juste d’empêcher que la propriété des choses ne
demeure toujours dans l'incertitude, laissant aux propriétaires un temps suffissant pour rentrer dans leurs biens. Mais
on peut dire de plus, que les prescriptions ont d’ailleurs leur justice et leur équité fondée sur le principe qui a été deja
remarqué; que la possession étant naturellement liée au droit de propriété, il est juste qu'on présume que, comme
c’est le maître; et que l'ancien propriétaire n'a pas été privé de sa possession sans de juste causes.
Les même raisons qui font que la longue possession acquiert la propriété et qu'elle dépouille l'ancien propriétaire,
font aussi que toutes sortes de droits et d’acquisitions s'acquièrent et se perdent par l'effet du temps. Ainsi un
créancier qui a cessé de demander ce qui lui est dû, pendant le temps réglé par la loi, a perdu sa dette, et le débiteur
en est déchargé. Ainsi celui qui a joui d’une rente sur quelque héritage pendant le temps de la prescription, ne-peut
plus en être dépouillé, quoiqu'il n’ait pas d’autre titres que sa longue jouissance. Ainsi celui qui a cessé de jouir d'une
servitute, quoique sans titre, en acquiert le droit par une longue jouissance, si ce n’est que quelque coutume en
dispose antrement. Et en général, toute autre sorte de prétentions et de droits de toute nature s’acquièrent et se
predent par la prescription, à la réserve de ce
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 61

extinctivă, în special în sistemul de drept continental. Cu toate acestea, din cauza unei
reglementări incomplete sau imperfecte, această teză cunoaşte mai multe variante în ce priveşte
atât fundamentul11, cât şi efectele atribuite prescripţiei extinctive.
-Astfel, într-o primă opinie, „pur substanţialistă”, efectul prescripţiei extinctive constă în
stingerea dreptului subiectiv, stingere care are loc de plin drept fără intervenţia creditorului sau a
debitorului.140 în afară de faptul că, de regulă, legiuitorul permite numai celui în folosul căruia
curge prescripţia să invoce, în apărare, beneficiul acesteia, nu şi instanţei de judecată (cf. de ex.,
ar. 2223 C. civ. fr.; art. 142 Codul federal elveţian al obligaţiilor; art. 2938 C. civ. ¡t.; art. 2878 alin.
1 C. civ. Q.), această opinie a fost supusă unor critici severe31. într-adevăr, susţinând că
prescripţia stinge ope legis dreptul subiectiv, această poziţie face inexplicabilă, supravieţuirea
obligaţiei naturale consacrate de jurisprudenţă atât în sistemul romano-german, cât şi în cel de
common law. De asemenea, faptul că prescripţia operează deplin drept fără intervenţia
debitorului sau creditorului obstaculează mecanismul renunţării la prescripţie din partea
debitorului. Cum poate acesta, prin renunţare unilaterală, să facă a renaşte o obligaţie deja
străină?
- Poziţia substanţialistă pură a fost temperată prin teza conform căreia prescripţia nu
operează de plin drept, ci numai când ea este invocată în instanţă. Totodată, când operează, ea
stinge însuşi dreptul subiectiv.41 Astfel, plata făcută prin eroare a unei obligaţii după împlinirea
termenului de prescripţie este valabilă, căci această obligaţie nu este prescrisă, deoarece
prescripţia nu operează decât atunci când ea este invocată în instanţă. Acelaşi raţionament
explică regula quae fémporatia... şi renunţarea la prescripţie.
Aceste explicaţii au fost însă socotite fragile, deoarece s-ar putea susţine că debitorul,
intentând o acţiune în restituirea plăţii făcute prin eroare în executarea unei obligaţii deja
prescrise, pune în mişcare prescripţia prin însuşi acest fapt 51, critică, după părerea noastră
nejustificată, câtă vreme prescripţia nu operează ipso iure, ci numai la cererea debitorului (art.
2223 C. civ. fr.).
- într-o altă opinie, încercând să rezolve aceleaşi probleme legate de mecanismul prescripţiei
extinctive, unii autori contemporani1* reiau ideea substanţialistă după care prescripţia stinge
dreptul însuşi numai atunci când este invocată în justiţie, idee căreia ei îi adaugă un element care
le permite să explice regula quae temporalia...: prescripţia operează în Instanţă, dar numai dacă
este invocată de partea interesată, de regulă, pârâtul. Aceasta pentru că prescripţia este, după

que les lois en ont excepté. Ainsi, on voit deux effets de la prescription, ou plutôt deux sortes de prescriptions. L’une
qui acquiert au possesseur le droit de propriété de ce qu’il possède, et qui en dépouille le propriétaire faute de
posséder; et l'autre qui fait acquérir ou perdre toutes les autres espèces de droits, soit qu'il y ait quelque possession,
comme dans la jouissance d’une servitude, ou qu’il n'y en ait aucune, comme dans la perte d’une dette faute de
l’exiger.
Toutes ces sortes de prescriptions qui font acquérir ou perdre des droits sont fondées sur cette présomption, que
celui qui jouit d’un droit doit en avoir quelque juste titre, sans quoi on ne l'aurait pas laissé jouir si long-temps, que
celui qui cesse d’exercer un droit en a été ou a reconnu qu’il ne lui était rien dû." (op. cit, p. 206-208). Nici pentru
Domat, noţiunile de drept subiectiv şi acţiune nu erau însă pe deplin limpezi. „Les actions - spunea Domat
referindu-se la prescripţia în dreptul roman -, c'est-à-dire le droit de faire des demandes en justice, comme pour
demander une hérédité, un legs, une dette, une servitude, et d’autre droit, se prescrivent..." (ibidem, p. 209).
’> Asupra fundamentului prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 8.
2> A se vedea: Troplong, op. cit., p. 14 şi urm,; F. Laurent, Principes de droit civil français,, 3e éd., t. 32, Paris,

1878, nr. 205, p. 215. apudE. Vidrascu, op. cit., p. 27, nota 97.
3) A se vedea şi E. Vidrascu, op. cit., p. 27.
4) A. Le Roux de Bretagne, Nouveau traité de la prescription en matière civile, t, 1, Paris, 1869, nr. 12,
apud E. Vidrascu, op. cit., p. 27, nota 99.
5) V., în acest sens, E. Vidrascu, op. cit., p. 27.
62 Prescripţia extinctivă

aceşti autori, un drept de opţiune care aparţine debitorului.


Deşi după părerea noastră, această teză este, sub aceste aspecte, corectă, în deplină
concordanţă cu textele Codului civil francez (cf. art. 2219-2225, respectiv art. 1837-1843 C. civ.
rom.), ea este respinsă pe motiv că în concepţia codificatorilor prescripţia n-ar fi fost concepută ca
un mod voluntar de stingere a obligaţiilor.141 142* în plus, se arată în această din urmă opinie143*, a
vedea în prescripţia extinctivă doar un drept al debitorului ar putea să aibă consecinţe cel puţin
ciudate. Astfel, „ne-am putea întreba dacă dreptul de a prescrie nu este el însuşi supus
prescripţiei, sau dacă teoria abuzului n-ar putea să fie aplicabil”,144* ceea ce ar însemna să intrăm
într-un cerc vicios.145*
-O altă concepţie substanţialistă, majoritară în dreptul civil francez1) şi italian2), atribuie, în
esenţă, prescripţiei extinctive un efect degenerativ asupra dreptului şi obligaţiei corelative.

h V., de exemplu, pentru dreptul francez: Fr. Mourlon, op. cit., p. 742; G. Baudry - Lacantinerie, A. Tissier, op. cit.,
p. 71-72; M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, 9e éd., t. Il, LGDJ, Paris, 1923, p. 225-226; M. Planiol, G. Ripert
et J. Radouant, op, cit, p. 726; L. Josserand, op. cit., 1933, p. 524, A. Colin, H. Capitant, op. cit.. 1959, p. 902-903; J.
Carbonnier, Notes surla prescription extinctive, cit. supra, p. 176 şi 178; idem, op. cil (1996), p. 575; Fr. Terré, Ph.
Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 7e éd., Dalloz, Paris, 1999, p. 1241-1243. Precizăm însă că, deşi
adepţi ai tezei substanţialiste, între autorii mai sus-citaţi, există unele deosebiri de vedere sau, după caz, abordări
diferite sub anumite aspecte, astfel încât trebuie arătat că opiniile unora dintre ei sunt nuanţate sau însoţite de
serioase rezerve. Astfel:

'* F. Hage-Chachine, thèse, p. 40 şi urm.; A. Sériaux, Droit des obligations, coli. «Droit fondamental», PUF,
1992, apud E. Vidrascu, op. cil, p. 28, nota 100. V., în acelaşi sens, L. L'Huillier, La notion du droit foimateur en
droit privé suisse, Genève, 1947, p. 203 („je considère... que la créance à l’égard de laquelle le débiteur invoque la
prescription demeure une véritable créance. L'accomplissement de la prestation vaut exécution, avant comme après
l'avènement de la prescription. Mais le créancier dont le droit est prescrit ne saurait exiger la prestation, si la débiteur
met en oeuvre sont droit d'exception. Le débiteur qui invoque la prescription ne porte pas atteinte au droit du
créancier: il s’oppose seulement â la mise en oeuvre de ce droit”). O asemenea teză este susţinută şi in dreptul italian
de Ferrucci (apudfr. Laviano Saggese, tnstituzioni di diritto privato, IX ed., Ed. Giuridiche Simone. Napoli, 2002, p.
201 ) după care prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv, nici nu transformă obligaţia civilă într-una naturală, ci
creează numai dreptul potestativ de a nu efectua prestaţia datorată ce poate fi opus pe cale de excepţie.
142
V-. în acest sens, E. Vidrascu (op. cit., p. 26), care citează următorul pasaj din expunerea de motive a titlului
XX {Despreprescripţie) a Cărţii III prezentată de Bigot-Préameneau Corpului legislativ: „Observez encore que la
préscription étant nécessaire pour maintenir l’ordre sociale elle fait partie du droit public, auquel il n'est pas libre à
chacun de déroger (...). Ce serait une erreur de croire que la prescription n'a d'effet qu'autant qu’elle est opposée par
celui qui a prescrit et que c'est au profit de ce dernier une faculté personelle.” (P. A. Fenet, Recueil complet des
travaux préparatoire du Code civil, t. XV, Paris, 1827, p. 577-578). Pasajul însă este ¡relevant, deoarece
Bigot-Préameneau se referea exclusiv la faptul că dreptul de a invoca prescripţia nu este o facultate strict personală,
putând fi exercitat şi de creditorii celui care a prescris, precum şi de orice altă persoană interesată (ari. 2225 C. civ.
fr.). intr-adevăr, in continuarea textului citat, Bigot-Préameneau spune expresis verbisr. „La prescription établit ou la
libération, ou la propriété; or, lescrèacieris peuvent, ainsi qu'on l'a déclaré au titre des obligations, exercer les droits
et les actions de leurs débiteurs, à l'exception de ceux qui sont exclusivement attachés à la personne: la
conséquence est que les crèanciens ou toute autre personne ayant intérêt à ce que la prescription soit acquise,
peuvent l’opposer, quoique le débiteur ou le propriétaire y renonce." (Fenet, ibidem). V. şi Fr. Mourlon, op. cil., p.
752, nota 2.
3> E. Vidrascu, op. cit., p. 28-29.
4> Ibidem.
145 în realitate, se confundă „dreptul de a prescrie" (droit de prescrire) - simplă facultate, element al capacităţii
civile -cu dreptul de a invoca beneficiul prescripţiunii -drept potestativ. în principiu imprescriptibil extinctiv, care nu
poate fi valorificat pe cale de acţiune, ci numai pe cale de excepţiune. Cât priveşte abuzul de drept, acesta este
posibil în ipoteza în care renunţarea la beneficiul prescripţiunii s-ar face în frauda creditorilor sau oricărei alte
persoane interesate (cf. art. 2225 C. civ. fr.).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 63

- Plecând de la prevederile art. 2262 C. civ. fr. («toutes Ies actiones,... sont prescrites, par trente ans») -s.n., se
admite că în realitate prin prescripţie nu s-ar putea stinge însuşi dreptul subiectiv, ci mai degrabă numai acţiunea
care-l sancţionează: „la loi, qui sanctionnait la créance par le droit d'agir en justice, -zice Planiol invocând pe Pothier
-, retire ce droit au créancier” ( Traité élémentaire de droit civil, cit. supra, p. 226). Aceasta ar explica şi faptul că
debitorul datoriei prescrise, liberat de obligaţia sa civilă, rămâne ţinut de o obligaţie naturală (v., în acelaşi sens: M.
Planiol, G. Ripert et J. Radouant, op. cit., p. 726; A. Colin, H. Capitant et. L, J. de la Morandière, op. cil, p. 902);
- Alţi autori subliniază faptul că teza stingerii dreptului subiectiv prin prescripţie nu poate fi privită fără rezerve,
deoarece: 1 ) această stingere se produce de plin drept şi trebuie să fie invocată; 2) corelativ, cel care a plătit, chiar
din ignoranţă, fără a opune prescripţia, nu mai poate acţiona în repetiţiune (el este considerat a fi plătit datoria, iar nu
a fi făcut o plată nedatorată); 3) în sfârşit, este, în general, admis că, atunci când acţiunea este prescrisă, excepţia
corespondentă poate fi încă opusă (Fr. Terré, Ph. Simler et Y. Lequette, op. cit., p. 1110-1111);
- Jean Carbonnier, deşi a aderat la teza tradiţională, a încercat să ofere şi o explicaţie personală în ce priveşte
najura juridică a prescripţiei extinctive, pornind de la maniera particulară în care vede conceptul de obligaţie.
PentruiT.’spre deosebire de concepţia clasică, conform căreia obligaţia este un raport juridic între două persoane,
obligaţia reprezintă un dublu raport, un raport de obligaţie şi un raport de constrângere: raportul de obligaţie este
raportul care există între debitorul şi creditorul său în momentul naşterii obligaţiei şi până la îndeplinirea acesteia;
raportul (sau puterea) de constrângere apare când obligaţia nu este de bunăvoie executată; această concepţie
provine din dreptul german care distinge între debitum (Schuld) şi obligatio (Haftung). După Carbonnier, prescripţia
ar reprezenta un mod de stingere a puterii de constrângere. Raportul de obligaţie, în schimb, supravieţuieşte
până la executarea obligaţiei. Acesta este deci motivul pentru care în urma pierderii uneia din componentele sale,
dreptul subiectiv degenerează in obligaţie naturală (v. J. Carbonnier, Droit civil, t. 4, Les obligations, 20° éd., PUF,
Paris, 1996, nr. 9,313 şi 356). Dacă prin raportul de contrângere înţelegem raportul de răspundere civilă, miezul
acestei teze, poate fi uşor şl fără nici o problemă preluat şi în dreptul nostru civil, unde am încercat să arătăm că
prescripţia extinctivă nu este altceva decât un mod de stingere a răspunderii civile, drepturile şi obligaţiile civile
preexistente şi apărate prin acţiunea civilă nefiind complet nimicite prin efectul prescripţiei (v., pentru amănunte,
supra, nr. 18).
2) Pentru dreptul italian, v., de ex.: Fr. Carnelutti, Appuntisuita prescrizione, cit. supra, p. 32-49; Fr. Messineo,
Istituzioni di dirittoprivato, 3a ed., CEDAM, Padova, 1941, p. 58-59; F. Roselli e P. Vitucci, La prescrizione e la
decadenza, in „Trattato di diritto privato (diretto P. Rescigno)”, voi. 20, „Tutela dei diritti", t. secondo, UTET, Torino,
1985, p. 358-499; Lina Bigliazzi Geri, Fr. D. Busnelli, U. Breccia, V. Natoli, Diritto civile, 1.1.1, Norme, soggettie
rapportogiuridico, ristampa, UTET, Torino, 2000, p. 376-390; P. Rescigno, Manuale del diritto privato italiano, 3a
ristampa, Casa Editrice Dott. E. Jovene, Napoli, 1997, p. 279; Fr. Gazzoni, Manuale di diritto privato, VIII ed., Ed.
Scientifiche Italiane, Napoli, 2000, p. 110-111 ; Fr. Laviano Saggese (coord.), Istituzioni di diritto privato (diritto
civile), IX ed., cit. supra, p. 201-203. Deşi, potrivit art. 2934 C. civ. it., prescripţia stinge însuşi dreptul subiectiv,
deoarece ea nu poate fi însă opusă decât de partea interesată (art. 2938 aiin. 2) şi întrucât în caz de plata voluntară
a unei datorii prescrise nu este admisă repetiţiunea (art. 2940), natura juridică a prescripţiei rămâneîncă
controversată. Astfel:
-într-o opinie, prescripţia nu stinge dreptul, ci numai acţiunea, fapt confirmat de neinvocarea din oficiu a
prescripţiei (art. 2938) şi de posibilitatea de renunţare la aceasta (art. 2937); cf. Fr. Gazzoni, op. cit., p. 110;
-într-o altă teză, majoritară, prescripţia stinge însuşi dreptul subiectiv civil, după cum dispune in terminis art.
2934 (cf. Lina Bigliazzi Geri ed altri, op. cit., p. 377);
~u Prescripţia extinctivă

Conform acestei teze, prescripţia extinctivă sau liberatorie stinge datoria civilă, dar lasă să
subziste în sarcina debitorului, care nu s-a liberat în mod efectiv, o obligaţie naturală, care dacă
este executată de bunăvoie nu mai este supusă restituirii (cf. art. 1235 C. civ. fr., art. 2940 C. civ.
it. etc.). Aceeaşi poziţie pare să fi fost şi aceea a lui Bigot-Préameneau care, în expunerea de
motive citată în faţa Corpului legislativ, spunea vorbind despre cel care a prescris, mai exact a
invocat stingerea prin prescripţie a datoriei civile (sau a dreptului uzucapat): „Le cri de sa
conscience qui lui rappelera sans cesse son obligation naturelle este la seule ressource que la loi
puisse laisser au propriétaire ou au créancier qui aura laissé courir contre lui la prescription." 1)
De aici rezultă că plata datoriei stinse prin prescripţie, la cererea creditorului sau din iniţiativa
debitorului, nu ar constitui o liberalitate, ci o plată obişnuită (cf. art. 1235 C. civ. fr.) adică un act, de
regulă, cu titlu oneros, căruia nu-i sunt aplicabile regulile de formă sau de fond de la liberalităţi
(donaţie). De asemenea, plata unei obligaţii prescrise, făcută prin eroare, adică din ignorarea
prescripţiei care s-a împlinit, nu ar putea fi considerată ca plată nedatorată şi nu ar putea da loc la
restituire. Datoria stinsă prin prescripţie nu poate face obiectul unei compensaţii, dar se admite că
poate fi novată2) sau cauţionată.3)
Această opinie a fost contestată pe motiv că n-ar fi în măsură să explice prin ce mecanism
dreptul subiectiv poate, în lipsa unui text de lege, să sufere o asemenea transformare 4) sau sub
pretextul că este incompletă din moment ce susţinătorii ei n-au găsit de cuviinţă a se preocupa şi
de analiza manierei în care se stinge obligaţia prescrisă (remiterea de datorie tacită, plată
fictivă?).5) De asemenea, caracterul retroactiv al efectului prescripţiei deja invocate (efect în baza
căruia beneficiarul ei este considerat proprietar sau, după caz, liberat de datorie şi pentru trecut,
în mod complet sau cel puţin din ziua în care prescripţia a început să curgă)61 ar putea fi conceput
în cazul uzucapiunii, dar este mai puţin inteligibil 146 147

-în fine, după o altă teză. mai recentă, prescripţia nu stinge dreptul, nici nu transformă obligaţia civilă intr-una
naturală, ci creează numai dreptul potestativ de a nu efectua prestaţia datorată ce poate fi opus pe cale de excepţie
(Ferrucci, apudFr. Laviano Saggese, op. cit., p. 201); cf. F. Hage-Chahine, thèse, p. 40 şi urm. (prescripţia împlinită
conferă „prescripţionarului" doar un drept de a invoca prescripţia câştigată, un drept potestativ de opţiune); L.
L’Huillier, op. cit., p. 203 (debitorul care invocă prescripţia nu poate să aducă atingere dreptului creditorului; el se
opune numai punerii în mişcare, valorificării acestui drept)
’> Apud P. A. Fenet, op. cit., p. 575.
^ Ase vedea: M. Planiol, op. cit., p. 226; cf. M. Planiol, G. Ripert et J. Radouant, op. cit, p. 726 («l’obligation
prescrit survit comme obligation naturelle, susceptible de paiement ou de transformer en obligation civile par la
promesse de l’executer»).

31A se vedea M. Planiol, op. cil, p. 226; G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit.,p. 72 («la dette éteinte par

prescription ne saurait d'ailleur donner lieu... à cautionnement, sauf.... le cas ou la caution connaissait I’ extinction de
la dette quand elle en a garanti le paiement").
147V., în acest sens, E. Vidrascu, op. cit., p. 29. Oastfel de critica ar părea însă excesivă, dacă ne raportăm la

prevederile art. 2262 C. civ. fr. sau dacă se ţine seama că prescripţia nu operează de plin drept, ci numai dacă este
invocată de cel interesat. Renunţarea Ia beneficiul prescripţiei nu este un act de liberalitate, ci un lefuz de a se
îmbogăţi, act ce anihilează cu efect retroactiv stingerea prin prescripţie a dreptului subiectiv, (in varianta în care
prescripţia stinge numai „dreptul de a acţiona în justiţie", supravieţuirea „obligaţiei naturale" şi renunţarea la beneficiul
prescripţiei sunt consecinţe normale ale efectului prescripţiei extinctive).
De altfel, în legislaţiile care validează în mod expres plata unor datorii prescrise (art. 2940 C. civ. it.) sau, după caz.
consacră imprescriptibilitatea excepţiei, ca mijloc de apărare în fond (art. 67 alin. 2 C. fed. elv. ai obligaţiilor) efectul
degenerativ al prescripţiei extinctive operează ipsoiure, de îndată ce este invocată de către beneficiar.
5> J. Carbonnier, Notes sur la prescription extinctive, cit. supra, p. 176.
6) V., în acest sens, Fr. Mourlon, op. cit., p. 741 -742; M. Planiol, G. Ripert et J. Radouant, op. cit., p. 726.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive _ 65

în materia prescripţiei extinctive.1' în sfârşit, în ce priveşte existenţa, după acţiunea


prescripţiei, a aşa-numitei obligaţii naturale (naturalis obligatio), această afirmaţie a fost
contestată în doctrina franceză arătându-se că o astfel de idee nu poate fi primită deoarece este
juridic falsă, fiindcă, dacă debitorul nu o opune, obligaţia rămâne în ciuda împlinirii prescripţiei;
dacă el opune prescripţia şi apoi, mişcat de remuşcări, plăteşte sau promite să plătească,
însemnează că el renunţă atunci la prescripţie şi face să renască obligaţia civilă. Nu este, aşadar,
nevoie de a concepe pentru aceasta, un caz de degenerare a obligaţiei civile în obligaţie naturală
şi o novaţie a obligaţiei naturale într-o nouă obligaţie civilă.148 149' Totodată, ideea supravieţuirii
unei obligaţii naturale se conciliază greu şi cu faptul că restituirea nu este admisă, indiferent dacă
so/vens-ul a comis sau nu o eroare ignorând prescripţia deja împlinită.150'

23. Teza dualistă. Prescripţia stinge dreptul subiectiv şi acţiunea civilă. Faptul că soluţiile
substanţialiste justifică cu dificultate efectele pe care jurisprudenţa le atribuie, în mod tradiţional,
atât în sistemul de common low, cât şi în sistemul continental, în timp ce soluţiile procesualiste se
lovesc de calificările substanţialiste pe care jurisprudenţa şi doctrina modernă tind să le dea
aceleiaşi Instituţii, au condus la apariţia unei teze noi în doctrina franceză contemporană,
formulată de Monique Bandrac, teză substanţiallstă, în fundamentul său şi dualistă, în ce
priveşte mecanismul intim de funcţionare a prescripţiei extinctive. 151' Conform acestei teze152',
prescripţia extinctivă îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi prescripţia achizitivă: să alinieze dreptul la
situaţia de fapt, restabilind concordanţa dintre ele, ruptă prin pasivitatea titularului dreptului supus
prescripţiei, pe de o parte, şi rezistenţa celui în folosul căruia curge prescripţia, pe de altă parte. în
ce priveşte mecanismul prescripţiei, această teză susţine că prescripţia afectează şi dreptul şi
acţiunea în acelaşi timp, dar prin mecanisme diferite şi autonome. Astfel, cele două prescripţii,
aceea a dreptului şi aceea a acţiunii, au puncte de plecare distincte: fiecare curge de la naşterea
obiectului său; prescripţia acţiunii curge de la data când acţiunea s-a născut, în timp ce prescripţia
dreptului curge din ziua în care creditorul este în măsură de a pretinde executarea obligaţiei
devenite exigibile. Tot astfel, prescripţia dreptului şi prescripţia acţiunii sunt întrerupte prin
modalităţi diferite: prescripţia dreptului este întreruptă prin tot ceea ce constituie exerciţiul
dreptului, iar prescripţia acţiunii, prin tot ceea ce constituie exerciţiului acţiunii; singură, renunţarea
are un efect întreruptiv asupra ambelor prescripţii. Această teză admite, totodată, că există
prescripţii speciale, al căror efect se limitează la acţiune, lăsând Intact dreptul subiectiv
(prescripţia acţiunii în revendicare, prescripţia acţiunilor de stare civilă, prescripţia acţiunii în
nulitate), după cum există prescripţii care se limitează exclusiv la dreptul subiectiv substanţial
(prescripţia dezmembrămintelor reale ale dreptului de proprietate şi a drepturilor reale accesorii,
prescripţia dreptului de opţiune succesorală, prescripţia dreptului consfinţit printr-o hotărâre
judecătorească de condamnare).
Supravieţuirea dreptului subiectiv explică regula quae temporalia... şi validitatea plăţii unei
datorii prescrise. Totodată, cum principiul este „prescriptibilitatea" oricărui drept şi oricărei acţiuni,
dreptul care supravieţuieşte va li la rândul său stins prin prescripţia de drept comun de 30 de ani

1> în acest sens, v. J. Carbonnier, loc. cit. supra.


149 v., în acest sens, G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, LGDJ, Paris, 1925, p. 367; M.
Vasseur, op. cit., p. 449.
150 v.,de ex., Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les obligations, Ed. Cujas, Paris, 1985, p.494.
151 A se vedea Monique Bandrac. La nature juridique de la prescription extinctive en matière civile, thèse,
Economica, Paris, 1986, p. 52 şi urm. Pentru referinţe cu privire la această teză, v. şi Fr. Zenati, Stephanie
Fournier, Essai d'une théorie unitaire de la prescription, RTD civ. 1996, p. 339 şi urm.
5> A se vedea şi E. Vidrascu, op. cit, p. 31 şi 54.
66 Prescripţia extinctivă

(art. 2262 C. civ. fr.j.


Această teză apare, cum s-a remarcat deja, ca o construcţie complicată15 şi, mai ales,
artificială, disocierea între prescripţia dreptului şi prescripţia acţiunii, îşi găseşte cu greu un
reazem în dispoziţiile Codului civil francez, şi, cu atât mai mult, în raţiunile teoretice şi practice
care au stat la baza reglementării instituţiei prescripţiei în anul 1804. 25
in plus, deşi prescripţia stinge atât dreptul, cât şi (în regulă generală) acţiunea civilă, se
admite, totuşi, existenta şi în acest caz a unei obligaţii naturale în sarcina debitorului; în
consecinţă, plata unei datorii prescrise nu este o plată nedatorată neputând fi niciodată restituită,
chiar dacă este făcută din eroare.153 154
în dreptul québécois, această teză este fundată direct pe prevederile art. 2921 al noului Cod
civil din 1991 : «La prescription extinctive est un moyen d’éteindre un droit par non-usage ou
d'opposer une fin de non recevoir à une action», (s. n.). La rândul său, art. 1671 din acelaşi cod
rânduieşte prescripţia printre mijloacele de stingere a obligaţiilor. în lumina acestor dispoziţii
legale, s-a tras concluzia că „prescripţia extinctivă este un mijloc de a stinge un drept prin neuz,
dar ea este şi un mijloc de a opune o fine de neprimire unei acţiuni’’ 45. Deoarece prescripţia
extinctivă vizează în acelaşi timp dreptul şi acţiunea, nu poate fi ataşată numai de fondul dreptului
sau doar de procedură . „Ea este un mijloc general de adecvare a dreptului la fapte, căci ea
vizează atât adecvarea drepturilor subiective, cât şi adecvarea mijloacelor de procedură la
situaţia de fapt”55. Pe plan practic însă, cele două prescripţii se identifică una cu alta: ele încep să
curgă, se întrerup, sunt suspendate şi, în consecinţă, expiră în acelaşi timp. Când termenul de
prescripţie este împlinit, prin acest simplu fapt, prescripţia, conform art. 2921 C. civ. Q. stinge
dreptul furnizând debitorului un mijloc de apărare în fond şi stinge de asemenea acţiunea
furnizând debitorului şi o fine de neprimire pentru a se opune acesteia. Totodată, cum instanţa nu
poate invoca din oficiu aceste mijloace (art. 2878 C. civ. Q.), debitorul poate decide să nu se
folosească de ele, renunţând astfel la prescripţia dobândită (art. 2883 C. civ. Q.)65. Cum
prescripţia operează de plin drept, susţinătorii acestei teze sunt însă forţaţi să admită că, în
acelaşi timp cu stingerea dreptului şi a acţiunii, se naşte tot ope legis o obligaţie naturală în
sarcina fostului debitor şi în beneficiul creditorului «prescris» 75, obligaţie, aşadar, nouă însă
imperfectă, ce permite să explice validitatea plăţii unei datorii prescrise (art. 1554 C. civ. Q.),
precum şi regula quae temporalia... (art. 2882 C. civ. Q.).155

15 în acest sens, E. Vidrascu, op. cit., p. 31.


25 A se vedea P. A. Fenet, op. cit., p. 549-611.
154 A se vedea şi Cass. 1e civ., 5 mars 1957, Dalloz 1957.331, RTD civ. 1957, 720, obs. Hébraud. Cet arrêt a

décidé que la prescription a «pour effet d'éteindre par son expiration le droit et l’action du crédirentier». V. aussi Cass.
Ve civ. 3 mai 1983, Bull. civ. I,nr. 137; Ph. Malaurie, L. Aynès, op.cit., p.493; E. Vidrascu, op. cit., p. 53 şi urm,
45 Gri Remiliard, op. cit., p. 1834 («La prescription est un moyen d'éteindre un droit par non-usage, mais elle est

aussi un moyen d'opposer une fin de non recevoir à une action. Lorsque la prescription emporte seulement
l'extinction de l’action dont disposait le créancier pour obtenir paiement, l’obligation de payer subsiste comme
obligation naturelle; mais si le debiteur l'exécute volontairement, il ne dispose alors d'aucune action en répétition de
l’indû.»). Prin fine de neprimire se înţelege un mijloc de apărare destinat a face să se declare inadmisibilă o cerere în
justiţie fără ca instanţa să aprecieze asupra temeiniciei acesteia, adică, cu alte cuvinte, fără a mai analiza fondul
dreptului dedus judecăţii.
55 E. Vidrascu, op. cit., p. 56.
65 Ibidem, p. 59.
7> Ibidem, p. 60-61 ; Gil. Remiliard, op. cit., 1.1, p. 559.
155> Art. 1554, C. civ. Q. prevede că: „Tout paiement suppose une obligation: ce qui a été payé sans qu'il existe

une obligation este sujet à répétition.


La répétition n'est cependant pas admise à l’égard des obligations naturelles qui ont été volontairement
acquittées."
In ce priveşte art. 2882 C. civ. Q., acesta dispune următoarele: „Même si le délai pour s’en prévaloir par action
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 67

După părerea noastră, această teză se loveşte însă de câteva obiecţii de principiu, greu de
trecut, ¡ntr-adevăr, a spune că prescripţia vizează în acelaşi timp dreptul subiectiv şi acţiunea
civilă, fără a o defini pe aceasta din urmă, însemnează, practic, să ne întoarcem la vechea
concepţie, în prezent depăşită, după care dreptul subiectiv şi acţiunea civilă sunt unul şi acelaşi
lucru, cu atât mai mult cu cât există în mod necontestat ab origine, drepturi lipsite de acţiune,
respectiv acţiuni care nu au ca obiect apărarea unui drept preexistent.
în al doilea rând, ce diferenţă este între concepţia tradiţională potrivit căreia regula quae
temporalia... şi validitatea unei plăţi prescrise sunt explicate prin supravieţuirea unei obligaţii
naturale şi teza conform căreia prin efectul legii se naşte o obligaţie nouă, imperfectă? Nici una, în
principiu, cu excepţia, poate, a aceleia că, fiind vorba de o obligaţie naturală creată de legiuitor
(precizăm că nici un text de lege nu prevede expres acest lucru, art. 1554 C. civ. Q. vorbind de
„obligations naturelles” în general), pentru considerente de echitate, în folosul creditorului
«prescris», lasă descoperită chestiunea dacă plata făcută de debitor este un act cu titlu oneros
sau un act de liberalitate?
în al treilea rând, dacă este vorba de o obligaţie nouă, chiar imperfectă, care este raţiunea
reglementării renunţării la prescripţia dobândită (art. 2878 C. civ. Q.) şi cum se împacă stingerea
de plin drept a dreptului subiectiv şi a acţiunii cu prevederea că prescripţia poate fi invocată numai
de către cel interesat (art. 2883 C. civ. Q.)?
în sfârşit, dacă prescripţia stinge dreptul subiectiv, cum mai este posibilă regula quae
temporalia..., admisă în mod expres de art. 2882 C. civ. Q? Ce mai ocroteşte această regulă?
Toate ageste_rezerve sau întrebări ne fac să ne întrebăm de acurateţea tezei potrivit căreia în
dreptul civil québécois (ca şi în dreptul francez), prescripţia extinctivă ar stinge atât dreptul
subiectiv, cât şi acţiunea.

24. Concluzii. Dacă la origine, în dreptul roman, prescripţia, apărută în contextul unui drept
procedural (formalist), a fost o instituţie de procedură, strâns legată de acţiunea a cărei condiţie
de existenţă era, în evul mediu, o dată cu naşterea dreptului subiectiv, prescripţia este concepută
ca o instituţie tot mai mult ataşată de fondul dreptului. Codul Napoleon de la 1804 surprinde, se
pare, tocmai această trecere a prescripţiei extinctive de pe terenul procesual pe cel material,
trecere care însă nu era încă desăvârşită. Drept dovadă sunt numeroasele texte care vorbesc fie
de stingerea prin prescripţie a obligaţiilor, fie de prescripţia acţiunilor. în dreptul modern, procesul
de desprindere a prescripţiei de instituţiile dreptului procesual a continuat, fapt ce s-a reflectat şi
pe plan legislativ (de exemplu, Codul civil italian). Cu toate acestea, fundamentul, şi, mai ales,
mecanismul prescripţiei extinctive în dreptul civil comparat nu este pe deplin lămurit, această
instituţie continuă şi astăzi să facă obiectul unor ample analize doctrínale cu intenţia manifestă de
a îndepărta cât mai mult din obscurităţile care mai dăinuie încă în această materie. însă dincolo de
disputele doctrínale care, se pare. nu reuşesc să ţină cont de toate aspectele pe care ea le
implică, instituţia prescripţiei extinctive a fost şi este concepută pentru a răspunde nevoilor
practice, construcţiile teoretice sistematice trebuind astfel să cedeze în favoarea celor
pragmatice.1*

directe est expiré, le moyen qui tend à repousser une action peuttoujours être invoqué, à la condition qu’il ait pu
constituer un moyen de défence valable à l'action, au moment où il pouvait encore fonder une action directe.
Ce moyen s’il este reçu, ne fait pas revivre l’action direct prescrite."
68 Prescripţia extinctivă

§ 2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de alte instituţii de


drept civil
A. NOŢIUNI GENERALE
25. Precizări prealabile. în dreptul civil curgerea timpului 156 157 ) a avut şi are multiple
semnificaţii fiind una din coordonatele esenţiale de manifestare a fenomenelor juridice, respectiv
de naştere, modificare şi stingere a situaţiilor juridice, obiective şi subiective care intră în orbita
normelor juridice civile.158) Spre exemplu, unele fapte juridice stricto sensu se produc în timp, în
sensul că sunt localizate în timp: data naşterii, data decesului, data împlinirii vârstei atributive de
capacitate de exerciţiu restrânsă sau deplină, data săvârşirii faptei ilicite, data ivirii cazului de forţă
majoră etc. în cazul anumitor categorii de acte juridice - acte cu executare continuă sau succesivă
- efectele acestora sunt insolubil legate de o anumită perioadă de timp în care ele trebuie să se
îndeplinească şi să se epuizeze (e. g. căsătoria, locaţiunea, contractele de furnizare, renta
viageră). De asemenea, unele drepturi subiective civile sunt prin excelenţă temporale (drepturile
viagere, drepturile afectate de un termen extinctiv etc.), după cum altele trebuie valorificate într-un
anumit interval de timp, sub sancţiunea decăderii sau a prescripţiei. în sfârşit, în materia
drepturilor reale, posesiunea neîntreruptă într-un anumit interval de timp, destul de lung, şi în
condiţiile prevăzute de lege conduce la dobândirea proprietăţii sau a unui alt drept real prin efectul
uzucapiunii (prescripţia achizitivă).

26. Delimitarea prescripţiei extinctive. Cazuri. Prescripţia extinctivă fiind un mod de stingere
a răspunderii civile din cauza neexercitării dreptului material la acţiune în timpul fixat de lege se
aseamănă cu alte instituţii de drept civil, în cadrul cărora efectul extinctiv al împlinirii unui anumit
termen (în sens de interval de timp) este esenţial şi exclusiv: a) prescripţia achizitivă
(uzucapiunea); b) decăderea şi c) termenul extinctiv.
Deoarece între prescripţia extinctivă şi toate cele trei instituţii amintite există asemănări, dar
şi deosebiri importante socotim nu numai utilă, ci şi oportună, chiar necesară, prezentarea, cel
puţin la nivel de principiu, a particularităţilor şi caracteristicilor acestor din urmă instituţii în
comparaţie cu instituţia prescripţiei extinctive.

156
V. şi Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 1242.
157 Cu privire la valenţele în drept ale «timpului juridic», v. I. Deleanu, Determinările timpului juridic-ca
varietatea timpuluisocial-uman, în SUBB nr. 2/1989, p. 10-30.
3> °r'ce r®9u|ă de drept acţionează simultan sub un întreit aspect: a) într-un anumit Interval de timp, de la data intrării

în vigoare şi până la ieşirea din vigoare, prin abrogare (aplicarea în timp a normei civile)-, b) pe un anumit teritoriu
(aplicarea în spaţiu a normei civile); c) asupra anumitor subiecte de drept, determinate generic (aplicarea asupra
persoanelor fizice sau juridice a normei civile). Aceste aspecte fac obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului
civil şi nu intră aici în câmpul nostru de cercetare.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 69

B. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ŞI PRESCRIPŢIA ACHIZITIVĂ


(UZUCAPIUNEA)
27. Uzucapiunea - mod de dobândire a drepturilor reale, a) Noţiune şi reglementare.
Uzucapiunea (sau prescripţia achizitivă) este acel mod de dobândire a proprietăţii sau a altui
drept real asupra unui anumit lucru prin posedarea lui neîntreruptă în tot timpul fixat de lege.
în dreptul nostru se cunosc două categorii de reglementări: una se găseşte în Codul civil,
Cartea III, Titlul XX (Despre prescripţie), unde uzucapiunea este neinspirat 1' reglementată laolaltă
cu prescripţia liberatorie (extinctivă), deşi aceste două instituţii juridice nu se confundă (art.
1837-1911); alta se află în Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare
la cărţile funciare (art. 27-29). Din această cauză prescripţia achizitivă, reglementată de Codul
civil, are incidenţă doar în regiunile în care funcţionează sistemul de publicitate imobiliară bazat
pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni, fiind în prezent întâlnită destul de frecvent în practica
judiciară şi continuând să rămână dovada absolută (inatacabilă) a dreptului de proprietate.
Dimpotrivă, în regiunile de carte funciară rolul uzucapiunii este mult mai redus, fiind un mod
excepţional de dobândire a proprietăţii, întrucât aici dreptul de proprietate se dobândeşte, în
regulă generală, numai prin intabulare, adică prin înscriere în cartea funciară.

b) Uzucapiunea în sistemul Codului civil român (1865). Codul civil reglementează două
feluri de uzucapiune: a) uzucapiunea lungă de 30 de ani (art. 1890) şi b) uzucapiunea de 10 până
la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895).159 160'
Pentru a opera uzucapiuneaeste necesară însă întrunirea mai multor condiţii (obiective şi
subiective) după cum este vorba de prescripţia achizitivă de 30 de ani sau cea prescurtată de
10-20 de ani. Astfel, uzucapiunea de 30 de ani, sau, de 10-20 de ani, presupun întrunirea
următoarelor condiţii comune:

ri Reunirea în cadrul aceluiaşi titlu a celor două forme ale prescripţiei - uzucapiunea şi prescripţia extinctivă -afost,
în general, criticată sau, cel puţin, primită cu serioase rezerve în doctrina de specialitate, deoarece dincolo'de scopul
şi funcţiile lor comune, cele două prescripţii sunt şi rămân instituţii diferite. De aceea codurile civile moderne s-au
orientat în general spre reglementarea deosebită a uzucapiunii (laolaltă cu materia bunurilor) si a prescripţiei
extinctive (în materia obligaţiilor). Cf. Codul civil german (1900), Codul civil elveţian (1907) şi Codul fédérai elveţian al
obligaţiilor (1911), Codul civil italian (1942). La noi, Codul civil Carol al ll-iea (1940) a îmbrăţişat aceeaşi soluţie (cf.
Proiectul Codului civil al RSR din 1971, precum şi Proiectul Legii de modificare şi completare a Codului civil, a
Codului de procedură civilă, a Legii nr. 71/1996 şi a altor acte normative conexe din 2000, în Supliment Juridica nr. 11
-12/2000).
160> Pentru dezvoltări în dreptul nostru, v., de exemplu: G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturile reale\

Bucureşti, 1974, p. 115-141 ; Tr. ionascu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în Republica Socialistă
România ', Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 174-184; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, TUB,
p. 275-287; I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 250-263; L.
Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ed. revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 228-234; Ana Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex!
Bucureşti, 1999, p. 93-220; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p.
320-335;
Cu privire la uzucapiune în sistemul Codului Napoleon, v. de exemplu: Bigot-Préameneau, în Fenet, op. cit., p.
375 şi urm.; G. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, op. cit., p. 15 şi urm.; M. Planiol, Traité élémentaire de droit
civile,!. 1,12e éd.;aveclacollab. de G. Ripert, LGDJ, Paris, 1937, p. 919-942; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons
de droit civil, t. Il, Éd. Montchrestien, Paris, 1956, p. 1155-1179; J. Carbonnier, Droit civil, t. 3, Les biens, 6e éd.,
PUF, Paris, 1969, p. 215-230; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 5e éd., Dalloz, Paris, 1998, p. 311-333;
Pentru o tentativă originală de fundamentare a unei teorii unitare a prescripţiei, care ar fi în toate cazurile
achizitivă, v. Fr. Zénati, Stéphanie Fournier, Essai d'une théorie unitaire de la prescription, RTD civ. 1996, p. 339 şi
urm. (O asemenea teorie este inaplicabilă în dreptul nostru, deoarece prescripţia extinctivă este în prezent,
reglementată diferit şi separat după apariţia D. nr. 167/1958).
70 Prescripţia extinctivă

1°să existe o posesiune utilă; neviciată, adică continuă, paşnică, publică (art. 1847-şi urm.
C. civ.) şi, de asemenea, neechivocă;
2° posesiunea să fie exercitată neîntrerupt!n tot timpul fixat de lege, respectiv de 30 de ani
sau de 10-20 de ani, după cum suntem în prezenţa uzucapiunii lungi ori prescriptate; 161'
3° împlinirea prescripţiei (deci uzucapiunea) să fie invocată de posesor, fie pe cale de
acţiune, fie pe cale de excepţiune (art. 1841 C. civ.); acestea trei condiţii sunt generale, fiind
aplicabile în ambele cazuri (uzucapiunea lungă şi cea prescurtată). în cazul uzucapiunii de 10-20
de ani (art. 1895 C, civ.) se mai cere a fi întrunite, suplimentar, încă două condiţii specialeş i
anume:
4° să existe o justă cauză sau un just titlu (art. 1897 C. civ.); justa cauză este orice titlu
translativ de proprietate, precum şi vânzarea, schimbul, donaţia etc.;
5° posesorul să fie de bună-credinţă (art. 1898 C. civ.); buna-credinţă este credinţa
posesorului că acela de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i
putea transmite proprietatea, fiind suficient să existe la data intrării în posesiunea imobilului (iar nu
şi pe întreaga durată a curgerii termenului de prescripţie).

c) Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciarei După cum am menţionat deja, în regiunile de


carte funciară alipite în 1918 la trupul ţării (Transilvania, Banat, Crişana, Satu-Mare, Maramureş şi
Sudul Bucovinei), uzucapiunea a avut şi are o aplicaţie excepţională în condiţiile art. 27 şi 28 din
Decretul-lege nr. 115/1938.3> într-adevăr:
- art. 27: „în cazul în care s-au înscris, fără cauză legitimă, drepturile reale, care pot fi
dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului |e-a
posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani" (s. n.); o asemenea „uzucapiune” are ca
efect ştergerea viciilor titlului de dobândire, consolidând starea de aparenţă creată prin înscrierea
făcută în cartea funciară pe baza unui titlu nevalabil1’;

161
Cauzele de întrerupere şi suspendare a cursului prescripţiei achizitive sunt cele prevăzute de Codul civil
(art. 1863 şi urm.), iar cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958 care sunt aplicabile doar prescripţiei extinctive. In acest
sens, v. şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 278, nota 1; G. Boroi, op. cit., p. 294, nota 1. Contra, v„ de ex.: Tr! lonaşcu, S.
Brădeanu. op. cit., p. 181; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 283-284; I. P. Filipescu, op. cit. p. 259-260; Ana Boar,
op. cit., p. 150 şi urm.
Cu privire la chestiunea dacă prin efectul Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 s-a întrerupt (suprimat) ori nu cursul
prescripţiei achizitive în toată perioada activităţii acestor legi (1974-1989), v., pe larg, M. Nicolae, Efectele Legilor nr.
58/1974 şi nr. 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţia achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, p. 45-52,
precum şi lucrările acolo citate.
?)
Cu privire la regimul de carte funciară în sistemul D.L. nr. 115/1938, v., pe larg, M. Nicolae, Publicitatea
imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 128-185.
3|
Pentru amănunte, v., de exemplu: S. Brădeanu, Problema dobândirii dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale prin uzucapiune în lumina dreptului socialist, în LP nr. 12/1956, p. 1448-1459; A, Stîngu (I); T. Csiha
(II); S. Brădeanu (III), in legătură cu dobândirea drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în regimul de carte
funciară, în RRD rir. 3/1968, p. 67-77; Tr. lonaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 184-185; D. Andrei, R. Petrescu, Examen
teoretic al practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune, în RRD nr. 11/1984, p. 53-54; D. Chirica,
Uzucapiunea în practica instanţelor de judecată, în SCJ nr. 1/1986, p. 62-65; P. Demriny, Legea căiţilor funciare
nr. 115/1938 comentată şi adnotată, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca 1995, p. 44-51; Andreea-Annamaria Ţuluş, în
legătură cu uzucapiunea extratabulară, în Dreptul nr. 7/1995, p. 25-28; P! Perju, Discuţii asupra unor probleme
controversate de drept procesual civil şi de drept civil, în Dreptul'nr. 10-11/1995, p. 63-68; I. Adam,
Reglementarea dobândirii drepturilor reale ¡mobiliare piin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în
timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 63-68; Ana Boar, Efectul creator al posesiunii în sistemul de publicitate al
cărţilor funciare, în Dreptul nr. 1/1996, p. 68-83; idem, op. cit., supra, p. 227-257.
Pentru aplicaţii practice, v„ de ex.: Plen TS, dec. îndr. nr. 15/1966, în RRD nr. 1/1967, p. 101-102; TS, col! civ.,
dec. nr. 542/1968, în RRD nr. 8/1968, p. 171; CSJ, s. civ., dec. nr. 615/1994, în Dreptul nr. 5/1995, p. 89; idem, dec.
nr. 1264/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 96 si în But. jur. 1993, p. 21-24; C. Ap. Cluj-Napoca s civ dec. nr. 1838/2001,
în PR nr. 1/2002, III, 52, p. 162-164.
î

Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 71

- art. 28; „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de 20 de ani, după
moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat.
De asemenea, va putea cere înscrierea dreptului său, cel ce a posedat un bun mişcător, în
condiţiunile legii, timp de20 de ani, socotiţi de la înscriereaîn cartea funciară a declaraţiunii de
renunţare la proprietate” (s. n.).
Posesi unea cerută de lege pentru a uzucapa trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca şi
cele ale uzucapiunii de drept comun (art. 1847 şi urm. C. civ.). De asemenea, potrivit art. 29 al
Decretului-Lege nr. 115/1938, „regulile privitoare la prescripţiune (prevăzute în Codul civil - p. n.)
se vor aplica prin asemănare la socotirea termenului de uzucapiune, precum şi la întreruperea şl
suspendarea ei”.
Precizămcă, în prezent, regimul de publicitate prin registrele detranscripţiuni şi inscripţiuni şi
cel prin vechile cărţi funciare au fost înlocuite cu un nou şi unic regim de publicitate imobiliară
bazat tot pe cartea funciară (Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare). Regimul
actual de carte funciară nu se confundă cu cel anterior162 163’, iar cât priveşte uzucapiunea, el nu
mai consacră cazurile speciale prevăzute de Decretul-Lege nr. 115/ 1938, ceea ce însemnează
că va fl aplicabilă pe întreg teritoriul ţării uzucapiunea de drept comună reglementată de Codul
civil. 164 ’ Cu toate acestea, având în vedere principiile de carte funciară-în special principiul
publicităţii integrale a cărţii funciare, principiul relativităţii şi principii»il publicităţii materiale a.cărţii
funciare165’ - uzucapiunea prescurtată bazată pe just titlu (provenind de la o altă persoană decât
titularul de carte funciară) şi bună-credinţă este greu, dacă nu aproape imposibil de conceput în
sistemul cărţilor funciare, deoarece, pe de o parte, dacă justul titlu ar proveni de la o terţă
persoană neînscrisă în carta funciară, buna-credinţă a uzucapiunii este prin ipoteză exclusă, iar
dacă ar proveni de la titularul de carte funciară înscris fără drept sau în temeiul unui titlu nul ori
anulabil, terţul dobânditor de bună-credinţă cu titlu oneros sau gratuit, pe de altă parte, se va
putea prevala de dispoziţiile art. 37 alin. 2 sau art. 38 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, după caz,
pentru a paraliza efectele oricărei acţiuni în rectificare a cuprinsului cărţii funciare 166’, nefiind
nevoie de a apela la dispoziţiile art. 1895 C. civ.
28. Comparaţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă.1) a) Asemănări.
Principalele asemănări între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă sunt următoarele:
— ambele sunt instituţii de drept civil;
-ambele au caracter sancţionator pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi;
_ —dispoziţiile art. 1838,1840,1844 şi 1845 C.civ, sunt aplicabile atât prescripţiei achizitive,
cât şi celei extinctive167 168»; este vorba de spre regulile de stabilire a drepturilor cărora li se aplică

162)în acest sens, v. TS, s. civ., dec. nr. 493/1968 în CD 1968, p. 71; idem, dec. nr. 1305/1972, în Repertoriu II,

p. 113; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 136/1988, în RRD nr. 11/1988, p. 70.
163> V., pe larg, M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, cit. supra, p. 193 şi urm.
164> V., pe larg, M. Nicolae, Uzucapiunea in sistemul noilor cărţi funciare, în SUBB nr. 1/2003, p. 56-68.
4) Cu privire la aceste principii, v. M. Nicolae, op. cit., p. 300 şi urm.

166> Reamintim că, potrivit art. 37 din L. nr. 7/1996: „Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului

material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă.


Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în
rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor de
înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris mai înainte.”
De asemenea, conform art. 38: „Acţiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, îşi va produce
efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu
oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Termenul va fi de 3 ani socotiţi de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere”.
Pentru unele consideraţii asupra acestor dispoziţii legale, v. infra, nr. 274.
” V- asupra acestei chestiuni, şi Gh. Beleiu, op. cit., p. 238-239; P. Cosmovici, op. cit. (1996), p. 167.
72 Prescripţia extinctivă

prescripţia şi cele care scapă de la incidenţa acesteia, de cele de a determina sfera celor care pot
opune prescripţia şi a celor care se pot prevala de aceasta, si în sfârşit, de regimul renunţării la
prescripţie;
— ambele presupun inactivitatea titularilor drepturilor subiective prelungită într-un anumit
interval de timp;
— cele două prescripţii sunt guvernate în general după aceleaşi reguli în ce priveşte
cauzele de întrerupere civilă (art. 1865-1873 C. civ.; art. 16-17 din D. nr. 167/1958) şi cele de
suspendare (art. 1874, 1881,1882 C. civ.; art. 14-15 D. nr. 167/1958);
-calculul termenului se face, de asemenea, după aceleaşi reguli (art. 1887-1889 C civ.);
— în sfârşit, prescripţia, fie achizitivă, fie extinctivă nu constituie, cât timp nu este împlinită,
un aşa-zis „drept câştigat din punctul de vedere al principiilor care guvernează dreptul civil
tranzitoriu (intertemporal), suferind, aşadar, acţiunea imediată a legii civile noi; în alţi termeni, o
lege nouă, poate, fără a fi socotită retroactivă, să modifice regulile unei prescripţii în curs sau chiar
s-o suprime.169)

b) Deosebiri. în afară de asemănări, există însă şi deosebiri profunde între cele două
instituţii, care fac din cele două instituţii distincte şi autonome. Astfel:
-ca sediu al materiei, prescripţia extinctivă este reglementată în principal de Decretul nr.
167/1958, care reprezintă legea-cadru, pe când uzucapiunea este reglementată în Codul civil;
— prescripţia achizitivă are în mod esenţial ca bază posesiunea; prescripţia extinctivă, în
afara unor cazuri particulare, cum este ipoteza prescripţiei ipotecilor şi a celei a petiţiei de
ereditate, nu presupune nici o posesiune;
— ca domeniu, prescripţia extinctivă are o sferă de aplicare mult mai largă decât a
uzucapiunii. aceasta din urmă nu poate să ducă decât la dobândirea proprietăţii sau a altor
drepturi reale’1', prescripţia extinctivă se aplică dreptului la acţiune privitoare la creanţe, la
diepturile reale, altele decât proprietatea, si chiar la unele drepturi personal nepatrimoniale (e. g.,
dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei);
— termenele de prescripţie extinctivă sunt, în general, mai scurte si mai multe (3 ani, 2 ani,
1 an, 6 luni etc.), pe când cele de prescripţie achizitivă sunt mai lungi si mai puţine (30 de ani,
10-20 de ani);

Cu privire la distincţia dintre prescripţia achizitivă si prescripţia extinctivă in sistemul Codului civil v pe larg, G.
Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. dt„ p. 26-27. Cf. Ph. Jestaz, Prescription et possession en droit français des
biens, Dalloz, 1984, Chronique 4.
168 Asupra corelaţiei D. nr. 167/1958 cu dispoziţiile Codului civil, v. infra, nr. 59.
3>
Asupra acestei chestiuni, v. infra, nr, 64 şi urm.
■' Mai mult, prescripţia achizitivă nu se apiică la orice drept real, deoarece scapă acţiunii ei dreptul de ipotecă şi
servituţiile necontinue sau neaparente (cf. G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 27).
Capitolul INoţiunea prescripţiei extinctive 73

- pe lângă unele reguli comune, flecare prescripţie are reguli proprii de suspendare şi
întrerupere (art. 1874-1876; 1864C. civ.; art. 13-15 din D. nr. 167/1958);
- ca efect principal, dacă prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, prescripţia
achizitivă conduce la dobândirea unui drept real principal1';
- prescripţia achizitivă poate să fie sursa unei acţiuni sau a unei excepţii în profitul celui care
a prescris (uzucapantul); astfel, prescripţia câştigată relativ la un Imobil permite acestuia fie de a
exercita o acţiune în revendicare contra terţului deţinător, chiar fostul proprietar, dacă a pierdut
posesiunea, fie dacă se află în stăpânirea lui, de a opune o excepţie peremptorie (dirimantă),
fundată pe uzucapiune, contra acţiunii în revendicare pe care fostul proprietar ar introduce-o
contra lui. Dimpotrivă, prescripţia extinctivă, nefiind decât un mijloc de a respinge o acţiune, nu va
da, în principiu, naştere decât la o excepţiune (apărare de fond). 170 171 172'

C. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ŞI DECĂDEREA


29. Decăderea - instituţie de drept civil, a) Definiţie. Decăderea este acea sancţiune de
drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege sau de
părţN, termen cunoscut sub numele de termen prefix, 173 ' de decădere sau forcluziune.
„Sancţiunea” decăderii pentru nerespectarea termenului de decădere (forcluziune) în care trebuie
exercitat un drept subiectiv civil operează independent de culpa titularului său.
b) Aplicaţii. Dintre termenele de decădere, calificate ca atare de lege, jurisprudenţă sau
doctrină putem cita următoarele:
-termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C. civ.). 1>;
-termenul de 1 lună pentru oferta de purgă a imobilului privat de sarcini reale şi cel de 40 de zile

1) în doctrină este controversată chestiunea caracterului originar sau derivat al uzucaplunil ca mod de
dobândire a unui drept real. Abordând această problemă Matei Cantacuzino arăta următoarele: «Prescripţia
achizitivă de 30 de ani, independentă de orice condiţie de titlu translativ şi de bună-credinţă constituie, ca şi
ocupaţiuneaîn materie mobiliară, un mod originarele dobândire a dreptului, nu în înţelesul că dreptul dobândit nu era
anterior cuprins în patrimoniul altuia, ci, în înţelesul că dreptul dobândindu-se neatârnaţ de vreun raport translativ
determinat si prin singurul efect al posesiunii, se dobândeşte astfel cum el s-a manifestat prin posesiune (..quantum
posedatum, tantum praescriptum’) şi prin urmare liber de sarcinile din trecut altele decât acele care s-au
recunoscut prin felul posesiunii.» (Curs de drept civil, ed. a ll-a, Ed. Ramuri, Craiova, f.a.,p. 147-148).
2) v., în acest sens, G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 27. V., totuşi, intra. nr. 384.
172> în sensul că părţile pot stabili prin act juridic un termen de decădere, v. Lina Bigliazzi Geri ed altri, op. cit., 1.1.1,

p. 409-410. Soluţiaîn dreptul italian se bazează pe dispoziţiile exprese ale art. 2965 C. civ. it. privind
validitatea pactelor prin care se instituie termene contractuale de decădere.
173
) Prefix provine din limba franceză: préfixe pre (avant) + fixer = fixer avant (a fixa, a stabili dinainte). Totuşi,
cum orice termen este «fixat dinainte», expresia „termen prefix ascunde, pe bună dreptate, o tautologie (M.
Vasseur, op. cit., p. 442). Din punctul de vedere terminologic, M. Vasseur arată că expresia «termen de
forcluziune» („délai de forclusion") este preferabilă, inclusiv aceluia de «termen de decădere» („délai de
déchéance”), deoarece „la notion de déchéance est très compréhensives; à côté, en effet, d'hypotèses de
déchéance par omission, du fait de l'expiration d’un délai, existent des hypothèses de
déchéance par commission qui sont étrangères à l'expiration d'un délai (ibidem, p. 442, nota 6).
Pentru o abordare de ansamblu a decăderii, privită ca stingerea cu titlu de sancţiune legală sau
convenţională a unui drept subiectiv civil din cauza exercitării sau neeexercitării lui culpabile de către
titularul său, v. Salle de la Marnierre, La déchéance comme mode d’extinction d’un droit (essai de
terminologie juridique), în RTD
civ. 1933, p. 1037-1113. . .x ,.
Precizăm că în dreptul civil termenul de decădere este întâlnit şi în alte accepţiuni: a) decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti; b) decăderea din beneficiul de inventar; c) decăderea din beneficiul unui termen suspensiv
etc. Nici una din aceste accepţiuni ale conceptului de decădere -sancţiune de drept civil lato sensu - nu este însă
avută aici în vedere, motiv pentru care ne limităm acum doar la semnalarea lor.
74 Prescripţia extinctivă

pentru licitaţie şi supraofertă, prevăzute de art. 1804 şi 1806 C. civ.;


- termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 C. civ. („Cu toate acestea, cel ce a pierdut
sau cel căruia i s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut
sau când i s-a furat, de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l
are’’); această soluţie, îmbrăţişată de majoritatea doctrinei este cel puţin discutabilă 174 175';
-termenul de 45 de zile pentru exercitarea dreptului de preempţiune la vânzarea terenurilor
agricole din extravilan, prevăzut de art. 7 din L. nr. 54/1998176>;
-termenul de 60 de zile pentru exercitarea de către fostul proprietar a dreptului prioritar la
dobândirea imobilului expropriat (art. 37 din L. nr. 33/1994 pentru exproprierea pentru cauză de
utilitate publică).

c) Regim juridic. De lege lata, nu există o reglementare generală sau, cel puţin la nivel de
principiu, a termenelor de decădere177) în dreptul civil român.178) Spre deosebire de termenele de
prescripţie extinctivă, termenele de decădere sunt în primul rând considerate, atât în doctrină cât
şi în practică, ca termene riguroase, de drept strict, nesusceptibile de suspendare,
întrerupere179) sau repunere în termen. Cu toate acestea, în practică, mai ales în doctrina şi
jurisprudenţă franceză71, se admit unele temperamente la aceste reguli, statuându-se că şi

'>V., în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a lll-a actualizată şi completată, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 166.
175
> Natura juridică a termenului de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 C. civ. este intr-adevăr controversată (v.
pentru discuţii, G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 556; C. Stătescu, C. Bîrsan. op. cit., 1988, p. 206-207;
Fl. Mazeud, L Mazeud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. Il, vol. 2, Biens. Droit de propriété et ses
démembrements, 8° éd. par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1994, p. 292-293, nr. 1553 şi p. 301 -303).
3) Potrivit art. 7 titularii dreptului de preempţiune, prevăzuţi la art. 5 (coproprietarii, vecinii şi arendaşii), trebuie să

se pronunţe în scris asupra exercitării acesteia. în termen de 45 de zile de la data afişării la primărie, a ofertei de
vânzare, în care se va arăta şi preţul oferit. Dacă în termenul amintit nici unul dintre preemptori nu şi-a manifestat
voinţa de a cumpăra terenul, acesta se vinde liber (art. 10 din L. nr. 54/1998).
41 Alte legislaţii străine, precum Codul civil italian, reglementează şi decăderea, ultimul capitol al acestui cod

ocupându-se de regulile aplicabile acesteia (art. 2264-2269). ¡n dreptul italian, termenul «decadenza» (decădere)
corespunde termenului de „forcluziune" din dreptul francez şi de „decădere" din dreptul român; pentru termenul
francez de „decădere" (déchéance) în italiană există termenul «praeclusione» (cf. Nuovo Digesto italiano, v°.
Praeclusione, apud M. Vasseur, op. cit., p. 443, nota 3); v., pentru amănunte, Lina Bigliazzi Gerri ed altri, op. cit.,
1.1.1, p. 406-412; F. Roselli. La decadenza, in „Trattato di diritto privato (diretto da P. Rescigno)", voi. 20., „T utela
dei diritti", t. secondo, UTET, Torino, 1985, p. 477.
5) Totuşi. în alte ramuri de drept, precum dreptul procesual civil (art. 103 C. pr. civ.) sau dreptul procesual penal

(art. 185 C. pr. pen.), decăderea este reglementată în mod expres, ca sancţiune procedurală pentru neefectuarea
unor acte de procedură în termenele imperative fixate de lege sau de instanţă. Prin urmare, nu trebuie confundată
decăderea - instituţie de drept civil -cu decăderea întâlnită în alte ramuri ale dreptului românesc (pentru diferenţierea
decăderii de drept civil faţă de decăderea de drept procesual civil, v. V. M. Ciobanu. Nota II la dec. civ. nr.
94/S/1985aTJ laşi, în RRD nr. 8/1986. p. 51-53).
179> Cu privire la întrerupere, v. totuşi intra, nr. 30.
71V., pentru amănunte şi trimiteri jurisprudenţiale: M. Vasseur, op. cit., p. 456-472 (cu menţiunea că pentru acest

autor termenele de forcluziune sunt „des délais de procédure dont l’observation est une condition de validité d’un acte
ou de recevabilité d’une demande en justice, sanctionnée par une fin de non-recevoir", ibidem, p. 456): J.
Carbonnier, op. cit., RTD civ. 1952, p. 178-179; L. Josserand, op. cit, p. 528-529;
I

Capitolul I, Noţiunea prescripţiei extinctive 75

termenele de forcluziune sunt supuse regulilor «actioni non natae» şi «contra non valentem
agere»1*, aplicabile prin asemănare180 181 182*.
în al doilea rând, decăderea operează de plin drept, iar nu la cererea celui interesat, nefiind
incidenţă nici regula quae temporalia....
în sfârşit, când interesează ordinea publică, termenele de decădere nu sunt susceptibile de
nici o renunţare şi pot să fie invocate şi din oficiu de către instanţă.
De lege ferenda se impune necesitatea unei reglementări, cel puţin la nivel de principiu, şi a
termenelor de decădere (forcluziune).183*

Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 491 ; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 1220-1221; B. Starck, H.
Roland, L. Boyer, op. cit., p. 123-126 (cf. Aubry et Rau, op. cit., p. 532-538; Guillouard op. cit., vol. I, p. 44-50).
Pentru discuţii în dreptul italian, v. îndeosebi Fr. Santoro Passarelli, Prescrizione e decadenza (A proposito
dell’art. 1531 codciv.), in „Rivista di diritto civile", 1926, p. 556-579. Noul Cod civil italian (1942) conţine o
reglementare generală şi a termenelor de decădere (art. 2964-2969), fără a indica însă un criteriu material ori formal
pentru diferenţierea lor faţă de termenele de prescripţie în cazurile în care din lege sau din contract nu rezultă cu
certitudine dacă un drept este supus decăderii (ori prescripţiei extinctive). Cu privire la distincţia ontologică dintre
decădere şi prescripţia extinctivă, inclusiv la criteriile propuse, în dreptul civil italian actual, v. F. Roselll, op. cit., p.
480-485. După ce trece în revistă principalele criterii propuse-criteriul teleologic substanţial, bazat pe finalitatea
politică a celor două instituţii, criteriul teleologic formal, fundat pe distincţia eficacităţii juridice a celor două instituţii şi
criteriul fundat pe diversitatea situaţiilor juridice subiective la care se referă cele două instituţii - autorul consideră
că, în practică, criteriul interpretativ principal rămâne acela al calificării legale, iar, în lipsă, necesitatea de a lua în
considerare finalitatea termenului, criteriile pur formale (durata termenului, urgenţa, caracterul excepţional al dreptului
etc.) fiind mult mai imprecise şi, deci, îndoielnice.
181 J. Carbonnier, referindu-se la posibilitatea recurgerii la maxima „Contra non valentum agere...", nu s-a
abţinut să nu remarce în nota sa, atât de originală, că «tribunalele, după ce au afirmat principiul că termenului prefix îi
reprjgnă orice prelungire, şi-au rezervat totuşi ca supapă de siguranţă -în anumite cazuri cel puţin, dar nu în toate -
posibilitatea unui recurs la maxima „ Contra non valentum agere.. ceea ce nu este în mod juridic de nerespins (forţa
majoră nu anihilează ea toate regulile şi nu autorizează ea să se redeschidă chiar şi termene de procedură?)...»
(ibidem, p. 178-179).
182 în dreptul civil român, în lipsa unui text de principiu, socotim că trebuie aplicate prin analogie dispoziţiile art.
103 C. pr, civ. potrivit cărora: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în
termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune alt fel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15zile de la încetarea împiedicării; în
acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării." (s.n.). Cf. M. Nicolae, Reconstituirea actuală a dreptului de
proprietate asupra unor categorii de terenuri în temeiul Legii nr. 18/1991, modificată şi republicată, în Dreptul
nr. 5/1998, p. 22.
3> V. Proiectul de modificare a Codului civil (art. 1885-1888), privind regimul general al termenelor de decădere (în

Supliment Juridica nr. 11-12/2000), care omite chestiunea termenelor de decădere convenţionale (cf. art. 2965 C. civ.
it. ,,«E nullo il pato con cui si stablliscono termini di decadenza che rendono eccessivamente difficile a una delle parti
l'eserclzio del diritto»), în schimb, Proiectul rezolvă o chestiune extrem de delicată: cazul în care legea nu califică în
mod expres un termen ca fiind de prescripţie sau de decădere, ceea ce se întâmplă frecvent în practică. Potrivit
art. 1886 Proiect: „Dacă din lege nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt
aplicabile regulile de la prescripţid' (s.n.).
De altfel, este de observat, aşa cum s-a remarcat de multe ori în doctrină şi s-a constatat adeseori în practică, că,
în absenţa unei calificări legale - lucru cât se poate de frecvent, dar şi normal având în vedere faptul că legiuitorul nu
este preocupat să arate şi natura termenului pe care-l fixează într-un anumit caz -, delimitarea termenelor de
prescripţie faţă de cele de decădere este de multe ori o întreprindere dintre cele mai anevoioase. Aceasta deoarece
nici unul din criteriile avansate de doctrină nu s-a dovedit pe deplin satisfăcător, fiind valabile în anumite cazuri, dar
inaplicabile în altele. Astfel:
a) După unii autori, termenele prefixe sunt, de regulă, termene scurte stabilite pentru a acţiona în justiţie (în
sensul art. 2244 C. civ. fr.; art. 1865 C. civ. rom.), ca o condiţie pusă de legiuitor pentru îndeplinirea unui act
determinat, în general pentru exercitarea unei facultăţi şi au ca scop, nu de a sancţiona neglijenţa celui interesat, ci de
a pune sfârşit în mod rapid şi în orice stare a cauzei, a posibilităţii de a îndeplini un act; aceste
4
713 Prescripţia extinctivă

particularităţi separă termenele prefixe şi de un alt gen de termene, considerate tot termene de decădere, ac°rc^le Pen,ru
îndeplinirea anumitor formalităţi extrajudiciare (de ex. pentru înscrierea unui privilegiu imobiliar) —M. Planiol, G.
Ripert et. J. Radouant, op. dt., p. 738; P. Voirin, A/ofesous Cour de Nancy 17févr 1934 în Oatloz 1934,2,33; cf. Aubry
et Rau. op. cil., p. 334-533, text şi nota 9 (în special); Guillouard, op. cit.. voL I. p. 46-47. Un astfel de cnteriu a fost
privit cu serioase rezerve, fiind practic abandonat, deoarece s-a replicat faptul că termenele de prescripţie extinctivă
sunt şi ele termene adagendum;
b) Pentru alţii criteriul nu trebuie în nici un caz căutat în durata termenului; o diferenţă de grad, cantitativă nu poate
fi şi calitativă în acelaşi timp, cu atât mai mult cu cât există termene prefixe mai lungi decât prescripţii incontestabile.
Din această cauză criteriul trebuie căutat în altă parte: raţiunea, scopul pentru care a fost instituit termenul. Prescripţia
sancţionează neglijenţa titularului dreptului, în timp ce termenele prefixe, «măsuri de poliţie juridică», urmăresc
scopuri de utilitate publică, dea face imposibilă îndeplinirea unui anumit act de exemplu exercitarea unei acţiuni de
stat (L. Josserand, op dl., p. 528-529: A. Colin, H. Capitant et L. J. de la Morandière, op. cit., p. 908-909). Este însă
de observat că aceste scopuri de utilitate publică nu sunt indiferente nici prescripţiei extinctive (quiela nonmoveri),
după cum nici termenelor prefixe nu le este străină ideea de sancţiune, astfel cum atestă însuşi numele de
„decădere";
c) Într-o altă părere, s-a apreciat că ar fi mult mai avantajos de a căuta un criteriu de diferenţiere în natura
obiectului stins, iar nu în natura ca atare a termenului, deoarece în ambele cazuri, este vorba de un efect extinctiv.
Astfel, este prefix acel termen al cărui efect extinctiv poartă numai asupra punerii în valoare judiciară a drepturilor, nu
însă şi asupra drepturilor înseşi: „Alors que la prescription était au prechef une institution de paix sociale qui
fonctionnait dans un intérêt supérieur à celui des parties en présence, la forclusion dont est frappé le titulaire d'un droit
ou d'une prérogative fonctionne - en principe et sous réserve de l'intervention possible de la notion d'ordre public -
dans la dessein de sauvegarder et de protéger les intérêt de la personne à l’encontre de qui ce droit ou cette
prérogative peuvent être exercés, plus largement es interets que représente le bènèficiare de la forcusion (...), ce
souci de protection se révèle en toutes hypothèses de forclusion, alors mêle qu'ils'y même le d’autres considérations.
Ainsi c'est dans l'intérêt du possesseur de bonne foi et pour des raisons du crédit que de législateur a limité le temps
pendant lequel le proprietaire du meuble perdu ou volé pourrait agir en revendication (3 ani, - p. n.)... La forclusion
s'oppose de surcroît a la prescription par ses effets. A la différence de la prescription, elle n'éteint pas directement le
°r°'':,elle ,raPPe seulement d'inefficacité le procédé technique, acte ou action, qui permet de le faire valoir."
, Vasfeur'op-at ' P-451 )• s'a obiectat însă, pe bună dreptate, că şi prescripţia, având în vedere termenii folosiţi de art.
2262 C. civ. fr. (ari. 1890 C. civ. rom.) si după o doctrină foarte acreditată, stinge acţiunile nu ^drepturile (J.
Carbonnier, op. cit. RTD civ. 1952, p. 178; idem: Droit civil. t. 4, Les obligations, cil supra, p.

d) După o altă opinie mai recentă (M. Bandrac, thèse, p. 173 şi urm.): există în ambele cazuri un termen pentru
a acţiona, in timp ce prescripţia pune în cauză, în acelaşi timp, creditorul şi debitorul, sancţionând inacţiunea unuia
şi carenţa altuia, termenul prefix nu interesează decât o singură persoană, pe care legiuitorul o invită să acţioneze.
Acest termen nu depinde decât de ea, fiind legitim ca depăşirea acestuia să antreneze decăderea fără nici oaltă
consideraţie (cf. Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 1220): „La prescription extinctive, - écrit Monique
Bandrac -, s’écarte ainsi radicalement des délais de forclusion. Tandis que la forclusion s'empare a priori d’une
situation de droit (plus précisément d'un acte juridique) qu’elle conditionne en vue de sa réalisation à venir, la
prescription, tout au contraire, vient a posteriori rendre juridique un fait existant et contraire au droit. La forclusion
joue un rôle dynamique, elle tend ă obtenir un effet juridique futur. La prescription, institution statique par
excellence, ne fait rien d'autre que tirer les conséquences d'un effet non obtenu, (ibidem, p. 180). Càt priveşte
criteriul de diferenţiere ca atare dintre termenul de prescripţie si cel de forcluziune, rămâne imprecis şi nesigur şi la
acest autor, care se mărgineşte mai mult la o analiză comparativă, bazată pe considerente filosofice, sociologice şi
de politică legislativă, a celor două categorii de termene, fără a indica criteriul de diferenţiere în cazul când dispoziţia
legală care reglementează un astfel de termen ar fi neclară sau eliptică.
e) în sfârşit, în ce priveşte pe J. Carbonnier, (op. cit., 1952), abordând această chestiune, el a tinut să
remarce că s-ar putea susţine şi o altă teorie: faptul că termenele prefixe au un obiect propriu si anume acţiunile
admise de legiuitor cu titlu excepţional (de ex. acţiunea în revocarea donaţiilor pentru cauză de ingratitudine, care
pune în mişcare o pedeapsă privată; acţiunea în reciziune pentru leziune a vânzării unui imobil), în timp ce
prescripţia ar viza celelalte drepturi, recunoscute oricărei persoane, ¡n alţi termeni, termenele pi efixe sunt stabilite
pentru «jura singularia», în timp ce prescripţia extinctivă pentru «drepturile naturale, cărora le retrage sancţiunea
dreptului pozitiv (ceea ce ar explica supravieţuirea obligaţiei naturale)» {loc. cit. suprci).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 77

30. Comparaţie între prescripţia extinctivă şi decăderea (forcluziunea).1)


a) Asemănări. Principalele asemănări sunt următoarele:
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele presupun termene şi inacţiunea titularului dreptului subiectiv pe tot timpul fixat (j e
|0ge;
- regulile de calcul sunt aceleaşi, indiferent dacă termenul este de prescripţie sau de
decădere;
- regula contra non valentem agere... este aplicabilă fără a deosebi natura termenului de
prescripţie sau decădere; în practică, în dreptul comparat, imposibilitatea de a acţiona trebuie să
prezinte caracteristicile unui caz de forţă majoră, respectiv să îmbrace caracterul unui obstacol
invincibil, independent de persoana care se prevalează (deci obiectiv), indiferent dacă acest
obstacol rezultă dintr-un eveniment exterior sau din culpa ori frauda celui care ar trage vreun
folos din împlinirea prescripţiei sau a termenului de decădere 184 185'; în dreptul nostru, întrucât
forţa majoră este, în prezent, un caz de suspendare a cursului prescripţiei, imposibilitatea de a
acţiona nu trebuie să fie absolută, ci relativă, fiind, după caz, un motiv de repunere în termen 2'
sau de amânare a începutului cursului prescripţiei ori a decăderii;
- ambele au efect extinctiv şi furnizează celui interesat o apărare de fond, iar nu o simplă
excepţie procesuală, apărare care poate fi opusă, de regulă, în orice stare a pricinii, chiar şi în
recurs;

b) Deosebiri. Prescripţia extinctivă se deosebeşte de sancţiunea de decădere sub mai


multe aspecte, dintre care putem reţine aici următoarele:
- pe când prescripţia este o instituţie de ordine publică (cel puţin în reglementarea actuală,
dată de D. nr. i 67/1958), decăderea este o instituţie mixtă, de ordine publică sau privată,
înfuncţtede caracterul normelor care o reglementează;
- după izvorul lor, termenele de prescripţie extinctivă sunt legale (imperative), în timp ce
termenele de decădere pot fi atât legale, cât şi convenţionale;
- termenele de prescripţie sunt susceptibile de suspendare, întrerupere şi repunere în
termen; dimpotrivă, cele de decădere sunt ireversibile, neputând fi suspendate, ci numai
întrerupte (printr-o cerere de chemare în judecată, când este cazul)186 187 188 189'; deşi legea nu
reglementează cursul termenelor de decădere, nu excludem însă ca şi acestor termene să
fie aplicabile prin analogie prevederile art. 103 C. pr. civ., privind repunerea în termen, ori de câte
ori titularul dreptului subiectiv afectat de sancţiunea decăderii a fost împiedicat să acţioneze
printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, chiar dacă aceasta n-ar întruni caracteristicile cazului

După cum se observă, este greu, dacă nu imposibil de decelat un criteriu unic şi sigur de diferenţiere a
termenelor de prescripţie faţă de cele de decădere, astfel încât intervenţia legiuitorului este binevenită, cu condiţia
însă de a reuşi să propună un criteriu suficient de ferm şi în acelaşi timp suficient de general încât să se apiice în
cele mai diverse cazuri. O astfel de sarcină este, prin urmare, foarte dificilă (cf. F. Roselli, op. cit.,
P
'rt8V.Jn acest sens, şi Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 239-240; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 261; M. Vasseur, op. cit.,
p. 456-472; Sallé de la Marnierre, op. cit., p. 1073-1095. Pentru aspecte comparative între termenele de decădere
procesuală şi termenele de prescripţie extinctivă, v., de ex.: V. M. Ciobanu, op. cit., vol. I (1996),
p. 485-487; I. Deleanu, op. c/f„ vol. I (2001), p. 188-189.
2) v„ în acest sens, M. Vasseur, op. cit., p. 467-468, precum şi practica judiciară acolo citata; Salle de la
Marnierre, op. cit., p. 1077-1081.
185> Cu privire la repunerea în termen, v. intra, nr. 351 şi urm.
186> în sensul că dispoziţiile legale privitoare la cauzele de întrerupere sunt de aplicaţie generală, indiferent de

caracterul termenului, v! Guillouard, op. cit., vol. I, p. 49 («si la prescription ne court pas contre celui qui a mis
son droit en mouvement, la déchéance ne peut atteindre non plus celui quia exercé son droit; et, pour savoir
si un droit a été ou non utilement exercé par celui auquel il appartient, on ne peut mieux faire, dans le silence
78 Prescripţia extinctivă

de forţă majoră;
- ca efecte juridice, pe când prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune,
înlăturând răspunderea civilă, decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv; făcând inaplicabilă regula
que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendunr, prin

auxquels la loi attribue ce caractère en matière de prescription..), -Adde Aubiy et Rau, op. cit., p. 536;
Alexandresco, op. cit., 1.15, p. 48. Contra: M. Vasseur, op, cit., p. 458-461, precum si autorii acolo cita« (p' 458, nota
4); Sallédela Marnierre op. cit., p. 1082-1083; Monique Bandrac, thèse, p'. 186-188
Dintre cazurile întreruptive prevăzute de lege - cererea de chemare in judecată şi recunoaşterea dreptului
subiectiv - cea mai delicată este problema recunoaşterii dreptului, care apare ca incompatibilă cu natura şi specificul
termenelor de forcluziune, căci, aplicată acestor termene, recunoaşterea produce uneori efecte mai întinse decât
întreruperea ordinară, iar alteori nu produce nici un efect, intr-adevăr (cf M Vasseur, op. c/'t, p. 460-461):
— dacă termenul este acordat in scopul de a exercita o acţiune in justiţie, recunoaşterea produce mai
multe efecte;în timp ce în mod obişnuit întreruperea nu face decât să reînnoiască termenul, recunoaşterea, când ea
intervine cu ocazia unui termen de decădere, împiedică însăsi sancţiunea decăderii şi aceasta în mod definitiv. De
exemplu, recunoaşterea de către cumpărătorul imobilului a leziunii care afectează vânzarea (art. 1676 C. civ. fr,; art.
1334 C. civ. rom.) înlătură forcluziunea fără ca prin aceasta să constituie şi punctul de plecare a unui nou termen de 2
ani. Dar recunoaşterea produce eventual un efect original, pus în lumină deC. civ. it. (art. 2967), şi anume de a face să
curgă prescripţia de drept comun referitoare la restituirile care decurg din aceasta. Recunoaşterea ajunge să
substituie termenului de forcluziune un termen de prescripţie; o asemenea consecinţă este, aşadar, fără legătură cu
efectele ordinare ale întreruperii prescripţiei (în cazul in care recunoaşterea este inadmisibilă, cum este cazul când în
joc este starea civilă a persoanei recunoaşterea este nulă şi lipsită deci, de orice efect);
-dacă termenul este acordat pentru îndeplinirea unui act, recunoaşterea produce în unele cazuri efecte
asemănătoare (de exemplu: atunci când, fără să aştepte protestul destinatarului, cărăuşul recunoaşte culpa);
dimpotrivă, în alte ipoteze, ea nu produce nici un efect: coeredele care recunoaşte unui alt erede preferabil în rang
dreptul de a accepta moştenirea (si, deci, calitatea de moştenitor) nu dispensează pe acesta de a o accepta, aşa cum
recunoaşterea de către o parte a dreptului de apel al părţii adverse (în materie procesuală) ar fi pur platonică, câtă
vreme aceasta din urmă nu şi l-ar valorifica.
Cât priveşte funcţia cererii de chemare in judecată, ca act întreruptiv al termenelor de decădere, această soluţie
nu este în general împărtăşită de doctrină, pe motiv că scopul esenţial al decăderii, fiind exercitarea rapidă a unui
drept, ei n-ar mai putea fi atins de îndată ce am admite că aceste termene ar putea fi întrerupte şi aceasta, cu atât mai
mult cu cât titularul de rea-credinţă va putea, în mod indefinit, lăsa exerciţiul dreptul său in incertitudine prin formularea
unor cereri de chemare în judecată la o altă instanţă decât cea competentă (Sallé de la Marnierre, op. cit., p.
1082-1083; M. Vasseur, op. cit., p. 458-459). în realitate, cum observa chiar unul dintre autorii citaţi, acest ultim
argument nu poate ti susţinut atunci când reclamantul este de bună-credintă şi a sesizat o instanţă necompetentâ din
eroare, in plus, se poate susţine că ceea ce contează nu este atât exerciţiul „valabil al dreptului de către reclamant,
cât manifestarea sa de voinţă de a-l exercita. (M. Vasseur, ibidem; autorul susţine însă ideea că o dispoziţie legală
expresă în aceste cazuri este, totuşi, necesară). Este însă de observat că efectul întreruptiv al cererii este nu numai
natural, ci şi absolut necesar (art. 16 şl 17 din D. 167/1958), deoarece, altminteri, în cazul termenelor de decădere
scurte, acestea s-ar putea împlini chiar înainte ca instanţa să ajungă a se pronunţa (se poate. însă, replica, că o dată
exercitată acţiunea, chestiunea decăderii este ctep/anoehminată câtă vreme titularul dreptului a ieşit, prin ipoteză, din
starea de pasivitate), pe de o parte, iar pe de altă parte, reînnoirea termenelor prin efectul întreruperii ar fi, practic,
imposibilă (art 16 alin. 1 din D. 167/1958 care dispune că prescripţia, în cazul nostru decăderea, „nu este întreruptă
dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată... a fost respinsă, anulată sau dacă s-a
perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea" nu şi-ar găsi, în fapt. aici, nici o valenţă juridică). Desigur, în cazul
termenelor de decădere mai lungi (de ex. cel de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 C. civ.), problema întreruperii lor,
printr-o cerere de chemare în judecată, este şi rămâne actuală, incidenţa prevederilor art. 16 şi 17 aleD.nr. 167/1958
neputând fi a priori eliminată din discuţie.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive

urrnare, decăderea împiedică dreptul stins să mai poată fi valorificat pe cale de acţiune şi nici apărat
pe cale de excepţiune1);
- ca mod de apărare, prescripţia extinctivă (chiar şi în sistemul D. nr. 167/1958) şi decăderea
instituită pentru ocrotirea unor interese private, nu acţionează de plin drept, ci numai la iniţiativa
celui interesat; dimpotrivă, în cazul termenelor de decădere de ordine publică, stabilite pentru
motive de interes public, expirarea termenelor de forcluziune operează de drept şi poate fi
invocată din oficiu de către instanţă; prin urmare, în acest din urmă caz,
renunţarea la beneficiul decăderii nu este admisibilă;
- ca modalităţi de remediere (acoperire), prescripţia creează o situaţie iremediabilă sau
ireversibilă190 191192, creditorul neavând nici un mijloc de a scăpa de pierderea dreptului material
la acţiune; în schimb, termenul de decădere se acomodează adesea cu acoperirea sau, cel puţin
amânarea efectului extinctiv prin aplicarea de către jurisprudenţă a adagiului contra non valentem
agere..., conferind anumitor fapte, apropiate de forţa majoră, o valoare mântuitoare” 193 *, ori,
uneori, prin inversarea sarcinii probei neobservării termenului de decădere de la reclamant la
pârât194*, îngreuind însăşi aplicarea acestei sancţiuni.

D. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ŞI TERMENUL EXTINCTIV


31. Termenul extinctiv - modalitate a actului juridic, a) Noţiuni generale. Modalităţile
actului juridic civil sunt acele elemente esenţiale sau, după caz, neesenţiale constând în anumite
împrejurări de natură să influenţeze efectele pe care le produce sau trebuie să le producă actul
respectiv. Această împrejurare poate consta fie în scurgerea timpului, fie într-un alt eveniment
natural, fie într-o acţiune omenească. Dacă împrejurarea constă în scurgerea timpului,
modalitatea actului juridic civil se numeşte termen (dies), când constă într-un alt Eveniment

190
> V., pentru o discuţie asupra acestei chestiuni, M. Bandrac, thèse, p. 191 -192, cu menţiunea că autorul
susţine incidenţa, ce-i drept, limitată, a regulii quae temporalia... şi în cazul forcluziunii.
2)' V., în acest sens, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 124.
192 Termenul extinctiv nu trebuie confundat cu termenul de decădere (forcluziune); in primul caz, exerciţiul (şi
existenţa) sunt limitate în timp, avantajul material sau moral procurat titularului dreptului nu este perpetuu, a mărginit
în timp (2 ani, 10 ani, 20 ani etc.): în caz de neexercitare. titularul dreptului este lipsit de avantajul] folosul cuvenit
(dacă debitorul nu plăteşte, poate fi acţionat în judecată în termenul de prescripţie), fn al doilea caz. simpla
neexercitare a dreptului în termenul fixat de lege atrage după sine stingerea lui, titularului dreptului neputându-le
valorifica în nici un fel. pierderea fiind definitivă şi ireparabilă.
Z) Precizăm că în cazul termenului suspensiv efectele sunt diametral opuse. Astfel:

- pendente termine: 1) dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă,
deoarece se presupune că a renunţat la beneficiul termenului (art. 1023 C. civ.); 2) creditorul poate lua măsuri de
conservare a dreptului său; 3) în actele translative de drepturi reale având ca obiect bunuri certe, operează
transferul acestor drepturi, chiar dacă bunurile nu s-au predat, cu excepţia cazului în care s-ar fi prevăzut, expres,
contrariul; 4) creditorul nu poate cere plata debitorului (art. 1023 C civ )■ 5) creditorul nu poate opune debitorului
compensaţia (art. 1145alin. 1 C. civ.); 6) prescripţia extinctivă nu curge (ari 7alin 3 din D. 167/1958);
- eveniente termine: 1) debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată; 2) creditorul poate pretinde plata; 3)
creditorul poate opune debitorului compensaţia; 4) prescripţia dreptului material la acţiune începe să curqă
' A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 240; G. Boroi. op. cit. (2001), p. 262.
193
> Ibidem. . _ .
194> De exemplu, în practică, pentru a atenua rigoarea termenului de decădere de 2 luni pentru introducerea

acţiunilor în tăgadă de paternitate prevăzut de art. 318 C. civ. fr., s-a decis că mama pârâtă este cea mai în măsură
să facă dovada că soţul reclamant a cunoscut naşterea cu peste 2 luni înainte de sesizarea instanţei, atunci când ar
fi fost imposibil soţului să facă dovada negativă a faptului că el a ignorat-o până la cel puţin 2 luni înainte (v., în acest
sens, jurisprudenţă şi autorii citaţi de M. Vasseur, loc. cit., p. 462-463). Precizăm că în dreptul nostru termenul de 6
luni pentru introducerea acţiunii în tăgadă de paternitate este un termen de prescripţie, iar nu de decădere (art. 55
C. fam.).
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive

natural şi/sau acţiune omenească, modalitatea actului juridic este fie condiţie (condicio), fie
sarcină (modus), care constă întotdeauna într-un fapt al omului.195*
în ce priveşte termenul (1022-1025 C. civ.), el reprezintă un eveniment viitor şi sigur ca
realizare, până la care este amânată începerea ori stingerea exerciţiului drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative.196*
După natura efectelor produse, termenul este de două feluri; suspensivşi extinctiv.
Termenul suspensiv este acela care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative.
Termenul extinctiv este, dimpotrivă, acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv civil şi executării obligaţiei corelative.

195> în legătură cu caracteristicile şi utilitatea modalităţilor actului juridic, v. A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit.,

p. 277-279.
196) A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit. (2001 ), p. 179.
80 Prescripţia extinctivă

b) Regim juridic. Termenul extinctiv (ca şi cel suspensiv) afectează doar executarea actului
nu şi existenţa sa. Prin urmare, drepturile şi obligaţiile civile se nasc de îndată ce actul este valabil
încheiat, însă efectul lui se realizează imediat sau, după caz, la o altă dată, subsecventă, după
cum există sau nu vreun termen de care ele depind.
Dacă executarea actului este afectată de un termen, urmează să distingem între natura
termenului suspensiv ori extinctiv, pe de o parte, şi între efectele anterioare împlinirii termenului
(pendente termine) şi cele ulterioare acestei date (eveniente termine), pe de altă parte.
Astfel, în cazul termenului extinctiv, acesta marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a
obligaţiei. în consecinţă:
- Pendente termine, exerciţiul dreptului subiectiv şi îndeplinirea obligaţiei corelative nu sunt
afectate1), ci se realizează imediat; prin urmare: 1) debitorul trebuie să-şi execute obligaţia
asumată; 2) creditorul poate pretinde plata; 3) creditorul poate lua măsuri de conservare a
dreptului său; 4) creditorul poate opune debitorului compensaţia (art. 1145 alin. 1 C. civ.); 5)
prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă (art 7 alin 2 si art. 12 din D.nr. 167/1958).
Precizăm că, de regulă, termenul extinctiv este format dintr-o suită de termene suspensive
(ex. un contract de furnizare ori un contract de locaţiune cu plata unei chirii sau arenzi lunare,
trimestriale, anuale etc), ceea ce însemnează, practic, că exercitarea dreptului subiectiv, respectiv
executarea obligaţiei corelative la fiecare din aceste termene, marchează şi stingerea parţială a
lor.
- Eveniente termine, împlinirea termenului extinctiv pune capăt în mod definitiv raportului
juridic civil stingându-se dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă.2)

32.Comparaţie între prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv3). a) Asemănări.


Principalele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv sunt următoarele:
- ambele sunt noţiuni de drept civil, bazate pe împlinirea unui anumit interval de timp
(termen);
- ambele presupun un efect extinctiv;
- in principiu, ambele se calculează după aceleaşi reguli, dispoziţiile legale privind calculul
termenelor de prescripţie fiind de aplicaţie generală. *
b) Deosebiri. între prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv există însă deosebiri de esenţă
şi anume:
- prescripţia extinctivă este un mod de înlăturare a răspunderii civile, pe când termenul
extinctiv este o modalitate a actului juridic civil;
- ca izvor, termenele de prescripţie se stabilesc numai prin lege, în timp ce termenul extinctiv
poate izvorî nu numai din legi, ci şi din voinţa părţilor sau din hotărârea unui organ jurisdictional;
- ca domeniu de aplicare, dacă prescripţia extinctivă se referă, în principiu, la toate
raporturile juridice civile (de constrângere), termenul extinctiv priveşte doar domeniul actelor
juridice civile, fiind un element al acestora;
-termenele de prescripţie nu pot fi modificate prin acordul părţilor (art. 1 alin. 3 D. 167/ 1958);
în schimb, termenele extinctive pot fi, în principiu, modificate printr-un astfel de acord;
- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt modificări proprii numai termenelor
de prescripţie;
- ca mecanism, prescripţia extinctivă operează numai dacă este invocată de cel în folosul
căruia curge, în timp ce termenul extinctiv operează de plin drept, indiferent de voinţa vreunei
persoane (dacă, bineînţeles, nu a fost, în prealabil,-modificat);
—în sfârşit, ca efecte juridice, prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, pe când
termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 81

SECŢIUNEA A III-A
CORELAŢIA DREPTULUI MATERIAL LA ACŢIUNE CU DREPTUL *
— SUBIECTIV CIVIL ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ
§ 1. Noţiunile de drept subiectiv civil, acţiune civilă şi drept la
acţiune
(Precizări terminologice)
A. PRECIZĂRI PREALABILE
33. Datele problemei. După cum am încercat să demonstrăm, în dreptul civil român
prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de
lege, nu însă şi dreptul subiectiv material, substanţial. Ce se întâmplă însă cu acest din urmă
drept? Supravieţuieşte stingerii dreptului material la acţiune? Dacă da, cum şi în ce fel? Mal poate
fi valorificat după stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune? Dacă da, cum, în ce fel?
Pe de altă parte, dacă dreptul subiectiv civil este recunoscut şi garantat de stat, existenţa
unei acţiuni este de natura sau de esenţa acestuia? Care este locul şi rolul acţiunii civile, ca mijloc
tehnic de ocrotire a drepturilor subiective civile încălcate sau contestate, în raport cu dreptul
subiectiv însuşi?
în sfârşit, dreptul material la acţiune şi dreptul la acţiune în sens procesual sunt unul şi
acelaşi lucru ori, dimpotrivă, au naturi diferite şi existenţe autonome? Care este relaţia lor cu
dreptul subiectiv material şi acţiunea civilă?
Pentru a răspunde la această suită de întrebări este necesar, credem, să facem, mai întâi,
unele precizări de ordin terminologic după care să abordăm succesiv şi distinct.
- corelaţia dreptului la acţiune cu dreptul subiectiv civil;
- corelaţia dreptului subiectiv civil însuşi cu acţiunea civilă; si, în sfârşit,
- corelaţia dreptului la acţiune cu acţiunea civilă.

B. CONCEPTUL DE DREPT SUBIECTIV CIVIL


34. Dreptul subiectiv - prerogativă juridică determinată. Având ca fundament
frumoasele teze aristotelice privind ideea de „justiţie distributivă” şi, respectiv, de „justiţia
comutativă”197 198), care trebuie să stea totdeauna la bază recunoaşterii de către cetate a unor

197 V., în acest sens, J, Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, Traité de droit civil. Introduction
générale, 4e èd., LGDJ. Paris, 1994, p. 149-155. Conceptele de „justiţie distributivă” şi „justiţie comutativă” sunt
fundamentate şi analizate pe larg de Aristotel în Etica nicomahică. Pentru o analiză a acestora, v., de ex., M. Vllley,
Philosophie du droit d'Aristote. în „La formation de Ia pensée juridique moderne Cours d’histoire dé la philosophie
du droit (1961-1966)", Paris 1968, p. 39-41; idem, Abrégé du droit naturel classique. în „Leçons d'histoire de la
philosophie du droit", nouvelle èd., Dalloz, Paris, 1962, p. 118-122.
21 Cu
privire la originile, fundamentul şi autonomia dreptului subiectiv în general, inclusiv a dreptului subiectiv civil,
v., de ex.: O. lonescu, La notion de droit subjectif dans le droit privé, 2e éd., Bruxelles, 1978; J. Dabin, Le droit
subjectif, Dalloz, Paris, 1952; P. Roubier, Droits subjectifs et situations juridiques, Dalloz Parts, 1963; M. Villey.
Les origines de la notion de droit subjectif. în „Leçons d'histoire de la philosophie du droit'1, cil. supra, p. 221 -250;
idem, La genèse du droit subjectif chez Guillaume d’Occam, in APD1964, p. 97-127 (şi in La philosophie
juridique de Guillaume d'Occam, chapitre V - „La formation de la pensée juridique moderne . cit. supra, p.
240-262); J. Ghestin. G, Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, op. cil, p. 126 şi urm.; L Deleanu, Drepturile subiective
şi abuzul de drept, Ed. Dacia. Cluj-Napoca, 1988.
198 Prerogativa juridică este o abilitare sau împuternicire legală, mai exact, recunoscută sau acordată de
normele dreptului obiectiv subiectelor de drept în scopul de a avea sau a face ceva. (cf. I. Deleanu, Drepturile
subiective şi abuzul de drept, cit. supra, p. 40 - termenul de „prerogativă" poate semnifica „împuternicirea dată de
82 Prescripţia extinctivă

avantaje sau foloase determinate în beneficiul fiecărui individ, dreptul subiectiv2' ocupă locul
central, esenţial, am putea spune, în rândul prerogativelor juridice3' individuale necesare afirmării
şi realizării libere a personalităţii umane.

35. Definiţia, structura şi caracterele dreptului subiectiv civil, a) Definiţie.


Prerogativă determinată, condiţionată şi exclusivă - ca orice drept subiectiv - dreptul subiectiv civil
este definit, în general, ca fiind „posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ —
persoană fizică sau juridică -în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă
o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă ori să nu facă ceva
- de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive, statului, în caz de nevoie.” 4'
După părerea noastră, această definiţie prezintă neajunsul de a nu reuşi să surprindă esenţa
dreptului subiectiv civil, deoarece este constituită prin juxtapunerea caracteristicilor dreptului
absolut (posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită) şi a celui relativ (posibilitatea
titularului de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare), iar nu prin încercarea de a
evidenţia nota definitorie, comună atât drepturilor absolute, cât şi a celor relative. în plus, ultima
parte a definiţiei - posibilitatea subiectului activ „să ceară concursului forţei coercitive, statului, în
caz de nevoie” - nu este specifică oricărui drept subiectiv (ex., drepturile subiective lipsite ab
origine de sancţiune, cum este cazul celor născute din joc sau prinsoare 1', ori cele care din diferite
motive, nu mai pot fi apărate pe cale de acţiune, ca în cazul drepturilor prescrise). Totodată,
această din urmă posibilitate sau facultate nu face parte din conţinutul propriu-zis al oricărui drept
subiectiv, ci numai al drepturilor materiale la acţiune, drepturi care sunt distincte de dreptul
subiectiv material încălcat sau contestat, deoarece izvorăsc din acte sau fapte juridice deosebite
şi au obiecte (şi uneori, şi subiecte) diferite de cel al cărora tind să le apere sau valorifice. 199 200'
în opinia noastră, în definirea dreptului subiectiv civil trebuie avute în vedere cel puţin
următoarele premise:
1) dreptul subiectiv civil este în esenţă, o prerogativă juridică (facultate, posibilitate,
putere);
2) această prerogativă este recunoscută şi garantată, în caz de nesocotire, de către normele
dreptului obiectiv 201'; dreptul subiectiv este recunoscut fie direct (ex., drepturile personalităţii,
drepturile reale etc), fie indirect (de ex., drepturile de creanţă născute din contracte, încheiate în
temeiul libertăţii contractuale); cât priveşte ocrotirea şi garantarea lor, drepturile subiective civile

lege titularului dreptului subiectiv"; idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol. I, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996, p. 39). în funcţie de scopul sau rolul lor prerogativele juridice se împart în prerogative personale
(drepturile subiective, libertăţile publice şi civile) şi prerogativele în folosul altei persoane (puterile legale sau
convenţionale - aşa-numitele „drepturi-funcţii").
Cu privire la distincţia între drept subiectiv stricto sensu (prerogativă condiţionată, definită si individuală),
libertate (prerogativă necondiţionată, nedefinită şi generală) şi putere (prerogativă care permite unei persoane fizice
să guverneze alte persoane în interesul unui grup comun - putere asupra persoanei —fie să gereze afacerile altei
persoane în numele şi pe contul acesteia -putere asupra bunurilor), v., pe larg, P. Roubier, op. cit., p, 145-202; idem,
Les prérogatives juridique, în APD 1960, p. 65-131 (în special p. 80-92,117-128).
•f) Gh. Beleiu, op, cil., (2001 ), p. 74, în acelaşi sens, v. si: G. Boroi. op. cit. (2001 ), p. 57; E. Poenaru Drept civil.
Teoria generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 44;
Pentru alte definiţii, v„ de ex.: Eleonora Roman, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală Ed Academiei,
Bucureşti, 1967, p. 182; I. Deleanu, op. cit. (1988), p. 49; T. Pop. în Tratat de drept civil, vol. I, Pariea generală.
1989, p. 70-71 ; D. Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv, în Dreptul nr.
7-8/1991, p. 82; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ed. a V-a, Ed. AII Beck Bucureşti 2000 p. 56. ' ’'
') Potrivit art. 1636 C. civ. „legea nu dă nici o acţiune spre plată unui debit din joc sau din prinsoare".
200> V. infra, nr. 46.
201> Dreptul subiectiv este „un pouvoir juridiquemenet protejé” (J. Derruppé, La nature juridique du droit du

preneur a bail et la distinction des droits réels et des droits de créance, thèse, Paris, 1952, p. 281.
Capitolul I. Noţiunea prescripţiei extinctive 83

pot fi realizate silit, în caz de nevoie, de regulă, prin intermediul acţiunii civile; —
3) drepturile subiective nu sunt prerogative în sine, ci mijloace de satisfacere a unui interes
personal, material sau moral, în acord cu interesul general, obştesc;
4) orice drept subiectiv conferă titularului său un avantaj exclusiv şi reprezintă prin aceasta
„un domeniu rezervat titularului” (J. Dabin), cu excluderea oricărei alte persoane.202'
Pe baza acestor premise putem defini dreptul subiectiv civil ca fiind acea prerogativă
recunoscută şi garantată de normele dreptului obiectiv în temeiul căreia titularul său
poate trage dintr-o situaţie juridică determinată un anumit avantaj sau folos material
sau moral, după caz.203'

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop educational. Materialul nu are scop


comercial. Materialul are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat . Autor Marian
Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004

202> „Prerogative de l'un, -scrie J. Dabin -, à savoir le sujet, le droit subjectif implique en même temp altérité,

c’est-à-dire un ou plusieurs autres sujets, par conséquent, inter-subjectivité (...). Par définition, appartenance et
maîtrise sont exclusives d’autrui et, du même coupe, lui sont opposable, Une chose n’est sienne, directement ou
indirectement (par l’intermédiaire d’un débiteur), qu'en tant qu'elle n'est pas à autrui; une maîtrise n existe qu’autant
qu’on este le seul maître: la référence à autrui est tangible, manifeste dans la formule même.” (J. Dabin, op. cit., p.
94-95). Pentru Jean Dabin dreptul subiectiv este, în esenţă, o „appartenance-maîtrise" (apartenenţă-stăpânire) şi
anume „la prerogative, concédée à une personne par le droit objectif et garantie par de voies de droit, de disposer en
maître d’un bien qui est reconnu lui appartenir, soit comme sien, soit comme dû.” (ibidem, p. 105).
203> în legătură cu noţiunea dreptului subiectiv s-au formulat de-a lungul timpului definiţii celebre. Dintre acestea

reamintim aici pe cele mai reprezentative:


CAPITOLUL II
REGLEMENTAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

SECŢIUNEA I
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN DREPTUL CIVIL
§1. Cadrul legislativ actual. Prezentare generală
54. Precizări prealabile. în prezent, în materie de prescripţie extinctivă, cadrul legal este
alcătuit, în primul rând, din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar în al doilea
rând şi, de regulă, în completare, dintr-o serie de dispoziţii cuprinse în Codul civil, Codul
familiei, precum şi în alte acte normative speciale.
Dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 se constituie, cum vom vedea imediat, în regulile de
drept comun - legea-cadru -, pe când celelalte dispoziţii au, de regulă,-un caracter completator
sau, după caz, sunt reguli speciale de strictă interpretare şi aplicare.
în continuare, vom înfăţişa şi apoi analiza succesiv, reglementarea generală, de drept,
reglementările speciale, precum şi corelaţia dintre aceste prevederi legale.
Totodată, după prezentarea cadrului legislativ de lege lata, ne vom opri şi asupra
problematicii de lege ferenda, cu privire specială asupra proiectului de lege privitor la
prescripţia extinctivă, parte integrantă din viitorul Cod civil român.
Deoareofe prescripţia extinctivă TTU există doar în dreptul civil, cl şi alte domenii ale relaţiilor
sociale cârmuite de norme juridice specifice altor ramuri de drept reclamă cu necesitate
prezenţa unor reguli de ţărmurire în timp a realizării silite a drepturilor subiective ori a unor
interese legitime ce s-ar vedea încălcate, în două secţiuni distincte vom aborda, pe scurt şi în
măsura în care este necesar formării unei imagini coerente, particularităţile pe care le îmbracă
prescripţia extinctivă în alte ramuri ale dreptului românesc, şi anume în dreptul procesual civil
(secţiunea a ll-a), precum si în alte ramuri de drept (secţiunea a lll-a).
în sfârşit, pentru a întregi chestiunea reglementării prescripţiei extinctive, socotim, de
asemenea, ca oportună şi, deopotrivă, utilă, o succintă incursiune în dreptul comparat, pentru a
ilustra starea materiei în sistemele de drept cele mai cunoscute şi cu care dreptul nostru are sau
trebuie să aibă cele mai multe afinităţi. în acest scop referinţele vor fi însă punctuale, în special
acolo unde reglementarea naţională este particulară sau, după caz, lacunară, simţindu-se
nevoia unei perfecţionări a legislaţiei în materie.

55. Sediul materiei de lege lata. a) Reglementarea generală. în prezent, în materie


civilă sediul principal al prescripţiei extinctive se găseşte în Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă, publicat în B. Of. nr. 19 din 21 aprilie 1958, şi republicat în B. Of. nr. 11 din
15 iulie 1960, în urma modificărilor aduse prin Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea
Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescripţia extinctivă204*.

204 Publicat în B. Of. nr. 10 din 1 iulie 1960. V. şi Decretul nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadrează în

prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă, publicat în B. Of. nr. 54 din 2 septembrie 1966.
124 Prescripţia extinctivă
înainte de Decretul nr. 167/1958, sediul materiei îl constituia Codul civil care, în Cartea III,
titlul XX reglementa, cum am arătat deja, alături de prescripţia achizitivă (uzucapiunea) şi
prescripţia extinctivă. După intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, multe din dispoziţiile
Codului civil au fost abrogate sau, după caz, şi-au restrâns aplicabilitatea numai în materie de
uzucapiune205!.
Deşi de dimensiuni reduse-Decretul nr. 167/1958 conţine, în forma republicată, doar 26 de
articole - actul normativ care cuprinde sediul general al prescripţiei extinctive reglementează
principalele aspecte ale acestei materii:
-obiectul şi efectul prescripţiei (art. 1 alin. 1 şi 2, art. 12,18, 20 alin. 1);
-domeniul prescripţiei (art. 1 alin. 1, part. 2, 9, 21);
-cursul prescripţiei: început (art. 7-9,11,23-24), suspendare (art. 13-15) si întrerupere (art.
16-17);
- repunerea în termenul de prescripţie (art. 19);
- reguli speciale aplicabile organizaţiilor socialiste (art. 3 alin. 1,4,16 alin 1 lit a teza a ll-a,
art. 20 alin. 2).
Este de observat că Decretul nr. 167/1958 nu a fost o reglementare exclusiv civilă 21, ci
cuprindea, în afară de norme de drept civil şi norme de drept economic (art. 3, în paite, art. 4, 10,
16 alin. 1 lit. a teza a ll-a, art. 20 alin. 2), de drept procesual civil, având ca obiect prescripţia
dreptului de a cere executarea silită (art. 6, 16 alin. 1 lit. c, art. 19) si chiar de drept fiscal (art. 22).
De reţinut că o parte din reglementările cuprinse în Decretul nr. 167/1958 nu mai sunt în
prezent în vigoare, fiind abrogate sau rămase fără obiect. Astfel:
7 Toate dispoziţiile din decret care privesc exclusiv raporturile „dintre organizaţiilor socialiste"
(art. 3, în parte, art. 4,10,16 alin. 1 lit. a teza a ll-a si art. 20 alin. 2), au rămas fara obiect o dată cu
dispariţia „organizaţiilor socialiste” în anul 1990 (cf. de ex. Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale), fiind
abrogate expres indirect prin art. 150 alin. 1 din Constituţie] intrată în vigoare la 8 decembrie
19913>, când au „trecut în istoria dreptului românesc!', cum se exprima deosebit de plastic un
autor4', ele nemaiavând, aşadar, nici o valoare normativă 5'.

comercială,în RDCnr. 6/1998, p. 115. 0,Q. n


Contra: CSJ.s. econ.-com., dec. nr. 159/1993, RDCnr. 5/1993, p. 107-108şi in Bul.jur. 1993, p. 248, D. Velicu D
M Tăbăltoc Câteva consideraţii privind unele termene de prescripţie extinctivă, în RDC nr, 5/1993, p. 108 si urm.;
Aurelia Gheorghe, D.M. Tăbăltoc, Consideraţii privind modificările intervenite în structura organizatorică a CFR
şi implicaţiile lor în planul raporturilor dintre transportator şi beneficiarii sai, RDC nr. 2/ 1993, p. 102. Pentru
detalii asupra acestei controverse, v. şi intra, nr. 97.
D cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, v. intra, nr. 74şi urm.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 125
-Toate dispoziţiile din decret referitoare la prescripţia „dreptului de a cere executarea silită”
(art. 6, 16 alin. 1 lit. c şi art. 19, în parte) au fost abrogate şi înlocuite de normele cuprinse în art.
405-4053 din Codul de procedură civilă (introduse prin OUG nr. 138/2000)4.
-în sfârşit, este de observat că Decretul nr. 167/1958 nu acoperă toată reglementarea de
principiu a prescripţiei extinctive, unele aspecte particulare fiind reglementate în alte acte
normative, în special în Codul civil, cum vom vedea mai jos (de ex., situaţia obligaţiilor solidare şi
indivizibile).

b) Reglementarea specială. Principalele acte normative aflate în vigoare ce cuprind norme


care întregesc Decretul nr. 167/1958, alcătuind împreună ceea ce se cheamă instituţia
prescripţiei extinctive, sunt următoarele:
- Codul civil: art. 498, 557, 565, 619, 639-640, 642, 700, 722, 783, 840, 1036, 1334, 1368,
1800 pct. 4, art. 1368, 1837 şi urm. (în măsura în care nu au fost modificate sau abrogate prin
efectul D. nr. 167/1958 şi al altor acte normative),
- Codul de procedură civilă: art. 520;
- Codul comercial, art. 948;
- Codul familiei: art. 21,52, 55, 60;
- Codul de procedură penală: art. 505;
- Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990: art. 12;
- Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale: art. 12;
- Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului: art. 36;
- Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996: art. 37-28;
- Legea apelor nr. 107/1996: aii. 29 alin. 4, art. 42;
- Convenţia UNIDROITprivindpununle culturale furate sau exportate ilegal adoptată la Roma
la 24 iunie 1995 (ratificată prin Legea nr. 146/1997): art. 3 alin. 3, art. 5 alin. 5;
- Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia: art. 6;
- Legea nr. 132/1998 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, art.
28 alin. 2;
- Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare: art. 12;
- Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi: art. 33 alin. 2.

Majoritatea reglementărilor speciale privesc stabilirea unor termene speciale de prescripţie sau
unele reguli particulare privind cursul prescripţiei. Dar de aceste aspecte ne vom ocupa mai târziu.

56. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. a) Caracterul


obştesc al intereselor care stau la baza instituţiei prescripţiei. Scopul prescripţiei extinctive

C. Ap. Galaţi, dec. civ. nr. 1045/R/1994, Sinteză de practică judiciară (1 iulie1993 - 31 decembrie> 1994}, p. 72,
nr. 8; C. Âp. Ploieşti, dec. nr. 685/1997, în Mona Lisa Belu-Magdo, Sinteză de practică judiciară în materie
Prescripţia extinctivă

este să asigure certitudinea şi stabilitatea raporturilor juridice, restabilind concordanţa dintre starea
de fapt şi cea de drept, rezultată din încălcarea unui drept sau interes legitim.
In sistemul Codului civil prescripţia a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată,
dispozitive, chiar dacă instituţia este fundată şi pe un interes general, obştesc Conform art. 1841 C.
civ. în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest
mijloc, el având dreptul să renunţe la beneficiul dreptului câştigat” (art. 1839 alin. 2).
Dimpotrivă, reglementarea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 pare să se fi îndepărtat în mod
radical faţă de concepţia Codului civil, întrucât accentul a fost mutat, deplasat din sfera ocrotirii
intereselor private spre cea a apărării ordinii publice, dându-se satisfacţie interesului general,
obştesc, în detrimentul celui individual, particular.
într-adevâr, după adoptarea Decretului nr. 167/1958, în literatura de specialitate1», ca şi în
practica judiciară 206 207 », s-a admis, în mod constant, soluţia potrivit căreia normele care
reglementează prescripţia extinctivă sunt eminamente imperative, deoarece este vorba de o
instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unor interese generale, obşteşti, în strânsă legătură cu
ordinea politică, socială şi economică a statului208»: înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice
civile şi asigurarea stabilităţii lor.
O asemenea soluţie se sprijină pe două argumente de text neîndoielnice (cuprinse în însuşi D.
nr. 167/1958):
— art. 1 alin. 3. „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este
nulă”;
- art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze
dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”.

Din caracterul obştesc al instituţiei prescripţiei extinctive legiuitorul a tras, în mod firesc, şi
consecinţele juridice dorite (unul corect, altul discutabil):
1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele care reglementează prescripţia
extinctivă (art. 1 alin. 3 din D. nr. 167/1958);
2)aplicarea din oficiu de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art.
18 din D. nr. 167/1958).
în ce constau însă aceste consecinţe juridice?

b) Inadmisibilitatea derogării de la normele prescripţiei extinctive (art. 1 alin. 3 din D. nr


167/1958). Prescripţia extinctivă ar fi ineficace şi, deci, inutilă, dacă normele care o reglementează ar
putea fi înlăturate de către părţi. Raţiunile care stau la baza prescripţiei extinctive, astfel cum ele se
desprind din rosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive (în special funcţia sancţionatoare) 209»,
necesită ca aceste norme să se impună voinţei părţilor să fie imperative.

V„ de ex.: A. lonaşcu, Drept civil. Partea genrală, EDP, Bucureşti, p. 151-153; Eleonora Roman, Prescripţia
extinctivă, în „Tratat de drept civil", voi. I, „Partea generală”, de Tr. lonascu s.a., Ed. Academiei Bucureşti, 1967, p.
489-490; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria genială a dreptului civil, TUB, 1980, p. 422-425; Gh. Beleiu, Drept
civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a Vll-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi
P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 235-236; G Boroi Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed.
AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 256.
207
V., de ex., TS, col. civ., dec. nr. 92/1965, în CD 1965, p. 142.
31V., în acest sens, M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă in cadrul unei viitoare

reglementari legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 299.


4» Cu privire la funcţiile prescripţiei extinctive, v, supra, nr. 12-14.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 127
Din acest motiv, cum am arătat deja, legiuitorul stabileşte în alin. ultim al art. 1 al Decretului nr.
167/1958 că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă' (s.n.).
Prin urmare, instituţia prescripţiei extinctive este exclusiv de competenţa legiuitorului, ¡ar nu de
domeniul voinţei părţilor, fiind interzise clauzele derogatorii de la regimul prescripţiei extinctive.
Astfel, părţile nu vor putea, prin convenţia lor:
- să înlăture efectele prescripţiei extinctive, declarând Imprescriptibile anumite drepturi
la acţiune;
-să declare prescriptibile drepturile la acţiune socotite de lege imprescriptibile sau care prin
natura lor sunt incompatibile cu limitarea exerciţiului lor în timp;
- să stabilească alte termene de prescripţie1', adică să lungească ori să scurteze termenele
de prescripţie prevăzute de lege210 211';
- să schimbe momentul începerii cursului prescripţiei de lege212';
- să înlăture unele cauze legale de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei sau să
adauge altele neprevăzute de lege.
Sancţiunea nerespectării acestei interdicţii legale este nulitatea absolută a clauzelor
derogatorii de la normele prescripţiei extinctive, urmând ca, în raporturile dintre părţi, să se aplice,
în mod direct, normele legale existente în materie213'.

c) Aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive (art. 18 din D. nr. 167/1958). Această
consecinţă juridică este dedusă, de asemenea, din caracterul obştesc al intereselor care stau la
baza instituţiei prescripţiei extinctive, fiind prevăzută expres de către art. 18 din Decretul nr.
167/1958, deja citat: „Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiti,
săcerceteze dacă dreptul la acţiune (...) este prescris”.
' Pe baza acestui text s-a spus că „invocarea prescripţiei nu este, deci, numai un drept al părţii
în folosul căreia aceasta operează, ci, totodată, şi o sarcină a instanţei judecătoreşti şi a organului
arbitrai, care au îndatorirea de a o aplica din oficiu 214'. Practica judiciară215' şi
cea arbitrală1* sunt constante în această chestiune. Mai mult, s-a exprimat opinia în sensul că, deşi
art. 18 se referă, expres, numai la instanţele judecătoreşti şi organele arbitrale, el trebuie să fie
aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi celorlalte organe care au atribuţii cu caracter juridisicţional
şi chiar fără un astfel de drept, cum sunt notarii si organele de executare silită 216 217 218*.

210> Nu trebuie confundate termenele de prescripţie, care sunt numai legale, cu termenele de garanţie, care
pot fi atât legale, cât şi convenţionale (art. 11 alin. 3 din D. nr. 167/1958).
211> Reamintim că în sistemul Codului civil modificarea termenelor de prescripţie în sensul stipulării unui termen mai

scurt a fost considerată licită, în principiu. în schimb, stipularea unui termen mai lung decât cel legal a fost declarată nulă,
pe considerentul că ea ar echivala cu o renunţare anticipată la prescripţie, ceea ce este prohibit de art. 1838 C. civ. (I.
Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român. Ed.de Stat, Bucureşti, 1947, p. 305).
212> în doctrină se apreciază însă că „părţile nu pot deroga de la regulile de stabilire a momentului de când începe să

curgă prescripţia, prevăzute de lege; momentul de la care curge prescripţia poate fi, şi este adesea, stabilit de părţi.
Asa bunăoară, în cazul în care executarea unei prestaţii este afectată de un termen suspensiv convenţional, momentul
începerii cursului prescripţiei este fixat de părţi (prin însăşi prevederea unui termen) dar regula după care prescripţia
începe să curgă din momentul împlinirii termenului suspensiv este fixată de lege (art. 7 alin. final din D. nr. 167/1958).
Mai mult decât atât, este admisibilă şi modificarea termenului suspensiv convenţional, tot prin învoiala părţilor, fără ca
aceasta să constituie o abatere de la regulile prescripţiei extinctive” (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 423, nota 11).
Această distincţie, deşi subtilă, este specioasă, deoarece în exemplul dat părţile nu fixează „momentul începerii
cursului prescripţiei care este expres determinat de lege (“data când... a expirat termenul”), ci momentul exigibilităţii
datoriei când debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar creditorul are dreptul de a-l constrânge în acest scop.
213
>V., în acest sens, A. lonaşcu, op. cit., p. 152.
5) ibjdem
215> V., de ex.: TS, col. civ., dec. nr. 92/1965, CD 1965, p. 142 («deşi art. 18 din Decretul nr. 167/1958 se află înscris

într-o lege care reglementează prescripţia extinctivăîn materia drepturilor patrimoniale, el cuprinde
un principiu de ordin general in materie de prescripţie, care face inaplicabilă regula înscrisă în art. 1841 c.c., regulă
128 Prescripţia extinctivă

Regula înscrisă în art. 18 din Decretul nr. 167/1958 a fost considerată „o completare necesară
a aceleia din art. 1, alin. final. Lipsa uneia sau a celeilalte ar fi de natură să nu asigure o deplină
realizare a intereselor obşteşti urmărite de legiuitorul socialist" 3), deoarece „ar fi în zadar să se
interzică prevederea, de către părţi, a unor clauze contrarii, în actul lor juridic, de vreme ce organul
de jurisdicţie nu ar fi obligat să se ocupe, din oficiu, de problema prescripţiei, după cum, şi invers,
tot zadarnică ar fi o prevedere în sensul obligării organului de jurisdicţie să aplice din oficiu
prescripţia extinctivă, câtă vreme s-ar putea deroga de la aceste dispoziţii, ştiut fiind faptul că
principiul forţei obligatorii a actului juridic civil priveşte şi organul jurisdicţiei, dacă acel act nu
contravine legii"219*.
în sfârşit, s-a precizat că prevederile art. 18 nu intră în contradicţie nici cu dispoziţiile art. 20
alin. 1 din acelaşi decret220 221*. Soluţia prevăzută de lege în sensul că partea îndreptăţită să invoce
prescripţia poate renunţa la beneficiul acesteia, executându-si voluntar obligaţia după împlinirea
termenului de prescripţie, caz în care ea nu mai poate cere înapoierea prestaţiei astfel executate
(art. 20 alin. 1 din D. nr. 167/1958) nu vine în contradicţie cu îndatorirea instanţei judecătoreşti sau
a organului arbitrai de a aplica din oficiu prescripţia, deoarece această „obligaţie există numai
pentru organele de jurisdicţie, nu însă şi pentru cel care beneficiază de efectele împlinirii
prescripţiei extinctive. Dreptul obiectiv, după cum remarca prof. M. Eliescu, nu prevede stingerea
dreptului la acţiune „pentru a permite debitorului să nu-şi execute obligaţia, ci pentru a satisface
interese obşteşti, legate de ordinea politică, socială şi economică a societăţii" 61; or „interesele
obşteşti, obseiva, la rândul său, A. lonaşcu, nu îngăduie ca organele statului să intervină pentru
valorificarea prin constrângerea unor pretenţii după împlinirea termenelor de prescripţie prevăzute
de lege, ci numai înăuntrul lor. O dată aceste termene expirate, obligaţia poate fi executată de
bunăvoie, căci dreptul subiectiv supravieţuieşte, dar nu mai poate fi impusă debitorului”222*.
d) Apreciere critică. Soluţia caracterului imperativ al normelor prescripţiei extinctive este în
flagrantă contradicţie cu concepţia codului civil asupra prescripţiei (arţ. 1837 şi urm-)' Dacă, în ce
priveşte prima dintre consecinţele juridice ale caracterului eminamente obstesc al instituţiei
prescripţiei - interzicerea clauzelor derogatorii de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive
deşi riguroasă - este, totuşi, corectă, cea de-a doua consecinţă juridică - aplicarea din oficiu a
prescripţiei de către organul de jurisdicţie - ni se pare nu numai excesivă, ci chiar incompatibilă cu
natura raporturilor civile.
Este motivul pentru care prof. Tr. lonaşcu şi E. Barasch au propus, cu peste trei decenii în
urmă, o interpretare restrictivă a prevederilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi aplicarea în
continuare în materie civilă a dispoziţiilor art. 1841 C. civ. 1/. Astfel, abordând această chestiune,

contrară principiilor dreptului socialist»); idem, s. civ,, dec, nr. 950/1977, RRD nr. 1/1978, p. 66: «Prescripţia trebuie să
fie invocată, chiar şi în asemenea situaţii (e vorba de art. 60 C. fam. -, p.n.), diri oficiu deoarece deşi ari. 18 din D. nr.
167/1958 este înscris într-o lege care reglementează prescripţia extinctivă m materia drepturilor patrimoniale, el
cuprinde un principiu general in materie si anume acela că instanţele sunt obligate să analizeze din oficiu chestiunea
prescripţiei dreptului la acţiune».
’ ’ A s e vedea s- Beligrădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art. 18 din Decretul nr. 167/1958 in situaţia soluţionării
litigiilor patrimoniale prin arbitraj[ în Dreptul nr 8/1995, p. 14-20.
V.. în acest sens, A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, LP nr 9/1958 p 29' A.
lonaşcu, op. cit. p. 152-153; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 425. ’
218* A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 424.
219* Ibidem, p. 424-425.
220> A se vedea: M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 299; A. lonaşcu, op. cit., p. 152; A. Pop, Gh. Beleiu op cit p. 425.

61M. Eliescu. loc. cit. supra.
1]
A- ,ort£>şcu, op. cit., p. 112. V. şiD. Rizeanu, Probleme în legătură cu aplicarea articolului 18din Decretul nr.
167/1958privitor la prescripţia extinctivă, RRD nr. 6/1968. p. 95-97; acest din urmă autor respinge cu destula
brutalitate şi in mod mecanic practica unor instanţe care refuză să aplice prescripţia extinctivă împotriva voinţei
debitorului (părţii interesate) arătând următoarele: „Soluţia preconizată în opinia contrară ar
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 129
reputaţii autori nu s-au încumetat să nu atragă atenţia asupra următoarelor aspecte, esenţiale
pentru cadrul discuţiei noastre: „Dacă, în cazul raporturilor dintre organizaţiile socialiste, în cadrul
contractului economic, soluţia dată de art. 18 al Decretului nr. 167/
1958 este incontestabil justificată, din pricina îndatoririi organizaţiei socialiste debitoare de a-şi
exercita drepturile (ceea ce înseamnă şi îndatorirea sesizării, din oficiu, de către organele
arbitrale), se poate discuta în ce măsură soluţia este justificată în cazul celorlalte raporturi juridice.
Mai exact, se poate discuta dacă justificată, desigur, la data apariţiei noii reglementări din Decretul
nr. 167/1958, fiindcă există nevoia ca aplicarea acestei reglementări - fundamental diferită de cea
anterioară - să fie pe deplin asigurată, ea, în cazul celorlalte raporturi juridice, mai este la fel de
justificată şi astăzi”223 224).
«Intr-adevăr, continuă autorii, referindu-se la semnificaţia art. 20 din decret 225 pe planul
efectelor prescripţiei extinctive (sub aspectul naşterii sau stingerii dreptului subiectiv al
creditorului),... s-ar părea că dacă debitorul ar mai putea să-şi execute voluntar obligaţia (eventual
prin asumarea unei noLobligaţii identice cu aceea ce a încetat de a putea fi valorificată de creditor
pe cale de acţiune, noua obligaţie fiind însă, evident susceptibilă de valorificare, pe cale de
acţiune), el ar trebui să fie îndreptăţit şi să nu se prevaleze, cât

lipsi de orice efect prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958. într-adevăr, obligaţia instanţei de_ a pune din oficiu în
discuţia părţilor prescripţia exista şi anterior Decretului nr. 167/1958, avându-şi izvorul în principiul rolului activ al
judecătorului adoptat de legiuitorul nostru socialist. Rostul art. 18 nu poate fi redus, deci, la o simplă aplicare a principiului
rolului activ în materia prescripţiei, principiu care funcţiona şi fără acest text. Rostul art. 18 a fost tocmai acela de a
continua şi desăvârşi procesul început, în sensul că, o dată stabilit ca acţiunea este prescrisă, instanţa să tragă
concluziile necesare şi să respingă acţiunea, indiferent de poziţia părţii interesate şi chiar peste voinţa acesteia. Interesul
obştesc care stă la baza instituţiei prescripţiei, caracterul imperativ al dispoziţiilor legale din această materie, impune
această soluţie (ibidem, p. 97), acelaşi autor respinge validitatea angajamentului debitorului de a plăti o obligaţie
prescrisă ca fiind contrar caracterului de ordine publică al dispozitilorîn materie de prescripţie şi principiului autorităţii de
lucru judecat (ceea ce este vădit eronat), iar în cazul în care, la prima instanţă, s-a omis a se invoca prescripţia şi acest
lucru nu poate fi „reparat” în recurs, nu exclude posibilitatea ca prescripţia să fie invocată, totuşi, pe calea recursului în
supraveghere (în prezent, abrogat) -ibidem.
1> Ase vedea Tr. lonaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil m, .Tratat de drept civil , voi. I, „Partea

generală" deTr. lonaşcu şi alţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 378-381.


224
lbidem, p. 378.
225 Conform art. 20: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era îndeplinit”. ... ... .
Dispoziţiile alineatului precedent nu sunt aplicabile în cazul când debitoruleste o organizaţie socialista, dacă la
împlinirea prescripţiei această organizaţie este obligată, potrivit legii, să verse la bugetul de stat ceea ce datora fostului
creditor. Precizăm că alin. 2 al art. 20 este în prezent abrogat (art. 150 alin. 1 din Constituţie).
130 Prescripţia extinctivă

priveşte acea obligaţie, de o prescripţie îndeplinită. Ceea ce este admisibil nemijlocit ar trebui sa
fie admisibil şi mijlocit. 1 ar

S-a spus, este exact, că: „Regula înscrisă în Decretul nr. 167/1958, potrivit cârpi-, instanţa
judecătorească sau organul arbitrai sunt obligate din oficiu să facă aplicare-! prevederilor legale
privitoare la prescripţia extinctivă, indepedent dacă partea o invocă sa,,
op °c/TpCi2728)r9" d'n caracieml imperativ al acestor prevederi (J. Mateiaş şi P. Cosmovici
Ni se pare, totuşi, că nici caracterul imperativ al reglementării legale, nici consideraţiile care justifica
instituirea prescripţiei nu mai constituie astăzi (în 1967, - p.n.) un răspuns -
In °r!ce ('.az’"u un răspuns decisiv - la argumentul dedus din putinta de executare voluntară a
obligaţiei. Prevederile art. 20 al decretului arată tocmai că între acel caracter imperativ si ace e
consideraţium, pe de o parte, şi executarea voluntară a obligaţiei, independent de împlinirea
termenului de prescripţie, pe de alta, nu există incompatibilitate. Ceea ce ar tiebui deci, sa se
învedereze, ar fi pentru ce o astfel de incompatibilitate nu ar exista cu o executare voluntara
nemijlocită, dar ar exista cu o executare voluntară mijlocită (eventual pnni asumai ea unei noi
obligaţii sau, în general, prin intervenirea unei hotărâri judecătoreşti).. 1).
In încheiere, discutând şi punctul de vedere - pe larg expus - al prof. M. Eliescu în sensul ca, o
dată împlinit termenul de prescripţie pe care legea l-a defipt „din consideraţii străine intereselor
debitorului, instanţa chemată să dispună aceste constrângeri va trebui sa refuze, din oficiu, să o
facă, constatând că dreptul la acţiune este prescris si să lase executarea obligaţiei la voia
debitorului”226 227), prof. Tr. lonaşcu şi E. Barasch tin să facă următoarele remarci: „in primul rând,
motivarea pe care am reprodus-o tratează, în acelaşi timp, şi despre raporturile juridice dintre
organizaţiile socialiste şi despre celelalte raporturi juridice, deşi, in realitate, e vorba, după cum am
arătat, despre situaţii deosebite, cu justificări
^aC®e,a',PfslbÎ dl,ente-ln al d0llea rând. această motivare face, ni se pare, abstracţie de putinţa debitorului -
putinţă pe care am menţionat-o, dar care trebuie subliniată - de a-si asuma o noua obligaţie identică
cu cea veche, mai exact de a se angaja din nou, privitor la aceeaşi obligaţie, că va plăti la un termen
oarecare, creditorul având, de data aceasta posibilitatea, in caz de neexecutare, de a recurge,
pentru valorificarea dreptului său la o acţiune judecătorească. Motivarea ar fi, într-adevâr,
concludentă numai dacă s-ar decide ca pentiu debitoi (pentru parte), o asemenea posibilitate nu
există. Soluţie care nu credem totuş!, ca ar putea fi susţinută, după cum nu credem nici că a fost
susţinută efectiv.
. R.ez, ’ asadar conchid autorii, că dacă, privitor la raporturile dintre organizaţiile socialiste in cadrul
contractului economic, soluţia dată de art. 18 al Decretului nr. 167/1958 era justificată la data
apariţiei Decretului şi este justificată şi astăzi, se poate discuta dacă justificarea -
justificare deplina - exista, astăzi (1967, - p.n.), şi privitor la celelalte raporturi juridice de care ne-am
ocupai228
Această critică ni se pare nu numai pertinentă, ci şi pe deplin concludentă. Ea este cu atat mai
actuala, astazi, când au dispărut „organizaţiile socialiste" din peisajul juridic iar jdridică n e comerciale
se desfăsoară între parteneri aflaţi pe poziţii de egalitate

De altfel este de obsen/at că, la o citire atentă a art. 18 rezultă că instanţa judecătorească sau
organul arbitrai este obligat ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune (...) este
escris” (s.n.). Or, „a cerceta” nu însemnează „a aplica”. Dacă legiuitorul ar fi dorit nu mai
cercetarea, verificarea împlinirii prescripţiei şi punerea în discuţia părţilor a acestui n<;nect de către
instanţa sau organul arbitrai, în baza rolului său activ, consacrat in terminis a, Decretul nr. 167/1958,

11 Tr. lonaşcu, E. Barasch, op. cit., p. 379-380.


227 M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 299.
228 Tr. lonaşcu, E. Barasch, op. cit., p. 381.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive_ 131

ci şi aplicarea ei din oficiu, în contra voinţei părţilor, ar fi putut '•ntrebuinta un termen corespunzător,
cum a făcut-o legiuitorul sovietic1). Dacă n-a făcut-o 'semnează că s-a urmărit doar statuarea
obligaţiei organului de jurisdicţie sa verifice, din nficiu dacă dreptul la acţiune s-a prescris şi, în caz
afirmativ să pună in discuţia părţilor Lest aspect, fără a o aplica efectiv, dacă partea interesată se
opune >. Numai in cazul in care pârâtul debitor era o organizaţie socialistă, atunci trebuia făcută
aplicaţia art. 20 alin. 2 si constatând împlinirea prescripţiei să respingă acţiunea ca prescrisă >.
Aceasta credem că este interpretarea corectă a art, 18 desprinsă din interpretarea corelata a
acestui text cu alte prevederi legale, în special art. 1 şi 20 din Decretul nr. 167/1958, precum şi art.
1841 C. civ.4).

§2. Corelaţia Decretului nr. 167/1958 cu dispoziţiile Codului civil


şi alte acte normative
A. PRECIZĂRI PREALABILE
57 Datele problemei. Dreptul comun în materie de prescripţie extinctivă, adică
leqea-cadru, îl constituie Decretul nr. 167/1958, care a intrat în vigoare la 21 aprilie 1958. Pe
aceeaşi dată s-au abrogat „orice dispoziţie legală contrară prezentului Decret, in afara de cele
care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin
Decretul de fată” (art. 26). La rândul său, art. 25 din acelaşi decret a statuat că: Dispoziţiile
prezentului Decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care
caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţa vor fi socotite că încep să curgă de la
intrarea în vigoare a acestui Decret.
Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân
mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin
prezentul Decret”. în sfârşit, conform art. 21 „dispoziţiile decretului de faţa nu se aplică dreptului
la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute
şi superficie". 229 230
_ Pana la intrarea în vi9oare a Decretului nr. 167/1958 prescripţia extinctivă era reglementată in principal
în Codul civil - titlul XX „Despre prescripţie" (art. 1837-1911) - laolaltă cu prescripţia achizitivă
(uzucapiunea), multe din aceste dispoziţii având acelaşi obiect de reglementare. '
Codul familiei (art. 21,55,60) şi Codul comercial (art. 945-956) conţineau, de asemenea
dispoziţii importante în materie de prescripţie extinctivă.
Care este soarta acestor dispoziţii legale după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/
1958. Au fost ele abrogate sau modificate? Au rămas în vigoare? Dacă da cum si în ce limite?

1> Reamintim că omologul sovietic al art. 18 în vigoare la data adoptam Decretului nr. 167/1958) art. 16 alin. ultim

din Bazele legislaţiei civile a U. R. S. S. şi a republicilor unionale - prevedea ca: „Prescripţia este aplicată de
tribunal, arbitraj sau comisia de arbitraj din oficiu" (s.n.).
230 în practică, s-a decis că, în situaţia în care pârâtul recunoaşte creanţa ţf“epta^P'a‘a acestma nstanţa va admite
acţiunea în pretenţii, chiar dacă dreptul la acţiune este prescris (TJ Ilfov, dec. civ. nr. 237/1969, cu o notă aprobativă
de ¿Militam. RRD nr. 6/1970, p. 143-145). De asemenea, mtr-o alta speţa s-a decis ca dacă s-a încheiat un contract
de împrumut de consumaţie privitor la o suma de bani, iar, după imphmrea termenului de prescripţie extinctivă,
împrumutătorul cere prin justiţie restituirea împrumutului şi debitoru recunoaşte la interogatoriu, obligaţia sa fiind,
totodată, de acord sa înapoieze creditorului suma prim ta acţiunea este admisibilă, întrucât, în atare împrejurări, a
început să curgă un nou termen'de Prescripţie gJ Caraş-Severin, dec. civ. nr. 1015/1979, în RRD nr. 1/1981, p. 54-56,
cu nota explicativa de E.Zinveliu, Gh.

Cu privire la condiţiile de aplicare a art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, v de ex : Gh. Beleiu, Drept civil.
Gh3Î

Teoria generală, TUB, 1987, p. 294-296; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 435-438, A. lonaşcu, op. cit., p.

^ Pentru problema caracterului normelor prescripţiei extlnctive de lege ferenda, v. Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 236
şi intra, nr. 389.
132 Prescripţia extinctivă

. Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să reproducem dispoziţiile care privesc
prescripţia extinctivă cuprinse în Codul civil, spre a vedea în ce măsură au fost înlocuite de
Decretul nr. 167/1958 ori contravin prevederilor noii reglementări.

B. CORELA ŢIA DECRETULUI NR. 167/1958 CU DISPOZIŢIILE CODULUI CIVIL ÎN


MATERIE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
58. Sediul materiei, a) Prevederile Codului civil în materie de prescripţie. Dintre prevederile
Codului civil care trebuie raportate la dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sunt de retinut
următoarele1 >:
- art. 619: „Acţiunea în despăgubire în cazul prevăzut din art. 616 (dreptul de acces la calea
publică - n.n.) este prescriptibilă; iar trecerea trebuie să urmeze după prescripţie deşi acţiunea de
indemnitate nu s-ar mai putea admite.”;
- art. 642: „Dacă proprietatea în folosul căreia s-a stabilit servitutea este a mai multor
coproprietari, întrebuinţarea din partea unuia popreşte prescripţia în privinţa celorlalţi "
- art. 643: „Dacă dintre coproprietari se găseşte unul în contra cărui prescripţia nu s-a putut
aplica, precum un minor, acela păstrează dreptul tuturor celorlalţi coproprietari.";
- art. 700. „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit
de la deschiderea succesiunii".
în cazul când moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă
majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6
luni de la data când a luat sfârşit împiedicarea.”;
- art. 701. „în tot timpul în care prescripţia dreptului de a accepta nu este dobândită în contra
erezilor ce au renunţat, ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă succesiunea nu este
deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane
asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin acte valabile, făcute de curatorele
succesiunii vacante.”;
-art. 832. „Revocarea pentru neîndeplinirea condiţiilor (...) nu se face de drept niciodată.”;
- art. 840. „Prescripţia acţiunii de revocare se împlineşte după 30 de ani de la naşterea
fiului.1’;
- art. 1036: „Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită la
toţi creditorii.”;
- art. 1045. „Acţiunea intentată în contra unuia dintre debitori întrerupe prescripţia în contra
tuturor debitorilor.”;

’! DfP,ano. excludem din cadrul acestei discuţii unele dispoziţii din Codul civil care, în mod neîndoielnic nu f°s' f"?® de
PrevedeRILE Decretului nr. 167/1958 fiind menţinute în mod expres sau implicit (art 21 si 26) ■

Î89Î1899 722' 728' 833’ 9311 1334' 1359’ 1512 alin' 2’ 18°4’ 1806- 1844' 1847-1862, S

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop educational. Materialul nu are scop


comercial. Materialul are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat . Autor
Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004.
Prescripţia extinctiva

-art. 1051: ..Creditorul, care primeşte separat şi fără rezerva solidarităţii porţiunea unuia dintre
codebitori din venitul renditei sau în dobânzile unei datorii solidare, nu pierde solidaritatea decât
pentru venitul şi dobânda trecută, iar nu şi pentru cele viitoare, nici pentru capital, afara dacă
plata separată nu s-a urmat în curs de 10 ani consecutivi. ;
- art. 1189: „Actul de recunoaşterea unei datorii constatate printr-un titlu precedent nu face
probă despre datorie şi nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul original, decât în
următoarele cazuri: .
1 când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului
primordial, sau
2. când actul recognitiv, având o dată de 30 de ani, este ajutat de posesiune şi de unul sau
mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul.
Actul recognitiv, în cele două cazuri menţionate, nu poate avea nici un efect despre ceea ce
cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare
cu acest titlu."; _ ..
-art. 1368: „Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării (pentru neplata preţului
- n.n.) este reală. Cu toate acestea, vânzătorul nu se va putea prevalida de dreptul său, în contra
autorităţii publice, nici în contra adjudecătorilor în vânzări silite, decât conformandu-se, pentru
acest din urmă caz, regulilor prescrise în procedură.”; ^
- art. 1673: „Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor.

2. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de


scadentă, întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge
înaintea unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat
contrariul.";^ _____
- art. 1800: „Privilegiile şi ipotecile se sting:
1. (...);
4. prin prescripţie.
Prescripţia este câştigată debitorului, pentru bunurile care se află in posesiunea sa, prin
expirarea timpului defipt pentru prescripţia acţiunilor ce rezultă din ipotecă sau din privilegiu.
Cât priveşte bunurile care se găsesc în mâinile unui al treilea detentor, prescripţia îi este
câştigată prin expirarea timpului regulat pentru prescripţia proprietăţii în favoarea sa; in cazul când
prescripţia presupune un titlu, ea nu începe a curge decât din ziua când detentorul
s-a înscris în registrele judecătoriei ca nou proprietar.
Inscripţiile luate de creditori nu întrerup cursul prescripţiei stabilite prin lege in favoarea
debitorului, sau în favoarea unei a treia persoane detentoare a imobilului. ;
-art. 1837: „Prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o
obligaţie, sub condiţiile determinate prin această lege.”;
- art. 1838: „Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei.”;
-art. 1839: „Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită.
Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat. ,
- art. 1840: „Cel ce nu poate înstrăina nu poate renunţa la prescripţie^;
- art. 1841: „în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu
va fi invocat acest mijloc.”; ._„ „,
- art. 1842: „Prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe pana in momentul cana
Curtea de Apel va pronunţa definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege,
afară numai de cazul când cel în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a
renunţat la dânsa.”;
ait 1843: „Creditorii şi orice altă persoană interesată pot să opună prescripţia câstin XS
ZnX“'°r °rl P,0P"6,a'U,ui' si d“* <»“' debitor, codobitoroau
Prescripţia extinctiva

- art. 1845: „Statul, stabilimentele publice şi comunale, în ceea ce priveşte domenii ii i


h « J « « a particularii şi, ca şi ace^fpotZna' “ art. 1865.
„întreruperea civilă se operează' '

într-o MeCa,a' fie in,roduC,iVă de » »>-den*

prescrie!”;reCUn0a?terea de către debitor sau P°sasor a dreptului celui în contra căruia

T “
3rt' 186.6; ■,Effcte,e întreruperii prescripţiei prin vreunul din modurile naturale 1).
uperea c'y|,a'afară de excepţiile cuprinse în articolele 1872 si 1873 si altele asemenea’ celu,a ce 0 face
,
?' nu vatâmă decât celui contra cărui se face”; art. 1867. „Intrer uperea, fie civila, fie naturală,
şterge cu totul orice prescripţie începută înaintea sa; |n nici un caz acea prescripţie nu mai poate ti
continuată. Posesorul sau debitorul pot începe o noua prescripţie după ce actele constitutive de
întrerupere încetează conform naturii şi regulilor aici mai jos stabilite.”; P mceteaza,

,. - ~ art '1868-,"Cererea facutâ în judecată nu va putea întrerupe prescripţia decât dacă va fi


încuviinţata de judecătorie prin hotărâre de nerevocabilă autoritate
'n.fZUl acf,a’ nici 0 Prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată si până la
pronunţarea unei asemenea hotărâri.";
- art. 1869: „Dacă cel ce a format cererea în judecată lasă să se périmé acea acţiune a
aPriaae UCrare; dacă se de2lsta de acea cerere pentru oricare alt motiv, afară de nulităţi
nu poTteï j neCompetenta inStantei către care a fost făcut, nici o întrerupere a prescripţiei

1868 si 1 RM0;;?-!'63 în,judeaată intreruPe Prescripţia, după regulile cuprinse în articolul 1868 şi 1869,
chiar in cazul când este adresată la o instanţă judecătorească necomoetentă şi chiar daca este
nulă pentru lipsă de forme."; P

Ca2U!iÎe P.rfvăzuteîn articolul precedent, prescripţia nu va fi întreruptă decât

daca cel interesat va fi făcut, mai înainte de hotărârea de peremtiune ce ar nutpa fi pronunţata
in contra sa, o nouă cerere în bună şi cuvenită formă, si dacă această din urmă cerere se va fi
încuviinţat, după cum se arată la articolul 1868." 2);
art. 1872. „Intieruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari are
efect in contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi. ’
întreruperea civila făcută în contra unuia dintre moştenitorii unui debitor solidar nu are efect in
contra celorlalţi moştenitori, chiar dacă creanţa ar fi ipotecară dacă obligaţia nu estened'vrabila.
Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct decât in măsură
părţii de obligaţie a moştenitorului contra căruia s-a făcut întreruperea

intreruperea naturală priveşte numai prescripţia achizitivă (uzucapiunea) (


^
Spre a întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută in

făcuT în contra debitorul principal, are

^întreruperea făcută în contra cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei datoriei principale.,
- art. 1874: „Suspendarea opreşte cursul prescripţiei pe timpul cat dureaza, fara insa a

°Ş-artP1875!^Prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o


Prescripţia extinctiva

!T8U76.e,,pTebscripţia nu^urge în contra minorilor şi interzişilor, afară de cazurile


determinate prin lege.”;
Iart* 1882231' î^^^pfe^ucu^econtran^twihwli^benefidarîn respectul (în privinţa,
S:^în privinţa creanţelor, nici în privinţa drepturilor

reale.”; prescrise ^ dent se ap,ică şi |a prescripţia dintre


administratorul legafal averii unoi persoane şi acea persoană, precum (şi) dmtoo succesiune
vacantă cat şi in contra unei succesiuni vacante chiar şi dacă n-are curator, şi chiar în timpul
termenelor de trei luni pentru facerea inventam
şi cl^°ţlg8ljţr p|Ue3cr|p,ja unei creanţe condiţionale sau cu termen nu poate începe decât
din momdfttul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
Acţiunile reale ale creditorului sau proprietarului sunt, prin excepţie, supuse preseiipţi în
ţdosuicelufce deţine lucrul, chiar ş, mai înainte de realiza,eacondiţiilor, sau de expirarea
termenelor la care acele acţiuni pot fi subordonate. ,
- art. 1886: „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai mai
acţiunea suousă acestui mod de stingere."; .
' - art. 1887: „Termenul prescripţiei se calculează pe zile, şi nu pe ore. Prin urmare, ziu
în cursul căreia prescripţia începe nu intră în acel calcul. ; .
- art. 1888: .Ziua se împarte în 24 ore. Ea începe la miezul noptII şi se sfârşeşte la

^.TKSSpţia nu se socoteşte câştigată, decât după împlinirea celei de pe

Urmaarteia890mToat^1 Acţiunile atâT reale, cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile'si pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani fără ca
cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fara sa

'Se -aT I°89ine InXnÎeÎ'începute si delăsate se vor prescrie, în lipsă de cerere de peremtiune, prin 30
ani socotiţi de la cel după urmă act de procedura oricare ar fi termenu
de prescripţie al acţiunilor în urma cărora se vor fi început acele instanţe. , .
-art 1892- Renditele sau creanţele ale căror capete (capitaluri, -p.n.) nu sunt niciodată
exigibile si care produc în folosul creditorului interese periodice sau ,n perpetuu sau pe viaţă, se
prescriu prin 30 ani începând de la data titlului lor constitutiv ,

. u-.art; 1893: !'După 28 ani de la data titlului constitutiv sau a celui de pe urmă titlu debitorul poate
fi constrâns să procure un nou titlu creditorului sau reprezentanţilor săi"- '
- aii. 1894: „Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest ti'tl., ş(
care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu
in toate cazurile când sunt contrarii lor.";
-art. 1900: „Acţiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenţii, se prescrie prin 10
ani, în toate cazurile când legea nu dispune altfel.
. Aceas.tă Prescripţie nu începe a curge, în caz de violenţă, decât din ziua când violenta a
încetat; in caz de eroare sau de doi, din ziua când eroarea sau dolul s-a descoperit- ( V m contra
minorilor din ziua majorităţii, iar în respectul (privinţa, - p.n.) interzisilor din ziua când s-a ridicat
interdicţia."; ,ua

D Nu fac obiectul discuţiei noastre dispoziţiile Decretai nr. 167/1958 aplicabile în


rapcrtur'dedintreorgan^aţiile socialiste care pe de o parte, nu aveau nici o corespondenţă în Codul
civil, iar, pe de alta parte, ele sunt ScuSpîSnîîbrlgate (art. 3 alin. 1 te*, a doua şl alin. 2 in ine. art. 4.6.,
0.16 alin. 1«. a teza a doua,
art. 20 alin. 2).
Prescripţia extinctiva

- art. 1901: „Orice acţiune a minorului contra tutorelui, relativă la faptele tutelei se prescrie
prin 10 ani, începând de la majoritatea sa.”;
- art. 1902: „După 10 ani, arhitecţii şi întreprinzătorii de lucrări sunt descărcaţi de
răspunderea la care sunt supuşi pentru stricăciunea în tot sau în parte a construcţiei prin viciile de
construire sau prin viciile pământului"; ’
- art. 1903: „Acţiunea maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru lecţiile ce dau cu
luna; a ospătarilor şi găzduitorilor, pentru nutrirea şi locuirea ce procură, si a oamenilor
cu ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor; se prescriu prin
şasG luni. j
-art. 1904: „Acţiunea medicilor, chirurgilor şi a apotecarilor (farmaciştilor - pn) pentru vizite,
operaţii şi medicamente; 'M
a neguţătorilor, pentru marfele ce vând la particularii care nu sunt neguţători-
pretufucenîciei' ^ PenS'0nate’pentru preţul pensiunii Şcolarilor lor, şi a altor maiştri, pentru
a servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor;
se prescriu printr-un an.”;
- art. 1905: „Prescripţia, în cazurile mai sus arătate (art. 1903 şi 1904, - p.n.) se va împlini,
chiar daca ar urma serviciile, lucrările şi predările acolo menţionate.
Ea nu încetează de a curge decât când s-a încheiat socoteala' s-a dat un bilet sau adeverinţa,
or s-a format cerere în judecată.”;
- art. 1906: „Cu toate acestea, cei cărora vor fi opuse aceste prescripţii pot dovedi prin
orice mijloace, că plata este încă datorată"; 1 1p

- art. 1907: „Veniturile renditelor perpetue sau pe viaţă;


prestaţiunile periodice ale pensiunilor alimentare, chiriile caselor şi arenzile bunurilor
lUiQIGJ
dobânzile sumelor împrumutate şi în genere tot ce se plăteşte cu anul sau la termene
periodice mai scurte;
se prescriu prin cinci ani”; 1

Materialul are caracter informativ, exclusiv cu scop educational. Materialul nu are scop
comercial. Materialul are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat . Autor
Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 137

b) Prevederile Decretului nr. 167/1958 privitoare la aspectele de prescripţie extinctivă


niorinse în Codul civil. în legătură cu dispoziţiile legale mai sus citate care reglementau
materia prescripţiei extinctive la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, noua
elementare conţine următoarele prevederi, unele,cu caracter de principiu, altele avand un
caracter particular, dar fără a epuiza conţinutul şi obiectul vechii reglementari. Avem in
vedere următoarele dispoziţii legalei . 4. , _
- art. 1: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca
nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la
acţiune privind drepturile accesorii.

Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nula. ,


- art. 2: „Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe
cale de excepţie.”;
-art. 3: „Termenul prescripţiei este de 3 ani (...).
Prin derogare de la dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurare,
termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de
persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare

- art. 5: „Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale
unei lucrări' executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, in cazul in care
viciile nu au fost ascunse cu viclenie.”; „
- art. 7: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...). . în
obligaţiile care normează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al
căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii
raportului cfe drept. . . . .
Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau au termen suspensiv, prescripţia începe
să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.’’;
- art. 8: „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicita,
începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,
cât si pe cel care răspunde de ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi in cazul îmbogăţim fara
just temei ............. . . , .x
- art. 9: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţa,
începe să curgă de la data când aceasta a încetat.
în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe sa curqă de la
data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemata de lege să-i încuviinţeze
actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii
actului.”;
- art 1T Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale
unei lucrări executate începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.
Prescripţia acţiunii pentru viciile unor construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor
însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie legale sau
convenţionale.”; '’
- art. 12: „în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu
privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.1’;
- art. 13: „Cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte
de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din Forţele Armate ale Republicii Populare
Române, iar acestea sunt puse pe picior de război;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la
138 Prescripţia extinctivă

despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă
şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la
înregistrarea reclamaţiei";
- art. 14: „între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe care
îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge, cât
timp socotelile nu au fost date si aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cum să-i
încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”;
- art. 15: „După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se si timpul curs
înainte de suspendare.
Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la
încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini
decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.”;
-art. 16: „Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge
prescripţia (...);
b) piin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent;
c) printr-un act începător de executare.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de
chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care
a făcut-o a renunţat la ea.”;
- art. 17: „întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a
întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
în cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare
sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a cererii nu a rămas definitivă sau. în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de
executare.”;
- art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligaţi ca, din oficiu, să cerceteze
dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.”;
- art. 19: „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, în cazul în care constată că, fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din
oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, (...).
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea
cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”;
-art. 20 alin. 1: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a
prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit.”;
- art. 21: „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie ;
- art. 25: „Dispoziţiile prezentului decret sunt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării
în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în decretul de faţă vor fi socotite că încep
să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.
Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai
departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul
decret.”;
-art. 26: „Pe data intrării în vigoare a decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare
prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decât termenul
corespunzător prevăzut prin decretul de faţă.”
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 139
Am făcut, după cum se vede, o prezetare in extenso a dispoziţiilor din Codul civil şi din Decretul
nr. 167/1958 care, având acelaşi obiect de reglementare, sunt ori pot fi în conflict sau, după caz, în
concurs, în scopul unei mai bune fundamentări a soluţiilor care se impun ori care trebuie reţinute ca
sediul actual al prescripţiei extinctive.

59. Corelaţia Decretului nr. 167/1958 cu dispoziţiile Codului civil, a) Soluţia de principiu. Din
raportarea şi compararea dispoziţiilor cuprinse în cele două acte normative se desprinde, după
părerea noastră, următoarea soluţie de principiu: în materie de prescripţie extinctivă legea cadru
sau de bază o reprezintă de lege lata Decretul nr. 167/1958, în timp ce în materie de prescripţie
achizitivă continuă să fie aplicabile dispoziţiile cuprinse în Codul civil. De aici şi următoarea
consecinţă juridică: prevederile Codului civil referitoare la prescripţia extinctivă neabrogată
expres prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958 rămân în fiinţă numai în măsura în care nu
contravin dispoziţiilor acestuia din urmă sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele.
Prin urmare, în măsura în care dispoziţiile Codului civil în materie de prescripţie vin în conflict
sau se suprapun cu cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958 trebuie socotite fie abrogate, în tot sau în
parte, după caz, fie implicit modificate, în sensul restrângerii domeniului de aplicare, doar în materia
prescripţiei achizitive în ipoteza în care ar fi fost până atunci aplicabile şi prescripţiei dreptului
material la acţiune. în sfârşit, în cazul în care unele dispoziţii din Codul civil nu au şl nici nu-şi găsesc
vreun corespondent în Decretul nr. 167/1958, nefiind incompatibile cu principiile care au stat la baza
noii reglementări, ele au rămas în vigoare, fiind deopotrivă aplicabile şi prescripţiei extinctive.
Vom încerca să stabilim în continuare dispoziţiile cuprinse în Codul civil care:
1) au fost abrogate ca urmare a intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958;^
2) au fost modificate din aceleaşi motive, aplicându-se ex nune numai în materia prescripţiei
achizitive;
3) au rămas în vigoare, nefiind atinse de Decretul nr. 167/1958, aplicându-se în continuare şi
în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.
înainte de a înfăţişa aceste trei categorii de norme, dorim să menţionăm faptul că demersul
nostru este unul doctrinal, pur ştiinţific, neavând pretenţia si nici putinţa de a ne substitui legiuitorului,
care este singurul în măsură să statueze cu putere de lege, dacă o anumită dispoziţie normativă
este sau nu în vigoare. Cu toate acestea, în absenţa unei intervenţii legislative, sperăm ca
întreprinderea noastră să-şi găsească utilitatea practică în cazurile în care instanţele noastre
judecătoreşti ar fi confruntate cu problema delimitării câmpului de aplicaţie a Decretului nr. 167/1958
şi a Codului civil în materie de prescripţie extinctivă.

b) Dispoziţiile Codului civil abrogate prin efectul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/
1958. în opinia noastră, în urma intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost, în primul rând.
abrogate expres - direct sau, după caz, indirect - o serie întreagă de dispoziţii legale, având ca obiect
prescripţia dreptului material la acţiune şi anume:
-toate dispoziţiile care stabileau un termen de prescripţie mai lung decât cel corespunzător
prevăzut prin decretul de faţă: i) 10ani(art. 1900 alin. 1,1901,1902) 1>; ii) 5 ani (art. 1907);
-toate dispoziţiile contrare principiilor sau regulilor stabilite prin acelaşi decret privind: i)
începutul prescripţiei extinctive (art. 1900 alin. 2232 233»); ii) suspendarea prescripţiei extinctive (art.

1
Recent, in practica judiciară, s-a statuat că acţiunea în anulare a unui act juridic poate fi
formulată în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data când s-a cunoscut cauza anulării, însă cel
mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, conform art. 9 din D, nr. 167/1958
privind prescripţia extinctivă. Termenul de 10 ani, prevăzut în art. 1900 C. civ., a fost abrogat la data
intrării în vigoare a D. nr. 167/1958 (C. Ap. Bucureşti, s. III c.v., dec. nr, 135/1999, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă 1999 p 144 nr. 65).
233
Totuşi, în literatura de specialitate, s-a susţinut. în mod vădit eronat, şi opinia potrivit căreia, „în
caz de eroare sau doi, termenul de prescripţie curge de la data când aceste vicii au fost descoperite",
conform art. 1900 alin. 2C. civ.) (D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Privire comparativă asupra dolului si bunei
140 Prescripţia extinctivă

700 alin. 2); art. 1900 alin. 2 contravine art. 9 din decret, iar art. 700 alin. 2 este în conflict cu art. 13
lit. a) din acelaşi decret (forţa majoră este în prezent un caz de suspendare a prescripţiei, iar nu de
prelungire a termenului de prescripţiei);
- toate dispoziţiile care, prevăzând aceleaşi efecte juridice, trebuie socotite abrogate implicit de
noile reglementări, deoarece nu pot fi aplicate în acelaşi timp două dispoziţii care sunt identice în
fond şi, eventual, diferite doar în formulare: art. 1881,1883,1885 alin. 1 şi art. 1886, cărora le
corespund art. 7 alin. 1 şi 3, art. 14 alin. 1 şi 3 din decret.

c) Dispoziţiile Codului civil modificate prin efectul intrării în vigoare a Decretului nr. 167/
1958. In ai doilea rând, tot prin efectul apariţiei Decretului nr. 167/1958, o serie de dispoziţii
aplicabile deopotrivă prescripţiei extinctive şi uzucapiunii au fost implicit modificate, în sensul limitării
acţiunii acestora, doar în materie de uzucapiune. Avem aici în vedere îndeosebi:
- unele termene de prescripţie (art. 1890);
-cauzele de întrerupere civilă (art. 1865,1866,1868-1871), precum si efectul general al acesteia
(art. 1867); prevederile art. 16 şl 17 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la cauzele de întrerupere a
cursului prescripţiei dreptului material la acţiune au restrâns, în mod evident, aplicabilitatea
dispoziţiilor corespunzătoare existente în Codul civil. Mai mult, în doctrină se susţine că, în prezent,
cauzele de întrerupere civilă şi suspendare prevăzute de Decretul nr. 167/1958 sunt aplicabile şi
prescripţiei achizitive, întrucât prin decret s-au adus îmbunătăţiri de fond si formulare acestor
cauze1';
- unele cauze de suspendare (art. 1876,1881,1883) şi efectele generale ale acesteia (art. 1874);
considerentele de la cauzele de întrerupere civilă sunt, mutatis mutandis, valabile şi în cazul
suspendării prescripţiei prevăzute în Codul civil, cu precizarea că, aşa cum vom arăta imediat, există
şi dispoziţii care nu au fost atinse de Decretul nr. 167/1958 şi care au rămas în întregime în
vigoare234 235'.

d) Dispoziţiile Codului civil rămase în vigoare, neafectate prin adoptarea Decretului nr.
167/1958. Intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 nu a însemnat, cum am văzut, abrogarea
tuturor dispoziţiilor Codului civil referitoare la prescripţie, deoarece pe de o parte a fost înlocuit numai
regimul juridic al prescripţiei extinctive, nu şi cel al uzucapiunii; iar pe de altă parte au fost menţinute

credinţe în domeniul dreptului comercial. Problema daunelor, în RDC nr. 2/1996, p. 48). Or, după cum se
ştie art 1900 a fost abrogat expres indirect prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, fiind înlocuit cu
prevederile art 9 ale acestuia din urmă.
234
> V., în acest sens: C. Stătescu, C. Bîrsan, Dretcivil. Drepturile reale, TUB, 1988, p. 285; C. Bîrsan,
Maria Gaiţă, Mona Maria Plvnlceru, Drept civil. Drepturile reale, Institutul European, laşi, 1997, p. 204; D.
Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed, Academiei, Bucureşti, 1980, p. 100; Ana
Boar, Uzucapiunea. Prescripţia, posesia şi publicitatea drepturilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 157
şl urm. Contra Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p.’278, nota 1; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 294, nota 1. Aceşti din
urmă autori pledează pentru o interpretare strictă şi aplicare restrictivă a D. nr. 167/1958, deoarece
„Decretul nr. 167/ 1958 a modificat regimul juridic numai al prescripţiei extinctive, iar nu şi al celei
achizitive.' (Gh. Beleiu); „în baza art. 21 din Decretul nr. 167/1958-susţine Dl. prof. G. Boroi-, ar trebui
să se admită soluţia potrivit căreia, în cazul drepturilor reale principale supuse prescripţiei extinctive,
cauzele de suspendare a prescripţiei sunt cele prevăzute de Codul civil, în sistemul căruia prescripţia
nu curge (este suspendată); împotriva minorilor şi interzişilor; între soţi; împotriva succesiunii şi în
favoarea moştenitorului care a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar; în privinţa raporturilor
între o persoană şi administratorul legal al averii sale (art. 1876, art. 1881, art. 1882, art. 1883). Aceeaşi
soluţie ar trebui să se adopte şi în privinţa cauzelor de întrerupere (art. 1865 şi urm. C. civ.)" (ibidem).
Această din urmă opinie este soluţia principială, însă ea este, trebuie să recunoaştem, mai puţin
practică, cu atât mai mult cu cât reglementarea din decret este mai
consistentă şi corespunde nevoilor actuale ale societăţii româneşti.
235
> Desigur, în concepţia porivit căreia cauzele de suspendare şi cele de întrerupere civilă a
prescripţiei cuprinse în D. nr. 167/1958 sunt aplicabile şi în materia prescripţiei achizitivă (v. supra,
nota precedentă) dispoziţiile art. 1874,1876,1881, şi 1883 trebuie socotite abrogate.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 141
expres sau implicit numeroase dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă. Astfel, după părerea
noastră, au rămas intacte şi, deci, aplicabile în continuare următoarele dispoziţii legale:
—toate dispoziţiile legale care stabileau un termen de prescripţie mai scurt decâttermenul
corespunzător prevăzut în Decretul nr. 167/1958: i) 6 luni (art. 700,1903); ii) 1 an (art. 497, 1334,
1904); 3 ani (art. 722; 1909 alin. 2);
-toate dispoziţiile legale aplicabile dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct,
uz, abitaţiune si servitute care stabilesc un termen mai lung de prescripţie decât termenul de 3 ani
prevăzut de Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 30 ani (art. 840, 1890);
-toate dispoziţiile legale care nu-sunt contrare principiilor şi regulilor statuate prin Decretul nr
167/1958 şi care servesc a întregi regimul prescripţiei extinctive stabilit prin decret: art. 642, 643,
1036, 1045, 1838-1843, 1845, 1872-1873, 1851, 1882, 1884, 1885 alin. 2, 1887-1889, 1905, 1906,
1908. O bună parte din aceste prevederi sunt comune ambelor feluri de prescripţie (art.
1838-1843,1845,1875,1882,1884,1887-1889) şi toate prevederile legale care vizează aspecte
nereglementate în Decretul nr. 167/1958: regimul unor cauze
186 Prescripţia extinctivă
§3. Termenele de prescripţie extinctivă
80. Termenul general de prescripţie, a) Reglementare. Conform art. 405 alin. 1 teza I C.
pr. civ.: „Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3ani, dacă legea nu prevede
altfel (s.n.). După cum se observă, legiuitorul a păstrat acelaşi termen de prescripţie stabilit de art. 6
din Decretul nr. 167/1958, ca termen general de prescripţie, aplicabil ori e câte ori prin lege nu se
prevede altfel.

b) Caracterizare. Termenul general de prescripţie de 3 ani se aplică:


- dreptului de executare silită a oricărui titlu executoriu, indiferent de caracterul lor jurisdicţional
sau nejurisdicţional;
-în cazul executării silite a titlurilor executorii referitoare la drepturi de creanţă şi drepturi reale
mobilaire, precum şi în cazul executării silite a unor obligaţii nepatrimoniale 1), indiferent dacă dreptul
material la acţiune este ori nu prescriptibil extinctiv;
-în cazul executării în România a unor titluri executorii străine (art. 174 din L nr 105/ 1992).
' '
Termenul de 3 ani prevăzut de art. 405 alin. 1 C. pr. civ. nu se aplică:
-în cazul titlurilor executorii ce trebuie să fie executate într-un alt termen de prescripţie (cf. art.
405 alin. 1 teza li C. pr. civ.);
-în cazul în care, printr-o dispoziţie expresă, s-ar institui tot un termen de prescripţie de 3 ani,
dar care va avea caracter special în raport cu termenul general de prescripţie (cf. termenul de 3 ani
prevăzut de art. 23 alin. 5 din L. nr. 10/2001 )236 237 238>.
în încheiere, menţionăm că termenul de 3 ani este aplicabil si în cazul punerii în executare a
hotărârilor de partaj, în ce priveşte predarea unor bunuri mobile sau plata unei sulte acordate prin
hotărârea de împărţeală în vederea asigurării egalităţii loturilor atribuite fiecărui copărtaş239). în
schimb, dacă în masa partajabilă au fost incluse şi imobile, dreptul de a cere
predarea lor silită în baza hotărârii de partaj se prescrie în termen de 10 ani (art. 405 alin. 2 teza li
C. pr. civ.), dat fiind faptul că acţiunea de partaj este, în general, considerată drept o acţiunea
reală, iar nu procesuală1». în sfârşit, cât priveşte hotărârile judecătoreşti nesusceptibile de

1> Reamintim că. sub imperiul vechii reglementări (art. 404 C. pr. civ.), punerea în executare a

hotărârilor judecătoreşti, prin care au fost stabilite drepturi personale nepatrimoniale, se putea face
în termen de 30 de ani (TS, s. civ., dec.nr. 1782/1979, în CD 1979, p. 293). în urma modificărilor
aduse Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000 termenul de 30 de ani prevăzut de art. 404
C. pr. civ. a fost suprimat.
J In practică, s-a decis că greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot fi

îndreptate, prin încheiere, atât înainte cât şi după rămânerea definitivă a acesteia (art. 281 C. pr.
civ.). Totuşi, o hotărâre care nu a fost executată în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 6 din
D. nr. 167/1958) pierde si puterea de lucru judecat, iar îndreptarea unei atari hotărâri ar fi lipsită de
orice eficientă. Prin excepţie de la această regulă, hotărârile pronunţate în acţiunea în constatare nu
sunt susceptibile de executare silită şi pot fi rectificate, în baza art. 281 C. pr. civ., fără a se putea
opune excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sau a dreptului de a solicita executarea silită (TJ
Sibiu, dec. nr. 348/1986, în RRD nr.' 10/1987 p. 54 cu notă de
237 Leş).
3> îp ce Pweşte executarea hotărârilor de partaj, reamintim îndrumările de principiu date de Plenul

fostului Tribunal Suprem: «1. Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu şi este
susceptibilă de executare, indiferent dacă in acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunului si chiar dacă
instanţa nu a dispus această predare. Ca atare, introducerea de către copărtaş a unei acţiuni in revendicare
împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză a-l preda nu este necesară.
Executarea cu plivire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută in termenul de prescripţie de trei ani,
prevăzut de art. 6 din decretul nr. 167/1958(în prezent, în termen de 3 ani sau 10 ani. după distincţiile
făcute de art. 405 alin. 1 C. pr. civ.-n.n.).
238 Hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare in cazul când părţile declară în mod expres că
nu
solicită predarea bunurilor. In această situaţie, pentru ca padea care a obtinut hotărârea să intre in posesia
bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi,' este necesară introducerea unei
acţiuni in revendicare. O atare hotărâre îşi păstrează puterea de lucrujudecat, putându-se opune prescripţia
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 187
executare silită, reamintim că ele îşi păstrează puterea lucrului judecat, nefiind afectate de
prescripţia extinctivă, chiar dacă ele trebuie supuse şl unor formalităţi de publicitate, întrucât
aceste formalităţi sunt prescrise pentru ca hotărârea respectivă să fie opozabilă faţă de terţi, iar nu
pentru a produce efecte juridice între părţi240 241 242 243».

81. Termene speciale de prescripţie. în materia prescripţiei dreptului de a cere


executarea silită, termenele speciale de prescripţie sunt mult mal puţine, deoarece raţiunile care
determină pe legiuitor să fixeze diferite termene de prescripţie, în vederea obţineai titlurilor
executorii (prescripţia dreptului material la acţiune), nu se mai regăsesc după exercitarea dreptului
la acţiune în sens material. într-adevăr, formele şi împrejurările în care drepturile subiective şi
interesele legitime sunt încălcate, sunt practic nelimitate, după cum situaţiile speciale în care se
pot găsi persoanele vătămate sunt inconciliabile, neputând fi uniformizate pentru a se elabora
reguli unice privind prescripţia dreptului la acţiune. In schimb, după obţinerea titlului executoriu,
situaţia juridică consolidată sau clarificată a titularului dreptului subiectiv material impune un
tratament egal în privinţa prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Din acest motiv,
termenele speciale de prescripţie sunt excepţionale, fiind impuse de motive cu totul particulare.
De lege lata, pot fi amintite următoarele termene speciale de prescripţie:
a) 10 ani, în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale ¡mobiliare (art. 405 alin. 1 teza II
C. pr. civ.)3);
b) 7 ani, pentru executarea silită a creanţelor preluate de AVAB (Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Bancare), constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după
caz, au fost învestite cu formulă executorie (art. 13 alin. 5 din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea
unor active bancare, republicată1*);
i 3 ani• pentru punerea în posesiune, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, a
imobilelor restituite în natură prin decizie sau dispoziţie motivată emisă de unitatea deţinătoare, care
constituie şi titlu executoriu (art. 23 alin. 5 din L. nr. 10/2001 )2)

dreptului de a cere executarea numai cuprivire la obligaţia de a plăti sulte.»(dec. îndrumare nr. 3/1968 cu privire la
efectele hotărârilor de partaj, în CD 1968, p. 14). Aceste îndrumări sunt şi în prezent actuale. Pentru practica existentă
în materie, v. şi: TS, col. civ., dec. nr. 756/1966, în CD 1966, p. 152-154 şi JN nr. 10/1966, p. 170; idem, s. civ., dec. nr.
1294/1979, în CD 1979, p. 293-295 şi dec. nr. 1098/1982, în CD 1982, p. 188-193.
241
) ¿u privire la natura juridică a acţiunilor de partaj, v. intra, nr. 279.
242) în practică, s-a decis în mod eronat că acţiunea în anularea unui contract de înstrăinare imobiliara, fiind o
acţiune în realizare, hotărârea care pronunţă nulitatea trebuie învestită cu formulă executorie şi transcrisă înăuntrul
termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită (TJ Constanţa, dec. civ. nr. 367/
1971, cu notă critică de C.A. Muscă, RRD nr. 5/1972, p. 126-129). Or, hotărârea de anulare produce efecte între părţi
fără nici o altă formalitate, desfiinţarea actului operând fie de plin drept (în cazul nulităţii absolute), fie în baza hotărârii
pronunţate (în cazul nulităţii relative), deci, independent de orice formalitate de publicitate
sau de altă natură. . . . . . . . . . .. . .. .
în schimb, în cazul imobilelor supuse regimului de carte funciară, hotărârile judecătoreşti privitoare la aceste imobile
sunt susceptibile de executare silită, dacă înscrierea în cartea funciară are efect constitutiv (art. 17dinD.L. nr.
115/1938)-v. de ex. TS, col. civ., dec. nr. 1344/1965, în JN nr. 3/1966, p. 154; idem, dec. nr. 1269/1965, în CD 1965,
p. 247; cf. A. Hilsenrad, în legătură cu prescripţia dreptului de a cere executarea
silită cit supra p. 103. Fac excepţie cazurile în care drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere
în cartea funciară (art. 26 din D.L. nr. 115/1938), când înscrierea trebuie făcută numai pentru a dispune de drept
potrivit regulilor de carte funciară (B. Diamant, nota II aprobativă la sent. civ. nr. 19/1971 a Jud. Mediaş, în RRD nr.
3/1972, p. 136-137), precum şi imobilele supuse Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, în sistemul
căreia înscrierea nu are efecte constitutive de drepturi, ci numai pentru opozabilitate fatădeterti (art. 27 şi 28). în plus,
conform art. 56 alin. 2 ale acestei din urmă legi, instanţa judecătoreasca trebuie să transmită din oficiu, în termen de 3
zile, hotărârea rămasă definitivă şi irevocabilă, constitutivă sau declarativă asupra unui drept real imobiliar, la biroul de
carte funciară al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află imobilul, pentru a se opera menţiunile corepsunzătoare în
cartea funciară (cu privire la regimul noilor cărţi funciare, v. M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare,
Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 193 si urm.).
243> Cu privire la prescriptibilitatea acţiunilor reale, v. intra, nr. 223 şi urm.
188 Prescripţia extinctivă
§4. începutul prescripţiei extinctive
82. Regula generală privind începutul prescripţiei, a) Reglementare. Calcularea
termenului de prescripţie implică, în primul rând, determinarea momentului de la care aceasta
începe să curgă. în acest sens, art. 405 alin. 2 C. pr. civ. fixează următoarea regulă: „termenu! de
prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită’". Formulată
în termeni generici, norma înscrisă în acest articol constituie regula generală privind începutul
prescripţiei, astfel încât, pentru a cunoaşte efectiv momentul în care se naşte dreptul de a cere
executarea silită este necesar a şti, în general, data când titlul executoriu poate fi pus în executare.
Or, cunoaşterea acestei date depinde, de regulă de natura titlului executoriu-hotărâre
judecătorească sau arbitrată ori, după caz, un alt înscris prevăzut de lege —, precum şi de existenţa
unor eventuale reguli speciale privind începutul prescripţiei.
Fiind o regulă generală, ea se aplică ori de câte ori nu există o regulă specială, privind începutul
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, întrucât este ştiut că norma specială derogă de la
norma generală (specialia generalibus derogant).
Pentru a determina începutul prescripţiei conform regulii generale, trebuie să facem o dublă
distincţie:
-între hotărârile organelor jurisdicţionale şi celelalte înscrisuri care, în condiţiile legii constituie
titluri executorii, pe de o parte; şi
-în cadrul hotărârilor organelor jurisdicţionale, între hotărârile judecătoreşti si cele arbitrale pe
de altă parte.
Vom începe cu hotărârile judecătoreşti, deoarece reprezintă principala şi cea mai importantă
categorie de titluri executorii.

b) Hotărârile judecătoreşti. în cazul hotărârilor judecătoreşti, prescripţia începe să curgă de la


data când devin executorii, adică sunt susceptibile de a fi puse în executare. Aceasta este opinia
generală.31 De lege lata, sunt executorii hotărârile definitive (art. 377 alin. 1 244 245
C. pr. civ.)1), în afara cazurilor în care recursul suspendă executarea (art. 300 alin. 1 C. pr. civ.) 2>,
precum şi hotărârile de primă instanţă date cu execuţie vremelnică (art. 278 şi 279 C. pr. civ.) 246
247 . Soluţia începerii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită la data când hotărârea

judecătorească poate fi pusă în executare silită, mai exact, la data când aceasta devenit definitivă
este criticabilă, deoarece nu ţine cont de principiile care guvernează prescripţia extinctivă, fiind în
discordanţă cu regulile aplicabile întreruperii prescripţiei dreptului material la acţiune. Astfel,
potrivit art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, „în cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o
cerere de chemare în judecată ori de arbitrare (...) noua prescripţie nu începe să curgă, cât timp
hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă' (s.n.), adică la data când a intrat în puterea
lucrului judecat, deoarece illo temporeîn dreptul procesual nu exista categoria „hotărârilor
judecătoreşti irevocabile”, care a fost introdusă în 1993. Explicaţia este foarte simplă: cât timp
judecata nu este desăvârşită şi dreptul câştigat nu este confirmat cu putere de lucru judecat,
reclamantul nu are certitudinea dreptului câştigat, siguranţă pe care o dobândeşte abia după
epuizarea căilor de atac la care adversarul său este îndreptăţit. Din acest motiv, el nu poate fi
constrâns să purceadă la executarea silită în baza unui titlu executoriu, ameninţat încă cu
desfiinţarea de către instanţa de control judiciar (instanţa de apel şi/sau recurs). Desigur, dacă

'> A se vedea M. Of. nr. 948 din 24 decembrie 2002. Alin. 4 şi 5 ale art. 13 din ordonanţă prevăd următoarele: „(4)
Pe data preluării de către AVAB a activelor Bancare contractele de credit ajuse la scadentă, încheiate intre bănci şi
persoanele fizice sau persoanele juridice debitoare, constituie de drept titlu executoriu fără să fie necesară învestirea
cu formulă executorie (...).
(5) Termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de AVAB, constatate prin
acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de
1) Art 377 c. pr. civ. (astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000) prevede: „Sunt hotărâri definitive.
246 hotărârHte dateOn primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;
247 hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu appel, daca judecata
acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 189
trece la executare, o poate face 248 249 >, deoarece hotărârea este executorie, dar starea de
pasivitate nu poate fi însă socotită culpabilă şi, în plus, sancţionată, prin prescrierea dreptului de a
cere executarea silită. Nu mai vorbim de faptul că, având în vedere durata proceselor (la Curtea
Supremă de Justiţie

248 orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel,
Sunt hotărâri irevocabile:
1. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;
2. hotărârile date în primă Instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
3. hotărârile date în apel, nerecurate;
4. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;
249 orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs” (s.nj.
2) Conform alin. 1 al art. 300 C. pr. civ. „recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la
strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă,
precum şi în cazurile anume prevăzute de lege”. __
3) pentru problema începutului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită indirecta (prin echivalent), în cazul în
care executarea silită directă (în natură) nu mai poate avea loc, v. G. Boroi, op. cit. (2003), p. 117. în acest caz, se
apreciază că trebuie deosebit după cum titlul Tn temeiul căruia a fost pornită executarea silită este cu condamnare
alternativă ori, dimpotrivă, obligă numai la executarea în natură: „In primul caz, executarea silită indirectă făcându-se
în baza aceluiaşi titlu executoriu, prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită a creanţei ce reprezintă
contravaloarea începe să curgă de la data la care s-a constatat că n u se mai poate obţine predarea silită a bunului,
deci de la data constatării pieirii bunului. In cel de-al doilea caz, creditorul trebuie să obţină o hotărâre prin care să i se
stabilească dreptul său de creanţă având ca obligaţie corelativă îndatorirea debitorului de a-l remite o sumă de de bani
ce reprezintă contravaloarea lucrului, aşa încât, de la data pieirii lucrului va începe să curgă prescripţia dreptului la
acţiune în sens material, dar numai din momentul în care hotărârea respectivă este susceptibilă de executare silită
începe să curgă prescripţia dreptului de a cere si obţine executarea silită Indirectă” (ibidem).
4> Cu riscul de a fi obligat la întoarcerea executării - procedură complicată şi costisitoare pentru ambele părţii (art.

4041-4043 C. pr. civ.) -în caz de desfiinţare a hotărârii care constituia titlu executoriu de către instanţa de control
judiciar.
190 Prescripţia extinctivă

se acordă termene de luni de zile), există si riscul ca până la soluţionarea recursului prin hotărâre
irevocabilă favorabilă să se fi împlinit termenul de prescripţie, şi reclamantul să ajungă în postura în
care dreptul său confirmat cu putere de lucru judecat să nu mai poată fi niciodată satisfăcut, pentru
simplul motiv că n-a pus în executare hotărârea devenită dinainte executorie. Evident, o asemenea
consecinţă este inadmisibilă şi vădit nedreaptă. 1)
De altfel, Codul nostru civil este limpede în această privinţă şi nu lasă loc de nici un dubiu:
„Cererea făcută în judecată, zice art. 1868, nu va putea întrerupe prescripţia decât dacă va fi
încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de nerevocabilă autoritate.
In cazul acesta nici o prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată şi până la
pronunţarea unei asemenea hotărâri" (s.n.).
în concluzie, în cazul hotărârilor judecătoreşti, prescripţia dreptului de a cere executarea silită
începe să curgă întotdeauna de ia data rămânerii irevocabile a acesteia (art. 405 alin. 2 C. pr. civ.,
coroborat cu art. 17 alin. 3 din D. nr. 167/1958; art. 1868 C. civ.)2>. Aşadar, începutul prescripţiei nu
trebuie legat de caracterul executoriu sau neexecutoriu al hotărârii, ci de puterea de lucru judecat a
acesteia, cu atât mai mult cu cât doctrina românească consideră „executorialitatea” unul din
caracterele puterii de lucru judecat (alături de exclusivitate, incontestabilitate şi obligativitate) şi nu
invers3). 250 251 252 253 254 255
Cât priveşte data la care hotărârea judecătorească susceptibilă de executare silită rămâne
irevocabilă, ţinând seama de prevederile art. 377 alin. 2 C. pr. civ., care enumeră „hotărârile
irevocabile", aceasta se poate plasa într-unul din următoarele momente:
1° data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârii date în primă instanţă, fără drept de
apel, care nu a fost însă recurată sau deşi recurată, recursul a fost respins ca tardiv;
2° data expirării termenului de apel, în cazul hotărârii date în primă instanţă, neatacată cu apel

250
Nu mai vorbim nici de situaţia hotărârilor executorii pronunţate în prima Instanţă, susceptibile de apel şi
recurs sau, după caz, numai de recurs (cf. art. 278 şi 279 C. pr. civ. în privinţa hotărârilor cu execuţie
vremelnică sau art. 7208C. pr. civ. în privinţa hotărârilor date în primă instanţă în procesele şi cererile în
materie comercială). în toate aceste cazuri, dacă prescripţia dreptului de a cere executarea silită începe să curgă la data
când hotărârea devine executorie (data pronunţării de către prima instanţă), iar cel interesat nu o pune în executare, se
poate ajunge ca prescripţia să fie împlinită înainte de data când hotărârea devine irevocabilă în urma epuizării căilor de
atac prevăzute de lege (apel şi/sau recurs).
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu poate să înceapă a curge cât timp efectul întreruptiv al cererii de
chemare în judecată nu este definitiv consumat şi dreptul material la acţiune nu este epuizat (art.
255 şi 17 dinD. nr. 167/1958), adică până când hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii nu a intrat în puterea de
lucru judecat.
31 Menţionăm că, în doctrină, se recurge, cum am arătat deja, la determinarea momentului în care începe să curgă

prescripţia dreptului de a cere executarea silită în funcţie de data când hotărârile devin executorii, ceea ce reclamă mai
multe distincţii, deoarece pe de o parte, cele mai multe dintre ele devin executorii atunci când rămân definitive (şi devin
definitive după distincţiile făcute de art. 377 alin. 1 C. pr. civ.), iar pe de altă parte, unele hotărâri sunt pronunţate cu
execuţie vremelnică şi sunt, deci, executorii, înainte de a deveni definitive, existând riscul ca prescripţia să se
împlinească chiar înainte de această dată, situaţie cel puţin bizară. Sistemul propus este complicat, ilogic, inechitabil şi,
bineînţeles, nelegal în lumina dispoziţiilor art. i 7 din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la acest sistem v. de ex.: A.
Hilsenrad, în Tratat teoretic şi practic de procedură a executării silite (1966), p. 161-162; S. Zilberstein, V.M.
Ciobanu, op. cit., 219-222; G. Boroi, op. cit. (2003), p. 115-117. V., pentru o aplicaţie practică recentă: C. Ap. Ploieşti, s.
corn. si cont. adm., dec. nr. 685/2000. în C. Jud. nr. 4/2002, p. 41 -42 (cu notă de Mona-Lisa Belu-Magdo).
In ce priveşte dreptul comparat, soluţiile sunt identice cu cele prevăzute de art. 1868 C. civ. rom., şi, respectiv art. 17
alin. 3 din D. nr. 167/1958. A se vedea exempligratia:
-art. 2896 C. civ. Q.: „(.’interruption résultant d'une demande en justice se continue jusqu'au jugement passé en force
de chose jugée ou, le cas échéant, jusqu’à la transaction intervenue entre les partres.
Elle a son effet, à l’égard de toutes les parties, pour tout droit découlant de la même source”;
-art. 2945 C. civ. it. (Effetie durata dell interruzione): „Per effetodell’interruzione s’inizia un nuova periodo di
prescrizione.
Se l'interruzione è awenuta mediante uno degli atti indicaţi dai primi due commi dell’art 2943 (La prescrizione è
interrotta dalla notificazione dell'atto con il quale si inizia un giudizio sia questo di cognizione ovvero conservativo o
esecutivo. E pure interrota dalla domanda proposta nel corso din un giudizio, - n.n.). la prescrizione non corre fino al
momento in cui passa in giudicato la sentenza che definisce il giudizio.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 191
sau, deşi apelată, apelul a fost respins ca tardiv1);
3° data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârii date în apel nerecurate256 257 258' sau,
deşi recurate, recursul a fost respins ca tardiv;
4° data pronunţării instanţei de recurs, chiar dacă prin hotărârea pronunţată nu s-a soluţionat
fondul pricinii, în cazul hotărârii instanţei de recurs prin care s-a soluţionat fondul (deci în caz de
modificare a hotărârii recurate sau de rejudecare a fondului după casarea cu reţinere), al hotărârii
instanţei de apel, dacă recursul a fost respins ca neîntemeiat, a fost anulat ori s-a constatat
perimarea lui3).

c) Hotărârile arbitrate. Potrivit art. 367 C. pr. civ., hotărârea arbitrală este obligatorie (executorie)
si se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau
în termenul arătat în hotărâre, iar în caz contrar, la cererea părţii interesate, se învesteşte cu formulă
executorie şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească (art. 367 1 şi 368 C. pr.
civ.)259>. Cu toate acestea, în ce priveşte începutul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită
se aplică mutatis mutandis soluţia din cazul hotărârilor judecătoreşti: prescripţia începe să curgă de
la data când hotărârea arbitrală devine irevocabilă (art. 405 alin. 2 C. pr. civ. coroborat cu art. 17 alin.
3 din D. nr. 167/ 1958)260). 4
d) Alte titluri executorii. Când este vorba de titluri care nu se obţin în urma unei proceduri
jurisdicţionale, în principiu, dreptul de a cere executarea silită se naşte din momentul eliberării sau
întocmirii titlului executoriu, când începe să curgă şi prescripţia, cu excepţia cazului în care din
lege sau din cuprinsul titlului rezultă contrariul (spre ex., art. 66 din L. nr. 36/1995 prevede că actul
autentificat de notarul public, care constată o creanţă certă şi lichidă, are putere de titlu executoriu
la data exigibilităţii acesteia, care poate fi, după împrejurări data autentificării sau o dată
ulterioară).

83. Reguli speciale privind începutul prescripţiei, a) Reglementare. Pe lângă regula


generala mai sus amintită, datorită varietăţii şi complelxităţii situaţiilor juridice sau din cauza
faptului că exercitarea dreptului de a cere executarea titlului executoriu nu este posibilă, din
diverse motive, odată cu naşterea acestui drept, prin lege au fost instituite (sau pot fi prevăzute) si

Se il processo sl estlnguo, rimanefermo l'effetto interruttivo e il nuovo periodo di prescrizione comincia dalia data
dell'ato interruttivo.
Nel caso di arbitrato la prescrizione non corre dai momento della notificazione dell’atti contenente la domanda di
arbitrato sino al momento in cui ii lodo che definisce ii giudizio non e piu impugnabile o passa in giudicato la sentenza
resa sull'impugnazione”.
9 Aceeaşi este soluţia şi dacă recursul împotriva hotărârii de respingere a fost respins ca nefondat, anulat sau s-a
perimat ori s-a exercitat recurs omisso medio, care a fost respins ca inadmisibil. în ambele cazuri - apel tardiv sau
recurs omisso medio—aceste soluţii sunt impuse de faptul că în sistemul nostru procesual nu se poate exercita recursul
omisso medio, adică trecând peste calea de atac a apelului (V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 11-12).
257 Instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Dacă instanţa respinge apelul
ca nefondat, îl anulează sau constată perimarea lui, hotărârea dată în prima instanţă constituie titlu executoriu şi
devine irevocabilă, fie la data expirării termenului de recursîmpotriva hotărârii dateîn apel (iar nu de la data expirării
termenului de apel împotriva hotărârii dateîn primă instanţă în cazul apelului nul sau perimat şi nici de la data pronunţării
hotărârii de anulare sau de constatare a perimării apelului, de vreme ce în ambele cazuri hotărârile sunt susceptibile de
apel sau, după caz, de recurs, fie la data pronunţării instanţei de recurs asupra recursului contra hotărârii dateîn apel
(art. 377 alin. 1 pct. 2 coroborat cu art. 377 alin. 2 pct. 3 şi 4 C. pr. civ.). Pentru o discuţie pe această temă, v. S.
Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 220-221, nota 30.
3> V., ca aplicaţie practică: TS, s. civ., dec. nr. 930/1986, în RRD nr. 2/1987, p. 67.
4> Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare (art. 364 C. pr. civ.) în termen de o lună de la

data comunicării hotărârii arbitrale. Natura juridică a acţiunii arbitrale este controversată (cf. V.M. Ciobanu, Din nou
despre natura juridică a acţiunii în anulare a hotărâririi arbitrale, în Dreptul nr. 1/2002, p. 76-83; I. Deleanu,
A/ofăladec. nr. V/2001 a Secţiilor unite ale CSJ, în PR nr. 1/2002, p. 37-43).
260 Termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 6 din D. nr. 167/1958, se arată într-o decizie de speţă, curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii arbitrale străine şi nu de la data când aceasta a fost investită
192 Prescripţia extinctivă
alte reguli privind începutul prescripţiei extinctive, care au însă caracter special de strictă
interpretare şi aplicare.
Aceste reguli speciale îşi găsesc temeiul fie în dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 (art 7,12), fie
în alte prevederi legale (art. 367 şi 381 C. pr. civ.; art. 13 alin. 5 din OUG nr 51/
1998, republicată etc.).

b) Enumerare. Principalele reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului de a cere


executarea silită sunt următoarele:
-în cazul titlurilor executorii care indică un termen la care creanţa devine exigibilă sau prin care
s-a acordat un termen de executare a obligaţiei (termen de gratie), prescripţia începe să curgă la
împlinirea termenului (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958261 262>; art 367 si 381
C. pr. civ.2>);
-în cazul în care debitorul este obligat la prestaţii succesive (pensii de întreţinere, despăgubiri
civile periodice etc.), prescripţia începe să curgă, pentru fiecare din aceste
^67/1958)^ ^ ^ ^ aCeaSta a devenit exigibilă (art. 7 alin. 3 şi art. 12 din D; nr.

- in cazul deciziei sau dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură a imobilului în condiţiile


prevăzute de Legea nr. 10/2001, prescripţia începe să curgă de la data primirii ei de către
persoana îndreptăţită (art. 23 alin. 5)4>.
§5. Suspendarea prescripţiei extinctive
84. Sediul materiei, a) Precizări prealabile. în timpul curgerii termenului de prescripţie este
însă posibil să intervină anumite situaţie obiective sau subiecte (personale), care să împiedice pe
titularul dreptului de a cere executarea silită să-şi exercite dreptul, după cum este posibil şi ca
acesta să fi făcut anumite acte, pentru realizarea dreptului sau, fara sa fi ajuns la o realizare
deplină. Pentru a împiedica producerea efectului extinctiv al prescripţiei, în asemenea situaţii
excepţionale sau particulare, s-au prevăzut în lege, pe de o parte, suspendarea cursului
prescripţiei, iar, pe de altă parte, întreruperea acesteia. ^
Suspendarea prescripţiei constă în oprirea temporară a curgerii ei, pe timpul cat dureaza
cauza suspendării, în timp ce întreruperea prescripţiei, ce va fi analizată ulterior, presupune
ştergerea prescripţiei scurse până la data survenirii cauzei întreruptive şi începerea unei
noi prescripţii.
b) Reglementare. în ce priveşte suspendarea prescripţiei dreptului de a cere executarea
silită, sunt incidente prevederile art. 405 1 C. pr. civ. şi în completare dispoziţiile art. 13-15 din
Decretul nr. 167/1958.

85. Cauzele de suspendare. Prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să


curgă se suspendă (art. 4051 alin. 1 C. pr. civ.):

cu ormula executorie, prin procedura de executare, deoarece nu momentul eliberării titlului executor este avut in
calcul pentru începerea curgerii termenului de prescripţie (T. Bucureşti, s. com., dec nr 482/1991
in Culegere de practică judiciară comercială 1990-1998, p. 575, nr, 368).
af1r 7alin'3 d'n ? n-r 167/1958'se arată în,r'° altă ^¡e de speţă, prescripţia începe să curgă la momentul împlinirii termenului. In

speţă, termenul de prescripţie a executării, înscris în art. 3 din D. nr. 167/1958


i QQQ * ainiepu’sâ car9fIa data de 4 iunie 1993’când s"a împlinit termenul suspensiv, iar la data de 1 octombrie 1998,
când creditorul a formulat cererea de executare, dreptul de a cere executarea era prescris (C. Ap. laşi s. civ., dec. nr.
910/2000, în Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă 2000, p. 65, nr. 35).
In cazul în care creditorul solicită instanţei să constate că debitorul este decăzut din termenul de qratie prescripţia
începe să curgă de la data rămânerii definitive (mai exact, irevocabile) a hotărârii prin care
instanţa, m baza ărt. 383 C.pr. civ. a constatat decăderea (V.M.Ciobanu, op. c/f„ voi II 1996 p 132)
- nnnm C0L dV" "r'296/1961'in CD p. 370; TJ Sibiu, dec. civ. nr. 243/1986

262 T, C8KP' ?7(™n°tăaprobativăde\. Leş): I. Leş, G. Kovacs, Nota (explicativă) la dec. civ. nr
461/1987 a TJ Sibiu, in RRD nr. 11/1988, p. 66-67. V. şi TS, s. civ., dec. nr. 859/1989, în Dreptul nr. 5/1990 p. 68
(executarea unei hotărâri străine de obligare la prestaţii succesive de întreţinere).
dln ‘:e9ea nr'10/200 ’ Prevede: „(1) in termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la

data depunem actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau.
după caz, dispoziţia motivată, asupra cererii de restituire în natură (...).
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 193
a) în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului
material la acţiune, mai exact (art. 13 lit. a şi b şi art. 14 din D. nr. 167/1958): 1) cat timp cel
împotriva căruia ea curge (creditorul) este împiedicat de un caz de forţa majora sa faca acte de
întrerupere a prescripţie11; 2) cât timp creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale
României, iar acestea se află pe picior de război; 3) între părinţi sau tutore şi cei care se află sub
ocrotirea lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi intre orice altă persoană care, în
temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunuri e altora si cei ale căror bunuri sunt
astfel administrate, cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate- 4) împotriva celui lipsit de
capacitatea de exercitare, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate
restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele; 5) între soţi, în timpul căsătoriei 21;

14) Decizia sau. după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii
persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu execu onu pentru
punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. _
(5) Decizia sau, după caz, dispoziţia prevăzută la alin. (4) trebuie pusă in executare in termen de o a
la data primirii ei de către persoana îndreptăţită. . .. .
(6) Prevederile alin. <1)-(5) sunt aplicabile şi dispoziţiilor emise de primar potrivit art. 20 alin. (3) -
i > Moartea creditorului nu constituie o cauză de forţă majoră şi ca atare nu suspendă prescrip^a dreptulu de a cere
executarea silită a unei creanţe, aflată în activul succesiunii, pana a acceptarea acese.ale că re moştenitori (T. reg.
Braşov, dec. civ. nr. 293/1966, în RRD nr. 11/1967. p. 116-117. cu nota de I. Stra ulat şi Z. Cohn). Cf. art. 1875 C.
civ.: „prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea in o

^oTasenren^^area de arest a debitorului, unităcu insolvabilitatea acestuia, nu reprezintă un caz de forjă majoră
pentru creditorul urmăritor şi deci nu constituie un motiv de suspendare a Prescripţiei dreptu 11 executare (T. reg. laşi,
dec. civ. nr. 609/1966, în RRD nr. 2/1968, p. 120-122. cu nota de N.M. Dogaru, M.
Ba2)tV), pentru aplicaţii practice: TJ Constanţa, dec. civ. nr. 102/1973, în RRD nr. 6/1973, p. 159; TS, s. civ., dec. nr.
691/1980, în RRD nr. 11/1980, p.63.
Prescripţia extinctivă
7W )Pe^Pul cat suspendarea executam silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţa
sau de alt organ junsdicţiona! competent; prescripţia nu se suspendă însă pe
timpul cat executarea silita este suspendată la cererea creditorului urmăritor (art. 405 1 alm o L/.
pr. C!V.)|
cj atata timp cât debitorul îşi sustrage veniturile si bunurile de la urmărire-
d) in alte cazuri prevăzute de lege.

f reP™tcf cauzele de suspendare a prescripţiei dreptului de a cere executarea silita sunt


legale, limitative (exclusive) şi produc efecte de plin drept (ope legis).

86. Efectele suspendării. După încetarea suspendării, prescripţia îsi reia cursul
socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare (art. 4051 alin. 2 C. pr. civ.). Prescripţia nu
seva împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei
de suspendare (art. 15 alin. 2 din D. nr. 167/1958).

§6. întreruperea prescripţiei extinctive


...Spre deosebire de suspendarea prescripţiei SnlS r ar6Ce t,tUlarUl dreptului de A cere
executarea silită se află în
ZntM ? matenala'morala «au juridică de a face acte de întrerupere în vederea realizării l 'ÎT» 63
P'escnpţiei presupune concursul activ al titularului dreptului, exprimând
Srr,Ca 06 a‘?l exercita dreptUl sau’după caz- interven<ia sau initiativa subiectului
cSă^SZSr3 V0,nîa imPliCită' dar neînd0ie,niCă de ** °^a
Daca insă în caz de suspendare, după încetarea ei, prescripţia îsi continuă cursul
rur^ ''ÎZ'^H a^,aipul scurs înainte de suspendare, întreruperea prescripţiei şterge prescripţia
dZntmrn^* mtrerupere' lncepand sa curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel: prescripţia
^dreptului de a cere executarea silită. H

b) Reglementare. întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este


ITHW )3 d® ^ e di^°ziţii ale art. 4052 C. pr. civ., care trebuie completate ctrerevederile
art. 17 din Decretul nr. 167/1958, precum şi cele cuprinse în art. 1045,1056,1872 si 1873
L». CIV.

(art^QÎaÎin'^C pÎ" civ V6"6'Pr6SCripţia dreptu,ui de a cere executarea silită se /n/rempe


a) pe data îndeplinim de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul
miunnLtr“'3Ct T3" dG executare1 a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a ecunoaşteru, in orice alte
mod, a datoriei1); recunoaşterea datoriei constituie o cauză de sens material (stricto
’* - ^ în cazul suspendării prescripţiei dreptului de a cere executarea silită nu este incidenţa cauza de
în nal

suspendare prevăzută de art. 13 lît. c) din D nr 167/1958 (reclarmth ariminiQimH„a i


deoarece priveşte numai realizarea dreptului la acţiune ' administrativă),
J,! ?■SUb impenL:'Decre,ului nr'167/1958- recunoaşterea de către debitor a obligaţiei cuprinse in
nrfl(;d executare, inclusiv plata parţiala a debitului au fost considerate în practică drept cauze întreruptive de
prescripţie, spre Osebire de unii autoe. cere ap cr.ţica, acesţe hotărâri pe cooSSTâTSî
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 195

întrerupere a prescripţiei extinctive, fără a deosebi după cum esţe expresa sau tacita, deoarece
rezistenţa debitorului obligaţiei faţă de acest drept încetând prin recunoaştere, titularul dreptului
este în mod legitim îndreptăţit să aştepte executarea obligaţiei şi sa evite efectuarea unor
cheltuieli de executare inutile. Pentru ca recunoaşterea tacita sa producă
efecte întreruptive trebuie să fie fermă, neîndoielnică 1';
b) pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar daca a fost
adresată unui organ de executare necompetent; dispunerea cererii de executare la organul de
executare nu constituie un „act de executare” propriu-zis, însă se prezintă manifestarea
neechivocă a voinţei titularului dreptului de a cere executarea silita de a-şi realiza dreptul, ceea

recunoaştere este valabilă doar în cazul întreruperii prescripţiei dreptului material lalacţiune O ajfelde recunoaştere
- s-a arătat în această opinie - este tardiva şi deci inutila după ce s-a obţinut hotararea judecătorească, definitivă şi
executorie, care a stabilit existenţa datorieişi L. a obligat pe debtor la p a a. executare Ca bunâvoie a unei hotărâri
judecătoreşti ■
torului. Fapta i
ce justifică producerea efectului interuptiv de prescripţie2);
nu mai poate

executare ue uuiiavutc a ui io iicoLcxic,, — ------ T ------------- . .


mai ales că odată devenită executorie, ea nu mai reclamă vreo renunţare din partea debil debitorului de a plăti o parte
din această datorie ulterior obţinerii hotărârii definitive şi executorii ÎSSSS aspectuiunei recuuoaştari, cu electasupra
dreptului la ac|iup. a tost total ş, epuural ci.
numai ca platâîi sine". (D. Paşalega, rtotl la dec ci», nţ. 305/1966 a T. reg EJaşo» ţn, RHD nr. «967 p 139-140) v în
acelaşi sens, V. Lăzărescu, -nota critica la dec. civ. nr. 1801/1970aTJ Timiş, in HHDnr 1972 o 134-135 Această
opinie este criticabilă, deoarece în realitate dreptul de a cere executarea silita nu ie un S pmcesuaTcivS, ci o formă
de manifestare a dreptului material la acţiune, care nu trebuie confundat cu dreptul de a sesiza organul de executare
(drept subiectiv procesuat); recunoaşterea dato cuprinse în titlul executoriu exprimă voinţa debitorului de a achita de
bunăvoie obligaţia ceea ce îndreptăţeşte pecreditorsă nu facă acte de întrerupere şi cheltuieli inutile. Această
motivaţie sta la baza consac ăn exprese în 405* alin. 1 lit. a) C. pr, civ. a acestui caz de întrerupere, punandu-se capat
oricare,

C
°'Tj^eainoasterea tacită poate rezulta, de ex., din plata către debitor a dobânzilor sau penalităţilor aferente, sau
Sro cîere de acceptare de către creditor a unei eşalonări a plăţii ori de acordare a unui termen de plată; de
asemenea, cum am menţionat, efectuarea unei plăţi parţiale este caj ica a .r. prachca^drept recunoaşterea
obligaţiei de către debitor (T. Bucureşti, s. corn dec. nr. 48^1991. crt.
Timiş dec civ nr 180/1970, cit. supra, p. 33), Tot în practica s-a decis ca este îndeplinita condiţ a exigibilităţii
lStenoriăzute de t"rt 29 alin 1 al Legii nr. 64/1995, şi atunci când cursul prescripţie, extinctive a dreptului de a cere
executarea silită a fost întrerupt, prin acordul expres al
debitoare, pentru vânzarea la licitaţie a imobilului ipotecat ca garanţie a creanţei şi efec iv a avut oc aceasta licitaţie
(¿ Ap. Cluj, s. corn. şi de cont. adm., dec. nr. 362/2000 în BuI jur 2W0. voUI p. 65-166). în schimb într-o altă decizie
de speţă s-a statuat ca „in cauză (...) prin decizia nr 3418 din 06 decemone
1973Tribunalul municipiului Bucureşti secţia a lll-a civilă a atrib^ reclamarTului m^lul de la adresa menţ^nata^
nhiinânrin-l să Dlătească pârâţilor care locuiau la data împărţelii in imobil, suma de 6.743 lei sulta, Burţile nu
până la 24 iulie 1978, când prin acţiunea formulată, reclamantul a cerut
evacuarea pârâţilor pentru lipsă de titlu, iar pârâţii, prin cererea reconvenţ^nală au sohcMp ata s Hl întrucât de la 22
decembrie 1973, când s-a pronunţat hotararea de partaj, pana la 24 iulie 1978, aata introducerii acţiunii si cererii
reconventionale, termenul de 3 ani prevăzut de textul de lege aratat a fost depăşit, instanţele aveau obligaţia să
constate că dreptul părţilor de a cereexecutareahotarari^
(TS s civ dec nr 1294/1974, CD 1979, p. 295). Decizia citata este insa eronata din cel puţin două motive 1) în SDetă
nu s-a formulat o cerere de executare silită, ci o acţiune de evacuare pentru lipsa de tit u hotărârea de partaj
constituind titlu juridic (dovada dreptului de proprietate asupra bunului atrl^|f Pnn^^ă si având sub acest aspect putere
de lucru judecat; 2) instanţa suprema a omis sa analizeze daca însuşi termenul de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită nu a fost întrerupt prin recunoaşterea tacita (continuă) a obligaţiilor reciproce (predarea imobilului
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 196

de către pârâţi în schimbul plaţii sultei datorate de către

^U^srfmai pune, aşadar, problema - aprig disputată sub vechea regle^®^®1^ “ d® d^xeoJtare ™ind
_rt R oiir, i lit c) din D nr 167/1958, cererea de executare silita ca un „act începător de executare,
franşaUHn mod direct de legiuitor prin includerea cererii de executare printre cauzele de întrerupere a
Prescripţia extinctivă

c) pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2C pr
civ.; legea are în vedere situaţia popririi înfiinţate de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este
executorie, potrivit legii, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie legală de întreţinere sau de alocaţie pentru copii,
precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte,
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri
periodice cunoscute, realizate de debitor, cazuri în care nu mai este nevoie de participarea executorului
judecătoresc1);
d) pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare; această cauză de
întrerupere are în vedere orice acte de executare îndeplinite în cursul desfăşurării procedurii de executare silită,
deci, acte prin care ar fi indisponibilizate si valorificate bunuri ale debitorului, în vederea realizării silite a dreptului
creditorului urmăritor2), cum ar fi, cu
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 197

titlu de exemplu: I) sechestrarea bunurilor mobile prin procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc (art. 411 şi
416 G. pr. civ.) şi încredinţarea lor unui custode (art. 419 alin. 3 C. pr civ.); ii) sechestrarea fructelor neculese şi a
recoltelor prinse de rădăcini (art. 463 C. pr. civ.); iii)'întocmirea procesului-verbal de situaţie, în cazul urmăririi silite
imobiliare (art. 496 G pr civ )• iv) numirea unui administrator-sechestru (art. 501 C. pr. civ.); v) întocmirea şi afişarea
publicaţiilor de vânzare (art. 439 şi 504 C. pr. civ.); vi) procesul verbal de desfăşurare
a licitaţiei (art. 447 şi 511 C. pr. civ.) etc.; __
e) pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 371 alin. 1; aceasta
cauză de întrerupere este destinată să acopere situaţiile în care executarea silită a încetat, nemaiputând fi efectuată
sau continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor asemenea bunuri, iar
titlul executoriu a fost restituit creditorului, cu menţionarea pe acesta a cauzei restituirii şi părţii din obligaţie ce a fost
executată; (art. 3715'lit. b) C. pr. civ.); în aceste cazuri, art. 3716 C. pr. civ. prevede posibilitatea reluării executării
silite, dacă se indică bunuri ce pot fi urmărite potrivit legii şi termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea
silită nu este împlinit;
f) în alte cazuri prevăzute de lege; cauzele de întrerupere prevăzute de art. 405 sunt cauze generale,
putând fi instituite prin legi speciale şi alte cauze de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea
silită.

De reţinut că, indiferent de actul normativ care le instituie, cauzele de întrerupere au caracter limitativ,
fiind de strictă interpretare şi aplicare, şi operează de plin drept (ope legis).

89. Efectul întreruperii prescripţiei, a) Conţinutul întreruperii prescripţiei dreptului de a cere


executarea~silită. întreruperea prescripţiei şterge prescripţia începută înainte de apariţia împrejurării care a
întrerupt-o. După întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită
(art. 405263 264 265alin.2C. pr. civ.). w

Este de observat că, practic, de cele mai multe ori, în cadrul unei executări silite vor exista mai multe întreruperi ale
cursului prescripţiei, astfel încât, dacă acea executare silită va înceta fără a se realiza integral drepturile prevăzute în
titlul executoriu (cf. art. 371 C. pr. civ.), va prezenta o importanţă deosebită ultimul act concret de executare silită,
deoarece, de la data acestuia, va începe să curgă o nouă prescripţie pentru executarea silită a drepturilor creditorului
nerealizateîn cadrul executării neîncheiate1 >.
Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulata sau dacă s-a perimat ori dacă
cel care a făcut-o a renunţat la ea (art. 4052 alin. 3 C. pr. civ.). Rezultă că, spre deosebire de celelalte cazuri de
întrerupere, întreruperea prescripţiei prin cererea de executare (ca şi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune
în realizare prin cererea de chemare în judecată) este provizorie şi condiţionată, în sensul că efectul interuptiv
dispare retroactiv, dacă cererea de executare silită a fost respinsă de instanţa de executare (art. 3731 C. pr. civ.),
anulată, dacă s-a perimat2' ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea
(art. 371266 lit. c) C. pr. civ.)1). Deşi legea nu prevede expres, se admite că, şi în cazul actelor de

263> V. în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 13. încetarea executăm silite în condiţiile

art 3755 lit b)C pr civ. atrage întreruperea definitivă a cursului prescripţiei, de la data întreruperii începând
să curgă un nou termen de prescripţie, deoarece executarea este oprită sau nu poate continua din motive obiective,
neimputabile creditorului urmăritor (art. 3716 alin. 1 coroborat cu art. 4052 alin 2 C. pr. civ.).
264
> Conform art 389 C. pr. civ.: „Dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinim oricărui act de executare,
fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesata
poate cere desfiinţarea ei.
In caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la incitarea suspendării.
Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul
executoriu . Când executarea se face din oficiu de către instanţa de executare, perimarea nu operează (cf. TJ Sibiu,
dec. civ. nr. 469/1987, cit supra), dar celelalte reguli privind întreruperea prescripţiei rămân neatinse.
îndeplinirea unui act începător de executare nu are nici un efect cu privire la prescripţia dreptului de a cere
executarea silită, dacă, ulterior, executarea pornită în baza actului începător a fost perimată (TJ Galaţi, dec. civ, nr.
198 Prescripţia extinctivă

executare ulterioare cererii de executare, efectul întreruptiv de prescripţie este înlăturat retroactiv,
atunci când intervine perimarea sau anularea executării silite ori când actul de executare este
înlăturat prin intermediul contestaţiei la executare2*. Subliniem însă că atunci când se anulează un
singur act de executare (de ex., anularea actului final al executării — vânzarea silită la licitaţie),
fără a fi anulate şi celelate acte de executare îndeplinite anterior acestuia, dispare efectul
întreruptiv de prescripţie numai în ce priveşte actul anulat nu şi efectele întreruptive ale actelor
anterioare, caz în care se admite, pe bună dreptate, că va începe să curgă un nou termen de
prescripţie de la ultimul act de executare valabil 3*!
In încheiere, menţionăm că în practica judiciară s-a ridicat şi problema dacă, în cazul folosirii
succesive a mai multor proceduri de executare silită, una din ele operează întreiuperea prescripţiei
faţă de celelalte. De pildă, după ce s-a terminat urmărirea silită mobiliară împotriva debitorului,
creditorul începe să-l urmărească pe calea popririi sau pe altă cale, deşi au trecut mai mult de 3 ani
de la naşterea dreptului de a cere executarea siiită. S-a apreciat, în mod corect după părerea
noastră că, deşi se începe o procedură diferită de executare silită, aceasta nu este în fond decât
continuarea executării silite parţial efectuate pe calea primei proceduri. în consecinţă, în
asemenea cazuri, de la data ultimului act de executare în prima procedură (urmărirea silită
mobiliară) curge un nou termen de prescripţie pentru începerea procedurii de poprire, însă,
bineînţeles, dacă prima procedură nu a fost anulată4*.
b) întinderea efectului întreruptiv. în principiu, întreruperea prescripţiei produce efecte
relative numai faţă de debitorul urmărit. Prin excepţie, efectul întreruperii prescripţiei intervenite
faţă de unul din codebitorii solidari (de ex., începerea executării numai faţă de unul dintre aceştia)
se întinde şi asupra celorlalţi1). într-adevăr, art. 1872 C. civ. prevede că întreruperea prescripţiei
făcută împotriva unuia dintre debitorii solidari are efecte contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi267
268>, iar potrivit art. 1873 C. civ. întreruperea prescripţiei contra debitorului principal are efect şi

faţă de garant; invers, întreruperea prescripţiei faţă de garant nu produce efecte faţă de debitorul
principal.

185/1977, în RRD nr. 7/1978, p. 36-37, cu nofăde Gh, Marinescu). in practică, s-a mai statuat că termenul de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită se consideră însă întrerupt, chiar dacă, după îndeplinirea unui act de
executare, s-a împlinit termenul de perimare, dacă se constată culpa debitorului urmăritor, care a sustras bunurile
de sub sechestru, provocând declanşarea unor acte de urmărire penală (T reg. Bacău, dec. dv. nr. 1423/1962, în JN
nr. 11/1964, p. 148-149, cu note de L. Cristian şi S. Serbănescu).
Precizăm încă o dată (cf. supra, p, 197, nota 1) că efectul întreruptiv de prescripţie nu dispare nici în ipoteza de
încetare a executării silite la care se referă art. 3715 lit. b) C. pr. civ. - executarea silită nu mai poate fi efectuată ori
continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a imposibilităţii de valorificare a unor asemenea bunuri, deoarece,
aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, încetarea executării silite pe motivul menţionat anterior este o
situaţie juridică distinctă de perimarea executării silite, de anularea executării silite, de respingerea cererii de
executare silită ori de renunţarea creditorului la eve^i itaroa ciuta î n „de la ultimul act efectuat in cadrul procedurii de
executare silită ce a încetat începe să curgă un nou termen de prescripţie a dreptului de a cere şi obţine executarea
silită". (G. Boroi, op. cit., 2003, p. 120). Aceeaşi soluţie s-a dat şi sub imperiul vechii reglementări statuându-se că,
dacă în urma cererii de executare, aceasta a rămas fără rezultat ori creanţa nu a fost în întregime realizată, data până
la care se menţine efectul întreruptiv este aceea a ultimului act de executare, după care începe să curgă un nou
termen de prescripţie, care poate fi întrerupt, printr-o nouă cerere de executare (TS, col. civ., dec. nr. 1311/1967 în
RRD nr 1/ 1968, p. 150).
2* V,, în acest sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 13.
3
> V., în acest sens, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 231; G. Boroi, loc. cit. supra
4> V., în acest sens, T. reg. Banat, col. II, dec. civ. nr. 714/1962 (nepublicată), apudA. Hllsenrad în Tratat teoretic

şi practic de procedură a executării silite (1966), p. 168. Cf. S. Zilberstein, V.M. Ciobanu op cit
267
) v în acest sens: T. pop. rai. Roman, sent. civ. nr, 2309/1966, în RRD nr. 12(1967, p. 113-114 (cu notă de l.l.
Dumitrescu); TS, s. civ., dec. nr. 1599/1974, în CD 1974, p. 278 şi RRD nr. 5/1975, p. 66; TJ Brăila,
dec. civ. nr. 41/1978, în RRD nr. 7/1978, p. 49. ...
2)V. şi art. 1045 C. civ.: „Acţiunea intentată în contra unuia din debitori întrerupe prescripţia in contra tuturor
debitorilor”. „ „ ....
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive 199

§7. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă


90. Sediul materiei. Codul de procedură civilă reglementează şi repunerea în termenul de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, instituţie care a fost păstrată de legiuitor, deşi în
literatura de specialitate au apărut voci care s-au ridicat împotriva ei, pe motiv că are o sorginte
comunistă, în speţă sovietică, fiind totodată o „instituţie ilogică , antieconomică şi la discreţia
judecătorului care ar putea abuza de ea269). Potrivit art. 405 . „După împlinirea termenului de
prescripţie, creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să
ceară executarea datorită unor motive temeinice.
Cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în termen
de 15 zile de la încetarea împiedicării.”
Repunerea în termen poate fi definită ca fiind acel beneficiu acordat de lege titularul dreptului
de a cere executarea silită, constând în recunpaşterea dreptului de a obţine, prin constrângere,
executarea silită chiar după împlinirea prescripţiei, dacă a fost împiedicat din motive temeinice
să.facă acte de întrerupere.

91. Procedura şi efectul repunerii în termen, a) Procedura repunerii în termen. Partea


interesată, care, din „motive temeinice”270), a fost împiedicată să ceară executarea silită, poate
solicita repunerea în termen, în 15 zile de la încetarea împiedicării 271 272).
Repunerea în termen poate fi dispusă numai de instanţa de executare$, indiferent de natura
titlului executoriu.
Termenul de 15 zile în care se poate solicita repunerea în termen este un termen de
prescripţie1), iar nu un termen de decădere. Prin urmare, ca orice termen de prescripţie, este
susceptibil de suspendare, întrerupere şi repunere în termen.
Fiind un incident în cadrul procedurii de executare silită, ce trebuie soluţionată în contradictoriu
cu debitorul, care trebuie citat, cererea de repunere în termen are, aşadar, un caracter contencios.

b) Efectul repunerii în termen. Dacă motivele care l-au împiedicat pe reclamant să facă acte de
executare sunt justificate, admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită de către instanţa de executare are ca efect considerarea prescripţiei ca
neîmplinită, deşi termenul de prescripţie prevăzut de lege fizic a expirat. Altfel spus, prin repunerea
în termen este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei şi deci debitorul (dacă a fost citat la judecarea
cererii de repunere în termen) trebuie să se conformeze hotărârii instanţei, rămasă irevocabilă,
nemaiputând să se opună la efectuarea executării silite273 274).

3)V., pentru o astfel de opinie, rămasă izolată: V. D.Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei,
înDreptulnr. 2/1999, p, 19. . ... .. . . . .
270) Cu privire la înţelesul acestei sintagme, v. infra, nr. 356-357. Pentru un caz de speţa (existenţa unei boli
psihice grave a creditorului - stare psihopatoidă pe fond de etilism cronic) în care s-a admis repunerea în termen v. TS,
s. civ., dec. nr. 1301/1986, în RRD nr. 11/1986, p. 67.
271
> în cazul debitorului condamnat la o pedeapsă privativă de libertate-situaţie care justifică repunerea in termen în
special când acesta nu are bunuri urmăribile -, termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie începe să curgă
de la data când creditorul a luat efectiv cunoştinţă de eliberarea din închisoare a acestuia si nu de la data eliberării lui
(TS, s. civ., dec. nr. 164/1970, în CD1970, p. 269-270. _
272> Subliniem că, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 19 din D. nr. 167/1958), in prezent instanţa de

executare nu poate dispune din oficiu repunerea în termen.


> V., în acest sens, I. Deleanu(l); Gh. Beleiu (II), Repunerea in termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr.
167/1958, \ n RRD nr. 9-12/1989, p. 35-44. Contra MM. Ciobanu, Note (II) ladec. nr. 95/E/1985aTJ laşi, în RRD nr.
8/1986, p. 54 (termen procesual de decădere).
200 Prescripţia extinctivă

§8. împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive


92. Sediul materiei. Prin împlinirea prescripţiei se înţelege stabilirea, fixarea momentului la care
expiră termenul de prescripţie, data la care dreptul de a cere executarea silită este stins.
De lege lata, sediul materiei pentru regulile de calcul al termenelor de prescripţie a dreptului de
a cere executarea silită este socotit a fi dispoziţiile art. 101 şi 102 C. pr. civ., ţinând seama de natura
procesuală a dreptului de a cere executarea silită (în lumina doctrinei şi practicii româneşti
actuale)275).

93. Regulile de calcul. Termenele de prescripţie fiind stabilite pe ani, ele se împlinesc în ziua
corespunzătoare din ultimul an al zilei de plecare (art. 101 alin. 3 C. pr. civ.).
Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o
asemenea zi, se va socoti împlinit în ultima zi a acestei luni (în acest caz se spune că termenul se
„abreviază"). Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul este
suspendat, se va prelungi (“proroga”) până la sfârşitul primei zile de lucru (art. 101 alin. 4 şi 5 C. pr.
civ.).
în sfârşit, menţionăm că actele de procedură (de pildă, cererea de executare), trimise prin poştă
organelor de executare sau instanţelor judecătoreşti, se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost
predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui (art. 104 C. pr. civ.).

274> Desigur, dacă n-a fost citat, el poate invoca excepţia de prescripţie pe calea contestaţiei la executare, fără a i se

putea opune puterea de lucru judecat a hotărârii prin care s-a dispus repunerea în termen a creditorului său.
a> V., în acest sens, G. Boroi, op. cit. (2003), p. 115.
Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop
educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

.
*
35^

CAPITOLUL III
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA ŞI DETERMINAREA DOMENIULUI PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE
§ 1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive
215. Definiţie. Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege, în mod obişnuit, sfera drepturilor
subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii a dreptului civil 276 277 278 279).
Deoarece prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune (nu şi dreptul subiectiv civil)
este mai indicat ca acest aspect să apară şi atunci când definim domeniul prescripţiei extinctive. Prin
urmare, „domeniul prescripţiei extinctive” cuprinde şi vizează totalitatea sau ansamblul drepturilor ia
acţiune în sens material care cad sub incidenţa acestei instituţii, adică, în alţi termeni, sfera
drepturilor la acţiune care sunt supuse acţiunii prescripţiei extinctive.
Cum însă drepturile la acţiune în sens material privesc, de regulă, ocrotirea drepturilor subiective
civile încălcate, nesocotite sau contestate, în concret, pentru a determina „domeniul prescripţiei
extinctive” este necesar a stabili, prin raportarea tuturor drepturilor civile la instituţia prescripţiei
extinctive, drepturile la acţiune prescriptibile extinctivş i, deci, de a le deosebi faţă de cele
imprescriptibile extinctiv. Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi la acţiune expres prevăzute de
lege, precum şl cele care prin natura, scopul sau obiectul lor concret nu pot fi valorificate oricând, ci
numai în termenul general de prescripţie stabilit de lege.

Terminologie. în determinarea domeniului prescripţiei extinctive se folosesc, uneori,


expresiile „drepturi prescriptibile” sau „acţiuni prescriptibile (extinctiv)” şi, respectiv, „drepturi
imprescriptibile” sau „acţiuni imprescriptibile (extinctiv)”, după caz.
Asemenea formulări reprezintă de cele mai multe ori exprimarea prescurtată din motive de
uşurinţă, ori rapiditate în expunere sau cercetare analitică - brevitatis causa - a faptului că se au în
vedere fie „drepturi(le) la acţiune supuse prescripţiei extinctive”, fie „drepturi(le) la acţiune nesupuse
prescripţiei extinctive”.
Prin urmare, chiar dacă se utilizează formularea „dreptul x este prescriptibil” ori „acţiunea y este
prescriptibilă”, nu se pierde din vedere (şi aici nu trebuie să se piardă) soluţia pe care legea civilă o dă
efectului prescripţiei extinctive: se stinge, prin prescripţie, doar dreptul material la acţiune, iar nu
însuşi dreptul subiectiv civil.

276Î.V'’deex:Gh; Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a Vll-a

revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p. 245- G Boroi Drept
civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 262; E. Lupan, Drept civil Partea
generală, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997, p. 269.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive _ _ __ -

De aceea, în continuare ori de câte ori vom folosi brevitatis causa expresiile „drepturi (acţiuni)
prescriptibile” şi „drepturi (acţiuni) imprescriptibile” se va citi: „ drepturi la acţiune prescriptibile
extinctiv, şi, respectiv, „drepturi la acţiune imprescriptibile extinctive”. Este o precizare importantă
asupra căreia nu vom mai reveni.
în plus, din considerente mai mult istorice decât ştiinţifice, precizarea domeniului prescripţiei
extinctive trebuie să ţină seama şi de denumirea legală sau uzuală—a acţiunilor (mai exact, a
cererilor) în justiţie prin care se ocrotesc drepturile subiective civile şi se valorifică drepturile
materiale la acţiune1^. Cum vom vedea imediat, regimul şi incidenţa prescripţiei extinctive depinde
însă, în primul rând, de natura sau obiectul dreptului subiectiv material, iar în al doilea rând, de
natura sau felul mijlocului procedural utilizat de titularul dreptului la acţiune în sens procesual.
Totuşi, în practică, în virtutea tradiţiei, se pune accentul pe mijlocul procesual prin care sunt
valorificate drepturile subiective civile datorită, probabil, şi faptului că legislaţia noastră, în special
Codul civil, vorbeşte de „acţiunile reale” sau „personale” aflate la îndemâna părţii interesate (cf. art.
1890 C. civ.)2'. De aceea, trebuie reţinute şi următoarele precizări: 280 281

speXs!:sc^tl^tc9 ,apt:unui imobii es,e °<« acîiun|

b V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cil. (2001), p. 246.


După cum se ştie, diviziunii drepturilor - reale şi de creanţă - corespunde diviziunea, în reale şi personale, a
actiunilorpnn care sunt apărate aceste drepturi: când acţiunea pune în valoare un drept asupra unui lucru (sau faptul
posesiunii unui lucru, pentru cazul protecţiunii posesorii), ea este numită reală, când însă acţiunea pune în valoare un
drept contra unei persoane ţinute de o obligaţie, reală sau personală, ea este numită personală. Astfel, după Pothier: „II y
a deux espèces principales d’actions: les actions réelles et les actions personnelles. Plusieurs ajoutent une troisième
espèce, savoir les mixtes. - L'action reelle est celle que celyi qui est propriétaire d’une chose, ou qui a quelque droit dans
cette chose, a contre le possesseur, pour qûlf soit tenu de lui délàièser la chose, ou de le servir ou laisser jouir du droit qu'il
y a. - L'action personnelle est celle qu’a un créancier contre son débiteur pour qu'il soit tenu d'accomplir I engagement
qu’il a contracté envers lui" {Oeuvres de Pothier, par Bugnet, 2° éd„ 1.1, Coutume d’Orléans, Paris, 1861, p.
281 nr. 110). Nu trebuie să uităm totodată ca acţiunea în justiţie in sens material, adică acţiunea prin care este sancţionat
un drept lie real, fie personal, constituie un drept distinct de însuşi dreptul pe care ea îl sancţionează si anume dreptul de
a obţine, prin constrângere, condamnarea pârâtului - dreptul material la acţiune (v. supra, nr. 36 şi urm.). Or, acţiunea în
justiţie astfel înţeleasă nu este, la drept vorbind, nici reală, nici personală, cel puţin prin obiectul său. Ea este totdeauna un
drept personal (ius in personam), mai exact, un drept potestativ contra celui care a încălcat un drept subiectiv ori un
interes legitim (sau împotriva celui ţinut a răspunde pentru autorul taptei ilicite). Deci, atunci când se vorbeşte de acţiune
reală sau de acţiune personală trebuie înţeles că se trece din planul obiectului dreptului în cel al „cauzei” sau
„fundamentului" lui: acţiunea reală este cea care drept cauză sau fundament un drept real; acţiunea personală este cea
care are drept cauză sau fundament un drept de creanţă (v., de ex., Aubry et Rau, Cours de droit civil français, 5e ed.,
1.12, par Et. Bartin, Paris, 1922, §746, p. 8; E. Glasson, A. Tissier, Traité théorique et pratique d'organisation judiciaire,
de compétence et de procedure civile, 3e éd.,t. 1, Sirey, Paris, 1925, p. 476-4^8).
Reamintim că această distincţie între acţiuni personale şi acţiuni reale îşi are sorgintea în dreptul roman şi anume în
distincţia dintre actiones in rem ş i actiones in personam. Totuşi, în dreptul roman criteriul distincţiei era altul şi anume
obiectul acţiunii sau, mai exact, existenţa sau nu a unei persoane dinainte cunoscute violării dreptului, iar diviziunea era
considerată ca fiind generală, înglobând toate acţiunile civile (summa divisio). «Omnium actionum. quibus inter aliquos
apud indices arbitrosve de quacunque re quaeritur, summa divisio in duo genera deducitur: aut enim in rem sunt. aut in
personam Namque agit unusquique aut cum eo qui ei obligatus est vel ex contractu vel ex maieficio: quo casu proditae
sunt actiones in personam, pei quas intendit adversarium ei dare aut facere oportere et aliis quibusdam modis. Aut cum eo
agit qui nulio iure ei obligatus est, movettamen alicui de aliqua recontroversiam: quo casu proditae actiones in rem sunt,
velu! si rem corporalem possideat quis, quam Titius suam esse affirmet, et possessor dominum se esse dicat, nam si
Titium suam esse intendat, in rem actio est» - Institutiones, IV, 6 (De actionibus), 1 = „1 oale acţiunile prin care se ridică o
problemă înaintea judecătorilor sau arbitrilor se includ într-una din aceste două clase principale: ele sunt sau acţiuni reale
sau acţiuni persoanle. în adevăr, o persoană introduce o acţiune împotriva alteia care-i este obligată printr-un contract sau
delict; în acest caz, acţiunea este personala, căci
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive _ _ __ -

- ineficacitatea absolută sau relativă a unor acte juridice civile pentru cauze anterioare,
mmmssm
sîmuSei, acţiunea în inopozabilitate, acţiunea paulianâ sau revocatone etc.

§ 2. Determinarea domeniului prescripţiei extinctive


217. Precizări prealabile. După cum am văzut, domen/u/prescr/pf/e/exf/nc/iVeni^it,

trebuie rezolvată în următorii termeni: prescriptibil-nepiescnptibi.

01 ft Poterii de determinare. în genere, în doctrină, pentru delimitarea domeniului


prescdpttei extinctive se apelează la două criterii utilizate în mod combinat: natura drepturilor
ÏÏEÜTSE şi actul normativ care reglementează p,esenţa extinctiva. MM.

?»rSi^^SSS=nCivă,sedisbnge mtra) domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de Decretul

nr 167/1958:

Tr lonascu s.a. Ed. Academiei. Bucureşti, 1967, p. 442 şi urm.


â) în acest sens, a se vedea Gh. Beieiu, Drept CM/. ^ ^ Jn principiUi cesibile.
*> Fiind apreciabile în bani, drepturile patrimoniale au dreDtur lle nepatrimoniale
sunt, în principiu,
transmisibile morţiş causa, sesizabile şt prescrip i . ^ tibîie ny vveill. Fr. Terré, Droit civil. Introduction
incesibile, netransmisibile morûsœi^.it^^^^le^im^^cri^OTe dintre drepturile patrimoniale şi
générale, 4° éd., Dalloz, Pans. c^èpt^i patrimoniale incesibile, insesizabUe
„¡dI8p,u,d.sUpa**).inptuS.«n#.«»cot.
358 Prescripţia extinctivă

domeniului prescripţiei extinctive282 283», vom opta pentru criteriul fundamental al diviziunii drepturilor
subiective civile - clasificarea drepturilor subiective în funcţie de obiectul lor - secondat îndeaproape
de cel al conţinutului juridical drepturilor subiective civile, mai exact de modul lor de realizare de către
titularii acestora. De asemenea, cât priveşte criteriul actului normativ care reglementează prescripţia
extinctivă, acesta nu serveşte eo ipso la determinarea domeniului prescripţiei extinctive, ci, mai
degrabă, la determinarea regimului juridic al instituţiei prescripţiei extinctive, iar prin ricoşeu (deci,
indirect), la stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii unor categorii de drepturi subiective
civile.
Revenind la criteriul ales, este de observat că după obiectul lor direct, nemijlocit, se disting
drepturile subiective civile primare, originare şi drepturile subiective civile secundare, derivate.
Primele poartă direct asupra unor persoane sau bunuri, în timp ce secundele cuprind aşa-numitele
drepturi potestative, cunoscute şi sub numele de drepturi secundare sau drepturi-mijloace ori drepturi
formatoare, întrucât poartă asupra unor situaţii juridice deja născute ori viitoare, după caz.
Cum prescripţia extinctivă loveşte numai dreptul la acţiune în sens material, nu însă şi dreptul
subiectiv substanţial primar sau originar, însemnează că pentru determinarea domeniului prescripţiei
extinctive interesează, în primul rând, observarea regimului juridic care caracterizează aceste din
urmă drepturi, care nu au un caracter omogen, ci, dimpotrivă, cunosc mai multe subdiviziuni după
obiectul lor nemijlocit.

două categorii de drepturi nu este întotdeauna categorică (ex., amintirile de familie au valoare preponderent morală şi de
cele mai multe ori exclusiv nepatrimonială), astfel încât este dificil de a include un drept în una sau alta dintre cele două
categorii. în sfârşit, caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unor drepturi nu este o consecinţă directă şi nici necesară
(cel mult, întâmplătoare) a naturii pecuniare ori nepecuniare a drepturilor subiective, ci, dimpotrivă, regimul prescripţiei
extinctive depinde de alţi factori, în primul rând, de obiectul dreptului subiectiv, de conţinutul lui juridic şi, bineînţeles, de
voinţa efectivă a legiuitorului (toate aceste aspecte vor reieşi cu claritate cu ocazia înfăţişării domeniului prescripţiei
extinctive în secţiunile următoare ale capitolului de faţă).
283 Distincţia dintre drepturile patrimoniale şi cele extrapatrimoniale nu constituie o clasificare în sens tehnic, ci o

simplă compartimentare a acestora -„un moyen de ranger des droits en tranches" - ce conferă doar o valoare pur
didactică, întrucât, aşa cum se arată în literatura de specialitate, criteriul pe baza căruia ea este fundată este tras din
natura valorii (pecuniare sau nepecuniare) asupra căreia poartă dreptul şi nu din dreptul însuşi, privit în sine (F. Hage -
Chahine, Essai d'une nouvelle classification des droits privés, în RTD civ. 1982, p. 707). Trei argumente sunt aduse în
sprijinul acestei idei şi anume (ibidem, p. 707-709): 1 ) criteriul tras din natura valorii asupra căruia poartă diversele
drepturi este sortit eşecului din cauza divergenţei care separă drepturile care aparţin aceleiaşi categorii (cazul dreptului de
proprietate şi a dreptului de creanţă - drepturi patrimoniale structural ireconciliabile), pe de o parte, şi a similitudinii
drepturilor ce aparţin, formal, celor două categorii opuse (de ex., dreptul la acţiunea în nulitatea unei donaţii pentru eroare
asupra calităţilor substanţiale ale donatarului şi dreptul la acţiunea în nulitatea căsătoriei pentru eroare asupra calităţilor
substanţiale ale celuilalt soţ au aceeaşi structură însă, în primul caz, dreptul la acţiune este considerat patrimonial, pe
când în cel de-al doilea caz, este socotit nepatrimonial), pe de altă parte; 2) criteriul valoric nu asigură distincţiei claritatea
care caracterizează orice clasificare în sens tehnic şi care ar trebui să elimine orice dubiu sau ezitare în privinţa includerii
unui drept în una sau alta din categoriile opuse; 3) criteriul arătat nu indică regimul juridic al unui drept în cazul în care
legea nu i-a precizat natura sau caracterele juridice; în alţi termeni, criteriul tras din patrimonialitatea sau
nepatrimonialitatea drepturilor nu determină regimul lor juridic şi acesta din urmă nu este corolarul celui dintâi, cum ar fi
fost firesc (cesibilitatea sau incesibilitatea, transmisibilitatea sau intransmisibilitatea, sesizabilitatea sau insesizabilitatea şi
prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea se explică prin alte consideraţii decât natura pecuniară sau nepecuniară a
dreptului).
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 359

Astfel, în funcţie de obiectul lor direct, drepturile subiective civile primare se împart în
următoarele patru categorii1’:
- drepturile personalităţii, ca iura in persona ipsa care înglobează toate drepturile
subiective strâns legate de persoana titularului lor (ex., dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică
şi psihică, dreptul la imagine, dreptul la nume etc.);
- drepturile de creanţă, ca iura in persona aliena;
- drepturile reale, ca iura in re corporali,
- drepturile intelectuale, ca iura in re incorporau (ex., drepturile de creaţie intelectuală,
drepturile de clientelă etc., denumite şi drepturi de „proprietate incorporală” sau drepturi
„privative” ori de „monopol”).
Această diviziune clasică, în drepturi reale, de creanţă, intelectuale şi ale personalităţii, este,
în realitate, reductibilă la două categorii de drepturi subiective private-drepturi relative la lucruri şi
cele relative la persoane deoarece „ordinea juridică conţine două componente fundamentale:
lucrurile şi persoanele”284 285). Or, cum „toate drepturile sunt, în principiu, relative"286) şi cum
această relativitate se defineşte în funcţie de obiectul lor, însemnează că există două mari
categorii de drepturi subictive: cele relative la lucruri (drepturile reale şi drepturile intelectuale, şi
cele relative la persoane" (drepturile de creanţă şi drepturile personalităţii)287’.
Din punctul de vedere al prescripţiei extinctive, clasificarea cvadripartită a drepturilor
subiective primare288’ interesează în special în ce priveşte domeniul prescripţiei extinctive, motiv

284
> V.,în acest sens: E. Picard, Le droit pur, Paris, Flammarion, 1908, p. 91-96; J. Dabin, Le droit subjectif, cit.
supra, p. 168-200:; J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale,
4® éd., Paris, LGDJ, 1994, p. 172-187.
în dreptul nostru civil-clasificarea drepturilor subiective după obiectul lor este ignorată. In general, autorii
contemporani de drept civil se opresc la următoarele patru criterii de clasificare: a) opozabilitatea drepturilor (drepturi
absolûtesi relative)', b) natura conţinutului lor economic (drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale); c) corelaţia
dintre ele (drepturi principale şi accesorii); d) gradul de certitudine conferit titularilor (drepturi pure şi simple sau
drepturi afectate de modalităţi) - Gri. Beleiu, op. cit. (2001), p. 75 şi urm. Adde E. Lupan, op. cit., p. 81-87; T. Pop,
Raportul juridic civili n „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală", Ed. Academiei, Bucureşti, 1989; G. Boroi, Les
attributs de la personne physique, în AUB1996, p. 81 -88; idem, op. cit. (2001 ), p. 57-64 (autorul împarte
drepturile subiective civile în absolute şi relative, „după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu
concursul altei persoane” iar nu în funcţie de opozabilitatea lor, ceea ce este raţional şl corect); O. Ungureanu, Drept
civil. Introducere., ed. a V-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 57-68; Aspazia Cojocaru, Drept civil. Partea
generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 79-88; V. D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român.
Teoria generală, voi. 1, Casa editorială „Callstrat Hogaş , Bucureşti, 2000, p. 215-220; E. Poenaru, Drept civil.
Teoria generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 44-47.
z) j. Duclos, L'opposabilité (Essai d'une théorie generale), thèse, Paris, LGDJ, 1984, p. 169.
3) M. Popescu, La règle res inter alios acta est ses limites en droit moderne, thèse, Paris, 1934, p. 26.
*) Această clasificare bipolară nu repune deloc în cauză diviziunea doctrinală tradiţională, deoarece ea operează
o simplă redistribuire a drepturilor subiective, regrupându-se în funcţie de afinitatea obiectului lor. Din această cauză,
conceptele tradiţionale de drepturi reale, intelectuale, personale şi ale personalităţii subzistă, dar în interiorul celor
două principale clase astfel definite (J. Duclos, op. cit., p. 169-170).
288
> După alţi autori criteriul de (sub)clasificare a drepturilor patrimoniale - drepturi personale, drepturi reale,
drepturi intelectuale şi drepturi ale personalităţii - este conţinutul lor juridic (natura prerogativelor atribuite
titularului), iar nu obiectul lor concret (cf. P. Roubier, Droits subjectifs et situations juridiques, Paris, Dalloz, 1963,
p. 135 şi urm.; B. Starck, Introduction au droit, 4e éd., par H. Roland et L. Boyer, Paris, Lltec, 1996, p. 441 şi urm.).
S-a observat însă că „obiectul şi conţinutul dreptului concură la delimitarea acestui domeniu propriu (al dreptului
subiectiv, -n.n.). Intr-adevăr, obiectul situează dreptul în ce priveşte materia, în timp ce conţinutul fixează cadrul în
care joacă libertatea subiectului. Primul din elemente determină vizavi de ce şi secundul in ce măsură o inegalitate
este stabilită în profitul titularului. Drepturile au conţinuturi foarte variate, ceea ce face foarte dificil un clasament
i
360 Prescripţia extinctivă

pentru care vom analiza, pe rând, in secţiunile următoare domeniul de aplicare a prescripţiei
extinctive în cadrul drepturilor de creanţă (secţiunea a ll-a), al drepturilor reale (secţiunea a IIl-a),
al drepturilor intelectuale (secţiunea a IV-a) şi al drepturilor personalităţii (secţiunea a V-a). In
sfârşit, într-o secţiune distinctă ne vom ocupa de unele probleme speciale privind domeniul
prescripţiei extinctive (secţiunea a Vl-a).
SECŢIUNEA A II-A
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN CADRUL
DREPTURILOR DE CREANŢĂ
§ !. Principiul prescriptibilităţii drepturilor la acţiune privind
drepturile de creanţă
219. Precizări prealabile, a) Definiţie. Dreptul de creanţă (ius in personam sau ius ad
rem1>) este dreptul în virtutea căruia subiectul activ - numit creditor - poate pretinde o anumită
conduită subiectului pasiv - numit debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva.

plecând de la întinderea prerogativelor care le conferă. Din contră, obiectele sunt posibile în număr relativ restrâns.
în plus, obiectul unui drept exercită în mod necesar o influenţă asupra conţinutului său: ceea ce norma juridică poate
să acorde faţă de un bun material, ea nu poate să-l admită faţă de o persoană’’. (J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel
Fabre-Magnan, op. cit, p. 173). în alţi termeni, după cum observa un ilustru autor „la cause principale de
différenciation gît évidemment dans la diversité de nature et de structure des «choses» qui font l’objet de droits. Non
que le principe de division serait alors déduit des choses plutôt que des droits, ce qui est le danger à éviter; mais, il
est inéluctable que la forme des droits soit marquées par la forme des choses sous -jacentes, que l'appartenance et
la maîtrise, constitutives du droit, se modèlent, se modificent et se diversificent selon la diversité de leur matière.
Nécessairement Vobjet impose sa loi.” (J. Dabin, op. cit., p. 167). Adde J. Derruppé (La nature juridique du droit
du preneurs bail et la distinction des droits réels et des droits de créance, thèse, Toulouse, 1952) care abordând
problema distincţiei dintre drepturile reale şi cele de creanţă scria următoarele: «Nous retiendrons, en effet, de ces
analyses que les pouvoir accordés au titulaire d’un droit seront aujourd’hui differents selon qu'ils s'appliqueront à une
chose ou à une personne. Dans le premier cas, il s’agira de pouvoirs de faire ou de faire faire, dont l’exercise
permettra toujours à leur titulaire d’obtenir les satisfaction qu’il attend; il n’en sera pas de même dans le second cas,
où le simple pouvoir d'exiger la prestation ne permettra pas toujours au créancier d'atteindre le résultat recherché
(...). C’est cette différence de régime juridique qui justifice la distinction que l'on établit entre ces deux sortes de
droits. Mais le fait qui commande cette distinction, c'est la différence de nature de l'objet des pouvoirs. C’est parce
que cet objet sera une chose ou une personne, que le pouvoirs acordés au titulaire du droit seront differents, que le
régime juridique auquel ils seront soumis et que les conséquences juridiques qui en découleront ne seront pas
toujours les mêmes. La différence est elle-même commandée par la différence d’objet. Ce fait est donc à la base de
la distinction, c’est lui qui doit servir de critérium de classification. Nous classerons donc parmi les droits réels ceux
quiacordent à un individu un pouvoir sur une chose, pouvoir de retirer d'une chose certaines utilités, et parmi
les droits de créance, ou droits personnels, ceux qui accordent à leur titulaire un pouvoir contre une personne,
pouvoir d'exiger d'une personne certains services» (p. 289-290).
Am reprodus in extenso aceste remarcabile consideraţii, deoarece socotim că acest criteriu-obiectul asupra
căruia poartă dreptul - este decisiv în clasificarea drepturilor subiective, neputând fi primită, pentru motivele arătate,
critica potrivit căreia, fiind fondată pe un criteriu extern, „tras din natura obiectului asupra căruia poartă dreptul şi nu
din natura însăşi a dreptului, distincţia dintre drepturile reale, drepturile de creanţă, drepturile intelectuale şi drepturile
personalităţii suferă de aceleaşi defecte tehnice ca şi distincţia dintre drepturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale".
(F. Hage-Chahine, op. cit., p. 709). De altfel, în opinia acestui din urmă autor, summa divisio a drepturilor subiective
civile ar trece prin distincţia dintre „drepturile de realizare imediată", care stabilesc un raport între titular şi toate
celelalte persoane, şi „drepturile de realizare mediată”, care creează un raport între titular şi o persoană determinată,
acestea din urmă subdivizându-se în funcţie de specificul conţinutului raportului juridic dintre titular şi subiectul pasiv
în drepturi de creanţă, drepturi potestative şi drepturi injonctive (ibidem, p. 714 şi urm.). Teoria lui Hage-Chahine
este interesantă şi bine fundamentată, chiar dacă unele din argumentele sau soluţiile avansate sunt discutabile. Din
păcate, nu ne putem opri asupra acestei chestiuni, care presupune un examen extrem de laborios ce ar depăşi cu
mult marginile şi obiectul lucrării de faţă (v., pentru un scurt examen critic, J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel
Fabre-Magnan, op. cit., p. 187-189).
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 361

b) Terminologie. Pentru a-l deosebi de dreptul real care are ca obiect un lucru (ius in re),
dreptul de creanţă mai este denumit şi „drept personal” (ius in personam) sau „drept
obligaţional”, întrucât poartă asupra unei anumite persoane (debitorul) 289 290). Privit din punct de
vedere activ, dreptul personal constă într-o creanţă a creditorului contra debitorului său, în timp
ce, analizat din punct de vedere pasiv, el reprezintă obligaţia, adică legătura de drept (iuris
vinculum) prin care debitorul este constrâns - sub garanţia şi controlul statului - să furnizeze un
anumit serviciu creditorului. De pildă, dreptul împrumutătorului de restituire a sumei de bani date
cu acest titlu este un drept de creanţă, deoarece remiterea sumei împrumutate presupune
necesarmente concursul celui care a fost împrumutat, care este ţinut de o obligaţie personală
faţă de împrumutător.

c) Caractere juridice. Dreptul de creanţă este un drept personal (ius in persona aliena), în
virtutea căruia debitorul este ţinut să furnizeze creditorului un anumit serviciu 1), care poate consta
în a da (aut dare), a face (aut facere) sau a nu face (aut non facere) ceva: -a da însemnează a
transfera sau a constitui un drept real;
- a face însemnează a preda un lucru, a executa o lucrare (confecţionarea unui bun, de ex.)
sau a presta un serviciu (a furniza o consultaţie juridică, de ex.);

289> De regulă, dreptul de creanţă are ca obiect activitatea unei alte persoane, adică actul, făptui sau serviciul

care trebuie procurat de către debitor titularului dreptului, de unde şi expresia ius in personam. Atunci când însă
serviciul procurat creditorului constă în predarea unui bun sau în transferul dreptului de proprietate asupra unui bun,
dreptul, de creanţă este un veritabil iusadremţdreptul asupra debitorului cu privire la un anumit bun), iar obligaţia
specifică a debitorului constă într-o dare sau praestare, după caz. «Le jus ad rem, - écrit Pothier -, est le droit que
nous avons, non dans la chose, mais seulement par rapport à la chose, contre la personne qui a contracté envers
nous l'obligation de nous la donner» (Oeuvres de Pothier, par Bugnet, 2e éd., t. IX, Traité du droit de domaine de
la propriété, Paris, 1861, p. 101, nr. 1). în schimb, pentru Louis Rigaud, ius ad rem (întâinit în dreptul canonic,
dreptul feudal şi consacrat de Codul civil prusian din 1794) era ur^,drept real imperfect", situat între un jus in re şi
un drept de creanţă propriu-zis, constând în dreptul dobândit de’ciimpărătorul unui bun asupra acestuia cât timp
vânzătorul nu i l-a predat (cf. L. Rigaud, A propos d’une renaissance du «jus ad rem» et d'un essai de
classilication nouvelle des droits patrimoniaux, en „Revue international de droit comparé”, 1963, p. 558-561).
290> Analizând chestiunea obiectului în cazul dreptului real şi a celui de creanţă, într-un studiu devenit clasic, Jean

Dabin scria următoarele: «ii est manifeste que, dans la propriété corporelle (qui est la propriété au sens technique),
le titulaire du droit, propriétaire, est en présence d'une chose (res) dont il peut tirer tous services quelconques, du
moins en principe (d'où le nom de droit réel, plena in re potestas), tandis que, dans le cas de la créance, le
créancier est en présence d’une personne, le débiteur, tenu envers lui d’une prestation déterminé, active ou passive,
susceptible d’exécution au besoin par la force (d’où le nom de droit personnel). Qu’on le veuille ou non, il est
impossible d'échapper à cette constatation que le droit de propriété a pour objet une chose, que le droit de créance
a pour objet (il ne faut pas hésiter sur le vocable) une personne. Dans la propriété l'assujettissement de la chose est
matériel; dans la créance, l'assujettissement de la pérsonne est juridique: il s'exprime par une obligation.» (J. Dabin,
Une nouvelle définition du droit réel, RTD civ. 1962, p. 28). Cf. J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan,
op. cit., p. 173-174: „si l'on analyse le droit de créance selon le schéma ordinaire, on est conduit à considérer que le
pouvoir d'exiger l'accomplissement d'une prestation (contenu du droit) porte sur la personne du débiteur. Traiter une
personne en objet peut donc paraître contraire à la dignité de l'homme. Il n'y a certes pas d'objection à donner
satisfaction à de tels scrupules si l'on substitue purement et simplement en pareil cas l'expression «sujet passif» au
mot «objet». Mais il paraît difficile de maintenir une notion d'objet du droit de créance distincte de celle du sujet
passif. Voir l’objet dans la prestation due par le débiteur ne correspond pas à la définition admise ailleurs: le pouvoir
d’exiger, qui constitue la substance du droit, ne s'exerce pas sur une chose, mais contre une personne. La prestation
est le résultat vers lequel tend le droit, elle n’est pas son objet. Doit-on dire que «l'objet du droit de créance serait la
relation (Besichung) entre créancier et débiteur, tandis que son contenu serait l'ensemble des prérogatives du
créancier, c’est-à-diie la partie active (vue du côté du créancier) de la prestation due par le débiteur»
(Michaélidès-Nouaros, L'évolution récente de la notion de droit subjectif, RTD civ., 1966, p. 224)? Cette analyse
semble d’une subtilité excessive. Aussi préférons-nous identifier simplement le sujet passif et l’objet du droit de
créance” -Adde J. Duclos, op. cit., p. 193-194. Cf. Fr. Carnelutti, Appuntisulla prescrizione, Rivista di diritto
processuale civile, 1933, p. 40: „Bisogna risalire alla differenza fra i diritti reali e
362 Prescripţia extinctivă

-a nu face însemnează, în cazul dreptului de creanţă, a nu face ceea ce ar fi putut să facă în


lipsa unei astfel de abstenţiuni (de ex., obligaţia debitorului de a nu livra aceleaşi produse unui
concurent al creditorului)291 292 293 294).
Obligaţia ce incumbă debitorului poate fi asumată fie în considerarea persoanei sale 3), deci
într-o manieră absolută, fie numai în calitatea lui de titular al unui drept real, caz în care obligaţia
ar fi accesorie acestuia (ipoteza obligaţiilor reale propterrem sau ob rem).
între obligaţia propterremşi obligaţia obişnuită, zisă personală, diferenţa nu este decât in
species, iar nu de gen295). într-adevăr, „du moment que l’obligation a pour objet des

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

i diritti di credito. Questa è una differenza di fuzione prima che di struttura. I diritti reali tendono a procurare la
esclusivitâ del godimento di un bene; i diritti di credito a permettere il godimento di un bene la cui esclusivitâ è ad altri
garantita. Coi primi si tengono lontani gli altri dalia sfera ciascuno; coi secondi si consente l'ingresso nella sfera altrui.
Percio la lesione dell’interesse si atteggia diversamente secondo che si tratti degli uni o degli altri. L'interesse
corispondente al mio diritto di credito è leso se il debitore non mi lascia godere (non mi fa godere) quel che mi deve;
l'interesse corispondente al mio diritto reale non è leso se io non godo il bene, che ne forma l’oggetto, ma soltanto se
altri Io gode. Nel primo caso basta che il debitore mi chiuda la porta in faccia; nel secondo conviene che un terzo entri
in casa mia”.
292
Pe plan economic, drepturile de creanţă asigură „utilizarea serviciilor’, spre deosebire de dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale care traduc „aproprierea bogăţiilor", adică a bunurilor materiale (J. Bonnecase,
Supplément au Traité théorique et pratique de droit dvil, par G. Baudry-Lacantinerie, t. V, Sirey, Paris, 1930, p.
83). Adde J. Dabin, Une nouvelle définition du droit réel, cit supra, p. 28.
între dreptul de creanţă şi dreptul real există însă multiple şi semnificative deosebiri - M. Nicolae, Publidtatea
imobiliară şi noile cărţi fundare, Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 23-25). Cf. Gh. Beleiu, op. dt. (2001). p.
76-77; C, Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale. Èd. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 20-24; G. Boroi, op. cit.
(2001) p. 59-60. Adde J. Carbonnier, Droit civil, t. 3, Lesbiens (Monnaie, immeubles, meubles), 16® éd„ PUF,
Paris, 1995, p. 81 -83. Cu privire la distincţia între drepturile reale şi drepturile de creanţă, v„ pe larg, J. Derruppè, op.
cit., p. 187 şi urm.
2> Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept de creanţă, nu se confundă cu obligaţia pasivă universală,

corelativă oricărui drept subiectiv civil (îndatorirea de a nu face nimic de natură să aducă atingere existenţei sau
exerciţiului oricărui drept subiectiv civil) şi nici cu obligaţia de a nu face corelativă unui drept potestativ (obligaţia de a
tăsa să tacă, adică de a suporta consecinţele exerciţiului unui anumit drept subiectiv) - a pati (sau „l’obligation de
laisser faire") - chiar dacă la prima vedere ar fi vorba de obligaţii negative cu acelaşi conţinut (v. F. Hage.Chahine,
op. cit., p. 738 şi infra, nr. 266).
31 De unde şi etimologia cuvântului «creanţă». Creditorul este acela care face un „credit” debitorului său pentru că

are încredere în el.


295 V., în acest sens: J. Dabin, op. cit. (1952), p. 183; idem, art. cit. supra, p. 35 şi urm.; M. Chauveau,

Classification nouvelle des droits reels et personnels, en „Revue critique de législation et jurisprudence”, 1931, p.
591-594 (a propos de dreptul real in faciendo al lui L. Rigaud); J. Derruppè, op. cit., p. 340-345.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 363

prestations positives visant à procurer ou à assurer au titulaire du droit le service de la chose,


il ne peut être question que d’obligation personnelle, parce que c’est une personne, en l’espèce
le propriétaire actuel de la chose, qui, par hypothèse, est débitrice, agent responsable du service,
et non plus la chose inerte et passive, qu’est la res. Si ce n’est pas l’emprise matérielle sur la
chose qui fait nécessairement le droit réel, la prestation positive fait nécessairement le droit
personnel, et le concept d'un droit réel in faciendo est un contradiction dans les termes"1*.
în limbajul tehnic al juriştilor, „dreptul de creanţă” este rezervat aproape în exlusivitate
obligaţiilor care au ca obiect o prestaţie patrimonială, evaluabilă în bani. Or, dacă de esenţa
dreptului de creanţă este existenţa unei puteri asupra altei persoane, asupra activităţii sale,
aceasta poate avea valoare patrimonială, dar tot atât de bine şi o valoare extrapatrimonială 296
297*.

De vreme ce din punct de vedere al structurii dreptului subiectiv, caracterul, patrimonial sau nu, al

Contrar. 1 ) pentru o diferenţă de natură (obligaţie „esenţialmente” diferită de obligaţia personală), J. Bonnecase, op.
cit., p. 404-406; 2) în sensul unei categorii intermediare între dreptul real şi dreptul de creanţă, M. de Juglart,
Obligation réelle et servitudes en droit privé français, thèse, Bordeaux, 1937, p. 282-284; 3) pentru o simplă
manifestare a „opozabilităţii unui drept real titularului dreptului antagonist", H. Abei l<ane, Contribution à l'étude de
la distinction des droits de créance et des droits réels. Essai d'une théorie générale de l'obligation propterrem
en droit positif français,thèse, Paris, LGDJ, 1957, p. 22.
Pentru amănunte privind regimul juridic al obligaţiilor propter remv. de ex.: M. de Juglart, op. cit., passim; H.
Aberkane, op. cit., passim; G. Goubeaux, La règle de l'accesoire en droit privé, thèse, Paris, LGDJ, p. 398-414; J.
Duclos, op. dt„ p. 215-233, precum şi lucrările acolo citate. Adde G. Balbi, Le obligazionipropter rem, Tipografia
Italica, Genova, 1950.
Precizăm că, In dreptul nostru civil, obligaţiile propter rem sunt calificate în genere drept „situaţii atipice",
intermediare între drepturile reale şi cele de creanţă - V. Stoica, Drepturi patrimoniale atipice, în Dreptul nr. 3/2003.
p. 34-45, precum şi lucrăriie acolo citate.
D J. Dabin, art. cit. supra, p. 35. „Des lors, de deux chose l'une, -écrit en suivant le savant auteur. Ou bien le
propriétaire grevéTTest tenu que d'une Obligation d'abstention: ne pas apporter entrave, obstacle ou immixtion, «ne
pas nuire par son fait ni de quelque manière que ce soit au droit de l'usufruitier» (art. 599 du Code civil; art. 539 C.
civ. rom.), «ne rien faire qui tende à diminuer l'usage de la servitude ou à le rendre plus incommode» (art. 701 du
Code civil; art. 634 C. civ. rom.), - bref subir l'action du titulaire du droit sur sa chose, et, dans ce cas, l'on est en
présence de l'«ubiquilaire» obligation passive universelle. Ou bien le propriétaire grevé est tenu d'un service positif,
aider de quelque façon que soit le titulaire du droit d'usage dans la mise en oeuvre de celui-ci, et, alors, il sera
vraiment obligé, d'une obligation speciale sortant du cadre de l'obligation passive universelle. Mais, qu'on le veuille
ou non, cette obligation spéciale, si elle existe et quand même elle serait dite accessoire, a le caractère d’une
obligation personnelle, avec cette particularité, qui n'en altère pas la nature (le lien restant de personne à personne,
et non de personne à chose), qu'elle attachée à la propriété d’une chose, qu'elle lie le propriétaire de la chose en
cette qualité et tant que dure la qualité, donc le propriétaire actuel, et. par après, tous ceux qui lui succéderont dans
la propriété". (Ibidem, p, 35-36).
297
Acest aspect a fost intuit şi dezvoltat în termeni remarcabili de către Edmond Picard în celebra sa lucrare
«Le droit pur», cit supra: „Nous pouvons avoir sur ces sujets semblables ou analogue à nous, les prérogatives
éminement diverses qui constituent toutes les espèces de Créances, corespondant, quand on considère l ’obligé, à
un nombre égal de Dettes. C'est ce qu'on nomme LES DROITS OBLIGATIONNELS. Et il ne s’agit pas seulement de
créances relatives aune somme d'argent, mais de tout ce qu’on autre homme ou sujet de droit quelcouque peut être
tenu d'accomplir à notre profit, quelle que soit la nature de cette «action». Remarquons que dans la dette vulgaire
portant sur une somme, ce n'est pas celle-ci qui et l'objet du droit, mais bien le débiteur tenu à effectuer l’acte spécial
qu'on nomme paiement. Il a donné à son créancier cette prise partielle sur sa liberté totale, il y a, dans celte liberté,
un petit domaine qui a été aliéné sous forme d'obligation, et qui en demeurera séparé jusqu'au moment où
l’obligation venant à cesser par un événement quelconque, la portion de liberté distraite fera retour au débiteur et
rentrera dans sa liberté totale. Je n’aurai droit sur la somme elle-même que lorsque, par l'acte.* du paiement, elle
aura passé de son patrimonine dans le mien. Ce n’est donc qu’en apparence qu'il y a une différence entre ce droit
obligationnel de créance et tout autre droit obligationnel que je puis avoir, par exemple, du chef d’un achat sur mon
vendeur, du chef d’un mandat sur mon mandataire, du chef d’un dépôt sus mon dépositaire, du chef d'une société
sur mon coassocié, du chef d’un louage sur mon locataire. Dans toutes ces hypothèses, c’est exclusivement sur un
364 Prescripţia extinctivă

prestaţiei datorate, este indiferent şi că, indiferent de maniera în care o persoană este ţinută faţă
de alta, aceasta din urmă devine prin însuşi acest fapt, creditorul celei dintâi, însemnează că, în
toate cazurile, există creanţă, în sens de „drept la operaţiunea (activitatea, - n.n.) altuia", adică de
ius in personam1K
Astfel, în dreptul familiei, pentru îndatoririle dintre soţi de coabitare, de fidelitate şi de
existenţă, precum şi de contribuţie la sarcinile căsătoriei: coabitarea, fidelitatea, asistenţa şi
contribuţia materială formează obiect de obligaţie, indiferent de caracterul patrimonial sau
nepatrimonial al acestuia. Tot astfel, în dreptul obligaţiilor, în cazul îndatoririi de gratitudine
impuse donatarului, gratitudinea, în pofida caracterului său moral, constituie, totuşi, obiect de
obligaţie. în toate aceste cazuri şi în altele similare 298 299 300*, toate aceste drepturi, pe care le
cunoaştem, de altfel, sub numele de „obligaţii" sau „îndatoriri”, întrunesc toate caracteristicile
dreptului personal şi, prin aceasta, ale dreptului de creanţă301*.
O dată făcute aceste consideraţii introductive, putem trece la analiza problemei
prescriptibilităţii drepturilor la acţiune privind drepturile de creanţă, sarcină însă uşurată de
legiuitor printr-o soluţie de principiu (art. 1 din D. nr. 167/1958).

220. în principiu, drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă sunt


prescriptibile extinctiv. a) Reglementare. Principalul domeniu al prescripţiei extinctiveîl
formează drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor concret:
actul juridic, faptul juridic stricto sensu sau legea.
în principiu, drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă sunt prescriptibile
extinctiv. Această regulă rezultă atât din art. 1 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 (combinat cu art.
21 din acelaşi act normativ), cât şi din alte dispoziţii legale, cuprinse fie în acelaşi decret (art. 7, 8
şi 11 îndeosebi, referitoare la începutul prescripţiei extinctive), fie în alte acte normative (ex. art.
1903 şi 1904 C. civ.).
De exemplu, conform art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, „Dreptul la acţiune având un
obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”
(s.n.). Cum art. 21 din acelaşi decret prevede că dispoziţiile acestuia „nu se aplică dreptului la
acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie",
însemnează că drepturile la acţiune vizate de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 sunt în primul rând
cele privitoare la drepturile de creanţă care sunt, prin ipoteză, prescriptibile extinctiv.
b) Justificare. Practic, drepturile ia acţiune privitoare la drepturile de creanţă formează
principalul domeniu de aplicare a prescripţiei extinctive, justificarea principiului prescriptibilităţii
acestor drepturi este dată de însăşi justificarea instituţiei prescripţiei extinctive (evident,

Sujet de droit (personne humaine ou personne civile) que mon droit porte et qu'il a son incidence; c'est bien ce sujet
qui en est l’Object, mais il ne l’est que dans les limites marquées par le Rapport juridique qui relie l'un à l'autre”
(ibidem, p. 74-75). Cf. J. Dabin, op. cit. (1952), p. 183-184.
299> V., în acest sens, J. Dabin, op. cit., p. 184. Ct. R. Brugeilles, Le droit et l'obligation ou le rapport juridique,

RTD civ. 1909, p. 293 şi urm., în special, p. 306-309, 310, 312 şi 320 referitoare la „obiectul moral” al raporturilor
obligaţionale.
2) V., pentru alte exemplificări, şi J. Dabin, op. cit., p. 184; F. Hage-Chahine, op. dt., p. 719-721 (drepturile de

familie care fac parte din categoria „drepturilor de realizare mediată").


301> Deoarece, în practică, sintagma „drept de creanţă" este întrebuinţată, aproape în cvasitotalitatea cazurilor,

pentru a desemna obligaţii patrimoniale ar fi poate indicată utilizarea unui alt termen, care să înglobeze şi obligaţiile
extrapatrimoniale corelative unui drept personal (inclusiv obligaţiile pur pasive care caracterizează drepturile
potestative). E. Picard desemna drepturile de creanţă lato sensu prin expresia „drepturi obligaţionale" sau „drepturi
personale”, în timp ce un autor contemporan (Fayez l-lage-Chahine) a optat pentru formula „drepturi de realizare
mediată". Până la urmă, desigur, nu este vorba decât de nişte denumiri convenţionale, mult mai important rămâne
însă conţinutul lor.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 365

circumscrisă la această categorie de drepturi): înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice


obligaţionale1). într-adevăr, nimeni nu poate fi legat juridic ad infinitum, fără a crea riscul unor
grave convulsii sociale, a unei necontenite nelinişti individuale, şi, bineînţeles, a unei permanente
insecurităţi patrimoniale, prescripţia extinctivă având tocmai rolul de a restaura ordinea socială şi
de a asigura liberarea debitorului redându-i libertatea juridică până atunci îngrădită prin obligaţiile
asumate sau prin cele născute pe capul său.

c) Aplicaţii. Deoarece drepturile de creanţă sunt nelimitate, subiectele de drept, în temeiul


principiului libertăţii contractuale, putând da naştere la orice drept de creanţă, în practica judiciară
există numeroase aplicaţii ale principiului prescriptibilităţii acţiunilor personale care însoţesc
(ocrotesc) aceste drepturi.
Dintre aceste cazuri reţinem, cu caracter exemplificativ, următoarele:
1° cererea pentru plata contravalorii fructelor consumate până la data partajului302 303* sau
pentru restituirea contravalorii fructelor care ar fi revenit coproprietarului, dacă nu ar fi fost
împiedicat de către altul să lucreze pământul304*;
2° cererea de restituire a contravalorii investiţiilor făcute de chiriaş la imobilul deţinut cu titlul
de locaţiune (instalaţii de gaze, electricitate şi apă) şi care sporesc valoarea acestuia 305*;
3° cererea pentru obligarea la refacerea unor clădiri demolate abuziv306*;
4° acţiunea oblică sau subrogatorie (art. 974 C. civ.) 307*; în doctrină, se afirmă că acţiunea
subrogatorie n-ar fi supusă unei prescripţii proprii întrucât creditorul nu poate acţiona pe această
cale decât atunci când creanţa lui a devenit exigibilă 308 *. Deşi această opinie este justă,
motivarea este greşită, deoarece prescriptibilitatea (sau imprescriptibilitatea) acţiunii oblice nu
este condiţionată de exigibilitatea creanţei creditorului care intenţionează să o promoveze. în
afara opiniei majoritare, conform căreia exercitarea acţiunii oblice este condiţionată de
exigibilitatea creanţei creditorului care intenţionează să o promoveze309*, s-a formulat şi o altă
opinie 310 *, pe care o considerăm justă, în sensul că acţiunea oblică, fiind o acţiune
conservatorie, preventivă, poate fi introdusă de orice creditor chirografar a cărui creanţă este
certă şi lichidă, fără a fi neapărat exigibilă, dar aceasta nu însemnează că ea este supusă unei
prescripţii proprii, ci, datorită caracterului său „accesoriu”, ea este şi rămâne supusă prescripţiei

302> Cu privire la justificarea (fundamentul) prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 8 şi urm.


303
* Ase vedea: TS, s. civ., dec. nr. 2791/1984, CD 1984, p. 50, idem, dec. nr. 8601/1983, CD 1983, p. 87-90.
304* A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 8270/1984, CD 1980, p. 48.
305* A se vedea Ts, s. civ., dec. nr. 1455/1977, CD 1977, p. 56. Pentru detalii privind problematica acestei materii,

a se vedea D.-AI. Sitaru, Examen teoretic al practicii judiciare privind aplicarea prescripţiei extinctive în cadrul
raporturilor dintre proprietarii şi chiriaşii locuinţelor, în RRD nr. 7/1978, p. 26-31 (cu nota Redacţiei).
306> Ase vedeaTJ Hunedoara, dec. civ. nr. 225/1974în RRD nr. 6/1975, p. 67.
307* A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 653/1973, în RRD nr. 6/1974, p. 74.
7) A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 83, nota 3 («cât priveşte

acţiunea subrogatorie, precizează autorul, se pare că aceasta nu este supusă unei prescripţii proprii, întrucât
creditorul nu poate acţiona pe calea ei decât atunci când creanţa lui a devenit exigibilă. Aşa fiind, înlăuntrul
termenului de prescripţie, pentru exercitarea acţiunii în executare, se poate exercita şi acţiunea subrogatorie. Cu alte
cuvinte, prin acelaşi termen se realizează o dublă prescripţie sau o dublă limitare: a acţiunii în valorificarea creanţei
şi a acţiunii în conservarea ei»),
81
A se vedea, de pildă, M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a ll-a, Ed. Ramuri, Craiova, f.a., p. 450; T.R.
Popescu, Efectele obligaţiilonn „Teoria generală a obligaţiilor'' de T.R. Popescuşi P. Anca, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, p. 345; C. Bîrsan, Efectele obligaţiilor, în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor” de C. Stătescu, C. Bîrsan,
Ed. AII, Bucureşti, 1992, p. 315; E. Safta-Romano, Examen teoretic şi practic referitor la acţiunea oblică sila
acţiunea pauliană, în RRDnr. 9-12/1989, p. 100.
310> în acest sens, a se vedea Fr. Deak, Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor Partea Ta. Teoria generală a

obligaţiilor, Universitatea Bucureşti, 1960, p. 354-355; I. Dogaru, Contractul. Consideraţii teoretice şi practice,
Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1983, p. 353-354.
366 Prescripţia extinctivă

aplicabile dreptului la acţiune „principal" al cărui titular este însuşi debitorul inactiv si aceasta
indiferent dacă creanţa creditorului chirografar urmăritor este sau nu exigibilă. într-adevăr,
deoarece acesta nu exercită un drept propriu, ci se subrogă în drepturile şi acţiunile debitorului
său, el trebuie să se supună în întregime regimului juridic aplicabil acestora din urmă, inclusiv în
ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune;
5° acţiunea revocatorie sau pauliană (art. 975 C. civ.) 1>;
6° cererea de executare a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, în temeiul fostului
art. 12 din Decretul nr. 144/19582';

9 Ase vedea TJ Suceava, dec. civ. nr. 21/1985, în RRD nr. 5/1985, p. 73 (cu nota Redacţiei). Acţiunea pauliană
este o acţiune personală, chiar dacă revocarea actului priveşte un drept real (T.R. Popescu, op. cit., p. 352-353).
Natura juridică a acţiunii pauliene este controversată, fiind calificată în dreptul nostru fie ca o acţiune în răspundere
civilă delictuală, o „acţiune în daune-interese" (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, vol. II, Ed. „Naţionala" S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 587-588), fie o „acţiune în inopozabiiitatea
acfu/ufîncheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului său (Fr. Deak, op. cit., 1960, p. 362; C. Bîrsan, op. cit.,
1992, p. 319). în dreptul francez, opinia dominantă vede în acţiunea pauliană o acţiune în daune interese (action en
indemnité). Cf. J. Acher, Essai surla nature de l'action paulienne, RTD civ. 1936, p. 85-118; H. Sinay, Action
paulienne et responsabilité délictuelle a la lumière de la jurisprudence récente, RTD. civ. 1948, p, 183-193; J.
Ghestin, Chr. Jamin et M. Billiau, Traité de droit civil. Les effets du contrat, 3e éd., LGDJ, Paris, 2001, p. 882-884.
„L’action paulienne, écrit H. Sinay, nous paraît, toujours, être une action délictuelle, fondée soit sur la faute, soit sur
le risque. Dans le premier cas, l’accent est mis sur «l’acte juridique» frauduleux à l'occasion duquel est intervenue la
faute du tiers acquéreur à titre onéreaux; dans la deuxième, l’accent se porte sur «la chose» qui a fait l'objet du
transfert d’un patrimoine à l’autre. La présence de cette chose dans le patrimoine du tiers acquéreur à titre gratuit,
qui en tire profit, crée le dommage: ce tiers acquéreur en doit réparation”. (H. Sinay, op. cit, p. 192). Deoarece în
toate cazurile acţiunea pauliană presupune un prejudiciu cauzat reclamantului prin actul atacat, inopozabiiitatea
acestuia, se remarcă, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, „ne rend compte que des effets de l’action
paulienne et non de ses conditions d'exercice qui supposent un préjudice du créancier et une fraude du debiteur, du
tiers acquereur, et même de sous-acquéreur éventuel. La fraude constituant nécessairement une faute du débiteur,
ces conditions sont celles de la responsabilité civile, ratachant ainsi l’action à son origine pénale. La nullité, ou
îinnoposabilité de l’acte, s'imposerait de plein droit au sous-acquéreur, même de bonne foi, puisque nul ne peut
transmettre plus de droits qu il n'en possède lui-même. Or la révocation de la cession du bien à un sous-acquéreur
est subordonnée à la complicité de ce dernier dans la fraude paulienne. Une telle solution ne peut se justifier que par
le fondement indemnitaire qu l'on tend aujourd'hui à reconnaître à l'inopposabilité qui est la conséquence de l’action
paulienne (...) l’inopposabilité (...) peut s'analyser, de façon générale, soit comme une conséquence de la fraude,
soit comme la réparation en nature la plus adéquate du dommage causé au créancier” (J. Ghestin, Chr. Jamin et M.
Billiau, op. cit., p. 883).
A se vedea: T. Gradea, Două probleme privind prescripţia extinctivă, în JN nr. 3/1961, p. 444-445; I. Mihuţă,
Probleme de drept din practica pe anul 1974 a Tribunalului Suprem în materie civilă, înRRDnr. 11/ 1975, p.
23-24; E. Safta-Romano, Sinteză teoretică şi practică referitoare la antecontractut prevăzut de art. 12 din
Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 1/1991, p. 42-43.
Reamintim că, potrivit art. 12 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de
construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor
cu sau fără construcţii (publicat în B. Of. nr. 15 din 29 martie 1958 şi abrogat prin L. nr. 50/1991, publicată în M. Of.
nr. 163 din 7 august 1991 ), „în cazul în care s-a încheiat un înscris, din care rezultă că proprietarul unui teren, cu sau
fără construcţii, s-a obligat să-l înstrăineze cu titlu oneros şi s-au respectat modalităţile de plată a preţului prevăzut în
înscris, iar în termen de 3 luni de la eliberarea autorizaţiei prevăzute în art. 11 (autorizaţia administrativă prealabilă -
n.n.) una din părţi sau succesorii acesteia nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea actului de
înstrăinare, instanţa judecătorească va putea da o
7° cererea de restituire a prestaţiei, ca urmare a anulării actului juridic 1';
8° cererea privind restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la un imobil, ca urmare a
revocării donaţiei pentru neexecutarea de sarcini 2';
9° cererea privind contravaloarea lipsei de folosinţă, impozitele şi taxele plătite de unul dintre
moştenitori şi datorate de către ceilalţi moştenitori în funcţie de cotele lor succesorale 3';
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 367

10° cererea de revocare a actului de renunţare la succesiune făcut în prejudiciul creditorilor


succesibilului (art. 699 C. civ.)4';

hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare” (alin. 1). După abrogarea Decretului nr. 144/1958 se admite
că refuzul unei părţi de a consimţi la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare se poate întemeia pe
prevederile art. 1073 şi 1077 C. civ. privitoare la executarea în natură a obligaţiilor de a face, iar pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare reprezintă tocmai modalitatea de executare în natură a unei
obligaţii de a face născute dintr-un antecontractat de vânzare-cumpărare (promisiunea de vânzare-cumpărare). V.,
în acest sens, V. Stoica, FI. Baias, Executarea silită a antecontractului de înstrăinare a imobilelor în condiţiile
abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 14-28. Adde Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, ed. a lll-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001. p. 26-27, împreună
cu aparalut bibliografic citat sub nota 2, p. 26. Cf. D. Chirică, Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii
sinalagmatice de vânzare-cumpărare, în PR nr. 1/2002, p. 229-259.
Subliniem, în final, că prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract - ca modalitate de
executare în natură a unei obligaţii de a face, respectiv de a încheia în condiţiile anterior convenite un anumit
contract - nu se încalcă principiul nemo potest cogi ad factum, la care face implicit referire şi art. 1075 C. civ.,
întrucât în cazul executării unei promisiuni unilaterale sau sinalagmatice există deja un consimţământ dat de
promitent, având ca obiect tocmai încheierea contractului proiectat, iar suplinirea consimţământului de către
instanţă, prin hotărârea dată, nu implică nici o constrângere fizică asupra promitentului, care să reprezinte o
încălcare a libertăţii sale de mişcare sau de acţiune. Această soluţie, principial corectă, dypă părerea noastră, îşi
.găseşte originea în vechiul drept francez. «Lorsque celui qui m’a promis de me vendre une certaine chose, refuse
d’accomplir sa promesse, - se demande Pothier -, puis - je l’obliger précisément à l’accomplir, en faisant ordonner
que, faute, par lui de me passer le contrat de vente qu’il s’est obligé de me passer, la sentence vaudra pour contrat
de vent, et qu’il me sera permis, en vertu de ladite sentence, de saisir la chose, et de m’en faire mettre en
possession? ou bien, sur son refus, ne puis - je obtenir contre lui qu’une condamnation de dommages et intérêts, qui
s’estimeront à une somme d’argent?
D’un coté, on dira que c’est un principe général, que les obligations qui ne consistent pas à donner, mais à faire,
quae non sunt in dando, sed in faciendo, se résolvent en dommages et intérêts, faute par le débiteur d’accomplir
son obligation, parce que Nemo potest cogipraecise ad factum. Donc, dira-t-on, l’obligation qui resuite de la
promesse de vendre une chose, n’ayant pas tant pour objet la chose, qu’un fait qui est la vente de la chose; étant une
obligation quae non in dando, sed in faciendo consistit, elle doit, suivant ce principe, se résoudre nécessairement
en une simple obligation de dommages et intérêts.
D’un autre côté on dira que la règle: Nemo potest cogi ad factum, et celle que les obligations quae in faciendo
consistunt, se résolvent nécessairement en dommages et intérêts, ne reçoivent d’application qu’a l’égard des
obligations de faits extérieurs et corporels, telle qu’est l’obligation de celui qui se serait obligé de copier mes cahiers,
lesquels faits ne peuvent se suppliér que par une condamnation de dommages et intérêts. Mais le fait qui est l’objet
d’une promesse de vendre, n’est pas un fait extérieur et corporel de la personne du débiteur: il peut le suppléer par
un jugement, comme nous l’avons rapporté, qui ordonnera que, faute par le débiteur de vouloir passer un contrat de
vente, le jugement vaudra pour contrat. Cette opinion paraît suivie dans la pratique, comme étant la plus conforme à
la fidélité qui doit régner entre les hommes pour l’accomplissement de leurs promesses» (Oeuvres de Pothier par
Bugnet, 2e éd., t. III, Traité du contrat de vente, Paris, 1861, p. 191-192, nr. 479).
l
'A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 785/1978, în RRD nr. 10/1978, p. 51. Pentru amănunte, v. infra, nr. 313.
2) A se vedea TJ Neamţ, dec. civ. nr. 270/1985, în RRD nr. 4/1986, p. 50, cu două note (explicative) de A.D.

Crăciunescu şi L. Mihai.
3) A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 129/1983, CD 1983, p. 80-82.
4) A se vedea TJ Suceava, dec, civ. nr. 21/1985, cit. supra. Potrivit art. 699 C. civ.: „Creditorii acelui ce renunţă

în paguba lor pot să ia autorizaţia justiţiei ca să accepte succesiunea pentru debitorul lor, în locul şl în rândul său.
11° cererea de restituire a preţului plătit pentru cumpărarea unui imobil, care n-a mai avut
loc1);
12° cererea soţilor sau a unuia dintre ei pentru realizarea unei creanţe rezultate din prestarea
unor munci în folosul unui terţ311 312;

într-acest caz, renunţarea este anulată numai în favorul creditorilor şi numai până la convenienţa creanţelor lor.
Acceptarea nu se face în folosul eredului care a renunţat". Textul citat cuprinde o aplicaţie particulară a acţiunii
pauliene (art. 975 C. civ.) în materia revocării renunţărilor la succesiune, făcute în frauda creditorilor renunţătorului
368 Prescripţia extinctivă

13° cererea de despăgubire pentru contravaloarea construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor


făcute de către o terţă persoană pe terenul altuia (art. 494 C. civ.)313.

Tot personale sunt si unele acţiuni (cereri) calificate ca atare de către lege, ca de exemplu:
1° cererea de despăgubire în cazul prevăzut de art. 616 C. civ. (art. 619 C. civ.);
2° cererea vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea
preţului sau pentru stricarea (rezoluţiunea) contractului, în cazul prevăzut de art. 1327 şi urm. C.
civ. (art. 1334 C. civ.);
3° cererea maiştrilor şi institutorilor (profesorilor) de ştiinţe sau de arte pentru lecţiile ce dau
cu luna, a ospătarilor şi găzduitorilor, pentru hrana şi locuinţa ce procură, precum şi a zilierilor
pentru plata zilelor, a materiilor procurate şi a simbriilor4* (art. 1904 C. civ.);

(M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1966, p. 118-120).
*> A se vedea TS, col. civ., dec. nr. 767/1966, CD 1966, p. 156.
312 Ase vedeaTJ Sălaj, dec. civ. nr. 83/1986, în RRD nr. 10/1986, p. 64.
31A se vedea: TS, col. civ., dec. nr. 467/1956, CD 1956,p. 65; idem, s. civ., dec. nr. 236/1974, CD 1974,

p. 68.
Precizăm că, în practica judiciară (sau în doctrină), au mai fost calificate ca fiind personale şi, deci, prescriptibile,
următoarele acţiuni:
- cererea în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere (TJ Hunedoara, dec. civ. nr.
825/1983, în RRD nr. 3/1984, p. 70 - cu nota Redacţiei); dimpotrivă, acţiunea în rezoluţiunea vânzării imobiliare
pentru neplata preţului este „reală" (art. 1368 C. civ.); contra, şi anume că „acţiunea în rezoluţiunea unui contract de
vânzare-cumpărare a unui imobil este o acţiune mixtă" v. totuşi TS, s. civ., dec. nr. 44/1978, CD 1978, p. 252;
- cererea de rezoluţiune a unui antecontract de vânzare-cumpărare (TS, s. civ., dec. nr. 1753/1977, în RRD
nr. 4/1978, p. 62; C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 63/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă
1999, nr. 4, p. 30-31);
-acţiunea în reductiunea liberalitătilorexcesive (TS, s. civ., dec. nr. 1457/1973, în RRD nr. 4/1974, p. 59-60;
idem, dec. nr. 330/1978, în RRD nr. 8/1978, p. 65; idem, dec. nr. 2338/1985, în RRD nr. 9/1996, p. 62-63; TJ
Maramureş, dec. civ. nr. 421/1981, în RRD nr. 12/1981, p. 116-cu nota Redacţiei);
- cererea de revocare (rezoluţiune) a donaţiei unui imobil pentru neexecutarea sarcinii- L. Mihai, notă
(explicativă) la dec. civ. nr. 270/1985 a TJ Neamţ, în RRD nr. 4/1986, p. 54; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 299.
Toate aceste cereri, având un caracter patrimonial, au fost considerate drept acţiuni personale, întrucât prin ele
s-ar valorifica un drept de creanţă, născut ex contractu sau, după caz, ex lege, împotriva altei persoane care nu şi-a
executat o obligaţie personală (încheierea contractului de vânzare proiectat, încălcarea rezervei succesorale,
neexecutarea sarcinii etc.). în realitate, asemenea acţiuni nu au drept obiect valorificarea unui drept de creanţă, ci a
unor drepturi potestative (dreptul la acţiunea în rezoluţiune, în reducţiune, în revocare etc.), deoarece ele nu
sancţionează un drept de creanţă contra altei persoane, cumar fi cazul unei acţiuni în pretenţii (ex. acţiunea în plata
preţului, acţiunea în predarea bunului). Deşi sunt acţiuni personale, deoarece sunt îndreptate contra unei persoane
determinate, ele pun însă în mişcare drepturi potestative exercitate contra altei persoane şi reprezintă din punct de
vedere juridic veritabile sancţiuni civile pentru violarea unor drepturi contractuale sau a unor îndatoriri legale, după
caz. Pentru detalii privind drepturile potestative şi problema prescriptibilîtăţii lor, v. intra, nr. 266-268.
4> Este vorba de dreptul la acţiune pentru prestări de servicii cu caracter civil. în cazul prescripţiei drepturilor

băneşti derivate din raporturile de muncă, bazate pe un contract individual de muncă sunt
Capitolul III, Domeniul prescripţiei extinctive 369

4° cererea medicilor, chirurgilor şi a apotecarilor pentru vizite, operaţii şi medicamente, a


directorilor de pensionate pentru preţul pensiunii şcolarilor lor, precum şi a altor maiştri, pentru
preţul uceniciei (art. 1905 C. civ.)1);
5° acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate
(art. 5 din Decretul nr. 167/1958);
6° acţiunea privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole
care nu au mai avut loc (art. 24 din Decretul nr. 167/1958);
7° acţiunea pentru repararea pagubei de către stat, în caz de condamnare sau de luare a
unei măsuri preventive pe nedrept (art. 52 din Constituţie şi art. 505 C. pr. pen.);
8° cererea de despăgubire pentru bunurile rechiziţionate (art. 28 din Legea nr. 132/ 1997);
9° acţiunea în răspundere civilă pentru daunele săvârşite prin înscrierile necorespunzătoare
a avizelor de garanţie în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 22 din OG nr.
89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare314 315 316*);
10° acţiunea în reparaţie pentru daunele nucleare (art. VI din Convenţia de la Viena privind
răspunderea civilă pentru daune nucleare) şi art. 12 din L. nr. 703/2001 privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare.

în sfârşit şi doctrina, la rândul ei, a calificat drept personale o serie de acţiuni, cum ar fi:
1° acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso)317\
2° acţiunea în restituirea plăţii nedatorate (condictioindebiti)-art. 992 şi urm. C. civ.318 319;
precizăm însă, că atunci când lucrul nedatorat este un bun individual determinat, solvens-ul are
la îndemână două acţiuni: o acţiune personală întemeiată pe art. 992 C. civ. şi o acţiune reală (în
revendicare) întemeiată pe dreptul de proprietate - asupra bunului mobil sau imobil care a făcut
din eroare obiectul plăţii;
3° acţiunea în regres (recursorie5*).
§ 2. Excepţii de la principiul prescriptibilităţii drepturilor la
acţiune privitoare la drepturile de creanţă
221. Precizări prealabile. De lege lata, sunt considerate drept imprescriptibile

aplicabile dispoziţiile legislaţiei muncii (art. 166 C. m.). Pentru amănunte privind prescripţia extinctivă în dreptul
muncii v. supra, nr. 142 şi urm.
315> Textul vorbeşte şi de acţiunea neguţătorilor pentru mărfurile ce vând la particularii care nu sunt neguţători şi

de cererea servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor. în prezent, primul caz interesează însă
dreptul comercial (art. 56 şi 945 C. corn.), iar cel de al doilea -care, poate fi considerat drept abrogat - interesează
dreptul muncii (art. 166 C. m.).
2) Publicată în M. Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000 (aprobată, cu modificări prin L. nr. 298/2002) şi modificată prin

OG nr. 12/2003 (M.Of. nr. 59 din 1 februarie 2003). Conform art. 22 din această ordonanţă, „termenul de prescripţie
extinctivă pentru introducerea acţiunii în răspundere civilă împotriva operatorului şi/ sau agentului acestuia, pentru
recuperarea pagubelor produse prin înscrierea necorespunzătoare culpabilă a avizelor de garanţie în raport cu
formularele de avize de garanţie, predate de solicitantul înscrierii, este de un an şi începe să curgă de la data la care
persoana interesată a cunoscut prejudiciul, dar cel mai târziu de la împlinirea a două luni de la data efectuării
înscrierii avizului de garanţie în arhivă” (s.n.).
317> A se vedea, de pildă: Fr. Deak, op. cit. (1960), p. 290; C. Bîrsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii, loc.

cit. supra, p. 115.


318> A se vedea: Fr. Deak, op. cit. (1960), p. 286; C. Bîrsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii, loc. cit.

supra, p. 109; I.P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p, 97.
319> V.,în acest sens, P. Cosmovici, De când începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune. în „Prescripţia

extinctivă" de J. Mateiaş, P. Cosmovici, cit. supra, p. 211 -221.


370 Prescripţia extinctivă

următoarele acţiuni personale 320 321 *: 1) acţiunea în restituirea depunerilor, dobânzilor şi


câştigurilor populaţiei la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (art. 4 din L. nr. 66/1996,
republicată, cu modificările ulterioare); 2) acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva
de prime la asigurările facultative de persoane (art. 40 din L. nr. 136/1995). După părerea
noastră, acestea sunt excepţii de la principiul prescriptibilităţii drepturilor la acţiune privitoare la
drepturile de creanţă în materie comercială2*, iar nu civilă, deoarece este vorba despre acţiuni ce
derivă din raporturi comerciale şi nu civile.
în consecinţă, urmează să vedem dacă, în lumina legislaţiei civile actuale, există sau nu
excepţii de acest fel. în acest scop trebuie avute în vedere, după părerea noastră, faptul că
drepturile de creanţă pot avea, cum am văzut, fie un conţinut patrimonial (ceea ce constituie
regula, desigur), fie un conţinut nepatrimonial (e.g. drepturile de familie). De aceea, vom avea în
vedere atât excepţiile de la principiul prescriptibilităţii în cadrul drepturilor patrimoniale, cât şi în
cadrul drepturilor extrapatrimoniale, cu condiţia ca în ambele cazuri să fie vorba de drepturi de
creanţă lato sensu (iura in persona aliena). Or, am văzut că, într-o interpretare per a contrarioa
art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, drepturile la acţiune având un obiect nepatrimonial sunt
imprescriptibile.

222. Enumerare. De lege lata, în dreptul civil, sunt excepţii de la principiul prescriptibilităţii
drepturilor la acţiune privitoare la drepturile de creanţă lato sensu următoarele:
10 drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă având un conţinut nepatrimonial,
cum ar fi cazul: a) acţiunii pentru încredinţarea copiilor minori unuia din părinţi, unor rude ori unei
alte persoane sau unor instituţii de ocrotire, în caz de divorţ (art. 42 şi 44 C. fam.); b) acţiunii de
stabilire a domiciliului conjugal; c) acţiunii de reintegrare în locuinţa care constituie domiciliu
comun;
2° drepturile la acţiune aferente creanţelor reale (propter rem sau ob rem), accesorii unor
drepturi reale imobiliare imprescriptibile extinctiv (în speţă, dreptului de proprietate sau dreptului
de superficie)3*, cum ar fi: a) acţiunea în grăniţuire (actio finium regundo- rum)1); b) acţiunea în
suportare a cheltuielilor de reparare şi întreţinere a zidului comun (art. 592 C. civ.), ori a şanţului
comun (art. 605 C. civ.); c) acţiunea de dobândire a coproprietăţii zidului despărţitor (art. 597-598
C. civ.)322 323; d) acţiunea de partaj (iudicia divisoria)-, indiferent de natura bunurilor, de felul

1> V., de ex.: Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 248; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 263.
2) V. supra, nr. 100.
31 După părerea unuia dintre cei mai autorizaţi specialişti în materie, ca moduri de soluţionare a unor conflicte de

drepturi reale, obligaţiile propter rem sunt destinate să permită exerciţiul simultan a drepturilor purtând asupra
aceluiaşi lucru sau asupra unor lucruri învecinate şi exprimă „opozabilitatea dreptului (real, -n.n.), faţă de terţul titular
al unui drept concurent’ (H. Aberkane, op. cit., p. 26). Aberkane împarte obligaţiile propter rem în două categorii (p.
27 şi urm.):
321 ) obligaţiile propter rem născute din raporturile de vecinătate: a) obligaţiile de a nu face (aşa-numitele
servituţi legale negative); b) obligaţiile de a face (obligaţia de grăniţuire, obligaţie de a îngrădi fondul, de a întreţine
zidul comun); c) obligaţia de a rămâne în indivizlune forţată în privinţa bunurilor accesorii fondurilor învecinate etc.
2) obligaţiile propter rem născute din conflictul a două drepturi purtând asupra aceluiaşi bun, adică în cazul
existenţei unui uzufruct, unei servituţi sau unei stări de coproprietate.
Precizăm că obligaţiile reale (propter rem) sunt obligaţii accesorii, în sensul că, fiind „grefate pe un drept real
care îl serveşte de suport, ele urmează soarta acestuia” (G. Goubeaux, op. cit., p, 401). în aceste cazuri, „le rapport
d'obligation - observe le même auteur -, est créé en vue de compléter un droit réel du créancier, cette fois, et non
plus du débiteur. On trouve donc un double lieu d’accessoire à principal unissant le rapport d’obligation à deux droits
réels distincts. A cet égard, on peut estimer que le terme d'obligation réelle
ou d’obligation propterrem n’est peut-être pas très heureux. Le mot «obligation» est ambiguu, en ce qu’il peut
désigner le rapport juridique envisagé dans son ensemble, ou le seul aspect passif de ce rapport: la dette.
L’expression usitée tend alors à fairs oublier que l'obligation réelle est aussi une «créance réele». Ce trait est
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 371

proprietăţii comune (pe cote părţi sau în devălmăşie) ori de izvorul acesteia - succesiunea,
convenţia, legea etc., - acţiunea în împărţeală este imprescriptibilă sub aspectul extinctiv (art.
728 C. civ.)324. Soluţia imprescriptibilităţii extinctive a cererii de împărţeală a bunului principal se
extinde-mutatis mutandis-şi asupra cererii de împărţeală a bunurilor accesorii, cum sunt fructele
naturale, industriale sau civile produse de bunul indiviz ori codevălmaş şi care fac să sporească
masa partajabilă (art. 483 C.
civ.)1). De asemenea, tot imprescriptibilă este şi cererea de realizare a unui partaj suplimentar
pentru bunurile care, din diverse motive, n-au făcut obiectul unei împărţeli325 326).

cependant important, non pas tant qu'il faille souligner que la créance suit le sort du droit réel au service duquel elle
est affectée, car la transmission d’un accessoire actif ne présente pas de difficulté, mais parce que ce caractère
traduit l’intérêt particulier que présente la stabilité de cette créance et justifie que, pour assurer la survie de
l’accessoire, la maxime accesorium sequiturprincipalepue, même en ce qui concerne l'aspect passif du rapport
d’obligation” (ibidem, p, 401-402).
h Art. 584 c. civ. prevede că: „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a
sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”. Dreptul de a grăniţui proprietatea, deşi a fost calificat în doctrină ca
o simplă ori pură facultate, care nu se stinge prin neexercitare (G. N. Luţescu. Teoria generală a drepturilor reale,
Bucureşti, 1947, p. 265 şi 302), nu este o facultate Inerentă dreptului de proprietate, ci un drept de creanţă care
izvorăşte din lege, în scopul amenajării raporturilor de vecinătate dintre proprietarii riverani. Acţiunea îfTgrăniţuire
este însă Imprescriptibilă, deoarece dreptul de grăniţuire este accesoriu dreptului de proprietate care poartă
asupra fiecărui imobil învecinat. Cu privire la caracterul personal al acţiunii în grăniţuire v. şi E. Herovanu,
Principiileprocedureijudiciare, vol. I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Lupta" N. Stroilă, 1932, p. 244; V.M.
Ciobanu, op. cit., vol. I (1996), p. 299. în legătură cu problematica acţiunii în grăniţuire, v.: C. Bîrsan, Acţiunea in
grăniţuire, în RRD nr. 8/1984, p. 33-39; P. Perju, Probleme privind acţiunea in grăniţuire, în Dreptul nr. 6/1991, p.
32-38 (ambii autori consideră acţiunea în grăniţuire ca fiind o acţiune petitorie, imobiliară şi imprescriptibilă); în
doctrină, s-a formulat şi opinia în sensul că acţiunea în hotărnicie ar fi o acţiune confesorie, ceea ce este vădit eronat
(C. Crişu, Tratat de acţiuni civile în justiţie. Teorie şi practică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 66).
Pentru aplicaţii practice privind imprescriptibilitatea acţiunii în grăniţuire, v.: TS, s. civ., dec. nr. 200/1982, în
RRDnr. 11/1982, p. 60;CSJ,s. civ., dec nr. 713/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 74.
323
în schimb, dreptul fiecărui proprietar de a-şi îngrădi proprietatea constituie o simplă facultate inerentă dreptului
de proprietate şi care, ca atare, este, deci, imprescriptibilă extinctiv (G.N. Luţescu, op. cit., p. 303).
Precizăm însă că şi acţiunea de a dobândi coproprietatea zidului despărţitor a fost uneori calificară drept o acţiune
reală imprescriptibilă extinctiv, pe motiv că exerciţiul acestei facultăţi, fiind ataşat dreptului de proprietate este
imprescriptibil ca şi acesta din urmă (v. în acest sens G.N. Luţescu, op. cit., p. 373; P.C. Vlachide, Repetiţia
principiilor de drept civil, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 319). Ni se pare însă că această facultate nu
este un atribut al dreptului de proprietate pentru simplul motiv că priveşte lucrul altuia, având, deci, un caracter
personal izvorând din lege în considerarea raporturilor normale de vecinătate. Prin urmare, este vorba tot de o
acţiune personală prin care se valorifică un drept de creanţă (ius ad rom), corespunzător unei obligaţii de a da.
Această acţiune este însă imprescriptibilă.
3> Natura juridică - personală sau reală - a acţiunii de partaj este controversată, implicând o discuţie mai întinsă,

motiv pentru care ea va face obiectul unei analize separate (v. intra, nr. 279). Cf. I. Deleanu, op. cit., voi. 1 (2001), p.
89, nota 5.
Subliniem că, deşi acţiunea de împărţeală este imprescriptibilă extinctiv, putând fi exercitată, în principiu, oricând,
totuşi, ea este inadmisibilă cât timp există o învoială de menţinere a stării de indiviziune, dar nu mai mult de 5 ani (art.
728 alin. 2 C. civ.). După trecerea acestui timp, învoiala se poate însă reînnoi, desigur, tot pe un termen de maximum
5 ani.
') Pentru discuţii, a se vedea: R. Petrescu, Examen al practicii judiciare a Tribunalului suprem în materie
civilă, în RRD r,r. 9/1977, p. 38-43; A. Sitaru, în legătură cu obligaţia aducerii fructelor la masa bunurilor
partajabile, în RRD nr. 19/1977, p. 32-37.
Ca aplicaţii practice, a se vedea: TS, dec. nr. 108/1969, în CD 1969, p. 244 şi RRDnr. 5/1969, p. 177; idem, dec.
nr. 164/1974, în CD 1974, p. 71-72; idem, dec. nr. 1706/1976, în RRD nr. 3/1977, p. 59; idem, dec. nr. 1970/1988,
în RRDnr. 7/1989, p. 72. în sens contrar, ase vedea: TMB, s. IV-aciv,, dec. nr. 1681/1973, în RRD nr, 11/1976, p. 50,
cu notă critică de M. Mayo.
în practică, s-a decis însă că acţiunea în împărţeală a fructelor produse de bunurile indivize este imprescriptibilă
372 Prescripţia extinctivă

SECŢIUNEA A III-A
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN CADRUL
DREPTURILOR REALE
§ 1. Consideraţii preliminare
223. Noţiunea şi clasificarea drepturilor reale, a) Definiţie. în genere, dreptul real327
este considerat, după celebra formulă a lui Demolombe, ca fiind acel drept care „creează între
persoană şi lucru o relaţie directă şi imediată, astfel încât nu întâlnim la ea decât două elemente,
şi anume: persoana, care este subiectul activ al dreptului şi lucrul, care este obiectul lui" 4) sau, în
alţi termeni, mai precişi, ca fiind „puterea juridică pe care o are o persoană de a extrage în mod
direct toate sau o parte din avantajele economice ale unui lucru” 1).
Este vorba de concepţia clasică (şi neoclasică) asupra drepturilor reale, concepţie care însă
a fost supusă unei severe critici mergând până la negarea acestei categorii de drepturi subiective
de către adepţii aşa-numitei teze personaliste care doreau să reducă dreptul real la un simplu
drept personal (Planiol, Roguin, Michas, Demogue etc.)328 329 330 331 332 333. Conform acestei teze,

numai în măsura în care ele există în materialitatea lor. Dacă acestea nu mai există, aducerea lor la masa de împărţit
nu se poate realiza decât prin echivalent bănesc, caz în care cererea respectivă are caracterul unei acţiuni personale
supuse prescripţiei de 3 ani din dreptul comun (art. 3 din D. nr. 167/1958). A se vedea, în acest sens: TS, in
compunerea prevăzută de ari. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizare judecătorească nr. 58/1968, dec. nr.
6/1981, în RRD nr. 2/1982 şi nr. 74/i 982, în CD 1982, p. 49-51 şi în RRD nr. 11/1983, p. 71-72; idem, s. civ., dec. nr.
860/1983, în CD 1983, p. 87-90 şi RRD nr. 4/1984, p. 67; idem, dec. 2791/1984, în CD 1984, p. 50-54; TJ Sibiu,
dec. civ, nr. 1133/1985, în RRD nr. 9/1987. p. 68, cu notă (critică) de O. Ungureanu.
326
Ase vedea: TS, s, civ., dec, nr. 785/1988 în RRD nr. 2/1989, p. 71.
31
Expresia „drept real" este de formaţie relativ recentă. Adjectivul „realis" nu există in limba latină clasică, în plus,
romanii n-au avut niciodată o expresie generală pentru ansamblul drepturilor pe care astăzi le numim reale', ei
numeau fiecare categorie de drepturi prin denumiri specifice: dominium. usufrudus, seivitutes etc. Termenul „real"
a fost întrebuinţat de comentatori pentru a traduce formula „adio in rem"şi pentru a face antiteză sintagmei
personales actiones, deja folosită în timpul Imperiului; Cf. Ulpian, (libro XLIX ad Sabinum) Digesta, L, 16 (De
verborum signlficatione), 178,2 („Adionis verbum et speciale est, et generale; nam omnis actio dicitur, sive in
personam, sive rem sit petitio; sed plerumque adlones personales solemus dicere, petltionis autem verbo in rem
actiones significari videntur; perseculionis verbo extraordinarias persecutiones puto contineri, utputa
fideicommissorum, et si quae aliae sunt, quae non habent iuris ordinari executionem."). De la acţiuni ea a fost apoi
extinsă la drepturile înseşi (v., în acest sens, M. Planiol, G. Ripert et M. Picard, Traité pratique de droit civil
français, t. III, Les biens, Paris, LGDJ, 1926, p. 40, nota 3).
4> Ch. Demolombe, Cours de Code Napoleon, 46 ed., t. IX, Traité de la distinctions des biens, Paris, 1870, p.

339, nr. 464. Acelaşi autor, abordând şi chestiunea distincţiei dintre dreptul real şi dreptul de creanţă, numit şi drept
personal, nota în continuare următoarele: „On appelle, au contraire, droit personnel celui qui crée seulement un
relation entre la personne à laquelle le droit appartient et une autre personne qui est obligée envers elle, à raison
d'une chose ou d’un fait quelconque, de telle sorte que l'on trouve trois éléments, savoir: la personne, qui en est le
sujet actif du droit (le créancier); la personne, qui en est le sujet passiv (le débiteur), et la chose (ou le fait), qui en est
l'objet (...). On ajoute souvent que le droit réel est absolu, c'est-à-dire qu’il existe à l'égard de tous, erga omnes. et
le droit personnel relatif, c'est-à-dire qu'il ne'existe qu’a l'égard de celui-là seul qui est obligé personnellement envers
le créancier. Il importe, sur ce point de s'entendre:
Veut-on parler de ce devoir général et commun, qui est imposé à tous les membres de la société de respecter les
droits d’autrui? Sous ce rapport, le droit personnel est aussi absolu que le droit réel (...) En quel sens donc est>il
vrai de dire que le droit réel est absolu et le droit personnel relatif? C’est que précisément la différence entre l’un
et l'autre réside dans les différentes conditions constitutives de leur existence même; c’est que le droit réel existe
indépendamment de toute obligation spéciale d’une personne, envers une autre, tandis que le droit personnel
n'existe qu’autant qu'une personne est spécialement obligée envers une autre (...). En deux mots, votre droit est-il,
tel que vous n'ayez entre vous et la chose, qui est l’objet, aucun intermédiaire, et qu’il existe indépendamment de
tout obligation spéciale d'un personne envers vous? Ce droit est réel. Votre droit, au contraire, est-il tel, que vous ne
puissiez pas vous porter directement, recta via, sur la chose elle-même et qu’il faille vous adresser à raison de cette
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 373

raportul dintre o persoană şi un lucru este un fapt, cunoscut sub numele de posesiune, şi acest
fapt n-ar putea constitui un drept. Ca şi dreptul personal, dreptul real este un raport interpersonal
şi, ca şi acesta din urmă, el se exercită contra unui subiect pasiv; numai că acesta din urmă, în loc
să fie o persoană determinată, este reprezentată de toate celelalte subiecte de drept în afara
titularului. Drepturile reale şi personale, conchid personaliştii, sunt raporturi obligaţionale, primul
corespunde unei obligaţii pasive universale, cel de-al doilea, unei obligaţii individuale.
Deşi a avut meritul de a fi insistat mai mult asupra ideii fundamentale conform căreia dreptul,
în sens de drept subiectiv, este un raport interpersonal, presupune o relaţie socială şi fără acest
element de alteritate dreptul n-ar exista3) - orice drept se exercită „faţă de” sau „contra" altor
persoane4)-teza personalistă nu a reuşit să se impună, deoarece nu a putut scăpa unor critici
serioase, prin care adepţii teoriei clasice au încercat, nu fără succes, de a conserva distincţia
tradiţională dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă. Trei au fost, în esenţă, criticile aduse
tezei personaliste5); 1) această teză se bazează pe o dublă confuzie între obligaţia pasivă
universală şi obligaţia în sens de vinculum iuris, pe de o parte, şi între aceasta din urmă şi
noţiunea de opozabilitate, inerentă oricărui drept subiectiv, pe de altă parte; 2) obligaţia pasivă
universală, în sens de opozabilitate, însoţeşte toate drepturile şi nu este proprie dreptului real; 3)
din punct de vedere tehnic este imposibil de a „personaliza” dreptul real şi de a nega distincţia
dintre cele două drepturi, câtă vreme ele, prin natura prerogativelor care le compun, se
realizează într-o manieră complet diferită1).
Deşi distincţia dintre drepturile reale şi cele de creanţă nu este aşa de netă2), cum ar 334 335

chose? Ce droit est personnel. Le droit réel suppose nécessairement par cela même l'existence actuelle à laquelle il
s’applique, puisque la chose en est l’objet direct et immédiat, et qu’il ne saurait y avoir de droit sans objet; tandis que
le droit personnel, n’ayant, en réalité, pour objet que l’accomplissement du fait promis par la personne obligé, n'éxige
pas, de moins nécessairement, l'existence actuelle de la chose à laquelle ce fait doit s’appliquer" (ibidem, p.
339-341 ) -s.n.
329
J. Carbonnier, op. cit., t. 3, p. 78. cf. J. Derruppé, op. cit, p. 290 (les droits réels sont «ceux qui accordent
à un individu un pouvoir sur une chose, pouvoir de retirer d'une chose certaines utilités»).
K)
Pe larg cu privire la aceasta teză şi critica ei, v., de ex.: Bonnecase, op. cit., p. 30-83; M. Planiol, G. Ripert, et
M. Picard, op. cit., p. 42-44; J. Derruppé, op. cit., p. 246-261 ; J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, op.
cit., p. 180-182; J. Duclos, op. cit., p. 182-185. Cf. F. Hage-Chahine, op. cit. (1982), p. 710-711.
331 La drept vorbind, nici teoreticienii şi adepţii doctrinei clasice (cf. Demolombe, op. cit. supra) nu au negat
niciodată acest lucru, dar i-au acordat o importanţă minimă, ceea ce ar putea constitui un reproş, însă unul de ordin
pur tehnic, metodologic, iar nicidecum unul cu adevărat ştiinţific.
332 Cf. M. Planiol. G. Ripeit et M. Picard, op. cit., p. 45 - «On peut (...) défini le droit réel: celui qui impose à
tout personne l’obligation de respecter le pouvoir juridique que la loi confère à une personne déterminée de retirer de
biens extérieurs tout ou partie des avantages que confère leur possession, ou, si, on le préfère, celui qui, donnant à
une personne un pouvoir juridique direct et immédiat sur une chose, est par cela même susceptible d'être exercé,
non pas seulement contre telle personne déterminée, mais envers et contre tous.»
333 A se vedea F. Hage-Chahine, op. cit., p. 711.
334> O altă teză, tot de esenţă personalistă, menită să înlocuiască distincţia clasică între drepturile reale şi cele de

creanţă cu o altă diviziune bazată pe obiectul corporal sau incorporai al drepturilor patrimoniale, mai exact, pe
noţiunea cheie -„proprietatea creanţelor’’", este cea elaborată de S. Ginossar, în lucrarea Droit réel, propriété et
créance, élaboration d’un System rationnel des droits patrimoniaux, Paris, LGDJ, 1960. V. recenzia critică a
acestei lucrări: J. Dabin, Une nouvelle définition du droit réel, RTD. civ. 1962, p. 20-44, precum şi răspunsul
autorului: S. Ginossar, Pour une meilleure définition du droit réel et du droit personnel, RTD civ. 1962, p.
573-589. Cu privire la teoria lui Ginossar, v. şi: L. Rigaud, op. cit, p. 561-567; J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel
Fabre-Magnan, op. cit., p. 183-187; J. Carbonnier, op. cit., t. 3, p. 85-86; F. Flage-Chahine, op. cit., p. 712-713; J.
Duclos, op. cit., p. 186-189. Deoarece obiectul lucrării de faţă nu ne permit să discutăm aici această teză originală şi
extrem de interesantă, ne mărginim să semnalăm doar principalele idei pe care ea se sprijină (cf, F. Flage-Chahine,
op. cit., p. 712-713; adele J. Dabin, op. cit., 1962, p. 21 şi urm.): 1) dreptul de proprietate nu formează o categorie
sau o specie particulară de drepturi, el este «au principe de tous les droits, se mouvant sur un plan plus élevé»; 2)
creanţa, în raporturile creditorului cu terţii, este un bun incorporai putând face obiectul unui drept de proprietate; 3)
374 Prescripţia extinctivă

părea la prima vedere, şi nici facilă1), totuşi, de esenţa dreptului real este faptul că titularul lor
trage, direct sau indirect2), puţin importă, anumite foloase materiale dintr-un bun

1> Obligaţia pasivă universală, adică simpla abţinere de la orice acţiune care arîmpiedica exerciţiul unul drept

real, poate fi cu destulă uşurinţă concepută în cazul dreptului de proprietate, dar este mai greu de conceput în cazul
drepturilor reale asupra lucrului altuia, deoarece obligaţia proprietarului lucrului grevat de a nu face nimic de natură a
stânjeni exerciţiul unui drept real asupra bunului său nu este egală sau de aceeaşi natură cu obligaţia de abstenţiune
care incumbă oricărei alte persoane, de vreme ce numai unul dintre ei suferă o îngrădire a sferei sale juridice. Din
acest motiv, autori ca Shalev Ginossar sau Fayez Hage-Chahine consideră că drepturile reale asupra lucrului altuia
sunt drepturi relative (drepturi de creanţă, potestative ori injonctive, după caz), iar nu absolute. Desigur, s-a încercat
să se răspunde acestei obiecţiuni de principiu, spunându-se că „în mod necesar, opozabilitatea universală a unui
drept nu se manifestă practic decât faţă de aceia care sunt în situaţia de a impieta asupra acestui drept” (J. Ghestin,
G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, op. dt., p. 186) sau că obligaţia pasivă universală este susceptibilă de
gradaţii diferite, are capacitatea de „a-şi modula intensitatea în funcţie de circumstanţe” (J. Duclos, op. cit., p. 228).
Or, a admite că obligaţia pasivă universală şi, implicit, opozabilitatea unui drept are un conţinut (o intensiune) diferită
în funcţie de un subiect (proprietarul bunului grevat) sau altul (orice altă terţă persoană) înseamnă, implicit, a
recunoaşte că teza neoclasică asupra drepturilor reale este, în unele privinţe, şubredă, inconsistentă. Includerea
drepturilor reale asupra lucrului altuia în aceeaşi categorie, alături de dreptul de proprietate (ius in re), devine astfel
problematică.
2)
Titularul unui drept real asupra lucrului altuia nu-şi poate realiza dreptul decât cu concursul pasiv al
proprietarului bunului grevat, care este ţinut să suporte (a pati) sarcina reală care apasă asupra bunului său, mai
exact asupra sa, lucru admis, deşi implicit, chiar de unul din cei mai aprigi apărători ai tezei clasice asupra
drepturilor reale: J. Dabin. Acesta, referindu-se la faimosul adagiu res non persona debetcare ar guverna materia

proprietatea şi drepturile reale asupra lucrului altuia constituie, spre deosebire de clasificarea tradiţională, două
categorii complet distincte; 4) drepturile reale asupra lucrului altuia sunt, ca şi drepturile de creanţă, drepturi relative,
faţă de care proprietarul lucrului grevat ocupă poziţia de debitor; ele sunt, de asemenea, bunuri incorporale putând
face obiectul unei proprietăţi; 5) drepturile reale asupra lucrului altuia se deosebesc de drepturile de creanţă în
sensul că primele corespund, sub aspect pasiv, unei obligaţii reale, secundele unei obligaţii personale; maniera în
care se determină debitorul permite de a distruge obligaţia reală şi obligaţia personală: prima incumba debitorului în
calitatea sa de proprietar al lucrului grevat, a doua în calitatea sa personală; 6) alături de drepturile reale şi personale
se întâlnesc drepturile mixte care corespund obligaţiilor în acelaşi timp reale şi personale. Pe baza acestor premise,
Ginosar ajunge la clasificarea următoare: activul patrimonial se compune numai din drepturi de proprietate care
poartă fie asupra bunurilor corporale mobile sau Imobile, fie asupra bunurilor incorporale care sunt drepturile
intelectuale şi drepturile relative, acestea din urmă (drepturile relative) se subdivid în drepturi reale (obligaţii reale),
drepturi personale (obligaţii personale) şi în drepturi mixte (obligaţii mixte). Cf. J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel
Fabre-Magnan, op. cit., p. 184-185.
335) Spre exemplu, deşi în opinia curentă drepturile de folosinţă ale locatarului sau comodatarului sunt
calificate drepturi personale, această teză este combătută de autori de mare prestigiu, care includ aceste drepturi în
categoria drepturilor reale, deoarece permit locatarului (chiriaşului şi arendaşului) ori comandatarului de a trage
anumite foloase din utilizarea sau exploatarea bunului altuia (M. Chauveau, Classification nouvelle des droits
réels et personnels, cit. supra, p. 567-582; J. Derruppé, op. cit., p. 303 şi urm.). Pentru a respinge caracterul real al
dreptului de folosinţă al locatarului, de exemplu, J. Dabin s-a străduit să demonstreze că această soluţie se impune
„nu numai pentru că singurele părţi sunt legate (...), ci pentru că, prin ipoteză, locatorul nu s-a despuiat de nici unul
din atributele proprietăţii, nici măcar de dreptul de folosinţă, neavând promis decât faptul său, anume de a pune
lucrul la dispoziţia locatarului. Proba acestui fapt este că, după ce a încheiat contractul, locatorul-proprietar ar putea
totdeauna să conceadă unei terţe persoane uzufructul bunului său, chiar dacă cesionarul va respecta locaţiunea prin
aplicarea art. 1743 (art. 1441 C. civ. rom.). Totuşi concesiunea uzufructului este valabilă, pentru că poartă asupra
unei folosinţe care, în ciuda locaţiunii consimţite, rămăsese în patrimoniul concedentului”. ( Une nouvelle définition
du droit réel, cit. supra, p. 41 ). Argumentaţia marelui savant, ca şi altele de acelaşi gen (cf. Fr. Deak, op. cit., p.
204-204) sunt departe de a fi convingătoare, căci, un lucru trebuie, totuşi, explicat: in ce constă diferenţa dintre
dreptul uzufructuarului de a se servi, cu titlu real, de bunul dat în uzufruct şi dreptul locatarului de a se servi,
cu titlu personal, de acelaşi buni?
De asemenea, în ce priveşte cele două prerogative speciale -dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă - ele nu
numai că nu sunt de esenţa drepturilor reale (ele caracterizează doar drepturile reale accesorii, adică garanţiile
reale), dar ele pot fi întâlnite şi în cazul drepturilor de creanţă (ex., creanţele privilegiate).
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 375

drepturilor reale asupra lucrului altuia, scrie următoarele: „Pour M. Ginossar, la «chose qui doit», c'est quand même
une personne, à savoir le propriétaire actuel de la chose, obligé de supporter la charge qui grève son bine. Pour
nous, au contraire, la formule doit être comprise non d'une façon analogique, mais dans son acception propre: si
c'est la chose qui doit, personne ne doit, pas même le propriétaire du bien grevé. Et comme, évidemment, les
choses ne peuvent être tenues de dette ou d'obligation, cette dette de la chose désigne en réalité la charge qui grève
la chose, c’est-à-dire l’amputation plus ou moins considérable, plus ou moind durable, dont est atteinte la propriété
de la chose. Le propriétaire a sans doute, comme tout le monde, l’obligation de respecter cette charge sur son propre
bien. Mais cette obligation n’entre pas comme composante dans le rapport; elle n’en est que la conséquence,
d'ailleurs nécessaire: c’est, parce que la charge et le droit correspondant préexistaient qu’a pu naître l’obligation pour
la propriétaire et pourtout le monde de les respecter” {art. cil, p. 41 ). Situaţia proprietarului lucrului grevat este
oare aceeaşi cu cea a oricărei alte persoane care nu este ţinută să suporte, ci numai să respecte „sarcina"
reală"? Evident nu. ,,L’absence de sujet passif - écrit Maxime Chauveau -caractérise seulement le droit de
propriété. Dans les autres droits réels au contraire, on trouve un sujet passif répondant exactement à la notion
définie plus haut, une personne qui subit directement l’effet du droit, dont les facultés légales sont diminuées,
restreintes. Le sujet passif n'est pas seulement un des membres de la collectivité tenu de respecter les droits
d’autrui. L’abstention qui lui est imposée, restriction de son propre droit, constitue justement l’objet du droit réel, tout
comme dans un raport d'obligation personnelle. L’abstention imposée au sujet passif du droit réel constitue fixe la
mesure du démembrement de la propriété qui va résulter de ce droit. Sur la même chose sont assis le droit de
propriété diminué, restreint, et le droit réel, démembrement du premier, ayant pour objet la restriction même
apportée au droit propriété. Le titulaire de ce droit, qui n’a pas eu face de lui de sujet passif, revêt lui-même cette
qualité lorsqu’un autre droit réel est crée sur sa chose, «/us in re aliena». Ainsi dans l'organisation de l’usufruit, le
droit la propriété a perdu des attributs importants au profit de l'usufruitier ; Le nu-propriétaire tenu d’abandonner tous
ces avantages subit lourdement le poids de l'usufruit dont l'objet est exactement égal à l’amputation subie par le droit
de propriété. De même, le propriétaire du fonds servant est tenu de respecter la servitude et l’abstention qui lui est
ainsi imposée, restriction à l'exercice normal de son droit de propriété, détermine l'objet du droit réel établi au profit
du fonds dominant. Inutile de multiplier les exemples. La situation est la même pourtous les drois réels créés sur la
chose d’autrui, c'est-à-dire pourtous les droits réels autres que le droit de propriété" (art. dt. supra, p. 558-559). în
lumina acestor consideraţii, apare drept excesivă şi chiar nerealistă afirmaţia categorică, tot a lui J. Dabin, că în toate
cazurile şi întotdeauna este vorba de aceeaşi obligaţie pasivă universală, având acelaşi obiect: „a nu vătăma dreptul
altuia, fără a situa pe proprietar într-o poziţie specială în raport cu penitus extranei' şi că „prin ipoteză, îndatorirea
este nu de a nu suferi, ci de a se abţine; or nu există grade în obligaţia de abstenţiune, care leagă în acelaşi fel
proprietarul bunului grevat şl toată lumea." (art. cit. supra, p. 35).
determinat. Spre exemplu, în cazul dreptului de proprietate - dreptul real tipic - titularul poate
exercita asupra bunului său toate prerogativele conferite de lege: dreptul de posesiune (ius
possidendi), dreptul de uz (ius utendi), dreptul de a culege fructele, veniturile sau productele
(ius disponendisau abutendţ), în mod direct, nemijlocit, fără a fi necesar să facă apel la
concursul altei persoane pentru a şi-l realiza. Dimpotrivă, în cazul aşa-ziselor dezmembrăminte
ale dreptului de proprietate, titularul lor nu poate să exercite decât anumite prerogative,
întotdeauna limitate, asupra bunului care aparţine altuia, deoarece prin ipoteză orice
dezmembrământ comportă „mutilarea sau diminuarea dreptului de proprietate, privat de acum
înainte de unul din atributele sale de plenitudine şi de exclusivitate” 1). Este cazul, de pildă, al
uzufructului, care este „dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia,
întocmai ca însuşi proprietarul, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa” (art. 517 C.
civ.)336 337 338>. Tot astfel, în cazul unei servituţi pozitive (ex„ servitutea de trecere)2), dar chiar şi a
unei servituţi negative (ex., servitutea de a nu construi): în acest din urmă caz, „lucrul nu este

1> J. Dabin, ari. cit. supra, p. 30.


337 Art. 517 c. civ. reproduce celebra definiţie a lui Paul dată uzufructului: usus fructus est ius alienis rebus
utendi fruendi salva rerum substantia (uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrul altuia şi de a-i culege fructele
păstrând substanţa lui).
338 Servitutea de trecere constituie un „dezmembrământ” al dreptului de proprietate, chiar dacă proprietarul
fondului aservit conservă el însuşi dreptul de a trece pe fondul său, întrucât, cum excelent s-a spus, „dreptul
proprietarului este amputat când a pierdut fie plenitudinea puterilor asupra lucrului, fie, de asemenea, exclusivitatea
acestor putere” (J. Dabin, art. cit., p. 30).
376 Prescripţia extinctivă

atins, deoarece titularul servituţii negative n-are nici un drept de uz; dar dreptul de proprietate
este atins în sensul că (şi pentru atât cât) proprietarul actual şi toţi succesorii săi în proprietate îşi
văd interzis cutare mod de utilizare a bunului lor, contrar principiului deplinei libertăţi a
proprietarului. Atingerea acestei libertăţi comportă dacă nu dezmembrarea, cel puţin diminuarea
dreptului de proprietate, în avantajul titularului servituţii care va trage profit, nu din bun, ci din
diminuarea libertăţii proprietarului”339).
Spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturile reale sunt limitate ca număr, deoarece şi
puterile care pot fi exercitate asupra unui bun sunt, în principiu, limitate. Din acest motiv, este
posibilă nu numai enumerarea, ci şi clasificarea acestora în funcţie de conţinutul lor juridic.

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop educational.


Materialul nu are scop comercial. Materialul are caracter didactic.
Lucrarea este teza de doctorat . Autor Marian Nicolae –
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004.

4
> J. Dabin, art. cit., p. 31. Cf. G. Goubeaux, op. cit., p. 380, text ţi nota 325 -„Le droit réel - écrit cet auteur
—permet de tirer directement du fonds certaines utilités. Rien ne dit que des actes matériels soient nécessaires à
cette fin. Si le propriétaire du fonds dominant bénéficie de la vue sur le fonds servant, il profit incontestablement
d’une utilité de ce fonds, sans pour autant qu’il l'appréhende matériellement ni qu'il doive cet avantaje à l'activité
d'une personne. Le droit de propriété comporte tous les pouvoirs sur la chose. Le droit d'interdire à quiconque de
faire tel ou tel usage du fonds est compris dans la propriété. Si ce droit est attribué à un aulre que le propriétaire, c’est
un fragment du droit de propriété que est détaché pour être conféré à autrui. La propriété est le droit réel par
excellence. Un démembrement de la propriété est aussi un droit réel. Dira-t-on que le titulaire de la servitude ne tire
aucune utilité du fond servant s'il n’a qu'un jurprohibendi. La servitude de ne pas bâtir ne permet certes pas au
propriétaire du fonds dominant de bâtir lui-même sur le fonds servant. Mais en interdisant l'érection d'une
construction, il profite de la vue, de la lumière... qui sont des avantages que lui procure le fonds servant”. (Ibidem, p.
380).
Precizăm, în final, că natura juridică a servituţilor negative este însă controversată. In sensul că servituţile
negative nu sunt drepturi reale, deoarece nu conferă nici un drept de a uza de lucru, ci numai o obligaţie propterrem,
v. H. Aberkane, op. cit., p. 126, iar în legătură cu opinia că servituţile care implică o obligaţie de a nu face (sau de a
face neacompaniată de facultatea de abandon) sunt veritabile drepturi de creanţă, v. F. Hage-Chahine, op. cit., p.
736 şi 742.
Capitolul III. Domeniu!prescripţiei extinctive 377

b) Clasificarea drepturilor reale. Tradiţional, drepturile reale sunt împărţite în două mari
categorii, fiecare cunoscând mai multe subidiviziuni:
- drepturile reale principale (sau de gradul I);
-drepturile reale accesorii (sau de gradul II).
Primele, adică drepturile reale principale, sunt cele care poartă asupra „ materialităţii" înseşi
a lucrului, acesta fiind pus în serviciul titularului dreptului 1), în timp ce secundele, fiind accesorii
unor drepturi de creanţă garantând plata acestora, poartă asupra „valorii pecuniare” a lucrului340
341 ), această valoare fiind asigurată în interesul exclusiv al titularului dreptului (de unde şi

denumirea de „drepturi reale de garanţie”)342).


Ca drepturi reale principale, putem cita: dreptul de proprietate, în ambele sale forme (dreptul
de proprietate privată şi dreptul de proprietate publică); drepturile de uz, uzufruct 343', abitaţie,
superficie şi servitute (ca drepturi reale corespunzătoare proprietăţii private), dreptul de
administrare sau de concesiune (ca drepturi reale corespunzătoare proprietăţii publice) 344' etc.
Ca drepturi reale accesorii, putem cita: ipoteca, ca drept de garanţie reală imobiliară (art.
1746 şi urm. C. civ.); gajul sau amanetul (art. 1685-1696 C. civ.), garanţia reală mobiliară supusă
reglementării cuprinse în Legea nr. 99/1999 (a se vedea Titlul VI -„Regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare), cu condiţia să poarte asupra unor bunuri corporale 345; privilegiile
mobiliare speciale şi privilegiile imobiliare (art. 1730 şi urm. C. civ.)1',

340 V., în acest sens, J. Carbonnier, op. cit., t. 3, p. 78.


z>
Ibidem.
342 în dreptul nostru, în definirea drepturilor reale principale şi accesorii, se are în vedere nu atât obiectul lor,
cât statutul lor juridic. Astfel, sunt principale acele drepturi reale care au o existenţă de sine stătătoare în raport cu
alte drepturi reale sau de creanţă, iar accesorii acele drepturi reale afectate garantării unor drepturi de creanţă şi, în
consecinţă, existenţa lor depinde în mod direct şi nemijlocit de existenţa dreptului pe care-l garantează (C. Bîrsan,
op. cit., 2001, p. 27). Această optică nu este, în principiu, greşită, dar ea implică, pe cale de consecinţă, includerea
în cadrul drepturilor reale accesorii şi a dreptului de servitute, care, prin ipoteză, nu are o existenţă de sine
stătătoare, ci depinde de soarta dreptului principal, respectiv a dreptului de proprietate asupra fondului dominant (cu
privire la caracterul accesoriu al servituţii, v. G. Goubeaux, op. cit., p. 129 şi 326, text şi nota 350).
343
Uzufructul creanţelor nu este un drept real, deoarece nu are ca obiect un bun corporal, ci un bun
incorporai, mai exact o creanţă care este un drept personal (ius in personam). în acest caz, uzufructul se poate
analiza ca un dezmembrământ al unui drept personal, fiind el însuşi un drept personal. V., în acest sens, B. Starck,
H. Roland et L. Boyer, op. cit., p. 456; M. Chauveau, op. cit, p. 586-587; J. Derruppé, op. cit, p. 298-300. Pentru
discuţii v. A. Françon, L’usufruit des créances, RTD civ. 1957, p. 1-27; R. Libchaber' L'usufruit des créances
existe-t-il?, RTD civ. 1997, p. 615-629.
344 Pentru o enumerare a drepturilor reale principale (în etapa actuală), v., de ex., M. Nicolae, Publicitatea
imobiliară şi noile cărţi funciare, cit. supra, p. 25-32.
345 Deoarece un drept personal nu poate face obiectul unui drept real (''la créance n'est pas un bien
quelconque; c’est un rapport de droit personnel" - J. Carbonnier, Droit civil, t. 4, Les obligation, 20e éd., PUF, 1996,
p. 514), el nu poate face nici obiectul unui drept real de gaj. în acest caz, ca şi uzufructul, dreptul de gaj asupra
creanţelor nu este un drept real, ci un drept de creanţă, mai exact un „dezmembrământ al dreptului de creanţă sau
dreptului intelectual tot aşa cum ipoteca şi dreptul real de gaj asupra bunului mobil corporal sunt dezmembrăminte
ale dreptului de proprietate” (S. Quincarlet, La notion de gage un droit privé français, ses diverses application,
thèse, Bordeaux, 1937, p. 439 in fine). în definitiv, în cazul oricărei garanţii, cum remarca un reputat autor,
„l’élément caractéristique du gage ne réside pas dans la nature du droits conférés ou susceptibles
de l’être au créancier. Ces droits sont seulement les moyens techniques de nature à permettre au créancier de
disposer d'un privilège et sont fonction de la nature de l’objet du gage", mais „il n’existe aucune différence
fondamentale entre le gaje des meubles corporels et le gage des créances. En effet, dans ce dernier cas, il suffit
d’interdire au débiteur de la créance gagée de ce libérer entre les mains du constituant du gage et d’interdire de la
même façon au créancier de recevoir le paiement. Sile créancier constituant du gage est privé du droit de recouvrir la
créance nantie, ses autres créanciers ne disposeront pas plus de ce droit et la créance sera nécessairement
soustraite de leur droit de gage général et ce indépendament de toute dépossession" (M. Billiau, Réflexions surle
gage, JCP 1996,1,3897, p. 25).
378 Prescripţia extinctivă

224. Prescriptibilitatea drepturilor reale, a) Datele problemei. După cum se ştie, în


lumina art. 1 al Decretului nr. 167/1958, ceea ce se stinge prin prescripţie este dreptul la acţiune
având un obiect patrimonial. Prin urmare, în principiu, prescripţia extinctivă se apiică tuturor
drepturilor la acţiune având un caracter patrimonial, cu excepţia cazurilor în care prin lege se
prevede altfel.
Din enunţarea acestui principiu rezultă că nu intră în domeniul prescripţiei extinctive 346 347':
drepturile ia acţiune în sens procesual348', drepturile la acţiune având un caracter nepatrimonial
(absolute sau, după caz, relative349') şi apărările ce se formulează prin mijlocul procedural al
excepţiei350'.
Pe de altă parte, art. 1 al Decretului nr. 167/1958 nu face nici o deosebire între dreptul la
acţiune prin care se valorifică drepturi de creanţă şi cel prin care se valorifică drepturi reale. Art.
21 din acelaşi decret prevede, însă, că dispoziţiile acestuia „nu se aplică dreptului la acţiune
privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie. De aici rezultă
că regimul acestor drepturi — din punctul de vedere al prescripţiei extinctive -, ca şi cel al altor
drepturi reale, urmează a fi stabilit în cadrul dispoziţiilor legale în vigoare, îndeosebi ale Codului
civil, dar şi a altor legi civile speciale, precum şi în funcţie de caracterele proprii fiecărui tip sau
formă de drept real în parte. Cum însă art. 21 din decret exceptează de la aplicarea dispoziţiilor
sale numai drepturile reale principale, enumerate anterior, urmează că drepturile la acţiune
privitoare la drepturile reale accesorii rămân, în principiu, supuse aplicării Decretului nr.
167/1958.
Aşadar, în înţelegerea domeniului prescripţiei în sfera drepturilor reale trebuie, în primul
rând, să se ţină seama de prevederile art. 21 (combinate cu cele ale art. 1) din Decretul nr.
167/1958, pe de o parte, dar şi de faptul că, pe de altă parte, aceste drepturi sunt limitate ca
număr, fiind posibilă astfel stabilirea prescriptibilităţii ori imprescriptibilităţii lor în fiecare caz în
parte.
în al doilea rând, în ce priveşte drepturile reale înseşi, mai trebuie distins, pe de o parte,
între aşa-zisele acţiuni petitorii, întemeiate pe dreptul de proprietate sau un alt drept real,
principal ori accesoriu, şi acţiunile posesorii prin care se apără numai posesiunea, adică simpla
stăpânire în fapt a unui anumit bun, iar pe de altă parte, în ce priveşte înseşi acţiunile petitorii,

1) Privilegiul este un drept (cauză) de preferinţă acordat de lege în considerarea calităţii specifice a unei anumite
creanţe (art. 1722 C. civ.). Pentru discuţii privind natura juridică a privilegiilor, v. Bonnecase, op. cit., p. 437-510; M.
Chauveau, op. cit., p.594-612; J. Derruppâ, op. cit., p. 400-401.
N-am citat dreptul de retenţie printre drepturile reale de garanţie, deoarece natura juridică a acestuia este foarte
controversată. în dreptul nostru, dreptul de retenţie este calificat, în genere, ca o garanţie reală imperfectă „la limita
garanţiilor reale" (C. Bîrsan, op. dt., 2001, p. 28), însă, ¡nane, el nu întruneşte caracteristicile unui drept subiectiv, cu
atât mai puţin ale unui drept real de garanţie (lipseşte atât prerogativa urmăririi, cât mai ales aceea a preferinţei). Prin
faptul că retentorul poate refuza predarea bunului, până la dezinteresarea sa, prin rambursarea integrală a
contravalorii cheltuielilor de conservare, întreţinere şi îmbunătăţire făcute cu lucrul respectiv, „dreptul de retenţie" se
constituie într-unul din cele mai energice şi eficace mijloace de constrângere a debitorului pentru achitarea unei
datorii, De aceea, şi cazurile şi condiţiile în care trebuie recunoscut un „drept de retentie” trebuie să fie limitativ
prevăzute de lege. Cu privire la problematica dreptului de retenţie, v.: Bonnecase, op. cit., p. 571-680; Nicole
Catala-Franjou, De la nature juridique du droit de retention, RTDciv. 1967, p. 9 şi urm.; F. Hage-Chahine, op. cit.,
p. 740, text şi nota 169; A. Sebeni, Scurte consideraţii teoretice asupra dreptului de retenţie, Supliment PR nr.
1/2003, p. 164-176.
347> A se vedea A. lonaşcu, op. cit., p. 153.
348) Cu privire la dreptul la acţiune în sens procesual, v. supra, nr. 42 şi urm.
349) în legătură cu imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privitoare la drepturile obligaţionale fără conţinut
patrimonial, v. supra, nr. 221 şi 222.
350) Cu privire la apărarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei, v. intra, nr. 252 şi urm,
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 379

între acţiunile reale, întemeiate pe dreptul de proprietate, şi celelalte acţiuni reale, întemeiate pe
drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată sau publică, după
caz. Astfel, sunt întemeiate direct sau indirect pe dreptul de proprietate, pe lângă acţiunea în
revendicare şi alte acţiuni reale care apără ori pun în discuţie, într-un fel sau altul, acest drept,
cum sunt: acţiunea negatorie ori acţiunea în partaj sau petiţia de ereditate (desigur, în măsura în
care se admite că aceste din urmă două acţiuni ar avea caracter real) etc. Dezmembrămintele
dreptului de proprietate privată - superficia, uzufructul, uzul, abitaţia şi servitutea — fac obiectul
unor acţiuni specifice numite confesorii (actiones confessoria). Tot dezmembrăminte,
caracteristice însă numai dreptului de proprietate privată de stat sau al unităţilor
administrativ-teritoriale, sunt şi anumite drepturi reale stabilite asupra imobilelor, în special
terenuri, în favoarea unor persoane fizice sau juridice, cum sunt: dreptul de folosinţă asupra unor
terenuri agricole atribuit personalului de specialitate din serviciile publice comunale, în perioada
cât lucrează în localitatea respectivă (e.g. art. 19 din L. nr. 18/1991, republicată, cu modificările
ulterioare); dreptul de „concesiune” (în realitate, de superficie) asupra unor terenuri aparţinând
domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, atribuit în vederea executării de
construcţii, construirii de locuinţe sau case de vacanţă, după caz (art. 10-16 din L. nr. 50/ 1991,
republicată, cu modificările ulterioare) etc. Cât priveşte drepturile reale corespunzătoare dreptului
de proprietate publică - veritabile dezmembrăminte -, respectiv, dreptul de administrare, dreptul
de folosinţă şi dreptul de concesiune1), apărarea acestora, ca şi în cazul dezmembrămintelor
speciale ale dreptului de proprietate privată de stat sau al unităţilor adminsitrativ-teritoriale, se
realizează prin acţiuni reale specifice, incluse de doctrină în categoria acţiunilor în revendicare în
sens larg - vindicatio possessions351 352).
în al treilea rând, în privinţa drepturilor reale accesorii (ipoteca, gajul etc.) protecţia acestora
se face, de asemenea, prin acţiuni reale speciale, cum deja am arătat mai sus: acţiunea
ipotecară (actio hypothecaria), acţiunea în revendicare (lato sensu) a creditorului gajist
(vindicatio pignoris) etc. Regimul prescriptibilităţii acestor acţiuni este, însă, subordonat
prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii drepturilor de creanţă principale.
în sfârşit, în determinarea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil (sub aspect extinctiv,
desigur) al drepturilor la acţiune privitoare la anumite drepturi reale principale, trebuie să se ţină
seama, în ambele cazuri, de persoana titularului şi/sau de felul, natura, pe scurt, regimul bunului
asupra căruia poartă dreptul real respectiv: mobil - imobil, din domeniul public sau domeniul
privat etc.

225. Plan. In lumina precizărilor mai sus făcute, urmează să ne ocupăm de problema
aplicării prescripţiei extinctive în cazul dreptului de proprietate (paragraful 2), apoi în legătură cu
drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate (paragraful 3) şi, în sfârşit, în ce priveşte
drepturile reale accesorii (paragraful 4). Vom încheia însă această secţiune cu scurte referiri la
prescriptibilitatea acţiunilor posesorii, deoarece în majoritatea covârşitoare a cazurilor
posesiunea, adică stăpânirea în fapt a unui lucru, reprezintă semnul exterior al exerciţiului unui
drept real, de regulă, al dreptului de proprietate însuşi (paragraful 5).
§ 2. Prescripţia extinctivă şi dreptul de proprietate
226. în principiu, drepturile la acţiune privitoare la dreptul de proprietate sunt
imprescriptibile extinctiv. a) Reglementare. De lege lata, nici Codul civil şi nici alte

351 A se vedea (în afara art. 136 din Constituţie): L. nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia (art. 12,14 şi 17), Legea administraţiei publice nr. 215/2001 (art. 122,125 şi 126), L. nr. 219/1998 privind
regimul concesiunilor etc.
352
V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 246.
380 Prescripţia extinctivă

reglementări speciale nu cuprind un text de principiu în privinţa prescriptibilităţii sau


imprescriptibilităţii dreptului de proprietate privată. într-adevăr, în timp ce art. 21 din Decretul nr.
167/1958 se mulţumeşte să declare că dispoziţiile sale „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie.” (s.n.), Codul civil, într-o
formulare lapidară şi nu tocmai fericită, prevede la art. 1890: „Toate acţiunile atât reale cât şi
personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de
prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a
produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”. (s.n.)1). Aşa cum vom vedea mai
jos, practica judiciară şi doctrina au dat o interpretare restrictivă acestui articol, în sensul că el nu
priveşte şi acţiunea în revendicare imobiliară, deoarece dreptul de proprietate nu se stinge prin
neuz, caracterul său perpetuu fiind incompatibil cu ţărmurirea exerciţiului lui în timp. De altfel,
este de observat că, deşi constituie mijlocul juridic specific de apărare a dreptului de proprietate,
acţiunea în revendicare - din raţiuni de ordin istoric - n-a fost reglementată nici măcar într-o
formulare de principiu în Codul civil actual, ceea ce îngreuiază orice demers de conturare a
domeniului de aplicare a art. 1890 C. civ.
în prezent, interpretarea restrictivă a dispoziţiilor art. 1890 C. civ. în sensul excluderii acţiunii
în revendicare din rândul „acţiunilor reale” la care se referă acest text este facilitată şi, putem
spune, confirmată de existenţa a două texte speciale care consacră (evident, într-o materie
particulară, însă foarte sensibilă - situaţia bunurilor mobile şi imobile preluate fără titlu de către
stat în perioada regimului comunist) direct sau, după caz, indirect (însă, neîndoielnic) caracterul
imprescriptibil al acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul de proprietate privată: art. 6 alin. 2
din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001.
Astfel, potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 219/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu
valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari
sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie” (s.n.); prin
„bunuri", în sensul acestui text de lege, se înţelege atât bunurile imobile, cât şi cele mobile,
deoarece acesta nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemusp. 353 354

353> Omologul francez al art. 1890 este art. 2262 care, într-o formulare parţial diferită, dispune: „ Toutes Ies

actions, tant réelles que personelles, sont prescrites par trente ans, sans que celui qui allègue cette prescription soit
obligé d'en rapporter un titre, ou qu’on puisse lui opposer l'exception déduite de la mauvaise foi”, (s.n.). Se observă
că art. 1890 C. civ. este mai bogat, precizând că termenul de 30 de ani se aplică numai dacă legea nu a declarat
neprescriptibile anumite acţiuni sau n-a stabilit un alt termen de prescripţie. în acèlasi timp însă, tocmai datorită
acestei intervenţii, art. 1890 C. civ. face mai dificilă interpretarea acestuia în sensul excluderii acţiunii în revendicare
(ca şi a altor acţiuni reale) de la regula generală a prescriptibilităţii, întrucât nici un text din Codul civil sau din alte legi
speciale nu stabileşte contrariul. Este adevărat că, în prezent, poate fi citat, în sprijinul tezei imprescriptibilităţii
acţiunii în revendicare, indiferent de obiectul său - mobil sau imobil -, art. 6 alin. 2 din L. nr. 213/1998, precum şi art.
2 alin. 2 din L. nr. 10/2001.
354> Pentru analiza acestui text, v. M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, p. 9-12.


Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 3g-|

Cât priveşte art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 19891), acesta dispune că: „Persoanele
ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la
data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire,
conform prevederilor prezentei legi”355 356.
Spre deosebire de dreptul de proprietate privată, proprietatea publică este considerată de
lege, fie în mod expres, fie uneori numai implicit, drept imprescriptibilă extinctiv. în acest sens, pot
fi citate, exempligratia, următoarele dispoziţii legale:
- art. 136 alin. 4 din Constituţie: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile..legea
noastră fundamentală nu prevede in terminis şi imprescriptibilitatea bunurilor proprietate publică,
însă acest lucru este în afară de orice discuţie, deoarece imprescriptibilitatea atât achizitivă, cât şi
extinctivă - este corolarul inalienabilităţii3', un bun fiind, în genere, imprescriptibil în măsura în
care este inalienabil;
- art. 1844 C. civ.: „Nu se poate prescrie (extinctiv şi achizitiv - paranteza noastră, M.N.)
domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ” (s.n,.); este vorba, deci, de lucrurile din
domeniul public care sunt în prezent obiecte de proprietate publică de stat sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, după caz;
-art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată: „Terenurile care fac parte din domeniul
public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile..." (s.n.); întrucât textul nu distinge,
imprescriptibiltiatea la care se referă art. 5 din Legea fondului funciar este atât achizitivă, cât şi
extinctivă (ubi lexnon distinguit nec nos distinguere debemus);
- art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998: „( 1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:... c) nu pot fi dobândite de către alte
persoane ffrin uzucapiune sau prin dfectul posesiei de bună credinţă asupra bunurilor mobile”
(s.n.); Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia nu cuprinde
însă şi dispoziţii exprese privind acţiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică şi
caracterul imprescriptibil al acesteia, ceea ce nu înseamnă că o astfel de acţiune ar fi
prescriptibilă. Or, de vreme ce aceste bunuri, pe de o parte, sunt inalienabile, iar pe de altă parte,
nu pot fi dobândite prin uzucapiune sau prin posesiunea de bună-credinţă (art. 1909 alin. 1 C.
civ.), însemnează că ele pot fi revendicate oricândşi din mâinile oricărei persoane, care nu poate
opune nici o excepţie de fond în vederea paralizării unei astfel de acţiuni;
-art. 122 alin. 2 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001: „Bunurile care fac parte
din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile (extinctiv şi achizitiv, paranteza noastră, -
M.N.) şi insesizabile” (s.n.).

b) Justificare. Spre deosebire de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate publică—


regulă stabilită, chiar dacă în mod indirect, de legea însăşi - prescriptibilitatea sau

355 Pentru amănunte privind conţinutul acestui important act normativ, v. FI. A. Baias, B. Dumitrache, M.
Nicolae, Regimul juridic al Imobilelor preluate abuziv,w\. I, Legea nr. 19/2001 comentată şi adnotată, ed. a ll-a,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.
356 Prin imobile, în sensul Legii nr. 10/2001, se înţelege terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare din
destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în
aceste construcţii, inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii aprobate, dacă nu a început
construcţia acestora, precum şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, afară de cazul în care au fost
înlocuite, casate sau distruse (art. 6).
3> în acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p, 247; M. G. Rarincescu,

Curs elementar de drept civil român, voi. II, Bucureşti, 1947, p. 117.
382 Prescripţia extinctivă

imprescriptibilitatea dreptului de proprietate privată a fost şi rămâne controversată, în


condiţiile absenţei, de lege lata, a unei dispoziţii de principiu, clară şi precisă. Este adevărat că
art. 1890 C. civ. declară prescriptibile într-un termen de 30 de ani toate acţiunile, atât reale cât şi
personale, pe care legea nu le-a declarat ca neprescriptibile, însă o astfel de formulare extrem de
generală este, în acelaşi timp, şi deficitară, fiind susceptibilă tocmai din această cauză de
interpretări diferite.
Astfel, în mod constant, în doctrină şi în jurisprudenţă, s-a susţinut şi se susţine că articolul
1890 C. civ. nu se aplică şi acţiunii în revendicare imobiliară (întemeiată pe dreptul de
proprietate privată), deoarece dreptul de proprietate -întrucât are caracter perpetuu - nu se stinge
prin neuz1' şi că, în caz contrar, prin împlinirea termenului de prescripţie, uzurpatorul ar continua
să posede bunul în mod nestingherit2), în detrimentul adevăratului proprietar. Totodată, s-a mai
arătat şi faptul că raţiunile pentru care acţiunile reale privitoare la dezmembrămintele dreptului de
proprietate-stări de drept excepţionale şi contrare stării de drept normale, care este dreptul de
proprietate -sunt supuse prescripţiei, nu se întâlnesc în cazul proprietăţii care reprezintă starea
juridică normală şi cuprinde cele mai întinse atribute asupra unui lucru 357 358 359 '. Cu toate
acestea, în cazul acţiunii în revendicare mobiliară a bunurilor de la posesorul de rea-credinţă, de
la hoţ sau găsitor, deci în afara ipotezelor prevăzute de art. 1909-1910 C. civ., spre deosebire de
acţiunea în revendicare imobiliară, nu s-a mai promovat aceeaşi soluţie, susţinându-se,
dimpotrivă, teza prescriptibilităţii unei astfel de acţiuni360'. în acest caz s-a considerat că, în lipsa
unui termen special prevăzut de lege, acţiunea în revendicare a unui bun mobil se prescrie în
termen de 30 de ani, în condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., deoarece raţiunile care stau la
baza imprescriptibilităţii proprietăţii imobiliare - stabilitatea situaţiei imobilelor şi certitudinea din
comerţul juridic pentru imobile, - nu s-ar mai regăsi în cazul bunurilor mobile361'.
începând din anul 1982, în practica instanţei noastre supreme, s-a conturat o altă opinie,
abandonându-se distincţia care se făcea pe terenul prescripţiei extinctive între acţiunea în
revendicare imobiliară şi cea în revendicare mobiliară. Astfel, s-a apreciat că în ceea ce priveşte
incidenţa prescripţiei extinctive, nu se poate face nici o diferenţă între drepturile reale imobiliare şi
cele mobiliare şi că dreptul la acţiunea în revendicare, indiferent dacă este vorba de un bun mobil
sau imobil, este imprescriptibilă, pentru că proprietatea nu se stinge prin neuz 1*. Această
concepţie a fost îmbrăţişată ulterior şi de o parte a doctrinei362 363* care a socotit că argumentaţia

357 A se vedea, de pildă: D. Alexandresco, Principiile dreptului civil, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 451; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 205; G.N. Luţescu, op. cit., p. 263; C. Stătescu, Drept
civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, EDP, Bucureşti, 1970, p. 725; C. Stătescu, C. Bîrsan,
Drept civil. Drepturile reale, TUB, Bucureşti, 1988, p. 199; TS, col. civ., dec. nr. 39/1953, în CD 1952-1954, vol. I,
p. 143; idem, s. civ., dec. nr. 618/1985, în RRD, nr. 12/1985, p. 72.
358 A se vedea, în acest sens: A. lonaşcu, op. cit., p. 158; P.M. Cosmovici, Dreptul civil. Introducere în
dreptul civil, Ed. AII, Bucureşti, 1996, p. 168.
3>Asevedeal.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ed. revăzută şi completată, Ed. Actami,

Bucureşti, 1998, p. 276.


360 A se vedea, de pildă: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 186, G.N. Luţescu, op.
cit., p. 263; C. Stătescu, op. cit. (1970), p. 739; Gh. Belelu, op. cit. (2001), p. 249, text şi nota 1; P.M. Cosmovici, op.
cit. (1996), p. 170; E. Lupan, op. cit, p. 274; G. Boroi, op. cit, (2001), p. 265; D. Lupulescu, Dreptcivil. Drepturile
reale principale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 132-133; O. Ungureanu, op. cit., p. 221;TScol. civ., dec. nr.
1205/1968, în CD 1968, p. 64 şi în Repertoriul, p. 751; idem, col. civ., dec. nr. 1018/1966, în RRD nr. 2/1967, p.
159; idem, col. civ., dec. nr! 406/1965 în CD 1965, p. 86 si în JN nr. 10/1965,
p. 160.
361 în acest sens, a se vedea, C. Bîrsan, M. Gaiţă, M.M. Pivniceru, Dreptcivil. Drepturile reale, Institutul
European, laşi, 1997, p. 132.
1> Ase vedea TS, s. civ., dec. nr. 144/1982, în CD 1982,p. 13.
363
> A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 208; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 383

instanţei supreme este pe deplin convingătoare.


în ce ne priveşte, împărtăşim acest punct de vedere, în sensul că acţiunea în revendicare
întemeiată pe dreptul de proprietate privată estş, în principiu, imprescriptibilă extinctiv, indiferent
de natura ei mobiliară sau imobiliară: ubi eadem est ratio, ibi idem ius. într-adevăr, dacă dreptul
de proprietate este perpetuu, însemnează că el nu se stinge prin neuz, adică prin faptul că
proprietarul nu exercită dreptul său, oricât timp ar dura această pasivitate. De aici şi posibilitatea
- logică şi juridică - a apărării dreptului de proprietate oricând de către titularul său. Totodată, aşa
cum s-a observat pe bună dreptate în literatura de specialitate, prin imprescriptibilitatea extinctivă
a dreptului de proprietate privată se evită situaţia, vădit injustă şi nefirească, ca prin împlinirea
termenului de prescripţie uzurpatorul să continue să posede bunul în mod nestingherit, în
detrimentul adevăratului proprietar, chiar dacă nu a uzucapat ori nu întruneşte condiţiile cerute de
lege pentru a uzucapa.
Pe de altă parte, soluţia imprescriptibilităţii extinctive a dreptului de proprietate privată,
decurge-în opinia noastră-chiar din interpretarea logică şi istorico-teleologică a prevederilor art.
1890 C. civ.
- Este de remarcat, în primul rând, că, în doctrină şi în practica judiciară, în mod constant,
termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 a fost şi este considerat un termen general de
prescripţie, aplicabil deopotrivă atât în materia prescripţiei extinctive, cât şi a celei achizitive,
chiar dacă art. 1890 se referă in terminis numai la „acţiunile” (s.n.) reale şi personale. Explicaţia
este simplă şi de ordin istoric: după cum se ştie, în doctrina clasică - de drept civil şi de drept
procesual civil - termenul de acţiune este sinonim cu cel drept subiectiv, acţiunea nefiind altceva
decât dreptul subiectiv în starea dinamică, aflat pe picior de război364*.

procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, în RRD10/1988, p. 29; E. Safta-Romano,
Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Ed. Graphix, laşi, 1993, p. 279-280; I.P. Filipescu, op. cit., p.
284-285; L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 260; I.
Romoşan, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p. 337; A. Boar, Elemente de drept
civil, Ed. Servo-Sat, Arad, p. 163; Eugenia Popa, Acţiunea în revendicare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 144;
I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. AIIBeck, Bucureşti, 2002, p. 723. Cf. C. Bîrsan, op. cit. (2001), p. 225
-„împrejurarea că cele mai multe bunuri mobile sunt consumptibile şi că circulă mult mai rapid - arată Dl. prof. Bîrsan
- nu poate schimba datele de principiu ale problemei discutate: dreptul de proprietate este un drept perpetuu, astfel
că şi acţiunea cea mai energică prin care el este apărat trebuie să fie imprescriptibilă, fără nici o distincţie, după cum
este vorba despre un bun imobil sau un bun mobil”.
în sensul că „acţiunea în revendicare având ca obiect bunurile mobile este imprscriptibilă împotriva unui hoţ,
găsitor sau terţ de rea-credinţă, dar numai în măsura în care posesia acestuia nu îndeplineşte condiţiile unei
posesii utile şi neviciate aşa cum prevede art. 1847 C. civ.", adică, dacă, interpretăm exact (!?), nu operează totuşi
uzucapiunea de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ. v. (cu o motivare neaşteptat de greoaie şi contradictorie) L.
M. Harosa, Discuţii privind posesia ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor
mobile, în SUBB nr. 1/2001, p, 51 şi urm. (dacă teza dualităţii prescripţia achizitivă-prescripţie extinctivă este falsă
se mai poate vorbi oare de prescriptibilitatea/imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare mobiliară?).
364* A se vedea, pentru detalii, supra, nr. 36 şi urm. V. şi N. Em. Antonescu, Prescripţia în dreptul civil,

Bucureşti, Tip. România Nouă, 1926, p. 150, nota 1: „Articolul 1890 spune acţiuni, e clar însă că prin această noţiune
a fost înţeleasă însăşi aceea a dreptului, acţiunea nefiind decât dreptul pus în mişcare”. Prin urmare, după acest
autor, art. 1890C. civ. trebuie citit astfel: „Toate drepturile, atât reale cât şi personale, pe care legea nu le declară
impresciptibile şi pentru care n'a defipt alt termen de prescripţiune, se vor prescrie prin 30 de ani..." (s.n.).
1094 Dreptul de a nu uza de propriul bun, de a nu exercita atributele inerente dreptului de proprietate este, pe bună

dreptate, o altă modalitate (negativă, desigur) de exerciţiu al dreptului de proprietate însuşi. V., de ex. : Marquis de
Vareilles - Sommières, La définition et la notion juridique de la propriété, RTD civ. 1905, p. 443-495; Fr. Zenati,
Pour une rénovation delà théorie de la propriété, RTD civ. 1993, p. 305-323; Muriel Fabre-Magnan, Propriété,
patrimoine et lieu social, RTD civ. 1997, p. 583-613.
1095 Această idee a fost susţinută şi argumentată de un autor român mai puţin cunoscut, care a insistat asupra

faptului că şi dreptul de proprietate, inclusiv acţiunea în revendicare, sunt prescriptibile extinctiv, cu observaţia că,
384 Prescripţia extinctivă

- Apoi, dacă în concepţia autorilor Codului civil francez de la 1804 (Codul Napoleon) şi ai
Codului civil român de la 1864, termenii de „acţiune” şi „drept subiectiv” sunt sinonimi şi
cosubstanţiali, prin sintagma „toate acţiunile, atât reale, cât şi personale”, întrebuinţată de art.
1890, trebuie să înţelegem „toate drepturile şi acţiunile, atât reale cât şi personale” (s.n.),
termenul de „acţiune" fiind folosit, aşadar, în înţelesul său cei mai larg. Numai aşa se explică
incidenţa art. 1890 şi în materia prescripţiei achizitive fiindcă, în sensul strict al termenului, nu
este cu putinţă ca o acţiune reală să fie uzucapată, adică dobândită, prin posesiune prelungită în
timp.
- în al treilea rând, dacă prin sintagma „acţiuni reale şi personale” trebuie să înţelegem şi
„drepturile reale şi personale”, tot astfel prin termenul de „prescripţie”, utilizat de art. 1890,
urmează să înţelegem atât prescripţia extinctivă (liberatorie), cât şi prescripţia achizitivă
(uzucapiunea) de lungă durată (30 de ani), deoarece textul nu distinge, iar ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus.
Pe baza acestor precizări, se poate spune că adevăratul conţinut şi sensul real al
prevederilor art. 1890 C. civ. nu coincid, cel puţin în aparenţă, cu acelea care rezultă din
terminologia folosită de legiuitor la redactarea textului respectiv. Art. 1890 ar putea şi trebuie a fi
citit în felul următor: „Toate drepturile şi acţiunile atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a
declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie (stinge
sau dobândi, după caz, paranteza noastră - M.N.) prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această
prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”. (s.n.)
Astfel înţeles - în spiritul, iar nu în litera lui -, art. 1890 se aplică oricăror drepturi reale sau
personale susceptibile de stingere sau, după caz, de dobândire prin prescripţie. Numai că,
întrucât dreptul de proprietate privată nu se stinge prin neuz1), nici acţiunea în revendicare nu se
poate stinge direct şi automat prin prescripţie, adică prin simpla împlinire a termenului
de prescripţie extinctivă (cum se întâmplă în cazul acţiunii personale), ci numai indirect şi mediat
prin efectul uzucapiunii2). într-adevăr, uzucapiunea, ca mod originar

spre deosebire de un drept personal care se prescrie prin simpla lui neexercitare în termenul de presei ipţie, dreptul
de proprietate se va prescrie printr-un atare termen numai sub condiţia de a fi fost uzucapat de o terţă persoană,
adică numai atunci când acesta va fi posedat bunul revendicat timp de 30 de ani sau un alt termen mai scurt, după
caz (N. Em. Antonescu, op. cit., p. 154). într-adevăr, susţine acest autor, „cel ce invocă prescripţia unui drept de
proprietate, va fi nevoit să invoce şi uzucapiunea acestuia şi vice-versa, prima noţiune nefiind decât consecinţa celei
de-a doua, iar aceasta la rândul ei neconstituind decât o condiţiune a prescripţiunii dreptului de proprietate, pe când
în cazul prescripţiei unui drept personal, persoana care ar dori să profite de pe urma ei, prin forţa lucrurilor nu va avea
deci de invocat decât un singur lucru şi anume, prescripţia dreptului în discuţie „ (ibidem, 227). în continuare,
referindu-se la situaţia în care terţul posesor nu opune uzucapiunea câştigată în acţiunea în revendicare a
proprietarului deposedat, acelaşi autor arată că, „într-un atare caz, revendicatorul va izbuti prin acţiunea în
revendicare să-şi recapete îndărăt imobilul deşi acesta ar fi putut fi declarat uzucapat, dacă posesorul ar fi invocat
uzucapiunea. lată deci, - susţine unanimitatea juriştilor -, că acţiunea aceasta în revendicare e o acţiune
imprescriptibilă.
Noi însă (...) suntem de altă părere; noi socotim într'adevăr această acţiune în revendicare ca una perfect
prescriptibilă şi aceasta nici mai mult nici mai puţin decât acţiunea prin care ceri, de exemplu, executarea unei
obligaţiuni ş.a.m.d.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 385

(nederivat)365 366 de dobândire a proprietăţii (sau altui drept local) unui bun în baza posesiunii lui
utile şi neîntrerupte în tot timpul defipt de lege (30 de ani sau, după caz, 10-20 de ani), operează
în acelaşi timp şi stingerea dreptului de proprietate al proprietarului deposedat şi, o dată cu el,
stingerea acţiunii în revendicare, care nu poate supravieţui pierderii dreptului însuşi. Dreptul la
acţiunea în revendicare, ca drept accesoriu, urmează soarta dreptului principal (accesorium
sequitur principale). Or, în acest sens, şi subliniem, numai în acest sens, putem spune că,
potrivit art. 1890 C. civ.2>, toate acţiunile, atât reale (incluzând aici

Da, e foarte adevărat că în cazul de mai sus, acţiunea în revendicare va avea tot succesul deşi timpul pentru
prescripţie e împlinit, dar (...) oare acelaşi lucru nu se întâmplă şi în cazul unui drept personal?
Oare creditorul, care după 30 de ani ar cere plata creanţei sale, nu va dobândi de asemenea câştig de cauză în
cazul în care debitorul său nu va invoca prescripţia acestei creanţe?
Sigur că da, astfel că nu vedem nici o deosebire între aceste două cazuri.
Dar ni s-ar putea opune următoarea obiecţie: proprietarul nu va pierde dreptul său, oricât ar sta în inacţiune,
acţiunea în revendicare rămânând pururea în picioare!
La aceasta vom răspunde şi noi la rândul nostru, că precum la drepturile personale se necesită raporturi juridice
între două persoane cel puţin pentru ca noţiunea prescripţiei să poată interveni, tot astfel şi la di eptul de proprietate
pentru ca acesta să se poată prescrie, va fi nevoie de o a doua persoană - posesorul - care va avea să profite
invocând prescripţia (...). Ajungem astfel la concluzia că şi dreptul de proprietate ca şi toate celelalte drepturi reale
sau personale, constituie unul prescriptibil, acţiunea lui corespunzătoare, adică acţiunea în revendicare
prescriindu-se la fel ca şi celelalte acţiuni; şi apoi, se poate oare imagina o atare acţiune fără existenţa unei terţe
persoane, fără existenţa unui posesor? Bineînţeles că nu, astfel că nici vorbă nu poate fi de astfel de acţiune dacă
imobilul nu s-ar găsi în mâini străine, Iar de se va găsi, nimic mai uşor pentru posesor decât de a invoca prescripţia
acţiunii de mai sus, de vor fi bineînţeles împlinite toate condiţiunile uzucapiunii.” (ibidem, p. 227-229).
în ce ne pjjyeşfe^şuntem de acord cu afirmaţia că nu există acţiune în revendicare decât dacă imobilul a ajuns în
mâinile altuia şi, bineînţeles, cu faptul că dreptul de proprietate se „prescrie”, adică stinge, prin efectul uzucapiunii.
Dar chestiunea prescriptibilităţii acţiunii in revendicare nu vizează acest lucru, sau cel puţin, nu în mod direct, ci
numai faptul de a şti dacă, indiferent de îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii şi de faptul invocării beneficiului său,
deci, prin simpla împlinire a termenului de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. această acţiune se stinge ori,
dimpotrivă, este străină acestei prescripţii, adică, este, imprescriptibilă extincţii Din acest punct de vedere, nu
putem împărtăşi opinia autorului citat şi considerăm că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv.
Spunând acest lucru nu trebuie omis faptul că, în virtutea caracterului său accesoriu, o dată cu stingerea, prin
uzucapiune, a dreptului de proprietate (la fel prin pieirea bunului ori expropriere) se stinge şi acţiunea în revendicare.
366> Menţionăm că, în literatura de specialitate, este controversată chestiunea caracterului originar sau derivat al

uzucapiunii ca mod de dobândire a unui drept real. Abordând această problemă, Matei Cantacuzino arăta
următoarele: «Prescripţia achizitivă de 30 de ani, independentă de orice condiţiune de titlu translativ şi de
bună-credinţă constituie, ca şi ocupaţiunea în materie mobiliară, un mod originar de dobândire a dreptului, nu în
înţelesul că dreptul dobândit nu era anterior cuprins în patrimoniul altuia ci, în înţelesul că dreptul, dobândindu-se
neatârnat de vreun raport translativ determinat şi prin singurul efect al posesiunii, se dobândeşte astfel cum el s-a
manifestat prin posesiune (“quantum posedatum, tantum prescriptum") şi prin urmare, liber de sarcinile din trecut,
altele decât acele care s-au recunoscut prin felul posesiunii.» (Curs de drept civil, ed. a ll-a, cit. supra, p. 147-148).
2) în literatura de specialitate, textul art. 1890 C. civ., în afara criticii cvasiunanime că ar îngloba în mod eronat şi

acţiunea în revendicare care trebuie socotită imprescriptibilă extinctivă, a mal fost criticat ca fiind greşit redactat şi din
alte două motive: 1) termenul de 30 de ani este inaplicabil nu numai în cazul acţiunilor imprescriptibile şl a celor
pentru care legiuitorul a stabilit un alt termen de prescripţie, ci şi în cazul drepturilor care sunt supuse unor termene
de decădere (prefixe); 2) acţiunile la care se referă textul nu „se vor prescrie" de drept prin împlinirea termenului de
30 de ani, ci „numai de fapt”, ele devin, cu alte cuvinte, prescriptibile (nu sunt prescrise), deoarece „pentru ca un
drept să poată fi socotit ca prescris va fi nevoie, între altele, ca prescripţiunea să fie opusă, să fie invocată de cel în
drept să profite de ea, până atunci, deşi toate celelalte condiţiuni vor fi fost îndeplinite, dreptul nu va fi socotit ca stins
în „drept”, el continuând a exista atâta timp cât terţiul nu va invoca prescripţiunea” (N. Em. Antonescu, op. cit., p.
153-154).
r
386 Prescripţia extinctivă

şi acţiunea în revendicare), cât şi personale sunt, în principiu, „prescriptibile" extinctiv,


deoarece o dată dobândit dreptul prin uzucapiune sau o dată împlinit termenul de prescripţie
acţiunea reală sau, după caz, acţiunea personală,1* se stinge prin prescripţie.
în concluzie, numai în mod indirect şi mediat, prin intermediul uzucapiunii, art. 1890C. civ.
îşi extinde efectele asupra acţiunii în revendicare, în sensul că termenul de 30 de ani este
achizitiv, pentru terţul uzucapant şi, extinctiv, pentru proprietarul bunului uzucapat, ambele
efecte juridice - unul pozitiv, altul negativ - neputând fi disociate367 368*, deoarece se află într-o
relaţie de tipul cauză-efect. Privită însă în sine, acţiunea în revendicare rămâne
imprescriptibilă extinctiv369*. Dar imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare, repetăm, nu
împiedică pierderea dreptului de proprietate privată prin efectul uzucapiunii sau incidenţa
regulii stabilite de art. 1909-1910 C. civ. (en matière de meubles la possession vaut titre).
într-adevăr, cele două reguli nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc: dacă un bun
poate fi revendicat oricând întrucât proprietarul nu poate fi lipsit, fără cauză legitimă, de
ocrotirea juridică, tot astfel este posibil, pentru raţiuni de ordine publică, ca o terţă persoană să
câştige, în condiţiile legii, proprietatea acelui bun. Această soluţie concordă cu principiul că
orice bun trebuie să aibă un stăpân, precum şi cu interesul general ca bunurile să fie valorificate
economic, iar nu lăsate în părăsire sau nelucrare din cauza pasivităţii, neglijenţei sau
imprudenţei fostului proprietar370*.
Tot imprescriptibilă este şi acţiunea negatorie (adio negatoria), prin care proprietarul unul
bun cere încetarea exerciţiului nelegitim, cu privire la bunul său, al unui drept de servitute, uz,
uzufruct, abitaţie, superficie sau altele asemenea. Dacă acţiunea în revendicare

367 în prezent, art. 1890 nu mai este aplicabil acţiunilor personale, ci art. 3 din Decretul nr. 167/1958. în plus,

prescripţia stinge numai dreptul la acţiune, iar nu dreptul subiectiv însuşi (art. 1 din D. nr. 167/1958).
2
* Cf. N. Em. Antonescu, op. cit., p. 154. Adde M. Ca.ntacuzino, op. cit., p. 148 (“Prescripţiunea achizitivă, sau
uzucapiunea, este... neapărat extinctivă a dreptului împotriva căruia se uzucapă.’’). Aşa cum remarca, credem, pe
bună dreptate, prof. Gh. Beleiu, „deşi în literatura de specialitate uzucapiunea este calificată, constant, ca un mod
de dobândire a unui drept real, (...) aceasta este o calificare unilaterală, privită numai din punctul de vedere al
dobânditorului; privită, însă, din punctul de vedere al fostului titular al dreptului real, uzucapiunea ne apare ca un
mod de stingere, de pierdere a unui asemenea drept, deci, ca sancţiune" (Drept civil. Teoria generală, 1987, p.
285, nota 15; idem, Natura juridică a prescripţiei extinctive, III, SCJ nr. 4/1985, p. 341, nota 10). în sensul că
uzucapiunea este (şi) o sancţiune, v. de ex. TS,s. civ., dec. nr. 1515/1979, în RRD nr. 1/1980, p. 65; idem, dec. nr.
2100/1979 în RRD nr. 3/1980, p. 69-70; idem, dec. nr. 387/1985 în RRD nr. 12/1985, p. 69.
369
V.,pe larg, M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripp'a extinctivă, în cadrul unei viitoare
reglementări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 245-250, „Devreme ce nu se poate admite solidarizarea dreptului de
proprietate cu acţiunea în revendicare - arată eminentul civilist, în ce priveşte stingerea lor prin împlinirea
prescripţiei, suntem nevoiţi, pentru a nu le despărţi, să solidarizăm acţiunea în revendicare cu dreptul de
proprietate, în ce priveşte imunitatea lor faţă de efectele extinctive ale prescripţiei. în acest sistem, dreptul la
acţiunea în revendicare, nedespărţit, unit cu dreptul de proprietate, nu va putea fi stins, ca urmare a prescripţiei,
decât prin efectul reflex al împlinirii prescripţiei achizitive, în folosul celui ce posedă lucrul (...). în temeiul
consideraţiei mai sus arătate, propunem aşadar—conchide Mihail Eliescu—, să se consfinţească în noua noastră
legiuire civilă regula că, dreptul de a revendica proprietatea nu se stinge în cadrul prescripţiei decât odată cu
proprietatea, prin efectul dobândirii lucrului, în temeiul prescripţiei achizitive, fără ase deosebi după natura lucrului
sau tipul ori forma dreptului de proprietate si calitatea persoanei care este titularul lor.” (ibidem p 249-250).
4> Mutatis mutandis, în afara acţiunii în revendicare, soluţia imprescriptibilităţii extinctive se extinde şi asupra

acelor acţiuni care, direct sau indirect, apără însuşi dreptul de proprietate privată asupra unui bun mobil sau imobil,
adică, în alţi termeni, a acelor acţiuni care reprezintă aşa-numitele „prelungiri ale dreptului de proprietate"
(Eleonora Roman), cum este cazul acţiunii de îngrădire a proprietăţii imobiliare sau al acţiunii în partaj (în măsura în
care se admite caracterul real al acestei acţiuni), acţiunea de împărţeală fiind declarată, de altfel, în mod expres de
lege drept imprescriptibilă (art. 728 C. civ.).
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 387

a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar este imprescriptibilă, a fortiori,


acţiunea negatorie, prin care proprietarul posesor solicită numai încetarea tulburării aduse
dreptului său de terţul neposesor, ca urmare a exerciţiului nelegitim al unuia din drepturile de
mai sus, trebuie socotită tot imprescriptibilă. Refşrindu-se la această chestiune, Mihail Eliescu
arăta în termeni cât se poate de convingători următoarele: „dacă este adevărat că proprietatea
nu poate să fie lipsită de ocrotire pentru întregul ei în cazul în care lucrul a ajuns în stăpânirea
unui al treilea, aceasta este egal de adevărat şi pentru ocrotirea unei părţi din proprietate, în
cazul în care cel de al treilea exercită asupra lucrului, fără cauză legitimă, un uzufruct sau o
servitute. Pe de altă parte, după cum nu putem admite ca cel care tulbură proprietatea prin
deposedarea proprietarului, să se bucure de echivalentul practic al unei ocrotiri juridice faţă de
proprietar, aceeaşi soluţie se impune, cu aceeaşi putere, şi în cazul în care proprietatea este
tulburată, fără ca proprietarul să fi fost deposedat’ 1*. în concluzie, raţiunile care justifică
imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în revendicare, reclamă aceleaşi soluţii şi în privinţa
acţiunii negatorii, indiferent de natura lucrului, de tipul sau forma dreptului de proprietate şi
calitatea persoanei care este titularul lui.371 372*

în final, dorim să precizăm că, recent, în literatura noastră juridică373* s-a arătat, între altele,
că soluţia imprescriptibilităţii sub aspect extinctiv a acţiunii în revendicare imobiliară
întemeiată pe dreptul de proprietate privată nu este la adăpost de orice critică, întrucât, deşi
art. 1890 C. civ. nu face distincţie între prescripţia extinctivă şi cea achizitivă, totuşi, el nu
distinge nici între acţiunea reală mobiliară şi acţiunea reală imobiliară. Totodată, se mai susţine
în continuare de către acelaşi autor, în lipsa unui text de lege expres, caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate nu este suficient prin el însuşi pentru a justifica imprescriptibilitatea
acţiunii în revendicare, deoarece consecvenţa ar impune ca acţiunea în revendicare să-nu
poată fi paralizată prin invocarea uzucapiunii, ceea ce însă legiuitorul nu a admis. în plus, se
mai arată şi faptul că în concepţia (la care ne-am oprit) potrivit căreia atât acţiunea în
revendicare imobiliară, cât şi acţiunea în revendicare mobiliară - întemeiate pe dreptul de
proprietate privată - sunt imprescriptibile extinctiv, s-ar ajunge la consecinţa că art. 1890 C. civ.
nu şi-ar mai găsi aplicare în cazul acţiunilor reale prescriptibile, deoarece acestea ar fi
prescriptibile extinctiv numai pe temeiul unor norme juridice speciale, deşi un text de lege
trebuie interpretat în sensul aplicării sale, iar nu în sensul în care să nu se poată aplica 374*.
După părerea noastră, aceste consideraţiuni nu pot fi primite. Am arătat mal sus
argumentele pentru care teza imprescriptibilităţii extinctive a dreptului de proprietate privată
mobiliară sau imobiliară se impune chiar de lege lata, iar nu numai de lege ferenda, i .notiv

371> M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 256. în acelaşi sens, a se vedea şl A. lonaşcu, op. cit., p. 160; Eleonora

Roman, op. cit., p. 444.


372> Recent în practică s-a decis, în mod corect, după părerea noastră, că acţiunea prin care reclamantul solicită

obligarea pârâtului să taie sau să scoată din rădăcini arborii plantaţi la o distanţă mai mică de 2 metri de la linia de
hotar şi să astupe o fereastră situată la o distanţă de 1,50 metri de gardul despărţitor al proprietăţilor priveşte dreptul
de servitute şi, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, este imprescriptibilă, iar nicidecum obiectul acţiunii nu-l
poate constitui obligaţia de a face, prescriptibilă extinctiv în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 şi 7 din Decretul nr.
167/1958 (C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1793/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.
156, nr. 5). Desigur, o astfel de acţiune imprescriptibilă extinctiv poate fi însă paralizată prin invocarea prescripţiei
achizitive, dacă este vorba de o servitute continuă şi aparentă (art. 623 C. civ.).
373> A se vedea G. Boroi, op. cit. (2001), p. 266.
4) Ibidem, nota 1.
388 I
Prescripţia extinctivă

pentru care nu le mai reluăm aici. Ţinem să arătăm, mai întâi, că art. 1890 C. civ., deşi este
conceput în termeni generali, este departe de a fi clar, fiind el însuşi deficitar şi susceptibil de
interpretări diferite, atât restrictivă, cât şi extensivă, ceea ce evident nu-i o notă bună pentru
legiuitor. Apoi, soluţia imprescriptibilităţii extinctive a acţiunii în revendicare, întemeiate pe
dreptul de proprietate privată, nu intră în conflict cu regula prescriptibilităţii achizitive a
proprietăţii private, întrucât raţiunile celor două reguli diametral opuse sunt diferite:
imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv a dreptului la acţiunea în revendicare asigură
interesul proprietarului de a-şi putea valorifica în justiţie oricând dreptul încălcat, în timp ce
uzucapiunea răspunde interesului general de consolidare a unor stări de fapt contrarii stării de
drept, concomitent cu sancţionarea acelora care din neglijenţă sau imprudenţă au
determinat-o. Suntem, aşadar, în prezenţa unui caz de armonizare într-o manieră specifică a
unor interese diferite: cel individual— al proprietarului, care reclamă excluderea incidenţei
prescripţiei extinctive - şi cel general - al societăţii, care Impune pierderea dreptului de
proprietate privată prin prescripţia achizitivă în favoarea posesorului neproprietar. în sfârşit,
nu este exactă nici aserţiunea potrivit căreia, în lipsa prescriptibilităţii acţiunii în revendicare,
art. 1890 nu şi-ar mai găsi aplicare în cazul acţiunilor reale, întrucât pe de o parte, acest articol
este un text de lege general care are vocaţia de a se aplica oricărei acţiuni reale, altele decât
cele cuprinse în Codul civil şi pentru care, prin legi speciale, nu s-a stabilit că ar fl
imprescriptibile (bunăoară, acţiunea prin care s-ar valorifica un drept de folosinţă ori de
concesiune cu privire la un bun proprietate privată a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale), iar pe de altă parte, chiar în Codul civil există acţiuni reale pentru care
nu s-a prevăzut un termen special de prescripţie (de exemplu, acţiunea vânzătorului pentru
rezoluţiunea vânzării în caz de neplată a preţului la care se referă art. 1368 C. civ.; de
asemenea, cum vom vedea, şi în prezent cad sub incidenţa lui acţiunea ipotecară sau acţiunea
în restituire a lucrului a creditorului gajist).

c) întinderea principiului imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor reale întemeiate pe


dreptul de proprietate (acţiunile reale imprescriptibile extinctiv). Pe baza dispoziţiilor legale
actuale şi având în vedere consideraţiile doctrinale, precum şi soluţiile jurisprudenţiale mai
sus arătate, pot fi socotite ca imprescriptibile extinctiv, după părerea noastră, următoarele
acţiuni întemeiate pe dreptul de proprietate:
1° acţiunea în revendicare - imobiliară şi mobiliară - întemeiată pe dreptul de proprietate
privată1); deşi imprescriptibil extinctiv, dreptul la acţiunea în revendicare poate fi totuşi
paralizat, mai exact, nimicit, prin invocarea cu succes a uzucapiunii 375 376 sau, după caz, a
efectelor posesiunii de bună-credinţă în materia bunurilor mobile;
2° acţiunea în revendicare - imobiliară şi mobiliară - întemeiată pe dreptul de proprietate
publică; în acest caz, acţiunea în revendicare nu mai poate fi însă paralizată prin efectul
uzucapiunii sau al posesiunii de bună-credintă al bunurilor mobile (art. 11 alin. 1 din L nr
213/1998);
3° acţiunea negatorie

375 Precizăm că, în practică, acţiunii în revendicare imobiliară i s-a asimilat şi acţiunea în predarea unui legat
cu titlu particular imobiliar (TS, s. civ., dec. nr. 94/1980, CD 1980, p. 88-89 şi RRD nr. 9/1980, p. 59).
376 V., de ex., TS, col. civ., dec. nr. 539/1953, cit. supra, în care se statuează cu valoare de principiu, în
termeni foarte fermi şi neechivoci că „oricât ar dura pasivitatea proprietarului, acesta nu este decăzut din dreptul de
revendicare din prescripţia extinctivă (...) el poate pierde proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin uzucapiune”. (în
CD 1952-1954, voi. I, p. 43).
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 389
d) Situaţia acţiunii în revendicare în dreptul comparat. Cu motivări sau explicaţii, uneori
diferite, acţiunea în revendicare este socotită imprescriptibilă extinctiv şi în dreptul comparat.
Astfel, în dreptul francez (ca şi în dreptul belgian), în pofida art. 2262 C. civ. fr. (art. 1890
C. civ. rom.) care declară, cum am văzut, drept prescriptibile în 30 de ani „toate acţiunile, atât
reale cât şi personale” (desigur, cu excepţia celor declarate imprescriptibile ori, după caz,
prescriptibile într-un termen mai scurt) se socoteşte în prezent atât în doctrină, cât şi în
jurisprudenţă, că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv, indiferent de natura
imobiliară sau mobiliară a bunului revendicat. Intr-adevăr, scriu Baudry-Lacantinerie şi Tissier,
„drepturile reale nu sunt toate susceptibile de a se stinge prin singura inacţiune a titularului
lor; uzufructul, servitutile, ipoteca se sting prin prescripţie (art. 617,706, 2180 C. civ. fr.). Dar,
dreptul de proprietate nu poate să se piardă prin neuz; prescripţia dobândită de o altă
persoană poate singură să antreneze pierderea proprietăţii. Această soluţie rezultă de altfel din
art. 544 C. civ. (art. 480 C. civ. rom. - n.n.): proprietarul are dreptul de a folosi şi a dispune (de
bun - n.n.); el are dreptul de a nu folosi; facultăţile care se ataşează exerciţiului dreptului de
proprietate nu pot să se stingă prin acest singur fapt că ele n-au fost exercitate (art. 2232 C. civ.
fr.). în toate cazurile în care prescripţia achizitivă nu a putut să se îndeplinească, dreptul
proprietarului nu s-a stins. (...) Dar acţiunea în revendicare - se întreabă aceiaşi autori - poate
să fie exercitată de proprietarufcare, deposedat în fapt de lucrul său, a rămas mai mult de 30 de
ani fără a acţiona? (...) Dacă dreptul n-a fost dobândit de nimeni, nu s-ar putea însă concepe că
acţiunea este pierdută, independent de dreptul însuşi. Acţiunea în revendicare nu se stinge
prin neuz sau neexerciţiu; singurul fapt de a nu poseda nu dă loc la acţiunea în revendicare,
atât timp cât posesiunea exercitată de un terţ nu aduce o atingere dreptului proprietarului;
acţiunea în revendicare nu face deci obiectul unei prescripţii separate, căci ea nu face obiectul
unui drept distinct de dreptul de proprietate pe care ea îl sancţionează şi protejează; ea nu este
altceva decât dreptul dedus în justiţie, dreptul exercitat judiciar” 377 '. Această teză a fost
îmbrăţişată atât de doctrina
clasică1*, cât şi de doctrina modernă2*, fiind împărtăşită şi de jurisprudenţa franceză3*.
Totuşi, teza clasică, a perpetuităţii dreptului de proprietate ca fundament al
imprescriptibilităţii lui, nu este la adăpost de critică. Deşi se admite că proprietatea se
transmite fără a se stinge, este însă cert, observă Monique Bandrac (sprijinindu-se şi pe
autoritatea unor eminenţi civilişti ca Baudry-Lacantinerie, Tissier, G. Marty, P. Raynaud şi, mai
ales, de Vareilles-Sommieres), că „ea nu durează atâta timp cât (durează) lucrul însuşi şi că ea
este susceptibilă de stingere cel puţin prin abdicarea proprietarului sau prin voinţa
legiuitorului. (...) în afară de această idee, prin plenitudinea pe care o conferă dreptului de
proprietate, concepţia individualistă a acestuia, reţinută în dreptul francez şi în care rezidă
adevăratul fundament al perpetuităţii sale, se pare că trebuie, finalmente, să se explice
imprescriptibilitatea acestui drept, (imprescriptibilitate) care nu este decât unul din aspectele
caracterului său perpetuu, tntr-adevăr, în principiu, şi oricare ar fi excepţiile sau sancţiunea
care intervine în caz de abuz, întinderea nelimitată a dreptului de folosinţă care se exprimă în
art. 544 C. civ. (art. 480 C. civ. rom. - n.n.) exclude orice constrângere în utilizarea lucrului şi

1> Ibidem, p. 130, nr. 129. Acţiunea este dreptul de a obţine o hotărâre. Autoritatea de lucru judecat fiind relativă,

(art. 1351 C. civ. fr.) există loc de a acţiona contra fiecăreia dintre persoanele care ar putea contesta dreptul
substanţial. Fiecare din aceste litigii dau loc unei acţiuni distincte supuse propriei sale prescripţii (ibidem, nota 41).
După cum se observă, acest autor, considerând acţiunea drept o prerogativă procesuală distinctă de dreptul
subiectiv, material, face aplicaţia art. 2262 C. civ. fr. (art. 1890 C. civ. rom.) la orice acţiune reală, inclusiv la acţiunea
în revendicare. După părerea noastră, această opinie este discutabilă, câtă vreme chiar în sistemul Codului
Napoleon dreptul subiectiv şi acţiunea care îl însoţeşte şi sancţionează sunt ambele concepute ca prerogative
juridice substanţiale indisociabile. Cel puţin în concepţia legiuitorului de la 1804 (şi, evident, acelui român, delà
1865).
390 Prescripţia extinctivă
postulează, pe cale de consecinţă, în folosul proprietarului, facultatea de a nu uza. Prin urmare,
nu numai dreptul, prin plenitudinea sa, autorizează neuzul, ci el îl face imposibil, căci se
exercită încă proprietatea neuzându-se de bunul apropriat. Imprescriptibilitatea proprietăţii
ţine, deci, de conţinutul acestui drept, care singur este de natură să justifice orice satisfacţie
trasă din lucru si autorizează, prin urmare, din partea proprietarului, orice comportament faţă
de acesta, inclusiv abstenţiunea şi chiar ignoranţa. Astfel, prin imposibilitatea neuzului, apare
ideea mai generală că imprescriptibilitatea proprietăţii rezultă din imposibilitatea pentru acest
drept de a se vedea contrazis prin simpla absenţă a unui fapt conform existenţei sale. Nici o
situaţie materială, nici chiar aceea care traduce alipirea lucrului la o altă persoană (şi constituie
atunci un fapt conform existenţei unui drept concurent) n-ar putea să contrazică existenţa unui
atare drept”4*. în schimb, după acelaşi autor, acţiunea în revendicare trebuie, în toate cazurile,
socotită prescriptibilă extinctiv, fiind supusă prescripţiei de 30 ani, deoarece cele două noţiuni
sunt autonome^. Respingând opinia dominantă a imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare, ca
fiind bazată pe confuzia dintre drept şi acţiune, Monique Bandrgc arată, între altele, că
„opozabilitatea absolută a dreptului real are drept consecinţă că lucrul poate să fie revendicat
contra oricărei persoane care ar pune obstacol accesului proprietarului la acesta, dar acţiunea
în revendicare se naşte din litigiu, ea nu există decât tot atât cât există litigiul, şi în limitele
acestuia. Astfel, mai întâi, prescripţia acţiunii în revendicare nu curge atât timp cât nimeni nu
contestă dreptul proprietarului, căci atât timp cât nu se întâmplă astfel, acţiunea nu s-a născut.
Nu există deci locul de a ne întreba, în acest caz, contra cui el trebuie să acţioneze pentru a
întrerupe (prescripţia - n.n.). Şi este clar, apoi, că această prescripţie nu poate să fie
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 391

întreruptă decât relativ la acţiunea dată, născută dintr-un litigiu dat, între părţile anume
determinate, contra căreia ea curge. Dacă mai multe persoane diferite au contestat (simultan sau
succesiv) dreptul, rezultă de aici mai multe litigii distincte, tot atâtea acţiuni, şi prin urmare
prescripţii distincte, care trebuie să fie în mod distinct întrerupte. Caracterul real al unui drept nu
ar putea deci să pună obstacol prescripţiei acţiunii care îl sancţionează” 1*. Această din urmă
teză, originală şi destul de seducătoare, este ea însăşi discutabilă şi este de remarcat că, până în
prezent, civiliştii francezi de marcă nu s-au raliat încă la „noua” teorie a prescriptibilităţii acţiunii
în revendicare2*, iar în ce priveşte jurisprudenţa, aceasta a rămas fidelă tezei imprescriptibilităţii
acestei acţiuni. 378
Nici în dreptul civil québécois nu există un text de principiu în ce priveşte
prescriptibilitatea acţiunii în revendicare. Noul Cod civil al Quebec-ului din 1991 prevede însă că
„proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica contra posesorului sau a celui care îl deţine
fără drept; el poate să se opună la orice atingere sau la orice întrebuinţare pe care legea sau el
însuşi n-a autorizat-o” (art. 953). în art. 2923 alin. 1 se prevede însă că: „acţiunile care tind să
pună în valoare un drept real imobiliar se prescriu în 10 ani”; per a contrario, acţiunile care tind
să pună în valoare un drept real mobiliar se prescriu în termenul de prescripţie de 3 ani, sau după
caz, în termenul de drept comun care este tot de 10 ani (art. 2932 şi 2935). în doctrină, se admite
însă că în ce priveşte dreptul de proprietate, una din caracteristicile acestuia constă în faptul că

378 totuşi Fr. Zenati, obs. sous Cass. Civ, 1,9,2juin 1993 ("¡'action en revendication n'est pas susceptible de
prescription extinctive"), RTD civ. 1994, p. 389-390. Dezaprobând soluţia Casaţiei franceze în sensul că acţiunea în
revendicare mobiliară,,nu este susceptibilă de prescripţie extinctivă", Frédéric Zenati reţine următoarele: „Le
fondament de l'imprescriptibillte de l’action en revendication en dehors de l'usucapion est lié à la définition du droit de
propriété. La propriété n’est pas tant le droit d’user et d'abuser que celui de faire ce que l’on veut d'une chose. La liberté
d'action dont jouir le propriétaire commence par l’initiative même de l’action. Contrairement à l'usufruitier, le propriétaire
n’a aucun devoir à l’égard de la chose; il peut préférer la négliger et ne rien faire. Le non usage, contrairement a ce que
pourrait croire l’antienne romaniste usus fructus abusus, est aussi une manière d'être propriétaire (...). On ne peut
donc pas dire de celui qui n’use pas de sa chose et qui n'intente pas d'action en revendication qu’il n'exerce pas son
droit. Les facultés sont imprescriptible (art. 2232 c. civ.) (...). La formule retenue par la Cour de cassation est plus
ramassée que celle de l’arrêt fondateur de 1905 qui articulait deux propositions; l'une selon laquelle le principe de la
prescriptibilite de toutes les actions (art. 2262 c. civ.) n'est pas applicable à l’action en revendication; l'autre qui
précisait que l’action en revendication peut s’exercer aussi longtemps que le défendeur n'a pas usucapé. La Cour
suprême exprime aujourd'hui le même principe en peu de mots: l'action en revendication n'est pas susceptible de
prescription extinctive (...). Il eut... été préférable d’énoncer que l’action en revendication ne s'éteint que si la chose est
usucapée ou que par usucapation. La terminologie n’est pas affaire de coquetterie. L opposition prescription acquisitive
- prescription extinctive est un héritage de commentateurs du code civil, lesquels on substantiellement modilié
l'arhitecture du code par leur interprétation. Il n’y a pas deux mais une prescription dans le code civil (...) et si celle-ci
peut remplir deux fonctions (art. 2219), l’une acquisitive, l’autre libératoire, elle ne se dédouble pour autant et la
seconde ne se confond pas avec le mécanisme extinctif, dont elle est, tout au plus, susceptible d’être un des effets. Or
il ne peut y avoir de mécanisme libératoire, en matière de prescription que comme l'objet d’un acquisition (art. 2226).
Force est d’en déduire que la prescription ne peut remplir eu matière de propriété qu’une fonction acquisitive.
L'extinction qui se produit dans ce cadre ne se produit pas au plan substanţial, comme la prescription s'exerçant sur le
mode libératoire, mais au plan processuel. L’acquisition par prescription entraîne l’effet inhérent à toute prescription
d’une extinction de l’action. Il n’y a donc pas, comme on l’a pensé en 1905, une anomalie dans l'affirmation par l'article
2262 du code civile que toute action est prescriptible. L'action en revendication est bel et bien prescriptible, comme les
autres. Mais la prescription ne peut en ce qui la concerne s'exercer que sur un mod acquisitif, la libération étant un non
sens en matière de propriété" (ibidem); o asemenea opinie este susţinută în dreptul nostru de N. Em. Antonescu, op.
cit., p. 227-229 la care ne-am referit deja (v. supra). Asupra tezei caracterului unitar al prescripţiei, v., pe larg, Fr.
Zenati, Stéphanie Fournier, Essai d’une théorie unitaire delà prescription, RTD civ. 1996, p. 339 şi urm. (pentru un
rezumat al acestei teze v. L.M. Flarosa, op. cit., p. 51-52). Această teză este însă greu de admis atât în sistemul
Codului civil, cât mai ales în dreptul nostru civil actual, care reglementează distinct de uzucapiune prescripţia extinctivă
a dreptului material la acţiune (M. Nicolae, Uzucapiunea în sistemul noilor cărţi funciare, în SUBB nr. 1/2003, p.
58-59, nota 6).
392 Prescripţia extinctivă

el nu se pierde prin efectul prescripţiei extinctive1'. Deoarece acţiunea în revendicare


sancţionează dreptul de proprietate, se susţine în literatura de specialitate, „ea este, deci, de
asemenea imprescriptibilă, şi aceasta contrar altor specii de acţiuni care urmăresc să pună în
valoare un drept real, care se prescriu prin 10 ani (art. 2923 C. c.Q) sau 3 ani (art. 2925 C.c.Q.),
după cum este vorba de un drept imobiliar sau mobiliar. După părerea noastră, aceste două
dispoziţii nu pot să se aplice, căci acţiunea petitorie nu vizează deloc să pună în valoare un
drept, ci mai degrabă să facă a se recunoaşte (art. 912 C.c.Q.). în practică, această
imprescriptibilitate poate totuşi să fie paralizată prin efectul unei prescripţii achizitive reclamate
de un posesor (art. 2917-2919 C.c.Q.), ceea ce nu schimbă cu nimic principiul că dreptul de
proprietate nu s-ar putea pierde prin scurgerea timpului”379 380'.
în schimb, în dreptul civil italian, în afară de art. 832 C. civ. it. (1942) care fixează conţinutul
dreptului de proprietate381', art. 948 din acelaşi cod care reglementează acţiunea în revendicare
prevede la alin. 3 că „L’azione di rivendicatione non si prescrive salvi gli effetti dellUacquişto
della propriété da parte di altri per usucapione" (s.n.)382'. Teoretic, imprescriptibilitatea acţiunii în
revendicare şi, o dată cu ea, imprescriptibilitatea dreptului de proprietate însuşi, se sprijină nu
atât pe pretinsa „sacralitate” a dreptului de proprietate şi nici măcar pe faptul că neuzul («non
uso») constituie un aspect al exerciţiului dreptului însuşi (şi în particular al aşa-numitei «facoltâ
di gadimento», adică, al dreptului de folosinţă în sensul cel mai larg al termenului), ci, mai
degrabă, în faptul că „dreptul de proprietate se configurează ca o situaţie (juridică) in re propria,
aşa încât inerţiei titularului nu corespunde posibilitatea de stingere a unei situaţii (juridice)
negative contrare”383).

') „Èn corollaire au principe de perpétuité - écrit un réputat auteur -, il découlé que le droit de propriété ne se perd
pas par le non-usage. Si le propriétaire ne se sert pas de son bien, il n'en demeure pas moins titulaire du droit. Son
inaction ne saurait entraîner la pert, de son droit de propriété, la propriété est donc imprescriptible. - La situation se veut
néanmoins différente lorsque quelqu'un d’autre acquiert la propriété du bien par prescription, auquel cas le propriétaire
se voit déchu de son droit. Une foi de plus cependant, le droit de propriété ne se perd pas réelement; il est transféré au
profit d’un nouveau titulaire. Dans ce cas, le non-usage ne constituie pas la cause de la perte du droit chez le premier
titulaire; c'est la possession utile du second qui en exprime le fondement. En matière de droit de propriété, il existe une
prescription acquisitive, mai non une prescription extinctive. La propriété se distingue également, sous cet aspect, de
certains autres droits réels, tels l’usufruit, la servitude et l'emphytéose, lesquels s’éteignent par le non usage pendant
dix ans (art. 1162 (5°) et 1191 (5°), 1208 (5°) C.C.Q.)’’ (P.- CI.Lafond, Précis de droit des biens, Les Editions Thémis,
Montreal, 1999, p. 276-277).
380
Ibidem, p. 496.
3> Art, 832 prevede: „II proprietario ha diritto digoderee disporre delle cose in modo pieno ed esclusivo, entra i

limiti e con l'osservanza degli obblighi stabiliţi dall’ordinamento giuridico” (s.n.).


382 V. şi art. 949 (Azione negatoria):,,Il proprietario puô agire per far dichiarare l’inesistenza di diritti affermati da

altri sulla cosa, quando ha motivo di temerne pregiudizio.


Se sussistono anche turbative o molestie, il proprietario pué chiedere che se ne ordini la cessazione, oltre la
condanna al risarcimento del danno”. Acţiunea negatorie este socotită imprescriptibilă ca şi acţiunea în revendicare,
«L'actionegatoria servitutis è azione imprescrittible, con la conseguenza che il proprietario del preteso fondo servente
puô in ogni momento, e fatti salvi gli effetti dell’ intervenuta usucapione, chiedere che venga accertata, per mancanza
del titolo o del decorso del termine per l'usucapione, îinesistenza di una servitù contraria al rispetto delle distanze legali,
giacche, diversamente opinando, si configurerebbe, di fatto, l’acquisto di una servitù in base al possesso décennale e
non ventennale, come invece disposto dall' art. 1158 c.c. » - Cass, civ., sez. II, 22gennaio2000, n. 864, Marzoni c.
Gaioni, apudFr. Bartolini, P. Dubolino, IIcodice civile commentato con la giurispmdenza, tredicesima edizione,
Casa Editrice la Tribuna, Piacenza, 2002, p. 571.
383 Lina Bigliazzi Geri, Fr. D. Busnelli, U. BrecciaeU. Natoli, Dirrito civile, 1.1.1 .Norme, soggetti e rapporto
giuridico, UTET, Torino, 2000, p. 383. Adde Fr, Gazzoni, Manuale di diritto privato, VIII edizione, Ed. Scientifiche
Italiane, Napoli, 2000, p. 245 («L'azione di revendica... puâ essere iniziata senza iimiti di tempo, incontrando solo il
limite délia perdita del diritto non già per non uso... quanto per intervenuto altrui acquisto a titolo originario per
usucapione»); P. Rescigno, Manuale del diritto privato italiano, undicesima edizione, Casa Editrice Dott. Eugenio
Jovene, Napoli, 1997, p. 517-518. Cf. P. Vitucci, Le «disposizionigenerali» sulla prescrizione, in „Trattato di diritto
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 393

Tot astfel, în dreptul civil elveţian, conform art. 641 C. civ. elv. (1907): „Proprietarul unui
lucru are dreptul de a dispune liber de acesta, în limitele legii.
El poate să-l revendice contra oricui îl deţine fără drept şi să respingă orice uzurpare". în
materie mobiliară, Codul civil elveţian prevede în art. 730 că proprietatea mobiliară nu se stinge
prin pierderea posesiunii, atâta timp cât proprietarul nu şi-a abandonat dreptul sau bunul nu a
fost uzucapat de un terţ2).
în sfârşit, în dreptul civil german, art. 985 BGB prevede că proprietarul poate să reclame
posesorului restituirea lucrului. Acţiunile rezultând din drepturile înscrise, cu excepţia celor care
poartă asupra arieratelor, prestaţiilor periodice sau daunelor-interese, sunt imprescriptibile; este
asimilat dreptului înscris orice drept faţă de care s-a înregistrat o contestaţie a exactitudinii cărţii
funciare (art. 902 BGB). De asemenea, se mai prevede că, în măsura în care legea sau drepturile
terţilor nu se opun, proprietarul unui lucru are facultatea de a uza de acesta cum socoteşte de
cuviinţă şi de a împiedica orice imixtiune a altuia (903 BGB). Prin urmare, în ce priveşte dreptul
de proprietate, acesta este imprescriptibil3), însă „pretenţiile” (Ansprüche) derivând din dreptul
de proprietate, cum este revendicarea, sunt supuse prescripţiei extinctive (art. 194 şi 985), cu
excepţia acţiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe cartea funciară care este
imprescriptibilă (art. 902 BGB).

Scurta incursiune în dreptul privat comparat este în măsură să demonstreze, credem, că


dreptul de proprietate este socotit, în general, imprescriptibil extinctiv. Prin urmare, acţiunea în
revendicare trebuie să urmeze acelaşi tratament juridic, cu observaţia că, deşi în principiu
imprescriptibilă extinctiv, acţiunea în revendicare este paralizată sau, după caz, se stinge, în
măsura în care terţul posesor reuşeşte să uzucapeze bunul revendicat de proprietarul
deposedat.
Dacă, în principiu, acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară este imprescriptibilă
extinctiv, există însă şi cazuri în care aceasta este considerată a fi supusă prescripţiei extinctive.
Este vorba de aşa-numitele excepţii de la principiul imprescriptibilităţii acţiunilor reale întemeiate
pe dreptul de proprietate. Care sunt însă aceste excepţii?

227. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii acţiunilor reale întemeiate pe


dreptul de proprietate. De la regula imprescriptibilităţii extinctive a acţiunilor reale întemeiate
pe dreptul de proprietate, există, în legislaţia actuală, câteva excepţii cate privesc dreptul la
acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate privată.

privato (diretto da P. Rescigno)”, voi. 20, „Tutela dei diritti”, t. secondo, UTET, Torino, 1985, p. 390 („Si considerino ora
gli altri diritti assoluti, proprieta e diritti c.d. personalissimi. Se questi fossero soggetti alia prescrizione, nessuno ne
ricaverebbe giovamento, perché manca un interesse specifico ad essi contrapposto e teso a riacquistare una
situazione di lebertà. Ed infatti né la proprieta, né il diritto al nome, all’imagine ecc. constituiscono il termine di un
rapporto giuridico. Al contrario, essi possono farsi vaiere erga omnes, secondo la vecchia formula; e questa ne coglie
un profilo esenziale, non limitando a persone determinate, possibili soggetti di un rapporto, il dovere di rispettarli.
Proprieta e diritti personalissimi non si prescrivono, perché con riguardo ad essi non è dato configurare l’aspetto
ineliminabile e caratterizzante, la faccia della prescrizione rappresentata dai riacquisto délia liberté in una sfera
soggettiva che ne fosse stata privata con constituirsi di un rapporto giuridico").
?>
A se vedea şi art. 720, 722 şi 728 privitoare la prescripţia acţiunii în revendicare mobiliară în anumite cazuri
speciale (pentru dezvoltări, v. L.M. Harosa, op. cit., p. 57, împreună cu lucrările acolo citate).
31 Dreptul de proprietate nu se pierde deci prin neuz; totuşi, un terţ poate, în cazurile determinate de lege, să

dobândească proprietatea în urma scurgerii unui anumit interval de timp, prin uzucapiune (cf. art. 900, 927,937
BGB)-Cl. Witz, Droit privé allemand^, Actes juridiques, droits subjectifs. Litec, Paris, 1992, p. 529. V. şi Christa
Jessel-Holst, Noua reglementare a prescripţiei in dreptul german. în AUB 2003 (I), p. 36. Cu privire la uzucapiunea
mobiliară în dreptul civil german, v. şi L. M. Harosa, op. cit., p. 56-57.
394 Prescripţia extinctivă

Dintre aceste excepţii, putem aminti, aici, următoarele:


1° acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de: a) art. 498 C. civ. (avulsiune) 1*;
b) art. 840 C. civ. (restituirea imobilului care a făcut obiectul unei donaţii revocate de plin drept
pentru survenienţă de copil) 384 385 386 ); c) art. 1368 C. civ. (acţiunea vânzătorului pentru
rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului) 31; d) art. 520C. pr. civ. (revendicarea unui imobil
adjudecat la licitaţie publică)387); e) art. 42 din Legea apelor nr. 107/1996388>;
2° acţiunea în revendicare mobiliară în cazurile prevăzute de: a) art. 840 C. civ. (restituirea
bunului mobil care a făcut obiectul unei donaţii revocate de plin drept); b) art. 1909 alin. 2 - 1910
C. civ. (revendicarea bunurilor pierdute sau furate de la terţul dobânditor de bună-credlnţă)1*; c)
art. 948 alin. 1 C. com. (revendicarea unui vas) 389 390 391*; d) art. 3 şi 5 din Convenţia UNIDROIT de

D Art. 498 prevede: „Dacă un fluviu sau râu navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate
recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care
s-a rupt; însă dacă se va reclama în termen de un an." (s.n.)
385> Potrivit art. 840 C. civ.: „Prescripţia acţiunii de revocare (de restituire- n.n.) se împlineşte după 30 de ani"

(s.n.).
386> Conforffi art. +968 C. civ., acţlunea'Vânzătorulul pentru rezoluţiunea vânzării este reală (calificare eronată

după părerea noastră, deoarece nu vizează punerea în valoare a unui drept real, ci a unui drept potestativ - dreptul la
acţiunea în rezoluţiune). Cu toate acestea, dispune acelaşi articol, vânzătorul nu se va putea prevala de dreptul său, în
contra autorităţii publice (în caz de expropriere) şi în contra adjudecatarilor în vânzările silite, decât conformându-se,
pentru acest din urmă caz, regulilor permise în procedura civilă. Această acţiune este supusă la acelaşi mod de
conservare ca şi privilegiul vânzătorului (art. 1740 C. civ.) şi nu poate fi exercitată după stingerea acestui privilegiu, cu
vătămarea unei a treia persoane, care a câştigat de la cumpărător drepturi asupra imobilului vândut şi care s-a
conformat legilor care să păstreze acele drepturi (art. 1369 C. civ.): pentru detalii privind rezoluţiunea vânzării pentru
neplata preţului, v. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, cit. supra, p. 96-98.
în practică, prevederile art. 1368 C. civ. au fost aplicate şi în materie de schimb, care este, după cum se ştie, o dublă
vânzare, regulile prescrise pentru vânzare fiind aplicabile şi la contractul de schimb (art. 1409
C. civ.). V., în acest sens, T. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1343/1993, în Culegere de practică judiciară 1993-1997, p.
285-286, nr. 16, cu observaţia că instanţa califică în mod eronat „acţiunea reală imobiliară" a coschimbaşului care n-a
primit bunul promis în schimb drept „imprescriptibilă, indiferent de titularul dreptului de proprietate, nefiind deci
aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţia de excepţie cuprinsă în art. 21 din acelaşi decret“
(ibidem, p. 286); în realitate, deşi nu sunt aplicabile prevederile art. 3 din
D. nr. 167/1958 sunt, în schimb, incidente, prevederile art. 1890 C. civ., în temeiul cărora toate acţiunile reale se
prescriu în termen de 30 de ani, dacă prin lege (în speţă, art. 1368 C. civ.) nu se dispune altfel.
în sensul că acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este o acţiune reală imprescriptibilă (în temeiul art.
21 din D. nr. 167/1958), v. totuşi T. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1343/1993 în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1997, p. 285-286, nr. 16.
<*) Art. 520 prevede: „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în
termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară..." (s.n.); art. 520 C. pr. civ. este incident şi
în cazul bunurilor imobile adjudecate la licitaţia publică organizată de organele de executare silită ale Ministerului
Finanţelor Publice şi ale administraţiei publice locale pentru realizarea creanţelor bugetare (art. 165 din OG nr. 61/2002
privind colectarea creanţelor bugetare; art. 215 din OG nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor
bugetelor locale).
B) Potrivit alin. 1 şi 2 ale art. 42 din Legea nr. 107/1996 (M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996): „(1) în situaţia în care

un curs de apă îşi formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să
solicite, prin derogare de la prevederile art. 496 din Codul civil (referitoare la aluviune -n.n.), in termen de 1 an,
aprobarea Regiei Autonome „Apele Române” (actualmente, Administraţia Naţională „Apele Române") pentru
readucerea apei in vechea albie, pe cheltuiala acestora. Litigiile se soluţionează de instanţele judecătoreşti.
(2) Dacă, în termen de 1 an de la sfârşitul anului in care apa a părăsit albia, nu se formulează o cerere conform
alin. (1), albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă se consideră albie naturală şi se înregistrează
în Cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de Regia Autonomă „Apele Române" (actualmente Administraţia
Naţională „Apele Române") (s.n.). Alin. 2 consacră un caz de subrogaţie reală cu titlu particular în materie imobiliară.
390 Art. 1909 C. civ. prevede: „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo

curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 395

la Roma privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal 392* (restituirea bunurilor culturale
furate şi înapoierea bunurilor culturale exportate ilegal).

§ 3. Prescripţia extinctivă şi drepturile principale


corespunzătoare dreptului de proprietate
228. Datele problemei, a) Situaţia dezmembrămintelor clasice. Spre deosebire de dreptul
de proprietate care nu se stinge prin neuz, în cazul aşa-numitelor dezmembrăminte ale dreptului
de proprietate - uzufructul, uzul, abitaţia şi servitutea - reglementate de Codul civil şi care
constituie sarcini reale, situaţii juridice anormale ce grevează bunurile altei persoane, legiuitorul
a adoptat o altă soluţie, diametral opusă. Conform art. 557 C. civ. uzufructul se stinge „prin
neuzul dreptului de uzufruct în decurs de 30 de ani", prevedere aplicabilă, mutatis mutandis, şi
dreptului de uz şi a celui de abitaţie (art. 565 C. civ.). în ce priveşte servituţile, art. 639 C. civ.
dispune că „servitutea este stinsă prin neuz în curs de 30 ani” 1>. Prin urmare, simplul neuz al
dreptului de către titularul său timp de 30 de ani şi fără a fi necesară vreo tulburare din partea
proprietarului bunului grevat sau a unui terţ, conduce la stingerea acestor drepturi. Legiuitorul
presupune că inacţiunea îndelungată a titularului confirmă fie lipsa de interes, de utilitate, a
dreptului de care se bucură, fie renunţarea tacită la acest drept, situaţie care trebuie să conducă
la degrevarea proprietarului de sarcina reală care apăsa asupra bunului său. De asemenea, dacă,
de exemplu, proprietarul bunului grevat sau un terţ îl deposedează pe uzufructuar de bunul său
ori îl împiedică să-şi exercite dreptul (această din urmă situaţie fiind întâlnită în practică mai ales
în materia servituţilor), iar acesta din urmă nu-şi apără dreptul prin acţiunea confesorie de
uzufruct în termenul prevăzut de lege, dreptul de uzufruct se stinge prin efectul prescripţiei
achizitive care operează în folosul nudului proprietar (usucapió libertatis) sau a unui terţ
(uzucapiunea deplinei proprietăţi), după caz.
în prima situaţie - neuzul voluntar, necauzat de intervenţia altei persoane - dreptul real care
greva bunui altuia se stinge, se spune, prin prescripţie extinctivă393 394) sau, mai exact, cum

ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care
îl are' (s.n.). în completare, art. 1910 C. civ. dispune că: „Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat
de la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar
nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat". în doctrină şi practică termenul de 3 ani
este calificat în genere ca fiind unul de decădere.
/! Potrivit art. 948 alin. 1 C. corn.: „Acţiunea pentru revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecere de

10ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei-credinţe" (s.n.).


392
Această convenţie a fost adoptată la Roma la 24 iunie 1995 şi ratificată de România prin Legea nr. 149/
1997 (M. Of. nr. 176/1997). Conform art. 3 par. 3 din Convenţie, orice cerere de restituire a unui bun cultural furat
trebuie să fie făcută în termen de 3 ani de la data la care solicitantul a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi
identitatea posesorului şi, în toate cazurile, într-un termen de 50 de ani de la data furtului; dacă bunul face parte dintr-o
colecţie publică, acţiunea de restituire nu este supusă nici unui termen de prescripţie în afară de termenul de 3 ani din
momentul în care solicitantul a aflat locul în care se găseşte bunul cultural şi identitatea posesorului (art. 3 par. 4). De
asemenea, cât priveşte bunurile culturale exportate ilegale, orice cerere de înapoiere trebuie să fie introdusă tot
într-un termen de 3 ani de la data la care statul solicitant a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi identitatea
posesorului şi, în toate cazurile, în termen de 50 de ani de la data exportului sau de la data la care ar fi trebuit să fie
înapoiat în baza autorizaţiei de export temporar (art. 5 par. 5 din Convenţie).
1) A se vedea şi art. 640 C. civ. (care prevede că aceşti 30 de ani se numără după osebite feluri de servituti,
sau din ziua de când a încetat de a se folosi de dânsa, când este vorba de servituţi necontinue, sau din ziua de când s-a
făcut un act contrar servitutii continue).
394
) V., în acest sens, de ex.: G. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, op. cit., p. 339; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J.
Mazeaud et Fr. Chabas, op. cit. (1994), p. 405, nr. 1682 (stingerea uzufructului) şi p. 446, nr. 1730 (stingerea
servituţilor); G.N. Luţescu, op. cit., p. 567-569 (neîntrebuinţarea uzufructului) şi p. 662-667 (neuzul servituţilor).
396 Prescripţia extinctivă

remarca Marcel Planiol prin „neuz” (non-usage)395). Or, neuzul, adică neexerciţiul dreptului, este
o cauză distinctă şi specială de stingere a dezmembrămintelor dreptului de proprietate, care
operează de plin drept, iar nula cererea persoanei interesate, ceea ce însemnează că termenul de
30 de ani prevăzut de art. 557 (pentru stingerea uzufructului) şi, respectiv, de art. 1639 (pentru
stingerea servituţilor) sunt termene prefixe, de decădere (forcluziune), iar nu de prescripţie
extinctivă, chiar dacă art. 641 -643 C. civ. vorbesc de „prescripţia” servituţilor, deoarece illo
iempore nu se făcea nici o diferenţiere între prescripţia extinctivă şi decădere (ca noţiuni juridice
autonome) 396). Prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în timp ce decăderea
(forcluziunea) stinge dreptul subiectiv însuşi. Câtă vreme proprietarul bunului grevat sau un terţ
nu întreprind nimic pentru a vătăma pe uzufructuar ori pe titularul unui drept de servitute în
exerciţiul dreptului lor, nu există acţiune şi, deci, nici prescripţie extinctivă 397). în consecinţă,
stingerea dezmembrământului dreptului de proprietate operează nu pentru că titularul său n-a
exercitat dreptul la acţiune contra unei terţe persoane, ci pentru că nu şi-a valorificat dreptul din
cauza abandonării bunului sau a renunţării tacite la avantajele pe care acesta i le putea procura.
Dimpotrivă, în cea de-a doua situaţie — de exemplu, uzucaparea uzufructului sau a plinei
proprietăţi de către nudul proprietar ori de către un terţ-stingerea dreptului de uzufruct
antrenează după sine şi stingerea acţiunii confesorii - drept subiectiv accesoriu -, chiar dacă
prescripţia acţiunii confesorii nu era încă împlinită (de ex., terţul a uzucapat invocând
uzucapiunea prescurtată de 10-20 ani bazată pe just titlu şi bună-cretinţă).
în concluzie, când vorbim de prescripţia extinctivă în materia dezmembrămintelor dreptului
de proprietate privată avem în vedere situaţia când proprietarul lucrului grevat sau un terţ
exercită acte prin care vatămă aceste drepturi, caz în care se pune problema prescriptibilităţii
acţiunilor reale prin care sunt apărate asemenea drepturi, nu însă şi situaţia simplei lor
neexercitări, caz în care se pune doar problema stingerii lor prin decădere.
Face excepţie dreptul de superficie, care - înţeles ca dreptul de proprietate pe care o
persoană, denumită superficiar, îl are asupra construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor ce se află
pe suprafaţa unui teren, ce aparţine unei alte persoane — nu este un dezmembrământ veritabil,
ci, mai degrabă, „o altă modalitate sub care se poate înfăţişa dreptul de proprietate sau, dacă
vrem, un alt mod de proprietăţi suprapuse”11. Acţiunea confesorie de superficie este, cum vom
vedea, asimilată acţiunii în revendicare fiind, deci, socotită imprescriptibilă extinctiv.

b) Situaţia „drepturilor reale de tip nou”. în afara dezmembrămintelor clasice ale dreptului de
proprietate privată, consacrate în Codul civil, au apărut în epoca noastră noi drepturi reale,
îndeosebi având ca obiect bunurile domeniale aflate în proprietatea statului şi a unităţilor sale
administrativ-teritoriale: dreptul de administrare, dreptul de folosinţă, în multipiele sale variante,

3) „Les droits réels démembrés de la propriété (servitudes, usufruit, hypothèque etc.) - écrit le grand savant
français—peuvent tous se perdre par une prescription extinctive, qu'on apelle plus spécialment, pour quelques uns
d'entre eux, le non usage. Le motif en est que ces démembrements du droit de la propriété sont contraires à l'état
normal, qui est la plénitude de la propriété et la jouissance exclusive de la chose par son propriétaire. Pour de raisons
d’utilités la loi tolère l'établissement de droits réels sur la chose d'autrui, mais c’est à la condition que ceux qui les ont
s'en servent. S’ils ne s’en servent pas, le démembrement du droit de propriété n'a plus de raison d’être et la loi doit
favoriser le retour à l’état normal, en décidant l’extinction par prescription du droit réel démembré" (M. Planiol et G.
Ripert, op. cit., p. 839, nr. 2446).
396> Cu privire la delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere, v. supra, nr. 29 şi 30.
5> Acesta este, de altfel, răspunsul nostru la obiecţia d-lui prof. G. Boroi (op. cit., 2001, p. 255), în sensul că, în

materia drepturilor reale, prescripţia extinctivă stinge dreptul subiectiv însuşi, în timp ce în cazul drepturilor de creanţă
ar afecta doar acea componentă a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine
obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat. Pentru
dezvoltări, v. supra, nr. 5.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 397

dreptul de concesiune asupra unor bunuri afectate realizării unor activităţi ori servicii publice. în
privinţa acestor drepturi nu există reglementări de principiu sau speciale sub aspectul incidenţei
prescripţiei extinctive, astfel încât, după părerea.noastră, urmează ca numai în funcţie de regimul
juridic general aplicabil fiecărui drept în parte, să stabilim, pe cale de interpretare, caracterul
prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunilor reale ce privesc ocrotirea acestora21.
în ce ne priveşte, în stadiul actual al legislaţiei, în determinarea caracterului prescriptibil sau
imprescriptibil al acţiunilor reale, privitoare la aceste drepturi reale principale corespunzătoare
dreptului de proprietate publică sau privată de stat sau aparţinând unităţilor
administrativ-teritoriale, trebuie să se ţină seama, în principal, de următoarele aspecte: tipul sau
natura dreptului (de folosinţă, de administrare, de concesiune), calitatea titularului - regie
autonomă, instituţie publică (autorităţi publice, instituţii publice de interes naţional, judeţean ori
local), persoană fizică sau persoană juridică (cu scop patrimonial sau fără scop patrimonial -,
felul sau destinaţia bunului asupra căruia poartă dreptul real, caracterul temporar 398 sau
netemporar al dreptului (dacă dreptul real a fost constituit ori atribuit pe un anumit termen, pe
durată nedeterminată sau pentru totdeauna - de pildă, în folosinţă veşnică) etc.

c) Soluţii de principiu. Având în vedere aceste criterii şi liniile directoare trasate anterior pot
fi formulate următoarele soluţii de principiu:
- sunt prescriptibile extinctiv drepturile la acţiune privind drepturile reale principale care
constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată, în cazurile anume prevăzute de
lege; intră în această categorie drepturile reale reglementate de Codul civil - dreptul uzufruct, uz,
abitaţie şi servitute;
-sunt, de asemenea, prescriptibile extinctiv drepturile la acţiune privind drepturile reale
esenţialmente temporare, adică acele drepturi constituite pe un anumit termen, prevăzut în lege
sau actul constitutiv; precum şi cele care, prin natura, obiectul sau scopul lor, după caz, fac ca
exerciţiul acestora să fie limitat în timp; intră în această categorie dreptul de concesiune asupra
unui bun proprietate privată de stat sau aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, dreptul de
folosinţă asupra unor bunuri proprietate privată de stat sau a unităţilor administrativ-teritoriale;
în asemenea cazuri, acţiunea în revendicare (vindicatio possessiones) se stinge o dată cu
uzucaparea bunului de către un terţ sau o dată cu împlinirea termenului extinctiv care afecta
dreptul (în ipoteza drepturilor temporare);
-sunt, dimpotrivă, imprescriptibile, drepturile la acţiune privind drepturile reale (principale)
constituite pe durată nedeterminată, precum şi cele atribuite în consideraţia persoanei sau cele
care nu se sting prin neîntrebuinţare fiind, ca şi dreptul de proprietate, de care sunt strâns legate,
tot perpetue; intră în această categorie: dreptul de administrare sau de folosinţă asupra unor
bunuri proprietate publică acordat regiilor autonome sau instituţiilor publice; dreptul de
concesiune asupra bunurilor proprietate publică; dreptul de concesiune asupra unor bunuri
proprietate privată de stat sau a unităţilor administrativ teritoriale (în anumite situaţii prevăzute
de lege); dreptul de superficie.

398 G.N. Luţescu, op. cit., p. 376.


2>
Cu privire la incidenţa prescripţiei extinctive în cazul drepturilor reale corespunzătoare fostei proprietăţi socialiste
de stat şi a fostei proprietăţi cooperatiste —îndeosebi dreptul de administrare directă (sau dreptul de administrare
operativă directă") şi unele drepturi de folosinţă - chestiune care în prezent nu mai prezintă decât un interes de ordin
istoric, v„ de ex.: M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 254-255; A. lonaşcu, op. cit. (1963), p. 160-162; Tr. lonaşcu, S.
Brădeanu, Dreptul de proprietate socialistă şi alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul Republicii
Populare Române, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 282-292 şi p. 392-397; Tr. lonaşcu, S. Brădeanu, Drepturile
reale principale in Republica Socialistă România. Ed. Academiei Bucureşti, 1978, p. 200-203 şi p. 205; C. Stătescu,
C. Bîrsan, op. cit. (1988), p. 219-223 şi p. 225.
398 Prescripţia extinctivă

229. în principiu, drepturile la acţiune privind drepturile reale principale


corespunzătoare dreptului de proprietate sunt prescriptibile extinctiv. a) Reglementare.
Cum era şi firesc, prevederile cu caracter de principiu referitoare la chestiunea prescriptibilităţii
sub aspect extinctiv a drepturilor la acţiune privind drepturile reale (principale) corespunzătoare
dreptului de proprietate — privată sau publică — sunt cuprinse în art. 1890 din Codul civil, la care
„trimite” chiar art. 21 din Decretul nr. 167/19581*. Conform art. 1890: „Toate acţiunile atât reale,
cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un
termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 ani..." (s.n.)399 400*. Această dispoziţie de principiu
nu se aplică însă acţiunii în revendicare propriu-zise (v. supra) şi nici acelor acţiuni reale aflate în
intimă legătură cu acţiunea în revendicare şi care sunt destinate să ocrotească anumite drepturi
reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică (în special).
Rezultă însă că, în principiu, drepturile la acţiune privitoare la drepturile reale
corespunzătoare dreptului de proprietate imobiliară şi mobiliară sunt prescriptibile extinctiv.
Care este fundamentul acestei reguli aparent deosebite faţă de regula imprescriptibilităţii acţiunii
în revendicare stricto sensu?
b) Justificare. în afară de cazurile expres prevăzute de lege, caracterul prescriptibil al unor
drepturi reale (principale) derivate din dreptul de proprietate se întemeiază, cum am văzut, atât pe
caracterul temporar al acestor drepturi, cât şi pe faptul că raţiunile pentru care dreptul de
proprietate - drept care reprezintă situaţia juridică normală cu privire la orice bun - este
imprescriptibil extinctiv nu se mai regăsesc la dezmembrămintele dreptului de proprietate,
întrucât constituie stări juridice excepţionale şi contrare stării de drept normale, reprezentată de
dreptul de proprietate. Din această cauză, neexercitarea dreptului încălcat de către titular un timp
prea îndelungat—fie îndeosebi din neglijenţă, fie din lipsă de interes - nu-l mai îndreptăţeşte la
protecţie juridică, ci, tocmai această stare de fapt impune restabilirea situaţiei juridice normale
prin „curăţirea" (prin efectul prescripţiei) proprietăţii de orice sarcină reală şi reunirea tuturor
atributelor dreptului de proprietate în mâinile unei singure persoane (de regulă, verus dominus).
Cu toate acestea, există suficiente temeiuri ca, în alte cazuri, dreptul material la acţiune să
fie imprescriptibil, fiindcă numai astfel se poate asigura o protecţie juridică reală şi completă a
dreptului ocrotit. Este cazul, vom vedea imediat, al unor drepturi care nu se sting prin neuz (de
exemplu, dreptul de superficie) sau care reprezintă modalitatea juridică de punere în valoare a
unor bunuri proprietate publică, bunuri care prin natura sau destinaţia lor concretă sunt de uz
sau de interes public, situaţie în care imprescriptibilitatea extinctivă a unor astfel de drepturi (de
administrare, de folosinţă etc.) constituie garanţia juridică a realizării scopului în vederea căruia
au fost recunoscute.

c) Acţiuni reale prescriptibile extinctiv. Enumerare. Având în vedere dispoziţiile legale în


vigoare, precum şi precizările mai sus făcute, pot fi considerate prescriptibile extinctiv
următoarele acţiuni în protecţia unor drepturi reale principale corespunzătoare dreptului de
proprietate:
1° acţiunea confesorie (actio confessoria)întemeiată pe dreptul de uzufruct (art. 517 C.
civ.), dreptul de uz sau abitaţie (art. 565 C. civ.) şi dreptul de servitute (art. 576 C. civ.)1>;
2° acţiunea în revendicare - lato sensu - (vindicatio possesionis) întemeiată pe dreptul de
concesiune constituit asupra bunurilor din domeniul privat al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, în cazurile prevăzute de: a) art. 1 şi urm. din Legea nr. 219/1998 privind

b Reamintim că, potrivit art. 21 din decretul citat, dispoziţiile acestuia „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la
drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie''; per a contrario, sunt incidente dispoziţiile de
drept comun, adică prevederile art. 1890 C. civ.
400> Cf. art. 555, 565, 639-643 C. civ.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 399

regimul concesiunilor; b) art. 19 din Legea nr. 50/1991 401 402 ) (concesionarea de terenuri din
domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale în vederea executării de
construcţii) etc.; nu există un text de lege care să prevadă, in terminis, prescriptibilitatea acţiunii
în revendicare a bunului concesionat, formulată de către concesionar, însă o asemenea soluţie
îşi găseşte temeiul în prevederile art. 1890 C. civ. (coroborate cu art. 15 alin. 2 din L. nr. 213/1998
care statuează cu caracter de principiu regula potrivit căreia „dreptul de proprietate privată al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus
regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel’ -s.n.);
3° acţiunea în revendicare - lato sensu — întemeiată pe dreptul de folosinţă (vindicatlo
possessionis), în cazurile prevăzute, între altele, de: a) art. 19 alin. 3 din Legea nr. 18/ 1991 1>; b)
art. 126 din Legea nr. 215/2001403 404'; c) art. 17 din Legea nr. 213/1998405>; soluţia se întemeiază
tot pe perevederile de principiu ale art. 1890 C. civ.

230. Excepţii de la principiul prescriptibilităţii drepturilor la acţiune privind


drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată sau
publică.
De lege lata, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni (cereri) reale de apărare a unor
drepturi reale principale, altele decât dreptul de proprietar:
1° acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; soluţia se
întemeiază pe faptul că dreptul de superficie, ca şi dreptul de proprietate, nu se sting prin
neîntrebuinţare406';
2° acţiunea în revendicare - în sens larg - întemeiată pe dreptul de administrare atribuit, pe

401 ln Practică’ s"a decis ^ acţiunea prin care reclamantul solicită obligarea pârâtului să taie sau să scoată din rădăcini
arborii plantaţi la o distanţă mai mică de 2 m de la linia de hotar şi să astupe o fereastră situată la o distanţă de 1,50 m
de gardul despărţitor al proprietăţilor priveşte dreptul de servitute şi, potrivit art. 21 din Decretul nr. 167/1958, este
imprescriptibilă, iar nicidecum obiectul acţiunii nu-l poate constitui obligaţia de a face, prescriptibilă extinctiv în
termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 (C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1793/1998, în
Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 156, nr. 5). O asemenea argumentaţie este însă eronată,
deoarece art. 21 din D. nr. 167/1958 nu instituie imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privitoare la drepturile reale,
ci exclude incidenţa art. 3 în materia acţiunilor reale prescriptibile extinctiv fiind aplicabile în aceste din urmă cazurile
prevederile art. 1890 C. civ. în plus, în speţă era vorba nu de o acţiune confesorie, ci de o actio negatoria servitutis,
care este, într-adevăr, imprescriptibilă extinctiv, ca orice acţiune negatorie (v. supra, nr. 226).
402
Art. 19 prevede: „Concesionarea terenurilor prevăzute la art. 10-16 se face în conformitate cu prevederile
legii, durata acesteia fiind stabilită de către primării, în funcţie de prevederile documentaţiilor de urbanism şi
amenajare a teritoriului şi de natura construcţiei...” (s.n.).
1
> Potrivit cffin. 3 afart. 19 din Legea nr. 18/1991: „Se pot atribui, la cerere, în folosinţă agricolă, până la 5.000 m2
în echivalent arabil, de familie, personalului de specialitate din serviciile publice comunale, în perioada cât
lucrează în localitate, dacă nu au teren în proprietate în această localitate, el sau membrii familiei din care face parte.
Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri aparţine comunei, oraşului sau municipiului după caz1 (s.n.). V. şi art.
104 alin. 1 din L. nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic (M. Of. nr. 158 din 16 iunie 1997).
2> Art. 126 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 prevede: „Consiliile locale şi consiliile judeţene pot

da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi Imobile proprietate publică sau privată locală ori
judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate
publică ori serviciilor publice” (s.n.).
s) Art. 17 dispune că: „Statul si unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă
gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de
utilitate publică ori serviciilor publice" (s.n.). Deoarece legea nu distinge imobile atribuite în folosinţă pot fi atât în
proprietate publică, cât şi în proprietate privată (ubi lex non distinguitnecnosdistingueredebemus). Cf. art. 126 din
L. nr. 215/2001, citat în nota precedentă.
Ase vedea: Eleonora Roman, op. cit., p. 175; P.M. Cosmovici, op. cit. (1989), p. 320; E. Safta-Romano, op. cit.,
p. 215; L. Pop, op. cit. (2001), p. 186.
400 Prescripţia extinctivă

durată determinată sau nedeterminată, regiilor autonome sau instituţiilor publice asupra
bunurilor mobile sau imobile din domeniul public (art. 12 din Legea nr. 213/1998) 407'; soluţia
imprescriptibilităţii extinctive decurge din scopul social-economic al dreptului de administrare
(satisfacerea unui interes public, de regulă, permanent) 408'; deşi imprescriptibil extinctiv dreptul
de administrare poate fi, în condiţiile legii, revocat de către autoritatea publică care l-a constituit;
până la revocare, titularul lui poate să-l valorifice oricând (exceptând, desigur, cazul când s-ar
stinge prin împlinirea termenului) şi contra oricărei persoane fizice sau persoane juridice, inclusiv
contra celui care l-a atribuit;
3° acţiunea în revendicare - în sens larg - întemeiată pe dreptul de concesiune, în cazurile
prevăzute de: a) art. 19 din Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările ulterioare concesionarea
de terenuri pentru construcţii de locuinţe1»; b) art. 10 din Legea nr. 85/1992409 410 411», republicată,
cu modificările ulterioare etc.; în aceste cazuri nu este vorba de o veritabilă concesiune având drept
scop realizarea de activităţi sau servicii publice, ci de un simplu drept de superficie denumit în mod
fantezist „drept de concesiune”; or, dreptul de superficie şi acţiunea confesorie de superficie (sau
de „concesiune”) sunt imprescriptibile extinctiv;
4° acţiunea în revendicare - lato sensu - întemeiată pe dreptul de folosinţă, în cazurile
prevăzute de: a) art. 3 din Decretul-lege nr. 61/1990 (dreptul de folosinţă asupra terenului aferent
locuinţei cumpărate din fondul locativ de stat) 412 »; b) art. 53 din Legea nr. 15/1990 privind

407 în temeiul dreptului de administrare, titularul poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta,
în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare (art. 12 alin. 3 din Legea nr. 213/1998). Pentru
dezvoltări, v.: M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, cit. supra, p. 16-17; idem, Nota II la dec. nr. 1899/2000 a CSJ, s. cont. adm., în Dreptul nr. 6/2001, p.
137-138; C. Bîrsan, op. cit. (2001), p. 106-111.
408 Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare lato sensu a dreptului de administrare decurge din
imprescriptibilitatea extinctivă şi achizitivă a dreptului de proprietate (C. Bîrsan, op. cit., p. 231), precum şţdin faptul că,
apărându-se oricând dreptul de administrare, se apără, implicit, şi dreptul de proprietate publică pe care dreptul de
administrare se grefează. însă caracterul imprescriptibil al acţiunii de restituire decurge, în primul rând si înainte de
toate, din faptul că dreptul de administrare este un drept real constituit inţuitus personaeexclusiv prin acte de drept
public (acte administrative individuale), neputându-se stinge decât prin revocare sau prin pieirea bunului, după cum nu
poate fi dobândit de o altă instituţie sau autoritate publică pnn
mijloace de drept civil, deoarece bunurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil (art. 1844 C. civ.; art. 11 din
L. nr. 213/1998). Ca atare, acţiunea în restituirea bunului nu poate fi paralizată nici prin invocarea uzucapiunii şi nici prin
invocarea efectelor posesiunii de bună-credinţă a bunurilor mobile. Cf. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. c/f. (1988), p. 223,
care, referindu-se la acţiunea în revendicare atunci când este contestat dreptul de folosinţă (şi, adăugăm noi, dreptul
de administrare) fără a fi contestat dreptul de proprietate de stat, arătau, pe bună dreptate, următoarele: „întrucât
crearea dreptului de folosinţă se poate realiza numai prin decizia administrativă, însemnează că numai astfel poate
intra bunul în circuitul civil. Fiind sustras circuitului civil general, bunul şi dreptul corespunzător sunt sustrase
prescripţiei de orice fel" (s.n.). Desigur, în prezent, argumentul este valabil numai în cazul bunurilor proprietate
publică.
410» Potrivit art. 19: „Concesionarea terenurilor, prevăzute la art. 10-16, se face în conformitate cu prevederile legii,

durata acesteia fiind stabilită de către consiliile locale, consiliile judeţene, respectiv de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, în funcţie de prevederile documentaţiilor de urbanism si de natura construcţiei"; textul citat înainte de
modificarea adusă prin L nr. 453/2001 (M. Oi. nr. 431 din 1 august 2001) mai prevedea în mod expres că „ pentru
construcţiile de locuinţe concesionarea se face pe durata existenţei construcţiilor" (s.n.), parte care a fost în mod
nejustificat eliminată. Dreptul de proprietate asupra construcţiei aparţine concesionarului sau dobânditorului cu orice
titlu.
^ Potrivit art. 10 alin. 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, cu modificările ulterioare: „Persoanele (cetăţenii străini şi
apatrizii - n.n., M.N.), care nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România vor primi, sub formă de
concesiune, cotele de terenuri aferente, pe toată durata existenţei clădirii’’ (s.n.).
31 Arţ. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 dispune: „O dată cu locuinţă se transmite cumpărătorului acesteia şi

dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, pe durata existenţei construcţiei' (s.n.). Precizăm că, după adoptarea
Legii fondului funciar nr. 18/1991, aceşti cumpărători au şi posibilitatea să solicite atribuirea în proprietate, integral sau
proporţional cu cota parte pe care o deţin din construcţie, a terenului dobândit în folosinţă, prin ordin al prefectului (art.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 401

reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările


ulterioare413»; c) art. 4 şi 9 din Legea apelor nr. 107/1996 (dreptul de folosinţă a apei de către
utilizatori persoane fizice)1*; în toate aceste cazuri dreptul de folosinţă are caracter perpetuu, nu se
stinge prin neuz, iar acţiunea reală corespunzătoare trebuie socotită imprescriptibilă extinctiv.

§ 4. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii


231. Prescriptibilitatea drepturilor la acţiune privind drepturile reale accesorii.
Spre deosebire de drepturile reale principale, excluse în mod expres de la incidenţa prevederilor
Decretului nr. 167/1948 (art. 21), drepturile reale accesorii cad, cel puţin formal, sub aspectul
prescripţiei extinctive, în câmpul de aplicare a acestui decret 414 415*. Această soluţie decurge atât
din interpretarea per a contrano a art. 21 din Decretul nr. 167/1958416*, cât şi din prevederile art. 1
alin. 2 ale aceluiaşi decret. într-adevăr, potrivit acestei ultime dispoziţii legale: „O dată cu stingerea
dreptului ia acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii’ (s.n. j. Or, cum legea nu distinge prin drepturi accesorii trebuie să înţelegem toate
drepturile care au acest caracter, atât cele personale (dreptul la dobândă, la penalităţi
convenţionale etc.), cât şi cele reale: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj (amanet) etc.
Prin urmare, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, prescriptibilitatea sau
imprescriptibiltiatea dreptului de creanţă principal atrage după sine şi prescriptibilitatea sau
imprescriptibilitatea dreptului accesoriu, real sau personal, după caz.

232. Acţiuni reale prescriptibile extinctiv. Acţiuni reale. Sunt prescriptibile extinctiv, în
condiţiile prescriptibilităţii dreptului la acţiune privind dreptul de creanţă principal, următoarele
acţiuni reale plin care se urmăreşte apărarea unor drepturi reale accesorii (art. 1800 alin. 1 pct. 4 C.
civ.)417*:

36 alin. 2; a se vedea si art. 10 alin. 4 al Legii nr. 85/1992 republicată).


413» Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 prevede: „Bunurile care rămân în proprietatea statului cum ar fi clădiri

guvernamentale, bunuri necesare desfăşurării administraţiei de stat, rezerve ale statului şi altele asemenea, se
înregistrează la departamentul Rezervelor Statului şi se administrează direct de instituţiile cărora le sunt date în
folosinţă' (s.n.). în doctrină se afirmă că acest drept de folosinţă al unui organ sau instituţii de stat este fostul „drept de
administrare directă” al organizaţiilor socialiste de stat (a se vedea Gh. Beleiu, op. cit, 2001, p. 254). In prezent, se
poate spune că, prin efectul Constituţiei din 1991 şi al prevederilor Legii nr. 213/1998 (art. 12), dreptul de folosinţă
prevăzut de art. 53 a devenit (prin transformare legală) un drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică
de stat (M. Nicolae, Publicitatea imobiliară si noile cărţi funciare p. ZI nota 17).
414 Potrivit art. 3 alin. 4 din această lege: „Apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului!n măsura
în care este utilizată conform art. 9 alin. (2)” (s.n.). Alin. 2 al art. 9 dispune că: „Apele de suprafaţă sau subterane pot
fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat,
îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu folosea instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate
mică de până la 0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii.” (s.n.). De asemenea,
potrivit art. 9 alin. 3: „Orice persoană fizică, pe proprie răspundere, poate utiliza liber apele marine, din afara zonelor
de restricţie, pentru îmbăierd' (s.n.).
415 v., în acelaşi sens: A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în LP nr. 8/1958, p.
23-24; A. lonascu, op. cit., p. 153; Şt. Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed.
„Chemarea”, laşi, 1993, p. 170; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 222;
G. Boroi, op. cit., (2001), p. 263.
s) Art. 21 din Decretul nr. 167/1958 dispune că: „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune
privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficid' (s.n.). A contrano, prevederile
Decretului nr. 167/1958 sunt incidente în cazul drepturilor reale accesorii.
417
Potrivit art. 1800 pct. 4 C. civ., rămas, în principiu, în vigoare, privilegiile şi ipotecile se sting:,,... 4. prin
prescripţie.
Prescripţia este câştigată debitorului, pentru bunurile careseaflăîn posesiunea sa, prin expirarea timpului defpit
402 Prescripţia extinctivă

1° acţiunea ipotecară (actio hypothecaria): art. 1746 şi urm. C. civ.;


2° acţiunea în revendicare a creditorului gajist (vindicatio pignoris)1>; art. 1730 pct. 3 C. civ.
(combinat cu art. 1800, pct. 4 C. civ.);
3° acţiunea de valorificare a unor privilegii speciale, mobiliare sau imobiliare: a) privilegiul
locatorului de imobile (proprietarului casei sau moşiei) asupra lucrurilor mobile din casă ori asupra
recoltei şi tot ce serveşte la exploatarea moşiei pentru asigurarea chiriilor şi arenzilor (art. 1730 pct.
1 C. civ.); b) privilegiul vânzătorului asupra mobilelor vândute şi neplătite, dacă se află în
posesiunea vânzătorului (art. 1730 pct. 5 C. civ.); c) privilegiul vânzătorului de imobile pentru
neplata preţului (art. 1737 pct. 1 C. civ.); d) privilegiul împrumutătorului pentru achiziţiunea unui
imobil (art. 1737 pct. 2 C. civ.).

§ 5. Prescripţia extinctivă şi acţiunile posesorii


233. Reglementare. Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punctul de
vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real 418 419 420>
(art. 1846 şi urm. C. civ.), putând fi apărată în caz de tulburare sau deposedare, prin mijloace
juridice specifice, respectiv prin acţiuni posesorii (art. 674-676 C. pr. civ.).
Potrivit art. 674 C. pr. civ.: „Cererile privitoare la posesiune vor fi admise numai dacă:
1 • nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin un an;
3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art. 1846 şi 1847 din Codul civil.
în cazul când deposedarea sau tulburarea s-a făcut prin violenţă, reclamantul este scutit de a
face dovada cerută la punctele 2 şi 3 din acest articol...” (s.n. - M.N.).421>
Aşadar, în dreptul nostru, se cunosc două acţiuni posesorii: acţiuneaposesoriegenerală

pentru prescripţia acţiunilor ce rezultă din ipotecă sau din privilegiu.


Cât pentru bunurile care se găsesc în mâinile unui al treilea detentor, prescripţia îi este câştigată prin expirarea
timpului regulat pentru prescripţia proprietăţii în favoarea sa; în cazul când prescripţia presupune un titlu, ea nu începe
a curge decât din ziua când detentorul s-a înscris în registrele judecătoriei ca nou proprietar. _ ...
Inscripţiile luate de creditori nu întrerup cursul prescripţiei stabilite prin lege în favoarea debitorului, sau in favoarea
unei a treia persoane detentoare a imobilului" (s.n.).
Art. 1800 trebuie însă coroborat cu prevederile art. 1885 alin. 2 C. civ.: „Acţiunile reale ale creditorului sau
proprietarului sunt, prin excepţie, supuse prescripţiei în folosul celui ce deţine lucrul (terţ achizitor, sau posesor-n.n.),
chiar şi mai înainte de realizarea condiţiilor, sau de expirarea termenelor la care acele acţiuni pot fi subordionate” (s.n.).
Rezultă că, în sistemul Codului civil, acţiunile reale ale creditorilor gajişti, ipotecari sau privilegiaţi se sting prin
efectul prescripţiei achizitive independent de stingerea prin prescripţie extinctivă a acţiunii personale principale, în
folosul debitorului sau „terţului detentor" (v., pentru amănunte: V. Marcadé, Explication du Code Napoléon.
Commentaire-Traité théorique et pratique de la prescription, nouvelle éd„ Paris, 1861, p. 167-178; G.
Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, op. cit., p. 236-245; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a
dreptului civil român, t. XI (Prescripţia), Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., 1915, p. 197-202).
Precizăm că şi prevederile art. 1885 alin. 2 C. civ. sunt încă în vigoare, nefiind abrogate de Decretul nr. 167/1958,
ele fiind, de altfel, incidente, şi în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, deoarece în sistemul Legii nr. 7/1996, -
reglementare, neîndoielnic, discutabilă - pot fi uzucapate, în condiţiile prevăzute de Codul civil (art. 1890) şi imobilele
înscrise în cartea funciară (art. 28 din L, nr. 7/1996). Prin efectul uzucapiuniise sting, în principiu, atât dreptul de
proprietate al fostului proprietar, cât şi toate drepturile principale sau accesorii care grevau bunul uzucapat. Cu privire la
prescripţia separată a acţiunii ipotecare, v. infra, nr. 375.
419 Acţiunea creditorului gajist de restituire a bunului luat în gaj este reală, deoarece sancţionează un drept real
- dreptul de gaj -, iar nu un drept personal (un drept de creanţă). Pentru unele consideraţii particulare v. supra, nr. 223.
420
V., în acest sens, C. Bîrsan, op. cit. (2001), p. 237.
3
> Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 674 C. pr. civ. v. CC, dec. nr. 268/2003 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 674 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 543 din 29 iulie 2003.
Pentru o cercetare monografică, v. FI. Scrieciu, Acţiunile posesorii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 403

(acţiunea în complângere) care are ca scop încetarea oricărei tulburări aduse posesiunii şi acţiunea
posesorie specială (acţiunea în reintegrare) în caz de tulburare sau deposedare produsă prin
violenţă.
234. Prescriptibilitatea acţiunilor posesorii. Ca-natură juridică, acţiunile posesorii sunt
acţiuni realein sensul că se referă la un anumit bun şi care nu au caracter petitoriu, deoarece nu
pun în discuţie însuşi dreptul real care există asupra bunului respectiv.
Sub aspectul acţiunii prescripţiei extinctive, termenul de 1 an, prevăzut de art. 674 alin. 1 C. pr.
civ., este privit diferit în literatura juridică.
Astfel, într-o opinie acest termen a fost calificat ca termen de decădere procesuală1>, ceea ce
exclude incidenţa prescripţiei extinctive, pe motiv că este reglementat printr-o lege procedurală.
într-o altă opinie, majoritară, la care ne raliem, termenul de 1 an pentru introducerea acţiunilor
posesorii este un termen de prescripţie422 423), întrucât mărgineşte în timp posibilitatea de apărare
judiciară a posesiunii, adică exerciţiul însuşi al dreptului material la acţiune. Pe de altă parte,
reglementarea termenului menţionat în Codul de procedură civilă, aşa cum s-a arătat, nu poate
constitui mai mult decât un criteriu formai (de sediu al materiei de lege lata), iar nicidecum unul care
ţine de natura intrinsecă a acestuia.
în concluzie, acţiunile posesorii sunt prescriptibile extinctiv, fiind supuse regimului de drept
comun al prescripţiei extinctive stabilit în Decretul nr. 167/1958.

SECŢIUNEA A IV-A
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ÎN CADRUL *
_ DREPTURILOR INTELECTUALE
§ 1. Noţiunea, reglementarea şi clasificarea drepturilor
intelectuale
235. Conceptul de drepturi intelectuale, a) Definiţie. Categorie juridică nouă, apărută în
sec. al XlX-lea, o dată cu revoluţia industrială şi multiplicarea operelor de creaţie ştiinţifică literară,
artistică şi tehnică, drepturiie intelectuale, grosso modo, sunt acele drepturi subiective care decurg
dintr-o creaţie intelectuală nouă, respectiv cele care izvorăsc din opera literară, artistică, ştiinţifică
sau tehnică.
Strict juridic, în raport de obiectul lor, drepturile decurgând din creaţia intelectuală sunt drepturi
care poartă asupra unor bunuri incorporale — jura in re incorporau sau jura in re intelectuali, iar în
funcţie de conţinutul lor, sunt drepturi privative, exclusive sau de monopol, în sensul că asigură
titularului lor un monopol de reproducere şi exploatare a bunurilor (creaţiilor) nemateriale care
constituie obiectul lor.
Caracteristica drepturilor intelectuale rezidă în aceea că reprezintă un ansamblu de
prerogative juridice atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale, fără de care titularul lor nu ar putea
obţine recunoaşterea şi protecţia deplină a intereselor morale şi materiale născute din apariţia unei

0 A se vedea: V. Georgescu, Acţiunile posesorii, în LP nr. 7/1956, p. 786; I. Deleanu, op. cit., voi. I (2001), p. 92,
care consideră că termenul pentru exercitarea acţiunii posesorii este un „termen de procedură, integrându-se
categoriei termenelor prefixe. Totuşi, în aplicarea regulii Contra non valentem agere non currit praescriplio,
termenul nu curge împotriva celui care s-a aflat în imposibilitatea absolută de a acţiona ) (ibidem).
423) V., în acest sens: A. Hilsenrad, op. cit. (1958). p. 24; J. Mateiaş, op. cit., p. 58. D. Gherasim, Teoria generală

a posesiei in dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986. p. 152; I. Leş, op. cit., p. 292, E. Lupan, op. cit., p.
274; E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Ed. Vrantop, Focşani, 1997, p. 156; G.
Boroi, op. cit. (2001), p. 265, nota 3.
404 Prescripţia extinctivă

creaţii intelectuale.
Spre exemplu, dreptul de autor al creatorului unei opere literare, artistice sau ştiinţifice
cuprinde atât elemente de ordin moral, nepatrimonial, cât şi elemente de ordin patrimonial pentru a
asigura autorului atât putinţa recunoaşterii calităţii sale de creator al operei, respectul personalităţii
sale, cât şi posibilitatea de a trage toate foloasele materiale de pe urma valorificării operei sale.
Astfel, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, dreptul de autor
latosensu424, cuprinde (art. 10-12):
1° drepturile „morale de autor şi anume: a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
adusă la cunoştinţă publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de coautor al operei,
adică, în alţi termeni, dreptul la paternitatea operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoştinţa publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau
reputaţia sa; e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de
exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (ius poenitendi);
2° dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau
exploatată opera sa, inclusiv dreptul de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.
în concluzie, drepturile intelectuale sunt acele drepturi subiective în virtutea cărora titularul -
persoana fizică sau persoana juridică - poate trage anumite foloase, nepatrimoniale sau, după caz,
patrimoniale, din reproducerea sau exploatarea în exclusivitate a unei creaţii intelectuale.

424 s"a discutat şi se mai discută încă dacă dreptul de autor (ca şi alte drepturi de creaţie intelectuală) este un

drept unic, însă complex, alcătuit dintr-un ansamblu de prerogative juridice sau, dimpotrivă, este un complex de
drepturi subiective patrimoniale şi morale distincte având un izvor unic: o creaţie a spiritului (opera, invenţia etc.).
Reluând această discuţie, în contextul elaborării faimoasei teorii a drepturilor de clientelă, Paul Roubier făcea, într-un
celebru studiu, următoarele observaţii, valabile si astăzi: „En définitive, si on envisage par exemple le travail d’un artiste
(dessin, statue etc....),' on voit qu;il résulte’ du fait de la création de l’oeuvre, un faisceau de prérogatives et de droits
distincts: a) l’auteur a d’abord un droit de propriété sur l’objet créé, envisagé comme objet matériel, le dessin, la statue:
c’est un droit de propriété ordinaire, la propriété corporelle du droit civil; b) l'auteur a ensuite le droit exclusif de tirer parti
de son ouevre pour la reproduction ou l’édition, sous quelque forme que soit: c’est le droit privatif d’exploitation, que
nous avons à definir; c) enfin, l'auteur a le droit moral, qui lui permet de faire respecter dans ses ouevre l’émanation de
sa personnalité. Il est évident que tous ces droits sont parfaitement distincts. Par exemple, la propriété corporelle de
l'oeuvre originale n’entraîne nullement, par elle-même, le droit exclusif de reproduction (..,), l’alienation d'une ouevre
d’art envisagée in corpore n'entraînait pas l’alienation du droit privatif d'exploitation. De la même manière, ce dernier et
le droit moral sont distincts: c'est ainsi que le droit privatif d'exploitation pourra passer, par voie de cession, dans le
patrimoine d'une autre personne (contrat d’édition), alors que le droit moral resteia entre les mains de I auteur; le droit
moral survivra même à ta disparition du monopole d’exploitation de l’auteur, et on peut le tenir pour imprescriptible,
comme la personnalité elle-même. Au surplus, on pourrait parfaitement concevoir un état juridique où le monopole
d'exploitation de l’auteur n’existerait pas, et où l'auteur cependant pourrait revendiquer contre tout le monde le respect
de son oeuvre et de sa personalité”. (Droits intellectuels ou droits de clientèle, în RTDciv. 1935, p. 270-271 ). Cu
privire la această chestiune, v. şi E. Silz, La notion juridique de droit moral de l'auteur, în RTDciv. 1933, p. 331 -424.
Cf. Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr.8din 14 martie 1996comentată, Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.
137 şi urm.; autorul, partizan al teoriei moniste a caracterului personal al drepturilor de autor, consideră că drepturile
personale ale autorului sunt derivate din cele personale-nepatrimoniale, care sunt precumpănitoare; astfel, consideră
Y. Eminescu, în ceea ce priveşte dreptul de a trage foloase patrimoniale din opera creată! el nu apare ca un drept de
sine stătâlor, ci ca o consecinţă a exercitării unor prerogative personale nepatrimoniale şi, în primul rând, a dreptului de
divulgare şi a celui de a consimţi la folosirea operei de către alţii Jn timp ce dreptul la repararea prejudiciilor cauzate
prin atingerile aduse dreptului de autor, el nu este decât apllcaţiunea în acest caz a principiului general al răspunderii
civile (ibidem, p. 139),
Pentru unele aspecte particulare ale regimului drepturilor morale de autor, v.: H. Mazeaud, Le droit moral des
artistes sur leurs oeuvres et son incidence (A propos de l'arrêt de la Cour d'Orléans rendu dans l’affaire Pierre
Bonnard), Dalloz, 1959, Chronique 20; Sylviane Durrande, Les «héritiers>• du droit au respect Dalloz 1988,
Chronique 28.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 405

b) Terminologie. Desemnate uneori prin expresia „proprietăţi incorpórale” (ex. „dreptul de


proprietate literară şi artistică”, „dreptul de proprietate industrială” etc.), drepturile subiective având
ca obiect bunuri incorpórale, cum sunt operele literare şi artistice, invenţiile industriale, desenele şi
modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine, numele
civile şi comerciale, emblema, secretele de fabricaţie etc., au fost şi sunt cunoscute sub denumirea
de „drepturi intelectuale”1) adică „¡ura in re incorporali” (drepturi asupra unor bunuri incorpórale),
formulă construită prin antiteză cu drepturile reale (iura in re corporali), cu care se aseamănă prin
caracterul lor absolut, dar nu se confundă, şi care pare mai fericită decât formula „drepturi asupra
bunurilor imateriale” a lui Josef Kohler (Immaterial güterrechte), care are avantajul clarităţii, dar
păcătuieşte prin lipsă de simetrie425 426). în orice caz, expresiile „drept de proprietate intelectuală”,
„drept de proprietate industrială” şi altele asemenea nu sunt exacte 427), deoarece noţiunea de
proprietate este legată de lucrurile corporale, iar nu de cele incorpórale, conţinutul dreptul de
proprietate fiind diferit, în esenţă, de conţinutul juridic al dreptului privativ asupra unei creaţii
intelectuale. în plus, dreptul de proprietate este, prin esenţa lui, un drept patrimonial, iar nu un drept
hibrid, care să includă prerogativejmorale, cum se întâlneşte în cazul majorităţii drepturilor
intelectuale (excepţie fac, desigur, cele care au ca obiect semne distinctive ale unei activităţi
profesionale, comerciale, industriale)428). în consecinţă, ideea de proprietate nu poate fi decât o
„imagine”429), o transpunere, destinată a arăta asemănările dintre drepturile reale şi drepturile
intelectuale şi să exprime mai bine exclusivitatea de care titularii acestor drepturi se bucură 1), fiind,
aşadar, un mijloc comod pentru a desemna prerogativele recunoscute titularilor de drepturi
intelectuale, astfel încât nu este uşor să privezi publicul larg ori legislatorul veşnic grăbit de această
facilitate de expresie430 431).
c) Caractere juridice. Principalele caractere juridice ale drepturilor intelectuale sunt, în esenţă,
următoarele432);

1) Sintagma „drepturi Intelectuale” a fost întrebuinţată pentru prima dată de juristul belgian Edmond Picard, în
anul 1877, într-un articol de revistă şl conceptualizatăîn celebra sa lucrare Le droit pur, Paris, Flammarion, 1908, p,
77-79.
2) în acest sens, J. Dabin, Les droits intellectuels comme catégorie juridique, en „Revue critique de la
législation et de la jurisprudence", 1939, p. 439.
427> Contra Ada Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în „Drept de proprietate industrială”

de Ada Petrescu, L. Mihai, TUB, 1987, p. 20 şi urm., care defineşte dreptul de proprietate industrială stricto sensu ca
fiind „acea posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept - persoană fizică sau persoană juridică - de a
folosi, în mod exclusiv, o creape intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei asemenea
activităţi industriale" (p. 28), iar lato sensu, „acea sumă de drepturi care se nascîn legătură cu un obiectai proprietăţii
industriale’' (p. 33), deci, toate drepturile patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Adde L Mihai, Invenţia, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 95-98.
428
> Asupra naturii „hibride” a dreptului de autor, reunind dreptul de proprietate al autorului asupra aspectelor
patrimoniale ale creaţiei intelectuale, şi dreptul de personalitate asupra aspectelor morale ale acesteia, v. CI.
Colombet, Propriété littéraire it artistique it droits voisins, 6e éd., Dalloz, Paris, 1992, p, 13-14. La drept vorbind însă,
cum remarca J. Dabin, expresia „proprietate incorporală” pare prea strâmptă, chiar dacă ar fi juridic corectă, deoarece
ea evocă dreptul complet: usus, fructus, abusus. Or, drepturile intelectuale nu conţin toate aceste atribute, fiind cel
mult preferabilă înlocuirea cuvântului «proprietate» incorporală, cu acela de «drept real» incorporai (plin sau
dezmembrat) care ar face atunci pandant «dreptului real corporal (plin sau dezmembrat)» (art. cit. supra, p. 439).
Pentru J. Dabin nu poate fi vorba de drepturi reale, deoarece, natura incorporală a bunurilor se opune aproprierii şl
stăpânirii lor fizice, pe de o parte, iar pe de altă parte, creaţiile intelectuale sunt rezultatul activităţii titularului dreptului,
emanaţia personalităţii sale creatoare, ceea ce conferă dreptului o amprentă cu totul specială, de natură morală,
extrapatrimonială (ibidem, p. 445-446).
429> J. Flour, J.-L. Aubert, Droit civil. Les obligations, vol. I, L'acte juridique, Armand Colin, Paris, 1975, p. 12.
1>
J. Duclos, op. cit., p. 190.
431 Ibidem, p. 191.
432 V., de ex., P. Roubier, op. cit., p. 260 şi urm. Cf. Ada Petrescu, op. cit., p. 25-26.
406 Prescripţia extinctivă

1° drepturi exclusive de folosinţă sau exploatare, în înţelesul că ele conferă titularului


monopolul de reproducere sau difuzare asupra creaţiei intelectuale sau semnului distinctiv;
2° drepturi temporare, drepturile patrimoniale de folosinţă exclusivă sunt recunoscute pentru
un număr limitat de ani, după care creaţia intelectuală decade în domeniul public (există, desigur,
excepţii, ca în cazul dreptului ia marcă, care este recunoscut pe durată nelimitată, deoarece
existenţa mărcii nu afectează interesul general al stimulării progresului tehnic, al dezvoltării
economiei etc.);
3° drepturi teritoriale, în sensul că protecţia lor este asigurată doar pe teritoriul ţării care le-a
recunoscut ca drepturi exclusive;
4° drepturi imprescriptibile atât achizitiv, cât şi extinctiv; creaţiile şi semnele distinctive,
neavând existenţă materială, nu sunt susceptibile de posesiune pentru a fi uzucapate (caracterul
ubicuu al obiectelor dreptului de proprietate împiedică posesiunea exclusivă), titularul dreptului
putând cere oricând încetarea folosinţei sau reproducerii fără drept a creaţiei respective sau a unui
anumit semn distinctiv, după caz.

236. Natura juridică a drepturilor intelectuale. Aceasta este foarte controversată433). în


esenţă, a determina natura juridică a drepturilor intelectuale însemnează a răspunde la următoarea
întrebare: Ce sunt aceste drepturi? Sau, altfel spus, în ce categorie juridică pot fi incluse aceste
drepturi?
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie, în ce ne priveşte, stabilit care este obiectul
acestor drepturi şi, apoi, care este conţinutul lor juridic. Cum ambele aspecte sunt determinate de
lege, drepturile intelectuale apar ca o categorie juridică distinctă de alte drepturi subiective,
deoarece au ca obiect un bun incorporai - creaţia, semnul distinctiv434) - , iar conţinutul lor este
influenţat direct de acest obiect, constând, în esenţă, în posibilitatea titularului (autor, inventator
etc.) de a trage foloase din reproducerea sau exploatarea în exclusivitate a acelui bun435). Prin
urmare, drepturile intelectuale nu trebuie confundate cu
drepturile reale (iura in re corporali)1> şi, desigur, nici cu drepturile de creanţă care pot rezulta din
exploatarea bunurilor, valorilor care constituie obiectul lor, inclusiv cu creanţa în reparaţiune a
prejudiciului cauzat prin încălcarea lor. Cât priveşte mijloace de apărare a acestor drepturi, în caz
de încălcare, titularii lor pot recurge atât la mijloace de drept penal, cât şi la mijloace civile
specifice (art. 54 din D. nr. 54/1954), însă acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă
neloială sunt cele mai des întâlnite în practică, fiind, indiferent de calea aleasă - acţiune penală
sau acţiune civilă -, mijloacele procesuale cel mai eficace436 437», deoarece prin intermediul lor se

41 Asupra acestei controverse, v„ de ex.;’ P. Roubier. op. cit., p. 276 şi urm.; J. Dabin, op. cit., p. 50 şi urm.; CI.

Colombet, op. cit., p. 11-14 (pentru natura juridică a dreptului de autor); Ada Petrescu, op. cit., p. 26-34 (pentru natura
juridică a dreptului de proprietate industrială); Yolanda Eminescu, op. cit., p. 137-13 (natura juridica a dreptului de
autor); idem, Tratat de proprietate industrială, vol. I, Creap’inoi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 94-97 (natura
juridică a dreptului subiectiv al inventatorului); L. Mihai, cp. cit., p. 83-98 (natura juridică a dreptului inventatorului).
5> Cu pr ivire la dificultăţile care se ivesc în delimitarea obiectului dreptului de autor, v. I. Cherpillod, L’objet du droit

d'auteur. Etude critique de la distinction entre forme et idée, thèse, Lausanne, 1985.
6>
Cu privire la teoria drepturilor de clientelă (drepturi privative sau de monopol), v. P, Roubier, op. cilp. 291 -301.
Este însă de reţinut că această calificare priveşte numai drepturile patrimoniale de exploatare a creaţiei intelectuale
sau a semnului distinctiv, iar nu şi drepturile morale având acelaşi obiect. «Si nous entreprenons de rechercher quelle
est l'utilité économique de ces droits - écrit le savant français -, la
réponse ne peut être douteuse: ils tendent tous à la conquête de la clientèle, soit pour un bien immatériel (marque,
nom, enseigne)... Lorsqu'on dit, avec Kohler, que ces droits atteingnent des biens immatériels et non plus des biens
matériels, que leur objet doit être conçu in intellectu et non in corpore, on énonce une apparente vérité, mais on n’en
explique pas le sens réel. Pourquoi ces droits ne peuvent-ils être conçus comme portant sur un objet corporel donné?
Parce qu’ils tendent, avant tout, à assurer une exploitation exclusive vis-à-vis de la clientèle, ou, en d’autres termes,
parce qu’ils n’atteignent pas un objet stable et défini, mais une production à venir et indéfinie (.. .) Ceux-ci naissent à
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 407

solicită încetarea oricărei acţiuni contrare dreptului încălcat şi distrugerea, când este cazul, a tot
ceea ce s-a reprodus, executat, fabricat etc., fără drept, adică fără consimţământul titularului.

237. Sediul materiei. Regimul juridic al drepturilor intelectuale - care depinde direct de
natura bunurilor incorpórale - este diversificat. Principalele acte normative care
reglementează creaţiile intelectuale şi semnele distinctive sunt următoarele:
- Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe 1) pentru: a) operele
originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea si destinaţia lor; b)
operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente (traducere,
adaptări, adnotări, culegeri de opere literare, artistice sau ştiinţifice etc.;
- Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată^, pentru invenţiile brevetabile;
- Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geograficei 438 439 440 ), pentru mărcile de
fabrică de comerţ şi de serviciu, precum şi pentru indicaţiile geografice (denumirile de origine);
- Legea nr. 129/1992privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată441' în
privinţa desenelor şi modelelor aplicate produselor industriale;

partir du moment où naît, à la place de la liberté générale, la prérogative définie; cette prérogative aboutit à ce qu’on
nomme fort bien, dans la langue commerciale àctuêîîé, une exclusivité; il s’agit de réserver en propre à une personne
le droit exclusif de reproduire, soit telle ou telle création nouvelle, qu’aucun concurrent ne pourra fournir, soit tel on tel
signe distinctif, qui servira à rallier la .clientèle. Vis-à-vis de qui ces droits s’établissent-ils? On pourrait penser que ces
droits doivent s'établir même vis-à-vis du public consommateur, de la clientèle en un mot. Le titulaire du droit pourrait
poursuivre même les acheteurs particuliers des objets contrefaits; cependant I action est rarement engagée en fait, elle
suppose la preuve de la mauvaise foi; elle est théoriquement possible, mais pratiquement sans grand intérêt. L’action
est principalement engagée contre les maison rivales, les concurents, dans le monde de la fabrication ou de la vente;
dès lors, la clientèle apparaît comme l’objet, plutôt que comme l’un des sujets du droit; il s’agit d’une lutte organisé
entre maisons d’industrie ou de commerce autour de la conquête de la clientèle, et les droits privatifs que nous
étudions ont pour but de fixer certains positions en profit de leurs titulaires, que les maisons concurrentes devront
respecter." (ibidem). V., în acelaşi sens, H. Desbois, Le droit d’auteur, Paris, Dalloz, 1950, p. 298-303. Contra J.
Dabin, op. cit. (1939), p. 421 şi urm.
1) „Les droits de clientèle, malgré qu’ils soient absolus, opposables à tous et discrétionnaires, n'en diffèrent
pas moins dés droits réels que personnels. Leur essence consiste en un monopole, alors qu c'est par un abus de
langage, et au prix d'une erreur, que l’on attribue la même qualité à la propriété. Car, s’il est vrai, que le propriétaire a,
seul, l'usage, la jouissance et le pouvoir de disposition sur sa terre, il demeure exposé aux méfaits de la concurrence,
puisqu'il ne pas le seul à jeter surle marché les produits du genre de ceux qu il cultive. L’inventeur et l’auteur, au
contraire, échappent à un tel péril, puisque l'un a l’exclusivité de la création de fond, et l’autre de la création déformé".
(H. Desbois, op. cit., p, 301-302). Cf. P. Roubier, op. cit., p. 285.
437 Acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială (ca acţiuni civile) sunt considerate aplicaţii,
varietăţi ale acţiunii în răspundere civilă delictuală (Ada Petrescu, Invenţia, în „Drept de proprietate industrială”, de
Ada Petrescu, L. Mihai, cit. supra, p. 235-237). în dreptul francez, cele două acţiuni sunt considerate a fi însă
distincte; astfel, se consideră că deosebirea fundamentală dintre cele două acţiuni constă în faptul că prima
sancţionează încălcarea unui drept privativ — reproducerea sau fabricarea fără drept a unui bun —, în timp ce a
două presupune încălcarea unei îndatoriri legale—aceea de comportare onestă, de bună-credinţă în raporturile
profesionale sau comerciale (cf. P. Roubier, Le droit et l'action. Distinction entre / action en contrafaçon et
l’action en concurrence déloyale, RTD civ. 1952, p. 161 -170; idem, Théorie générale de l'action en
concurrence déloyale, en „Revue trimestrielle de droit commercial", 1948, p. 541 -591 ).
438 Publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996. V., pentru dezvoltări: Y. Eminescu, op. cit. (1997), p. 52 şi
urm.; V. Ursa, Drepturile de autor şi protecţia lor juridică in România, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
439 A se vedea M. Of. nr. 752 din 15 octombrie 2002. V., pentru amănunte: Yolanda Eminescu, Legea
brevetelor de invenţie. Comentariu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993; L. Mihai, op. cit., p. 8 şi urm,; Ada Petrescu, L.
Mihai, Legea privind brevetele de invenţie, în Dreptul nr. 9/1992, p. 34-50.
440 Publicată în M. Of. nr. 84 din 23 aprilie 1998. V., pentru amănunte: Y. Eminescu, Regimul juridic al
mărcilor, Ed. Lumina Lex, bucureşti, 1996; R. Popescu, R. Dincă, Cesiunea de marcă, în PR nr 4/2002 VI p. 194-222.
441 A se vedea M. Of. nr. 193 din 26 martie 2003. Pentru detalii, v. Y. Eminescu, Protecţia desenelor şi
408 Prescripţia extinctivă

- Legea nr 26/1990, privind registrul comerţului, republicată442 443', cu modificările ulterioare,


pentru emblema şi firma comercială.

238. Clasificarea drepturilor intelectuale. După cum rezultă din chiar denumirea lor,
aceste drepturi sunt legate în principal de activităţile spiritului (creaţiile intelectuale propriu-zise),
dar şi de o anumită activitate profesională sau comercială (semnele distinctive, clientela, fondul de
comerţ), precum şi de corespondenţa particulară sau, după caz, oficială (scrisorile particulare şi de
afaceri). Pe baza acestor precizări, drepturile intelectuale pot fi clasificate în felul următor 5':
10 drepturile de creaţie intelectuală: a) dreptul de autor şi drepturi conexe; b) dreptul de
inventator; c) dreptul asupra creaţiilor de artă aplicată (desenele Şi modelele industriale); d)
know-how-ul; în aceste cazuri, este vorba atât de drepturi morale, cât şi de drepturi
patrimoniale;
2° drepturile asupra semnelor distinctive: a) dreptul la firma comercială; b) dreptul la emblema
comercială; c) dreptul la marcă şi la indicaţiile de provenienţă; d) dreptul la o anumită clientelă 444';
e) dreptul asupra fondului de comerţ445' etc.; de reţinut că, în acest caz, sunt în discuţie numai
drepturi de ordin patrimonial (dreptul de exploatare exclusivă);
3° drepturile asupra corespondenţei epistolare; în cazul scrisorilor, se distinge după obiectul
lor1); a) dreptul de proprietate având ca obiect foaia de hârtie pe care scrisoarea a fost scrisă;
acesta este un drept obişnuit de proprietate imobiliară transmis destinatarului prin remiterea
scrisorii; b) dreptul de a folosi scrisoarea, fie de a o comunica terţilor, fie de a o produce în justiţie,
ca mijloc de probă; acest drept aparţine destinatarului, afară dacă scrisoarea are un caracter
confidenţial, caz în care dreptul nu poate fi exercitat decât cu consimţământul expeditorului şi al
destinatarului; c) dreptul de a publica scrisoarea care constituie un drept moral ce aparţine
autorului.

§ 2. Principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor la


drepturile intelectuale
239. Imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privind drepturile morale ale
autorilor şi inventatorilor. Drepturile intelectuale au ca obiect bunuri incorporale, imateriale,
nesusceptibile de existenţă materiale şi, prin urmare, care nu pot fi apropriate, dobândite în
proprietate prin uzucapiune, întrucât nu pot fi posedate animo domini decât lucrurile corporale quae
tangi possunfK Prin urmare, drepturile intelectuale sunt .imprescriptibile achizitiv, chiar dacă
creaţiile intelectuale sau semnele distinctive sunt în comerţ, fac obiectul unor drepturi patrimoniale
de la data când sunt aduse la cunoştinţa publicului.
Cât priveşte chestiunea prescripţiei extinctive, această problemă nu se poate pune în cazul
drepturilor morale care sunt intim legate de calitatea de autor sau inventator, sunt emanaţia
personalităţii creatoare a omului, astfel încât dreptul la paternitatea operei (invenţiei) sau dreptul de

modelelor industriale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.


51A se vedea M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998. Cu privire la firma şi emblema comercială, v. O. Căpăţînă,
Societăţile comerciale, ed. a ll-a actualfzată şi întregită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 274-279.
61
A se vedea: P. Roubier, op. cit., p. 301 -304; B. Starck, H. Roland et L. Boyer, op. cit. (1996), p. 467-469; Fr.
Terré, Ph. Simler, Droit civile. Lesbiens, 5e éd„ 1998, Paris, Dalloz, p. 33-34; C. Bîrsan, op cit. (2001)’ p. 25-27.
7> Clientela constituie o «valoare», adică un bun în sensul juridic al termenului (P. Roubier, op. cit., p. 293). Prin

clientelă se înţelege, de regulă, „valoarea pe care o reprezintă relaţiile statornicite între fondul de comerţ şi persoanele
care solicita în mod obişnuit comerciantului respectiv (societăţii comerciale) mărfuri, servicii sau executarea de lucrări.
Astfel înţeleasă, clientela echivalează cu un monopol de fapt, întemeiat pe probabilitatea unei anumite afluenţe publice,
concretizate în raporturi contractuale constante cu un agent economic determinat” (O. Căpăţînă, op. cit., p. 284).
Dreptul la clientelă nu trebuie însă înţeles, cum s-a
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 409

a consimţi la publicarea ei, de ex., nu se pot stinge prin neuz, iar, în caz de încălcare, dreptul la
acţiune îrwecunoaşterea calităţii de autor sau inventator este imprescriptibil extinctiv. 446 447
Legea nu prevede in terminis imprescriptibilitatea dreptului la acţiune privind drepturile morale
de autor sau inventator, însă, această concluzie este neîndoielnică, deoarece se desprinde din
ansamblul principiilor existente în materie.
Astfel, în cazul drepturilor morale de autor, Legea nr. 7/1996 prevede, pe de o parte, principiul
inalienabilităţii lor, iar pe de altă parte, perpetuitatea unora dintre acestea, ceea ce însemnează,
implicit, că dreptul la acţiune privind apărarea drepturilor morale de autor nu se stinge prin neuz
fiind, deci, imprescriptibil. într-adevăr, potrivit art. 11: „(1) Drepturile morale nu pot face obiectul
vreunei renunţări sau înstrăini.
(2) După moartea autorului, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 10 Ut. b) şi d) se transmite
prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul
acestor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor” (s.n.). Rezultă că, spre
deosebire de drepturile morale viagere, care se sting prin moartea titularului lor (dreptul de
divulgare, dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică şi dreptul de
retractare), dreptul la paternitatea operei şi dreptul la inviolabilitatea acesteia sunt drepturi
perpetue, transmisibile pe cale succesorală şi imprescriptibile, întrucât calitatea de autor nu poate fi
pierdută niciodată, ea decurgând din faptul creaţiei, care este unic, adică este strict personal,
¡repetabil şi inimitabil. De aceea, apărarea personalităţii creatoare a autorului nu poate fi limitată în
timp, putând fi realizată şi după moartea sa448.
Această concluzie este valabilă şi în cazul drepturilor morale ale inventatorilor şi creatorilor
desenelor şi modelelor aplicate în industrie, deşi reglementările în această materie sunt mult mai
sărace. Legea nr. 64/1991, republicată, se mărgineşte să prevadă la art. 36 că inventatorul are
dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de
muncă, precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa, la fel ca Legea nr. 129/1992,
republicată, care dispune, de asemenea, în art. 44, că autorul desenului sau modelului are dreptul
să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în certificatul de înregistrare eliberat, precum şi
în orice acte sau publicaţii privind desenul sau modelul industrial.

remarcat, ca un drept asupra unei categorii de persoane, în sensul obligării acesteia de a menţine şi pe viitor relaţii de
afaceri cu titularul fondului de comerţ, ci în sensul unui drept care conferă o exclusivitate, un monopol asupra unei valori
care este cu atât mai mari cu cât puterea de atracţie, renumele mărcii, emblemei, numelui comercial este mai întins şi
mai solid. Şi, „dacă emblema care atrage atenţia cutărei mărfi, sau cutărui fond, este susceptibilă de apreciere
pecuniară, de negociere, aceasta este pentru că, în definitiv, clienţii dau credit aparenţei, şi, sub rezerva unei dezavuări
pe care experienţa poate să le-o inspire, dau încredere oricărui uzager legitim al emblemei, al numelui sau mărcii” (H.
Desbois, op. cit., p. 299). De aceea, dreptul la clientelă este sancţionat prin acţiuni judiciare corespunzătoare,
împotriva faptelor de concurenţă neloială săvârşită de terii în scopul de a îndepărta publicul de la comerciantul cu care
întreţine legături juridice constante, deturnându-l spre un alt fond de comerţ. Cu privire la clientela civilă (a medicului,
avocatului, notarului etc.), v. P. Julien, Les clientèles civiles. Remarques sur l'évolution de leur patrimonialité, RTD
civ. 1963, p. 213-241; Fr. Zenati, Obs.sous Cass. Te civ., 7 févr. 1990 et 25 févr. 1990, RTD civ. 1991, p. 560-562.
447 Fondul de comerţ desemnează ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care

comerciantul sau industriaşul le grupează şi le afectează în cadrul întreprinderii proprii, în scopul desfăşurării activităţii
specifice, în condiţii de competitivitate şi rentabilitate (O. Căpăţînă, op. cit., p. 282-283). Cf. St. D, Cărpenaru, Drept
comercial român, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 113-130. Ca natură juridică, fondul
de comerţ este considerat un bun mobil incorporai (universitas facti), putând face obiectul unor acte juridice (vânzare,
locaţiune, gaj etc.).
1) V., în acest sens: Fr. Geny, Des droits sur les lettres missives, thèse, 1.1, Sirey, Paris, 1911, p. 145 ţi
urm.; Fr. Terré, Ph. Simler, op. cit., p. 34. Asupra dreptului subiectiv privat la secretul scrisorilor, v. Fr. Geny, op. cit., p.
178-233 (în principiu, acest drept vizează scrisorile confidenţiale); Marie-José Metzeger, Le secret des
lettres-missives, RTD civ. 1971, p. 291-327.
2) V., în acest sens, Fr. Pollaud-Dulian, De la prescription en droit d’auteur, RTD civ. 1999, p. 586-588.
448 Cu privire la imprescriptibilitatea extinctivă a drepturilor de autor, v. si Fr. Pollaud-Dulian, op. cit. p. 591-595.
410 Prescripţia extinctivă

240. Imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privind drepturile privative sau de


exploatare exclusivă a creaţiilor şi semnelor distinctive. Drepturile patrimoniale de
exploatare a creaţiilor originale sunt temporare, stabilite pe o perioadă determinată, la expirarea
căreia creaţiile respective cad în domeniul public, devin res communes, putând fi utilizate sau
exploatate liber de către oricine. Fac excepţie drepturile privative asupra semnelor distinctive care,
deşi sunt recunoscute pe o perioadă limitată, aceasta poate fi însă reînnoită, astfel încât ele pot fi
practic perpetue, dacă titularul lor înţelege să le exercite în mod permanent, cu respectarea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
în toate cazurile, dreptul la acţiune privind dreptul de exploatare exclusivă este imprescriptibil
extinctiv, însă, desigur, doar cât timp durează un astfel de drept, întrucât, la expirarea termenului
de valabilitate a brevetului de invenţie ori a certificatului de înregistrare a desenului sau modelului
industrial, drepturile patrimoniale decurgând din brevet sau din certificat se sting şi, o dată cu ele,
încetează şi protecţia lor juridică.
De reţinut însă că, dacă dreptul la acţiune privind dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei
sau mărcii este imprescriptibil, titularul lui putând cere încetarea imediată a oricărui act sau fapt de
natură să aducă atingere dreptului de folosire exclusivă a invenţiei sau mărcii respective „dreptul la
acţiune în răspundere civilă delictuală (în „daune-interese”) pentru prejudiciile cauzate prin
folosirea, fără drept, a invenţiei ori a mărcii este, în schimb, prescriptibil extinctiv, potrivit dreptului
comun (art. 3 şi 8 din D. nr. 167/1958).

SECŢIUNEA A V-A
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN CADRUL DREPTURILOR
PERSONALITĂŢII
§ 1. Noţiunea, reglementarea şi clasificarea drepturilor
personalităţii
241. Conceptul de drepturi ale personalităţii, a) Definiţie. Aşa-numitele drepturi ale
personalităţii1) sunt acele drepturi care nu au un obiect exterior subiectului însuşi, ci poartă asupra
subiectului însuşi, obiect şi subiect activ al dreptului. Prin drepturile personalităţii - iura in persona
ipsa—se înţelege acele drepturi care poartă asupra anumitor aspecte sau atribute inerente
persoanei înseşi: numele patronimic, integritatea fizică, onoarea şi reputaţia, intimitatea vieţii
private, imaginea subiectului etc.

b) Terminologie. Drepturile care sunt destinate să asigure individualitatea juridică, fizică şi


morală a fiecărei persoane fizice (şi, în anumite limite, chiar şi a persoanei juridice) sunt în general
cunoscute sub denumirea „drepturile personalităţii”2). Totuşi, ţinând seama de obiectul ^au funcţia
lor, ele au mai fost desemnate şi prin alte expresii sau sintagme:

1> Spunem „aşa-numitele" drepturi ale personalităţii, deoarece nu numai numărul, ci însăşi existenţa lor ca

drepturi subiective propriu-zise este controversată. într-adevăr, dreptul subiectiv implică o putere determinată, definită,
garantată de normele dreptului obiectiv, care aparţine în exclusivitate unei anumite persoane (titularul dreptului) - un
„domeniu rezervat titularului" (J. Dabin), o zonă de „inegalitate legitimă" (J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel
Fabre-Magnan) - pe când în cazul acestei categorii de „drepturi" este vorba de prerogative recunoscute în mod egal şi
uniform oricărei persoane, deoarece au ca obiect atribute sau proprietăţi inerente calităţii de persoană, de fiinţă umană
a fiecărui individ. în plus, dacă elementul constitutiv al unui drept este „apartenenţa unui bun la un subiect”, dacă
drepturile subiective sunt „bunuri apropriate” (P. Roubier, Droits subjectifs et situations juridiques, Paris, Dalloz,
1963, p. 37-38, text şi nota 1 ) atunci nu este suficient să se spună că viaţa, integritatea corporală, onoarea, anumite
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 411

secrete sunt bunuri (valori), în particular foarte preţioase, ci şi că acestea sunt „elemente apropriabile” sub forma
drepturilor subiective (extrapatrimoniale, desigur). Or, viaţa, onoarea etc. sunt valori în sine, care există sau nu există,
neputându-se concepe, de exemplu, un drept subiectiv la restituirea, la redarea vieţii sau onoarei pierdute şt nici la
garantarea lor ca atare de către stat sau de către oricine altcineva (cf. R. Nerson. Les droits extrapatrimoniaux, thèse,
Lyon. 1939, p.78li urm.; P. Roubier, op. cil., p. 50-51). De aceea, se consideră că aceste pretinse drepturi - inventate
de autorii germani pentru a justifica dreptul la reparaţie patrimonială pentru daunele morale cauzate prin fapte ilicite,
deoarece Codul civil german nu conţinea un text de principiu similar art. 1382 C. civ. fr. (art. 998 C. civ. rom.) -sunt în
realitate simple „interese legitime protejate prin acţiuni în justiţie’^P. Roubier, op. cit., p. 336). Adde Fr. Rigaux, La
protection de la vie privée et des autres biens de la personnalité, Établissement Émile Bruylant, Bruxelles et LGDJ,
Paris, 1990, p. 747 şi urm.
2) V., de ex.: E.H. Perreau, Des droits de la personalité, RTD civ. 1903, p. 501-536; J. Dabin, Le droit
subjectif, cit. supra, p. 169 şi urm. Aceasta este de altfel terminologia utilizată de autorii germani (Gierke, Dernburg,
Windscheid, lhering etc.) care au teoretizat pentru prima oară această categorie nouă de drepturi subiective.
412 Prescripţia extinctivă

„drepturi înnăscute” sau „primordiale”1), „drepturi fundamentale”, „drepturi extrapatrimoniale” 449 450
451 452' etc. Esenţial este însă ca aceste drepturi să nu fie confundate cu drepturile de creanţă (iura

in persona aliena) cunoscute şi sub numele de „drepturi personale", şi nici cu drepturile asupra
persoanei înseşi care aparţin altuia, respectiv „prerogativele aparţinând unui subiect de drept
asupra vieţii sau asupra elementelor utile sau indispensabile conservării unei fiinţe umane diferite
de a sa"3).

c) Caractere juridice. Drepturile personalităţii prezintă o serie de trăsături juridice specifice


relevate în doctrină şi jurisprudenţă, şi anume4):
1° drepturi absolute, opozabile erga omens;
2° drepturi extrapatrimoniale, sau personal nepatrimoniale;
3° drepturi inalienabile, neputând face obiectul unei înstrăinări sau al unei renunţări;
4° drepturi insesizabile, nesusceptibile de executare silită;
5° drepturi intransmisibile, având un caracter intuitupersonae;
6° drepturi imprescriptibile, atât achizitiv, cât şi extinctiv.

242. Sediul materiei, a) Dreptul intern. De lege lata, Codul civil nu conţine nici o dispoziţie
privind drepturile personalităţii. în schimb, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice consacră dreptul la nume al persoanei fizice (art. 12), dreptul la denumire al
persoanei juridice (art. 38), precum şi mijloacele specifice de ocrotire a drepturilor personale
nepatrimoniale (art. 54-56). Astfel, potrivit art. 54: „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său
la un nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial
de autor al unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de Inventator sau în orice alt drept personal
nepatrimonialva putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere
drepturilor mai sus-arătate.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor drepturi va putea cere instanţei să oblige pe
autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către
instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins” (s.n)453>. De asemenea, conform art. 56 din
decret, drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moarte, în măsura stabilită de lege
sau de regulile de convieţuire socială.
După cum se observă, legiuitorul din 1954, uzând de o tehnică discutabilă, a enunţat dintre

1> J. Carbonnier, Droit civil, t.1, Introduction. Les personnes, 9e éd., PUF, 1971, p. 250-251, cu menţiunea că

autorul consideră că nu este imposibil ca aceste drepturi (ex., dreptul la propria imagine) să fie privite ca libertăţi civile
(ex., libertatea sferei de intimitate în cazul dreptului la imaginea proprie).
450 R. Nerson, thèse, passim.
451 A. Lecocq, Essai d'une théorie générale des droits surla personne, thèse, LGDJ, Paris, 1960, p. 9. Este
vorba de drepturi subiective sau puteri juridice, precum: dreptul de folosinţă legală al părinţilor asupra bunurilor unui
minor în măsura în care se aplică bunurilor alimentare; drepturile asupra corpului uman pentru efectuarea de prelevări
ori transplanturi de organe sau ţesuturi umane, pentru realizarea de intervenţii în scop terapeutic ori de cercetare
ştiinţifică; obligarea ia tratament obligatoriu; punerea sub interdicţie judecătorească etc.
452 V., pentru amănunte: E.H. Perreau, op. cit., p. 514 şi urm.; P. Nerson, op. cit., p. 346 şi urm.; P. Kayser, Les
droits de la personnalité. Aspects théoriques et pratique, RTD civ. 1971, p. 488 şi urm'.; Gh. Beleiu, Persoanele,
TUB, 1982, p. 204-206. Cf. O. Ungureanu, Persoana fizică, în „Drept civil. Persoanele”, de O. Ungureanu, Călina
Jugastru, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 43-44. Menţionăm că aceste caractere nu sunt generale, în sensul că există
excepţii, limite (ex., dreptul la respectul propriului corp nu se opune la cesiunea unor produse ale corpului cum ar fi
sângele ori la „donarea" unor ţesuturi şi organe nevitale, după cum dreptul la respectul propriei imagini, poate fi limitat
în cazul unei persoane publice şi, desigur, poate îmbrăca şi un aspect patrimonial), existând totodată puncte de vedere
diferite în privinţa numărului sau conţinutului lor chiar la autorii citaţi.
453 Conform art. 55 din decret, dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu îndeplineşte, în termenul stabilit prin
hotărâre, faptele destinate să restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l oblige la
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 413

drepturile personale nepatrimoniale susceptibile de ocrotire prin măsurile prevăzute în art, 54 şi 55


din Decretul nr. 31/1954 numai dreptul la nume, dreptul la pseudonim (care interesează dreptul de
autor), dreptul la denumire, dreptul la onoare şi reputaţie, precum şi dreptul moral de autor, cu
observaţia că acesta din urmă nu poate fi încadrat în rândul drepturilor personalităţii (deşi există o
asemenea tendinţă la mulţi autori, în special datorită naturii nepatrimoniale a acestor drepturi),
întrucât el are un obiect distinct, bine definit, şi anume un fruct al activităţii creatoare a unei
persoane, care, o dată creat, devine un bun autonom, detaşat de persoana celui care l-a creat
(titularul dreptului de autor).
Lacuna semnalată este suplinită de alte acte normative, în special de legea noastră
fundamentală. Constituţia din 1991 consacră principalele drepturi ale personalităţii, însă, ca
„drepturi fundamentale” ale omului, deci, ca drepturi publice, nu civile:
- dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică (art. 22);
- dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 22 alin. 1);
- dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri (art. 22 alin. 2);
-secretul corespondenţei (art. 28);
-dreptul la propria imagine (art. 30 alin. 6).
Alte reglementări care interesează regimul juridic al drepturilor personalităţii se găsesc în
Codul penal (regimul penal sancţionator), Codul familiei, Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi
transplantul de ţesuturi şi organe umane, Legea audiovizualului nr. 504/2002 (art. 42 privitor la
dreptul ¿.replică şi rectificare), Legea presei nr. 3/1974 (art. 69-72 şi 89 privitoare la dreptul de
răspuns prin presă) etc.

b) Dreptul internaţional. Reglementări care interesează aspecte privind drepturile personalităţii


se găsesc şi în izvoare internaţionale ale dreptului civil, şi anume în convenţiile internaţionale la
care România este parte, dintre care amintim:
- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, ratificat de România prin
Decretul nr. 212/1974 (art. 17,84)1>;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/ 1990 (art.
6-8', 16)454 455 456>;
- Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (art. 2,3 şi
8)3); Convenţia consacră explicit dreptul la viaţă (art. 2) şi dreptul la respectarea vieţii
private si de familie (art. 8), iar implicit dreptul la integritate fizică (art. 3), însă nu ca drepturi
civile, ci ca drepturi publice contra autorităţilor statale1);
~ C°nvenţia europeană privind drepturile omului şibiomedicina, semnată la Oviedo la 4 aprilie

plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus. Cu
privire la mijloacele juridice de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale cauzate prin încălcarea drepturilor personale
nepatrimoniale, v., de ex.: Călina Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
I. Urs, Repararea daunelor morale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 2001.
1) Publicat în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974. V. şi Protocolul facultativ privind împuternicirea Comitetului
Drepturilor Omului de a primi şi examina comunicări provenite de la persoane fizice care pretind că sunt victime ale
unor violări ale unuia dintre drepturile enunţate în Pact, la care România a aderat prin L. nr. 39/1993 (M. Of. nr. 143 din
30 iunie 1993).
455) Republicată în M. Of. nr. 314 din 13 Iunie 2001.
456) Publicată în M . Of. nr. 135 din 31 martie 1994. Convenţia a fost amendată prin Protocoalele nr. 3,5 şi 8 şi
completată prin Protocoalele nr. 2,11 şi 13. Pentru textul actual al Convenţiei, a se consulta Codul familiei, ed.
îngrijită si adnotată de Adina Nicolae şi M. Nicolae, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001.
414 Prescripţia extinctivă

1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 17/2001457 458>.

243. Drepturile personalităţii în dreptul comparat, a) Dreptul german. Noţiunea de


drepturi ale personalităţii este de origine germană 459 ». în dreptul german există drepturi
specifice personalităţii, care îşi au sursa în lege, dar şi un drept general al personalităţii
(allgemeines Personlichkeitsrechf), consacrat de jurisprudenţă.
Un ^nu'îlit număr dintre aceste drepturi îşi găsesc originea direct în Codul civil german. art
8 2 3 p r e v e d e că acela care aduce atingere de o manieră ilicită vieţii, corpului sănătăţii şi

libertăţii altuia, este ţinut de a repara prejudiciul cauzat. S-a dedus de aici uri drept ta respectul
vieţii, al integrităţii fizice şi al libertăţii de mişcare. Dreptul 1a onoare rezulta din alte dispoziţii ale
codului, relative 1a responsabilitatea delictuală (art. 826 si 823 alin. 2), coroborate cu unele
norme penale.
Dreptul 1a nume este consacrat şi reglementat 1a art. 12 BGB care vizează expres „dreptul
ta utilizarea unui nume". în ce priveşte dreptul la imagine, el este consacrat si
reglementat prin art. 22 şi urm. KunstUrhG (Legea relativă ta dreptul de creaţie artistică si de
fotografie).
în afara acestor drepturi, Curtea federală de Justiţie (Bundesgerichtshof), printr-o decizie din
1954, a consacrat şi un drept general al personalităţii, invocând art. 1 si 2 din constituţia federala
relative ta demnitatea umană şi dezvoltarea personalităţii. După înalta Curte, acest drept este
constitutiv al unui „alt drept” (sonstiges Recht) în sensul art 823 alin V BGB adică a unui drept
absolut460).

457 J1AM ' 2iDreptul lat viftă) Pr?vede următoarele: „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin
r^Mn^r?hMnai-U C«U'Va ln mod lntentlonat' decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate
d oUb 0 aZU m Care lnfracîlunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute-
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie’’. V. si Protocolul nr. 13 privind abolirea
pedepsei cu moartea ratificat de România prin L. nr. 7/2003 (M. Of. nr. 27 din 20 ianuarie 2003) Cu privire la dreptul
la viaţa prevăzut de art. 2 din Convenţie, v. C. Bîrsan, Protecţia dreptului la viată în Convenţia europeana a
dreptunlor omului, în C. jud. nr. 9/2002, p. 1-28; idem, Problema euthanasiei pe rolul Curţii de la jtrasoourg.
recunoaşte Convenţia existenţa unui drept de a muri, în PR nr 4/2002 VI p 174-193
Cât priveşte dreptul la integritate fizică, art. 3 (Interzicerea torturii) prevede că: „Nimeni nu poate fi supus
torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".
In fine, art. 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) dispune următoarele: „1. Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în măsura în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică este necesara pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a tării, apărarea ordinii si prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor si libertăţilor altora”. Pentru o ampla analiza a
acestui drept, v. C. Bîrsan, Protecţia dreptului la viată privată si familială la corespondenţa şi la domiciliu în
Convenţia europeană a drepturilor omului, în Supliment PR nr. 1/2003,
458> Publicată în M. Of. nr. 103 din 28 februarie 2001. V. şi Protocolul adiţional referitor la interzicerea donării

fiinţelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, ratificat prin aceeaşi lege
3) A se vedea CI. Witz, op. cit., p. 457-459.
4) Ibidem, p, 458.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive

b) Dreptul italian. Codul civil italian (1942) nu conţine o reglementare generală a drepturilor
personalităţii (dirittidélia personalitâ). ci consacră diferite drepturi ale personalităţii, precum:
dreptul la nume (art. 6), la pseudonim (art. 9), dreptul la integritatea fizică (argument tras din art
5 privitor la regimul actelor de dispoziţie asupra propriului corp), dreptul la imagine (art.
10) dreptul la onoare (art. 8,2233 alin. 2,2601, combinat cu art. 594 şi urm. C. pen.) > in doctrina şi
jurisprudenţa italiană se discută problema existenţei unui drept unic la personalitate (ca în dreptul
german sau elveţian) sau a unor drepturi ale personalităţii plecându-se de la prevederile art. 2 al
Constituţiei italiene care recunosc şi garantează drepturile inviolabile ale omului în scopul
dezvoltării personalităţii sale.
Se discută, de asemenea, despre existenţa unui drept la intimitatea vieţii private ( diritto ail1
intimité délia vita privata" sau, într-o traducere nereuşită a termenului englez „pnvacy"- dirrito
alia riseivatezza"), neconsacrat ca atare în legislaţie, dar recunoscut de jurispi udenţa .
In fine în doctrină se configurează si un drepf la identitatea personală, care, diferit de cele
cu privire la nume, la onoare, la reputaţie şi la „riservatezza", trebuie să exprime interesul
individului de a fi ei însuşi şi de a apărea, se manifesta ca atare faţă de alţii .

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

c) Dreptul francez. Codul Napoleon nu a avut reglementări de principiu în această materie,


în Franţa drepturile personalităţii fiind o creaţie a doctrinei şi, mai ales, a jurisprudence!' Ele au
fost introduse în anul 1970, după un mare scandal de presă în care a fost implicat însusi
preşedintele Republicii (Georges Pompidou), a cărui fotografie s-a încercat sa fie folosită în
scop comercial, când a fost modificat art. 9 din Codul civil pentru a se consacra dreptul la
respectul vieţii private, şi, respectiv în anul 1994, când s-au inserat în cod dispoziţiile art. 16 şi
până la 16-9 privitoare la respectul corpului uman, declarat inviolabil, prevăzându-se
totodată si limitele dreptului la integritate fizică. .
Astfel! potrivit aT1.9 fiecare persoană, fără a prejudicia reparaţia prejudiciului suferit, are dreptul
la respectul vieţii private”, instanţele putând să dispună, chiar prin ordonanţă în ’référé
(ordonanţă presedintială), toate măsurile, cum ar fi sechestrul, reţinerea şi altele asemenea,
proprii să împiedice sau să facă să înceteze orice atingere a intimităţii viotn
private5).

D V pentru amănunte, Lina Bigliazzi Geri, Fr D. Busnelli.U. Breccia, U. Natoli, Diritto civile, 1.1.1, Nonve
soaaetie rapporto giuridico, UTET, Torino, 2000, p. 298-304. Cu privire la apararea drepturilor personalita II priS
mijloace civile (tutela civile della persona umana), v. aceiaşi autori, op. cit.p. 141 şi urm PeJu|P 1 practice în
materia ocrotirii dreptului la nume şi la imagine, v. jurisprudenţa Casaţiei italiene citata de .
Bartolini, P. Dubolino, op. cit., p. 65-69.
2> Lina Bigliazzi Geri ed altri, op. cit., p. 174-177.

<) Cuprivire ^problematica drepturilor personalităţii in dreptul pozitiv francez v.: E.H.Perre^^;“': p. 501 si urm.' R.
Nerson, thèse. 1939; P. Kayser, Les droits de la personnalité. Aspects theonques et pratiques RTD civ 1971, p.
445-509; R. Lindon, La création prétorienne en matière droits de la personnalité
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive

Dalle».Paris. 1974;B. Beîgrter


„Droits et libertés fondamentaux" (sous la direction de R. Cabrillac. Marie-Anne Frison-Roche et Th. Revet), 2e éd.
Dalloz Paris, 1995. p. 57-74. Adde Fr. Rigaux, op. cit., passim. . . . . . . .
5) AniDra dreptului la respectul vieţii private, în afara autorilor citaţi în nota precedentă, v şi : L Martin, Le V=».
,959.P.^-256; P. Kays.r.
t II Dalloz 1961 p. 73-88; R. Badinter, Le droit au respectée la viepnvée.JCP 1968, '.2136, BEdeman^ Esou/sse
d’une théorie du sujet: l'homme et son image, Dalloz, 1970, Chronique. 26; Damele Huet-Weiller, La ^oteefon
jdMique de la voix humaine, RTD civ. 1982. p. 497-513: E. Gaillard, La double nature de droit a l’image et ses
conséquencés en droit positif français, Dalloz, 1984, Chronique 26.
418 Prescripţia extinctivă

în ce priveşte dreptul la viaţă şi dreptul la respectul integrităţii fizice şi psihice legea prevede că
orice persoană are dreptul la respectul corpului său. Acesta este inviolabil, neputând face obiectul
unui drept patrimonial (art. 16-1 C. civ.)1>. Sunt interzise, sub sancţiunea nulităţii, nu numai
convenţiile având ca efect să confere o valoare patrimonială corpului uman, elementelor sau
produselor sale, ci şi cele purtând asupra procreării sau gestaţiei pe contul altuia (art. 16-5 şi 16-7
C. civ.).
în fine, legea proclamă primatul persoanei, interzicând şi orice atingere adusă demnităţii
acesteia, onoarei şi reputaţiei sale (art. 16).

d) Dreptul québécois. Noul Cod civil al Quebec-ului-adoptat în 1991 şi intrat în vigoare la 1


ianuarie 1994 şi care conservă tradiţia sistemului de drept continental - rezervă în afara unui text de
principiu2) un titlu special drepturilor personalităţii, consacrând în Cartea I, „Despre persoane”, titlul
2, „Despre anumite drepturi ale personalităţii" (art. 10-49) următoarele drepturi:
- dreptul la viaţă şi la integritatea fizică (art. 10);
- dreptul la respectul reputaţiei şi a vieţii sale private (art. 35)s>;
-dreptul copilului la protecţie, la securitate şi la atenţie pe care părinţii sau persoanele care le
ţin locul pot să i le dea (art. 32);
- dreptul oricărei persoane de a regla funeraliile şi de a dispune de corpul său după deces (art.
42).

244. Clasificarea drepturilor personalităţii. Nu numai existenţa, ci şi numărul (ca şi


conţinutul) acestor drepturi sunt controversate sau, după caz, imprecise, astfel încât o încercare de
întocmire a unui tablou al ior şi, pe baza lui, gruparea acestora în funcţie de

11 în legătură cu aceste drepturi discuţiile sunt fascinante, iar bibliografia impresionantă. V., de ex.: J. Savatier, Et in

hora morţiş nostrae. Le probleme des greffes d'organes prélevés sur un cadavre, Dalloz, 1968, Chronique 15; R.
Savatier, Les problèmes juridiques des transplantation d'organes humaine, JCP 1969,1,2247; R. Nerson,
L’influence de la biologie et de la médecine moderne sur le droit civil, RTD civ. 1970, p. 661 -683; L.M. Raymondis,
Problème juridique d’une définition de la mort. A propos des greffes d'organes, RTD civ. p. 29-39; Michelle
Gobert, Réflexions sur les sources du droit et les «principes» d’indisponibilité du corp humain et de l'état des
personnes, RTD civ. 1992, p. 489-518; Chr. Byk, La loi relative au respect du corps humain, JCP 1994,1,3788; R.
Cabrillac, Le corps humain, en „Droits et libertés fondamenteaux”, cit. supra, p. 43-56; Aline Terrasson de Fougères,
La résurection de la mort civile, RTD civ. 1997, p. 893-904; Marie-France Callu, Autour de ia mort: variations sur
«Madame se meurt, Madame est morte», RTD civ. 1999, p. 313-342; Florence Bellivier, L. Brunet, Catherine
Labresse-Riou, La filiation, la génétique et le juge: où est passée la loi?, RTD civ. 1999, p. 519-559.
2
> V. art. 3: „Toute personne est titulaire des droits de la personnalité, tels le droit àl’inviolabilité e à le intégrité de sa
personne, au respect de son non, de sa réputation et de sa vie privés”.
3) Conform art. 36, sunt considerate atingeri aduse vieţii private a unei persoane următoarele acte:

1 ) pătrunderea fără drept în locuinţa sa ori luarea oricărui bun care-i aparţinea;
2) interceptarea sau utilizarea intenţionată a unei comunicaţii private;
3) captarea sau utilizarea imaginii sale sau a vocii acesteia atunci când se găseşte în locuri private;
4) utilizarea numelui, a imaginii, a asemănării sau a vocii sale în orice alt scop decât informarea legitimă a
publicului;
5) utilizarea corespondenţei, manuscriselor sau documentelor personale.
De asemenea, potrivit art. 37, nici o persoană nu poate întocmi un dosar cu privire la altă persoană decât dacă
există un interes serios şi legitim. în acest din urmă caz, persoana vizată are dreptul să consulte, în mod gratuit, dosarul
respectiv şi să ceară efectuarea rectificărilor sau completărilor necesare. Pentru amănunte privind întreaga
reglementare în materie, v. G. Remillard, Commentaires du ministre de la Justice, 1.1, Le Code civil du Québec,
Les Publications du Québec, 1993, p, 10 şi urm.
Capitolul III. Domeniul prescripţiei extinctive 419

anumite criterii, se vădeşte nu doar temerară, dar şi lipsită de o valoare ştiinţifică reală. De aceea,
ne mărginim la o clasificare în funcţie de conţinutul acestor drepturi, iar nu de obiectul lor ca atare,
menită să servească doar unei necesităţi pur didactice, respectiv pentru uşurarea prezentării lor.
Aşadar, având în vedere conţinutul lor juridic, aşa-numitele drepturi ale personalităţii se pot împărţi
astfel1*:
1° Dreptul la nume (sau dreptul la denumire); acest drept serveşte la individualizarea persoanei
în raporturile civile ca subiect de drept civil, adică purtător de drepturi şi obligaţii civile;
2° Dreptul la respectarea vieţii, a integrităţii fizice şi a sănătăţii 2);
3° Dreptul la respectul vieţii private, care comportă mai multe aspecte sau faţete461 462 463*: a)
dreptul la viaţa intimă464*; b) dreptul la secretul scrisorilor, corespondenţei în general; c) „dreptul la
propria imagine”465*; d) dreptul la inviolabilitatea domiciliului; e) dreptul la secretul veniturilor sau
resursele proprii şi a impozitelor plătite 466 *; f) dreptul la viaţa familială; g) dreptul la viaţa
profesională.
4° Dreptul la respectarea onoarei şi reputaţiei (dreptul la demnitate); acest drept poate avea ca
titular şi o persoană juridică pentru că şi renumele sau prestigiul acesteia poate fi afectat (de ex.,
prin fapte de concurenţă neleală).
Precizăm însă că, în opinia noastră, nu pot fi reţinute ca drepturi ale personalităţii aşa-numitele
„drepturi sancţionatoare" (după o expresie reuşită, datorată lui Roger Nerson) specifice, prin care
sunt apărate astfel de drepturi, cum ar fi dreptul de răspuns prin presă, dreptul la replică sau
rectificare467*, deoarece, deşi au un conţinut nepatrimonial, ele reprezintă mijloace tehnice de
reparaţie a prejudiciului moral cauzat prin atingerile aduse unor elemente ale personalităţii fiind,
deci, drepturi derivate, iar nu primare, originare468*. De asemenea, nici „dreptul la domiciliu” sau
„dreptul la starea civilă” nu sunt drepturi ale personalităţii: primul este un mijloc obligatoriu de
Individualizare în spaţiu a persoanei, iar starea civilă este o sumă de calităţi personale care
individualizează persoana în familie şi societate, desemnând statutul civil al persoanei, fără a privi
însă elemente constitutive ale personalităţii umane (precum numele, corpul uman etc.) 1).

461) Cu privire la alte clasificări, v.: R. Nerson, thèse, p. 355 şi urm.; P. Kayser, op. cit., p. 454 şi urm. R. Lindon,
op. cit., p. 8 şi urm. Pentru dreptul român, v. Gh. Beleiu, op. cit. (1982), p. 197-204; O. Ungureanu, op. cit., p, 43-45.
2) Asupra chestiunii existenţei unui „drept de a muri”, v. C. Birsan, op. cit. (2002), p. 174 şi urm.
463
) în esenţă, dreptul la respectul vieţii private ('lhe right to privacy"; „the right to be left alone"; „il diritto alia
riservatezza" etc.) comportă, ţinând cont de finalitatea lui, „puterea de a se opune la divulgarea vieţii private şi aceea de
a se opune unei investigaţii în aceasta" (P. Kayser, op. cit., 1970, p. 467); acestor puteri, corespund îndatorirea altor
persoane de a nu divulga viaţa privată a altuia şi cea de a nu se amesteca, imixtionaîn aceasta.
4) După doctrină, intimitatea vieţii private constituie „nucleul dur” al vieţii private, având mai ales ca obiect viata
afectivă şi sexuală, sănătatea, opiniile religioase şi politice etc. (Fr. Rigaux, op. cit., p. 719).
465> Această formulă -„dreptul la imagine” - este contestată, pe bună dreptate, deoarece, pe de o parte, este

improprie sintagma de mai sus, întrucât nimeni nu poate revendica o imagine, iar pe de altă parte, când este vorba de
aşa-zisele atingeri aduse „imaginii" unei persoane, nu aceasta este în realitate atinsă, ci, întodeauna, ea este numai
„mijlocul" atingerii aduse fie vieţii private, fie onoarei, reputaţiei persoanei în cauză (cf. B. Beignier, op. cit., p. 63-64).
466
> în acest sens, R. Lindon, op. cit., p. 16.
D Cu privire la regimul acestor drepturi, v., de ex. Călina Jugastru, op. cit., p. 109-115.
0> Contra: P. Kayser. op. cit. (1971), p. 469-472; D. Cosma, Dreptul de răspuns prin presă, in RRD nr. 10/ 1974,

p. 4; Gh. Beleiu, op. cit. (1982), p. 209. Dreptul la răspuns prin presă a fost calificat ca „drept fundamental al
personalităţii”, „drept personal nepatrimonial" şi, respectiv, un drept „netransmisibil prin acte juridice între vii sau din
cauză de moarte", la care nu se poate renunţa cu anticipaţie, care nu poate fi exercitat pe cale de reprezentare
generală şi care este imprescriptibil şi totodată opozabil erga omnes (D. Cosma, loc. cit. supra). în afara includerii lui
în cadrul drepturilor personalităţii -ceea ce este greşit, după părerea noastră -şi alte calificări ale acestui drept sunt
discutabile.
într-adevăr, aşa cum remarca prof. Gh. Beleiu, trăsătura acestui drept, de a fi „fundamental” nu trebuie înţeleasă în
sensul că orice persoană fizică are acest drept subiectiv; dacă persoanei fizice nuise aduce nici
420 Prescripţia extinctivă

§ 2. Principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privind


drepturile personalităţii
245. Precizări prealabile. Drepturile personalităţii fac parte din categoria mai mare a
drepturilor personale nepatrimoniale, adică a drepturilor subiective al căror conţinut nu poate fi
evaluat în bani - calificare, totuşi, discutabilă cel puţin pentru unele din aceste „drepturi”469 470' -care
sunt socotite inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale este definit ca fiind regula de
drept potrivit căreia protecţia judiciară a unor astfel de drepturi nu este limitată în timp putându-se
obţine oricâncP). Cum drepturile personalităţii sunt considerate, în general, ca fiind drepturi
personale nepatrimoniale însemnează, pe cale de consecinţă, că şi acestea sunt tot
imprescriptibile extlnctiv 471 '. Fiind de acord cu această soluţie, urmează să vedem care sunt
raţiunile care stau la baza ei.
246. Conţinut şi justificare. De lege lata, acest principiu nu are o consacrare expresă, însă
este unanim admis, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, fiind dedus din interpretarea per a
contrarioa alin. 1 al art. 1 din Decretul nr. 167/1958. înr-adevăr, dacă „Dreptul la acţiune, având un
obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie (s.n.), a contraria „Dreptul la acţiune, având un obiect
nepatrimonial nu se stinge prin prescripţie” (s.n.).
Totodată, se consideră că existenţa acestui principiu poate fi desprinsă şi din împrejurarea că
legea stabileşte, expres, excepţiile de la acest principiu, adică cazurile de prescriptibilitate11, ceea ce
însemnează că în afara acestor situaţii speciale drepturile nepatrimoniale, deci şi drepturile

o atingere, în vreun drept al său personal nepatrimonial, nu se va naşte nici un drept de răspuns prin presă; doar din
capacltata de folosinţă a persoanei fizice face parte şi aptitudinea abstractă de a fl titularul acestui drept subiectiv. De
asemenea, opozabilitatea „erga ornnes" a dreptului de răspuns prin presă trebuie văzută nuanţat; numai dacă e vorba
de acest drept luat (şi) ca element al capacităţii de folosinţă a persoanei se poate vorbi de opozabilitatea erga omens;
dacă însă, se are în vedere dreptul subiectiv concret, născut ca urmare a atingerii care s-a produs, nu mai suntem în
prezenţa unui drept absolut, ci a unuia relativ, căruia îi corespunde obligaţia-de a face-a organului de presă
determinat; această soluţie rezultă, neîndoielnic, din dispoziţiile art. 69-72 ale Legii presei nr. 3/1974 (Gh. Beleiu, op.
cit., 1982, p. 209, notele 76 şi 77).
Cât priveşte imprescriptibilitatea dreptului de răspuns prin presă, ca drept subiectiv nepatrimonial, ea nu este în
contradicţie cu „decăderea" la care este supus de către art. 69 alin. 1 din L. nr. 3/1974; altfel spus, nu trebuie
confundată imprescriptibilitatea cu decăderea; prima este inaplicabilă, pe când a doua este aplicabilă acestui drept
(Gh. Beleiu, op. cit., 1982, p. 209, nota 77).
1> Starea civilă este o situaţiejuridicăşi nu ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane (R. Nerson, thèse, p.

58). Prin urmare, nu trebuie confundată starea, adică statutul civil Izvorât, în principiu, din lege, cu consecinţele juridice
ale acestui statut: drepturile şi obligaţiile care derivă din starea civilă.
2
> în privinţa naturii patrimoniale sau extra-patrimoniale a dreptului la respectul vieţii private şi, în general, a
drepturilor personalităţii, v. Fr. Rigaux, op. cit., p. 745 şi urm.: «la qualification non patrimoniale du droit au respect de
la vie privée est une chimère inutile... Tous les droit exercés dans la l’ordre juridique civil ont une double composante,
dont l'une seulement est patrimoniale» (p. 762). Cu privire la dubla natură a „dreptului la imagine (patrimonială şl
nepatrimonială), v. E. Gaillard, op. cil, p. 161 ; B. Beignier, op. cit., p. 62-64.
470
V.,în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 250; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 266.
471 Cu privire la imprescriptibilitatea drepturilor extrapatrimoniale, inclusiv a drepturilor personalităţii, v.: E,H.
Perreau, op. cit., p. 520-526; R. Nerson, op. cit.{ 1939), p. 429-438; P. Kayser, op. cit. (1971), p. 495-497. Asupra
incidenţei prescripţiei achizitive în cazul uzurpării dreptului la nume (în special, în cazul titlurilor nobiliare), v. E.H.
Perreau, op. cit., p. 522 (posesiunea imemorială sau centenară) P. Kayser, op. cit. (1971 ), p. 495-496) R. Lindon, op.
cit, 124-128; pentru chestiunea incidenţei prescripţiei achizitive în materia posesiunii de stat, v. E.H. Perreau, op. cit.,
p. 520-524; R. Savatier, Parenté et prescription civile, RTD civ. 1975, p. 1-11; Martine Rèmond-Gouilloud, «La
possession d'état d’enfant» (Apropos de la loidu3janvier1971), RTD civ. 1975, p, 460-481 (conform art. 317-7 C.
civ. fr.: „Toutes les fois qu’elles ne sont pas enfermées dans des termes plus courts, les actions relatives à la filiation se
prescrivent par trente ans à compter du jour où l’individu aurait été privé de l’état qu'il reclame, ou a commencé à jouir
de l’état qui lui est contesté' -n.n.).
Capitolul lit Domeniul prescripţiei extinctive 421

personalităţii, sunt imprescriptibile extinctiv, întrucât exceptiones sunt strictissimae


interpreîationes.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor la acţiune privind drepturile personalităţii se întemeiază
pe caracterul perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană (persoana fizică) ori
morală (persoana juridică). în acest sens, în jurisprudenţă s-a decis că: „Este de principiu că
drepturile nepatrimoniale inseparabile de persoana omului, cum sunt dreptul la nume, la domiciliu
etc. sunt drepturi perpetue şi imprescriptibile”21. în consecinţă, cât timp aceste drepturi există,
trebuie să existe pentru titularii lor şi putinţa ocrotirii lor juridice pe calea unei acţiuni în justiţie,
respectiv a unei acţiuni prin care să se dispună încetarea oricărei atingeri aduse unui asemenea
drept (ex., încetarea uzurpării, folosirii ilegale a dreptului la nume, încetarea violării altui drept sau
oprirea oricărei imixtiuni în viaţa privată a altuia) sau luarea oricărei alte măsuri socotite necesare
de către Instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins (ex., publicarea hotărârii de
condamnare, confiscarea şi distrugerea tirajului compromiţător, retragerea de pe piaţă a revistei în
care a apărut un text calomniator etc.).
în sfârşit, imprescriptibilitatea drepturilor la acţiune privind drepturile personalităţii sunt o
consecinţă directă a inalienabilităţii lor31. Drepturile personalităţii sunt inalienabile, pentru că
titularul lor „nu poate să dispună de un mod de protecţie a intereselor sale morale” 41, fără a pune în
primejdie însuşi statutul său, el nu poate să alieneze cu titlu oneros sau gratuit şi nici nu poate să
renunţe la ele. De aceea, aceste drepturi sunt scoase afară din comerţ 51, fiind, deci, imprescriptibile
atât achizitiv, cât şi extinctiv (art. 1844 C. civ.).
Cu toate acestea, dreptul la acţiune civilă pentru repararea daunelor - materiale şi morale-
cauzate prin încălcarea unui drept personal nepatrimonial nu este imprescriptibil, ci este supus
regimului comun al prescripţiei extinctive din materia drepturilor patrimoniale (de creanţă)61,
deoarece acest drept are un obiect patrimonial (dreptul la reparaţiune patrimonială este, pe fond,
un veritabil drept de creanţă sancţionator), distinct de obiectul dreptului subiectiv civil încălcat. O
confirmare legislativă a prescriptibilităţiiunei asemenea acţiuni o găsim în Legea nr. 12/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, rezultând din coroborarea prevederilor art. 9 alin. 1 cu
cele ale art. 12. Astfel, potrivit art. 9 alin. 1: „Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 şi 5
cauzează daune patrimoniale sau morale, cel

'> V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 250.
2
>TS, col. civ., dec. nr. 2/1965, în CD 1965, p. 141-142; idem, s. civ., dec. nr. 950/1977 în RRDnr. 1/1978,
p. 66.
3) în acest sens, P. Kayser, op. cit. (1971), p. 495.
4> Ibidem, p. 493.
5) Cf. art. 2 alin. 1 din L. nr. 2/1998: „Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane nu pot face obiectul

vreunei tranzacţii’1.
6)
A se vedea şi: J. Mateiaş, op. cit., p. 61, Gh. Beleiu, op. cit. (1987), p. 305; P.M. Cosmovici, op. cit. (1996), p.
172; E. Poenaru, op. cit., p. 178.
prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă
corespunzătoare” (s.n.); art. 12, la rândul său, prevede că: „Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9
se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei” (s.n.)1).
Subliniem însă că, atunci când dreptul la reparaţie are şi un obiect nepatrimonial (art. 54 din D.
nr. 31/1954), dreptul la acţiune este imprescriptibil extinctiv, ca şi dreptul subiectiv civil care a fost
încălcat, dar numai cât priveşte pretenţiile cu caracter moral, nepatrimonial (ex., încetarea actelor
de încălcare a dreptului).
422 Prescripţia extinctivă

SECŢIUNEA A VI A
PROBLEME SPECIALE PRIVIND DOMENIUL PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE

§ 1. Consideraţii generale
247. Precizări prealabile. Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege, după cum am văzut,
„sfera drepturilor subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii” 472 473) a
dreptului civil.
Totodată, am văzut, în secţiunile precedente, că, în regula generală, pe când categoria
drepturilor reale şi de creanţă este dominată de principiul prescriptibilităţii, categoria drepturilor
personale nepatrimoniale (drepturile intelectuale şi cele ale personalităţii) este dominată,
dimpotrivă, de principiul imprescriptibilităţii, excepţiile de la fiecare din aceste două principii
trebuind să fie de strictă interpretare şi aplicare474).
Cu toate acestea, în practica judiciară, ca şi în doctrină, anumite situaţii juridice fie au primit
rezolvări diferite sub aspectul prescriptibilităţii, fie necesită unele precizări suplimentare în vederea
înţelegerii problemei prescriptibilităţii lor. Este şi motivul pentru care în cele ce urmează vom
enunţa, mai întâi, aceste situaţii juridice, după care vom înfăţişa şi soluţiile propuse pentru
rezolvarea problemei prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii lor.

248. Situaţii juridice în care se ridică problema prescriptibilităţii. Enumerare.


Principalele situaţii în care se ridică chestiunea prescriptibilităţii sunt, în opinia noastră,
următoarele: 1) situaţia libertăţilor sau facultăţilor civile; 2) apărarea dreptului subiectiv civil pe
calea excepţiei; 3) acţiunea în nulitate; 4) acţiunea în constatare; 5) acţiunile mixte; 6) dualitatea de
acţiune; 7) acţiunea în repararea unei daune morale; 8) acţiunea în „restituire” a prestaţiilor
executate ca urmare a anulării (desfiinţării) unui act juridic civil; 9) acţiunea privind un drept
potestativ sau secundar; 10) situaţia drepturilor eventuale; 11) unele acţiuni privind cartea funciară;
12) unele acţiuni în materie succesorală.475)

472
> Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în răspundere pentru prejudiciile cauzate prin acte de concurenţă
neleală, v. supra, nr. 107 şi 114.
473> Gh.Beleiu, op. cit. (2001), p. 245.
3) Ase vedea A. Pop, Gh.Beleiu, op. cit., p.450.
475
> Cf. Gh. Beleiu, op. cit., p. 251-252, care se opreşte asupra următoarelor situaţii: apărarea dreptului subiectiv
civil pe calea excepţiei, acţiunea în constatare, acţiunile mixte, dualitatea de acţiuni; acţiunea în repararea unei daune
morale; acţiunea „în restituire” ca urmare a anulării unui act juridic civil; acţiunea în protecţia unor drepturi reale
principale corespunzătoare dreptului de proprietate; acţiunile privind cartea
Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop educational. Materialul nu are scop
comercial. Materialul are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat . Autor Marian
Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004.

CAPITOLUL IV
TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
SECŢIUNEA I
NOŢIUNI GENERALE

§ 1. Noţiunea termenului de prescripţie extinctivă


285. Definiţie. Prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege. Rezultă că elementul constitutiv, esenţial al
prescripţiei este curgerea unui anumit termen înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune.
Termenul de prescripţie extinctivă este, aşadar, intervalul de timp, stabilit de lege, înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea pierderii acestui drept 1K
Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să
curgă2), o durată, adică un anumit interval de timp, şi un sfârşit, marcat de data împlinirii
termenului de prescripţie extinctivă476 477. în prezentul capitol ne vom ocupa de durata termenelor
de prescripţie extinctivă, urmând ca problemele legate de cursul prescripţiei să fie analizate
într-un alt capitol.

286. caracterul legal al termenului de prescripţie extinctivă. Termenul de prescripţie


extinctivă (ca şi ce al uzucapiunii) este, esenţialmente, un termen legal, deoarece un astfel de
termen poate fi stabilit numai prin lege.
Această însuşire a termenului de prescripţie rezultă, fără echivoc, din art. 1 alin. 1 in //nedin
Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de legă' (s.n.).
în consecinţă, prin act juridic civil, părţile nu pot să stabilească alte termene de prescripţie şi
nici să le modifice pe cele existente, în sensul de a le scurta sau, după caz, de a le prelungi. O
astfel de clauză este ilicită, fiind izbită de nulitate absolută (art. 1 alin. 3 din D. nr. 167/1958).

§ 2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă


287. Criterii de clasificare şi categorii de termene. De lege lata, există destul de
numeroase termene de prescripţie, instituite de legiuitor uneori din raţiuni numai de el ştiute, deşi
unele sunt pur arbitrare41. Toate aceste termene pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii.

11
V., în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.
aVII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolaeşi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 112.
21 Cu privire la începutul prescripţiei extinctive, v. intra, nr. 305 şi urm.
477 Asupra regulilor de calcul al prescripţiei extinctive, v. intra, nr. 348-350.
4) Capriciile legiuitorului de a fixa termene de prescripţie fără nici un motiv serios sunt întâlnite pe toate meridianele

lumii, determinând pe un savant de talia lui Jean Carbonnier să exclame contrariat şi stupefiat că
476 Prescripţia extinctivă

Astfel, un prim criteriu -cel mai Important din punct de vedere juridic - este acela al vocaţiei
sau sferei de aplicare, după care distingem:
a) termene generale;
b) termene speciale; acestea la rândul lor, seîmpartdupă mărimea sau întinderea lor
în:
1)
termene mai mari decât termenul general; 2) termene egale cu termenul general; 3) termene
mai m/c/decâttermenul general de prescripţie extinctivă1).
în funcţie de un al doilea criteriu, şi anume izvorul normativ, adică de actul normativ care le
instituie, se pot distinge:
a) termene instituite de Decretul nr. 167/1958;
b) termene instituite de Codul civil;
c) termene instituite în alte izvoare de drept civil (precum Codul familiei, Codul de
procedură civilă, L. nr. 29/1990, L. nr. 7/1996, OG nr. 89/2000).

288. Plan. în secţiunile următoare vom înfăţişa succesiv-în secţiuni distincte-termenele


generale şi cele speciale de prescripţie extinctivă, prin utilizarea combinată a celor două criterii
enunţate mai sus - vocaţia şi izvorul termenelor - fără pretenţia de a epuiza acest subiect,
deoarece intervenţia frecventă a legiuitorului în materia termenelor de prescripţie face riscantă şi
chiar inutilă orice întreprindere de a încerca întocmirea unui tablou compiet al termenelor de
prescripţie.
Este inutil să mai precizăm că atât în clasificarea făcută mai sus, cât şi în prezentarea
termenelor, care urmează, nu avem în vedere şi termenele de prescripţie din alte ramuri de
drept (comercial, administrativ, fiscal, penal etc.). La aceste termene ne-am referit cu altă ocazie
(v. supra, cap. II, secţiunile II şi III, prezentarea instituţiei prescripţiei extinctive în alte ramuri de
drept).

SECŢIUNEA A II-A
TERMENELE GENERALE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
§ 1. Determinarea termenelor generale de prescripţie
289. Necesitatea, teoretică şi practică, a unei asemenea determinări. După cum s-a
remarcat în literatura de specialitate2), calificarea unui termen de prescripţie extinctivă ca fiind
general nu este făcută de lege, ci de doctrină şi jurisprudenţă: este general acel termen care-şi
găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu-şigăseşte aplicaţie un termen special de
prescripţie stabilit într-un anumit caz dat. E însă adevărat că, pentru a se face o asemenea
calificare, interpretul nu o face arbitrar, ci pleacă de la modul de consacrare, de la redactarea
textului legal care îl Instituie.

în dreptul civil francez „nu există prescripţie liberatorie unică, prescripţiile sunt (o) legiune” (Droit civilă. 4, Les
obligations, 20e ed., PUF, 1996, p. 571).
4 Tot ca aplicaţie numai la termenele speciale de prescripţie extinctivă, se poate distinge în funcţie de data
actului normativ care le stabileşte, între: a) termenele prevăzute în acte normative anterioare D. nr. 167/1958 şi b)
termene prevăzute în acte normative ulterioare D. nr. 167/1958. Această clasificare este sugerată de art. 26 din D.
nr. 167/1958: „Pe data intrării în vigoare a decretului de faţă (21 aprilie 1958 - n.n.) se abrogă orice alte dispoziţii
legale contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un teimen de prescripţie mai scurt decât
termenul coespunzător din decretul de faţă.”{s.n.). Cu privire la incidenţa acestui text în materia dreptului
comercial, v, supra, nr. 101 şi urm.
2) V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 260.

Aceasta s-a întâmplat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care prevede că:
„Termenul prescripţiei este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste de 18 luni”
(s.n.). De aici rezultă o primă observaţie: illo tempore - adică în 1958 - legiuitorul a instituit două
termene de prescripţie cu vocaţie de generalitate în funcţie de calitatea părţilor: 1) 3 ani, în
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 477
raporturile civile, obişnuite; b) 18 luni, în relaţiile dintre organizaţiile socialiste (acest termen nu
se mai aplică începând din 1990, o dată cu dispariţia entităţilor juridice cărora le era destinat)478).
A doua împrejurare care trebuie luată în considerare, în stabilirea termenului general de
prescripţie, este impusă de art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care, aşa cum am arătat deja,
statuează că dispoziţiile sale „nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi supedicie"(s.n.). Prin urmare, dispoziţiile art. 3
din decret, care fixează termenul de prescripţie de 3 ani, nu se aplică în cazul drepturilor la
acţiune privind drepturile reale prescriptibile extinctiv, ceea ce însemnează că, în aceste din urmă
cazuri, termenul de prescripţie este cel stabilit de art. 1890 C. civ., adică termenul de 30 de ani,
care rămâne astfel în vigoare, dar îşi restrânge foarte mult aplicabilitatea, fiind practic incident
numai la materia drepturilor reale ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctiv (şi bineînţeles, în
cazul prescripţiei achizitive de 30 de ani - longissimi temporis praescriptio).
Desigur, acest sistem, bazat pe existenţa a două termene generale de prescripţie - 3 ani,
pentru acţiunile personale şi 30 ani pentru acţiunile reale (prescriptibile) - este firesc şi logic,
fiind determinat de faptul că în anul 1958 reforma legislativă nu a cuprins şi uzucapiunea, care a
rămas reglementată de dispoziţiile Codului civil, astfel încât s-a simţit nevoia ca în materia
drepturilor reale termenele de uzucapiune şi cele de prescripţie extinctivă să fie corelate. _
De lege ferenda, acest sistem al termenelor generale de prescripţie ar trebui revăzut, în
sensul instituirii unui singurtermen general de prescripţie, actualul termen de 3 ani, prevăzut de
Decretul nr. 167/1958, putând fi păstrat, dacă este limitat în principal la acţiunile născute din
încălcarea unor obligaţii contractuale, în materia acţiunilor reale şi a celor delictuale - dată fiind
importanţa sau gravitatea lor - prescripţia trebuie să fie însă mai lungă (10 ani, de exemplu).

290. Termenul general de prescripţie extinctivă în dreptul comparat, a) Precizări prealabile.


Fixarea termenului general de prescripţie nu reprezintă un lucru uşor sau întâmplător, ci
constituie una din chestiunile cele mai delicate. Prescripţia extinctivă trebuie să concilieze două
interese divergente: interesul general al stabilităţii raporturilor juridice şi interesul individual al
realizării drepturilor subiective civile. De aceea, alegerea oricărui termen de prescripţie şi, în
primul rând, a celui general, exprimă în gradul cel mai înalt concepţia legiuitorului cu privire la
modul de soluţionare a acestui conflict. La stabilirea termenului de prescripţie concură,
indiscutabil, mai multe elemente, unele divergente. In orice caz, cultura juridică a societăţii,
situaţia relaţiilor economice şi sociale, sentimentul general de justiţie, starea moravurilor etc.
influenţează în chip major politica legislativă în materia prescripţiei extinctive. Toate acestea se
reflectă şi în controversele doctrinale privind durata termenului general de prescripţie care se
poartă în diferite ţări1», soluţiile adoptate de legiuitor nefiind întotdeauna aceleaşi479 480).
b) Termene generale de prescripţie. în dreptul civil comparat, termenele generale de
prescripţie variază, fiind extrem de diferite ca întindere. Exempligratia, putem aminti:
1° 3 ani (art. 195 BGB, recent modificat);
2° 10 ani (127 C. fed. elv. al obligaţiilor; art. 2946 C. civ. it.; art. 2922 C. civ. Quebec);
3° 20 ani (art. 1964 C. civ. spaniol; art. 3: 306 C. civ. olandez; art. 5-14-4 C. civ. danez din
1683);
4° 30 ani (art. 2262 C. civ. fr.; art. 2262 C. civ. belgian; art. 2262 C. civ. al Marelui Ducat de

478> Termenul de 18 luni a fost înlocuit de termenul de 3 ani, prevăzut în acelaşi articol, fiind în prezent aplicabil
indiferent de calitatea subiectelor raportului juridic civil - persoane fizice sau persoane juridice - cu excepţia cazului în
care ar fi incident un alt termen special de prescripţie. Cu privire la termenul general de prescripţie în dreptul
comercial, v. supra, nr. 102.
479
Asupra acestor controverse în dreptul francez, v. J. Carbonnier, Notes surla prescription extinctive, în
RTD civ. 1952, p. 171 -181. Cf. Christa Jessel-Holst, Noua reglementare a prescripţiei în dreptul german în
AUB2003,1, p. 35-37.
480 Pentru aspecte de drept comparat, v. P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. AII,
Bucureşti, 1996, p. 189-203.
478 Prescripţia extinctivă

Luxemburg)481*.
Există sisteme legislative în care nu există un termen general de prescripţie propriu-zis.
Astfel, dreptul englez nu cunoaşte o perioadă de prescripţie uniformă. Termenele pleacă de la 2
ani (taxe), la 3 ani (vătămări personale şi cazurile ce intră sub incidenţa „Consumer Protection Act
1987"), 6 ani (contracte, răspundere civilă delictuală, statute), 12 ani (terenuri şi înţelegeri,
documente), până la 30 ani (acţiune prin Coroană pentru redobândirea terenului)482).

§ 2. Termenul general de prescripţie de 3 ani aplicabil, în principal,


acţiunilor personale care însoţesc drepturile de
creanţă
291. Reglementare. Aşa cum am semnalat deja, termenul de prescripţie extinctivă, având
caracter general, aplicabil raporturilor civile obligaţionale (cele care au în conţinutul lor drepturi
de creanţă şi îndatoriri corelative), este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958:
„Termenul prescripţiei este de 3ani’ (s.n.).
Caracteristica acestui termen, de 3 ani, de a fi termen general de prescripţie extinctivă, în
domeniul drepturilor la acţiune privind drepturile de creanţă, rezultă din următoarele împrejurări 1
a) este primul termen de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, după ce, în art. 1
alin. 1, se dispune că „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie
dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de iegd' (s.n.);
b) în dispoziţiile următoare din decret, sunt stabilite alte termene, derogatorii de la acesta,
adică termene speciale de prescripţie, tot pentru acţiuni personale întemeiate pe drepturi de
creanţă, ceea ce însemnează că termenul de 3 ani are caracter general, fiind aplicabil în alte
situaţii, adică în cazul altor acţiuni personale pentru care nu se determină un anumit termen de
prescripţie.

292. Caracterizare. în ce constă generalitatea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de


art. 3 din Decretul nr. 167/1958?
Generic, se poate spune că acest termen este general în sensul aplicării lui tuturor acţiunilor
„personale" (întemeiate pe drepturi de creanţă), indiferent de izvorul concret al raportului
obligaţional (act juridic sau fapt juridic stricto sensu), cu excepţia cazurilor pentru care există
termene speciale de prescripţie.

481
Referindu-se la situaţia prescripţiei trentenare în dreptul francez J. Carbonnier nota următoarele: „La
prescription trentenaire ne manque pas, en effet, d’arguments pour se defendre. 1°. L’accélération indéfinie du
rythme de vie est un mythe. Le maximum pourrait bien avoir été ateint avant 1914 et reperdu depuis. A telle enseigne
qu'il a fallu plusieurs fois, sous couvert de souspension, allonger les délais légaux, y compris celui de trente ans. Le
fait est que l'époque contemporaine, où la guerre endémique et totale apparaît comme le phénomène capital
traversant la vie de la chaque individu, a beaucoup plus de rapports avec le haut moyen âge qu’avec la fin du XIX
siècle. Songeons aussi aux moratoire, aux grèves, aux congés payés, à la bureaucratisation universelle. Si la
prescription de droit commun était ramenée à dix ans, il est probable que la jurisprudence serait incitée à user plus
fréquemment de la maxime «Contra non valentem agere...». 2° Puisque la vitesse de la prescription doit être, pour
partie, fonction de la vitesse dépérissement des preuves, il faut reconnaître que le développement de l’écriture, la
passion de notre temps pour les archives (limitée seulement par la nonchalance à y faire des recherches) nous
procurent des facilités plus grandes qu'autrefois de reconstituer le passé. 3° La prescription n'est pas tant un délai
pour agir et exercer ses droits qu’un délai pour ne pas agir et pour les négliger. Elle doit convertir en situation
juridique une attitude de fait qui ait persisté assez longtemps pour être symptomatique. C’est donc moins du progrès
de communications que d’une donnée psychologique que doit dépendre sa durée.
Aucun de ces arguments n’est, il est vrai, absolument décisif. Faut-il se résigner à calquer le rythme de la
prescription sur celui des moeurs, plutôt que de tenter l’inverse? En réduisant de trente à dix ans le délai de droit
commen, le législateur pourrait imprimer plus d’élan et d'efficience à l'ensemble des relations sociales françaises.
Mais cela ne signifie pas qu'il y ait là une réforme capitale et véritablement réclamée par l’opinion” (op. cit, 1952, p.
172).
482
V., pentru amănunte, P.M. Cosmovici, op. cit. (1996), p. 202-203.
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 479
în principiu, tot acest termen de prescripţie îşi găseşte aplicaţie şi în cazul pretenţiilor
patrimoniale ce însoţesc o acţiune, care este sau nu prescriptibilă extinctiv (precum acţiunea în
nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau în reziliere etc.).
Apoi, eate dejeţinut cătermenul-general de 3 ani este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale
prescriptibile extinctiv (cum este cererea de anulare a unui act juridic civil nepatrimonial, de ex.
recunoaşterea de filiaţie) pentru că nu există un termen special de prescripţie, iar art. 3 nu
limitează aplicarea termenului numai la acţiunile întemeiate pe drepturile de creanţă (ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemusfl
în sfârşit, termenul general de prescripţie de 3 ani nu-şi va găsi aplicaţia nici în cazurile în
care, printr-o dispoziţie expresă, s-ar institui un termen tot de 3 ani, dar care are caracter special
(de ex., termenul de 3 ani prevăzut de art. 23 alin. 1 din însuşi D. nr. 167/1958).

293. Aplicaţii. în practică, instanţele noastre au avut, în numeroase rânduri, ocazia de a face
aplicaţia termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958. Exempligratia putem aminti aici următoarele aplicaţii:
1° acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de
vânzare-cumpărare în formă autentică483 484 485);
2° cererea de despăgubire pentru contravaloarea construcţiilor, lucrărilor sau plantaţiilor
făcute de către o terţă persoană pe terenul altuia (art. 494 C. civ.)486);
3° cererea de restituire a contravalorii investiţiilor făcute de chiriaş la imobilul deţinut cu titlu
de locaţiune (instalaţii de gaze, electricitate şi apă) şi care sporesc valoarea acestuia 1).
4° acţiunea privind plata dobânzilor legale aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri
civile prin hotărârea penală de condamnare care a omis să le acorde487 488);
5° cererea de plată a dobânzilor de întârziere care curg de drept489);
6° acţiunea în regres formulată de terţul asigurător împotriva terţului responsabil de
producerea pagubei în patrimoniul asiguratului490);
7° acţiunea în restituirea preţului (sau a avansului de preţ) în cazul în care vânzarea nu a
putut fi perfectată din cauza refuzului de a se elibera autorizaţia legală de înstrăinare491*;

1> V. şi Gh. Belelu, op. cit. (2001), p. 261 -262.


484 Având în vedere dispoziţia art. 21 din D. nr. 167/1958, generalitatea termenului de 3 ani nu se extinde
însă la acţiunile reale care intră sub incidenţa Codului civil (în principal).
485 V., de ex.:C. Ap. laşi, dec. civ. nr. 670/1998, în Jurisprudenţa în materie civilă şi procesual civilă 1998,
p. 34, nr. 17; C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 20/R/2001, în PR nr. 2/2001, III, 9, p. 151-152.
486
V., de ex., TS, s. civ., dec. nr. 236/1974, în CD 1974, p. 69-70, nr. 16 (cazul constructorului de
rea-credinţă); C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 8270/1999 în Victoria Daha, C. Furtună, Probleme de drepit din
deciziile Curţii de Apel Craiova, Ed. 1F -Craiova, 2000, p. 47-48, nr. 15 (cazul constructorului de bună-credinţă).
487 Ase vedea TS, s. civ., dec. nr. 1455/1977, CD 1977, p. 56.
488
în acest sens, TJ Satu-Mare, dec. civ. nr. 630/1971, în RRD nr. 11/1972, p. 164.
489 TS, s. civ., dec. nr. 1366/1981, CD 1981, p. 122, nr. 54. Prin această decizie s-a statuat, în mod corect, că
şi în cazul dobânzilor care curg de drept (art. 1088 C. civ.) şi deci pot fi solicitate şi pe trecut - iar nu numai de la data
acţiunii - dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din
D. nr. 167/1958.
490
C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 3615/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000,
p. 46, nr. 16.
491 V.,în acest sens: TS, col. civ., dec. nr. 601/1963,în JNnr. 4/1964, p. 176; idem, dec. nr. 283/1965, în CD
1963, p. 103, nr. 31 şi JN nr. 8/1965, p. 160; idem, dec. nr. 32/1967, în CD 1967, p. 90, nr. 25 şi RRD nr. 5/ 1967, p.
169; TJ Bistriţa-Năsăud, col. civ., dec. 185/1968, în RRD nr. 2/1970, p. 136-138 (cu notă de Rodica Narcisa
Petrescu). De asemenea, în practică s-a mai decis că acţiunea în rezoluţiuneaantecontractului de
vânzare-cumpărare are caracterul unei acţiuni personale, prescriptibilă în termenul general de prescripţie
reglementat de Decretul nr. 167/1958, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1368 C. civ., care privesc caracterul real al
acţiunii vânzătorului în rezoluţiunea vânzării, deoarece în acest caz ne aflăm în pezenţa unui antecontract de
vânzare-cumpărare care dă naştere numai la raporturi obligaţionale, care cad sub incidenţa dispoziţiilor art. 7 din
Decretul nr. 167/1958 în ce priveşte începutul termenului de prescripţie (C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 63/1999,
în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p. 30-31, nr. 4).
480 Prescripţia extinctivă

8° acţiunea mandantului pentru restituirea sumelor ridicate de persoana împuternicită să


lichideze în libret de economii C.E.C.492 493);
9° cererea deponentului de restituirea lucrurilor încredinţate depozitarului, născută ex
contracta7>;
10° acţiunea comodantului de restituire a bunului de către comodatar, născută ex
contractu494);
11° cererea de restituire a prestaţiei executate, ca urmare a anulării actului juridic 495*;
12° acţiunea în răspundere pentru viciile aparente ale lucrării executate în baza unui contract
de prestări de servicii496);
13° acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere, pentru neexecutarea obligaţiei de
întreţinere de către debitor1);
14° acţiuneaîn revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor de către donatar497 498);
15° acţiunea în anularea înfierii pentru lipsa consimţământului soţului neînfietor 499);
16° acţiunea în anularea donaţiei pentru vicierea consimţământului donatorului prin
violenţă500);
17° acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământului
vânzătorului501);
18° acţiunea în anularea testamentului pentru lipsa discernământului testatorului 502);
19° cererea de anulare a certificatului de moştenitor pentru vicierea consimţământului al
unuia dintre comoştenitori503);
20° acţiunea de revocare a renunţării frauduloase la succesiune504);
21° acţiunea legatarului cu titlu particular de predarea legatului constând în predarea unui
lucru de gen (o sumă de bani, de ex.)505';
22° acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive - donaţii sau legate - prin care s-a încălcat
rezerva succesorală506 507';

6> TJ Constanţa, dec. civ. nr. 206/1987, în RRD nr. 2/1988, p. 38-39 (cu notă explicativă de Gh. Beleiu). AddeC.

Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2339/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p. 61, nr. 22.
493
Ase vedea TS, s. civ., dec. nr. 1369, CD 1969, p. 95, nr. 19; în afara acţiunii personale, deponentul în
calitate de proprietar al bunului are la dispoziţie si o acţiune reală, în revendicare, imprescriptibilă (v. supra, nr. 261).
01A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 2300/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 70; şi în această ipoteză, comodantul în

calitate de proprietar are la dispoziţie o acţiune în revendicare imprescriptibilă (v. supra, nr. 261).
91 TS, s. civ., dec. nr. 785/1978, în RRD nr. 10/1978, p. 51.
496
Ase vedea TS, col. civ., dec. nr. 615/1964, în CD 1964, p. 250, prin care s-a statuat că în cazul viciilor
aparente (a defecţiunilor unor lucrări constatate chiar din momentul recepţionării), termenul de prescripţie este de 3
ani, iar nu de 6 luni care este termenul aplicabil numai viciilor ascunse (art. 3 şi 5 din D. nr. 167/ 1958), dispoziţiile art.
5 neputând fi extinse -datorită caracterului lor de excepţie şi deci de strictă interpretare - la alte cazuri decât cele la
care limitativ se referă textul.
497
> V., deex.: TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 823/1983, în RRD nr. 3/1984, p. 70 (cu nota Redacţiei); C. Ap. laşi,
dec. civ. nr. 475/1998, în Jurisprudenţa în materie civilă şi procesual civilă 1998, p. 44, nr. 29.
498) C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 579/2000, în Bul.jur. 2000, voi. I, p. 220.
499> V., în acest sens, TS, s. civ., dec. nr. 1252/1972, în RRD nr. 12/1972, p. 136-137 (cu notă de M. Giugariu). ~
500> C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 3246/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, p.

40, nr. 9;
5) C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2079/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999,
p. 81-82, nr. 34; idem, dec. nr. 135/1999, ibidem, p. 144, nr. 65.
502> V., de ex.: TS, s. civ., dec. nr. 1558/1972, CD 1972, p. 162-163, nr. 45; C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr.

1167/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, p. 207, nr. 86.
503> V., de ex.: TS, s. civ., dec. nr. 514/1972, în CD 1972, p. 167, nr. 46; idem, dec. nr. 2082/1973, în RRD nr.

9/1974, p. 59; TJ Cara-Severin, dec. civ. nr. 490/1988, în RRD nr. 5/1989, p. 66 (cu nota Redacţiei); CSJ, s. civ., dec.
nr. 790/1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 69.
8)
TJ Suceava, dec. civ. nr. 21/1985, în RRD nr. 5/1984 (cu nota Redacţiei).
505> V., de ex.:TS, s. civ., dec. nr. 875/1969, în CD 1969, p. 158, nr. 43; C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 594/

1999, în Victoria Daha, C. Furtună, loc. cit. supra, p. 97, nr. 19.
506
> Ase vedea: TS, col. civ., dec. nr. 2100/1967, în RRD nr. 5/1968, p. 161; idem, s. civ., dec. nr. 1457/ 1973, în
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 481
23° acţiunea pentru executarea raportului donaţiilor 11';
24° acţiunea de împărţeală a fructelor produse de bunurile indivize care nu mai există în
materialitatea lor (au fost consumate)508';
25° cererea de lichidare a cheltuielilor de înmormântare suportate de unul dintre
comoştenitori1).

§ 3. Termenul general de prescripţie de 30 de ani aplicabil


acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale principale
prescriptibile extinctiv
294. Reglementare. Acest termen general este stabilit de art. 1890 C. civ. în termenii
următori: „Toate acţiunile, atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat
neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie se vor prescrie prin treizeci
de ani fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se
poată opune reaua-credinţă” (s.n.).
Acest text este aplicabil, în prezent, numai acţiunilor reale, având în vedere prevederile art.
21 din Decretul nr. 167/1958 la care ne-am mai referit şi care, amintim, dispun că „Dispoziţiile
decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct,
uz, abitaţiune, servitute şi superficie” (s.n.). De aici rezultă că acţiunilor reale prescriptibile
extinctiv le sunt aplicabile - în lipsa unui termen special de prescripţie extinctivă - dispoziţiile art.
1890 anterior citate.
Caracterul general al termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. 2>, rezultă, fără
echivoc, şi din dispoziţiile art. 1894 C. civ.: „Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decât
cele cuprinse în acest titlu (art. 1837 şi urm. - n.n.) şi care sunt expuse la locurile respective
din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui titlu în toate cazurile când 509 510 sunt

RRD nr. 9/1974, p. 60; dec. nr. 1665/1976, în RD nr. 4/1977, p. 61; dec. nr. 330/1978, în RRD nr. 8/ 1978, p. 65; dec.
nr. 1393/1978, în RRD nr. 2/1979, p. 61; dec. nr. 2338/1985, în RRD nr. 9/1986, p. 62 (cu nota Redacţiei); dec. nr.
732/1986, în RRD nr. 2/1987, p. 63 (cu nota Redacţiei); T. reg. Suceava, dec. civ. nr. 60/1968, în RRD nr. 9/1968, p.
186 (reducţiunea unui partaj de ascendent); TJ Maramureş, dec. civ. nr. 421/1981, în RRD nr. 12/1981, p. 106 (cu
nota Redacţiei); C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 172/2000, în Bul.jur.
2000, voi. I, p. 224.
507> V., de ex.:TS, s. civ., dec. nr. 740/1972, în RRD nr. 11/1972, p. 168; idem, dec. nr. 1085/1972, în RRD nr.

1/1973, p. 165; dec. nr. 1649/1972, în RRD nr. 7/1973, p. 171-172; dec. nr. 1973/1973, în CD 1973, p.217, nr. 59;
dec. nr. 1663/1981, în CD 1981, p. 131,nr.58;dec. nr. 732/1986, cit. supra,p. 63; dec. nr. 685/1989, în Dreptul nr.
3/1990, p. 66. Cf. E. Safta-Romano, Examen teoretic al practicii judiciare referitoare la contractul de donaţie, în
RRD nr. 6/1989, p. 53.
12) TS, în compunerea prev. de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 74/1982,

în CD 1982, p. 49-51 şi în RRD nr. 11/1983, p. 71-73; idem, dec. nr. 860/1983, în RRD nr. 4/1984 (cu nota
Redacţiei). în această din urmă decizie, Instanţa supremă a statuat, în mod corect, următoarele:
„Potrivit art. 728 C. civ., acţiunea de împărţeală a bunurilor mobile indivize este imprescriptiblă. Imprescriptibilă este,
de asemenea, cererea de împărţeală a fructelor produse de bunurile imobile indivize, dar numai în ipoteza când
trudele există în materialitatea lor, acea ce dă cererii caracterul unei acţiuni în revendicare, imprescriptibilă potrivit
legii. Atunci când însă fructele inclusiv sumele reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă exprimat in chiria
cuvenită potrivit legii, nu mai există, cererea are caracterul unei acţiuni personale supusă prescripţiei de 3 ani.
(art. 3 din Decretul nr. 167/1958)" (s.n.). Adde TJ Sibiu, dec. civ. nr. 1133/1985, în RRD nr. 9/19é7, p. 67-68, cu notă
de O. Ungureanu (cererea de împărţeală a fructelor naturale produse de bunurile comune solicitate ulterior partajării
prin hotărâre juecătorească a bunurilor comune).
') v„ în acest sens, TS, s. civ., dec. nr. 503/1987, în RRD nr. 12/1987, p. 72-73 (cu nota Redacţiei). Cf. A.
Ivanov, în legătură cu prescriptibilitatea cererii- formulată în cadrul acţiunii de partaj - privind lichidarea
pretenţiilor dintre comoştenitori referitoare la cheltuielile de înmormântare, în RRD nr. 8/1986, p. 20-22.
510
De reţinut că art. 1890 stabileşte - la 30 de ani - atât termenul general de prescripţie extinctivă (în materia
raporturilor reale), cât şi termenul general de prescripţie achizitivâ (uzucapiune). Cf. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.
(1988), p. 279 şi 287. Totuşi, în doctrină se susţine şi teza conform căreia termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890
C. civ. ar fi exclusiv un termen de prescripţie achizitivâ şi că singurul termen general de prescripţie extinctivă este cel
482 Prescripţia extinctivă

contrarii lor” (s.n.). Este o excelentă aplicaţie a regulilor: speclalia generalibus derogării şi
generalia specialibus nori derogant.

295. Caracterizare. Din chiar formularea art. 1890 C. civ., rezultă că termenul de prescripţie
extinctivă de 30 de ani are valoare, mai exact, vocaţia de termen general, în sensul că îşi găseşte
aplicaţia ori de câte ori nu există vreun alt termen special.
Generalitatea termenului de 30 ani nu justifică, desigur, aplicarea lui la acţiunile reale
imprescriptibile extinctiv (cum sunt acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul de proprietate
privată sau, după caz, pe dreptul de proprietate publică).
Prin urmare, in concreto, domeniul de aplicare a termenului general de prescripţie de 30 ani,
prevăzut de art. 1890 C. civ., se obţine prin scăderea, din totalul acţiunilor reale, a următoarelor
acţiuni: 1) acţiunile reale imprescriptibile extinctiv şi 2) acţiunile reale supuse unor termene
speciale de prescripţie (la care ne vom referi în secţiunea următoare).
Practic, de lege lata, termenul de 30 de ani se aplică în următoarele cazuri511 512 513 514:

de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (art. 3) - V. D. Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia
prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1998, p. 18-19. Această teză este, după părerea noastră, greşită, autorul citat omite atât
prevederile art. 21 din D. nr. 167/1958 sus-citate, cât şi - mai ales - dispoziţia expresă a art. 1890 ca r e vorbeşte, in
terminis, de acţiunile „reale” prescriptibile „prin treizeci de ani", dacă Îegea nu le-a declarat imprescriptibile sau nu a
stabilit un alt termen de prescripţie. De altfel, art. 1890 C. civ. nici nu dispune în mod expres că termenul de 30 de ani
ar fi aplicabil şi în materie de uzucapiune, această concluzie tiind dedusă pe cale de interpretare, deoarece este de
principiu că prin termenul de „acţiuni" în sensul acestui text se înţelege atât drepturile subiective, cât şi acţiunile care
asigură protecţia lor: „La loi, quand elle dit ici toutes actions, entend toutes les réclamation qu'on peut faire, tous les
droits qu'on peut vouloir exercer: elle veut dire (...) que rien ne peut échapper à la prescription trentenaire" (V.
Marcade, Explication du code Napoléon. Commentaire- Traité théorique et pratique delà prescription, nouvelle
éd., Paris, 1861, p. 183); v.,în acelaşi sens, G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, Traité théorique et pratique de droit
civil. De la prescription, Paris, 1895, p. 331 -332 (cf. supra, nr. 226).
511
Precizăm că în doctrină sfera de aplicare a termenului grupul de 30 de ani este controversată. Astfel, în opinia
prof. 6h. Beleiu, termenul de 30 deani se aplică şi în cazul acţiunii în revendicare mobiliară întemeiate pe dreptul de
proprietate privată, deoarece o astfel de ac|iune este considerată prescriptibilă (cf. Gh. Beleiu,
op. cit., 2001, p, 249 şi 264); v„ în acelaşi sens, şi G. Boroi, op. cit. (2001 ), p. 281 -282, care mal precizează că în
cazul acţiunii confesorii de uzufruct, uz, abitaţie şi servitute se aplică mai degrabă termenele de 30 de ani, prevăzute
de art. 557,565 şi 639 C. civ. ca termene speciale de prescripţie, întrucât sunt prevăzute de norme juridice speciale.
Consecvenţi pe linia celor spuse în capitolul privitor la domeniul prescripţiei exlinctive (v. supra, nr. 229), credem că
aceste termene speciale, prevăzute de art. 557, 565 şi 639 C. civ., trebuie încadrate în categoria termenelor de
decădere (prefixe) fiind eronat calificate de legiuitor drept termene de prescripţie. O asemenea calificare, greşită
(după părerea noastră), se explică prin confuzia care exista - illo
tempore (la data elaborării Codului Napoleon) - între termenele de decădere şi cele de prescripţie (cf. Merlin,
514o Prescription, en Répertoire universel et raisonné de jurisprudence, 5° èd., t. 24, Bruxelles, 1827, p. 71-73,
nr. 3 - „la déchéance est un moyen de se libérer d'un droit, d'une faculté ou d'une exception dont, on serait
passible, si le temps fixé pour son exercice, n’était pas expiré. On doit donc tenir pour constant que les déchéances
sont susceptible de l'application de toutes les règles propres aux prescriptions libératoires, à moins que la loi n’en
dispose autrement, soit en termes expres, soit d’une manière implicite, par rapport à quelques-unes”); pentru
delimitarea prescripţiei extinctive faţă de decădere, v. supra, nr. 29-30.
21 C. Ap. Suceava, dec. nr. 159/1994 (nepublicată), în P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudentei instanţei din

circumscripţia Curţii de Apel Suceava in materie civilă, în Dreptul nr. 5/1995, p. 50, nota 49. Precizăm însă că Dl.
Perju consideră că acţiunea în rezoluţiunea vânzării, prevăzută de art. 1368 C. civ., este imprescriptibilă pe motiv că
ar fi „prin obiect şi cauză, identică acţiunii de revendicare imobiliară", soluţie evident eronată, întrucât obiectul acţiunii
în rezoluţiune este desfiinţarea contractului, iar cauza acţiunii nu este art. 480 C. civ. vânzătorul nemaifiind, prin
ipoteză, proprietar, ci dispoziţiile art. 1020-1021 C. civ. (calificarea ca reală a acţiunii în rezoluţiune de către textul
citat se face după scopul urmărit, iar nu după dreptul valorificat, dreptul la acţiune în rezoluţiune prezentând
trăsăturile unui drept potestativ).
3) Art. 1800 pct. 4 C. civ. prevede că privilegiile şi ipotecile se sting:

"4. prin prescripţie.


Prescripţia este câştigată debitorului, pentru bunurile care se află în posesiunea sa, prin expirarea timpului defipt
pentru prescripţia acţiunilor (personale principale,- n.n.) ce rezultă din ipotecă sau din privilegiu.
Cât timp bunurile care se găsesc în mâinile unui al treilea detentor, prescripţia îi este câştigată prin expirarea
timpului regulat pentru prescripţia proprietăţii în favoarea sa (30 ani sau, după caz, 10-20 ani - n.n.); în cazul
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 483
1° acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 C.
civ.), uz sau abitatie (art. 565 C. civ.) şi a dreptului de servitute (art. 639 C. civ.);
2° acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării imobiliare în caz de neplată a
preţului (art. 1368 C. civ.)2);
3° acţiunea ipotecară (art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ.)31.
4° acţiunea în revendicare a creditorului gajist.
SECŢIUNEA A III-A
TERMENELE SPECIALE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
§ 1. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale întemeiate
pe drepturile de creanţă
296. Precizări prealabile. După cum am văzut, în materia acţiunilor personale, întemeiate
pe drepturile de creanţă (tura inpersona aliena), termenul general de prescripţie este de 3 ani.
Acest termen nu se aplică în cazurile în care sunt stabilite termene speciale de prescripţie,
indiferent dacă sunt sau nu de aceeaşi întindere cu termenul general. în continuare vom enumera
câteva termene speciale de prescripţie grupate după izvorul lor: Decretul nr. 167/1958, Codul civil
sau alte acte normative, după caz.

297. Termene speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958. în ordinea articolelor din
acest act normativ, termenele speciale de prescripţie sunt următoarele:
1° Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în răspundere pentru viciile ascunse fără viclenie,
prevăzut de art. 5: „Dreptul la acţiune privitor la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale
unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile
ascunse cu viclenie”1); per a contrario, dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, se aplică termenul
general de prescripţie, de 3 ani2);
2° Termenul de 3 ani, aplicabil unor sume aflate în „depozit", prevăzut de art. 23 alin. 1:
„Dreptul la acţiunea privitoare la sume de bani consemnate sau depuse la instituţiile de bancă,
credit şi economie sau la orice alte organizaţii de stat, pe seama statului ori a organizaţiilor de
stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii”; de reţinut că alin. 2 şi 3
ale art. 23 prevăd şi cazurile când nu se aplică acest termen de 3 ani, şi anume: a) când
eliberarea sumelor este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau al altui organ de
stat, termenul este 1 an; b) în cazul sumelor constituite drept garanţie, pe baza normelor normelor
legale sau a clauzelor contractuale;
3° Termenul de 60 de zile, aplicabil pentru restituirea sumelor de bani încasate din vânzarea
biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut loc, prevăzut de art. 24: „Dreptul la acţiune
privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut
loc, se prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia să aibă loc spectacolul”.

298. Termene speciale prevăzute de Codul civil. în Codul civil sunt stabilite
următoarele termene speciale care interesează raporturile obligaţionale:
1° Termenul de 3 ani, pentru acţiunea recursorie a creditorilor contra moştenitorilor
beneficiari sau legatarilor, prevăzut de art. 722: „în toate cazurile prevăzute de art. 719 şi 720,
recursul se prescrie după expirarea termenului de 3 ani, care începe din ziua lămuririi socotelilor

când prescripţia presupune un titlu, ea nu începe a curge decât din ziua când detentorul s-a înscris în registrele
judecătoriei ca nou proprietar.
Inscripţiile luate de creditori nu întrerup cursul prescripţiei stabilite prin lege în favoarea debitorului, sau în
favoarea unei a treia persoane" (s.n.). Art. 1800 pct. 4 C. civ. se aplică şi în cazul imobilelor înscrise în cartea
funciară, deoarece uzucapiunea, pe care este fundată această prescripţie extinctivă, este incidenţă şl în cazul
acestor imobile, potrivit L. nr. 7/1996 (pentru amănunte privind incidenţa art. 1800 pct. 4, v. infra, nr. 375).
1) Pentru aplicaţii practice, v. infra, nr. 315.
2
> Termenul general de prescripţie este aplicabil şi în cazul viciilor aparente (v. supra, nr. 293).
484 Prescripţia extinctivă

şi a plăţii relicvatului (sumelor rezultate din lichidarea bunurilor-n.n.)”.


2° Termenul de 1 an, prevăzut de art. 1334 C. civ.: „Acţiunea vânzătorului pentru complinirea
preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau pentru stricarea contractului, se
prescrie printr-un an din ziua contractului"1);
3° Termenul de 6 luni, stabilită pentru anumite creanţe de art. 1903, astfel: „Acţiunea
maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru lecţiile ce dau cu luna; a ospătarilor şi
găzduitorilor, pentru nutrirea şi locuirea ce procură, şi a oamenilor cu ziua, pentru plata zilelor, a
materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor; se prescriu prin şase luni;
4° Termenul de 1 an, instituit pentru anumite creanţe de art. 1904, astfel: „Acţiunea medicilor,
chirurgilor şi a apotecarilor (farmaciştilor), pentru vizite, operaţii şi medicamente; a negustorilor
pentru mărfurile ce vând la particularii ce nu sunt negustori (neguţători); a directorilor de
pensionate, pentru preţul pensiunii şcolarilor lor, şi a altor maiştrii, pentru preţul uceniciei; a
servitorilor care se tocmesc cu anul, pentru plata simbriei lor; se prescriu printr-un an".

299. Termene speciale prevăzute de alte acte normative. Dintre termenele speciale
cuprinse în alte acte normative menţionăm:
1° Termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. 2 C. pr. pen., pentru repararea pagubei
materiale sau a daunei morale cauzate în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori
restrângerii de libertate în mod nelegal;
2° Termenul de 3 ani, prevăzut de art. 28 alin. 2 din Legea nr, 132/1998 privind rechiziţiiie de
bunuri şi prestări de servicii în interes public515 516), pentru prezentarea la lichidare a procesului
verbal de rechiziţie în vederea plăţii despăgubirilor. „Neprezentarea procesului verbal de
rechiziţie la lichidare, în termen de 3 ani de.la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei
începerii plăţii, are ca urmare pierderea dreptului la despăgubiri, pentru bunurile
rechiziţionate”517';
3° Termenul de 1 an pentru acţiunea în răspundere civilă, prevăzută de art. 22 din Ordonanţa
Guvernului nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea
înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare518), astfel: „Termenul de prescripţie
extinctivă pentru introducerea acţiunii în răspundere civilă împotriva operatorului şi/sau agentului
acestuia, pentru recuperarea pagubelor produse prin înscrierea necorespunzătoare culpabilă a
avizelor de garanţie în raport cu formularele de avize de garanţie predate de solicitantul înscrierii,
este de un an şi începe să curgă de la data la care persoana interesată a cunoscut prejudiciul, dar
cel mai târziu de la împlinirea a două luni de la data efectuării înscrierii avizului de garanţie în
arhivă";
4° Termenul de 3 ani, prevăzut de art. 12 alin. 2 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea

515
> Pentru jurisprudenţa în materie, v.: TS, col. civ., dec. nr. 794/1960, în CD 1960, p. 103, nr. 37; TJ Hunedoara,
dec. civ nr. 890/1988, în RRD nr. 12/1988, p. 77. Dacă lipsa unei părţi din terenul vândut este cauzată de o evicţiune
parţială suferită de cumpărător, dreptul la acţiunea în răspundere pentru garanţie contra evicţiunli parţiale este supus
termenului general de prescripţie, rar nu termenului de 1 an prevăzut de art. 1334 care se aplică numai în cazul când
deficitul de teren provine dintr-o eroare a vânzătorului sau o greşeală la măsurătoare (T. Ilfov, s. V civ. corn., jurnal
civ. 17649/1943, în PR 1945, III, p. 26-27); addeTJ Olt, dec. civ. nr. 113/1968, în RRD nr. 1/1969, p. 133-134, cu notă
de I. Radovici şi N. Petrovici; contrai. Capitalei RPR, col. 3, dec. nr. 1802/1959, în LPnr. 7/1960, p. 130-131, cu notă
critică de R. Petrescu (autorul califică, însă, eronat, termenul de 1 an ca „termen procedural" de decădere).
z) Publicată în M. Of. nr. 161 din 18 Iulie 1997.
517> Trebuie avute în vedere şi prevederile alin. 3 al art. 28 din această lege care dispun că se consideră

„prescrise” contestaţiile sau reclamaţiile făcute după termenul de 3 ani, prevăzut în alin. 2 al aceluiaşi articol.
Precizăm că, în ce priveşte restituirea bunurilor care au fost rechiziţionate celor de la care au fost preluate, la
împlinirea termenelor sau la încetarea cauzelor care au determinat rechiziţia, art. 29 nu prevede termenul de
restituire, ceea ce însemnează că sunt aplicabile principiile de drept comun, adică imprescriptibilitatea acţiunii în
revendicare (cât timp bunurile există în natura lor).
4) Publicată în M. Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000 şi aprobată cu modificări prin L. nr 298/2002, OG nr. 89/20000

a fost modificată şi completată recent prin OG nr. 12/2003 (M. Of. nr. 59 din 1 februarie 2003).
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 485
civilă pentru daune nucleare1): „Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge dacă o
acţiune nu este intentată pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima daunei
nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil de
ea, fără ca termenele prevăzute la alin. (1) să fie depăşite (termenele de garanţie - n.n.)”.

§ 2. Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale prescriptibile


extinctiv
300. Termene speciale prevăzute de Codul civil. Sunt asemenea termene:
1° Termenul de 1 an, prevăzut de art. 498 (în caz de avulsiune): „Dacă un fluviu sau râu,
navigat sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la
pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă
dacă se va reclama în termen de un an";
2° Termenul de 30 ani, prevăzut de 840 (în cazul acţiunii în revendicare a bunurilor care fac
obiectul unei donaţii revocate de drept pentru suvernienţă de copii): „Prescripţia acţiunii de
revocare (restituire - n.n.) se împlineşte după 30 de ani de la naşterea fiului”.

301 .Termene speciale prevăzute de Codul de procedură civilă. în Codul de


procedură civilă sunt stabilite două termene, şi anume:
1° Termenul de 1 an, prevăzut de art. 674 (în cazul acţiunilor posesorii);
2° Termenul de 3 ani, prevăzut de art. 520 (pentru revendicarea unui imobil adjudecat la
licitaţie publică): „Orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va
prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această
prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie”.

302. Termene speciale prevăzute de alte acte normative. De lege lata, sunttermene
de acest fel:
1° Termenul de 10 ani aplicabil acţiunii în revendicare a unui vas, prevăzut de art. 948
C. corn., astfel: „Acţiunea pentru revendicarea proprietăţii unui vas se prescrie prin trecerea de
zece ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei-credinţe.
Posesorul unui vas în virtutea unui titlu stipulat cu bună-credinţă, titlul fiind transcris conform
legii şi care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecere de cinci ani, socotiţi de la data
transcripţiunii titlului şi a adnotării lui pe actul de naţionalitate.
Căpitanul nu poate dobândi prin prescripţie proprietatea unui vas”. Art. 948 instituie o
prescripţie mixtă: achizitivă şi deopotrivă extinctivă;
2° Termenul de 1 an, instituit prin art. 42 alin. 1 şi 2 din Legea apelor nr. 107/1996 2), astfel:
„(1) în situaţia în care un curs de apă îşi formează o albie nouă, părăsind în mod natural pe cea
veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin derogare de la 519 520 prevederile art.
496 din Codul civil, în termen de un an, aprobarea Regiei Autonome „Apele Române”
(actualmente, Administraţia Naţională „Apele Române”) pentru readucerea apei în vechea albie,
pe cheltuiala acestora. Litigiile se soluţionează la instanţele judecătoreşti.
(2) Dacă în termen de un an de la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia, nu se formulează
o cerere conform alin. (1), albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, Iar albia nouă se
consideră albie naturală şi se înregistrează în Cadastrul apelor, fiind preluată în administrare de
Regia Autonomă „Apele Române” (actualmente, Administraţia Naţională „Apele Române”).”
3° Termenul de 3 ani, pentru revendicarea bunurilor culturale furate sau exportate ilegal,
prevăzut de art. 3 par. 2 şi 3 sau, după caz de art. 5 par. 3 din Convenţia UNIDROIT privind
bunurile culturale furate sau exportate Ilegal 1*, adoptată la Roma la 24 iunie 1995.

1) Publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.


520
Publicată în M. Of. nr. 244 din 8 octombrie 1996.
486 Prescripţia extinctivă

§ 3. Alte termene speciale de prescripţie extinctivă


303. Precizări prealabile. După cum am văzut în capitolul privitor la domeniul prescripţiei
extinctive, principalul domeniu de acţiune îl formează drepturile la acţiune privitoare la drepturile
de creanţă latosensu. în mod excepţional, prescripţia extinctivă vizează şl acţiunile privind
ocrotirea unor drepturi reale la care se adaugă, în cazurile prevăzute de lege, drepturile
potestative care nu se pot realiza decât prin intermediul unei acţiuni în justiţie. în aceste din urmă
cazuri, prescripţia operează ori de câte ori legiuitorul consideră că, din raţiuni de ordine publică,
asemenea drepturi trebuie valorificate într-un anume termen de prescripţie, fie în termenul
general (acţiunea în anulabllitate), fie într-un termen special de prescripţie.

304. Enumerare. De lege lata, sunt asemenea termene speciale de prescripţie


următoareîe: ~
1° Termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune succesorală, prevăzut de art. 700 alin. 1
C. civ.: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii”2*;

1) Ratificată de România prin L. nr. 149/1997, publicată în M. Of. nr. 176 din 30 iulie 1997. Conform art. 3 par. 3-5
din Convenţie: „(3) Orice cerere de restituire (a unui bun cultural furat-n.n.) trebuie să fie făcută în termen de 3 ara de
la data la care solicitantul a cunoscut locul unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în toate cazurile,
într-un termen de 50 de ani de la data furtului.
(4) Totodată, o acţiune de restituire a unui bun cultural care face parte integrantă dintr-un monument sau dintr-un
sit arheologic identificat sau care face parte dintr-o colecţie publică nu este supusă nici unui termen de prescripţie, în
afară de termenul de 3 ara din momentul în care solicitantul a aflat locul în care se găseşte bunul cultural şi
identitatea posesorului.
(5) Prin derogare de la dispoziţiile paragrafului precedent, orice stat contractant poate declara că o acţiune se
prescrie într-un termen de 75 de ani sau într-un termen mai mare, prevăzut de legislaţia sa. O acţiune intentată
într-un alt stat contractant, de restituire a unui bun cultural deplasat dintr-un monument, dintr-un sit arheologic sau
dintr-o colecţie publică, situat într-un stat contractant care face o astfel de declaraţie, se prescrie, de asemenea, în
acelaşi termen" (s.n.); de reţinut că termenul de 50 ani prevăzut în alin. 2 este tot un termen de prescripţie, dar
subsidiar, care începe să curgă de la data furtului, pe când termenul de 3 ani curge, în toate cazurile, de la data
cunoaşterii locului unde se află bunul şi a identităţii posesorului, cu condiţia ca acestea să fie cunoscute cel mai târziu
cu 3 ani înaintea împlinirii termenului de 50 de ani.
în ce priveşte bunurile culturale exportate ilegal, art. 5 par. 5 din Convenţie prevede, de asemenea, că: „Orice
cerere de înapoiere trebuie să fie introdusă într-un termen de 3 ani de la data la care statul solicitant a cunoscut locul
unde se află bunul cultural şi identitatea posesorului şi, în toate cazurile, în termen de 50 de ani de la data exportului
sau de la data la care ar fi trebuit să fie înapoiat în baza autorizaţiei menţionate la paragraful 2 al prezentului articol
(autorizaţia de export temporar-n.n.)" (s.n.).
2) Cu privire la acest termen, v. supra, nr. 275 (domeniul de aplicare) şi intra, nr. 316 (începutul prescripţiei).

Asupra constituţionalităţii prevederilor art. 700 alin. 1 C. civ., a se vedea CC, dec. nr. 138/2000 privind
2° Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea căsătoriei, prevăzut de art. 21 alin. 2
C. fam.: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost
viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a
vicleniei"1*;
3° Termenul de 6 luni, aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii copilului din căsătorie, stabilit de
art. 55 alin. 1: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni de la data
cânt tatăl a cunoscut naşterea copilului”2*;
4° Termenul de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei,
prevăzut de art. 60 alin. 1 C. fam.: „Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei
poate fi pornit în termen de un an de la naşterea copilului.” 3*;
5° Termenele de 10 aniş\, respectiv, de 3 ani, aplicabile acţiunii în rectificarea cărţii funciare,
prevăzute de art. 37 alin. 2 şi art. 38 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii
imobiliare4*;
6° Termenul de 18 luni, prevăzut de art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor Imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-31 decembrie 1989, cu modificările
ulterioare, pentru actele juridice de înstrăinare având ca obiect Imobile preluate fără titlu valabil:
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 487
„Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie
în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi"0*.

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 700 alin. 1 din Codul civil, publicatăîn M. Of. nr. 484 din 4
octombrie 2000. Prin această decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate a textului criticat, instanţa
constituţională a statuat următoarele: „în reglementarea dată de Codul civil, moştenirea se transmite de drept asupra
succesorilor din momentul morţii celui care lasă moştenirea, fără a fi necesară o manifestare de voinţă din partea
succesibilului şi chiar fără ştirea lui, astfel că patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular. Dar.
întrucât este de principiu că nimeni nu poate fl obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine, transmiterea
patrimoniului succesoral, deşi operează de la decesul celui care lasă moştenirea, nu este nici definitivă şi nici
obligatorie. De aceea succesibilul are un drept deopţiune succesorală, putând alege între, pe de o parte,
consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi, pe de altă parte, desfiinţarea acestui
titlu prin renunţare la succesiune. Acest drept de opţiune succesorală, la fel ca, de altfel, însuşi dreptul la
moştenire, este un drept patrimonial, supus prin urmare prescripţiei extinctive. Stabilirea duratei termenului de
prescripţie extinctivă constituie o materie care intră, desigur, în competenţa legiuitorului. Astfel, reducerea termenului
de opţiune succesorală de la 30 de ani la 6 luni prin Decretul nr. 73/1954 a constituit opţiunea legiuitorului pentru a
limita la o perioadă cât mai scurtă de timp incertitudinea cu privire ia titularul dreptului real şi pentru a se îngădui,
practic, oricărui succesibil exercitarea dreptului de opţiune succesorală. Prin urmare, termenul de prescripţie
extinctivă de 6 luni nu este de natură să îngrădească dreptul la moştenire consfinţit prin art. 42 din
Constituţie." (s.n.). Este de observat însă că, dacă dreptul de opţiune succesorală are natură patrimonială, întrunind
trăsăturile unui drept potestativ (v. supra, nr. 266 şi 267), în schimb, „dreptul la moştenire”, consacrat de art. 42
(devenit art. 46 după republicare) din Constituţie, nu este nicidecum un „drept patrimonial", cum eronat îl califică
Curtea Constituţională, ci un element al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice garantat prin normele
constituţionale, neputând fi suprimat de legiuitorul ordinar.
'* V., pentru aplicaţii practice, infra, nr. 318.
2> V., pentru aplicaţii practice, infra, nr. 318.
31V., pentru aplicaţii practice, infra, nr. 318.
4> V., pentru amănunte în legătură cu aceste termene, supra, nr. 274.

5) Pentru o analiză amănunţită a art. 46 din L. nr. 10/2001, v. M. Nicolae, Comentariu, în „Regimul juridic al
imobilelor preluate abuziv", voi. I, „Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată” de Fl. A Baias, B. Dumitrache şi M.
Nicolae, ed. a ll-a revăzută şi adăugită, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 293 şi urm.

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.
CAPITOLUL V
CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

SECŢIUNEA I
ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
§ 1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
A. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎNCEPE SĂ CURGĂ DE LA DATA
NAŞTERII DREPTULUI LA ACŢIUNE
305. Consideraţii preliminare. Analiza cursului prescripţiei extinctive presupune, înainte
de toate, cunoaşterea începutului şi sfârşitului acestei prescripţii, adică a datei la care începe să
curgă prescripţia extinctivă şi, bineînţeles, a datei la care ea urmează să se împlinească.
începutul prescripţiei extinctive este o chestiune de prim ordin, fiind reglementată în mod expres
prin lege, neputând rămâne la latitudinea părţilor interesate care ar putea zădărnici acţiunea
prescripţiei extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul prescripţiei
sau, după caz, ar fixa începutul prescripţiei la o dată care ar depinde exclusiv de voinţa uneia
dintre părţi. Reamintim că, potrivit art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1938, oriee clauză care se
abate de la regimul prescripţiei extinctive este izbită de nulitate absolută.
în cazul începutului prescripţiei extinctive, legiuitorul poate acţiona în două moduri: 1) să
fixeze un moment unic când se naşte dreptul la acţiune - drept distinct de dreptul subiectiv
material încălcat sau nesocotit, contestat ori ignorat -, ceea ce ar echivala cu instituirea unei
reguli generale privind începutul prescripţiei extinctive; 2) să stabilească, în afara regulii generale,
ipoteze particulare în cazul cărora prescripţia dreptului la acţiune să înceapă să curgă la o
anumită dată, anume prevăzută sau care, după împrejurări, poate fi uşor determinată ori
cunoscută de către părţi, iar în caz de conflict de către organul de jurisdicţie. De regulă, în
practică, se întâlnesc ambele modalităţi de stabilire a momentului de la care începe să curgă
prescripţia extinctivă, întrucât varietatea şi complexitatea raporturilor juridice civile necesită
elaborarea unei politici legislative flexibile şi diversificate în acest domeniu.
După cum vom vedea imediat, legiuitorul român a răspuns pozitiv acestei chestiuni fixând, pe
de o parte, o regulă generală privind începutul prescripţiei, dar şi o multitudine de reguli speciale
aplicabile în ipoteze determinate, pe de altă parte. Această soluţie este întâlnită şi în dreptul civil
comparat, începutul prescripţiei extinctive fiind o chestiune de ordine publică, iar nu de atributul
particularilor.
In cadrul acestui prim paragraf vom cerceta regula generală privind începutul prescripţiei
extinctive, urmând ca analiza principalelor reguli speciale să facă obiectul unei cercetări separate
într-un paragraf distinct.

306. Consacrarea legislativă a regulii generale, a) Sediul materiei. Regula generală


privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune are, de lege lata, o dublă consacrare
490 Prescripţia extinctivă

legislativă în două texte de lege cuprinse însă în acte normative diferite: art. 7 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958 şi art. 1886 C. civ.
Potrivit art. 7 alin. 1: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune,
"(s.n.), iar potrivit art. 1886: „Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte
acţiunea supusă acestui mod de stingere.”(s.n.).
între cele două texte nu există deosebiri de fond, ci numai de formulare, de redactare,
desigur, în măsura care se admite - şi aceasta trebuie să fie interpretarea corectă - că prin
„acţiune”, în sensul art. 1886 C. civ., se înţelege în realitate „dreptul la acţiune”, iar nu simpla
cerere de chemare în judecată.
Regula aceasta privind începutul prescripţiei extinctive era cunoscută încă în dreptul roman,
fiind exprimatăîn adagiul actioninon natae, non praescribitur1) si consacrată în mai toate legiuirile
moderne521 522*.

b) Conţinut. în esenţă, deci, conform acestei reguli, prescripţia extinctivă începe să curgă la
data naşterii dreptului material la acţiune. Deoarece legea nu prevede care este această dată şi
nici drepturile la acţiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa
vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, şi, bineînţeles, în
toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, negat sau contestat (şi cu condiţia
ca dreptul la acţiune corespunzător să fie supus prescripţiei extinctive), pe de altă parte.
Reţinem, aşadar, în concluzie, că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
având ca obiect dreptul material la acţiune este aceasta: prescripţia începe să curgă la data
naşterii dreptului la acţiune. Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv
(ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acţiune- chiar în
lipsa unui contestaţii sau încălcări - trebuie, după circumstanţe, exercitai 523 (pentru aplicaţii
practice, v. intra, nr. 307).

1) Nu există prescripţie înainte de a se fi născut dreptul la acţiune. Cf. I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie

a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 18-20.
522
> Exempli gratia, a se vedea:
- art. 1969 C. civ. spaniol: „El tiempo para la prescripción de toda clase de acciones, cuando no haja dispoción
especial que otra cosa determine, se contrară desde el día en que pudieson ejercitarse”;
- art. 130 alin. 1 din Codul federal elveţian al obligaţiilor: „La prescription court dès que la créance est devenue
exigible";
-art. 2935 C. civ. italian (Decorrenza déliaprescrizione): „La prescrizione comincia a decorrere dal giorno in cui
il diritto puô essere fatto valere";
- art. 2880 alin. 1 C. civ. québécois: „Le jour où le droit d'action a pris naissance fixe le point de départ de la
prescription extinctive".
523> Cf. A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, p. 470, după care „data

naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat, ori data de la care
dreptul subiectiv -chiar în lipsa unei contestaţii ori încălcări - trebuie exercitat”. Adde Ana Boar, Drept civil. Teoria
generală, Ed. Servo-Sat, Arad, f.a., p. 118 ("Când se naşte dreptul la acţiune: atunci când dreptul subiectiv este
încălcat, negat sau contestat sau chiar în lipsa unei astfel de încălcări, negări sau contestări, el trebuia exercitat.’’). V.
şi C. Ap. laşi, s. civ., dec. nr. 2086/2000, în Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă 2000, p. 186, nr. 112
(“Momentul naşterii dreptului la acţiune îl constituie data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat, ori
data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.").
Capitolul 1/ Cursul prescripţiei extinctive 491
c) Justificare. Această regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive se poate
înţelege şi explica foarte uşor1), fiind determinată, în primul rând, de înseşi raţiunile instituţiei
prescripţiei extinctive, iar în al doilea rând, decurgând din însăşi natura lucrurilor.
într-adevăr, după cum s-a observat, cât timp titularul dreptului subiectiv primeşte toate
satisfacţiile la care este îndreptăţit în această calitate, el nu are nevoie de acel mijloc de ocrotire,
care este dreptul la acţiune, dreptul la acţiune neputând fi exercitat din cauze obiective, iar
pasivitatea nu-i poate fi imputată524 525). Pe de altă parte, până în momentul în care dreptul
subiectiv nu este încălcat, adică nu i se aduce vreo atingere, nu se poate vorbi, pe bună dreptate,
de naşterea dreptului la acţiune526), ca prerogativă juridică concretă, întrucât nu există nici un
motiv pentru a se obţine, prin constrângere, protecţia statală a dreptului subiectiv, şi nici raţiuni
care să facă necesară declanşarea cursului prescripţiei extinctive. Abia din momentul în care
dreptului subiectiv i se aduce o atingere, titularul dreptului subiectiv respectiv poate să ceară
restabilirea dreptului său, făcând apel la forţa coercitivă a statului, în acest scop. De la această
dată, se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termen cât mai scurt, iar în caz
de pasivitate sau de neglijenţă din partea titularului dreptului subiectiv încălcat poate să intervină
legiuitorul, prin mecanismul prescripţiei extinctive şi să suprime dreptul material la acţiune al
acestuia, dacă nu este valorificat în temeiul prevăzut de lege. Or, atâta timp cât dreptul la acţiune
nu s-a născut încă, nu se poate spune că titularul său este neglijent şi, în consecinţă, nu se
justifică nici cugerea prescripţiei extinctive şi, cu atât mai mult, producerea urmărilor pe care le
atrage împlinirea termenului de prescripţie: stingerea dreptului la acţiune.
în acelaşi timp, din punct de vedere logic, inclusiv moral (etic), regula începutului prescripţiei
extinctive o dată cu naşterea dreptului la acţiune este cât se poate de naturală, de firească:
premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei extinctive constă tocmai în existente
posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept, pentru clarificarea unei situaţii juridice sau
realizarea unui interes legitim; dar, pentru a exista o astfel de posibilitate, ea trebuie, întâi, să se
nască; or, cât timp dreptul la acţiune, adică posibilitatea de a obţine, prin constrângere, realizarea
dreptului subiectiv încălcat ori a interesului legitim proteguit nu s-a născut încă, nu poate să
înceapă să curgă prescripţia, deoarece nu numai că ea ar fi lipsită de obiect, dar s-ar ajunge şi la
consecinţa ilogică, absurdă ca „dreptul la acţiune să se stingă înainte de a se naşte” 527). 6 astfel
de consecinţă anormală ar fi vădit inechitabilă şi prescripţia extinctivă ar deveni o instituţie lipsită
de orice fundament raţional.

307. Aplicaţii, a) Precizări prealabile. în practica judecătorească, instanţele noastre civile au


avut în destule rânduri ocazia de a face aplicaţia regulii înscrise în art. 7 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, însă nu de puţine ori acestea - cu bună ştiinţă sau din simplă

1) Cu privire la justificarea acestei reguli, v., deex.: A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 469-470; Gh. Beleiu, Drept
civil. Teoria generală, TUB, 1987, p. 317-318; P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, în „Tratat de drept civil'’, voi.
I, „Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 329, E. Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1992, p. 288.
525> V., în acest sens, M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă in cadrul unei viitoare

reglementări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 266.


3) V. şi A. Pop, Gh. Beleiu, op cit., p. 470.

527> A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 469. Aceşti autori mai adaugă că regula generală privind începutul prescripţiei

extinctive ar fi impusă şi de considerente de ordin procesual: cât timp dreptul la acţiune nu s-a născut, nu se justifică
nici un „proces" (în sens larg), astfel că poate fi invocată prematuritatea (ibidem, p. 470). Cf. Gh. Beleiu, op. cit.
(1987), p. 318.
492 Prescripţia extinctivă

neatenţie (?!) - au omis să facă trimitere la dispoziţia cuprinsă în art. 7 alin. 1, deşi din datele
speţei era limpede că nu este aplicabilă nici o regulă specială.

b) Aplicaţii exprese. Dintre aplicaţiile exprese ale regulii înscrise în art. 7 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958 (sau art. 1886 C. civ.) putem aminti aici următoarele cazuri:
1° Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea avansului acordat în temeiul unui antecontract
de vânzare-cumpărareîncepe să curgă de la data când reclamantul a cunoscut că nu mai este
posibilă perfectarea vânzării, fie ca urmare a neautorizării înstrăinării, fie datorită culpei celeilalte
părţi1);
2° Prescripţia dreptului la acţiunea în regres împotriva codebitorului a cărui cotă-parte din
datorie a fost achitată, prin plăţi făcute în mod periodic, începe să curgă de la data efectuării
fiecărei plăţi, iar nu de la data ultimei plăţi pe care debitorul solidar a făcut-o în vederea achitării
întregului său debit (art. 7 alin. 1 şi art. 12 din D. nr. 67/1958)2);
3° Prescripţia dreptului la acţiune în anulare a unui testament pentru vicii de consimţământ528
529 530' sau, după caz, pentru lipsa de discernământ a testatorului 531), începe să

curgă de la data deschiderii succesiunii, adică de la data decesului testatorului1*;


4° Prescripţia dreptului la acţiune în reducţiunea liberalităţilor excesive începe să curgă de la
data deschideri moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorului rezervatar; în cazul
în care nu a avut cunoştinţă de existenţa testamentului prin care i s-a lezat rezerva, termenul de

1
> TS, col. civ., dec. nr. 32/1967, în CD 1967, p. 90, nr. 25 şi RRD nr. 5/1967, p. 169. V., în acelaşi sens: TS, col.
civ., dec. nr. 601/1963, în JN nr. 4/1964, p. 176; idem, dec. nr. 467/1964 în JN nr. 12/1964, p. 153 şi dec. nr.
283/1965, în JN nr. 8/1965, p. 160 şi în CD 1965, p. 103, nr. 31; idem, în compunerea prev. de art. 39 alin. 2 şi 3 din
Legea pentru organizarea judecătorească nr, 58/1968, dec. nr. 44/1979, în RRD nr. 4/1980, p. 63. Observăm \nsă
că, în toate aceste cazuri, este vorba, practic, de restituirea unor prestaţii în temeiul principiului restituirii îmbogăţirii
fără justă cauză fiind, aşadar, incidente prevederile art. 8 alin. 2 din D. nr. 167/ 1958 (v. intra, nr. 313). Este ceea ce
rezultă chiar din considerentele unora dintre deciziile mai sus citate (dec, nr. 601/1963 şi dec. nr. 283/1965 ale col.
civ. al fostului Tribunal Suprem). într-adevăr, „acţiunea cumpărătorului nu este o acţiune în nulitate şi deci
neprescriptibilă, conform art. 2 din D. nr. 167/1958, ci o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei.
Termenul de prescripţie este deci cel de 3 ani, stabilit în art. 3 din decret, de la data când s-a născut dreptul la acţiune
al reclamantului, adică de la data când a cunoscut că nu mai este posibilă perfectarea vânzării.” (TS, col. civ., dec. nr.
283/1965, cit. supra, p. 103) -s.n.
529 V.,în acest sens, T. Popescu, Notă critică la dec. civ. nr. 891/1971 aTJ Mehedinţi, în RRD nr. 3/1973, p.
141-142. în speţă, instanţa de fond (Jud. Turnu-Severin) şi cea de recurs (TJ Mehedinţi) au statuat eronat, în temeiul
art. 1886 C. civ., dar cu încălcarea prevederilor art. 12 din D. nr. 167/1958, faptul că, în cazul în care un debitor
solidar, urmărit pentru întreaga sumă prevăzută în titlul executoriu, avea mai multe debite la creditor, iar acesta nu a
ţinut o evidenţă a recuperării lor pe titluri executorii, termenul de prescripţie a acţiunii în regres împotriva
codebitorului, a cărui cotă parte din datorie a fost achitată, prin plăţile astfel efectuate, curge de la data ultimei plăţi,
pe care debitorul solidar a făcut-o în vederea achitării întregului său debit. Reamintim că, potrivit art. 12 din D. nr.
167/1958, în cazul în care un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din
aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită (pentru detalii, v. intra, nr. 376); cf. art. 1108 pct. 3 şi art.
1109 C. civ. referitoare la plata prin subrogaţie.
530 C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 567/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.
88-89.
531
V., in acest sens, C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1167/2000, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă 2000, p. 207, nr. 86. Cf. TS, s. civ., dec. nr. 377/1972, în CD 1972, p. 172, nr. 47. Deşi pe fond
corectă, decizia instanţei supreme, suferă din cauza motivării neadecvate, chiar ilegale. într-adevăr, după cum ne
spune instanţa supremă «testamentul fiind un act pentru cauză de moarte, el se consideră că există şi îşi produce
efecte numai de la data morţii testatorului, aceasta fiind data obiectivă a „încheierii actului" şi de la care urmează
a se socoti termenul de prescripţie mai sus arătat (3 ani - n.n.). Testatoarea E.P. încetând din viaţă la 21 aprilie 1958,
rezultă că acţiunea în anularea testamentului făcut, aceasta se putea introduce cel mai târziu până la data de 21
octombrie 1962, când a expirat termenul de 4 ani şi 6 luni, ce înglobează termenul de 1 an şi 6 luni în care trebuia
cunoscută cauza nulităţii invocate, şi termenul de prescripţie de 3 ani, înăuntrul căruia putea fi cerută anularea
actului» (ibidem, p. 172) -s.n. Din păcate, instanţa supremă comite nu mai puţin de 2 erori impardonabile, în
motivarea deciziei citate, care „anulează”, practic, justeţea soluţiei de principiu: 1) testamentul „există” ca act juridic
din momentul întocmirii, iar nu „de la data morţii testatorului",
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 493

prescripţie începe să curgă de la data când a luat cunoştinţă de conţinutul acelui testament 2>\
5° Prescripţia dreptului la acţiunea privind raportul donaţiilor începe să curgă de la data
deschiderii succesiunii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorului îndreptăţit la raport 532
533 534 535 536*;

6° Prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea bunurilor deţinute în baza unui contract de


mandatau este data naşterii raportului de drept, ci data refuzului mandatarului de a restitui
bunurile mobile4);
7° Prescripţia dreptului la acţiune pentru rezoluţi unea contractului de întreţinere începe
să curgă în momentul în care debitorul a încetat să acorde întreţinere1);
8° Dreptul la acţiune pentru plata penalităţilor de întârziere pentru nepredarea la termen
o locuinţă contractate se prescrie în 3 ani de la data procesului-verbal de predare a locuinţei.

c) Aplicaţii implicite. Printre cazurile în care, în practica judiciară, nu se face trimitere


expresă la dispoziţia art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, deşi se constată că nu este aplicabilă
nici o regulă specială, ceea ce echivalează cu admiterea incidenţei implicite a regulii generale, se
numără următoarele:

care este „data obiectivă" a decesului, iar nu a „încheierii actului", căci acest lucru nu mai este posibil; 2) termenul de
prescripţie de 3 ani curge, în principiu, de la data decesului, iar nu de la expirarea „termenului de
533 an şi 6 luni, în care trebuia cunoscută cauza nulităţii invocate", pentru simplul motiv că acest termen, prevăzut de
art. 9 alin, 2 din D. nr. 167/1958, nu se aplică actelor morţiş causa, ci numai celor care produc efecte inter vivos (v.
infra, nr. 314). Este de observat că această motivaţie supărătoare nu este întâmplătoare, fiind întâlnită frecvent în
practica instanţei supreme (v., deex., dec. Secţiei civile'nr. 1558/1972, în CD 1972, p. 162-163, nr. 45) şi, împărtăşită
chiar şi în doctrină (v., de ex., Al. Bacaci, Nulitatea testamentului pentru iipsa voinţei ori pentru viciile ei, în RRD
nr. 7/1985, p. 22-23; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ed. a ll-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2002, p. 234).
1
> în dreptul civil elveţian, prescripţia acţiunii în anularea dispoziţiilor testamentare este reglementată în mod
expres (art. 521 C. civ. elv.). Potrivit art. 521 : „L’action (în anulare a dispoziţiilor testamentare pentru incapacitatea
de a dispune, lipsa unei voinţe libere, caracterul ilicit sau moral al dispoziţiilor sau pentru vicii de formă - n.n.) se
prescrit par un an à compter du jour où le demandeurs eu conaissance de la disposition et de la cause
dênullitét dans tous les cas, pă'rdixans dès la date de l'ouverture de l'acte (alin. 1 ). Elle ne se prescrit que par
trente ans contre le defendeur de mauvaise fois, lorsque les dispositions sont nulles en raison soit de leur
caractere illicit ou immoral, soit de l'incapacité de leur auteur (alin. 2). La nullité peut être opposée en tout temps
par voie d’exception (alin. 3).’’ (s.n.). Adde art. 624 alin. 3 C. civ. it. (‘Tazione se prescrive in cinque anni dal giorno
si è avuta notizia délia violenza, del dolo o dell’errore”).
534
>TS, s. civ., dec. nr. 1884/1974, în RRD nr. 3/1975, p. 60; idem, dec. nr. 330/1978, în RRDnr. 8/1978, p. 65
(“Acţiunea în reducţiune,..., trebuie introdusă în termenul de 3 ani, calculat de la data naşterii dreptului la acţiune,
adică de la decesul persoanei a le cărei liberalităţi urmează a fi reduse, oh de la data când cel îndreptăţit a cere
reducţiunea a luat cunoştinţă de actul de liberalitate"). Practica este constantă în această privinţă. Adde TS, col. civ.,
dec. nr. 2091/1967, în RRD nr. 5/1968, p. 161 ; idem, dec. nr. 780/1973, în CD 1973, p. 202, dec. nr. 1457/1973,în
RRD nr. 9/1974, p. 60; dec. nr. 1665/1976, în RRDnr. 4/1977, p. 61; dec. nr. 1398/1978, în RRD nr. 2/1979, p. 61;
dec. nr. 743/1985, în Repertoriu IV, p. 123 şi dec. nr. 2338/1985, în RRD nr. 9/1986, p. 62; T. reg. Suceava, dec. civ.
nr. 60/1968, în RRD nr. 9/1968, p. 186; TJ Maramureş, dec. civ. nr. 421/1981, în RRD nr. 12/1981, p. 106.
Tot în practică s-a mai decis că, atunci când cel ce invocă reducţiunea, pe cale incidenţă, se află în posesiunea
obiectului reducţiunii, nu i se poate opune prescripţia, deoarece, în acest caz, nu i se poate reproşa o neglijenţă în
valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a exercitat, în fapt, toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie,
iar beneficiarul liberalităţii n-a cerut predarea obiectului legatului (TS, s. civ., dec. nr. 732/1986, în RRD nr. 2/1987). O
astfel de împrejurare este asimilabilă cazului de întrerupere (ori amânare) a cursului prescripţiei prin recunoaşterea
dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia (art. 16 alin. 1 lit a) din D. nr. 167/1958).
3) C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 3668/2000, în Culegere de practică judiciară in materie civilă 2000, p.

203-204, nr. 84 (în aceeaşi decizie instanţa mai arată, pe bună dreptate, că împrejurarea că o cerere de raport poate
fi formulată şi în cadrul partajului succesoral, nu constituie un argument al faptului că în timpul indiviziunii prescripţia
dreptului de a cere raportul este suspendată, cauzele de suspendare fiind altele, expres şi limitativ prevăzute de art.
13 şi 14 din D. nr. 167/1958). Adde pentru alte aplicaţii practice: TS, s. civ., dec. nr. 1663/1983, în CD 1983, p. 130,
nr. 58; idem, s. civ. nr. 685/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 66.
536> C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2330/1999, în Culegere de practică judiciară civilă 1999, p. 60-61, nr.

22.
494 Prescripţia extinctivă

10 Prescripţia dreptului la acţiune în recuperarea contravalorii îmbunătăţirilor şi a


investiţiilor făcute de chiriaş la imobilul deţinut cu acest titlu începe să curgă „din momentul
încetării contractului de închiriere”, întrucât numai din acest moment se poate stabili cu
certitudine starea imobilului, valoarea degradărilor şi respectiv, valoarea bunurilor integrate în
imobilul respectiv3); în schimb, prescripţia dreptului de a cere chiriaşului contravaloarea
reparaţiilor pe care ar fi trebuit să le facă pentru a lăsa locuinţa în starea în care a preluat-o,
începe să curgă de la data predării efective a imobilului de către chiriaş 4), chiar dacă încetarea
raportului de locaţiune a survenit la o dată anterioară (de ex., prin acordul părţilor).
2° Prescripţia dreptului constructorului la acţiunea în despăgubire pentru contravaloarea
construcţiilor edificate pe terenul altuia (art. 494 C. civ.), începe să curgă, după caz, „de la data
când a părăsit construcţia”5) sau de la data când proprietarul terenului şi-a manifestat, în orice
mod, intenţia de a prelua construcţia, plantaţia sau lucrarea realizată de către creditor şi, desigur,
indiferent dacă acesta este constructor de bună-credinţă, ori, dimpotrivă, de rea-credinţă6); de
asemenea, prescripţia dreptului la acţiune în despăgubire, întemeiat 537 538 539 540 541 tot pe

537> C. Ap. laşi, dec. civ. nr. 475/1998, Jurisprudenţa în materie civilă şi procesual civilă 1998, p. 43-44.

Această soluţie este discutabilă. V., în acest sens, L. Mihai, Nota //(explicativă) la dec. nr. 270/1985 a TJ Neamţ, în
RRD nr. 4/1986, p. 54, care apreciază că „ori de câte ori obligaţia debitorului este, deopotrivă, cu executare
succesivă şi viageră (cât timp creditorul trăieşte), acţiunea în rezoluţiune a unui contract sinalagmatic - pentru
culpabila lui neexecutare, continuată, de către debitor - nu este supusă prescripţiei extinctive pe tot timpul vieţii
creditorului, ea începând să curgă, faţă de moştenitorii lui -, din momentul decesului său.” (s.n.).
538
> TS, s. civ., dec. civ. nr. 263/1979, în CD 1979, p. 78, nr. 30.
539> V. de ex.: TS, s. civ., dec. nr. 717/1973, în CD 1973,. 152, nr. 39; idem, dec. nr. 1456/1977, în CD 1977, p.

55.
540> TMB, s. IV civ., dec. nr. 2214/1973, în RRD nr. 8/1974, p. 44-48 , cu o notă critică de O. Rădulescu şi o notă

aprobativă de C. Bîrsan, (în speţă a fost vorba de un schimb voluntar de locuinţe făcut în baza fostului art. 23 din L.
nr. 10/1968).
541> TS, s. civ., dec. nr. 3055/1973, în RRD nr. 7/1974, p. 57. _
6)TS, s. civ., dec. nr. 236/1974, în CD 1974, p. 68-70, nr. 15. în considerentele acestei decizii remarcabile,

instanţa supremă reţine, între altele, următoarele: „potrivit dispoziţiilor art. 494 al. 1 c. civ., proprietarul unui teren are
dreptul să-şi însuşească o construcţie făcută de altă persoană pe terenul său sau poate cere să fie ridicată. în cazul
în care îşi însuşeşte construcţia, el este dator să despăgubească pe constructor cu valoarea materialelor şi preţul
muncii investite în construcţie. Numai în ipoteza în care constructorul este de bună-credinţă, proprietarul terenului nu
poate cere ridicarea construcţiei.
Termenul în care constructorul de rea-credinţă poate să-şi valorifice dreptul la despăgubire, deci un drept
patrimonial, este, potrivit art. 3 al D. nr. 167/1958 (...) acela de 3 ani, care, în cazul constructorului de rea-credinţă şi
dacă proprietarul fondului a înţeles să reţină construcţia astfel ridicată, începe să curgă din momentul în care
proprietarul şi-a manifestat intenţia de a şi-o însuşi. Această manifestare de voinţă trebuie să aibă un caracter
neechivoc, putând să rezulte şi din împrejurări de fapt". (Ibidem, p. 69).
Menţionăm că, în doctrină, s-a formulat opinia că dreptul de creanţă al constructorului, până la manifestarea de
voinţă a proprietarului terenului de a prelua construcţia, este un drept afectat de modalităţi, respectiv un drept
afectat de o condiţie suspensivă (L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, ed.
revăzută şi completată, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 225; E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale
principale,Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 199). Astfel, conform acestei opinii, suntem, în acest caz, în prezenţa
„unui drept sub condiţie suspensivă, a cărei realizare depinde de opţiunea proprietarului terenului; dacă
proprietarul terenului va invoca accesiunea, dreptul de creanţă al constructorului se va considera născut concomitent
cu naşterea dreptului de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubire; el va deveni însă exigibil numai de la
data realizării condiţiei. Dimpotrivă, în ipoteza în care proprietarul terenului nu va invoca accesiunea şi se vor fi
îndeplinit condiţiile uzucapiunii, dreptul său de proprietate asupra construcţiei încetează, născându-se efreptuLde
proprietate al constructorului; prin urmare, condiţia suspensivă nu s-a mai realizat şi este imposibil de a se realiza,
efectele accesiunii fiind anihilate de efectele uzucapiunii. De asemenea, condiţia suspensivă se consideră
nerealizabilă şi în cazul unui constructor de rea-credinţă, dacă proprietarul terenului va opta pentru a-l obliga la
desfiinţarea construcţiei şi plata de eventuale despăgubiri (...) Dreptul de creanţă al constructorului este supus
prescripţiei extinctive în termenul general de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul
realizării condiţiei suspensive, constând în manifestarea de voinţă a proprietarului terenului de a prelua construcţia,
plantaţia sau lucrarea realizată de creditor'1. (L. Pop, op. cit., p. 225-226) -s.n. Această calificare este însă greşită.
Din moment ce, potrivit opiniei aceluiaşi autor, dreptul de proprietate asupra construcţiei se dobândeşte de către
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 495

dispoziţiile art. 494 C. civ., al coindivizarului care a edificat construcţia pe terenul indiviz, căzut în
lotul celuilalt coindivizar, care a devenit astfel proprietarul exclusiv al terenului cu ocazia
partajului, începe să curgă din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii departaj 1);
3° Prescripţia dreptului la acţiune prin care mandantul solicită obligarea mandatarului la plata
sumei încasate cu titlu de preţ din vânzarea unui bun încredinţat acestuia curge de la data
încetării contractului de mandat - respectiv, în speţă, de la data de când mandatarul pârâta
vândut garnitura de mobilă- iar nu de la data de când contractul de mandat a fost încheiat de
părţi2);
4° Prescripţia dreptului la acţiune având ca obiect valorificarea dreptului de creanţă izvorât
din neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data când
partea interesată a luat cunoştinţă că nu mai există nici o posibilitate de perfectare a vânzării,
respectiv de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a respins cererea având ca obiect
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare3);
5° Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea certificatului de moştenitor de către
moştenitorul care nu a participat la dezbaterea succesorală începe să curgă de la data când a
luat cunoştinţă de certificatul de moştenitor1);
6° Prescripţia dreptului la acţiune privind dobânzile aferente despăgubirilor băneşti acordate
prin hotărâre judecătorească începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti;
7° Dreptul la cheltuielile de judecată se naşte la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.

B. CORELAŢIA REGULII GENERALE CU CELELALTE REGULI PRIVIND


ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI
308. Necesitatea şi semnificaţia altor reguli privind începutul prescripţiei
dreptului la acţiune. Dreptul subiectiv material şi dreptul la acţiune sunt drepturi distincte chiar
dacă au acelaşi titular. 542 543 544 545 * De aceea nu trebuie confundată data naşterii dreptului

proprietarul terenului exlege, chiar din momentul încorporării materialelor de construcţie în sol, drept pur şi simplu,
iar pe de altă parte, rezultă (se naşte) şi un drept de creanţă al cărui titular este constructorul, născut pe principiul
restituirii îmbogăţirii fără justă cauză (ibidem, p. 225; D. Chirică, Natura juridică şi valorificarea drepturilor
constructorului pe terenul unui terţ, RRD nr. 1/1987, p. 7-8), însemnează că şi dreptul constructorului este un drept
deja născut, deci, cert, şi nicidecum incert, ca în cazul unei condiţii suspensive. în realitate, dreptul respectiv este
afectat de un termen incert, momentul invocării accesiunii de către proprietar; numai în cazul constructorului de
rea-credinţă se poate susţine că dreptul său de creanţă este un drept afectat de o condiţie suspensivă, fiindcă aici
proprietarul terenului poate opta între păstrarea sau demolarea construcţiei. în sensul că dreptul de creanţă al
constructorului de bună-credinţă nu este afectat de o condiţie suspensivă, v. şi I. Romoşan, Dreptcivil. Drepturile
reale, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p. 303, nota 17; după acest autor, însă, dreptul de proprietate al
proprietarului terenului asupra construcţiei se naşte numai la momentul invocării accesiunii şi până la acel moment
constructorul este titularul unui drept de proprietate rezolubilă (p. 304).
1'C. Ap. Ploieşti, dec. civ. nr. 844/1994, în Bul.jur. 1993-1997, p. 440, nr. 84.
2) TJ Hunedoara, dec. nr. 50/1986, în RRD nr. 1/1987, p. 60 (pentru ipoteza neexecutării mandatului, v. C.
Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2339/1999, cit. supra).
3)
CSJ, s. civ., dec. nr. 1730/2001, C. Jud. nr. 2/2002, p. 82. Cf. Plen TS, dec. de îndrumare nr. 7/1967, pct.
4 (în CD 1967, p. 28-29): „dreptul la acţiunea în restituirea sumelor plătite are ca temei neexecutarea de către
proprietarul bunului a obligaţiei ce-i revine din antecontract şi se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de
la data când cumpărătorul a cunoscut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate avea
loc. Dacă însă părţile au stabilit un termen pentru perfectarea vânzării prescripţia urmează a se calcula de la
expirarea acestui termen (potrivit art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958-n.n.)” (s.n.).
542> TS, s. clv„ dec. nr. 334/1988, în RRD nr. 2/1989, p. 67. V. şi TJ Galaţi, dec. civ. nr. 312/1971, în RRD nr.

11/1971, p. 145 (moştenitor nelegal citat în cadrul procedurii succesorale notariale).


543
> TS, s. civ., dec. nr. 1333/1980, în RRD nr. 12/1981, p. 64-65 (“în cazul în care obiectul material al pagubei
suferite constă în orice alt bun în afara unei sume de bani, dobânzile aferente, cuvenite creditorului, se datorează de
la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi până la completa achitare a sumei, deoarece, în situaţia
respectivă, abia de la data menţionată dauna s-a transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă”). Cf. TJ
496 Prescripţia extinctivă

subiectiv substanţial cu data naşterii dreptului la acţiune (în sens material), deoarece, în marea
majoritate a cazurilor, data naşterii dreptului subiectiv material este anterioară datei naşterii
dreptului la acţiune. Numai în unele cazuri cele două date corespund (de ex., în cazul dreptului la
acţiune privind un drept afectat de o condiţie suspensivă; cf. art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/ 1958).
Am văzut că legiuitorul leagă începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune,
iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Aceasta este regula generală.
în practică, se întâlnesc numeroase cazuri când data naşterii dreptului la acţiune, adică data
încălcării dreptului subiectiv (sau a unui interes legitim), să nu fie cunoscută imediat de titularul
dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din
momentul în care acesta este nerespectat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate
fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat (de ex., este incapabil, soţ cu autorul faptului ilicit,
este încă victima violenţei fizice sau morale sub imperiul căreia a consimţit la încheierea actului).
în toate aceste cazuri, ca şi în altele asemănătoare, începerea prescripţiei extinctive la data
naşterii dreptului la acţiune ar face ca în anumite situaţii concrete prescripţia să se împlinească
înainte ca titularul dreptul subiectiv să aibă putinţa efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul
său, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează
această materie.
în sfârşit, uneori prescripţia extinctivă priveşte drepturi care trebuie exercitate într-un anumit
interval de timp, fără a se pune problema unei încălcări efective a acelui drept (ex., dreptul de
opţiune succesorală, drepturile subiective pure şi simple care sunt susceptibile de a fi exercitate
imediat, deşi voinţa tacită a părţilor ar putea fi cu totul alta); dat fiind interesul social al clarificării,
în timp scurt, şi a unor asemenea situaţii, prescripţia extinctivă este aplicabilă. Numai că şi pentru
asemenea situaţii legea trebuie să prevadă o soluţie corespunzătoare (în deplină armonie cu
finalitatea instituţiei prescripţiei) cu privire la data de la care începe să curgă prescripţia extinctivă
împotriva titularilor unor asemenea drepturi.
De aceea, dată fiind varietatea situaţiilor juridice practice, ca şi multitudinea drepturilor
subiective civile, legiuitorul a simţit nevoia instituirii, pe lângă o regulă generală şi a unor alte
reguli privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină seama de specificul situaţiilor
în care se impune problema momentului de ia care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv,
să acţioneze sau, după caz, de necesitatea de a preîntâmpina efectul extinctiv al prescripţiei în
acele situaţii particulare când nu se poate vorbi de pasivitatea care să justifice stingerea, prin
prescripţie, a dreptului material la acţiune.
Raportând aceste „alte reguli” la „regula generală” privind începutul presripţiei extinctive,
urmează să le calificăm ca reguli speciale1>, privind acest început, adică reguli particulare cu
privire la începutul prescripţiei dreptului la acţiune (în sens material)546 547 548'.

309. Conţinutul corelaţiei dintre regula generală şi regulile speciale. în


determinarea conţinutului acestei corelaţii, trebuie să pornim de lafaptul că normaînscrisăîn art. 7
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care instituie regula generală privind începutul prescripţiei
dreptului la acţiune, este o normă generală, iar normele care instituie celelalte reguli privind
începutul prescripţiei dreptului la acţiune, indiferent de izvorul lor concret, sunt norme speciale.
Plecând de la această premisă, este uşor de înţeles că între regula generală, pe de o parte, şi
celelalte reguli, pe de altă parte, există un raport care cade sub incidenţa cunoscutelor reguli:

Satu-Mare, dec. civ. nr. 630/1971, în RRD nr. 11/1972, p. 164.


3) TS, s. civ. dec. nr. 328/1984, în RRD nr. 2/1985, p. 66.
545> Cu privire la corelaţia dintre dreptul subiectiv material şi dreptul la acţiune (în sens material), v. supra, nr. 46.
1)
V.,în acest sens şi: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a Vll-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 269; G.
Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 284.
547> Regulile speciale privind începutul prescripţiei vor fi analizate în paragraful următor.
548
> A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 471. AddeE. Lupan, op. cit., p. 289.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 497

generalia specialibus non derogantşi, respectiv, specialia generalibus derogant. -> _


Aceasta însemnează, practic, că fiecare regulă specială trebuie aplicată doar în ipoteza
pentru care a fost instituită (exceptiones sunt strictissimae interpretationis), fără a fi admisă
extinderea aplicării ei şi la alte cazuri, chiar asemănătoare. Prin urmare, regulile speciale privind
începutul prescripţiei nu pot fi calificate „simple aplicaţii, concretizări ale regulii generale’0!, ci
dispoziţii particulare, „de excepţie”549', în sensul că începutul prescripţiei este anume determinat
de lege pentru situaţiile la care se referă ipoteza acestor norme, indiferent dacă începutul curgerii
prescripţiei coincide (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1967) sau nu (art. 8, 9, 11 din D. nr. 167/1958
etc.) cu momentul încălcării dreptului, fiind uneori mai apropiat sau mai îndepărtat (anterior sau
posterior acestuia) de acest moment550'.
§ 2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive
A. SITUAŢIILE JURIDICE PENTRU CARE SUNT INSTITUITE REGULI
SPECIALE
310. Enumerare. Având în vedere ordinea dispoziţiilor din Decretul nr. 169/1958, care
instituie reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive, ca si dispoziţiile din alte acte
normative - izvoare de drept civil, care stabilesc asemenea reguli, situaţiile ori ipotezele pentru
care există de lege lata reguli speciale privind începutul prescripţiei sunt, în esenţă,
următoarele1);
1° ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu (când nu s-a stipulat un termen sau o condiţie
oricând obligaţia urmează să se execute la cererea creditorului);
2 ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie
suspensivă;
3° ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită si alte cazuri asimilate (sub acest aspect, al
momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă);
4° ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate);
5° ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei;
6° ipoteza dreptului de opţiune susccesorală;
7° ipoteza acţiunii în rectificare a înscrierilor de carte funciară;
8° alte ipoteze speciale, particulare.

B. ANALIZA REGULILOR SPECIALE PRIVIND ÎNCEPUTUL


PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
311. Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune
începe să curgă de la data naşterii raportului juridic (art. 7 alin. 2 din D. nr. 167/1958).
a)
Reglementare. Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958; „în obligaţiile care urmează să se
execute ia cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit,
prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept" (s.n.).

b) Conţinut. Această regulă arputea fi exprimată, mai pe scurt, în felul următor: prescripţia
extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului subiectiv, dacă acest drept are ca izvoi un
act juiidic pur şi simplu (adică, neafectat de modalităţi). Regula aceasta priveşte, aşadar,

549> P. Cosmovici, De când începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune?, în „Prescripţia extinctivă" de J.

Mateiaş, P. Cosmovici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 119.


51 Contra A, Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 471, nota 115 - «Am preferat calificarea acestor „alte reguli” ca reguli

speciale, ca aplicaţii, concretizări ale regulii generale, întrucât nu e vorba de „excepţii” de la regula generală, ci de
specificarea datei naşterii dreptului la acţiune în diferite situaţii, mai mult sau mai puţin generale. Cel mult aceste
reguli sunt reguli „de excepţie” (ca şi dispoziţiile ce le consacră) numai în raporturile dintre ele, în sensul că nu se
poate aplica o regulă edictată pentru o anumită situaţie unei alte situaţii, pentru care legea prevede o altă regulă
specială».
498 Prescripţia extinctivă

drepturile subiective născute dintr-un act juridic cu execuţie imediată551 552).


Având în vedere faptul că în practică cazurile care cad sub incidenţa art. 7 alin. 2 au ca izvor
actul juridic civil, însemnează că, în principiu, „data naşterii raportului de drept” este

' 111
acest sens, şi Gh. Beleiu. op. cit. (2001), p. 270. Pentru alte grupări, clasificări ale situaţiilor
(cazurilor) pentru care sunt fixate regulile speciale de determinare a datei de la care începe să curgă prescripţia
extinctivă, v. deex.: M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 267; P. Cosmovici, op. cit (1962) p 120-121 ■ A. lonaşcu, Drept
civil. Partea generală, EDP, Bucureşti, 1963, p. 167; Eleonora Roman, Prescnplie extinctivă. in „Tratat de drept
civil", voi. I, „Partea generală" de Tr. lonascu si alţii, Ed. Academiei, Bucureşti 1967 p 465. '" *
552 Dacă actul juridic este un act cu executare succesivă, devin incidente dispoziţiile art. 12 din D. nr. 167/
1958, caz în care prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la „data când a devenit exigibilă fiecare dintre
aceste prestaţii” (P. M. Cosmovici, op. cit., 1989, p. 330, text şi nota 80).
Cspitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 499
chiar „data încheierii actului juridic”1', care se determină în funcţie de categoria de acte din
care acesta face parte după modul lor de încheiere (consensuale, solemne şi reale).

c) Justificare. Regula începerii cursului prescripţiei extinctive la data naşterii raportului


juridic, în cazul în care nu există termen sau condiţie - suspensive - ori în cazul în care obligaţia
debitorului urmează să se execute la cererea creditorului, este impusă de însăşi finalitatea
prescripţiei extinctive: stimularea titularilor drepturilor subiective să-şi valorifice drepturile
lorîntr-un termen cât mai scurt, pentru asigurarea certitudinii şi stabilităţii circuitului civil 553 554'.
Dacă, în cazurile pe care le avem în vedere, s-ar prevedea ca dată de începere a cursului
prescripţiei data când creditorul cere executarea obligaţiei de la debitor, s-ar ajunge ca prescripţia
extinctivă să fie îndepărtată de la rosturile sale, de vreme ce creditorul ar putea întârzia, cât ar
dori, data la care ar cere executarea obligaţiei de la debitor.
De asemenea, această soluţie decurge, cum foarte bine s-a observat, din regula generală în
materie: «de vreme ce executarea obligaţiei debitorului poate fi cerută de creditor imediat,
momentului încheierii actului juridic, înseamnă că „data naşterii dreptului la acţiune este însăşi
data naşterii raportului de drept”»555', neexecutarea imediată a obligaţiei ce incumbă debitorului
reprezintă o încălcare a dreptului corelativ şi atrage după sine naşterea dreptului la acţiune. Este
ipoteza în care momentul naşterii dreptului la acţiune coincide formal juridic cu momentul naşterii
dreptului subiectiv.

d) Domeniu de aplicare. în corecta înţelegere a sferei de aplicare a regulii înscrise în art. 7


alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, trebuie să se aibă în vedere şi următoarele precizări făcute în
literatura de specialitate556':
— întâi, prin expresia „în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului (s.n.),
trebuie să Se înţeleagă atât sliuaţia-regulă, în care nu există un termen suspensiv sau o condiţie
suspensivă, care să afecteze dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă, cât şi situaţiile în care: a)
există o clauză care îndreptăţeşte pe creditor să ceară oricând ("la dorinţa sa”) executarea
obligaţiei; b) există un termen suspensiv, dar este în favoarea creditorului care poate renunţa
oricând la beneficiul lui solicitând executarea de îndată a obligaţiei de către debitor; c) există o
condiţie, dar este rezolutorie557', ştiut fiind că pendente condicione (până la îndeplinirea condiţiei)
pura est sed sub condicione resoivitur (ceea ce se datorează sub condiţie rezolutorie se
datorează pur şi simplu);
— apoi, prin expresia „în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit (s.n.)
trebuie să se înţeleagă situaţia obligaţiilor în care termenul lipseşte cu desăvârşire 558'.
e) Limitele regulii înscrise în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958. Regula specială
cuprinsă Tn art. 7 alin. 2, astfel cum a fost conturată în doctrina noastră de drept civil, nu se poate
însă aplica tale qualeîn toate cazurile în care este vorba de un drept subiectiv pur şi simplu ori
afectat de un termen suspensiv în favoarea exclusivă a creditorului, deoarece intră în conflict cu

553> Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 271,


2) îp ca2U| contractelor încheiate între absenţi, potrivit principiilor de drept civil şi practicii judiciare, momentul

încheierii actului este cel în care ofertantul a primit răspunsul acceptantului (sistemul recepţiunit). V., în acest
sens, P. M, Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Ed. AII, Bucureşti,1996, p. 178; idem, op. cit. (1962), p.
141-150.
555> A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 475.
556> V., de ex.,Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 271; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 286.

5) Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor corelative (art. 1119C. civ.). Pentru dezvoltări, v. Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 184-187.
558> în aplicarea art, 7 alin. 2 teza II, se citează şi cazul încheierii unui contract de vânzare în care nu se

stabileşte nici un termen pentru plata preţului, această plată putând fi pretinsă de vânzător imediat, din chiar
momentul încheierii contractului; „dată la care începe să curgă şi termenul de prescripţie" (Ana Boar, op. cit, p.
119, nota 10). Acest exemplu este greşit, deoarece, în materie de vânzare, dacă nu s-a stabilit nimic în contract,
„cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului, (art. 1362
500 Prescripţia extinctivă

alte dispoziţii speciale care guvernează anumite raporturi obligationale. Avem în vedere în
special raporturile civile izvorâte din contractele de depozit, de comodat şi de împrumut de
consumaţiune.
Astfel, în ce priveşte contractul de depozit, legea prevede că deponentul are dreptul să
ceară restituirea oricând, chiar dacă s-ar fi stipulat un termen pentru restituire, întrucât termenul
se presupune a fi stipulat în interesul deponentului (art. 1616 C. civ.). în această ipoteză,
prescripţia dreptului la acţiunea personală în restituire (născută excontractu) începe să curgă de
la expirarea termenului suspensiv stabilit în contract art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/ 1958) 559 560, iar nu
de la data naşterii raportului de drept, deoarece nu poate fi constrâns deponentul să renunţe la
beneficiul termenului stipulat în favoarea sa, o astfel de renunţare este pur facultativă şi depinde
exclusiv de voinţa deponentului2). în schimb, în cazul în care în
contractul de depozit s-a prevăzut restituirea „la cererea” deponentului 1 * - deci fără stipularea
termenului de restituire, precum şi în cazul în care un asemenea termen nu a fost stabilit561 562),
prescripţia dreptului la acţiunea în restituire începe să curgă (nu de la data refuzului de restituire
a lucrului depozitat), ci de la data naşterii raportului de drept, care coincide cu momentul
încheierii contractului (art. 7 alin. 2 din D. nr. 167/1958).
în cazul contractului de comodat (împrumutul de folosinţă) problema privind începutul

C. civ.). Deci, cât timp vânzătorul păstrează lucrul, nici cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul convenit, în
lipsă de stipulaţie contrară. Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiunea în plata preţului nu începe să curgă înainte
de data predării bunului, când obligaţia cumpărătorului devine exigibilă (art 7 alin 1 şi 3 din D. nr. 167/1958).
560) V., în acest sens, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, ed. a IIl-a actualizată si completată,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 387, nota 3, care arată următoarele: „Cu toate că deponentul poate cere
restituirea înainte de împlinirea termenului (...), având deci dreptul la acţiunea în restituirea lucrului din momentul
încheierii contractului, considerăm că termenul prescripţiei începe să curgă numai de la data expirării termenului de
depozitare prevăzut în contract (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958). Obligaţia de restituire, care rezultă din
contractul de depozit cu termen de executare stabilit (fie şi în interesul exclusiv al deponentului), nu poate fi
încadrată în rândul obligaţiilor „ca re urmează să se execute la cererea creditorului" (art. 7alin. 2), cu
consecinţa calculării termenului de prescripţie de la data încheierii contractului, deoarece - dacă termenul de
depozitare convenit depăşeşte termenul general de prescripţie -o asemenea încadrare ar duce contrar voinţei
părţilor, la anihilarea dreptului la acţiune (în sens material) al deponentului, transformând obligaţia de restituire a
depozitarului (mai ales dacă nu poate intenta nici acţiunea în revendicare, întrucât nu este proprietar sau nu poate
dovedi dreptul de proprietate), într-o obligaţie imperfectă, naturală. De ex., în cazul contractului de depozit, cu titlu
gratuit, încheiat de persoana plecată cu misiune în străinătate pe termen de 4 ani” ( ibidem) - s.n. în sens contrar,
adică în favoarea incidenţei art. 7 alin. 2 si în această ipoteză v Gh Beleiu, op. cit. (1987), p. 320 şi idem, op. cit.
(2001), p. 271.
2) A admite o altă soluţie însemnează a sancţiona pe deponent cu pierderea dreptului material la acţiune, întrucât

a înţeles să uzeze de avantajul conferit de dreptul său, respectiv de facultatea de a cere restituirea la expirarea
termenului stipulat în contract, ceea ce ar fi ilogic şi absurd. De aceea, art. 7 alin. 2 trebuie interpretat în mod logic şi
potrivit scopului urmărit de legiuitor, neputând fi aplicat în cazurile în care înseşi raţiunile care stau la baza lui nu se
regăsesc (ubi cessat ratio legis, cessat lex). De altfel, în ce priveşte sintagma prin „obligaţii care urmează să se
execute la cererea creditorului” (art. 7 alin. 2) trebuie să se înţeleagă mai ales acele cazuri în care s-a stipulat că
obligaţia urmează a fi executată imediat la cererea ("la dorinţa”) creditorului. în cazul în care s-a stipulat un termen
suspensiv pentru executare, dar s-a prevăzut şi dreptul creditorului de a cere (pretinde) executarea obligaţiei înainte
de termen (un termen în serviciul creditorului), prescripţia va începe să curgă, după caz: a) de la expirarea termenului
(art. 7 alin. 3); b) de la data solicitării de către creditor a îndeplinirii obligaţiei de către creditor (art. 7 alin. 1); în acest
din urmă caz, debitorul este obligat să execute imediat prestaţia datorată, iar dacă n-o face săvârşeşte o faptă ilicită!
contrară dreptului creditor; din acest moment se naşte dreptul la acţiune. Până atunci, atâta timp cât termenul nu s-a
împlinit, iar nici creditorul n-a pretins executarea anticipată a obligaţiei, prescripţia nu putea să curgă. Creditorul n-a
avut interes să solicite executarea obligaţiei, iar debitorul nu putea fi constrâns s-o facă, nefiind în culpă. Or,
prescripţia acţionează numai din momentul în care dreptul subiectiv este încălcat, contestat sau, după caz, negat.
561
> v., pentru acest exemplu, Şt. Răuschi, Drept civil, Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică,
Ed. „Chemarea”, laşi, 1993, p. 180; Şt. Răuschi, Gh. Popa, Ştefania Răuschi, Drept civil. Teoria generală.
Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Junimea, laşi, 2000, p. 179.
562
) V., în acest sens, Fr. Deak. op. cit., p. 388.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 501

prescripţiei extinctive se rezolvă în funcţie de scadenţa obligaţiei de restituire 563 *. Astfel,


prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea lucrului, născută ex contractu, va începe să
curgă564*:
-de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului ce
s-a avut în vedere la încheierea contractului (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958);
- de la data încheierii contractului, dacă lucrul este de folosinţă permanentă şi părţile nu au
convenit un termen (art. 7 alin. 2 din D. nr. 167/1958)565*.
în sfârşit, în ceea ce priveşte contractul de împrumut de consumaţiune (mutuum), legea
prevede că împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen (art. 1581 C. civ.), iar în
lipsa stipulării unui termen, instanţa va determina termenul restituirii după împrejurări (art. 1582
C. civ); la fel şi în cazul când s-a stipulat că împrumutatul va plăti când îi va fi cu putinţă sau va
avea mijloace (art. 1583 C. civ.) 566*. Deşi chestiunea este controversată, problema privind
începutul cursului prescripţiei extinctive trebuie rezolvată tot în funcţie de scadenţa obligaţiei de
restituire. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în restituire, născută ex contractu, începe să
curgă567*:
- de la expirarea termenului convenit de părţi, în cazul împrumutului cu termen (art. 7 alin.
3 din D. nr. 167/1958);
-de la data încheierii contractului, dacă termenul restituirii nu a fost stipulat (art. 1582 C. civ.)
ori când s-a stipulat că împrumutatul să plătească când va putea sau va avea mijloace (art. 1583
C. civ.) ori când va voi sau când se indică numai sursa restituirii 1) (art. 7 alin. 2 din D. nr.
167/1958); în toate aceste cazuri, restituirea nu poate fi cerută imediat, căci aceasta ar contraveni
scopului contractului, obligaţia de restituire există în mod incontestabil, numai termenul restituirii
lipseşte, însă, el urmează a fi stabilit de instanţă în termenul de prescripţie prevăzut de lege2),
dacăîmprumutătorul nu pretinde direct restituirea împrumutului însuşi568 569 570).

3) chiar dacă este vorba de un contract cu titlu gratuit, comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte
de împlinirea termenului stipulat sau—dacă nu s-a convenit un termen —înainte de a se fi îndestulat trebuinţa
comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea cotnractului (art. 1572 C. civ.). în cazul în care părţile nu au stipulat
un termen, iar lucrul este de o folosinţa permanentă, termenul restituirii urmează să fie stabilit de instanţă (art.
1582-1583 C. civ, aplicabile prin analogie), deoarece folosinţa nu poate dura la infinit sau să depindă exclusiv de
voinţa comodatarului, care este obligat să restituie lucrul (art. 1560 C. civ.) — Fr. Deak, op. cit., p. 348. în plus,
trebuie avute în vedere şi prevederile art. 1573 C. civ., potrivit cărora dacă comodantul ar cădea într-o trebuinţă mare
şi neprevăzută, instanţa poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea lucrului chiar înainte de
expirarea termenului stipulat sau înainte de satisfacerea trebuinţelor sale.
564>V., în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 348.
5> V., în acest sens, I. M. Anghel, Notă critică la dec. civ. nr. 29/1963 a T. reg. Suceava, în JN nr. 1/1965, p.

1081; adde E. Safta-Romano, Sinteză de practică judiciară privind contractul de împrumut, RRD nr. 4/ 1988, p.
55. Precizăm că în practică s-a adoptat şi soluţia calculării termenului de prescripţie de la data cererii de restituire
în cazul în care, potrivit convenţiei, bunul urma să fie restituit comodantului, „la dorinţa sa (TS, s. civ., dec. nr.
2300/1989, în Dreptul nr. 8/1990, p. 78), această soluţie a fost însă, pe bună dreptate, criticată în doctrină,
deoarece contravine prevederilor art. 7 alin. 2 din D. nr. 167/1958 (în obligaţiile care urmează să se execute la
cererea creditorului... prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept), fiind după cum se ştie,
imprescriptibilă numai acţiunea reală (în revendicare) a comodantului (Fr. Deak, op. cit., p. 348, nota 2).
566* Pentru amănunte, v. Fr. Deak, op. cit., p. 358-359. Cu privire la problema prescripţiei dreptului la acţiunea

pentru plata dobânzilor, v. intra, nr. 377.


567> V., în acest sens, Fr. Deak, op. cit., p. 359-362.
568> în acest ultim caz-indicarea numai a sursei restituirii -s-a susţinut şi opinia în sensul că acţiunea prin care se

solicită instanţei stabilirea termenului (cert) „precede, cu necesitate, acţiunea în pretenţii", prima acţiune putând fi
exercitată „oricând” deci este considerată imprescriptibilă), iar pentru cea de-a doua prescripţia „începe să curgă de
la data expirării termenului de plată stabilit de instanţă, în temeiul art. 1583 C. civ." (A. Sitaru, D.-AI. Sitaru,
Consideraţii referitoare la termenul incert Intr-o situaţie specială, RRD nr. 7/ 1983, p. 31). Analizând această
delicată chestiune, Dl. prof. Deak a optat pentru o aită soluţie, mai simplă si mai operativă. Astfel, consideră Domnia
sa, trebuie avut în vedere faptul că, pentru stabilirea termenului restituirii -în toate ipotezele în care părţile nu au
stipulat termenul restituirii - instanţa trebuie să verifice, pe baza probelor din dosar, existenţa obligaţiei de restituire,
502 Prescripţia extinctivă

în concluzie, aplicarea regulii prevăzute de art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 nu trebuie
să se facă în mod mecanic, ci în deplină armonie cu celelalte dispoziţii legale care cârmuiesc
regimul juridic al situaţiilor juridice născute din acte juridice civile concrete. De lege ferenda,
regula înscrisă în art. 7 alin. 2 trebuie revăzută sau cel puţin corelată cu celelalte reglementări
aplicabile în materie.

312. Pentru dreptul subiectiv afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie


suspensivă, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data
împlinirii termenului ori realizării condiţiei (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958).
a) Reglementare. Prevăzută şi în Codul civil1*, această regulă specială este stabilită de art. 7
alin. 2 din Decretul nr. 167/i 958, astfel: „ Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu
termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a
expirat termenul, "(s.n.).

b) Conţinut. Regula aceasta, instituită în art. 7 alin. 3, vizează ipoteza dreptului subiectiv
civil „afectat de modalităţi”, în care modalitatea este termenul suspensiv sau condiţia suspensivă
(nu şi rezolutorie). După cum se poate observa, textul citat consacră un aspect concret al
efectelor condiţiei suspensive şi al termenului suspensiv, efecte ce se produc eveniente
condicione2>, respectiv eveniente termine: prescripţia începe să curgă numai de la îndeplinirea
condiţiei suspensive sau de la expirarea termenului suspensiv, respectiv de la data când dreptul
subiectiv se consolidează prin realizarea condiţiei sau, după caz, obligaţia devine exigibilă.

c) Justificare. Această regulă este în deplină concordanţă cu efectele acestor modalităţi ale
actului juridic-termenul şi condiţia-când ele sunt, deopotrivă, suspensive571 572 573*. Intr-adevăr,

căci nu poate stabili termenul obligaţiei de restituire fără a constata existenţa obligaţiei. «De aceea, susţineîn
continuare Dl. prof. Deak, nu vedem necesitatea şi oportunitatea unei a doua acţiuni în pretenţii, chiaî dacă
împrumutătorul nu a cerut direct obligarea la executare. Stabilind termenul obligaţiei de restituire, instanţa obligă de
fapt pe debitor la restituire. înseamnă că de la data stabilită începe curgerea termenului de prescripţie, dar nu a
acţiunii în pretenţii (a dreptului material la acţiune), ci a dreptului de a cere executare silită, asemănător (dar nu
identic, fiindcă termenul, în acest caz, este diferit ca natura juridică) situaţiei când „prin hotărâre s-a acordat un
termen de graţie”.» (ibidem, p. 360). Argumentaţia prof. Deak ni se pare convingătoare, astfel încât soluţia propusă,
admisibilă de lege lata, ar trebui consacrată în mod expres şi de lege ferenda.
Cât priveşte aşa-zisa imprescriptibilitate a acţiunii pentru stabilirea termenului restituirii, credem că ea trebuie
respinsă de plano, deoarece drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă sunt, în principiu, prescriptibile
extinctiv, în afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958)! Or, nici un text de
lege nu consacră o astfel de excepţie, ceea ce însemnează că sunt incidente prevederile art. 1 şi urm. ale D. nr.
167/1958. V., în acelaşi sens, şi Fr. Deak, op. cit., p. 361.
569) V., în acest sens, C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 5274/1998, în Victoria Daha, C. Furtună, Probleme de
drept din deciziile Curţii de Apel Craiova, Ed. 1 F-Craiova, p. 136, nr. 13 (“prescripţia începe să curgă, în toate
cazurile prevăzute în art. 1582-1583 C. civ., de laîncheierea contractului, potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958").
3) „Potrivit art. 1584 şi 1585 alin. C. civ.-s-a statuat într-o decizie de speţă-împrumutatul este dator să restituie

lucrurile împrumutate la timpul stipulat şi dacă acesta nu s-a determinat, urmează ca restituirea să se facă pentru
fiecare împrumut, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958. în termen de 3 ani de la data acordării fiecărui împrumut,
iar nu de la data ultimului act, împrumuturile neavând caracter de unicitate pentru ca termenul de prescripţie să se
raporteze la data ultimului împrumut.” (TS, s. civ., dec nr. 690/1986, în CD 1986, p. 47 şi RRD nr. 12/1996, p. 64-65)
-s.n. Asemănător, v. siTJ Suceava, dec. nr. 1182/1985, în RRD nr. 4/1986, p. 63.
571 Conform art. 1885 alin. 1 (în prezent abrogat), „prescripţia unei creanţe condiţionale sau cu termen nu
poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”. Art. 1885 C. civ. are însă şi un al
doilea alineat care dispune: „Acţiunile reale ale creditorului sau proprietarului sunt, prin excepţie, supuse prescripţiei,
în folosul celui ce ţine lucrul, chiar şi mai înainte de realizarea condiţiilor, sau de expirarea termenelor la care acele
acţiuni pot fi subordonate”; acest text este în vigoare şi trebuie văzut în lumina celor pe care le-am spus cu prilejul
analizei problemei „domeniului prescripţiei extinctive” (v. supra, nr. 231 -232) şi interesează în primul rând instituţia
prescripţiei achizitive (uzucapiunea). V. însă şi infra, nr. 375.
572 Art. 7 alin. 3 lasă neatinsă situaţia neîndeplinirii condiţiei suspensive (deficiente condicione)-fapt care
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 503

până ce termenul suspensiv nu se împlineşte, creditorul nu are dreptul să ceară executarea


obligaţiei de către debitor, care se poate opune şi refuză plata, fără a fi ţinut să dea socoteală.
Dacă dreptul subiectiv este afectat de o condiţie suspensivă, debitorul nu datorează nimic,
deoarece însăşi existenţa dreptului subiectiv este afectată, neputându-se concepe ca dreptul la
acţiune să se nască înainte de a se naşte însuşi dreptul subiectiv material. Cum în ambele cazuri
nu se poate vorbi de o pasivitate a creditorului, începutul prescripţiei extinctive înainte de
împlinirea termenului sau realizarea condiţiei nu se justifică.

d) Domeniu de aplicare. Cât priveşte sfera de acţiune a acestei reguli, este de remarcat, în
afara celor arătate mai sus, că ea se aplică atât în cazul termenului suspensiv cert, cât şi a celui
incert574 575*, deoarece textul nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)
şi este ştiut, totodată că, practic, în acest din urmă caz, se poate chiar spune că suntem în ipoteza
unei creanţe condiţionale: dies incertus pro condicione habetui6).
în cazul în care există mai multe termene succesive vor exista tot atâtea prescripţii cu puncte
de plecare diferite1).
în sfârşit, cum am văzut deja, regula pe care o analizăm nu se aplică în cazul în care condiţia,
care afectează dreptul subiectiv, este rezolutorie, întrucât sunt incidente alte reguli (art. 7 alin. 2
din D. nr. 165/1958).

313. în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în
cazurile asimilate, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 din D. nr. 167/
1958). a) Reglementare. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la
acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de
ea.
Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just
temei.’’ (s.n.).
O reglementare mai nuanţată a începutului prescripţiei, tot pentru încălcarea unui drept
subiectiv civil sau a unui interes legitim, dar printr-un act administrativ ilegal576 577 578 579 580), se
găseşte în art. 12 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în care se prevede: „în
cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi
despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare,
termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei" (autorul pagubei fiind, prin ipoteză, cunoscut)

împiedică definitiv naşterea dreptului subiectiv-caz în care devine incidenţă regula generală înscrisă în art. 7 alin. 1
din D. nr. 167/1958. Dacăînsă condiţia eraînsoţită de un termen în care trebuia să se îndeplinească, prescripţia va
începe să curgă de la expirarea termenului (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958), data când se socoteşte neîndeplinită
(art. 1012 C. civ.).
573
Cu privire la efectele termenului suspensiv şi ale condiţiei suspensive, v. Gh. Beleiu, op. cit. (2001 ), p.
181 şi urm.
4
> V. şi G. Baudry-Lacantinerie et A. Tissier, Traité théorique et pratique de droit civil. De la prescription,
Paris, 1895, p. 234. Autorii citaţi extind aplicaţia acestei reguli (art. 2257 C. civ. fr. corespunzător art. 1886 alin. 1 C.
civ., respectiv art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958) şl în materie de gaj: acţiunea în restituirea bunului dat în gaj nu se
prescrie decât după ce datoria a fost achitată (ibidem, nota 5).
575 V., în acest sens, R. Th. Troplong, Le droit civil expliqué suivant l'ordre du Code. De la prescription, éd.

augmenté, Bruxelles, 1836, p. 401.


576 TS, s. civ., dec. nr. 1137/1970, în CD 1970, p. 157. Cf. TS, dec. nr. 690/1986, cit. supra.
577 Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale este un „caz de

răspundere civilă delictuală”. (L. Pop, Unele aspecte în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate
prin acte administrative ilegale, în Dreptul nr. 9/1994, p. 32; idem, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 316).
504 Prescripţia extinctivă

- s.n.
O altă reglementare particulară, aplicabilă răspunderii civile a operatorilor Arhivei electronice
de Garanţii Reale Mobiliară şi care trebuie amintită, se găseşte în art. 22 din OG nr. 89/2000, cu
modificările ulterioare: „Termenul de prescripţie extinctivă pentru introducerea acţiunii în
răspundere civilă împotriva operatorului şi/sau agentului acestuia, pentru recuperarea pagubelor
produse prin înscrierea necorespunzătoare culpabilă a avizelor de garanţie în raport cu
formularele de avize de garanţie predate de solicitantul înscrierii, este de un an şi începe să curgă
de la data la care persoana interesată a cunoscut prejudiciul, dar cel mai târziu de la
împlinirea a două luni de la data efectuării avizului de garanţie în arhivă." (s.n.)
în sfârşit, menţionăm că, în materie comercială, asemănător (dar nu identic) regulii înscrise
în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, există reglementări specifice pentru prescripţia dreptului la
acţiune în repararea pagubei cauzate prin fapte de concurenţă neleală (art. i 2 din Legea nr.
11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale), respectiv pentru repararea pagubei generate
de produsele periculoase sau defectuoase (art. 42 6 din OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor); cu privire la aceste cazuri ne-am referit cu altă ocazie (v. supra, Prescripţia
extinctivă în dreptul comercial, nr. 96 şi urm.).

b) Conţinut. După cum uşor se observă, această regulă specială de determinare a


începutului prescripţiei extinctive se distinge prin stabilirea a două momente - alternative- de la
care prescripţia poate începe să curg: 1) fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe
cel care răspunde de ea1); 2) fie momentul obiectiv(judecătoreşte determinat) al datei.la care
trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.
De reţinut că, în cazul prejudiciilor succesive, adică atunci când fapta ilicită produce mai
multe prejudicii succesive în timp, unele mai apropiate şi altele mai îndepărtate de momentul
săvârşirii faptei din care rezultă581 582), deşi legea nu prevede nimic în acest sens, este necesar,
după cum observa M. Eliescu, să se distingă după cum pagubele viitoare sunt certe (sigure) sau
eventuale (nesigure) 583 ). Astfel, se admite că, în aceste două situaţii, rezolvarea pe planul
momentului de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, trebuie să fie următoarea 584);
— pentru pagubele viitoare certe (ca şi pentru cele actuale), care sunt cunoscute sau
trebuiau să fie cunoscute de victimă şi care formează practic o singură pretenţie, cu un singur
drept la acţiune, curge o singură prescripţie, de la acelaşi moment: data când păgubitul le-a
cunoscut sau trebuia să le cunoască;
- pentru pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ce priveşte producerea lor, şi dat
fiind caracterul lor incert, prescripţia vaîncepe să curgă numai în momentul în care „victima a
cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualităţii” (M. Eliescu); în acest din urmă
caz, se poate ajunge în situaţia ca prescripţia să înceapă să curgă de la momente succesive
diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv sau trebuia să fie cunoscută, deşi

581> Articolul 8 alin. 1 din decret se referă la „cel care răspunde” de pagubă (iar nu la cel care a cauzat-o) pentru

a acoperi atât răspunderea civilă pentru fapta proprie, cât şi răspunderea civilă pentru fapta altuia (art. 1000 C. civ.),
precum si răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, de animale ori de bunuri în general (art.
1000 alin. 1, art. 1002 şl 1003 C. civ.).
582) Spre ex., în cazul vătămării Integrităţii fizice a unei persoane, când prejudiciul este susceptibil de a se agrava

în timp si nu se poate şti cu certitudine dacă victima şi-a pierdut ori nu în mod definitiv-total sau parţial -capacitatea de
a muncii.
583> A se vedea M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 277; idem, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei

Bucureşti, 1972, p. 443.


584
> M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 277. în acelaşi sens, v. şl: A. lonaşcu, op. cit., p. 171-172; Eleonora Roman,
op. cit., p. 471-472; Fr. Deak, Efectul răspunderii civile delictuale, în „Răspunderea civilă” de I. M. Anghel, Fr.
Deak, M. F. Popa, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 269-270; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 477-478. în prezent,
această soluţie este unanimă atât în doctrina, cât şi în practica judiciară.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 505

ele au un izvor unic, respectiv aceeaşi faptă ilicită cauzatoare de prejudicii 585 586 587).

c) Justifica re8!. Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta
ilicită nu înpepe deci să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi —în mod obiectiv —

585) în temeiul acestor considerente, în practică, s-a decis că „termenul de prescripţie a acţiunii pentru a obţine

diferenţa dintre pensia sau ajutorul social primit de la asigurările sociale şl veniturile lunare de care a fost lipsit ca
urmare a vătămării suferite începe să se calculeze de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data producerii prejudiciului
(TS, s. civ., dec. nr. 223/1970, în CD 1970, p. 153-155, nr. 47 şi RRD nr. 8/1970, p. 168; idem, col. civ., dec. nr.
1255/1968, în CD 1968, p. 215, nr. 87 şi RRD nr. 2/1968, p. 177 (flecare din prejudiciile succesive, generate de
aceeaşi faptă dă naştere unui drept la acţiune de sine stătător, făcând obiectul unei prescripţii proprii); TJ Olt, dec.
civ. nr. 892/i 973, în RRD nr. 12/1973, p. 156.
Aceeaşi este situaţia si a dreptului la acţiune privind dobânzile moratorii şi a penalităţilor de întârziere pentru
întârzierea la plată a obligaţiilor băneşti (art. 8 şi art. 12 din D. nr. 167/1958). V., pentru discuţii şi practica în materie:
E. Maier (I); C. Stătescu, Gh. Beleiu (II): Momentul începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului material la
acţiune privind plata dobânzilor, în RRD nr. 1/1983, p. 8-15; Smaranda Angheni, Incidenţa reglementărilor
privind prescripţia dreptului material la acţiune asupra calculului penalităţilor de întârziere, în RRD nr. 8/1989,
p. 27-29; Fr. Deak, op. cit. (2001), p. 369-371.
586> Cu privire la justificarea acestei reguli, v., de ex.: M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 274-275; A. lonaşcu, op.

cit., p. 170-171; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 476-477.


506 Prescripţia ext inc ti vă
dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv
la reparaţiune1). Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detaşat momentul începerii
curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectivla repararea prejudiciului cauzat
printr-o faptă ilicită (delict civil) şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare
momentul subiectivai cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui588 589), stabilind
că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi
pe cel care răspunde de ea. Dacă prescripţia ar începe să curgă de la data producerii pagubei,
s-ar putea ca dreptul la acţiune să se stingă prin împlinirea prescripţiei chiar înainte ca titularul
său, cel păgubit, să fi avut posibilitatea de a-şi exercita acest drept, căci atâta timp cât păgubitul
nu cunoaşte existenţa pagubei şi pe cel chemat să răspundă, el nu poate acţiona; s-ar ajunge
astfel ca prescripţia extinctivă să fie deturnată de la finalitatea sa: mobilizarea titularilor drepturilor
subiective la valorificarea lor grabnică şi, prin aceasta, la limpezirea, în termen cât mai scurt, a
situaţiilor neclare.
Pe de altă parte, soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a
prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care
răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului
prescripţiei un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin
instituţia prescripţiei extinctive: limpezirea-în timp scurt-a raporturilor juridice. De aceea, pentru a
înlătura acest inconvenient, legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească şi un al doilea moment -
obiectiv - de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei
pricinuite printr-o faptă ilicită: data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel
care răspunde de ea; prin instituirea şi a unui moment obiectiv de la care începe să curgă
prescripţia în cazul pe care-l analizăm, se asigură, cum s-a spus, armonizarea necesităţii ocrotirii
efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază şi pe ideea
culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea
pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea; în felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i
s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să
intenteze acţiunea în răspundere civilă (extracontractuală, în special delictuală, sau contractuală,
după caz).
d) Domeniu de aplicare. După cum rezultă din dispoziţiile citate, domeniul de aplicare a
acestei reguli este foarte întins, practic, el acoperind, cum se arată pe bună dreptate în literatura
de specialitate1), atât ipoteza răspunderii civile delictuale 590 591 , cât şi pe cea a răspunderii

1> De îndată ce sunt întrunite cerinţele legale pentru naşterea răspunderii - prejudiciu, faptă ilicită săvârşită, în

principiu, cu vinovăţie şi raport de cauzalitate între cele două elemente - un drept la reparaţie există, desigur încă
nedesăvârşit, deoarece întinderea prejudiciului, ca şi modalitatea de reparare a lui nu sunt încă certe şi cunoscute.
Acest drept născut de la data faptei păgubitoare - din anumite puncte de vedere - se desăvârşeşte ulterior, prin
concretizarea obiectului obligaţiei corelative, fie prin învoiala părţilor, fie prin rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti (M. Eliescu, op. cit., 1972, p. 468-469; Fr. Deak, op. cit., 1970, p. 266). în mod corespunzător, şi dreptul
la acţiunea în răspundere civilă, având ca obiect realizarea creanţei de reparaţiune, se naşte o dată cu creanţa în
despăgubire, dar exerciţiul său poate fi întârziat cât timp titularul nu cunoaşte elementele indispensabile pentru a-l
valorifica (prejudiciul şi cel chemat a-l repara).
589 Dreptul subiectiv la reparaţiune şi dreptul la acţiune în răspundere civilă se nasc la data cauzării
prejudiciului, dar exerciţiul lor depinde de cunoaşterea de către titular (cel vătămat) a unui minimum de elemente
pentru a putea acţiona: pârâtul şi obiectul (valoarea) litigiului. în absenţa cunoaşterii acestor elemente, cel păgubit se
găseşte în imposibilitate absolută de a acţiona. Sau, după cum observa un autor, în acest caz „dreptul la acţiune se
naşte în mod complet, abia când se cunoaşte atât paguba, cât şi pe autorul acesteia”. (A. Hilsenrad, Despre noua
reglementare a prescripţiei extinctive, în LP nr. 8/1958, p. 33).
1)
V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 273.
591
Pentru aplicaţii practice, v., de ex.:T. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1505/1994, în Culegere de practică
judiciară 1993-1997, p. 148-149, nr. 96; idem, s. Iii civ., dec. nr. 328/1998, în Culegere de practică judiciară civilă
1998, p. 81 -83. Adde C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 3615/2000, în Culegere de practică judiciară în materie
civilă 2000, p. 46, nr. 16 (Dreptul la acţiunea în regres împotriva terţului responsabil de producerea pagubei, rezultat
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 507

contractuale592.
în al doilea rând, aşa cum prevede expres alin. 2 al art. 8, regula aceasta privind începutul
prescripţiei extinctive se aplică corespunzător (adică prin „asemănare”) şi acţiunii izvorâte din
îmbogăţirea fără just temei (sau îmbogăţirea fără justă cauză ori fără temei legitim), cunoscută
sub denumirea de actio de in rem verso593.
în doctrină, ca şi în practică, acestei acţiuni îi sunt asimilate (datorită regimului juridic
asemănător) şi altele: 1) cea bazată pe gestiunea de afaceri {art. 987-991 C. civ.); 2) acţiunea
revocatorie (pauliană)594); 3) acţiunea în „restituire", ca urmare a anulării unui act juridic civil
executat, total ori parţial595), sau în alte cazuri de desfiinţare a unor acte juridice civile, executate
deja, în tot sau parte1'; 4) acţiunea întemeiată pe plata nedatorată (art. 992-997 C. civ.)2>.
Dintre aceste acţiuni, începutul prescripţiei dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor
executate în temeiul unui act juridic ulterior desfiinţat rămâne, totuşi, cel mai controversat3'.

1> Pentru astfel de cazuri, în practica judiciară, v., spre ex.: Plen TS, dec. îndrumare nr. 7/1967, în CD 1967, p.

28-29; TS, col. civ., dec. nr. 1192/1969, în CD 1969, p. 84-87; idem, dec. nr. 32/1967, în CD 1967, p. 90; v. şi TJ
Suceava, dec. civ. nr. 637/1973, în RRD nr. 1071974, p. 68-69.
2)
V.,în acest sens, G. Boroi, op. cit. (2001), p. 288. Contra: C. Bîrsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii, cit.
supra, p. 109; I.P. Filipescu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, p. 97; E. Safta-Romano,
Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, Ed. Neuron, Focşani, 1996, p. 116; I. Urs, Smaranda Angheni, Drept
civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor, voi. II, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1998, p. 242 (“acţiunea în
repetiţiune pentru plata nedatorată se prescrie în termenul de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termen
care se calculează de la data efectuării plăţii”). Plata nedatorată presupune, prin ipoteză, o plată făcută din „eroare”
(art. 992 C. civ.), deci, la data plăţii so/i/e/is-ul nu cunoaşte faptul că nu datorează nimic, că a făcut o plată lipsită de

din subrogarea sa în drepturile asiguratului, potrivit dreptului comun, se prescrieîn termenul general de 3 ani, care
începe să curgă de la data plăţii despăgubirii, data la care a operat subrogarea.).
3
> Pentru dezvoltări în legătură cu acest aspect (ca şi în ce priveşte corelaţia dintre regula specială prevăzută de
art. 7 alin. 3 şi cea prevăzută de art. 8 din D. nr. 167/1958), v. Gh. Beleiu, Notă (explicativă) la dec. civ. nr. 206/1987
a TJ Constanţa, în RRD nr. 2/1988, p. 39-42 (în speţă, instanţa a decis că, în situaţia în care titulara unui libret C.E.C.
a depus o anumită sumă, stabilind, prin clauză de împuternicire, şi o altă persoană cirtirept-să-i ridice şi aceasta-din
urmă, în temeiul clauzei, a încasat, treptat, întreaga sumă depusă, dar a refuzat să o predea titularei, termenul de
prescripţie în cadrul căruia titulara-mandantă poate pretinde suma de laîmputernicita-mandatară curge de la data
când reclamanta a aflat de lichidarea economiilor).
593 în concret, prescripţia dreptului la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de
la data când cel sărăcit a cunoscut (sau trebuia să cunoască) micşorarea patrimoniului său şi sporirea
corespunzătoare a patrimoniului altei persoane. Pentru o discuţie pe această temă, v. O. Popa, Prescripţia acţiunii
întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, în RRD nr.1/1968; Al. I. Oproiu, Prescripţia acţiunii întemeiate pe
principiul îmboţirii fără just temei, în RRD nr. 11/1968, p. 84-86. Spre exemplu, în practică s-a decis că în cazul în
care, în 1968, prin act autentic, recurenţii-reclamanţi au donat intimaţilor-pârâţi imobilul proprietatea lor, sub condiţia
ca ei să-i întreţină, iar din 1970 intimaţii s-au mutat din imobil şi nu au mai acordat vreo întreţinere donatorilor, dar, în
cel doi ani cât au locuit în imobilul în litigiu, i-au adus îmbunătăţiri în valoare de 14233 lei, dreptul lor de a pretinde
restituirea contravalorii îmbunătăţirilor menţionate s-a născut o dată cu introducerea de către donatori a acţiunii în
revocarea contractului de donaţie (TJ Neamţ, dec. civ. nr. 270/ 1985, în RRD nr. 4/1986, p. 49-50, cu două note
explicativede A. D. Crăciunescu şi L. Mihai); deşi, nici tribunalul şi nici cei doi adnotatori care au aprobat soluţia nu
au arătat care este temeiul ei legal, socotim că acesta nu putea fi altul decât prevederile art. 8 alin. 2 din D. nr.
167/1958, deoarece este vorba de o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză. Pentru dezvoltări cu privire
laîmbogăţirea fără justă cauză - ca izvor de obligaţii, v., de ex., C. Bîrsan, Faptul juridic licit ca izvor de obligaţii, în
„Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor" de C. Stătescu, C. Bîrsan, Ed. AII, Bucureşti, 1992, p. 111-116.
594 Acţiunea pauliană este considerată o varietate a acţiunii în răspundere civilă delictuală (v. supra, nr. 220).
595 în acest caz, anulându-se actul juridic (care era temeiul prestaţiei executate), ne găsim în faţa unei
îmbogăţiri fără justă cauză sau al unei plăţi nedatorate, ce trebuie restituită, indiferent dacă actul era izbit de nulitate
absolută ori era lovit numai de nulitate relativă. Cf. A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 482; Gh. Beleiu, op. cit (2001), p.
273; E. Lupan, op. cit., p. 294. Pentru aplicaţii practice v. de ex.: TS, s. civ., dec. nr. 24/1977, p. 38 şi RRD nr. 6/1977,
p. 61 (prescripţia dreptului cumpărătorului la acţiunea în restituirea preţului, ca urmare a anulării contractului de
vânzare-cumpărare, începe să curgă din momentul în care el a pierdut posesiunea bunului, deoarece într-o atare
situaţie acesta este momentul în care se concretizează pierderea rezultată din operaţiunea nelegală); TS, s. civ.,
dec. nr. 785/1978, în CD 1978, p. 48-50.
508 Prescripţia extinctivă

cauză, astfel încât prescripţia dreptului la acţiunea în repetiţiune nu poate să înceapă să curgă decât de la o dată
ulterioară, respectiv când acesta din urmă ia (sau trebuia să ia) cunoştinţă de acest fapt. Nu trebuie confundat
momentul naşterii dreptului la acţiunea în restituire cu acela al începutului prescripţiei dreptului la acţiune.
3
> în literatura juridică s-au propus mai multe soluţii:
a) data hotărârii definitive a organului de jurisdicţie, prin care s-a constatat nulitatea absolută sau s-a pronunţat
nulitatea relativă (Eleonora Roman, op. cit., p. 486). V., în acelaşi sens, P.M. Cosmovici, op. cit. (1989), p. 333
(soluţie preferabilă „întrucât mai înainte de acest moment nu ar fi posibilă nici introducerea unei acţiuni întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză");
bjdata hotărârii definitive în cazul nulităţii relative şi data încheierii actului juridic în cazul nulităţii absolute
(T Procopovici, notă critică la dec. civ. nr. 855/1963 a T.reg. Crişana, în JN nr. 7/1964, p. 137-140). V.,în acelaşi
sens, S. Lazăr, I. Gurău, Notă critică la dec. civ. nr. 275/1983 a TJ Vrancea, în RRD nr. 7/1984, p. 38-39.
c) data stabilită de art. 9 din D. nr. 167/1958 în cazul nulităţii relative şi data naşterii dreptului la acţiune în
condiţiile „dreptului comunal" în cazul nulităţii absolute (Tr. lonaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în
„Tratat de drept civil”, voi. I, „Partea generală” (1967), cit. supra, p. 373-375);
d) data stabilită de art. 8alin. 2 din D. nr. 167/1958 (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., 1980, p. 482); adde Rodica
Narcisa Petrescu, Notă la dec, nr. 185/1968 a col. civ. al TJ Bistriţa-Năsăud, în RRD nr. 2/1970, p. 138-141 -autorul
consideră că, «în cazul îmbogăţirii fără just temei, momentul cunoaşterii atât a faptului îmbogăţirii, cât şi a
caracterului ei (că este „fără just temei”) - aşa cum cere art. 8 din Decretul nr. 167/1958-poate fi determinat nu numai
de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive care să proclame nulitatea actului, ci şi de alte împrejurări: acţiunea
înaintată de vânzător prin care cere anularea actului şi restituirea imobilului, notificarea făcută de vânzător că nu mai
consimte să încheie actul în formă autentică, încunoştinţarea privind refuzul eliberării autorizaţiei de înstrăinare
cerută de lege» (ibidem, p. 140).
Consecvenţi soluţiei adoptate în materia fundamentului juridic al principiului restitutio in integrumîn caz de
anulabilitate a unui act juridic sau de constatare a nulităţii lui absolute-principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză
(M. Nicolae, Actul juridic civil, în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2001 -2002”, de B. Dumitrache,
M. Nicolae şi R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 90-91) -credem, în acord şi cu alţi autori (A. Pop, Gh.
Beleiu, op. cit., p. 482; Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 273), că soluţia care trebuie să fie adoptată este următoarea:
momentul de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea unor prestaţii
efectuate în executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută sau relativă se determină potrivit
regulii aplicabile acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei prevăzute de art. 8 alin. 2 din D. nr.
167/1958: data când cel „sărăcit" a cunoscut (sau trebuia să cunoască) atât micşorarea patrimoniului său, cât
şi pe cel care s-a îmbogăţit în detrimentul său. în aplicarea acestei reguli, instanţa supremă a decis următoarele:
„Dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic este imprescriptibil. O dată ce a fost însă
constatată ineficienta actului juridic, se naşte dreptul de a cere restabilirea situaţiei anterioare încheierii
actului", ca, de exemplu, dreptul la restituirea sumei de bani plătite ca preţ al unui teren ce a format obiectul
înstrăinării nule de drept, Dreptul la restuirea sumei are caracter personal, iar acţiunea care îl sancţionează,
având de asemenea un caracter personal, este supusă prescripţiei extinctive de trei ani.” (TS, s. civ., dec. nr.
785/1978, cit. supra) - s.n. în acelaşi sens T. reg. Crişana, dec. cvi. nr. 855/1963, în JN nr. 7/1964, p. 137-138 (cu
notă critică de T. Procopovici). Cf.
314. Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic civil începe să
curgă din momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă (art. 9 din D. nr.
167/1958). a) Reglementare. Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la
acţiunea în anularea unui act juridic pentru violenţă, începe să curgă de la data când aceasta a
încetat
în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă
de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i
încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la
data încheierii actului' (s.n.).
Textul citat înlocuieşte fostul art. 1900C. civ., fără a fi net superior acestuia din urmă596 597.

TJ Vrancea, dec. civ. nr. 275/1983, cit. supra, p. 37-38 („dreptul de a cere contravaloarea îmbunătăţirilor de către
pârâţi a luat naştere o dată cu formularea acţiunii privind anularea actelor sub semnătură privată şi restabilirea
situaţiei de fapt, constând în restituirea terenurilor de către pârâţi reclamantului, care a fost obligat la restituirea
preţului).
597 Reamintim că art. 1900 C. civ. prevedea următoarele: „Acţiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei

convenţii se prescrie prin 10 ani, în toate cazurile când legea nu dispune altfel.
Această prescripţie nu începe a curge, în caz de violenţă, decât din ziua când violenţa a încetat; în caz de eroare
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 509

b) Conţinut. După cum rezultă din acest articol, data de la care începe să curgă prescripţia
dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic depinde în funcţie de cauza de anulabilitate.
Astfel:
-în caz de violenţă, există un singur moment, obiectiv, de la care prescripţia începe să curgă
- data încetării violenţei2), deoarece, prin ipoteză, numai după această dată victima poate
acţiona. Violenţa poate înceta o dată cu încheierea actului juridic, caz în care prescripţia va
începe să curgă de la această dată. Dacă însă violenţa persistă şi după încheierea actului juridic,
prescripţia nu va începe să curgă decât „de la data când aceasta a încetat" (art. 9 alin. 1) 3),
deoarece cât timp cel al cărui consimţământ a fost viciat se află sub imperiul temerii provocate
prin violenţă este împiedicat să acţioneze pentru anularea actului; dacă prescripţia ar începe să
curgă din momentul încheierii actului şi violenţa ar persista în tot timpul cât durează termenul de
prescripţie, s-ar putea ajunge la situaţia - inadmisibilă - ca prescripţia să se împlinească, fără ca
dreptul la acţiune să poată fi efectiv exercitat;

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

sau de doi, din ziua când eroarea sau dolul s-a descoperit; pentru actele făcute de femei măritate neautorizate, din
ziua desfacerii căsătoriei; în contra minorilor din ziua majorităţii, iar în respectul (privinţa, - n.n.) interzişilor din ziua
când s-a ridicat interdicţia.’’ Art. 1900 a fost abrogat pe data intrării în vigoare a D. nr. 167/1958 (art. 26).
Precizăm însă că, izolat, s-a susţinut şi opinia-vădit eroantă şi esenţialmente nelegală -potrivit căreia „în caz de
eroare sau doi termenul de prescripţie curge de la data când aceste vicii au fost descoperite", conform art. 1900 alin.
2 C. civ. (D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Privire comparativă asupra dolului şi bunei-credinţe în domeniul
comercial. Problema daunelor, în RDC nr. 2/1996, p. 48).
2> V., în acest sens, C. Ap. laşi, dec. civ. nr. 298/1998, în Jurisprudenţa în materie civilă şi procesual civilă

1998, p. 38, nr. 23.


31
V., deex., C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 3246/1999,în Culegere de practică judiciară civilă 1999, p. 40,
nr. 10 (“Acţiunea în anularea actului de donaţie pentru violenţă este acţiune prescriptibilă în termenul general de 3
ani, stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Conform art. 9 din acelaşi act normativ, prescripţia dreptului la acţiune
în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat, respectiv din 1990 când
a încetat starea de violenţă a vechiului regim.”).
Prescripţia extinctivă
510

- pentru celelalte cauze de anulare (eroare1', doi, leziune, lipsa de discernământ598 599',
incapacităţi, nesocotirea altor dispoziţii legale ce ocrotesc interese personale), regula cuprinde
două momente - alternative şi de data aceasta - şi anume: 1) momentul subiectiv al cunoaşterii
cauzei de nulitate, şi 2) momentul obiectiv, al expirării celor 18 luni de la încheierea actului.
De reţinut că termenul de 18 luni, prevăzut de art. 9, nu este un termen de prescripţie, ci un
termen legal având funcţia de a marca momentul - obiectiv - de la care începe totuşi să curgă
prescripţia (când n-a fost cunoscută cauza de anulare în intervalul celor 18 luni)600'.
Este, de asemenea, de reţinut că, în cazul în care cel îndreptăţit să invoce nulitatea nu are
capacitatea deplină de exerciţiu, legea prevede că prescripţia va începe să curgă de la data când
cauza de anulare a fost cunoscută de către reprezentantul legal al celui incapabil ori de persoana
chemată să încuviinţeze actele celui cu capacitate restrânsă de exerciţiu (art. 9 alin. 2), ceea ce
se înţelege, de altfel, de la sine, de vreme ce acţiunea în anulare urmează să fie exercitată de
către reprezentantul legal al celui incapabil sau, după caz, cu aprobarea (“autorizarea”)
persoanei chemate să încuviinţeze actele minorului de 14-18 ani. în acest din urmă caz,
prescripţia începe să curgă de la data când cauza anulării a fost cunoscută, atât de cel cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, care trebuie să acţioneze el însuşi 601', cât şi de persoana

598 Se are în vedere numai eroarea-viciu de consimţământ (errorin substantiam sau errorin personam) nu
şi eroarea asupra naturii juridice a actului (errorin negotio) sau, după caz, asupra obiectului actului (errorin
corpore), situaţii în care, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei cvasiunanime, operează nulitatea absolută, care este, prin
ipoteză, imprescriptibilă extinctivă. Contra C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 579/2000, cu majoritate de voturi, în
PR nr. 1/2002, III, 42, p. 124-125 (cu notă critică şi explicativă de R. Dincă).
2> V., pentru un caz practic recent: C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2079/1999, în Culegere de practică

judiciară civilă 1999, p. 81 -82, nr. 34, care a statuat că nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare
încheiat de o persoană lipsită discernământ poate fi invocată de partea interesată, în termenul general de prescripţie,
prevăzut de Decretul nr. 167/1958 care, în art. 9, a prevăzut un moment obiectiv al începerii cursului de prescripţie,
respectiv 18 luni de la data încheierii actului şi un moment subiectiv, respectiv cel al cunoaşterii cauzei de anulare.
Termenul de prescripţie de 3 ani pentru anularea certificatului de moştenitor de către moştenitorii care au
participat la dezbaterea succesorală începe să curgă de ia data când moştenitorul respectiv a semnat încheierea
dată de notar şi când a luat cunoştinţă de pretinsa neregularitate a certificatului (TS, s. civ., dec. nr. 1543/1972, în
Repertoriu II, p. 211; idem, dec. nr. 514/1972, în CD 1972,p. 164). Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor
pentru vicii de consimţământ este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă după distincţiile
prevăzute la art. 9 din D. nr. 167/1958, data de referinţă fiind aceea a semnării de către moştenitori a încheierii de
finalizare ai procedurii succesorale materiale (D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 474; I. Spirescu, I. Mihalache, Anularea ceitificatului de moştenitor la cererea părţii prevente
la dezbaterea succesorală în faţa notarului de stat, în RRD nr. 6/1981, p. 37). Pentru cazul moştenitorilor care
n-au participat la dezbaterea succesorală se aplică dreptul comun (art. 7 alin. 1 din D. nr. 167/1958); cf. supra, nr.
307.
600 V.,în acest sens, şi TS, s. civ., dec. nr. 687/1988, în RRDnr. 2/1989, p. 72-73. Pentru un caz izolat, în care
termenul de 18 luni, prevăzut de art. 9 alin. 2 din D. nr. 167/1958, a fost calificat drept termen de prescripţie, v. T. reg.
laşi, dec. civ. nr. 580/1962, în JN nr. 6/1963, p. 140-141 (cu notă critică de C. Bujoreanu).
601 Actele jui idice ale minorului cu capacitate restrânsă de exerciţiu se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui (art. 9 alin. 2 din D. nr. 31/1954). Dacă acesta este neglijent sau
refuză să introducă acţiunea în anulare, ar putea s-o facă, în locul lui, ocrotitorul său legal? Aşa cum am arătat cu altă
ocazie (v. M. Nicolae, Actul juridic civil, în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2001 -2002” de B.
Dumitrache, M. Nicolae şi R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p. 85, nota 5) dacă legea (art. 9 alin. 2 din D.
nr. 167/1958) prevede că prescripţia curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare,
însemnează implicit că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel scopul legii de asigurare a unei reale protecţii a
incapabilului neglijent n-ar mai putea fi atins, pe de o parte, iar pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către ocrotitor
a cauzei de anulare ar fi, în această ipoteză, inutilă. Or, o dispoziţie legală trebuie interpretată în sensul de a produce
efecte, iarnudeanu produce (nici) un efect (adus interpretandus estpotius ut valeatquam utpereat). Este drept că
ocrotitorul legal poate sesiza procurorul să introducă cererea în anulare, dar nimic nu-l împiedică, în opinia noastră,
de a se adresa direct instanţei.
Precizăm, în final, că în literatura de specialitate s-a propus ca delege ferendasâ se recunoască expres acest
Prescripţia extinctivă
chemată să-i încuviinţeze actele. Socotim această precizare

drept ocrotitorului legal (Tr. lonaşcu, în Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 178).
1>
V., în acest sens, A. lonaşcu, op. cit., p. 173.
2> V., pentru această soluţie, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 481.
3) Art. 21 C. fam. prevede: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin

eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 511

utilă, deoarece se pot ivi cazuri când cele două persoane au cunoscut cauza de anulare la
date diferite, însă, şi în asemenea cazuri, interesează pentru momentul subiectiv al curgerii
prescripţiei numai data când cauza de nulitate a fost cunoscută de ocrotitorul legal.

c) Justificare. Instituind această regulă specială, legiuitorul a urmărit să asigure, pe de o


parte, ocrotirea intereselor celor îndreptăţiţi să ceară anularea actului juridic, iar pe de altă parte,
asigurarea realizării scopului şi funcţiilor instituţiei prescripţiei extinctive. într-adevăr, pentru a
apăra interesele celui îndreptăţit să invoce nulitatea relativă a actului, legiuitorul stabileşte că
prescripţia începe să curgă nu de la data obiectivă a încheierii actului juridic - data violării normei
imperative, când se naşte dreptul la acţiune - ci, după caz, din momentul obiectiv al încetării
violenţei sau din momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare de către titularul dreptului la
acţiune. Cum însă această soluţie (cu excepţia cazului de violenţă) prezintă neajunsul de a
întârzia prea mult, în unele cazuri, introducerea acţiunii în anulare, ceea ce ar ameninţa
stabilitatea raporturilor juridice şi ar fi în contradicţie cu rosturile prescripţiei extinctive, legiuitorul a
simţit nevoia fixării unui moment obiectiv de la care prescripţia trebuie să înceapă totuşi să curgă.
în acest scop, legea prevede că prescripţia începe să curgă, în orice caz - adică şi atunci când cel
îndreptăţit nu a cunoscut cauza anulării - cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la încheierea
actului. în felul acesta, acţiunea în anulare - pentru alte cauze decât violenţa - va putea fi intentată
cel mult după 4 ani şi 6 luni de la încheierea actului juridic.
Stabilind că prescripţia dreptului la acţiunea în anulare începe să curgă cel mai târziu la
împlinirea a 18 luni de la încheierea actului juridic, legiuitorul prezumă implicit că titularul dreptului
la acţiune este culpabil, în măsura în care nu a fost suficient de diligent spre a descoperi cauza de
anulare în termenul considerat de lege a fi îndestulător în acest scop1). Dacă totuşi o asemenea
soluţie -începerea curgerii prescripţiei după 18 luni de la încheierea actului juridic - s-ar dovedi,
într-un caz sau altul, potrivnic scopurilor şi funcţiilor prescripţiei extinctive (prin aceea că titularul
dreptului la acţiune a depăşit, în mod justificat, termenul de prescripţie, astfel încât stingerea, prin
prescripţie, a dreptului la acţiune, ar fi nedreaptă), există remediul repunerii în termen 2!.

d) Domeniu de aplicare. Sub acest aspect, trebuie reţinut că regula prevăzută de art. 9 din
Decretul nr. 167/1958 nu se aplică în următoarele situaţii:
- în cazul acţiunii în anulare a căsătoriei pentru eroare şi viclenie; prescripţia începe să
curgă numai din momentul subiectiv al descoperirii viciului de consimţământ (art. 21 alin. 2 C.
fam.)3), deoarece, exceptiones sunt strictissimae interpretationis]
512 Prescripţia extinctivă

-în ipoteza acţiunii în anulare a testamentului (act morţiş causa)\ prescripţia începe să curgă,
în principiu, de la data deschiderii succesiunii602 603);
-în ipoteza acţiunii în anulare a unul act, formulată de către o terţă persoană, chemată să
participe ori să concure la încheierea lui (de ex., soţul avut în vedere de art. 35 alin. 2 teza II C.
fam., titularul dreptului de preempţiune, în condiţiile L. nr. 54/1998 etc.); în toate asemenea
cazuri, prescripţia începe să curgă de la data când terţa persoană interesată a descoperit cauza
de nulitate2).
Se observă că ultimele două ipoteze sunt, practic, simple aplicaţii particulare ale regulii
generale consacrate de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
în final, menţionăm că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în
baza unui act juridic anulat nu este supusă regulii cuprinse în art. 9, ci, aşa cum am văzut, celei
înscrise în art. 8 din Decretul nr. 167/19583).

315. Prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale
unei lucrări ori ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor,
însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii (art. 11
din D. nr. 167/1958). a) Reglementare. Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia
dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de
la predarea lucrului sau lucrării.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie,
legale sau convenţionale." (s.n.).

b) Precizări terminologice. Pentru mai buna înţelegere a regulilor privind începutul


prescripţiei extinctlve, prevăzute în alin. 1 şi 2 ale art. 11, mai sus-citate, socotim că se impun
unele precizări prealabile, în special de natură terminologică.
în primul rând, trebuie observat că regulile din art. 11 privesc viciile lucrului, lucrării şi
construcţiei, adică acele lipsuri sau deficienţe calitative de natură să împiedice întrebuinţarea
lucrului (construcţiei) sau lucrării conform destinaţiei lor ori, după caz, să micşoreze folosinţa
acestora într-o măsură apreciabilă, semnificativă. Aşadar, aceste reguli nu privesc viciile de
consimţământ (in speţă, eroarea şi dolul), pentru care există o altă regulă instituită de art. 9, la
care ne-am referit mai sus.
în al doilea rând, este de reţinut că art. 11 distinge între: a) prescripţia pentru viciile ascunse
ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate (alin. 1) şi b) prescripţia pentru viciile
ascunse1) ale construcţiei (alin. 2).
în al treilea rând, este de menţionat că viciile lucrului, lucrării şi construcţiei sunt de două

Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de şase
luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau vicleniei." (s.n.); după cum se vede, numai în cazul
violenţei soluţiile sunt identice în ambele texte aflate în discuţie.
603) V., pentru aplicaţii practice, supra, nr. 307. în doctrină, s-a exprimat opinia în sensul că şi în acest caz ar fi,

totuşi, aplicabilă regula prevăzută de art. 9 alin. 2 din D. nr. 167/1958, însă cu o derogare, constând în aceea că
termenul de 18 luni se va calcula nu de la data încheierii actului, ci de la data deschiderii succesiunii -Fr. Deak, Tratat
de drept succesoral, cit. supra, p. 234; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 289, Cf. D. Macovei, Drept civil (Succesiuni),
ed. revăzută şi adugită, Ed. „Ştefan Procopiu”, Piatra-Neamţ, 1995, p. 119.
2> V., în acest sens, şi M. Giugariu, Notă la dec. nr. 1252/1972 a Secţiei civile a Tribunalului Suprem, în RRD nr.

12/1972, p. 139 (în speţă, instanţa a apreciat, în mod greşit, că termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în
anularea înfierii pentru lipsa consimţământului soţului neînfietor începe să curgă în conformitate cu dispoziţiile art. 9
alin. 2 din D. nr. 167/1958, iar nu de la data când a luat cunoştinţă de înfiere, deşi nu a luat parte la încheierea ei).
3) Practic, problema se ridică mai ales în acele cazuri în care o dată cu anularea actului nu se solicită şi repunerea

părţilor în situaţia anterioară lui, partea interesată rezervându-şi dreptul de a solicita acest lucru pe cale separată, de
regulă, după obţinerea anulării actului.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 513

feluri: a) aparente - cele care pot fi observate la predare, fără nici o dificultate, cu obişnuita
atenţie a omului; b) ascunse - cele care nu pot fi descoperite la predare, cu mijloace obişnuite,
dar a căror cauză este prezentă în momentul predării bunului604 605).
Ţinând cont de această distincţie, este de observat că alin. 1 al art. 11 (ca şi alin. 2, în privinţa
construcţiei, de altfel) se referă doar la viciile ascunse ale lucrului606) şi lucrării607), iar nuşi la
viciile aparente. Cum se explică această „omisiune”? Explicaţia o găsim în art. 1353 C. civ.:
„Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să
se convingă”608 609 610 611 612 613).
Cât priveşte construcţiile, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/1995 privind calitatea în
construcţii1 *, se distinge între (art. 29): a) răspunderea pentru „viciile ascunse ale construcţiei,
ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării” (aşa-numitele vicii ascunse obişnuite); b)
răspunderea „pe toată durata de existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă
rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei”
(aşa-numitele vicii ascunse extraordinare, de gravitate deosebită)614 615*.

604 > Este adevărat că alin. 2 al art. 11 vorbeşte de „viciile unei construcţii" (Iar nu de „viciile ascunse ale

construcţiei, însă interpretarea logică şi sistematică a întregului articol (coroborat şi cu prevederile art. 5 din decret şi,
mai ales, art. 1353 C. civ.) nu conduc, după părerea noastră, la o altă soluţie: şi aici sunt avute în vedere doar viciile
ascunse ale construcţiei, întrucât pentru viciile aparente, în lipsă de stipulaţie contrară, vânzătorul nu este ţinut a
răspunde (art. 1352 C. civ.). Aceasta este, de altfel, şi opinia dominantă în literatura de specialitate (cf. Â. Pop; Gh.
Beleiu, op. cit., p. 484-485; Gh. Beleiu, op. cit., 2001, p. 274-275; G. Boroi, op. cit., 2001, p. 290).
?) in înţelegerea noţiunii de „viciu ascuns" trebuie avute în vedere prevederile art. 1352 C. civ.: „Vânzătorul este

supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de
întrebuinţat, după destinarea sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că
cumpărătorui nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile".
Mai trebuie reţinut şi faptul că vânzătorul este „răspunzător de viciile ascunse, chiar şi când nu le-a cunoscut,
atâtă numai dacă, în cazul acesta, nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii” (art. 1354 c. civ.). Pe
larg, cu privire la obligaţia vânzătorului de garanţie contra viciilor lucrului vândut, v., de ex., Fr. Deak, op. cit. (2001),
p. 84-92; Camelia Toader, Manual de contracte civile speciale, voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 36-40.
AddeTJ Buzău, dec. civ. nr. 297/1981, în RRD nr. 3/1982, p. 36-38 (cu 2 note parţial critice de T. Pungă şi Gh.
Beleiu), cu privire la garanţia contra viciilor bunurilor de folosinţă îndelungată; V. Stoica, C. Turianu, Obligaţia de
garanţie contra viciilor bunurilor vândute de persoanele fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în
RRD nr. 9-12/1989, p. 6-18.
O definiţie a viciului ascuns găsim şi în art. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu
modificările ulterioare: „deficienţa calitativă a unui produs livrat sau a unui serviciu prestat care nu a fost cunoscută şi
nici nu putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele obişnuite de verificare".
31 Prin „lucru transmis" se înţelege orice bunuri sau produse care fac obiectul unei înstrăinări sau transfer

temporar cu orice titlu în folosul altei persoane. în sensul că art. 11 nu se aplică în cazul în care viciile ascunse
privesc bunuri date în custodie (lăsate în depozit). în comodat etc. pentru motivul că „nu intervine o transmitere", v.
însă P. Cosmovici, op. cit. (1962), p. 170.
607> Prin „lucrare executată”, în sensul art. 11 din D. nr. 167/1958, trebuie să înţelegem „orice fel de lucrare,

executată indiferent de contractul încheiat între părţi, cu excepţia construcţiilor”. (P. Cosmovici, op. cit.,
1962, p. 170).
5)
în materie comercială, vânzătorul răspunde şi pentru viciile aparente. în acest caz, viciile aparente şi cele
ascunse ale lucrurilor mobile vândut trebuie denunţate vânzătorului, sub sancţiunea stingerii dreptului subiectiv la
garanţie contra viciilor în termen de două zile de la primire sau, după caz, de la descoperirea lor
(art. 70 C. corn.). În asemenea cazuri, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere pentru vicii ascunse (nu şi
aparente) va începe să curgă, sub condiţia denunţării (înştiinţării) viciilor vânzătorului, în termenul prevăzut
de lege (art. 3 şi 5 din D. nr. 167/1958), de ia data descoperirii viciilor, însă cel mai lârziu de la împlinirea unui an de
la predarea lucrului, dacă prin lege sau voinţa părţilor nu se prevede un alt termen de garanţie (art. 11
din D. nr. 167/1958; art. 70 C. corn.). Cu privire la termenele de garanţie stabilite pentru produsele de folosinţă
îndelungată, v. HG nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice sau juridice -în
comercializarea produselor de folosinţă îndelungată, destinate consumatorilor (republicată în M. Of. nr.
613 din 27 ianuarie 1997).
în ce priveşte bunurile şi sen/iciile achiziţionate de consumatori, trebuie să se ţină seama de prevederile art. 42
din OG nr. 21/1992: „Agenţii economici răspund pentru orice pagubă datorată unor deficienţe privind calitatea
514 Prescripţia extinctivă
c) Conţinut. Pe baza dispoziţiilor legale citate şi în lumina precizărilor mai sus făcute, este de
reţinut că, asemănător cu regula înscrisă în art. 9 privind începutul prescripţiei dreptului la
acţiunea în anulare, regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile lucrului, lucrării şi
construcţiei prezintă caracteristica stabilirii - alternative - a două momente de la care poate
începe să curgă prescripţia616*:
- un moment subiectiv, constând în „data descoperirii viciilor”;
- un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie de 1 an pentru lucru
ori lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie.
Plecând de la modul de redactare a alin. 1 şi 2 ale art. 11 din decret 1), în literatura de
specialitate, urmată îndeaproape şi de practica judiciară şi arbitrală, s-a iscat o vie controversă617
618 619* - astăzi, în parte depăşită - în legătură cu problema dacă începutul cursului prescripţiei

produselor sau serviciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora şi care nu este
imputabilă consumatorului, precum şi unor eventuale vicii ascunse constatate pe durata medie de utilizare, care
nu permit folosirea de către consumator a produsului sau serviciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat
şi achiziţionat sau care pot afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor.
Răspunderea se menţine şi în cazul în care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau
cu preţ redus ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb sau se distribuie sub alte forme.
Dacă două sau mai multe persoane sunt răspunzătoare pentru aceeaşi pagubă, ele răspund solidar” (s.n.).
1* Publicată în M. Of. nr. 12 din 24 ianuarie 1995. De reţinut că, în ce priveşte domeniul de aplicare, art. 2 dispune

următoarele: „Prevederile prezentei legi se aplică construcţiilor de orice categorie şi instalaţiilor aferente acestora
-indiferent de forma de proprietate sau destinaţie - denumite în continuare construcţii, precum şi lucrărilor de
modernizare, modificare, transformare, consolidare şi de reparaţii ale acestora.
Sunt exceptate clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter plus etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural
şi în satele ce aparţin oraşelor, precum şi construcţiile provizorii.” (s.n.). Pentru construcţiile exceptate de la incidenţa
L, nr. 10/1995 se aplică dreptul comun, inclusiv prevederile art. 11 din D. nr. 167/ 1958 în integralitatea lor.
615 Art. 29 din lege prevede:" Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii, furnizorii de
materiale şi produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic cu execuţia atestat, dirigintele de
specialitate, expertul tehnic atestat răspund potrivit obligaţiilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei,
ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, precum şi după împlinirea acestui termen, pe toată durata de
existenţă a construcţiei, pentru viciile structurii de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare
şi de execuţie în vigoare la data realizării ei.” (s.n.). Pentru amănunte privind răspunderea antreprenorului
(arhitectului) pentru calitatea construcţiei, v., de ex., Fr, Deak, op. cit. (2001), p. 305-308.
616 V., în acest sens, si: Gh. Beleiu, op. cit. (2001 )\p. 275; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 290; E. Lupan, op cit
p. 296. /
Pentru aplicaţii practice, v., de ex.: T. pop. rai. Roşiorii de Vede, sent. civ. nr. 104/1963, cu notă de F. Crăciun şi
M. Petre, în JN nr. 3/1964, p. 130-133; TS, s. civ., dec. nr. 541/1973, în CD 1973,ţ>. 133-137, nr. 31; idem, s. civ.,
dec. nr. 412/1987, în RRD nr. 12/1987, p. 74 şi dec. nr. 1604/1989, în Dreptul nr. 4-5/1991, p. 74-76 (cu notă
explicativă de Gh. Beleiu şi Silvia Ştefănescu); TJ Suceava, dec. civ. nr. 317/1978, în RRD nr. 10/1978, p. 57
(“Termenul de prescripţie a acţiunii pentru vicii ascunse ale unei construcţii începe să curgă de la data predării,
constatată prin proces-verbal de recepţie finală, iar nu de la data recepţiei preliminare, când s-a dispus remedierea
viciilor aparente”); PAS, dec. nr. 3048/1982, în RRD nr. 9/1983 (“în situaţia în care descoperirea viciilor ascunse s-a
efectuat prin constatări succesive, la diferite intervale de timp, dreptul la acţiune se naşte la data încheierii ultimului
act de constatare"); TJ Timiş, dec. civ. nr. 210/1985, în RRD nr. 1/1986, p. 61; T. Bucureşti, s. corn., dec. nr. 37/1995,
în Culegere de practică judiciară comercială 1990-1998, p. 590-591, nr. 375; C. Ap. Ploieşti, dec. nr. 1021/1996,
în Bul.jur. 1993-1997, p. 398-399, nr. 47; C. Ap. Braşov, dec. civ. nr. 468/A/2000, în Bul.jur. 2000, p. 150, nr. 2.
617
> Reamintim că, potrivit alin. 1, prescripţia începe să curgă „de la data descoperirii viciilor, însă cel mai
târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării''{s.r\.), iar, conform alin. 2, prescripţia începe să
curgă „de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare" (s.n.).
618 > Pentru detalii în legătură cu această controversă, v. îndeosebi. Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile

lucrului, în RRS nr. 2U 980, p. 8-16; idem, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în RRD nr. 1/1981, p. 25-34; A.
Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 487; P. M. Cosmovici, op. cit. (1989), p. 334-335.
619> V., în acest sens, de ex.: A. Hilsenrad, op. cit. (1958), p. 35; P. Cosmovici, op. cit. (1962), p. 172-173

(«Stabilind un al doilea moment, legiuitorul nu putea urmări altceva decât să reglementeze cazul în care viciile nu au
fost descoperite într-un anumit termen, pe care l-a considerat îndestulător pentru un beneficiar diligent şi care, fiind
depăşi, creează prezumţia unei culpe din partea acestuia. Ipoteza studiată este tocmai aceea a descoperirii viciilor
după expirarea termenului de un an, deoarece altfel textul şi-ar pierde sensul. Deci, dacă viciile au fost descoperite
după expirarea termenului de un an, dar în cadrul celor 18 luni (aplicabil illo temporem raporturile dintre organizaţiile

T
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 515

extinctive este sau nu condiţionat de descoperirea viciilor înăuntrul termenelor de garanţie


de 1 an, respectiv, de 3 ani? Cu alte cuvinte, viciile ascunse, ivite înăuntrul acestor termene,
trebuie să fie şi constatate în acelaşi interval de timp, pentru ca partea Interesată să poată
acţiona înăuntrul termenelor de prescripţie care încep să curgă de la data descoperirii viciilor?
într-o opinie, viciile ascunse nu trebuie descoperite neapărat în termenul de 1 an sau de 3
ani3), pe când în cealaltă opinie, ele trebuie descoperite, sub sancţiunea stingerii obligaţiei de
garanţie, cel mai târziu până la expirarea acestor termene620).
După părerea noastră -în acord cu autorii primei opinii - singura interpretare corectă -
gramaticală, logică şi ideologică - atât de lege lata (dar şi de lege ferenda), este cea potrivit
căreia viciile ascunse nutrebuie neapărat descoperite înăuntrul termenelor de garanţie, ci pentru
a începe cursul prescripţiei de la împlinirea lor, ele trebuie numai să se producă, să

socialiste-n.n.) de la predarea produsului sau a lucrării, în care poate fi introdusă acţiunea, nu mai interesează data
descoperirii viciilor, întrucât prescripţia a început să curgă, ci se ia în considerare cel de-al doilea moment, primul
nemaiavând nici o eficienţă»); idem, op. cit. (1989), p. 335; Gh Beleiu, op. cit. (1980), p. 13-15; idem, op. cit.
(1981), p. 31-32; Idem, op. cit. (1987), p. 325; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 487; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă,
în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2001 -2002”, cit. supra, p, 123; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 290.
620> V. în acest sens de ex.: Fr. Deak, Două probleme privitoare la contractul de construcţii capitale, în JN nr.

1/1960, p. 37-43; idem, op. cit. (2001), p. 90-91; M. P. Mihail, Prescripţia dreptului la acţiune în legătură cu viciile
ascunse ale produselor livrate, în JN nr. 1/1965, p. 52-60; V. Gionea, Termenul de garanţie pentru vicii şi
prescripţia dreptului la acţiune, în JN nr. 1/1966, p. 29-42; T.R. Popescu, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor, în
„Teoria generală a obligaţiilor” de T.R. Popescu, P. Anca, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 419 (“pentru viciile
ascunse - susţine acest din urmă autor, expirarea termenului de garanţie - înainte de descoperirea viciilor - sau
depăşirea termenului de prescripţie de către partea în favoarea căreia era stipulată garanţia, închide acesteia calea
acţiunii în justiţie" -s.n.). Cf. TS, s. civ., dec. nr. 541/1973, cit. supra, p. 134 (“dreptul material la acţiune privind viciile
ascunse ale unei construcţii se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la data descoperirii viciilor, care trebuie
constatate cel mai târziu în 3 ani de la predarea construcţiei’ - s.n.); adde PAS, dec. nr. 605/1974, în RRD nr.
1/1975, p. 72 (termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. 1 „nu trebuie interpretat în sensul că legiuitorul ar fi stabilit un
al doilea termen de prescripţie pe lângă cel prevăzut de art. 5 din D. nr. 167/1958 - respectiv 6 luni de la descoperirea
viciilor ascunse - ci că descoperirea acestora, de la care curge prescripţia, trebuie să aibă loc cel mal târziu
într-un an de la predarea lucrului' -s.n.).
516 Prescripţia extinctivă

se manifeste, adică să se ivească (să apară) înăuntrul acestor termene de garanţie (sub
sancţiunea stingerii înseşi a obligaţiei de garanţie). Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiune,
ea începe să curgă fie de la data descoperirii (constatării) viciilor, fie de la data expirării
termenului de 1 an, sau după caz, de 3 ani, socotiţi de la predarea lucrului, lucrării sau
construcţiei, dacă şi numai dacă viciile n-au fost descoperite mai înainte. Dacă însă viciile s-au ivit
înăuntrul termenelor de garanţie, dar din diferite motive, au fost descoperite de cel interesat după
expirarea lor, acest lucru nu mai prezintă nici o relevanţă în privinţa momentului obiectiv al
începutului cursului prescripţiei dreptului la acţiune, stabilit de art. 11 din Decretul nr. 167/1958,
deoarece ea a început deja să curgă. Dimpotrivă, dacă viciile n-au apărut în termenul de garanţie,
obligaţia de garanţie se stinge în momentul expirării termenului de garanţie, astfel încât problema
începutului prescripţiei dreptului la acţiunea în garanţie contra viciilor nu se mai pune, fiind lipsită
de obiect.
Important de reţinut este şi faptul că termenul de 1 an, prevăzut de alin. 1, şi cel de 3 ani,
prevăzut de alin. 2 al art. 11, nu sunt termene de prescripţie, ci termene legale de garanţie (în
cadrul cărora bunul sau lucrarea trebuie să-şi păstreze indicii calitativi conveniţi sau prevăzuţi de
reglementările în vigoare) 621 *, cu caracter generalş\ subsidiar, în înţelesul că expirarea lor
marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai atunci când, în speţă, nu-şi
găseşte aplicarea alt termen special de garanţie, legal sau convenţional (art. 11 alin. 3 din D. nr.
167/1958). De pildă, în cazul construcţiilor aflate sub incidenţa Legii nr. 10/1995, în art. 29 sunt
prevăzute două termene speciale de garanţie: unul cert, determinat (10 ani de la recepţia lucrării
pentru viciile ascunse obişnuite), iar altul incert, nedeterminat (durata de existenţă a construcţiei -
câteva secole, de regulă-, pentru viciile structurii de rezistenţă).
în sfârşit, menţionăm că, în cazul existenţei unui termen convenţional de remediere a
deficienţelor ivite la lucrul transmis, la lucrarea executată ori la construcţia contractată, după caz,
nu se aplică prevederile art. 11 alin. 1 sau 2, ci dispoziţiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958,
prescripţia începând astfel să curgă numai de la data împlinirii termenului de remediere 2*.

d) Justificare. Raţiunile care au stat la baza instituirii regulii cuprinse în art. 9, se regăsesc,
mutatis mutandis, şi în cazul regulii speciale privind începutul prescripţiei extinctive, stabilită în
art. 11 din Decretul nr. 167/1958. într-adevăr, ocrotirea intereselor părţii interesate, dar si
asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice au determinat pe legiuitor să reglementeze
în mod corespunzător începutul prescripţiei extinctive în cazul răspunderii pentru viciile ascunse
ale lucrului transmis sau lucrării executate ori ale construcţiei. Cum viciile ascunse ale lucrurilor şi
lucrărilor, ca şi viciile construcţiilor se observă mai greu, prescripţia dreptului la acţiune începe să
curgă nu de la data ivirii lor - data când se naşte dreptul la acţiune-ci din momentul subiectiv al
cunoaşterii lor. Dar această soluţie prezintă iarăşi neajunsul de a întârzia prea mult, în unele
cazuri, introducerea acţiunii în garanţie, ceea ce ar ameninţa stabilitatea raporturilor juridice şi ar
fi în contradicţie cu rosturile prescripţiei extinctive. De aceea, pentru a înlătura acest
inconvenient, legiuitorul stabileşte şi un moment obiectiv de la care prescripţia începe să curgă,
în orice caz - chiar dacă cel îndreptăţit nu a descoperit viciul ascuns - cel mal târziu de la
împlinirea unui termen de 1 an, respectiv de 3 ani, de la predarea lucrului, lucrării sau construcţiei,
după caz.

621 Aceste termene sunt susceptibile de a fi calificate în felul următor: 1) ca funcţie, acestea sunt termene de
garanţie pentru vicii ascunse în cadrul cărora bunurile trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative, în caz contrar
transmiţătorul sau prestatorul răspunzând faţă de dobânditor, beneficiar pentru paguba rezultată din defectele de
calitate apărute; 2) ca izvor, sunt termene legale, stabilite de legi; 3) ca efecte, sunt termene extinctive, în înţelesul
că, la expirarea lor, încetează răspunderea pentru aceste vicii, trecându-se de pe terenul răspunderii contractuale pe
cel al suportării riscului; 4) ca natură juridică, sunt modalităţi care afectează efectele actului juridic generator de
obligaţii. Cf. A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 487.
2> V., în acest sens, Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, cit. supra, p. 32; P. M. Cosmovici, op. cit.

(1989), p. 335-336.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 517

e) Corelaţia art. 9 şi 11 din Decretulnr. 167/1958. Când lucrul, lucrarea sau construcţia este
afectată de un viciu ascuns, în sensul art. 1352 C. civ., situaţia prezintă asemănare, cel puţin la
nivelul textelor în discuţie, cu viciul de consimţământ al erorii (sau dolului) asupra substanţei
obiectului contractului (art. 954 alin. 1 C. civ.). Intr-adevăr, reglementările sunt asemănătoare,
ceea ce ridică problema de a şti dacă art. 1352 C. civ. este sau nu o aplicaţie a art. 954 C. civ. în
materia vânzării? După cum se ştie, art. 954 alin. 1 C. civ. prevede: „Eroarea nu produce nulitate
decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”, în timp ce art. 1352 C. civ. prevede că:
„Vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, destinarea
sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi
cumpărat, sau s-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile”.
Deşi prima faciae deficienţele calitative care constituie vicii ascunse ar fi, deopotrivă, şi
calităţi substanţiale ale obiectului convenţiei 1*, totuşi, fără a intra în detaliile unei controverse
„seculare”622 623*, aderând la concepţia subiectivă asupra „substanţei” obiectului convenţiei, se
pare că art. 1352 C. civ. nu este o simplă aplicaţie a art. 954 C. civ., între eroarea asupra
substanţei obiectului convenţiei şi viciile ascunse necunoscute de cumpărător existând deosebiri
esenţiale; aşa cum s-a observat, în cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in
substantiam), din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul, de pildă, nu a putut
cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea contractului; în schimb, în cazul
viciilor vizate de art. 1352 C. civ., cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este
impropriu întrebuinţării lui după destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează valoarea acestuia
de întrebuinţare - deci eroarea se referă numai la calitatea lucrului - şi

622) în prezent, se admite că prin „substanţa” obiectului convenţiei în sensul art. 954 alin. 1 C. civ. se înţelege nu

numai proprietăţile materiale, obiective ale lucrului, ci mai ales calităţile sau însuşirile subiective şi, deopotrivă,
determinate (hotărâtoare) ale obiectului actului juridic, adică numai acele însuşiri reţinute ori conferite acestuia-în
mod explicit sau implicit (după circumstanţe) - de către părţi sau parte, după caz, şi fără de care actul nu s-ar fi
încheiat ori s-ar fi făcut, însă, în alte condiţii (cf. M. Nicolae, Actul juridic civil, cit. supra, p. 25, nota 1). Cf. G. Vivien,
De l'erreur détérminante et substantielle, RTD civ. 1992, p. 305-336; Y. Loussouarn, Obs. sous TGI de
Fontainebleu du 9 déc. 1970, RTD civ. 1972, p. 386-390. Pe larg cu privire la problematica actuală a erorii şi a dolului
ca vicii de consimţământ în dreptul francez, v. J. Ghestin, Traité de droitcivil. La formation du contrat, 3e éd., LGDJ,
Paris, 1993, p. 455 şi urm.; cf. pentru dreptul québécois, J. Pineau, Danielle Burman, S. Gaudet, Théorie des
obligations, 4e éd. par. J. Pineau et S. Gaudet, Les Éditions Thémis, Montreal, 2001, p. 152 şi urm.
623* Asupra acestei chestiuni deosebit de delicate, v., de ex.: R. Fubini, Contribution a l'étude de la théonede

l'erreur sur la substance et sur les qualités substantielles, RTD civ. 1902, p. 301-332; idem, Nature juridique de
la responsabilité du vendeur pour les vices cachés, în RTD civ. 1903, p. 279-333; J. Maury, Essai sur le role de
la notion d'équivalence en droit civil français, thèse, 1.1, La notion d’équivalence en matière contractuelle,
Paris, 1920, p. 105-116; J. Ghestin, La notion d’erreur dans le droit positif actuel, thèse, LGDJ, Paris, 1962, p.
321-353.
518 Prescripţia extinctivă
cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are doar o acţiune în garanţie (redhibitorie
sau estimatorie) contra vânzătorului1*.
Mai delicată este însă situaţia dolului - viciu de consimţământ, deoarece acesta poate privi şi
alte elemente decât substanţa obiectului convenţiei, deci, şi acele calităţi care, în caz de absenţă,
pot constitui vicii ascunse. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât se admite ca viciu de consimţământ
şi aşa-numitul „doi prin reticenţă” (dolul omisiv), constând în ascunderea oh necomunicarea
celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale ce ar fi trebuit cunoscută. Dacă viciile ascunse sunt
cunoscute de către vânzător se pune, aşadar, şi problema existenţei dolului. Această împrejurare
a fost excelent sesizată în doctrina franceză. „Le vice caché - écrivent H., L. et J. Mazeaud -, peut
enlever à la chose l’une de ses qualités substantielles, il peut aussi avoir été dolosivement
dissimulé par le vendeur à l’achéteur. Le consetement de l'acheteur se trouve alors vicié par une
erreur substantielle ou par un dol, ce qui ouvre à l’acheteur une action en nullité relative. Mais,
plutôt que d’agir en nullité en invoquant le vice de son consentement, l’acheteur peut demander
garantie contre le vice caché (...). Si le vice caché ne se cumule pas avec un vice du
consentement, l’action en garantie est seule ouverte”2*.
Prin urmare, în caz de doi, achizitorul are un drept de opţiune între acţiunea în anulare şi
acţiunea în garanţie contra viciilor (actio redhibitoria, actio estimatoria etc.J, urmând să
acţioneze în funcţie de avantajele concrete oferite de aceste căi legale. Pe planul prescripţiei
extinctive, respectiv al începutului prescripţiei dreptului la acţiune, acţiunea în anulare şi 624 625

1) V., în acest sens, Fr. Deak, op. cit. (2001 ), p. 84. Cf. D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. lumina

Lex, Bucureşti, 1997, p. 79-80. De pildă, preluând exemplul prof. Deak, dacă se vinde o casă despre care vânzătorul
afirmă că este construită din cărămidă, iarîn realitate este din material lemnos, se poate cere anularea; în schimb,
dacă casa este construită din cărămidă, dar este afectată de vicii, va intra în funcţie obligaţia de garanţie pentru vicii,
contractul fiind considerat valabil. O asemenea distincţie între error in substantiam şi viciile ascunse ale lucrului este
întâlnită şi în practica judiciară. „Prin substanţă-se arată într-o remarcată decizie a instanţei noastre supreme - se
înţelege orice calitate esenţială a obiectului convenţiei pe care părţile au avut-o în vedere în principal în momentul
contractării şi a cărei lipsă, dacă ar fi fost cunoscută ele nu ar fi contractat. Deşi de cele mai multe ori eroarea asupra
substanţei se referă la obiectul contraprestaţiei, ea poate să privească şi substanţa prestaţiei proprii, caz în care
efectele pe care le produce în privinţa validităţii actului juridic încheiat sunt aceleaşi. Intre eroare asupra substanţei şi
viciile ascunse în materia vânzării, reglementate de art. 1352-1360 C. civ., există o strânsă legătură, ambele situaţii
fiind generate de cunoaşterea inexactă a realităţii, iar sancţiunea prevăzută are ca scop să ocrotească victima erorii.
între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există însă o distincţie netă: eroarea asupra substanţei deschide
calea acţiunii în anulare, care poate fi exercitată chiar de vânzător atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei
proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în
rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului”. (CSJ, s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p.
84); precizăm însă că în speţă-soluţionată corect în fond - nu a fost vorba nici de eroare asupra substanţei lucrului
vândut şi nici de vicii ascunse, ci de neînţelegeri „asupra întinderii totale a terenului” vândut, respectiv, rămas în
proprietatea vânzătorului, caz în care sunt aplicabile regulile speciale prevăzute în art. 1326-1334 C. civ., aspect
neobservat din păcate de instanţă.
625 H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t. 3, 3e éd,, par M. de Juglart, vol. 2, Principaux

contrats, Ed. Montchrestien, Paris, 1968, p. 220. Cf. J. Ghestin, thèse, qui estime que: „En l'état actuel du droit
positif, on peut considérer que l'action en garantie se distingue par son fondement et ses effets de la nullité pour
erreur. Simple action en résolution pour inexécution, elle est une suite naturelle de l’obligation de délivrance.
Elle n'atteint pas la validité du contact, mais seulement son exécution. Elle suppose cependant une erreur qui
porte sur l'acceptation donnée par l’acheteur au moment de la livraison. Cétte erreur doit présenter tous les
caractères d’une erreur sur la substance. Particulièrement, elle doit avoir déterminé le consentement de
l’acquéreur, être excusable, il porter sur un défant de nature à rendre la chose impropre à son usage
conventionnel" (ibidem, p. 352-353).
T
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 519

acţiunea în garanţie sunt supuse unor reguli specifice (art. 9, respectiv art. 11 din D. nr. 167/1958)
care nu trebuie confundate1'.

316. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală începe să curgă de la data


deschiderii succesiunii (art. 700 alin. 1 C. civ.). a) Reglementare. Potrivit art. 700 alin. 1 C.
civ.: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la
deschiderea succesiunii' (s.n.).

b) Conţinut. Textul de lege este limpede, însă aplicarea lui în practică s-a vădit a fi dificilă,
astfel încât instanţele, cum vom vedea, au fost nevoite să admită, pe cale pretoriană, excepţii de
la regula instituită prin art. 700 C. civ. Conform acestei reguli, termenul de prescripţie începe să
curgă „de la deschiderea succesiunii”, deci de la data morţii celui care lasă moştenirea 626 627'.
După cum s-a stabilit în practica judiciară şi literatura de specialitate, ceea ce interesează din
punctul de vedere al începutului prescripţiei este data decesului, indiferent de momentul înscrierii
lui în registrele de stare civilă, după cum este indiferent momentul obţinerii certificatului de
moştenitor, care nu îi atribuie această calitate, ci numai o atestă, confirmă 628 '. Termenul
prescripţiei începe să curgă de la deschiderea moştenirii, chiar dacă succesibilul a luat cunoştinţă
mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea 629 '. Nu prezintă importanţă nici faptul că
succesibilul locuieşte în altă localitate (din ţară sau chiar din străinătate), decât locul deschiderii
moştenirii (ultimul domiciliu al defunctului)630'. Nu interesează, de asemenea, nici cunoaşterea de
către succesibil a componenţei patrimoniului succesoral, a faptului că drepturile defunctului nu
erau precizate sau individualizate la acea dată ori a faptului că anumite bunuri ar fi fost aduse
ulterior în averea succesoral|, deoarece deschiderea succesiunii nu se raportează la existenţa
sau întinderea masei succesorale, ci, aşa cum rezultă din art. 651 şi 700 C. civ., la momentul
morţii defunctului631'.

626
De asemenea, în privinţa termenelor de prescripţie, acţiunea în anulare se prescrie în termenul general de
3 ani, pe când acţiunea în garanţie se prescrie în termen de 6 luni (art. 5 din D. nr. 167/1958), cu excepţia cazului
când viciile au fost ascunse cu viclenie, când se aplică termenul de prescripţie de drept comun (3 ani). Cf. Gh. Beleiu,
Silvia Ştefănescu, Notă explicativă la dec. nr. 1604/1989 a s. civ. a TS, cit. supra, p. 78.
627
Pe larg, cu privire la începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, v., de ex.: M. Eliescu,
Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti,
1966, p. 101-106; M. Costin, Principiulprescriptibilităţii dreptului de opţiune succesorală, în „Contribuţia practicii
judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român” de A. lonaşcu şi alţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p.
182-198; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 401-404; D. Chirică, op. cit. (2003), p. 388-389.
628
V., deex.:TS, col. civ., dec. nr. 1387/1957, în CD 1957, p. 170; idem, dec. nr. 858/1962, în JN nr. 6/1963,
p. 1690. V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. p. 101-102. Contra E. Safta-Romano, Dreptul de moştenire, voi. II,
Ed. Graphix, laşi, 1995. p. 83 (în cazul înregistrării tardive a morţii dacă succesibilul „nu a cunoscut despre decesul
lui decujus, atunci prescripţia dreptului de opţiune succesorală va începe să curgă din momentul în care a fost
înregistrată moartea în registrul stării civile”).
629 T. reg. Suceava, dec. civ. nr. 1123/1957, în JN nr. 3/1958, p. 530, cu notă (aprobativă) de I. Hecht; TS,
col. civ., dec. nr. 44/1960, în LP nr. 5/1960, p. 105. Contra E. Safta-Romano, op. cit., p. 82-83.
5
> V., de ex.: TS, col. civ., dec. nr. 610/1958, în CD 1958, voi. I, p. 213-214, nr. 68; idem, s. civ., dec. nr.
1413/1973, în RRD nr. 12/1973, p. 156-157; idem, dec. nr. 213/1987, în RRD nr. 10/1987, p. 74-75; C. Ap.
Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 19/A/2001, în C. Jud. nr. 4/2002, p. 56-58.
631 TS, col. civ. dec. nr. 1387/1957, cit supra] idem, dec. nr. 1606/1957, în LP nr. 7/1958, p. 117; idem, dec. nr.

627/1959, în Repertoriu I, p. 447, nr. 1360.


520 Prescripţia extinctivă
1
c) Domeniu de aplicare. Regula începutului prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de
la data deschiderii moştenirii se aplică faţă de toţi succesibilii, indiferent că vocaţia lor la
moştenire este concretă, utilă sau numai generală, eventuală, adică atât pentru succesibilii
chemaţi în primul rând la moştenire, cât şi pentru cei subsecvenţi 1). Bineînţeles, în acest caz,
opţiunea exercitată de succesibilii subsecvenţi va produce efecte sau va rămâne ineficace, după
cum succesibilii de rang preferabil vor renunţa sau vor accepta moştenirea 632 633 634).
în primul rând, regula privind începutul prescripţiei se aplică indiferent dacă succesibilul
moşteneşte în nume propriu sau prin reprezentare ori prin retransmitere. în acest din urmă caz,
când moartea succesibilului intervine înăuntrul termenului de opţiune, dar mai înainte de a fi
optat, şi dreptul său de opţiune se retransmite - ca o componentă a patrimoniului său lăsat
moştenire - la proprii săi moştenitori, aceştia vor putea exercita dreptul de opţiune cu privire la
moştenirea retransmisă numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data morţii
sale3).
în al doilea rând, deoarece textul de lege nu distinge, regula aceasta se aplică deopotrivă
atât succesibililor capabili, cât şi celor minori635) sau puşi sub interdicţie judecătorească. Aceştia
din urmă, incapabilii şi cei cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, vor exercita dreptul de opţiune
prin reprezentanţii lor legali sau, după caz, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului lor legal, şi,
desigur, în ambele cazuri, cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
în sfârşit, mai trebuie reţinut că termenul de prescripţie de 6 luni curge, aşa cum am
văzut636), pentru toţi succesibilii legali sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau
cu titlu particular), fără a distinge între întinderea drepturilor succesorale, respectiv după vocaţia
lor universală, cu titlu universal sau cu titlu particular cu privire la bunurile defunctului. Deoarece
art. 700 C. civ. nu distinge între categoriile de succesibili, însemnează că toţi sunt chemaţi să-şi
exercite dreptul de opţiune succesorală, chiar dacă au fost instituiţi doar legatari cu titlu
particular1). Termenul de prescripţie curge şi pentru stat637 638), când vine la moştenire ca legatar
universal, cu titlu universal sau particular, după caz.

d) Limitele aplicării art. 700 C. civ. De la regula calculării termenului de prescripţie din
momentul deschiderii moştenirii există şi unele excepţii639 640 641!:

632TS, col. civ., dec. nr. 768/1963, în JN nr. 10/1964, p. 116; idem, s. civ., dec. nr. 2680/1973, în RRD nr. 8/1974, p.
67; v. şi T. reg. Cluj, dec. civ. nr. 1804/1956, în LP nr. 7/1956, p. 888, cu notă de C. Linzmayer.
A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 104.
634
T. pop. Arad, sent. civ. nr. 1635/1957, în LP nr. 2/1958, p. 120. Pentru dezvoltări, v. M. Eliescu, op. cit. p.
105-106; M. Costin, op. cit., p. 187-188; Fr. Deak, op. cit. (2002), p. 402-403.
Contra TJ Olt, dec. civ. nr. 516/1968, în RRD nr. 6/1969, p. 150, cu o notă aprobativă de M. Mladin si două
note critice de Gh. Mitrache şi O. Căpăţînă. in speţă, instanţa a decis în mod eronat că acceptarea succesiunii de
către succesibilul minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, depăşind caracterul unui act de administrare, trebuie să
aibă nu numai încuviinţarea ocrotitorului legal ci şi a autorităţii tutelare, astfel încât „termenul de prescripţie a
dreptului de opţiune urmează a se socoti de la data ultimei încuviinţări" (s.n.). O astfel de soluţie, deşi echitabilă,
contravine prevederilor art. 700 C. civ. care nu distinge între capacitatea sau incapacitatea de exerciţiu a
succesibililor. Pentru a se tempera efectele acestei soluţii, în practică s-a decis că, în cazul persoanelor incapabile
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prescripţia este suspendată pe durata necesară obţinerii încuviinţării
autorităţii tutelare, dacă demersurile în acest scop au fost făcute înainte de împlinirea termenului de prescripţie (TS,s.
civ., dec. nr. 833/1983, în CD 1983, p. 84-87; idem, dec. nr. 590/1986, în CD 1986, p. 82-85). De asemenea, s-a
mai decis că, atunci când minorul vine la succesiune în concurs cu părinţii (cu care se găseşte în conflict de interese),
termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, prevăzut în art. 700 C. civ., începe să curgă „de la data când
autoritatea tutelară i-a numit curator, potrivit art. 14 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958" (TS, s. civ., dec. nr. 1580/1969,
în CD 1969, p. 154). în sfârşit, trebuie avute în vedere, ca ultim corectiv, şi prevederile art. 19 din D. nr. 167/1958
privind repunerea în termenul de prescripţie, mai ales în cazurile în care autoritatea tutelară întârzie să rezolve
cererea de încuviinţare (cu privire la repunerea în termen, v. intra, nr. 351 şi urm.).
s
> Cu privire la domeniul de aplicare a art. 700 C. civ., v. supra, nr. 275.
637> V, de ex., D. Chirică, op. cit. (2003), p. 387-388; Fr. Deak, op. cit. (2002), p. 399-401.
638' V.,în acest sens, TS, col. civ., dec. nr. 1881/1957, în Repertoriu I, p. 448, nr. 1362.
639
) A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 102-106; Fr. Deak, op. cit. (2002), p. 403-404; D. Chirică, op. cit. (2003),

7
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 521

1° în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior, termenul
de prescripţie va începe să curgă de la data naşterii, iar nu de la moartea autorului lui, deoarece
numai din acest moment se va şti că s-a născut viu (art. 654 C. civ.) şi, deci, are capacitate
succesorală, iar pe de altă parte, el este considerat că există, o concepţiune numai pentru
dobândirea drepturilor, nu însă şi pentru stingerea lor (art. 7 alin. 2 din D. nr. 31/1954);
2° în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul prescripţiei
începe să curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (şi care marchează
momentul deschiderii succesiunii), ci de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte4). Soluţia se explică prin faptul că, până la acest moment, „cel dispărut este
socotit a fi în viaţă" (art. 19 din D. nr. 31/1954) şi, deci, dreptul de opţiune nu ar putea fi exercitat
în mod valabil;
3° în cazul în care moştenitorul a aflat de existenţa drepturilor sale succesorale după 6 luni de
la deschiderea moştenirii - prin descoperirea unui testament în favoarea lui sau prin aflarea
legăturii de rudenie (ascunse până atunci) cu defunctul, termenul de prescripţie curge numai de la
data cunoaşterii de către succesibil a elementelor din care decurge vocaţia sa succesorală 5);
4° în cazul stabilirii ulterioare a legăturii de rudenie cu defunctul (de ex., filiaţia din afara
căsătoriei) pe cale judecătorească, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a
hotărâriifudecătoreşti, iar nu de la data deschiderii moştenirii 642 ). Până în acest moment,
persoana în cauză nu are posibilitatea exercitării efective (utile) a dreptului de opţiune, neputând
dovedi vocaţia la moştenire.

în general, aceste excepţii sunt întemeiate şi pe cunoscuta regulă contra non valentem agere
non currit praescriptio, deşi admisibilitatea acestei reguli în dreptul modern este contestată643), în
cazul nostru existând şi un text categoric care se opune admiterii, cel puţin

p. 388-389.
640> V., pentru aplicaţii practice: TS, col. civ., dec. nr. 807/1959, în CD 1959, p. 197, nr. 67; idem, dec. nr. 139/

1961, în LP nr. 10/1961, p. 111; idem, s. civ., dec. nr. 617/1974, în CD 1974, p. 158, nr. 53. Mutatis mutandis,
aceeaşi soluţie este aplicabilă în cazul rectificării datei morţii (art. 18 alin. 4 din D. nr. 31/1954) sau de anulare a
hotărârii declarative de moarte în cazul în care s-ar dovedi, prin act de deces, data reală a morţii (v., pentru discuţii,
M. Eliescu, op. cit., p. 105, text şi nota 46, precum şi autorii acolo citaţi).
5) Ase vedea TS, col. civ., dec. nr. 1606/1957, în LP nr. 9/1958, cu notă de D. Demetrescu, p. 118; M.
Costin, op. cit., p. 203-204.
642 > V., în acest sens, Camelia T oader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului

aparenţei în drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 36; E. Safta-Romano, op. cit., p. 84, Pentru o altă
opinie, în sensul că prescripţia începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, cel în cauză fiind obligat să opteze
în termen de 6 luni de la această dată, efectele opţiunii fiind în funcţie de hotărârea ulterioară a instanţei de judecată,
v. M. Eliescu, op. cit.,p. 103; M. Mayo, Cu privire la termenul de acceptare a succesiunii, în RRD nr. 7/1983, p. 25.
643
> Pentru amănunte, v. intra, nr. 324.
r
|
522 Prescripţia extinctivă

în principiu, a unei asemenea reguli. într-adevăr, conform art. 1875 C. civ., „prescripţia curge în
contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepţie anume stabilită prin legă’ (s.n.).
Practica a ignorat cu bună-ştiinţă de multe ori această normă prohibitivă, mai ales în materia
prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, fiind aprobată, cum s-a văzut, şi de doctrină.

317. Prescripţia dreptului la acţiunea în rectificarea cărţii funciare contra terţilor


dobânditori de bună-credinţă, începe să curgă de la date diferite, în funcţie de
caracterul oneros sau gratuit al titlului de achiziţiune sau, după caz, de modul de
dobândire (art. 37 alin. 2 şi art. 38 alin. 2 din L. nr. 7/1996; art. 520 C. pr. civ.). a)
Reglementare. Potrivit art. 37 din Legea nr. 7/1996: „Acţiunea în rectificare, sub rezerva
prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă.
Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţii sau
legat, acţiunea în rectificare nu se va putea porni decât în termen de 10 ani, socotit din ziua când
s-a înregistrat cererea lor de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea în
fond nu s-a prescris mai înainte” (s.n.).
La rândul său, art. 38 prevede: „Acţiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct.
1 -4, îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit
cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Termenul va fi de 3 ani socotiţi de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărei
rectificare se cere." (s.n.).
O altă dispoziţie particulară, de aplicaţie mult mai restrânsă, totuşi, este cuprinsă în art. 520
C. pr. civ., în noua redactare dată prin OUG nr. 138/2000, care prevede că: „Orice cerere de
evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la
data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva
dispăruţilor, minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească” 1) (s.n.).

b) Conţinut. Din dispoziţiile legale mai sus citate, regulile privind începutul prescripţiei
dreptului la acţiunea în rectificarea înscrierilor de carte funciară prezintă caracteristica stabilirii
începutului prescripţiei în funcţie fie de caracterul oneros sau gratuit al dobândirii dreptului
tabular, fie de modul dobândirii lui, şi anume:
- din ziua când s-a înregistrat cererea de înscriere a dreptului tabular 21, dacă terţul a
dobândit dreptul cu bună-credinţă şi prin act cu titlu gratuit (donaţie sau legat);
- din ziua înregistrării cererii de înscriere a dreptului tabulara cărui rectificare se cere de
către antecesorul tabular al terţului dobânditor, când acesta a achiziţionat dreptul cu
bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros3): spre deosebire de cazul precedent, legea

1
> Pentru problematica evicţiunii în dreptul nostru civil, v. Camelia Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed.
AII, Bucureşti, 1997.
2) în sens eronat, şi anume că termenul de prescripţie începe să curgă de la înregistrarea cererii pentru

înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere, v. totuşi, C. Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, Drept civil.
Drepturile reale, Institutul European, laşi, 1997, p. 223.
3) V., în acest sens, S. Brădeanu, Către o nouă leglslaţiune funciară, Bucureşti, 1938, p. 91; P. Perju, Sinteză

teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil şi dreptului procesual-civil (sem.
1/1997), în Dreptul nr. 1/1998, p, 99; Andreea-AnnamariaŢuluş, Acţiunile de carte funciară în lumina actualei
reglementări, în Dreptul nr. 11/1999, p. 44. în sens contrar, şi anume că termenul de prescripţie de
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 523
dă preferinţă terţului achizitor cu titlu oneros, care luptă să evite o pagubă (certat de damno
vitando), în timp ce terţul achizitor cu titlu gratuit se străduieşte să păstreze un câştig, fără riscul
de a fi sărăcit (certat de lucro captando);
- din ziua înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, făcută la cererea terţului
adjudecatar al unui imobil înscris în cartea funciară, dobândit prin licitaţie publică.

318. Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive. a) Precizări prealabile. în
afara regulilor speciale privind începutul prescripţiei extinctive, deja analizate, atât Decretul nr.
167/1958, cât şi alte acte normative - izvoare de drept civil stabilesc pentru anumite cazuri alte
reguli speciale de la care începe să curgă prescripţia. Pentru asemenea situaţii urmează a se
face aplicaţiunea textelor speciale care instituie astfel de reguli, iar nu cele ce reglementează
regula generală privind începutul prescripţiei şi nici cele care sunt aplicabile în situaţii similare,
deoarece exceptiones sunt strictissimae interpretationis.
în continuare ne vom referi la principalele ipoteze în care sunt aplicabile reguli speciale
privind începutul prescripţiei extinctive în materie civilă, cu menţiunea că acestea vor fi înfăţişate
în ordine cronologică, adică în funcţie de data actului normativ - izvor de drept civil, care instituie
astfel de reguli.

b) Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive prevăzute în Codul civil. în afară
de art. 700 C. civ. la care ne-am referit deja, în Codul civil există alte reguli speciale privind
începutul prescripţiei extinctive, şi anume:
1° Prescripţia acţiunii recursoriia creditorilor contra eredelui beneficiar si, eventual, a
creditorilo^plătiţi înaintea lor, se prescrie în termen de trei ani, care începe din ziua lămuririi
socotelilor şi a plăţii relicvatului, adică a sumei rezultate din lichidarea bunurilor succesorale (art.
722); '
2° Prescripţia „acţiunii de revocare" (de restituire) a bunului donatse împlineşte după 30 de
ani de la naşterea fiului (art. 840);
3° Acţiunea vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea
preţului sau pentru stricarea contractului, se prescriu printr-un an din ziua contractului (art. 1334).

c) Prescripţia acţiunilor posesorii, prevăzută de art. 674 alin. 1 C. pr. civ., începe să curgă de
la data primului act de tulburare a posesiunii (iar nu de la ultimul act de acest fel)644 645.

d) Prescripţia dreptului la acţiunea în revendicare a unui vas începe să curgă în condiţiile


prevăzute de art. 948 C. corn., astfel: „Acţiunea pentru revendicarea proprietăţii unui vas se
prescrie prin trecerea de zece ani. Nu se poate opune lipsa de titlu sau a bunei-credinţe.
Posesorul unui vas în virtutea unui titlu stipulat cu bună-credinţă, titlul fiind transcris conform
legii şi care să nu fie nul pentru lipsă de formă, prescrie prin trecerea de cinci ani, socotiţi de la
data transcripţiunii titlului şi a adnotării lui pe actul de naţionalitate.
Căpitanul nu poate dobândi prin prescripţie proprietatea unui vas.” (s.n.); se observă că
textul interesează în primul rând materia uzucapiunii, dar, pe cale incidenţă, şi prescripţia
extinctivă, deoarece uzucaparea bunului atrage şi stingerea acţiunii în revendicare a fostului
proprietar.

e) Regulile speciale privind începutul prescripţiei extinctive prevăzute în Codul familiei. în


materia acţiunilor de stare civilă Codul familiei conţine următoarele reguli speciale privind
începutul prescripţiei:
1° Prescripţia acţiunii în anularea căsătoriei începe să curgă, în funcţie de cauza de nulitate
relativă, astfel (art. 21 alin. 2 C. fam.): „Anularea căsătoriei (...) poate fi cerută de cel al cărui
consimţământ a fost viciat în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea
erorii sau vicleniei’ (s.n.); după cum se vede, în acest caz nu se aplică prevederile art. 9 din
Decretul nr. 167/1958 care reprezintă norma „generală” în raport de art. 21 alin. 2 C. fam. care

3 ani începe să curgă de la data înregistrării cererii de înscriere a terţului dobânditor, v. totuşi G. Boroi, op. cit.
(2001), p. 249 şi 292. Pentru dezvoltări privind acţiunea în rectificare a cărţii funciare, v, M. Nlcolae, Publicitatea
imobiliară şi noile cărţi funciare, Edit. Mihaela Press, Bucureşti, 2000, p. 380 şi urm.
645TJ Suceava, dec. civ. nr. 578/1971, în RRD nr. 1/1972, p. 149.
524 Prescripţia extinctivă

constituie norma „specială”1';


2° Prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii 646 647 648 ! începe să curgă de la momentele
precizate de art. 55 C. fam.: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de şase luni
de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului.
în cazul în care, mai înainte de îndeplinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdicţie, un
nou termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tată după ce i s-a ridicat
interdicţia, înăuntrul unui nou termen de şase luni” (s.n.) 3'; în această materie, cum era şi de
aşteptat, s-a înregistrat o abundentă şi interesantă jurisprudenţă649';
3° Prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei 1> începe să curgă
de la unul din momentele precizate de art. 60 C. fam., astfel: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie,
prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an, pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei, va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă
[irevocabilă,- n.n.).
în cazul când mama a convieţuit cu pretinsul faţă, ori dacă acesta din urmă a prestat copilului
întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii' (s.n.); în
aplicarea acestor reguli s-a înregistrat o bogată şi extrem de interesantă jurisprudenţă650 651.

646
V. şi supra, nr. 314. AddeTS, s. civ., dec. nr. 1490/1969, în CD 1970, p. 171 (termenul de 6 luni în care
poate fi introdusă acţiunea în anularea căsătoriei pentru viclenie curge de la data când partea al cărei consimţământ
a fost viciat a descoperit existenţa vicleniei).
647
Pe larg, cu privire la acţiunea de tăgadă a paternităţii, v. I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. AII,
Bucureşti, 1996, p. 313-330. Pentru amănunte privind prescripţia dreptului la acţiunea în tăgada de paternitate, v., în
special, P. Anca, Filiaţia din căsătorie, în „Rudenia în dreptul RSR”, de E. Barasch ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti,
1966, p. 78-83, cu materialul critic acolo citat.
648
Reamintim că recent Curtea Constituţională a admis, cu majoritate de voturi, excepţia de neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. 54 alin. 2 C. fam. şi a statuat că acestea sunt „neconstituţionale în măsura în care nu recunosc
decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni tăgăduirea paternităţii".
(Dec. nr. 349/2001, publicată în M. Of. nr. 240 din 10 aprilie 2002 şi -în extras -în PR nr. 3/2002,1,131, p. 15-19, cu
notă de Marieta Avram). Instanţa constituţională nu vorbeşte nimic despre prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea
acţiunii introduse de mamă sau de copil. Deoarece art. 55 este un text special, aplicabil doar în ipoteza tăgăduirii
paternităţii de către tatăl prezumtiv credem că, delege lata, ■acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de mamă
sau de copil trebuie socotită imprescriptibilă extinctiv, îmbrăcând caracterele juridice ale unei acţiuni în
contestaţie de filiaţie (cf. Marieta Avram, notă la dec. nr. 349/ 2001 a CC, în PR nr. 3/2002, cit. supra, p. 30). De
lege ferenda, opinăm că o astfel de acţiune trebuie însă să fie prescriptibilă extinctiv în interesul stabilităţii şi
consolidării familiei şi a stării civile a membrilor care o compun (cf. proiectul Legii de modificare si completare a Cod
civil, Supliment Juridica nr. 11 -12/2000, art. 361-363).
649 Pentru aplicaţii practice, v.,spreex.: T. reg. Cluj, col. civ., dec. nr. 3850/1957, în LP nr. 9/1958, p. 101; TJ
Dâmboviţa, dec. civ. nr. 254/1969, în RRD nr. 1/1970, p. 180; TJ Timiş, s. civ., dec. nr. 507/1971, în RRD nr.
10/1971, p. 168; TJ Dolj, dec. civ. nr. 2213/1975, cu notă de N. Şchiopu şi P. Gh. Armaşu, în RRD nr. 8/ 1976, p.
43-44 («în situaţia înregistrării tardiveXnaşterii, termenul de prescripţie de 6 luni curge de la această din urmă dată,
fiindcă numai cu această ocazie tatăl a aflat că s-a stabilit filiaţia copilului faţă de mamă.»); TS, s. civ., dec. nr.
1955/1987, în CD 1987, p. 142 şi în RRD nr. 6/1988, p. 54-55 (cu nota Redacţiei); C. Ap. Bacău, dec. civ. nr.
927/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău 1996, p. 44, nr. 11.
1> Pe larg, cu privire la această acţiune, v. I.P. Filipescu, op. cit., p, 346-368. Pentru amănunte privind prescripţia

acţiunii în stabilirea paternităţii, v. îndeosebi V. Economu, Filiaţia din afara căsătoriei, în „Rudenia în dreptul RSR",
cit. supra, p. 96-99, împreună cu materialul critic acolo citat.
651 în legătură cu regula începutului prescripţiei de la naşterea copilului (ah. 60 alin. 1), v., de ex., C. Ap.

Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 144/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 124-125, nr. 21.
«Potrivit art. 60 alin. 2 din Codul familiei -se arată într-o remarcabilă decizie a instanţei supreme -în situaţia când o
persoană a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de 1 an pentru
pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când acea hotărâre a rămas
definitivă (...) dacă termenul de un an pentru stabilirea paternităţii curge în cazul când un copil din căsătorie, prin
efectul unei hotărâri judecătoreşti, a pierdut această calitate de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri,
urmează că şi în cazul în care un copil din afara căsătoriei a pierdut filiaţia faţă de tată, termenul curge de la data
când a pierdut această filiaţie. în situaţia dată, dreptul la acţiune nu se poate prescrie câtăvreme nu a luat naştere,
deoarece minora născută de reclamantă din afara căsătoriei, fiind recunoscută în termenul de un an de la naştere,
nu avea deschisă stabilirea paternităţii prin justiţie, întrucât altfel s-ar fi ajuns la o dublă paternitate. De aceea, dacă
potrivit art. 60 alin. 2 din Codul familiei, copilul din căsătorie care şi-a pierdut această calitate, prip efectul hotărârii
judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii are dreptul ca într-un an să introducă acţiune în
stabilirea paternităţii, este logic şi în spiritul legii ca şi copilului din afara căsătoriei, care şi-a pierdut paternitatea să i
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 525
f) Alte reguli speciale prevăzute de Decretul nr. 167/1958. în afara regulilor stabilite în art. 7,
8, 9 si 11 din Decretul nr. 167/1958 - deja analizate - mai există şi alte reguli speciale prevăzute
în:
- art. 23: „Dreptul la acţiunea privitoare la sumele de bani consemnate sau depuse la
instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte organizaţii socialiste, pe seama statului
ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3 ani de la data consemnării sau depunerii.
Cu toate acestea, când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un
act al organului judecătoresc sau al altui organ de stat, aceste sume vor fi restituite celor în drept
la prezentarea actului respectiv; dreptul la acţiune, în acest din urmă caz, se prescrie în termen
de un an de la data când se poate cere restituirea pe baza actului organului de stat.
Dispoziţiilor alineatelor precedente nu sunt aplicabile sumelor constituite drept garanţie pe
baza actului organului de stat”, (s.n.);
- art. 24: „Dreptul la acţiunea privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor
pentru spectacole care nu au mai avut loc, se prescrie în termen de 60 zile de la data când urma
să aibă loc spectacolul' (s.n.).

g) Regula specială prevăzută de art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală. Prescripţia
acţiunii în repararea pagubei suferite în caz de condamnare pe nedrept sau de privare ori
restrângere a libertăţii în mod nelegal poate fi introdusă în. termen de 18 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii instanţei de judecată sau, după caz, a ordonanţei procurorului, prevăzută la
art. 504 C. pr. pen.

h) Regula specială prevăzută de art. 28 alin. 2 din Legea nr. 132/1997privind rechiziţiile de
bunuri şi prestările de servicii in interes public. Neprezentarea procesului-verbal de rechiziţie la
lichidare, în termen de 3 ani de la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei începerii
plăţii, are ca urmare, conform acestui text, pierderea dreptului la despăgubiri, pentru bunurile
rechiziţionate.

i) Regula specială prevăzută de Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare652 653). Art. 12 alin. 1 şi 2 prevede următoarele: „(1) Dreptul la despăgubire
împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu este intentată în decurs de:

se recunoască acest drept.» (TS, s. civ., dec. nr. 1484/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 73)-s.n. AddeC. Ap. Bucureşti,
s. IV civ., dec. nr. 601/1995, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p. 124, nr. 20. V., pentru o discuţie pe
aceeaşi temă: Al. Oproiu, Despre prescripţia acţiunii in stabilirea paternităţii, în JN nr. 5/1966, p. 92-94; T. Pop,
Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei în cazul nulităţii
actului de recunoaştere, în RRD nr. 11/1968, p. 81-83.
în ce priveşte începutul prescripţiei acţiunii în stabilirea paternităţii de la data încetării convieţuirii oria
întreţinerii prestate de pretinsul tată (inclusiv noţiunile de „convieţuire" şi „întreţinere"), potrivit art. 60 alin. 3 C.
fam., v., de ex.: TS, col. civ., dec. nr. 1342/1964, în JN nr. 5/1965, p. 167; idem, dec. nr. 1499/1964, în JN nr. 7/1966,
p. 163; TMB, s. III civ., dec. nr. 2621/1974, cu notă de M.P. Nucă, în RRD nr. 10/1975, p. 41-45; TJ Hunedoara, dec.
civ. nr. 1011/1985, în RRD nr. 6/1986, p. 72; CSJ, s. civ., dec. nr. 799/1990, în Probleme de drept 1990-1 992, p.
180 şi în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 241; idem, dec. nr! 1646/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 182 şi în
Dreptul nr. 8/1993, p. 88; T. Bucureşti, s. III. civ., dec. nr. 1201/1995, în Culegere de practică judiciară 1993-1997,
p. 215, nr. 39; C. Ap. Craiova, s. civ., dec. nr. 918/1999,în Victoria Daha, C. Furtună, op. cit., p. 24, nr. 23; C. Ap. laşi,
s. civ., dec. nr. 753/2000, în Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă 2000, p. 164, nr. 95.
Termenul de un an de prescripţie a acţiunii în stabilirea paternităţii începe să curgă - pentru copilul devenit
major-de la împlinirea vârstei majoratului, sau de la data încetării întreţinerii prestate de tată ori, după caz, de când
a încetat convieţuirea pretinsului tată cu mama copilului (TJ Cluj, dec. civ. nr. 1412/1980 şi TS, s. civ., dec. nr.
280/1981, cu 3 note de R. Petrescu, D. Chirică şi Analacovescu.în RRD nr. 1/1982, p. 34-40). Pentru ca termenul de
un an să curgă de la încetarea prestaţiei întreţinerii, este necesar ca prestaţia (ca şi convieţuirea, de altfel) să fi avut
loc înainte de împlinirea termenului de un an de la data naşterii minorului (T. reg. Suceava, dec. civ. nr. 1660/1957,
cu notă de B. Diamant, în JN nr. 1/1958, p. 106-108); contraTd Ilfov, dec. civ. nr. 292/1975, cu notă de P. Marica, în
RRD nr. 6/1976, p. 37-38.
în sfârşit, s-a mai decis că folosirea unei stări civile false (înscrierea naşterii copilului pe baza unui certificat
medical de naştere fals), nu poate constitui o excepţie de la regula stabilită de art. 60 C. fam., potrivit căreia acţiunea
în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului,
singurele excepţii fiind prevăzute tot în lege, art. 60 alin. 2 şi 3 (TS, col. civ., dec. nr. 1145/1968, în CD 1968, p. 111,
nr. 38).
653 Publicată în M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.
526 Prescripţia extinctivă

a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces
sau rănire potrivit art. 3 lit. d) pct. 1;
b) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de celelalte
daune nucleare potrivit art. 3 lit. d) pct. 2-5 şi 7;
(2) Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se stinge dacă o acţiune nu este intentată
pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar
fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil de ea, fără ca
termenele prevăzute la alin. (1) să fie depăşite” (s.n.). Pentru buna înţelegere a modulul de
aplicare a acestei reguli, trimitem la analiza dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

SECŢIUNEA A Il-A
SUSPENDAREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiuni generale
319. Definiţie. Prin suspendarea prescripţiei extinctive1! se înţelege acea modificare a
cursului ei constând în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe
titularul dreptului material la acţiune.

320. Justificare. După cum se ştie, pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său
extinctivşl, deci, sancţionator, este necesar ca, pentru titularul dreptului material la acţiune să
existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea efectivă de acţionare, în sensul de a se putea
adresa organului de jurisdicţie competent pentru a cere protecţia dreptului său încălcat, negat
sau contestat.
Realităţile vieţii demonstrează că, în timpul curgerii prescripţiei, pot însă interveni anumite
împrejurări, cauze ori situaţii juridice care îl pun pe titularul dreptului material la acţiune în
imposibilitate - materială, morală ori juridică - de a acţiona, săvârşind acte de întrerupere a
prescripţiei extinctive. Dacă pe timpul cât durează asemenea cauze prescripţia nu ar fi oprită -
adică suspendată - s-ar ajunge la situaţia în care s-ar aplica efectul extinctiv al prescripţieiJfărăxa
titularului dreptului la acţiune să i se poată reproşa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona pentru
protecţia dreptului său. Or, este evident că, într-o asemenea situaţie, prescripţia extinctivă ar
deveni lipsită de orice raţiune de a fi, de ori fundament juridic sau social fiind deturnată de la
finalitatea sa reală. Tocmai de aceea, pentru prevenirea producerii unui asemenea neajuns,
legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

321. Sediul materiei. Potrivit art. 1875 C. civ., „prescripţia curge în contra oricărei persoane
care n-ar putea invoca o excepţie anume stabilită prin lege” (s.n.), adică contra oricărei persoane
care nu este în măsură să invoce o cauză de amânare ori suspendarea cursului prescripţiei. Prin
urmare, cauzele de suspendare a prescripţiei trebuie să fie expres prevăzute de lege, având,
cum vom vedea, un caracter limitativ.
în prezent, sediul principal al materiei se găseşte în Decretul nr. 167/1958 care
reglementează principalele cauze de suspendare (art. 13 şi 14) şi efectele suspendării
prescripţiei (art. 15).
Unele cauze de suspendare sunt reglementate şi în Codul civil (art. 1882)654 655.

1) Cu privire la „suspendarea prescripţiei achizitive”, v. art. 1874 şi urm. C. civ., astfel cum au fost modificate prin

reglementările ulterioare, în special prin Decretul nr. 167/1958 care a modificat numai regimul juridic al prescripţiei
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 527
în sfârşit, reglementări particulare care interesează suspendarea prescripţiei extinctive se
întâlnesc şi în alte acte normative: art. 520 C. pr. civ.; art. 35-36 din Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare.

§ 2. Cauzele de suspendare
A. PREZENTARE GENERALĂ
322. Enunţarea cauzelor de suspendare, a) Cauzele de suspendare prevăzute de Decretul
nr. 167/1958. După cum am arătat, de lege lata, cauzele generale de suspendare a cursului
prescripţiei extinctive sunt reglementate de Decretul nr. 167/1958, în art. 13 si 14.
Potrivit art. 13: „Cursul prescripţiei se suspendă:
a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă
acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar
acestea sunt puse pe picior de război;
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu privire la
despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de
poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni socotit de la
înregistrarea reclamaţiei." (s.n.).
în ce priveşte art. 14, acesta prevede că: „între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea
lor, între curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel
administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate.
Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu are
reprezentat legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă; cât timp nu are cine
să-i încuviinţeze actele.
Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei’ (s.n.).

b) Cauzele de suspendare prevăzute de Codul civil. Potrivit art. 1882: „Prescripţia nu curge
contra moştenitorului beneficiara respectul (privinţa, - n.n.) creanţelor sale asupra succesiunii.
Ea nu curge în contra succesiunii, nici în privinţa creanţelor, nici în privinţa drepturilor reale”
(s.n.).

c) Cauza de suspendare prevăzută de art. 36 din Legea nr. 64/1995. Potrivit acestui text de
lege: „Deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art.
35. Termenele vor reîncepe să curgă după 30 de zile de la data încheierii procedurii” (s.n.).
Evident, textul citat interesează, în primul rând, prescripţia extinctivă în dreptul (art. 1882 alin. 1); 4)
în contra succesiunii, nici în privinţa creanţelor, nici în privinţa drepturilor reale (art. 1882 alin. 2); 5) cu privire la
raporturile dintre succesiunea vacantă şi curatorul ei (art. i 883); 6) în raporturile dintre administratorul legal al averii
unei persoane şi acea persoană (art. 1883). Textele Codului civil mai prevedeau şi alte cauze de suspendare, care
au fost abrogate, însă prin alte acte normative, în special ca urmare a intrării în vigoare a Codului familiei (v. art.
1877-1880).
comercial1*, dar el este aplicabil, neîndoielnic, şi în dreptul civil, deoarece art. 35 din aceeaşi lege
(la care face trimitere art. 36), priveşte toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare îndreptate
împotriva debitorului, deci, inclusiv cele care însoţesc drepturi subiective civile, într-adevăr,
comercianţii participă nu numai la raporturile juridice comerciale, dar şi la raporturi civile,
patrimoniale sau nepatrimoniale, după caz, astfel încât, în mod firesc, textul de lege citat acoperă
şi aceste din urmă situaţii.

323. Caractere juridice. După cum rezultă din dispoziţiile legale mai sus-citate, ca şi din
definiţia dată suspendării, cauzele de suspendare prezintă următoarele caractere juridice

extinctive, iar nu şi al celei achizitive.


655> Până la intiareaîn vigoarea D. nr. 167/1958, cauzele generale de suspendare a prescripţiei extinctive erau

reglementate de art. 1876 şi urm. C. civ. Astfel, în sistemul Codului civil, prescripţia nu curge: 1) în contra minorilor
şi interzişilor, în afară de cazurile determinate prin lege (art. 1876); 2) în timpul căsătoriei, între soţi (art. 1881); 3) în
contra moştenitorului beneficiar, în privinţa creanţelor sale asupra succesiunii
528 Prescripţia extinctivă

comune:
a) ele sunt legale, în sensul că sunt stabilite, determinate numai prin lege, iar nu şi prin
voinţa părţilor (cf. art. 1 alin. 3 din D. nr. 167/1958);
b) sunt limitative, de strictă interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile, aşadar, de aplicare
prin analogie656 657); totuşi, în practică, apelându-se la regula contra non valentem agere non
curritpraescriptio, instanţele nu de puţine ori au consacrat, e drept, în cazuri de speţă, şi „excepţii”
de la caracterul limitativ al cauzelor de suspendare a cursului prescripţiei extinctive;
c) produc efecte de drept (ope legis), organului de jurisdicţie nerămânându-i altceva de făcut
decât să constate (nu să pronunţe) producerea lor.

De reţinut că, aşa cum, pe bună dreptate, s-a remarcat în literatura specialitate, toate
cauzele de suspendare menţionate, ca şi altele de acest fel, produc efectul suspensiv numai
dacă ele intervin după ce prescripţia a început să curgă (deoarece nu poate fi suspendat ceva ce
ny există încă, respectiv ceva ce nu a început să curgă); dacă ele intervin înainte ca prescripţia
sâ fi început să curgă, efectul produs va fi mai energic, de amânare, de întârziere a începutului
prescripţiei.

324. Regula Contra non valentem agere non currit praescriptio. a) Precizări
prealabile. D upă cum am arătat, cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive sunt limitative şi
expres prevăzute de lege, cursul prescripţiei -în acord cu scopul şi funcţiile ei juridice şi sociale
-fiind riguros reglementat de legiuitor. De aici şi prezenţa deloc întâmplătoare a art. 1875 C. civ.,
potrivit căruia „prescripţia curge în contra oricărei persoane care n-ar putea invoca o excepţie
anume stabilită prin legd’ (s.n.). Dar, cu toate acestea, alături de cauzele legale şi determinate de
suspendare a prescripţiei, şi-a făcut apariţia penetrând dreptul pozitiv un fel de „cauză generală
de suspendare", introdusă de jurisprudenţă, în afara textelor şi deasupra lor-cauză de
suspendare care este aplicată atât în materie de prescripţie achizitivă, cât şi în materia
prescripţiei extinctive, şi care poate fi rezumată în această regulă: «prescripţia nu curge în contra
celui care nu poate să acţioneze»: contra non valentem agere non curritpraescriptio 1>. Deşi în
termenii art. 1875 C. civ. (art. 2251 C. civ. fr.), regula apare ca ilegală, totuşi, instanţele n-au
ezitat de a o invoca ori de câte ori au constatat că reclamantul, fiind în imposibilitate materială de
a acţiona, n-a putut să acţioneze, adică să facă acte de întrerupere. Cum în Codul civil forţa
majoră nu reprezenta o cauză de suspendare a prescripţiei 658 659 ' în temeiul acestei reguli,
jurisprudenţă a socotit că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă de a acţiona, ea trebuie să

656> V., pentru dezvoltări, şi analiza acestei cauze de suspendare, supra, nr. 117.
657> Jui ispi udenţa a avut ocazia în câteva rânduri să facă aplicaţia acestei reguli de principiu. Exempligratia,
putem cita câteva cazuri: 1) starea de insolvabilitate (sau de arestat în executarea unei pedepse privative de
libertate) nu este de natură să întrerupă sau să prelungească cursul prescripţiei până în momentul când el
dobândeşte bunuri urmăribile (TS, col. civ., dec. nr. 979/1965, în CD 1965, p, 292-295, nr. 114); 2) starea de
alienaţie sau debilitate mintală de fapt nu atrage suspendarea prescripţiei extinctive decât dacă cererea de punere
sub interdicţie s-ar face înaintea împlinirii termenului de prescripţie (TJ Covasna, dec. civ. nr. 84/ 1969, în RRD nr.
8/1969, p. 185); 3) prescripţia extinctivă nu este oprită între concubini, ci numai între soţi cât timp durează căsătoria,
întrucât cauzele de suspendare fiind „limitativ şi strict prevăzute de lege art. 14 in fine din D. nr. 167/1958 nu este
aplicabil prin analogie (CSJ, s. civ., dec. civ. nr. 2426/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 122, cu nota Redacţiei;
contraiJ Sibiu, dec, civ. nr. 256/1969, în RRD nr. 11/1969, p. 147, cu notă critică de B. Diamant).
Bineînţeles, în asemenea cazuri, dacă condiţiile prevăzute de art. 19 din D. nr. 167/1958 sunt întrunite, se poate
solicita repunerea în termenul de prescripţie (v., pentru amănunte, intra, nr. 356 şi 357).
658 V., pe larg, J. Carbonnier, La règle contra non valentem agere non currit praescriptio, în „Revue
critique de législation et de jurisprudence”, 1937, p. 155-194, idem, Droit civil, t. 4, Les obligations, 20 éd., PUF,
1996, p. 580. Precizăm că, în pofida termenilor latini în care este exprimată, această regulă nu-şi are originea în
dreptul roman, ci în dreptul canonic care, în spiritul său, era profund ostil instituţiei prescripţiei, considerată o
instituţie imorală; ideea că prescripţia nu trebuia să curgă contra celui care nu putuse să acţioneze a fost una din
principalele arme utilizate de canonişti în scopul de a restrânge acţiunea prescripţiei. Paternitatea regulii este
atribuită iui Bartolus, care i-a dat formula următoare: Non valentiagere, contra non valentem agere non cui rit
praescriptio (J. Carbonnier, op. cit., p. 157).
?)
O explicaţie posibilă a neconsacrării forţei majore printre cauzele de suspendare poate fi şi aceea că aceasta
este prin natura ei temporară, termenul general de prescripţie de 30 de ani fiind suficient de lung pentru ca titularul
dreptului subiectiv încălcat să poată acţiona.
Capitolul IV. Termenele de prescripţie extinctivă 529
constituie un caz de suspendare a prescripţiei extinctive660'.

b) Situaţia actuală. Deoarece art. 1875 C. civ. este în vigoare, iar forţa majoră figurează
printre cauzele de suspendare (art. 13 lit. a) din D. nr. 167/1958) se pune, în mod firesc,
problema dacă regula contra non valentem agere non curritpraescriptio îsi mai are astăzi o
justificare practică (nu legală)? Am menţionat că, în materia prescripţiei dreptului de opţiune
succesorală, se fundamentează unele excepţii de la regula începutului prescripţiei dreptului de
opţiune succesorală de la data deschiderii succesiunii (art. 700 C. civ.) 661'. De asemenea, în
materia acţiunilor de stare civilă prescriptibile extinctiv (ex., acţiunea în tăgada de paternitate,
acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei662'), nu este exclus să se apeleze la această
regulă (de pildă, în cazul ignorării existenţei dreptului subiectiv ori a necunoaşterii încălcării lui).
Exemplele, desigur, pot continua (aşa-numitele cazuri de imposibilitate morală de a acţiona).
Regula Contra non valentem agere... continuă să rămână, deci, unul din acele instrumente
uimitoare şi salvatoare ale dreptului (un Deus ex machina) cu ajutorul căruia se pot rezolva

660 Pentru poziţia jurisprudenţei noastre (mai restrictivă decât cea franceză) în această chestiune, v. C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, vol. II, Ed. „Naţională" S. Ciornei,
Bucureşti, 1929, p. 267-268. Cu privire la inadmisibilitatea regulii în sistemul Codului nostru civil, v. D. Alexandresco,
ExpUcatiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, t. XI (Prescripţia), Bucureşti, Atelierele Grafice
Socec&Co., 1915, p. 172-173.
661 V., de ex., Fr. Deak. op. cit. (2002), p. 403; D. Chirică, op. cit. (2003), p. 388-389.
5>Cf. TS, s. civ., dec. nr. 1984/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 73 (“dacă termenul de un an pentru stabilirea

paternităţii curge-în cazul când un copil din căsătorie, prin efectul hotărârii judecătoreşti, a pierdut această calitate de
la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, urmează că şi în cazul in care un copil din afara căsătoriei a pierdut
filiaţia faţă de tată, termenul curge de la data când a pierdut această filiaţie. în situaţia dată, dreptul la acţiune nu se
poate prescrie câtă vreme nu a luat naştere, deoarece minora născută de reclamantă din afara căsătoriei, fiind
recunoscută în termenul de un an de la naştere nu avea deschisă calea stabilirii paternităţii prin justiţie, întrucât astfel
s-ar fi ajuns la o dublă paternitate’1.). Am fi în prezenţa, aici, a unei imposibilităţi juridice de a acţiona.
Capitolul y. Cursul prescripţiei extinctive 530
unele situaţii dificile, care „scoate” dreptul pozitiv din impas, restabilind armonia dintre
interesul individual şi cel general. «D’une manière positive, la règle Contra non valentem
agere...-é crit Jean Carbonnier dans la conclusion de son célébré étude-, ainsi précisée quant à
son domaine d'application et à ses effets, nous apparaît pleinement justifiée. C’est qu’elle n’est,
au fond, qu’une déduction de cette règle de bon sens qui domine le Droit tout entier: à
l'impossible nul n’est tenu. Il est des événements qui dépassent les forces humaines, devant
eux, les intitutions juridiques, conçues pour le train régulier de la vie courante, doivent céder. A
ces circonstances exceptionnelles, il faut un remède exceptionnel, un ultimum subsidium. La
maxime Contra non valentem agere... est ce remède en matière de prescription, de même que
l’état de nécessité, par exemple, est ce remède en matière d'imputabilité pénale. Il ne faut pas
juger ces procédés jurisprudentiels comme des institutions normales, mais comme des remèdes
exceptionnels. D’une manière négative, en quelque manière, la règle Contra non valentem
agere... apparaît egalement justifiée, en ce sens que les arguments de texte qu’on lui objectait
s’évanouissent. On ne peut pas continuer à opposer au système jurisprudentiel l’article 2251 (art.
1875 C. civ. rom. - n.n.), car celui-ci et celui-là se meuvent dans des sphères tout à fait
differentes. L’art 2251 a en vue la suspension de la prescription; or, la jurisprudence a utilisé un
procédé qui n’est point la suspension de prescription. D’autre part, c’est à l'impossibilité d’agir
que la jurisprudence a donné effet; or, les causes de suspension, dont il est question dans les
articles 2251 et suivants, sont des mesures de faveur qui ont, en général, à leur base tout autre
chose que l’impossibilié d'agir. Rien donc, dans la lettre du Code civil, ne fait sérieusement
obstacle à la règle Contra non valentem agere... »1). Trebuie remarcat, aşadar, că, în acest caz,
nu este vorba practic de suspendarea cursului prescripţiei, ci, fie de amânarea începutului ei, fie
de socotirea f&ptului că prescripţia nu este împlinită, adică de înlăturarea efectelor ei, ceea ce
în termenii art. 19 din Decretul nr. 167/1958 ar reprezenta repunerea în termenul de prescripţie.

B. ANALIZA CAUZELOR DE SUSPENDARE PREVĂZUTE DE DECRETUL


NR. 167/1958
325. Forţa majoră. Cursul prescripţiei este suspendat cât timp cel împotriva căruia ea curge
este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere (art. 13 lit. a). Textul citat
foloseşte noţiunea de „forţă majoră”, fără a o defini. Nici Codul civil nu o defineşte, punând însă
semnul egalităţii între „cazul fortuit” şi „forţa majoră” în materia răspunderii contractuale (cf. art.
1082-1083 C. civ.).
în literatura juridică şi practica judiciară, noţiunile de caz fortuit şi forţă majoră sunt
controversate2'. în ce priveşte forţa majoră în doctrină, ca şi în jurisprudenţa3), se admite în 663 664
general, că forţa majoră este un eveniment (extern) extraordinar, imprevizibil şi insurmontabil,
precum cutremurul de pământ, o inundaţie, războiul şi altele asemenea.
în ce ne priveşte, considerăm că nici caracterul extern1) şi nici ¡mp re vizibil Uita tea2! nu sunt
definitorii pentru forţa majoră. Prin urmare, prin forţă majoră (vis major) trebuie să se

termenii următori: «Nous n'avons cru pouvoir donner cette conclusion qu'en l'appuyant sur une longue étude
historique, afin de constater qu’elle rejoint toute une tradition. Mais elle s’impose avec la rigueeur d’un syllogisme,
dès lors que l'on admet, comme tous les auteurs, que force majeure et absence de faute sont exactement
corrélatives, et qu'au lieu de définir simplement la faute comme l’ineéxcution de l’obligation, ce qui peut n’étre pas

663> J. Carbonnier, op. cit., p. 191 -192; „imposibilitatea de a acţiona nu este în întregime forţa majoră” (ibidem,

p. 193). V., în acest sens, art. 2904 C. civ. Q. care a consacrat in terminis regula Contra non valentem agere... în
dreptul québécois: „La prescription ne court pas contre les personnes qui sont dans l’impossibilité de fait d’agir soit
par elles-mêmes, soit en se faisant représenter par d'autres” (s.n.).
664) V., pentru o expunere sintetică: l.-D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul civil român, Ed. AII Beck, Bucureşti,
1999, p. 93-100. Pentru detaliiase consulta: P. Esmein, Le fondement de la responsabilité contractuelle
raprochée de la responsabilité délictuelle, în RTD civ. 1933, p. 682 şi urm.; P. Wigny, Responsabilité
contractuelle et force majeure, în RTD civ. 1935, p. 19-95; J. Carbonnier, La règle contra non valentem agere...,
cit. supra, p. 169 şi urm.; A. Tune, Force majeure et absence de faute en matière contractuelle, în RTD civ.
1944, p. 239-259. Acest din urmă autor, după ce analizează chestiunea dacă forţa majoră şi lipsa culpei (în materie
contractuală) sunt ori nu acelaşi lucru ajungând la un răspuns afirmativ, conchide în
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 531

exact et prête en tout cas à confusion, on précise qu’elle est constituée par le fait, pour le débiteur, de n’avoir pas
apporté à l’exécution de l'obligation tous les soins dont il était tenu. Il suffit alors de déclarer que ces soins varient
selon les contrats et le gré des contractants, mai sont en principe ceux d'un bon père de famille - et de ne pas
déformer le sens de cette expression - pour que l'absence de faute, donc la force majeure, apparaisse dans tout
obstacle à l'exécution qui n'aurait pu être surmonté qu'en vertu d’une diligence supérieure. La possibilité de prévoir
cet obstacle n’a aucune valeur propre: le pourcentage des risques prévisibles n'est, avec la facilité de les écarter,
qu’un élément permettant de juger quelle diligence s’impose au débiteur. La force majeure, comme le voyaient déjà
nos anciens auteurs, est une notion variable et de détermination contractuelle. Lorsque l’exécution s’est heurtée à
un obstacle, il ne faut pas demander si celui-ci pouvait être prévu et pouvait être surmonté, mais seulement s’il
devait être surmonté. La perfection n’est pas de ce monde. Qui fait ce qu’il doit ne commet aucune faute, et ne
saurait légitimement être déclaré responsable.» (ibidem, p. 258-259).
3) V,, în acest sens: M. Eliescu, op. cil. (1956), p. 284-286 şi 293; idem, op. cit. (1972), op. cit., p. 208-210; A.

lonaşcu, op. cit., p. 183-184; Eleonora Roman, op. cit., p. 481-483Fr. Deak, op. cit. (1970), p. 210; C. Stătescu,
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţie (Răspunderea civilă delictuală)! n „Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor”, de C. Stătescu, C. Bîrsan, cit. supra, p. 274. Pentru aplicaţii practice v. de ex: TS, col. civ„
dec. nr. 1723/1957, în CD 1957, p. 64-65; idem, dec. nr. 1040/1963, în JN nr. 8/1964, p. 170; idem, dec. nr.
358/1965, în CD 1965, p. 131, nr.40; idem, s. civ., dec. nr. 1411/1973, în CD 1973, p. 181; idem, dec. nr.
1096/1978, în RRDnr. 1/1979, p. 55; idem, dec. nr. 1860/1986, în CD 1986, p. 47-49.
în sensul că forţa majoră este o împrejurare externă, extraordinară şi invincibilă, v. I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, p. 110.
Deoarece caracterul imprevizibil al forţei majore este controversat, el nu e reţinut nici în definiţiile altor autori:
„piedică de neînlăturat de către oricine s-ar afla intr-o astfel de situaţie" (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 493);
„împrejurare extraordinară şine neînlăturat"(Gh. Beleiu, op. cit., p. 1987, p. 332).
1) V. şi TS, col. civ.. dec. nr. 1411/1973, cit. supra prin care s-a statuat că „Boala în anumite împrejurări

circumstanţiale poate constitui un caz de forţă majoră, situaţie în care termenul de prescripţie pentru acceptarea
succesiunii se suspendă".
2)
în acest sens, v. şi I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 110. Cf. pentru dreptul penal: I.
Tanoviceanu, Tratat de drept penal şi procedură penală, ed. all-a, vol. I, Tiparul „Curierul judiciar”, Bucureşti,
1924, p. 981 -987; V. Dongoroz, Drept penal, Tirajul Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, p. 428-441.
Cu altă ocazie, am definit forţa majoră ca fiind o „împrejurare externă, extraordinară şi invincibilă”(M. Nicolae,
Prescripţia extinctivă, cit. supra, p. 125), definiţie care trebuie însă amendată, deoarece caracterul extern al forţei
majore (ca şi al cazului fortuit) nu este de esenţa, ci de natura acesteia. Cf. P. Esmein, op. cit., p. 683-684 («L'idée
du caractère étranger, extérieur, de l'évenement, a-t-elle au moins plus de valeur. Non, si ce n’est encore prima fade
et, même dans cette mesure, non toujours. Quoi de plus intérieur que la maladie ou la mort du débiteur, même si elle
est nettement d'origine externe? Et pourtant ne peut-elle pas constituer un cas de force majeure? L'encombrement
d'une gare, d’une voie ferrée, la grève des ouvriers d’une entreprise sont en soi des faits internes à celles-ci.
Cependant, d’après la jurisprudence, ils sont ou non, suivant les cas, des causes d’exonération. Dira-t-on qu’il ne
faut pas considérer l’événément en lui-même, mais dans ses causes? Mais alors, à tout événement on trouvera une
ou plusieurs causes extérieures, et à moins qu'elles ne soient trop éloignées, on pourra en faire des causes
d'exonération. Ainsi de l’incedie né dans la maison, mais allumé par un cambrioleur; de la rupture d'une pièce de
machine causée par un vice invisible et qui par suite ne peut être imputable (s'il y a lieu) qu'au constructeur; du
dérapage causé par la route glissante; de la collision survenue dans le brouillard»)-

/
înţeleagă orice împrejurare extraordinară şi invincibilă, de nebiruit1), spre deosebire de cazul
fortuit care desemnează o împrejurare extraordinară şi imprevizibilă 665 666 ); elementul de
diferenţiere (nota caracteristică) dintre acestea îl reprezintă, în opinia noastră, imprevizibilitatea
(acesta lipseşte în cazul forţei majore). Or, ceea ce este în sine imprevizibil este în acelaşi timp şi
invincibil (invers însă, reciproca nu este valabilă)667*.
Deoarece forţa majoră este un fapt, un eveniment care creează un obstacol de neînlăturat în
executarea unei obligaţii iar în ipoteza noastră, pentru săvârşirea unor acte de întrerupere a
cursului prescripţiei, aceasta însemnează că cel ce invocă un caz de forţă majoră trebuie să

665 V., în acest sens, Gh. Belelu, op. cit. (1987), p. 332. Cf. Eleonora Roman, op. cit., p. 482; forţa majoră este

orice împrejurare care reprezintă: „un obstacol absolut la executare (...), chiar dacă este previzibilă' (s.n.).
2> în sensul că, de regulă, cazul fortuit trebuie caracterizat ca o împrejurare externă, neimputabilă, fără a fi

extraordinară, absolut imprevizibilă şi absolut invicibiiă, v. C. Stătescu, op. cit., p. 275; Fr. Deak, op. cit., p. 212.
667 S-a spus, nu fără temei, că în timp ce „la cazul fortuit pentru a înlătura imputabilitatea ne întrebăm dacă
persoana a putut concepe intervenţia energiei (forţei) străine, pe când la forţa majoră ne întrebăm dacă persoana a
putut rezista intervenţiunii acelei energii” (V. Dongoroz, op. cit. p. 432).
532 Prescripţia extinctivă

producă dovezi din care să rezulte că a fost în imposibilitate să săvârşească un act de


întrerupere a prescripţiei, adică să dovedească o împrejurare care a creat pentru el un obstacol,
pe care nu a putut şi nici nu era posibil, în circumstanţele date, să-l înlăture668*. Fiind o chestiune
de fapt, existenţa sau nu a unui caz de forţă majoră este de atributul suveran al instanţelor de
fond, iar nu şi al celei de recurs.
De reţinut că, pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr.
167/1958, forţa majoră trebuie să privească pe „cel împotriva căruia curge prescripţia”, adică
titularul dreptului material la acţiune (iar nu „cel în favoarea căruia prescripţia curge”), care a fost
împiedicat să facă acte de întrerupere a prescripţiei, adică să formuleze „cererea de chemare în
judecată” (art. 16dinD.nr. 167/1958).

326. Participarea la forţele armate ale României aflate pe picior de război. Din
redactarea art. 13 lit. b) din decret rezultă că, în asemenea situaţie, trebuie să fie „creditorul” sau
„debitorul”; a fortiori, suspendarea va opera şi în ipoteza în care atât creditorul, cât şi debitorul, în
acelaşi timp, fac parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de
război669*.
Prin urmare, nu produce efect suspensiv faptul că debitorul sau creditorul este cadru activ în
forţele armate, ori că satisface serviciul militarîn termen, dar forţele armate nu sunt puse pe picior
de război670*. în schimb, dacă creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter
internaţional, sub egida O.N.U. sau N.A.T.O., efectul suspensiv trebuie, pentru identitate de
motive, să opereze totuşi671*.
După cum se poate observa, ca şi forţa majoră, această cauză de suspendare implică o
imposibilitate materială, fizică de a acţiona.

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

668
în acest sens, P. Cosmovici, Suspendarea curgerii şi întreruperea prescripţiei. Repunerea în termen,
în „Prescripţia extinctivă”, de J. Mateiaş şi P. Cosmovici, cit. supra, p. 225.
669 Vor beneficia de această dispoziţie nu numai militarii, ci şi angajaţii civili ai unităţii respective, care sunt
„asimilaţi" militarilor, ca de ex. medicii, surorile medicale şi alţi specialişti (V. Fodor, Curs de drept civil. Partea
generală, TUB, 1973, p. 262).
670 Se admite, însă, că mobilizarea produce efect suspensiv (A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 495).
671 în sensul că, dacă organele sau angajaţii unei persoane juridice s-ar afla într-o astfel de situaţie, aceasta
ar putea să constituie prin ea însăşi o cauză de suspendare numai sub aspectul „forţei majore”, v, T.R. Popescu,
Drept civil. Introducere generală, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 269.
534 Prescripţia extinctivă

327. Reclamaţia administrativă. Din redactarea art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958
rezultă că, pentru a opera suspendarea prescripţiei, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
1) reclamaţia administrativă prealabilă să aibă ca obiect „despăgubiri ori restituiri", în
temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii;
2) să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei, dacă petiţionarul
primeşte răspuns, care nu-i convine, înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripţia e suspendată
numai până la primirea acelui răspuns, nefavorabil; dacă însă reclamaţia rămâne nerezolvată,
neprimindu-se răspuns în cele trei luni, suspendarea încetează, iar titularul dreptului la acţiune
este în drept să formuleze „cerere de chemare în judecată” la organul de jurisdicţie competentă.
Această cauză de suspendare interesează prescripţia extinctivă în dreptul comercial1).
în literatura juridică s-a opinat că această cauză de suspendare ar trebui să fie admisă şi în
alte situaţii în care legea prevede obligativitatea unei încercări prealabile de soluţionare a
litigiului, întrucât, în lipsa unei asemenea încercări, titularul dreptului la acţiune se află în
imposibilitate juridică de a-şi exercita dreptul la acţiune înaintea organului de jurisdicţie
competent.672 673 674* Este cazul, de exemplu, al concilierii prevăzute de art. 720 1 C. pr. civ. pentru
soluţionarea litigiilor comerciale patrimoniale, în lipsa căreia acţiunea în justiţie este inadmisibilă.
Se admite, de asemenea, pentru identitate de raţiune (ubi eadem est ratio, eadem solutio
esse debet), că art. 13 lit. c) din decret se aplică şi în cazul acţiunii în contencios
adminstrativ{art. 5 alin. 1 din L. nr. 29/1990), cu menţiunea că, de data aceasta, suspendarea
operează până la rezolvarea reclamaţiei administrative, dar nu mai mult de 30 de zile de la
înregistrarea ei (iar nu 3 luni, cum prevede art 13 lit. c) 3). .
în final, menţionăm că, pentru identitate de raţiune, jurisprudenţa a asimilat cazului de
suspendare prevăzut de art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 şi durata demersurilor necesare
obţinerii încuviinţării prealabile date de autoritatea tutelară pentru acceptarea unei
mosteniriin numele minorului de către reprezentantul său legal, potrivit art. 129 C. fam.675>.
După cum se poate observa, cauza prevăzută de art. 13 lit. c) din decret constituie o
imposibilitate juridică, legală, de a acţiona a titularului dreptului la acţiune, în sensul că nu se
poate adresa justiţiei înainte de parcurgerea fazei prealabile şi obligatorii a procedurii
„reclamaţiei administrative”.

11 Asupra acestui aspect, v. supra, nr. 117.


21A se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 496.
674 în legătură cu prescripţia acţiunii în contencios administrativ, v. supra, nr. 152 şi urm.
675 In acest sens, în practică, s-a statuat că: „acceptarea succesiunii fiind un act de dispoziţie, în sensul
prevederilor art. 129 din Codul familiei, actul de acceptare nu poate fi exercitat fără prealabila încuviinţare a autorităţii
tutelare, potrivit textului enunţat. De aceea, dacă înainte de împlinirea termenului de prescripţie, se fac intervenţiile
necesare, chiar din oficiu, pentru îndeplinirea condiţiei legale prevăzute de art. 129 din Codul familiei, trebuie socotit
că s-a suspendat cursul prescripţiei pe data acelei intervenţii. Acestor de suspendare a cursului prescripţiei
nu este expres prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, referitor la prescripţia extinctivă, dar el rezultă din
raţiunea legii, potrivit căreia nu poate curge prescripţia când cel îndreptăţit a-şi valorifica un drept nu rămâneîn
pasivitate, ci este necesar, în vederea exercitării dreptului, a fi autorizat de un organ de stat. Altfel, ar însemna să fie
îndepărtat de la succesiune minorul, deşi nu a neglijat exercitarea dreptului, ci s-a conformat legii, cerând
autorizarea pe care aceasta o pretinde”.’ (TS, s. civ., dec. nr. 833/ 1983, în CD 1983, p. 87 şi în RRD nr. 6/1984, p.
63) -s.n. AddeTS, s. civ., nr. 590/1986, în CD 1986, p. 82-85.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 535

328. Lipsa de descărcare a părintelui, tutorelui, curatorului sau administratorului


legal ori judiciar, după caz. Pe scurt, între ocrotitor şi ocrotit prescripţia este suspendată
cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate. Această cauză de suspendare, prevăzută de
art. 14 alin. 1, se aplică, în primul rând, raporturilor dintre părinte, tutore ori curator, de o parte, şi
cel ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal, de celelalte părţi (minor, interzis, cel
ocrotit prin curatelă), iar în al doilea rând, în raporturile dintre cel care administrează în temeiul
legii sau al unei hotărâri judecătoreşti (administrator-sechestru, lichidator judiciar etc.), bunurile
altuia şi cel ale cărui bunuri sunt astfel administrate 1*. în aceste cazuri, suspendarea operează
până „la darea şi aprobarea socotelilor” de către organul competent (de pildă, de autoritatea
tutelară).
Se observă că această cauză de suspendare este dictată de natura specială a raporturilor în
care se află cei împotriva cărora curge prescripţia; în asemenea raporturi, ca regulă, există
imposibilitatea morală de a acţiona.

329. Lipsa reprezentantului sau ocrotitorului legal. Incapacitatea de exerciţiu-totală


sau restrânsă - constituie fie o piedică împotriva începutului cursului prescripţiei 676 677*, fie o
cauză de suspendare a prescripţiei începute, datorită necesităţii de a asigura o deplină ocrotire a
acestor persoane. Potrivit art. 14 alin. 2, prescripţia este suspendată:
a) împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul
judecătoresc) cât timp nu are reprezentant legal;
b) împotriva celui cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (minorul între 14-18 ani), cât timp nu
are cine să-i încuviinţeze actele678).
Suspendarea prescripţiei operează pe durata lipsei reprezentantului ori ocrotitorului legal,
după caz, adică până la apariţia sau numirea acestora679*.
După cum se poate observa, această cauză de suspendare este determinată de
imposibilitatea juridică de a acţiona a celui care nu are capacitatea deplină de exerciţiu.

330. Existenţa raporturilor conjugale. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre


soţi, pe întreaga durată a căsătoriei680*. Este ¡relevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt,
deoarece textul nu distinge în această privinţă şi ubi lex non distinguit nec nos distinguere
debemus 681 ). în schimb, această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie,
raporturilor dintre concubini682*.
Această cauză de suspendare implică o imposibilitate morală de a acţiona din partea fiecărui
soţ; „în lipsa unei asemenea măsuri de ocrotire, interesele proprii ale fiecărui soţ ar putea fi
sacrificate, pentru că dreptul lor la acţiune s-ar stinge prin prescripţie de câte ori sentimentele de
afecţiune, prietenie şi încredere dintre soţi i-ar împiedica să-şi pretindă unul altuia o recunoaştere
de datorie sau să se cheme în judecată ori să se urmărească pe calea executării silite”1).

§ 3. Efectele suspendării prescripţiei extinctive


331. Enumerare. Spre deosebire de Codul civil care reglementa un singur efect al

676
> Art. 14 alin. 1 se aplică şi în raporturile dintre coindivizari fiind suspendat, până la partaj, termenul de
prescripţie pentru solicitarea fructelor comune (R, Petrescu, Consideraţie asupra regimului juridic al unor bunuri,
în SCJ nr. 1/1983, p. 55). Această soluţie este însă discutabilă (v. şi supra, nr. 279).
2> V., pentru aplicaţii practice, TS, s. civ., dec. nr. 1580/1969, în CD 1969, p. 153-155; idem, dec. nr. 69/ 1980, în

CD 1980, p. 194.
678> Precizăm că în sistemul Codului civil exista o reglementare simetric opusă: „Prescripţia nu curge în contra

minorilor şi interzişilor, afară de cazuri determinate de lege" (art. 1876) -s.n. Acesta îşi mai păstrează valabilitatea în
ceea ce priveşte prescripţia achizitivă, cum am mai arătat, în alte rânduri. în acest sens, v. şi P. Cosmovici, op. cit.
(1962), p. 231.
A
> De reţinut că această cauză de suspendare nu se aplică în cazul prescripţiei acţiunii de evicţiune, totală sau
parţială, privind imobilul adjudecat în cadrul vânzării silite imobiliare, deoarece art. 520 C. pr. civ. instituie o excepţie
de la dreptul comun, dispunând că „prescripţia curge şi împotriva dispămţilor, minorilor şi persoanelor puse sub
interdicţid' (s.n.).
s) Pentru un caz din practică judiciară, v. TJ Constanţa, dec. civ. nr. 102/1973, în RRD nr. 6/1973, p. 159.
6) în alte legislaţii, suspendarea durează până la separaţia în fapt (art. 2906 C. civ. Q.).
682> V., de ex., CSJ, s. civ., dec. nr. 2426/1992, cit. supra.
536 Prescripţia extinctivă

suspendării prescripţiei extictive (art. 1874), Decretul nr. 167/1958 prevede că suspendarea
poate produce 2 efecte juridice (art. 15):
1) un efect general şi obligatoriu constând în oprirea de drept a cursului prescripţiei cât timp
durează cauza de suspendare (art. 55 alin. 1); şi
2) un efect special şi eventual constând în prorogarea, prelungirea momentului împlinirii
termenului de prescripţie - cu o perioadă de până la 6 luni - în cazul în care, la încetarea cauzei
de suspendare, titularul dreptului la acţiune nu are timpul considerat de legiuitor îndestulător
pentru a face acte de întrerupere a prescripţiei.

332. Efectul general al suspendării prescripţiei. Potrivit art. 15 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958: „După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare. ’2) - s.n..
Din textul citat rezultă că efectul general al suspendării prescripţiei este unul complex. De
aceea, pentru mai bună înţelegere a lui, vom distinge, în raport cu cauzele de suspendare, trei
momente31: a) efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; b) efectul pe durata cauzei de
suspendare; c) efectul ulterior cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect, întrucât timpul
scurs între începutul prescripţiei şi data aparţiei cauzei de suspendare rămâne neatins, intrând în
calculul termenului de prescripţie.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei, pe
toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului
de prescripţie.
în fine, ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului
prescripţiei, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare care, prin ipoteză, nu fusese
afectat de suspendare. 683 684 685
în ce priveşte momentul efectiv, data concretă de la care este reluat cursul prescripţiei
extinctive, în regulă generală, acesta coincide cu însăşi data încetării cauzei de suspendare. Prin
excepţie, în cazul special de suspendare prevăzut de art. 36 din Legea nr. 64/1995, republicată,
cu modificările ulteriore, momentul reluării cursului prescripţiei extinctive este întârziat, fiind
plasat la o altă dată, posterioară, stabilită de art. 36 in fine din aceeaşi lege: „termenele vor
reîncepe să curgă după 30 de zile de la închiderea procedurii” (s.n.)1).

333. Efectul special al suspendării prescripţiei. Acest efect este reglementat de art. 15
alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, astfel: „Prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea
unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor
mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la
suspendare"(s.n.).
După cum se poate observa, efectul special al suspendării este eventual şi de aplicaţie
limitată (de unde şi calificarea dată de „efect special”), în sensul că el nu se produce întotdeauna
şi în toate cazurile de suspendare, ci numai atunci când până la împlinirea termenului de
prescripţie au mai rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil în speţă este
de cel puţin 6 luni (spre ex., termenul general, de 3 ani) sau mai puţin de o lună, dacă termenul de
prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (cum e cel de 60 de zile, prevăzut de art. 24 din D. nr.
167/1958), după caz.
Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea, prelungirea

683
M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 287. V., pentru situaţia căsătoriei putative, A. lonaşcu, op. cit., p. 182, după
care trebuie să distingem dacă ambii sau numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei:
«Când căsătoria a fost declarată nulă sau a fost anulată şi ea îşi păstrează efectele produse în trecut sub titlul de
căsătorie putativă -datorită bunei-credinţe a ambilor soţi sau a unuia dintre ei cursul prescripţiei va fi considerat
suspendat faţă de ambii soţi, dacă amândoi au fost de bună-credinţă, şi numai în ce priveşte dreptul la acţiune al
soţului de bună-credinţă, împotriva celui de rea-credinţă, dacă numai unul din ei a fost de bună-credinţă». Soluţia
este întemeiată pe dispoziţiile art. 23 C. fam.
684 în mod similar, art. 1874 C. civ. - aplicabil în prezent doar în materia uzucapiunii - prevede că:
„Suspendarea opreşte cursul prescripţiei pe timp cât durează, fără însă a o şterge pentru timpul trecut." (s.n.).
685 V., de ex.: Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 282; E. Lupan, op. cit., 302; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 297.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 537

momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă686 687), în aşa fel încât, între momentul
încetării cauzei de susendare şi momentul împlinirii termenlui de prescripţie să se asigure pentru
introducerea cererii de chemare n judecată 6 luni ori o lună, după cum termenul de prescripţie
aplicabil este de cel puţin 6 luni ori mai mic de 6 luni, după caz 688 689 690 691.

în încheierea problemei efectelor suspendării prescripţiei extinctive menţionăm că acestea


se produc de drept, organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
SECŢIUNEA A III-A
ÎNTRERUPEREA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiuni generale
334. Definiţie. Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a
cursului ei constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze
întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

335. Justificare. Stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţia extinctivă se bazează
- cum am văzut1) - pe două prezumţii sau, mai exact, premise avute în vedere de legiuitor atunci
când a reglemetat efectele acesteia, şi anume: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului
dreptului încălcat în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de
pasivitate şi, pe de altă parte, considerarea situaţiei, stării de fapt, contrarie pretenţiei titularului
dreptului încălcat, ca fiind conformă dreptului, ceea ce se deduce din împotrivirea subiectului
pasiv, care refuză să satisfacă acea pretenţie692 693).
Ori de câte ori aceste premise nu se mai confirmă, nici producerea efectelor prescripţiei
extinctive nu se mai justifică.
în fapt, aceste premise nu se mai justifică ori de câte ori titularul dreptului la acţiune iese din
pasivitate, săvârşind acte sau fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său
încălcat, precum şi ori de câte ori subiectul pasiv părăseşte poziţia de împotrivire, prin
recunoaşterea dreptului până atunci încălcat, contestat sau negat694). Dacă aceste atitudini au
loc după ce prescripţia dreptului la acţiune a început să curgă, ele trebuie să aibă ca efect
înlăturarea prescripţiei începute, deoarece, şi într-un caz, şi în celălalt, finalitatea prescripţiei
extinctive este atinsă: 1) efectul mobilizator al prescripţiei s-a produs, prin ieşirea titularului
dreptului la acţiune din starea de pasivitate; 2) nevoia clarificării situaţiilor juridice incerte este
satisfăcută, prin recunoaşterea obligaţiei de către cel în favoarea căruia curge prescripţia 695).

1) V., în acest sens, şi G. Boroi, op cit., p. 298.


687> V.,în acest sens: Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 283, G. Boroi, op. cit. (2001), p. 297.
688> Pentru aplicarea art. 15 alin. 2, v., de ex.,TS, s. civ., dec. nr. 833/1983, cit. supra ("termenul de 6 luni

prevăzut de art. 700 C. civ., în care o persoană urmează să se pronunţe dacă acceptă succesiunea este, aşa cum
rezultă chiar din cuprinsul textului, un termen de prescripţie. El este deci, susceptibil de întrerupere sau suspendare.
în caz de suspendare, prescripţia îşi reia cursul la încetarea cauzei care a determinat-o iar, în raport de dispoziţiile
art. 15alin. 2din Decretul nr. 167/1958, nu se poate socoti împlinit înainte de expirarea unui termen de 6 luni de
la încetarea cauzei de suspendare"- s.n.).
De asemenea, mai precizăm că prin dec. PAS nr. 2185/1979 (în RRD nr. 5/1980, p. 66) s-a stabilit, eronat, că
art. 15 alin. 2 nu se aplică în cazul suspendării prevăzute de art. 13 lit. c), deoarece acest articol „prevede expres că
suspendarea prescripţiei are loc cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni, socotit
de la data înregistrării reclamaţiei' (s.n.). Se observă că Primul Arbitru al Statului - illo tempore - confundă data
încetării cauzei de suspendare prevăzute de art. 13 lit. c) din decret cu situaţia în care la data încetării cauzei
de suspendare (art. 15 alin. 2) a rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil în speţă este de
cel puţin 6 luni, sau mai puţin de 1 lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de
691 luni, după caz.
692
> Cu privire la fundamentul prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 8 şi 9.
2) V., în acest sens: A. lonascu, op. dt., p. 175-176; A. Pop, Gh. Beieiu, op. cit., p. 497-498; Gh. Beleiu, op. cit.

(1987), p. 335.
694> Faptul debitorului de a recunoaşte datoria, deşi nu satisface pretenţiile creditorului, îl îndrituieşte pe acesta

să creadă că executarea se va face de bunăvoie şi să nu procedeze la acţionarea debitorului său (CSJ, s. com., dec.
nr. 4782/2001, în C. Jud. nr. 4/2001, p. 48.
695> întreruperea prescripţiei extinctive este, aşadar, intim legată de însuşi fundamentul acestei instituţii juridice

(spre deosebire de suspendare, care este dictată de consideraţiuni strict personale ale titularului dreptului la acţiune
sau, după caz, de împrejurările particulare în care acesta se poate găsi şi care îl împiedică să acţioneze). Această
538 Prescripţia extinctivă

336. Sediul materiei. Ca şi în cazul suspendării prescripţiei extinctive, întreruperea


prescripţiei îşi are sediul principal în Decretul nr. 167/1958 (art. 16-17), care înlocuiesc
prevederile corespunzătoare ale Codului civil (art. 1865-1871).
De reţinut că, în afara art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958, unele aspecte particulare ale
întreruperii sunt în continuare reglementate de Codul civil, în special art. 1872 şi 1873
(coroborate cu art. 1036 şi 1045)1*.
Precizăm, în final, că art. 16 şi 17 din decret se referă şi la întreruperea prescripţiei dreptului
de a cere executarea silită, însă prevederile corespunzătoare au fost înlocuite de dispoziţiile art.
405696 697 C. pr. civ. (introduse prin OUG nr. 138/2000)2*.

§ 2. Cauzele de întrerupere
A. PREZENTARE GENERALĂ
337. Enunţarea cauzelor de întrerupere. De lege lata, cauzele de întrerupere sunt
prevăzute în Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit art. 16: „Prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia698*.
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a
fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent(ă);
c) abrogat699 700*.
Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de
chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a
renunţat la ea.” (s.n.)5).

338. Caractere juridice. Ca şi cauzele de suspendare, cauzele de întrerupere prezintă


următoarele trăsături juridice:

concepţie stă la baza justificării întreruperii prescripţiei extinctive şi în dreptul comparat. «Une fois que la prescripton
a commencé à courir - écrit un auteur en ce qui concerne la prescription extinctive en droit québécois -, elle court
jusqu’à la fin du délai prévu par la loi à condition que la contradiction entre le fait et le droit subsiste pendant tout ce
délai. Mais, il est des cas où cette contradiction disparît. Ce sont les cas d’interruption de la prescription (art. 2888 et
s. C. civ. Q., - n.n.)... Prenons, par exemple, la demande en justice. La contradiction entre le fait et le droit se
manifeste en ce qu'il existe un droit et une action qui ne sont pas exercés. La demande en justice, qui constitue
l’exercice de l'action, fera non seulement disparître la contradiction résultant du non-exercice de l’action, mais, de
plus, si elle est bien fondée, mènera aussi à un jugement qui reconnaîtra le droit. Si l’action est irrecevable ou mal
fondée, il n’y aura pas d'interruption, car la contradiction entre le fait et le droit ne disparaîtra pas par l’effet de
l’action. Ainsi, par l’exercice de l’action la contradiction entre le fait et le droit disparît complètement. Le même
raisonnement s'applique aux autres causes d’interruption énumérées dans les articles 2990 et suivants. En
conclusion,
une fois que la cause d'interruption, qu’elle soit renonciation ou bien exercice du droit ou de l'action, a lieu, tant la
prescription du droit que celle de l’action sont interrompues. Toutefois, encore faut-il que la cause d'interruption
mène à la disparition du divorce entre le fait et le droit pour qu’elle soit valable. Si tel n'est pas le cas, la prescription
continue a courir. Si, par contre, le divorce entre le fait et le droit est anéanti, il y a interruption de la prescription à
partir de la date où la cause qui visait cet anéantissement a eu lieu et jusqu'à la disparition de la contradiction entre
le fait et le droit. Après cela, s’il n'y a pas éxécution immédiate, la contradiction renaît et, par consequant, une
nouvelle prescription commence à courir.» (É. Vidrascu, La nature juridique de la prescription extinctive: droit
comparé et droit québécois, La Revue du Notariat, vol. 98, oct. 1995, Montreal, p. 57-58). Cf. pentru dreptul
francez, Monique Bandrac, La nature juridique de la prescription extinctive en matière civile, thèse, Economica,
Paris, 1986, p. 69-72.
1> în acest sens, v. şi A. Hilsenrad, op. cit. (1958), p. 38; Gh. Fekete, Suspendarea, întreruperea prescripţiei

extinctive şi repunerea în termen, în LP nr. 6/1961, p. 16-17. Asupra corelaţiei D. nr. 167/1958 cu Codul civil, v.
supra, nr. 59.
697
Pe larg, cu privire la întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, v. supra, nr. 87-90.
3) Partea a doua din art. 16 alin. 1 lit. a)-„în raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe

curgerea prescripţiei” -, în anul 1990 a devenit inaplicabilă prin dispariţia acestor entităţi juridice, fiind abrogată
ulterior prin efectul art. 150 alin. din noua Constituţie a României. V., în acest sens, CC, dec. nr. 193/2003 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 lit. a) alin. 2 din Decretul nr. 167/ 1958 privitor la prescripţia
extinctivă, publicată în M. Of. nr. 477 din 4 iulie 2003.
699 Art. 16 alin. 1 lit. c) a reglementat o cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea
silită. Cu privire la cauzele de întrerupere în această materie, v. art. 4052 C. pr. civ.
700 Cu privire la întreruperea prescripţiei achizitive, v. art. 1863 şi urm. C. civ.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 539

a) sunt legale, fiind exclusiv stabilite prin lege;


b) sunt limitative, neputând ti asimilate acestora, alte împrejurări ori situaţii asemănătoare 1);
c) produc efecte de drept (ipso iuris), organul de jurisdicţie urmând doar să constate
producerea lor.

De reţinut că aceste cauze de întrerupere produc efectul întreruptiv numai dacă ele intervin
după ce prescripţia a început să curgă (deoarece nu poate fi întrerupt ceva ce nu există încă);
dacă ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă - şi aici avem în vedere cazul
prevăzut de art. 13 alin. 1 lit. a), respectiv recunoaşterea datoriei de către debitor - efectul produs
va fi de întârziere a începutului prescripţiei. în schimb, dacă împrejurarea ce constituie, potrivit
legii, cauză de întrerupere intervine după împlinirea termenului de prescripţie, nu mai produce
nici un efect întreruptiv, deoarece dreptul la acţiune este deja stins 2). în acest sens, este şi
practica instanţei supreme care, într-o decizie de speţă, a statuat următoarele: „Acţiunea în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către
mama ori de reprezentantul lui legal. Această acţiune poate fi pornită în termen de un an de la
naşterea copilului (art. 60 alin. 1 din Codul familiei). în cazul în care mama a convieţuit cu
pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va curge
de la încetarea convieţuirii sau a întreţinerii. Termenul de 1 an, prevăzut de art. 60 din Codul
familiei fiind un termen de prescripţie, el poate fi întrerupt ori suspendat în cazurile şi condiţiile
prevăzute

1) în practica judiciară, caracterul limitativ al cauzelor de întrerupere este recunoscut şi aplicat în mod
consecvent. V., în acest sens, exempligratia: 1) detenţiunea părţii nu constituie o cauză legală de întrerupere a
prescripţiei, deoarece aceasta nu constituie o împiedicare mai presus de voinţa sa, care să-l fi împiedicat de a sesiza
comisia de litigii în termenul legal (TS, col. civ., dec. nr. 1849/1956, în CD 1956, voi. II, p. 242-243); 2) cererea
pentru preconstltuirea de probe, conform art. 235 C. pr. civ., în scopul de a dovedi starea lucrării, nu poate fi
asimilată cu o cerere de chemare în judecată şi, ca atare, nu întrerupe termenul de prescripţie a acţiunii pentru plata
penalităţilor (TS, s. civ., dec. nr. 263/1979, în CD 1979, p. 79, nr. 30); 3) dreptul de retenţie nu suspendă şi nici nu
întrerupe cursul prescripţiei, întrucât nu face parte din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de D. nr. 167/1958 (TMB,
s. IV civ., dec. nr. 706/1988, cu o notă critică de O. Rădulescu şi alta aprobativă de Gh. Beleiu, în Dreptul nr.
3/1990, p. 54-57), iar recunoaşterea dreptului de retenţie este rezultatul unei hotărâri judecătoreşti, care produce
efecte împotriva voinţei debitorului şi nu o recunoaştere din partea debitorului, în favoarea căruia curge prescripţia,
pentru a se aplica dispoziţia înscrisă în art. 16 lit. a) din D. nr. 167/1958 (C. Ap. laşi, s. civ., dec. nr. 468/2000, în
Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă, 2000, p. 72, nr. 39); 4) somaţia de plată a împrumutului nu
figurează în categoria actelor ce determină întreruperea prescripţiei conform art. 17 din D. nr. 167/1958 (C. Ap.
Timişoara, s. civ., dec. nr. 3269/1999, în But. jur. 1999, p. 52, nr. 25). Pentru problema dacă reţinerea valorii
creanţei, cu titlu de compensaţie, din suma pe care, la rândul său, creditorul o datora celeilalte părţi contractante sau
dacă încasarea unei sume de bani, cu titlu de penalitate, fără a exista consimţământul scris al debitorului reprezintă
sau nu cauze de întrerupere, v. M. A. Enescu(l); P. Anca (II), Discuţii asupra cauzelor de întrerupere ori de
prelungire a termenului de prescripţie în cadrul Decretului nr. 167/1958, \n JN nr. 4/1965, p. 76-81.
2> Cu privire la natura juridică a recunoaşterii dreptului după împlinirea prescripţiei, v. intra, nr. 387. Cf. TS, s.

civ., dec. nr. 2062/1985, în RRD nr. 7/1986, p. 73 ("dacă debitorii au plătit... unele sume din debitele restante, după
împlinirea termenului de prescripţie,... nu se mai poate discuta de întreruperea prescripţiei pentru urmărirea
diferenţei de debit; consecinţa plăţii făcute în condiţiile arătate constând, potrivit actului normativ arătat, numai în
faptul că debitorul nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei”); contra TJ Caraş-Severin, dec. civ. nr. 1015/1979,
în RRD nr. 1/1981, p. 54-55, cu notă explicativă de E.Zinveliu, Gh. Gh. Ciulei), prin care s-a apreciat că în cazul în
care „s-a încheiat un contract de împrumut de consumaţie privitor la o sumă de bani, iar după împlinirea termenului
de prescripţie extinctivă, împrumutătorul cere prin justiţie restituirea împrumutului şi debitorul recunoaşte la
interogatoriu obligaţia sa, fiind, totodată, de acord să înapoieze creditorului suma primită, acţiunea este admisibilă,
întrucât, în atare împrejurări, termenul de prescripţie a fost întrerupt, începând să curgă un nou termen” ( ibidem, p.
54)-s.n.

de lege. Pentru ca efectul întrerupător de prescripţie să se producă, este necesar ca atât


convieţuirea cât şi întreţinerea, la care se referă alineatul 3 al art. 60 Cod fam., să fi început în
perioada termenului de prescripţie de un an de la naşterea copilului” (s.n.) 1>.

B. ANALIZA CAUZELOR DE ÎNTRERUPERE


540 Prescripţia extinctivă

339. Recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripţia (art. 16 alin. 1
lit. a din D. nr. 167/1958). a) Noţiune şi caractere juridice. Recunoaşterea dreptului este orice
manifestare unilaterală de voinţă făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia, prin care se
atestă existenţa unui drept potrivnic - şi care este de natură să producă asupra sa consecinţe
juridice negative. Recunoaşterea este deci un act juridic unilateral (o mărturisire), recognitiv şi
irevocabil prin care autorul său renunţă la beneficiul termenului de prescripţie scurs până la acea
dată701 702'.
Fiind un act juridic trebuie să întrunească toate condiţiile de valabilitate (capacitate,
consimţământ, obiect şi cauză)703'.
Sub aspectul condiţiilor de valabilitate, rămâne controversată problema capacităţii civile
necesare autorului recunoaşterii pentru a dispune de dreptul eventual care face obiectul
acesteia: capacitatea de a înstrăina sau doar capacitatea de a se obliga? Deoarece art. 1839 C.
civ. este aplicabil numai în cazul renunţării la beneficiul prescripţiei împlinite, socotim că, în ce
priveşte renunţarea la prescripţia neîmplinită, făcută de autorul recunoaşterii, este suficientă
capacitatea cerută pentru a face acte de administrare704'. Prin urmare, poate face o recunoaştere
valabilă şl minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dacă are încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal. în cazul persoanelor juridice, trebuie observate cerinţele legale şi prevederile
statutare privind modalităţile de valorificare a capacităţii ele exerciţiu prin organele lor de
conducere si execuţie (art. 35 din D. nr. 31/ 1954)705>. '
în ce priveşte cerinţa dacă actul de recunoaştere trebuie sau nu comunicat, adresat direct
titularului dreptului pentru a produce efecte juridice, credem, în acord cu alţi autori1*, că o
asemenea condiţie nu este necesară, putând rezulta şi din acte încheiate cu terţii, spre exemplu,
dintr-un act de vânzare, prin care vânzătorul delegă pe cumpărător a plăti preţul vânzării,
creditorului vânzătorului, sau din mandatul dat de debitor unui terţ pentru a efectua plata datoriei
sale. Este suficient, aşadar, ca actul de recunoaştere să emane de la cel în folosul căruia curge
prescripţia pentru a opera întreruperea prescripţiei extinctive, chiar dacă titularul dreptului nuia
cunoştinţă - imediat şi direct - de acest act. Bineînţeles, recunoaşterea, fiind un act unilateral, nu
trebuie să fie acceptată de creditor706 707*.

701 TS, s. civ., dec. nr. 1944/1986, în CD 1986, p. 126-127 şi în RRD nr. 8/1987, p. 73. AddeTS, col. civ.,
dec. nr. 272/1965, în JN nr. 8/1965, p. 152. ContraiJ Ilfov, dec. civ. nr. 292/1975 (în RRD nr. 6/1976, p. 37, cu notă
critică de P. Marica) prin care s-a decis că, în cazul în care dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii s-a prescris,
convieţuirea ulterioară a părţilor face să curgă un nou termen de prescripţie de la data încetării acestei convieţuiri,
potrivit art. 60 alin. 3 C. fam.
în sensul că demersurile ulterioare împlinirii termenului de prescripţie nu pot avea valoarea unor acte întreruptive
de prescripţie, v. şi C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 1317/1996, în Culegere de practică judiciară civilă
1993-1998, p. 75, nr. 55.
702 Recunoaşterea întreruptivă de prescripţie nu se confundă cu „actul recognitiv” (art. 1189 C. civ.), prin care
se reînnoieşte înscrisul primitiv, procurându-se creditorului un „titlu nou” (instrumentum). V., pentru dezvoltări, B.
Mercadal, Reconnaître: reconnaissances et actes récognitifs, în RTD civ. 1961, p. 481 -497. Cf. D. Alexandresco,
op. cit., t. VII, laşi, Tipografia Naţională, 1901, p. 235-236 (între actele recongnitive şi cele întreruptive de prescripţie
există această deosebire în sensul că „pe când cele dintâi au nevoie, spre a-şi produce efectul lor de a fi acceptate,
cele de al doilea sunt acte unilaterale”). Există, prin urmare, deosebire între actele récognitive şi actele
întrerupătoare de prescripţie, deoarece actele récognitive trebuie acceptate pentru a produce efect pe când actele
întreruptive de prescripţie sunt acte unilaterale.
3> Cu privire la condiţiile actului juridic civil, v., deex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 138 şi urm.
704 Pentru detaliile acestei controverse şi diferitele soluţii propuse, v. D. Alexandresco, op. cit., t. XI, p.
165-166, cu referinţele doctrinale acolo citate; G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 308-312.
5> Recunoaşterea dreptului, care emană de la un organ subaltern, fără personalitate juridică, nu are nici o

eficienţă juridică, dat fiind că, pentru a constitui o cauză de întrerupere a prescripţiei, recunoaşterea dreptului a cărui
acţiune se prescrie trebuie să emane de la cel în folosul căruia curge prescripţia (TJ Vâlcea, dec. civ. nr. 896/1969,
cu notă de D. Băran, în RRD nr. 8/1970, p. 147-152).
1> V,, de ex.: G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 306; D. Alexandresco, op. cit., t. XI, p. 165. Contra: D.

Paşalega, Prescripţia extinctivă (II), în JN nr. 2/1960, p. 292; V. Fodor, op. cit., p. 265, P.M. Cosmovici, op. cit.
(1996), p. 186; E. Lupan, op. cit., p. 311.
2* Recunoaşterea este mărturisirea unui fapt; ea nu trebuie să fie asimilată anumitor renunţări care presupun

acceptarea celui care trebuie să profite de ele (ex„ remiterea de datorie); această mărturisire nu creează o nouă
legătură juridică; recunoaşterea probează numai că datoria nu este stinsă, că creditorul nu a fost neglijent, că
titularul dreptului subiectiv a avut motive să nu acţioneze: „Par quelque acte que le débiteur reconnaisse la dette, cet
acte interrompt la prescription, sort que cet acte soit passé avec le créancier, soit qu’il soit passé sans lui” (Pothier,
Traité des obligations, t. Il, en „Oeuvres de Pothier" par Bugnet, 2e éd., Paris, 1861, n. 693).
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 541

în sfârşit, sub aspect formal, recunoaşterea se poate face nu numai în formă scris, ci şi
verbală, caz în care trebuie observate dispoziţiile de drept comun din materia probelor. Actul sub
semnătură privată, care constată recunoaşterea întreruptivă de prescripţie, trebuie să aibă dată
certă (art. 1182 C. civ.), spre a fi opozabil terţilor.

b) Feluri. Recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia,


prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. a) din decret708*, poate fi atât expresă, cât şi tacită, putând rezulta
din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia.
Recunoaşterea expresă, rezultă din orice înscris care constată mărturisirea existenţei unui
drept, cum ar fi o scrisoare adresată creditorului, cuprinzând declaraţia concretă de recunoaştere
a datoriei, trecerea datoriei într-un inventar făcut de moştenitorul debitorului, înscrierea creanţei
în tabloul creditorilor depus de debitor în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, o
procură dată unui terţ pentru achitarea datoriei etc.
Recunoaşterea este tacită atunci când rezultă din orice act sau fapt care presupune
mărturisirea existenţei dreptului a cărui acţiune se prescrie, cum ar fi: plata unei părţi din datorie
cu titlu de acont709*, sau în contul ei (dacă acest fapt este însă neechivoc)1*, achitarea dobânzilor
aferente datoriei; cererea de prelungire a termenului de plată, solicitarea amânării executării
obligaţiei prin eşalonarea plăţii, constituirea unei garanţii personale sau reale de către debitor,
oferta reală de plată, chiar neurmată de consemnaţiune710 711*, însuşirea concluziilor raportului
de expertiză tehnică de stabilire a valorii bunurilor distruse ori avariate 712*, acceptarea remedierii
defecţiunilor apărute după predarea apartamentului construit713* etc. Fiind vorba de împrejurări
de fapt, din care rezultă recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, organul de jurisdicţie
va avea, în această privinţă, o putere suverană de apreciere714*.

708 Această cauză de întrerupere este prevăzută şi de art. 1865 pet. 3 C. civ. - aplicabil în prezent doar în
materia uzucapiunii -în formula „prin recunoaşterea de către debitor sau posesor a dreptului celui în contra cărui
prescrie”. De observat că, în materia uzucapiunii, recunoaşterea dreptului de către posesor produce efecte mult mai
energice, deoarece face imposibilă prescripţia achizitivă pentru viitor, întrucât face precară posesiunea celui de la
care emană recunoaşterea (G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 64-65). Cf. art. 1855 şi 1857 C. civ.
709 G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 307; adde Fr. Mourlon, Code Napoléon, 5e éd. t. III, Paris,
1859, p. 746. Simpla plată a unei părţi din datorie nu are efect întreruptiv, deoarece fiind echivocă, nu are valoarea
unei recunoaşteri integrale a datoriei, ci reprezintă doar stingerea parţială a unei datorii, cât timp cuantumul ei nu
este recunoscut în chip neîndoielnic de debitor. Totuşi, în doctrină şi, uneori în practică, se admite, fără nici o altă
circumstanţiere, că „plata parţială a datoriei” constituie recunoaştere tacită a întregii datorii (D. Alexandresco, op.
cit., t. XI, p. 163, text şi nota 5; A. Flilsenrad, op. cit., 1958, p. 36). în sprijinul acestei soluţii, Alexandresco citează ca
argument de drept comparat (Obs. critică, T. civ. Caen, 7 iulie 1913, în C. Jud. nr. 32/1914, p. 268) art. 208 C. civ.
german în raport cu care „Prescripţia este întreruptă (wird unterbrochen) când debitorul recunoaşte, faţă de cel în
drept, existenţa creanţei prin plata unui acont sau a
dobânzilor, prin prestare a unei siguranţe, sau în orice alt mod" (s.n.). Se observă însă, că şi art. 208 BGB (în
redactarea sa Iniţială) vorbeşte tot de „plata unul acont”, iar nu a unei simple părţi din datorie, astfel încât trimiterea la
acest text este lipsită de pertinenţă).
'* V., în acest sens, C. Ap. laşi, s. civ., dec. nr. 2086/2000, în Jurisprudenţa Curţii de Apel laşi în materie civilă
2000, p. 186, nr. 11, care a statuat că „una din cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei o constituie
recunoaşterea dreptului de către persoana în folosul căreia curge prescripţia, prin executarea parţială a obligaţiei, în
speţă prin plăţile parţiale făcute depărat în contul preţului lucrului cumpărat." (s.n.). De observat că, în astfel de
cazuri, fiecare plată parţială reprezintă o recunoaştere a dreptului creditorului de către debitor atrăgând întreruperea
succesivă a termenului de prescripţie.
711 Compensaţia care ar stinge de plin drept o parte din datorie nu poate însă, ca plată parţială, să întrerupă
prescripţia pentru partea restantă, ea nu presupune recunoaşterea întregii dâtorii, deoarece ea operează fără ştirea
debitorului (G. Baudry-Lacantinerie, A, Tissier, op. cit., p. 307).
3i V., în acest sens, CSJ, s. corn., dec. nr. 4782/2001, cit. supra, p. 47-49.
41A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 412/1987, în RRD nr. 12/1987, p. 74.
714
in practică s-a decis, spre exemplu, că, în cazul în care viitorul cumpărător intrat în posesiunea imobilului
ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, el se află în termenul de a introduce acţiunea prevăzută de
art. 12 din D. nr. 144/1958 pe toată durata posesiunii, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din D. nr. 167/1958,
începând să curgă de la data când acesta a pierdut posesiunea asupra mobilului. O atare împrejurare de
faptechivalează cu o recunoaştere \n sensul art. 16 lit. a) din D. nr. 167/1958 din partea pârâţilor-vânzători a
dreptului cumpărătorului de a cere. pe calea prevăzută de art. 12 din D. nr. 144/1958, o hotărâre care să ţină loc de
act de vânzare-cumpărare, cât şi cu recunoaşterea ce incumbă pârâţilor de a încheia contractul la cererea
cumpărătorului reclamant (TS, s. civ., dec. nr. 188/1981, în CD 1981, p. 65-67). AddeC. Ap. laşi, dec. nr. 670/1998,
în Jurisprudenţa în materie civilă şi procesual civilă 1998, p. 34, nr. 17; C. Ap. Bucureşti, s. IVciv., dec. nr.
20/R/2001, în PR nr. 2/2001, III, 9, p. 151-152.
542 Prescripţia extinctivă

c) Condiţii. Pentru a produce efect întreruptiv, recunoaşterea, la care se referă textul citat,
trebuie să întrunească trei condiţii: 1) să fie voluntară', 2) să fie neîndoielnică', şi 3) să fie pură şi
simplă (neafectată de vreo condiţie şi nici însoţită de vreo rezervă din partea autorului ei).
în legătură cu primele două din aceste condiţii, într-o decizie de speţă s-a reţinut că, pentru
ca recunoaşterea să producă efecte întreruptive, ea trebuie să fie neîndoielnică, să fie dată în
deplină cunoştinţă de cauză în privinţa existenţei dreptului şi a titularului acestuia la care se
referă recunoaşterea, iar recunoaşterea să se producă înlăuntrul termenului de prescripţie, căci
numai astfel efectele întreruperii prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/ 1958 pot opera prin
ştergerea prescripţiei începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. în speţă,
instanţele au considerat că existenţa unui număr de scrisori nedatate, prin care pârâta-debitoare
solicita cumpărătorului-reclamant acordarea unor noi termene pentru plata unei datorii, nu poate
fi considerată o recunoaştere a creanţei de către aceasta, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr.
167/1958 pentru a avea efecte întreruptive, în condiţiile în care între părţi au existat raporturi
repetate de împrumuturi succesive, iar pârâta-debitoare nu preciza nici măcar cuantumul datoriei
pentru care solicita prorogarea termenului de plată” (s.n.)1>.

d) Domeniu de aplicare. Sub acest aspect, este de reţinut că, întrucât cazul de întrerupere
prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 este formulat generic - „recunoaşterea
dreptului..." (s.n.) - este de aplicaţie generală, fără a distinge între obiectul sau natura dreptului a
cărui acţiune se prescrie. Recunoaşterea poate privi, deci, orice drept subiectiv încălcat (drept
real, drept de creanţă etc.).

340. Cererea de chemare în judecată (art. 16 alin. 1 lit. b) din D. nr. 167/1958. a)
Noţiune şi forme. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care persoana
îndreptăţită sau interesată se adresează organului de jurisdicţie în scopul protecţiei unui drept ori
realizării unui interes legitim. Deci, cererea de chemare în judecată este exerciţiul procesual al
dreptului material la acţiune, având ca efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive 2).
în funcţie de calea procesuală aleasă, cererile de chemare în judecată se împart în: a) cereri
iniţiale sau introductive de instanţă; b) cereri incidentale, făcute în cadrul unui proces deja
deschis (cererea adiţională prin care se întregeşte sau modifică cererea iniţială, cererea
reconvenţională715 716 717), cererile de intervenţie718) etc.).

De asemenea, în ce priveşte acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive, în practică este calificată ca o


acţiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, conform Decretului nr. 167/ 1958. Când
însă cel ce invocă reducţiunea se află în posesia obiectului reducţiunii, nu i se poate reproşa o neglijenţă în
valorificarea unor drepturi ale sale, cât timp a executat în fapt toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie,
iar beneficiarul liberalităţii n-a cerut predarea obiectului legatului (TS, s. civ., dec. nr. 732/1986, în CD 1986, p. 86;
idem, dec. nr. 503/1987,în CD 1987, p. 116). Adde.C. Ap. Bucureşti, s. IVciv., dec. nr. 1842/1997, în Culegere de
practică judiciară civilă 1993-1998, p. 239-241, nr. 72; idem, dec. nr. 241/ 1999, în Culegere de practică judiciară
in materie civilă 1999, p. 169, nr. 78; C. Ap. laşi, dec. nr. 937/1998, în Jurisprudenţa in materie civilă şi
procesuale civilă 1998, p. 130-131.
Intr-o altă speţă, s-a decis că solicitarea de către pârâţi a unui termen pentru plata despăgubirii datorate
reclamantului reprezintă un caz de întrerupere a prescripţiei extinctive prin recunoaşterea dreptului, împrejurare în
care termenul de prescripţie se socoteşte de la o astfel de dată (T. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1887/1994, în
Culegere de practică judiciară 1993-1997, p. 150, nr. 97).
De asemenea, tot în practică, recent, s-a mai decis-în acord cu practica Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem
(cf. dec. civ. nr. 503/1987, în CD 1987, p. 118)-că reducţiunea liberalităţii excesive poate fi solicitată atât pe cale de
acţiune, cât şi de excepţiune, înăuntrul termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,
care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii. Cu toate acestea, dacă obiectul reducţiunii se află in
posesiunea moştenitorului rezervatar, acestuia nu i se poate opune prescripţia, deoarece nu i se poate reproşa
vreo neglijenţă în exercitarea drepturilor sale, iar simplul fapt al lăsării terenului in posesiunea pârâţilor după
decesul autorului lor a fost de natură să demonstreze, fără echivoc, împrejurarea că dreptul pârâţilor de a cere
reducţiunea nu s-a prescris, întrucât a interveni întreruperea prescripţiei extinctive în condiţiile art. 16 lit. a)
din D. nr. 167/1958 (C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 241 / 1999, în Culegere de practică judiciară civilă 1999,
p. 169-170).
1> C. Ap. Ploieşti, dec. civ. nr. 1555/1997, în Bul.jur. 1993-1997, p. 442-443, nr. 86.
2> Pentru amănunte privind regimul juridic al cererii de chemare în judecată, v., de ex., V.M. Ciobanu, Tratat

teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 24 şi urm.
717 Cererea reconvenţională este cererea de chemare în judecata formulată de pârât, atunci când acesta are
pretenţii în legătură cu cererea reclamantului (art. 119 C. pr. civ.).
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 543

După corelaţia dintre ele se disting: a) cereri principale; b) cereri accesorii, care depind de
modul de soluţionare a cererii principale (de ex., cererea de plată a despăgubirilor cauzate prin
deţinerea unui bun fără drept faţă de cererea de revendicare a acelui bun).

b) Condiţii. Pentru a produce efect întreruptiv, cererea de chemare în judecată trebuie să


întrunească următoarele condiţii1>:
1) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, chiar
dacă acestea nu ar fi competente2). Dacă cererea de chemare în judecată este introdusă la un
organ administrativ sau altă autoritate fără atribuţii jurisdicţionale, nu operează efectul întreruptiv
de prescripţie (deoarece un astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanţe, iar prescripţia poate
fi considerată întreruptă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege) 3); de asemenea, prescripţia
extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă,
aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea ca nefiind
de competenţa instanţei române (art. 157 din L. nr. 105/1992) sau, constatând că, în speţă,
competenţa aparţine unui organ fără activitate jurisdicţională, va respinge cererea ca
inadmisibilă4). în schimb, plângerea penală adresată organului de urmărire penală atrage
întreruperea cursuluîprescripţiei extinctive, deoarece acesta are, totuşi, unele atribuţii judiciare,
iar persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni se poate constitui parte civilă atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare (art. 19-22
C. pr. pen.), astfel încât, până la soluţionarea plângerii sale de către organul de urmărire penală,
nu i se poate reproşa lipsa de acţiune în rezolvarea cauzei şi nici vreo neglijenţă în realizarea
dreptului5). în plus, cum am văzut, în acest caz, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă
numai de la data când cel păgubit a cunoscut (sarrtrebuia să cunoască) paguba şi pe cel care
răspunde de ea (art. 8 din D. nr. 167/1958), deci, de la data când există elemente suficiente
pentru ca titularul dreptului la acţiune să aibă convingerea că poate acţiona cu succes, fără a
exista un risc major în câştigarea procesului6); 719 720 721 722 723 724

718 Cererile de intervenţie sunt acele cereri făcute de părţi sau de terţi prin care se lărgeşte cadrul procesual
prin introducerea altor persoane care au sau pot avea pretenţii ori interese proprii în legătură cu obiectul litigiului.
Cererile de intervenţie pot fi voluntare (art. 49 C. pr. civ.), când sunt făcute de terţi, fie în interes propriu, invocând un
drept propriu (cererea de intervenţie principală), fie pentru a sprijini uneia dintre părţi (cererea de intervenţie
accesorie), sau forţate, când sunt formulate, după caz, de reclamant sau pârât, putând îmbrăca forma unei cereri de
chemare în judecată a altor persoane (art. 57 C. pr. civ.), chemări în garanţie (art. 60 C. pr. civ.) ori unei cereri de
arătare a titularului dreptului (art. 64 C. pr. civ.) (v., pentru dezvoltări, V. M. Ciobanu, op. cit., voi. I, Teoria generală,
p. 323-327).
1> Numărul acestor condiţii diferă de la un autor la altul. în sensul că cererea de chemare în judecată trebuie să fie

efectivă şi să fie admisă, v., de ex.: Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 285.
720) în cazul în care instanţa necompetentă îşi declină competenţa, trimiţând dosarul instanţei competente, în

ceea ce priveşte prescripţia, efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se păstrează, potrivit art. 16 alin. 2
din D. nr. 167/1958 (TS, col. civ, dec. nr. 186/1961, în JN nr. 4/1962, p. 137).
721> V., deex.:TS,col. civ., dec. nr. 1073/1965, în JN nr. 1/1966, p. 160 (în speţă, reclamantul s-a adresat şi la alte

organe de stat); C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 820/1993, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998,
p. 74, nr. 54 (în speţă, reclamantul s-a adresat direct Guvernului).
722> V., în acest sens, G. Boroi, op. cit. (2001), p. 300. Contra VI. Rusu, întreruperea prescripţiei prin

introducerea cererii de chemare în judecată la o instanţă necompetentă, în JN nr. 11 /'1964, p. 94-95.


5)
Asupra acestei probleme, v. şl: Al. Silvian, în legătură cu întreruperea prescripţiei civile prin sesizarea
organelor de urmărire penală, în JN nr. 10/1964, p. 70-74; V. Pătulea, Efectele produse cu privire la prescripţia
extinctivă, de plângere adresată procurorului ierarhic superior, în RRD nr. 6/1968, p. 105-108.
” S-a opinat însă că retragerea cererii, adică renunţarea la judecată, ar trebui să-şi păstreze efectul întreruptiv
de prescripţie atunci când renunţarea la judecată a avut drept cauză necompetenţa instanţei sesizate (I. Deleanu,
op. cit,, vol. 1,2001, p. 131. nota 10). în sprijinul acestei soluţii se invocă autoritatea unor doctrinari francezi, însă ea
nu poate li admisă în dreptul nostru, deoarece art. 16 alin. 2 prevede că „prescripţia nu este întreruptă, (...) dacă cel
care a făcut-o a renunţat la ea” (s.n.), iar introducerea cererii la o instanţă necompetentă întrerupe totuşi prescripţia
(art 16 alin. 1 lit. b din D. nr. 167/1958). caz în care instanţa nefegal sesizată va declina competenta soluţionării
cauzei în favoarei Instanţei competente (art. 158 C. pr. civ.). Este adevărat că art. 2246 C. civ. fr. prevede că „la
citation en justice, donnée même devant un juge incompétent, interrompt la prescription" (s.n.) şi că „si
l'assignation est nulle par défaut de forme ( ) l'interruption es! regardée comme non avenue” (s.n.), dispoziţii în
temeiul cărora întreruperea prescripţiei este provizorie şi cel interesat trebuie să formuleze o nouă citaţie în justiţie,
în fata unei instante competente, intr-un termen rezonabil (cf. G. Baudry-Lacantinerie. A. Tissier. op. cit., p. 289-290;
P. Hébraud, P. Raynaud! Jurisprudence française en matière de droit judiciare privé, RTD civ. 1972, p. 809),
însă o asemenea reglementare nu mai există în dreptul nostru actual (art. 16din D. nr. 167/1958; art. 158C.pr. civ.).
544 Prescripţia extinctivă

După cum se ştie, în sistemul Codul civil, asemeni Codului Napoleon, cererea în judecată întrerupe prescripţia „chiar
în cazul când este adresată la o instanţă judecătorească necompetentă şi chiar dacă este nulă pentru iipsa de forme
(art. 1871), dar art. 1871 C. civ. condiţionează efectul întreruptiv de cerinţa ca reclamantul să facă „mai înainte de
hotărârea de perempliune ce ar putea fi pronunţată în contra sa, o nouă cerere în bună şi cuvenită formă, şi dacă
această după urmă cerere se va fi încuviinţat, după cum se arată la art. 1868”. Or. cum în reglementarea
procesual-civilă actuală, necompetenţa instanţei nu mai atrage nulitatea cererii de chemare în judecată, art.
1870-1871 C. civ, au fost implicit modificate si, oricum, limitate cât priveşte acţiunea lor doar în materia prescripţiei
achizitive. Cf. G. Boroi, op. dl. (2001 ), p. 299, nota 1 (cu menţiunea că autorul extinde, tn temeiul art. 21 din D. nr.
167/1958, incidenţa acestor articole si in cazul prescripţiei extinctive privind drepturile reale principale),
V., în acest sens, C. Ap, Cluj, s. civ., dec. nr. 172/2000, în Bul.jur. 2000. vol I p 224
V., în acest sens, T. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 3243/1998. în Culegere de practică judiciară civilă 1998, p.
70-72.
"> V.. deex., C. Ap. Bucureşti, s. III civ., dec. nr. 2482/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă
2000. p. 166, nr. 66 (prescripţia nu este întreruptă dacă prima acţiune a fost anulată ca netimbrată; pentru
controversa -astăzi depăşită -privind caracterul întreruptiv al cererii introductive de instanţă neînsotită de plata
taxelor de citaţii în raport cu prevederile art. 1865,1870 şi 1871 C, civ., v.. pe larg, V. Scarlat notă la dec. nr.
306/1941 a Secţiei a lll-a Curţii de Casaţie, in PR 1946,1, p. 60-64).
545 Prescripţia extinctivă

2) să fie serioasă (adică făcută cu scopul de a fi admisă); retragerea1) ori perimarea2>


cererii de chemare în judecată demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii lipsind intenţia
titularului dreptului de a acţiona (art. 16 alin. 2 din D. nr. 167/1958);
3) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă sau irevocabilă (în cazurile prevăzute de art
377 C. pr. civ.); respingerea, in fond3) sau pentru lipsuri ale dreptului la acţiune (prematuritate,
existenţa lucrului judecat, lipsa procedurii prealabile etc.), sau anularea^ cererii de chemare în
judecată dovedeşte neîndeplinriea acestei condiţii (art. 16 alin. 2 din D. nr. 167/1958). în caz de
respingere a acţiunii pentru un motiv de fond (ex., inexistenţa dreptului, absenţa violării etc.)
autoritatea de lucru judecat a hotărârii care stabileşte inexistenţa datoriei face inutil orice apel la
mecanismul de întrerupere a prescripţiei extinctive, pentru o prescripţie care, lipsită de obiect,
n-a început, în realitate, să curgă. Prescripţia curge — din contră, dacă existenţa datoriei nu
este negată, şi dacă respingerea acţiunii introduse de reclamant nu este datorată decât unui
motiv procedural (ex., nulitatea cererii de chemare în judecată, lipsa dovezii calităţii de
reprezentant etc.), întrucât legea refuză cererii neregulat introduse orice efect întreruptiv, care
este nimicit retroactiv, chiar din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
într-adevăr, „prescripţia nu este întreruptă-dispune alin. 2 al art. 16 —, dacă (...) cererea de
chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o
a renunţat la ea” (s.n.).
c) Domeniu de aplicare. Este de reţinut că, întrucât art. 16 nu distinge, prin „cerere de chemare în judecată" în
sensul acestui articol se înţelege atât cererea introductivă de instanţă, cât si cererea incidenţă făcută într-o instanţă
deja începută1', adică, după cum se ştie, cererea reconvenţională, de chemare în garanţie sau de intervenţie. Se
pune însă întrebarea dacă, în cazul unei modificări sau completări a acţiunii, cursul prescripţiei se consideră întrerupt
şi în ce priveşte acţiunea modificată sau completările acesteia, prin şi pe data introducerii acţiunii iniţiale725 726'. Avem
în vedere, în primul rând, cazurile în care, acţiunea fiind introdusă înăuntrul termenului legal, reclamantul solicită la
prima zi de înfăţişare un termen pentru completarea sau modificarea acţiunii, iar prima zi de înfăţişare (sau data la
care se depune modificarea ori completarea acţiunii) este ulterioară împlinirii termenului de prescripţie a dreptului la
acţiune iniţiale. Ni se pare că dacă s-ar admite soluţia afirmativă, cu titlu general, ar însemna să se lase deschisă
posibilitatea eludării regulilor piivitoare la prescripţia extinctlvă727 728'.
Sunt cazuri în care, potrivit Codului de procedură civilă, acţiunea nu se consideră, totuşi, modificată, şi anume
(art. 132 alin. 2): 1) când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; 2) când reclamantul măreşte sau
micşorează cuantumul obiectului cererii^;
3) când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4) când se înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere
pentru realizarea dreptului sau invers. în aceste cazuri, chiar dacă are loc, în realitate, o modificare a structurii cererii,
de vreme ce potrivit legii o asemenea modificare se consideră că nu a intervenit, cererea modificată se socoteşte a fi
introdusă în termen, pe data introducerii acţiunii iniţiale care produce efecte întreruptive de prescripţie şi în ce

725> Art. 1865 pct. 1 C. civ. (aplicabil în prezent numai în materia prescripţiei achizitive) este categoric în această
privinţă: întreruperea civilă operează „printr-o cerere făcută în judecată fie introductivă de instanţă sau numai
incidenţă într-o instanţă deja începută”. Prin cerere incidenţă, s-a arătat în practica judiciaiă, se înţelege, cererea
reconvenţională, de chemare în garanţie sau de intervenţie, care sunt adevărate ceieri rn judecată în sensul citatului
articol” (Cas. I, dec. nr. 103/1910, în Codul civil adnotat, voi. IV, p. 370, nr. 20).
726) v,, cu privire la această chestiune: T. Popescu, Prescripţia dreptului la acţiune in caz de completai 3
sau modificare a acesteia, în JN nr. 4/1964, p. 75-81; Eleonora Roman, op. cit., p. 475.
3) V., în acest sens, Eleonora Roman, loc. cit.

728> Prescripţia unei cereri suplimentare prin care se modifică suma cerută prin acţiune se întrerupe în

aceleaşi condiţiuni, deşi este făcută după împlinirea termenului de prescripţie, când ambele cereri pornesc din
aceeaşi cauză şi sunt bazate, pe acelaşi titlu (T. Romanaţi, în Dreptul nr. 47/1910, p. 375, apud Codul civil adnotat,
voi. IV, nr. 19, p. 370).

i
546 Prescripţia extinctivă

priveşte modificarea ei729'. Dimpotrivă, în toate celelalte cazuri, ce nu s-ar încadra în excepţiile prevăzute de lege,
organul de jurisdicţie va trebui să examineze dacă modificarea este esenţială sau neesenţială, respectiv dacă
modificarea consta ori nu în schimbarea unuia din elementele de stabilire a'âutorităţii de lucru judecat - parte, obiect
şi cauză juridică - şi, în caz afirmativ, să considere că întreruperea prescripţiei nu va mai opera de la data introducerii
cererii iniţiale, ci numai de la data înregistrării cererii modificate.
în final, mai precizăm că, deşi în art. 16 expresia cerere de chemare în „judecată este folosită în sensul de
chemare în judecată în faţa „instanţei judecătoreşti” ori de „arbitrare”,
totuşi, în mod curent, prin „cerere de chemare în judecată” se înţelege, pe bună dreptate, cererea
de chemare în judecată în faţa oricărui organ de jurisdicţie, iar nu numai în faţa unei instanţe
judecătoreşti sau a unui tribunal arbitrai.

§ 3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive


A. REGLEMENTAREA EFECTELOR ÎNTRERUPERII PRESCRIPŢIEI
341. Prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958. Potrivit acestui articol: „întreruperea
şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
în cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas
definitivă' (s.n.)1>.
Având în vedere şi prevederile art. 16 alin. 2 din acelaşi decret, la care ne-am referit cu
ocazia analizei condiţiilor impuse cererii de chemare în judecată pentru a produce efectul
întreruptiv de prescripţie: „Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului,
dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel
care a făcut-o a renunţat la ea.”
342. Prevederile art. 1872 şi 1873 din Codul civil. Potrivit art. 1872. „întreruperea civilă
a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi
codebitori ai săi.
întreruperea civilă făcută în contra unuia din moştenitorii unui debitor solidar nu are efect în
contra celorlalţi comoştenitori, chiar dacă creanţa ar fi ipotecară, dacă obligaţia nu este divizibilă.
Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în măsura
părţii de obligaţie a moştenitorului contra căruia s-a făcut întreruperea.
Spre a întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra
tuturor moştenitorilor debitorului defunct’730 731).
La rândul său art. 1873 prevede: „întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra

5) în sensul că, într-una din ipotezele prevăzute de art. 132 alin. 2 pct. 4 C. pr. civ., şi anume când se
transformă o acţiune în constatare într-o acţiune în realizare, nu poate opera întreruperea prescripţiei de la data
sesizării instanţei cu cererea iniţială, v. T. Popescu, op. cit., p. 79. Se arată că, în acest caz, „obiectul acestor două
acţiuni diferă: primul este nepatrimonial, pe când cel de-al doilea patrimonial. Diferenţa aceasta calitativă duce la o
diferenţiere şi a obiectului juridic, deci, sub aspectul principiilor mai sus reţinute, o primă împiedicare“. în plus, se
adaugă şi împrejurarea că, pe când acţiunile în constatare sunt, în principiu, imprescriptibile, cele în realizare,
dimpotrivă, sunt supuse termenelor prevăzute după natura lor, în Decretul nr. 167/1958” ( ibidem). Deşi observaţia
este corectă, ea nu poate fi acceptată în lumina art. 134 C. pr. civ. care socoteşte că cererea nu este modificată nici
în acest caz.
|1) Codul civil reglementează efectele întreruperii prescripţiei (atât extinctivă, cât şi achizitivă) în art. 1866-1873, care

(cu excepţia art. 1866,1872 şi 1873) sunt în prezent aplicabile doar în materia uzucapiunii.
731 A se vedea şi:
-art. 1036: „Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari, profită la toţi creditorii”; -art.
1045: „Acţiunea intentată în contra unuia din debitori întrerupe prescripţia în contra tuturor debitorilor".
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 547

debitorului principal, are efecte şi în contra cauţiunii.


întreruperea făcută în contra cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei datoriei principale”.
Art. 1872-1873 C. civ. constituie excepţii de la regula înscrisă la art. 1866, potrivit căreia
întreruperea civilă „nu foloseşte decât celuia ce o face şi nu vatămă decât celui contra căruia se
face"(s.n.).

B. ANALIZA EFECTULUI ÎNTRERUPERII PRESCRIPŢIEI


343. Conţinutul efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul
nr. 167/1958, întreruperea prescripţiei extinctive produce un efect complex şi anume 732*:
- anterior apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia este „ştearsă”, adică înlăturată, ca si
când aceasta nu ar fi existat; se poate observa că faţă de suspendarea prescripţiei (unde
prescripţia scursă anterior cauzei de suspendare rămâne neatinsă) în cazul întreruperii, efectul
anterior este radical, constând în suprimarea ei;
- posterior încetării cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie; prin urmare,
după ce a operat întreruperea, un nou termen de prescripţie începe să curgă, ceea ce
însemnează că şi sub acest al doilea aspect, întreruperea se deosebeşte de suspendare (unde
prescripţia îşi reia cursul, urmând a se produce şi efectul special, dacă e cazul).
Este de observat că şi Codul civil prevedea un efect similar în cazul întreruperii prescripţiei
extinctive1*.
Care este însă fe/u/(natura) prescripţiei care începe să curgă după încetarea cauzei de
întrerupere? Cu toate că legea nu precizează felul acestei noi prescripţii se admite, în general, că
acesta depinde de natura cauzei de întrerupere733 734*:
a) dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii, noua prescripţie va fi de acelaşi fel
cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune (stricto sensu), începând să curgă
un nou termen de prescripţie de acelaşi fel (ex., 1 an, 3 ani, 30 ani, după caz);
b) dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare,
care a fost admisă printr-o hotărâre rămasă irevocabilă, noua prescripţie va avea un alt obiect, şi
anume, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, deoarece dreptul la acţiune, fiind
consumat prin recunoaşterea pretenţiei şi obligarea la satisfacerea ei, este înlocuit de dreptul de
a cere executarea silită a hotărârii judecătoreşti sau arbitrale obţinute; dacă prescripţia înlăturată
a fost de 3 ani sau de un alt termen, noua prescripţie este de 3 ani, ca regulă (art. 405 alin. 1 C. pr.

732
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 287. Pentru aplicaţia în practică a prevederilor art. 17 din decret,
v., de ex., T, Bucureşti, s. IV civ., dec. nr. 1505/1994, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1997, p.
149-150.
733* în art. 1867 se prevede că: „întreruperea, fie civilă, fie naturală, şterge cu totul orice prescripţie începută

înaintea sa; în nici un caz acea prescripţie nu mai poate fi continuată. Posesorul sau debitorul pot începe o nouă
prescripţie după ce actele constitutive de întrerupere încetează, conform naturii lor şi regulilor aici mai jos stabilite
(art. 1868-1871, -n.n.)”. Alături de acest efect, s-a admis că, în cazul întreruperii prin introducerea cererii de chemare
în judecată sau prin recunoaşterea datoriei, în cazurile prevăzute de art, 1905 C. civ., în temeiul hotărârii
judecătoreşti favorabile, rămasă irevocabilă, are loc şi o transformare, interversiune a prescripţiei rezultate din
hotărârea de condamnare. în toate cazurile, va începe să curgă o prescripţie de 30 de ani, indiferent dacă vechea
prescripţie a fost de aceeaşi durată sau, dimpotrivă, a fost mai scurtă (desigur, în afară de cazul în care prin lege s-ar
fi dispus altfel). V., pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., t. XI, p. 158-159; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., p. 650-651. Această soluţie este tradiţională, fiind curentă în dreptul privat francez (cf. R.
Meurisse, La prescription d'une condamnation résultant du jugement, JCP 1961,1,1665; A. Viandier, Les modes
d’interversion des prescription libératoires, JCP 1978,1,2885).
734) V., de ex.: M. Eliescu, op. cit. (1956), p. 282; A. lonaşcu, op. cit., p. 177-178; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cil,
p. 501-503; Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 287; G. Boroi, op. cit. (2001), p. 300-301.
548 Prescripţia extinctivă

civ.) 735 *; în cazul în care dreptul de a cere executarea silită se stinge prin prescripţie,
desfiinţându-se titlul executoriu, cu efect retroactiv, prescripţia dreptului material la acţiune se
consideră că n-a fost niciodată întreruptă, astfel încât dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit
se poate introduce o nouă cerere de chemare în judecată în scopul obţinerii unui alt titlu
executoriu.

344. Momentul în care se produce efectul întreruptiv. Când operează întreruperea


prescripţiei? Răspunsul presupune iarăşi distincţia dintre cele două cauze de întrerupere, şi
anume:

735) Pe larg, cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, precum şi la corelaţia dintre dreptul la
acţiune în sens material şi dreptul de a cere executarea silită, v. supra, în special nr. 77-79.
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 549
a) în cazul recunoaşterii dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia, efectele
întreruperii se produc, de regulă, instantaneu; desigur, în ipoteza unor acte sau fapte continue
din care decurge recunoaşterea tacită a dreptului potrivnic, întreruperea subzistă cât timp
durează împrejurarea care o justifică1);
b) în ipoteza cererii de chemare în judecată, dimpotrivă, efectele întreruperii se produc
definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere în fond a cererii;
aceasta însemnează că între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive (irevocabile) a
hotărârii judecătoreşti, întreruperea prescripţiei extinctive este numai provizorie, mai exact,
condiţionată de admiterea cererii şi rămânerea definitivă a hotărârii: Actiones quae tempore
pereunt, seinei inclusae judicio salvaepermanent. Aceasta rezultă neîndoielnic din art. 16 alin. 2
şi, mai ales, prin interpretarea a contrario a prevederilor art. 17 alin. 2: „în cazul când prescripţia
a fost întreruptă printr-o cererea de chemare în judecată ori de arbitraj, noua prescripţie nu
începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă' (s.n.)2); prin
urmare, întreruperea prescripţiei pe data introducerii cererii de chemare în judecată, prevăzută
de art. 16 alin. 1 lit. b) din decret, nu este definitivă, ci provizorie.
De fapt şi la urma urmei, întrucât prescripţia dreptului la acţiune este urmată de prescripţia
dreptului de acere executarea silită, rezultă că, finalmente, cât timp nu s-a executat integral
obigaţia cuprinsă în titlul executoriu, întreruperea prescripţiei continuă să fie tot provizorie,
într-adevăr, dacă dreptul de a cere executarea silită nu este exercitat şi se stinge prin
prescripţie, hotărârea judecătorească îşi pierde puterea executorie (ca şi autoritatea de lucru
judecat), caz în care nici prescripţia dreptului la acţiune nu mai poate fi considerată drept
întreruptă. în consecinţă, dacă dreptul material la acţiune nu s-a stins, întrucât termenul de
prescripţie nu s-a împlinit, fiind prin ipoteză mai lung decât termenul de prescripţie a dreptului
de a cere executarea silită, atunci se poate obţine un nou titlu executoriu, prima hotărâre putând
servi drept mijloc de probă. Spre exemplu, în cazul unei acţiuni reale confesorii prescriptibile în
30 de ani, dacă s-ar prescrie dreptul de a cere executarea silită, prin expirarea termenului de
prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 405 C. pr. civ., fără a se fi împlinit termenul de 30 de ani
pentru prescripţia dreptului la acţiune, titularul dreptului subiectiv încălcat - proprietarul fondului
dominant, titular al unui drept de servitute, de pildă - poate introduce o nouă cerere de chemare
în judecată în scopul obţinerii unui nou titlu executoriu, însă numai în intervalul de timp care a
mai rămas pentru împlinirea prescripţiei de 30 ani, care a început să curgă de la data când
dreptul de servitute a fost încălcat. Desigur, dacă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune
este egal sau mai mic cu termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, dreptul
subiectiv material este definitiv compromis, dacă dreptul de a cere executarea silită este stins,
prin împlinirea termenului de prescripţie, nemaiputându-se obţine un alt titlu executoriu din
moment ce şi dreptul la acţiune este şi el prescris, la rândul lui.

1) Spre exemplu, când un debitor dă un gaj creditorului pentru a garanta plata creanţei, aceastş nu însemnează

numai întreruperea prescripţiei, prin recunoaşterea datoriei, pentru trecut adică pentru timpul scurs până la acea
dată, ci şi faptul că prescripţia va continua să fie întreruptă cât timp creditorul va rămâne garantul gajului, deoarece
prin lăsarea Iul în mâinile sale „debitorul sau moştenitorii săi reînnoiesc în permanenţă recunoaşterea tacită a
datoriei" (V. Marcadé, Explication du Code Napoléon. Commentaire-Traité théorique et pratique de la
prescription, nouv. éd., Paris, 1861, p. 146).
2
> Aceasta este şi soluţia Codului civil. Potrivit art. 1869: „cererea făcută in judecată nu va putea întrerupe
prescripţia decât dacă nu va fi încuviinţată de judecătorie prin hotărâre de nerevocabilă autoritate.
în cazul acesta nici o prescripţie nu poate curge de la formarea cererii în judecată şi până la pronunţarea
unei asemenea hotărâri." (s.n.).
Capitolul V. Cursul prescripţiei extinctive 550

In final, menţionăm că efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc, ca şi în cazul


suspendării, ope legis (de plin drept, în temeiul legii), organului de jurisdicţie nerămânându-i
decât să constate survenirea lor.

345. întinderea efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 17 din Decretul
nr. 167/1958, şl mai ales din prevederile art. 1872 şi 1873 C. civ., efectele întreruperii sunt
relative, nu absolute. Prin urmare, întreruperea operează numai între părţile interesate: titularul
dreptului şi autorul recunoaşterii, pe de o parte, şi, sub rezerva limitelor autorităţii de lucru judecat
(art. 1201 C. civ.), între reclamant şi pârât, pe de altă parte: De persona ad persona non fit
interruptio civilis (Domat).
în caz de pluralitate de debitori, întreruperea nu operează, în principiu, decât în privinţa şi
pentru partea de datorie ce a fost pretinsă de la debitorul pârât sau pe care acesta a
recunoscut-o; prescripţia trebuie, deci, să fie întreruptă faţă de fiecare dintre codebitori. Aceasta
este valabil nu mai pentru codebitorii unei obligaţii conjuncte (art. 1060 C. civ.), cât şi ai unei
obligaţii in solidum736 737>.
Dimpotrivă, în cazul obligaţiilor solidare, fiecare dintre codebitori îi reprezintă pe toţi ceilalţi
adperpetuandum exceptionem (art. 1056 C. civ.), astfel încât întreruperea făcută faţă de unul
dintre ei produce efecte şi faţă de ceilalţi. însă, dacă-unul dintre codebitorii solidari decedează,
datoria sa se divide între comoştenitori; întreruperea făcută în contra unuia dintre comoştenitori
este deci fără efect în raport cu ceilalţi, în afară de cazul în care s-ar fi stipulat indivizibilitatea (art.
1045,1060, 1063 şi 1872 alin. 2 C. civ.)2>.
în ce priveşte fidejusiunea, întreruperea făcută în contra debitorului principal, are efecte şi în
contra fidejusorului, prin aplicarea regulii accesorium sequiturprincipale3); în schimb, prescripţia
întreruptă faţă de fidejusor nu este întreruptă faţă de debitorul principal, aceasta chiar dacă at fi
vorba de un fidejusdri solidar, de unde rezultă că fidejusorul va putea să invoce prescripţia
împlinită în favoarea debitorului, chiar dacă ea a fost întreruptă în persoana sa, întrucât obligaţia
fidejusorului fiind accesorie nu poate subzista dacă obligaţia debitorului principal este stinsă (art.
1873 alin. 2 C. civ.)1>.
în afară de acestea, mai precizăm că întreruperea prescripţiei acţiunii principale nu profită şi
prescripţiei cererii de chemare în garanţie 2) şi, bineînţeles, nu se extinde şi la cererea
reconvenţională3), întrucât întreruperea civilă a prescripţiei nu operează de la o obligaţie sau de
la o acţiune la alta: Non fit interruptio de re ad rem nec de quantitate ad quantitatem (Domat).
în sfârşit, se poate întâmpla ca o persoană să aibă contra alteia două acţiuni care derivă din

’* V., în acest sens, H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Legond de droit civil, t. II, voi. 1, Obligations, 9eéd.
par, Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998, p. 1213.
21 în caz de solidaritate activă, actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia dintre crédito In solidari, profită la

toţi creditorii (art. 1036 C. civ.).


3) într-o decizie de speţă, fosta înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „întreruperea prescripţiei făcută

contra debitorului principal are efect şi contra cauţiunei, însă, în caz de întrerupere prin hotărâre definitivă, obţinută
contra debitorului, acea hotărâre nu poate opune cauţiunei decât numai ca act întreruptiv de prescripţiune, conform
art. 1873 combinat cu 1869, iar nu ca autoritate de lucru judecat, pe câtă vreme, pe de o parte, cauţiunea n-a fost
chemată în acea judecată, iar pe de altă parte debitorul, în lipsă de un text special de lege, n-a putut să o reprezinte
pentru a o face să piardă dreptul de apărare pe care lege i-l acordă şi dânsei personal. Prin urmare, cauţiunea poate
să invoce, conform art. 1867, combinat cu 1861, o nouă prescripţiune care începe a curge în favoarea ei imediat
după darea hotărârii definitive contra debitorului şi să obţină liberarea prin expirarea termenului fixat de lege, după
natura creanţei supusă prescripţiunei (Cas.
737 dec. nr. 147/1893, în Codul civil adnotat, voi. III, p. 146, nr. 180). De asemenea, s-a mai precizat faptul că,
„dacă potrivit art. 1873 din Codul civil, întreruperea prescripţiunii făcută contra debitorului principal are efect şi în
contra cauţiunii, această dispoziţiune excepţională nu se poate extinde prin analogie şi la terţiu detentor excepţiunile
fiind de strictă interpretare" (Cas. 1,15 oct. 1907, în Codul civil adnotat, voi. IV, p. 382, nr. 3). Prin urmare,
prescripţia acţiunii personalepoate fi întreruptă, în timp ce acţiunea reală contra terţului detentor al imobilului ipotecat
continuă să curgă. In schimb, întreruperea prescripţiei acţiunii contra terţului detentor nu împiedică prescripţia să
curgă pentru acţiunea personală şi, aceasta din urmă o dată stinsă, acţiunea ipotecară se stinge pe cale de
consecinţă (art. 1 alin.2dinD. nr. 167/1958). Mutatis mutandis, acţiunea în nulitate sau în rezoluţiune exercitată în
contra achizitorului nu poate să întrerupă prescripţia care curge în profitul unui terţ detentor (cf. art. 1886 alin. 2 C.
civ.).
Capitolul I/. Cursul prescripţiei extinctive 551

acelaşi raport juridic (ex., vânzătorul care, în afara acţiunii de plată a preţului datorat de
cumpărător, poate exercita şi acţiunea în rezoluţiunea vânzării, în caz de neplată a preţului de
către cumpărător). Şi în aceste cazuri se consideră că este aplicabilă aceeaşi regulă, în sensul că
exerciţiul unei acţiuni nu întrerupe prescripţia celeilalte, însă, sub condiţia ca în realitate cele două
acţiuni, deşi derivă dintr-un singur raport juridic, să privească ocrotirea a două drepturi diferite. în
schimb, regula non fit interruptio de re ad rem nu se aplică în cazul în care un drept unic
prilejuieşte naşterea a două acţiuni contra aceleiaşi persoane: cererea în partaj întrerupe, spre
ex., prescripţia acţiunii în nulitate a partajului deja făcut sau a unei cesiuni de drepturi succesive
făcute anterior4).
De asemenea, cererea în justiţie având ca obiect plata dobânzilor întrerupe prescripţia nu
numai pentru dobânzi, ci şi pentru capital 5), pe motiv că obligaţia de a plăti dobânzi presupune
existenţa obligaţiei de a restitui capitalul; a fortiorişl acţiunea de plată a capitalului întrerupe nu
numai prescripţia dreptului la acţiune privind capitalul, ci şi prescripţia dreptului la acţiune privind
dobânzile care sunt un accesoriu al acestuia (accesorium sequiturprincipale).

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop


educational. Materialul nu are scop comercial. Materialul
are caracter didactic. Lucrarea este teza de doctorat .
Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA EXTINCTIVA - ED.
ROSETTI BUCURESTI 2004.

SECŢIUNEA A IV-A
ÎMPLINIREA (CALCULUL) PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiuni generale
346. Definiţie. Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în
care expiră termenul de prescripţie
Această determinare implică însă un calcul, care presupune cunoaşterea sau luarea în
considerare a următoarelor elemente: 1) termenul de prescripţie aplicabil; 2) începutul acestui
termen, ce se stabileşte după regulile privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune
analizate în cadrul uneia din secţiunile precedente; 3) intervenţia vreunei cauze de suspendare
sau de întrerupere a prescripţiei, care operează de drept, iar nu la cererea persoanei interesate;
4) regulile de calcul aie termenului de prescripţie.

347. Sediul materiei. în ce priveşte regulile de calcul al termenelor de prescripţie se află,


de lege lata, cuprinse în Codul civil (art. 1887-1889), care conţine însă o reglementare
fragmentară, incompletă, a acestei materiei. De aceea, aceste reglementări urmează a fi
-
• ------------------------------------------------------------------------------------------------- —— \
1> Pentru alte precizări, v. D. Alexandresco, op. cit., t.
XI, p. 166-172; G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit. p.
326-329, precum şi trimiterile jurisprudenţiale acolo făcute.
2> V., în acest sens, Eleoriora Roman, op. cit., p. 476.
3)
V. H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud et Fr. Chabas, op. cit., p. 1213.
4) V., în acest sens, G. Baudry-Lacantinerie, A. Tissier, op. cit., p. 328.
5) Tot astfel se întâmplă şi în caz de plată a dobânzilor sau de recunoaştere a dreptului la dobânzi.
6
> Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 300.
552 Prescripţia extinctivă

întregite cu cele cuprinse în Codul de procedură civilă (art. 101 şi 104), referitoare la modul de
calcul al termenelor procedurale, însă numai în măsura în care Codul civil nu conţine reguli
privitoare la un aspect sau altul.

§ 2. Conţinutul regulilor de calcul al termenelor de prescripţie


348. Prescripţia se calculează pe zile, iar nu pe ore. Cum se calculează termenul
prescripţiei? în principiu, „termenul prescripţiei se calculează pe zile, iar nu pe ore. Prin urmare,
ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul' (art. 1887) - s.n. Deşi prescripţia, în mod
normal, ar fi trebuit să curgă chiar din clipa, din momentul naşterii dreptului la acţiune, adică de
momento ad momentum, iar nu de die ad diem, uzul, urmat apoi şi de legiuitor, a statornicit însă
regula contrară1): prescripţia se calculează pe zile738 739), adică pe perioade de 24 ore de la
miezul nopţii la miezul nopţii următoare740); ea nu se calculează, deci, pe ore, de hora ad horam.
Care este justificarea acestei reguli? Soluţia admisă de legiuitor este lipsită de alternativă,
deoarece este imposibil de determinat în fiecare caz în parte ora de la care o prescripţie a început
să curgă, întrucât înscrisurile care servesc ca mijloace de probă conţin, de regulă, numai ziua, nu
şi ora la care au fost redactate, iar martorii n-ar fi în stare să precizeze ora la care s-ar fi săvârşit
actele de tulburare a posesiunii, de luare în posesiune ori de violare a unui anumit drept.
Termenul de prescripţie se calculează deci pe zile, iar ziua în care prescripţia început (dles a
quo) nu se socoteşte, deoarece nu este o zi plină (art. 1887 teza a doua). în schimb, ziua în care
prescripţia s-aîmplinit (dies ad quem) intră în calcul. „Prescripţia nu se socoteşte câştigată, zice
art. 1889 C. civ., decât după împlinirea celei de pe urmă zile a termenului defiptprift leger (s.n.).
Legea consacră aşa-numitul sistem „intermediar” sau „mixt” privind calculul termenelor de
prescripţie741), indiferent dacă termenul de prescripţie ar fi stabilit pe ani (situaţia - regulă) sau
exprimat în luni sau, uneori, chiar în zile (ex., art. 24 din D. nr. 167/1958) 742).
349. Calculul termenului de prescripţie stabilit pe ani, pe luni sau pe ore. Conform
sistemului intermediar de calcul (art. 1887 şi 1889 C. civ.), ziua în care prescripţia începe să
curgă nu intră în calcul (dies a quo nori computaturin termino), însă ziua în care urmează să se
împlinească se socoteşte în acest calcul (dies ad quem computaturin termino). în consecinţă:
— dacă termenul prescripţiei este stabilit pe ani sau pe luni, el se va împlini în ziua anului
sau lunii, corespunzătoare zilei de plecare 1); spre ex., termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut

738 > „Quamvis jure regulariter tempus statim currat de momento ad momentum, tamen de consuetudine

communiter observatur quod dies a quo praefigitur terminus, non computetur in termino" (Dumoulin, apudD.
Alexandresco, op. cit., t. XI, p. 209, nota4).
739> Această soluţie era admisă în dreptul roman, ca şi în dreptul vechi francez.

Astfel, după Paul (libro II, ad legem lullam et Papiam): «Auniculus non statim utnatus est, sed trecentesimo
sexagesimoquinto die dicitur, incipiente plane, non exacto die, quia annum dviliter, non admomenta
temporum, sed ad dies numeramus.» (Digesta, L, 16 (De verborum significatione), 134). V. şi Ulpian (libro XI ăd
Edictum) : "In usucapionibus non a momento ad momentum, sed totum postremum diem computamus"-
Digesta, XLI, 3 (De usurpationibus et usucapionibus), 6.
Cât priveşte dreptul vechi francez, Dunod (în Traités des prescriptions, éd. 1765, p. 115, apud Alexandresco,
loc. cit., p. 209-210, nota 5), scria următoarele: „Les moments, ni les heures ne sont pas de considération dans les
prescriptions; on a coutume de ne les compter que par jour, en sorte que il n’est pas nécessaire de finir la prescription
par la même heure à laquelle elle a commencée”.
740) Art. 1888 C. civ. prevede că „ziua se împarte în 24 de ore. Ea începe la miezul nopţii şi se fineşte la miezul
nopţii următoare".
4) în afara acestui sistem, se mai cunosc: 1 ) sistemul „exclusiv" sau „pe zile libere", potrivit căruia în calcul
nu se socoteşte nici prima şi nici ultima zi a termenului (et. art. 101 alin. 1 C. pr. civ. pentru termenele procedurale
stabilite sau exprimate în zile); 2) sistemul „inclusiv" sau „pe zile pline", potrivit căruia se socoteşte atât prima, cât şi
ultima zi a termenului (acest sistem se aplică, îndeosebi, în cazul termenelor convenţionale - ex., termenele
suspensive - şi al termenelor stabilite de legiuitor pentru Intrarea în vigoare a actelor normative).
742) în sensul că art. 1887 C. civ. este aplicabil numai în cazul termenelor de prescripţie stabilite pe zile, iar nu
şi în cazul celor stabilite pe ani sau luni (când se aplică art. 101 alin. 3 şl 4 C. pr. civ.), v.,deex.: Eleonora
/
Capitolul I/. Cursul prescripţiei extinctive 553

de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, început să curgă la 1 octombrie 2003, când obligaţia a devenit
exigibilă (art. 7 alin. 3 din D. nr. 167/1958), se va împlini la 1 octombrie 2006 (iar nu la 2 octombrie
2006);
- dacă termenul prescripţiei este stabilit pe zile, el se va împlini în ultima zi a termenului
corespunzătoare zilei de plecare; spre ex., termenul de prescripţie de 60 de zile, prevăzut de art.
24 din Decretul nr. 167/1958 pentru prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele încasate
din vânzarea biletelor pentru spectacolele care nu au mai avut, care începe să curgă „de la data
când urma să aibe loc spectacolul” - 1 octombrie 2003, de exemplu -, se va împlini la data de 30
noiembrie 2003 (şi nu la 29 noiembrie 2003, întrucât ziua în care a început să curgă, 1 octombrie
2003, nu intră în calcul).

350. Alte reguli privind calculul termenului prescripţiei extinctive. Codul de


procedură civilă prevede anumite reguli particulare pentru calculul termenelor de procedură
aplicabile în situaţii speciale, care, mutatis mutandis, se aplică şi în cazul termenelor de
prescripţie, deoarece Codul civil nu conţine nici o prevedere în acest sens.
Astfel, termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are
o asemenea zi (cum e luna februarie), se va socoti împlinit în ultima zi a acestei luni (art. 101 alin.
4 C. pr. civ.). în asemenea cazuri, se spune că termenul se abreviază.
Termenul care se împlineşte într-o zi nelucrătoare sau într-o zi de sărbătoare legală se
prelungeşte până la sfârşitul primei zilei de lucru următoare (art. 101 alin. 5 C. pr. civ.).
în sfârşit, dacă actele de procedură (cererea de chemare în judecată) au fost trimise prin
poştă instanţelor judecătoresc, ele socotesc făcute în termen în măsura în care au fost predate
recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui, chiar dacă au sosit şi au fost înregistrate
după această dată (art. 104 C. pr. civ.).

Roman, op. cit., p. 472-473; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 510-511; Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 300-301; G. Boroi,
op. cit. (2001), p. 306. Nu putem împărtăşi această teză, deoarece, pe de o parte, art. 1887 C. civ. nu distinge între
termenele stabilite, mai exact, exprimate în zile (sub acest aspect trebuie precizat că în Codul civil n-a existat nici un
termen de prescripţie de acest fel, ci numai termene stabilite pe ani sau luni; v., pentru o enumerare a acestor
termene, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 635-642) şi cele stabilite pe ani sau pe luni, iar
pe de altă parte, în acest articol nu este vorba de modul, sistemul de calcul al termenelor stabilite pe zile, ci de
consacrarea regulii potrivit căreia termenele se calculează pe zile pline, iar nu pe ore, ceea ce însemnează că în
cazul când, de pildă, obligaţia ar deveni exigibilă în ziua „x”, prin împlinirea termenului suspensiv, prescripţia nu se
calculează efectiv decât începând din ziua următoare ce\e\ în care obligaţia a devenit exigibilă şi teoretic a
început să curgă, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat la ora 12.00 am, de exemplu (art. 7 alin. 3 care stabileşte că
prescripţia începe să curgă „de la data când a expirat termenul” nu trebuie, aşadar, citit â ia lettre, ci, prin prisma art.
1887 C. civ.). Prin urmare, în calculul termenului prescripţiei, legiuitorul a adoptat sistemul „intermediar” de calcul:
dies a guonon computaturin termino; dies ad quem computaturin termino.
1> Cf. art. 101 alin. 3 C. pr. civ.: „Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârsesc în ziua anului, lunii

sau săptămânii zilei de plecare".


CAPITOLUL VI
REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE
SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA REPUNERII ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

§ 1. Noţiuni generale
351. Sediul materiei, a) Reglementarea generală. Repunerea în termenul de prescripţie
este o instituţie juridică nouă, neîntâlnită în Codul civil, fiind consacrată cu caracter general în art.
19 din Decretul nr, 167/1958 în felul următor: „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate,
în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a
fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze
executarea silită.
Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea
cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie" (s.n.).

b) Reglementarea specială. De lege lata, repunerea în termenul de prescripţie este


consacrată cu caracter special în următoarele dispoziţii legale:
-art. 18 dinlegeafondului funciar nr. 18/1991, republicată 743 *, cu modificările ulterioare:
„Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii
judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea
moştenirii.
Moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul
civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare, cu privire la cota ce li se cuvine din
terenurile ce au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea prin cererea
pe care o fac comisiei” (s.n.);
- art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile
cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului: „Moştenitorii, în sensul prezentei legi,
sunt socotiţi de drept acceptanţii succesiunii (fostului proprietar persoană fizică, - n.n.) de la data
depunerii cererii prevăzute la art. 14 pentru restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz,
pentru acordarea de despăgubiri”, (s.n.);
- art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Succesibiliicare, după data de 6 martie
1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii
pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a
succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi” (s.n.).

743 în M. 01. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.


556 Prescripţia extinctivă

c) Corelaţie şi caracterizare. Dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 reprezintă regula
în materia repunerii în termenul de prescripţie, pe când prevederile art. 13 alin. 2 din Legea nr.
18/1991 şi art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 constituie excepţia, fiind derogatorii de la dreptul
comun şi supuse maximei exceptiones sunt strictissimae interpretationis744 745.

352. Definiţie şi caracterizare, a) Definiţie. Pe baza dispoziţiilor de mai sus, repunerea în


termen a fost definită ca „beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive
temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că
organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată,
deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţid' 2>.
Deşi, pe fond, corectă, această definiţie nu acoperă însă şi cazurile speciale de repunere de
drept în termenul de prescripţie.
De aceea, aşa cum am arătat cu altă ocazie31, având în vedere ansamblul reglementărilor
existente în materie, repunerea în termen ar putea fi definită ca beneficiul recunoscut de lege
titularilor drepturilor subiective civile - în cazurile şi condiţiile anume prevăzute - în temeiul căruia
aceştia pot să-şi valorifice drepturile, chiar dacă termenul de prescripţie s-ar fi împlinit.
Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale instituţiei repunerii în termen şi anume:
- mai întâi, repunerea în termen este un beneficiu, o favoare recunoscută de lege titularilor
drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive;
- apoi, repunerea în termen este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege, cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ sau evocate doar în mod generic, după
caz;
- în sfârşit, în temeiul repunerii în termen, titularii drepturilor subiective sunt în măsură să le
valorifice - într-un cadru judiciar sau extrajudiciar, după caz - deşi termenul de prescripţie s-ar fi
împlinit; aceasta însemnează că, practic, efectul prescripţiei extinctive este, în aceste cazuri,
anihilat, ca şi când nu s-ar fi produs.

b) Caracterizare. Repunerea în termen de drept comun se distinge prin următoarele


trăsături4':
- generalitate, în sensul că art. 19 din Decretul nr. 167/1958 este de aplicaţie generală atât
în categoria drepturilor patrimoniale, cât şi a celor extrapatrimoniale, care sunt supuse acţiunii
prescripţiei extinctive;
- caracterul excepţional, în sensul că este admisibilă doar în cazurile în care depăşirea
termenului de prescripţie se datorează unor cauze temeinic justificate, neimputabile titularului
dreptului material la acţiune;

1) Repunerea în termen, ca instituţie juridică, nu este specifică doar dreptului civil, ci este cunoscută si în alte

ramuri ale dreptului românesc, cum este cazul dreptului procesual civil {an. 4053 C. pr. civ. in privinţa repunerii în
termenul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, precum şi art. 103 C. pr. civ., în ce priveşte repunerea în
termenele procedurale de decădere). V., pentru detalii, supra, nr. 90 şi 91.
21
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil, ed. aVII-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2001, p. 290.
31 M. Nicolae, Repunerea in termenul de prescripţie, în Dreptul nr. 11/1999, p. 47.
745 A se vedea şl Eleonora Roman, Prescripţia extinctivă, în „Tiratat de drept civil”, voi. I, „Partea generală" de

Tr. lonaşcu şi alţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 487-488; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generată a
dreptului civil, TUB, 1980, p. 508.
Capitolul VI. Repunerea în termenul de prescripţie 557

- caracterul jurisdicţional, repunerea în termen nu operează ope legis, ci numai în baza


hotărârii adoptate de organul jurisdicţional competent, adică fie de către instanţa judecătorească,
fie de către organul arbitrai, după caz.
Spre deosebire de repunerea în termen, reglementată în Decretul nr. 167/1958, repunerea
de drept în termenul de prescripţie se caracterizează prin următoarele trăsături juridice:
- caracter special (operează numai în cazurile expres prevăzute de lege);
- caracter legal {se produce de drept, prin efectul legii, fără a fi necesară intervenţia
organului jurisdicţional).

§ 2. Justificarea repunerii în termenul de prescripţie


353. Justificarea repunerii în termen în perioada anterioară Revoluţiei din
Decembrie 1989. Aşa cum va rezulta din cele ce urmează, opiniile exprimate de autorii care
s-au pronunţat în această problemă au fost convergente şi favorabile ideii admisibilităţii acestei
instituţii juridice noi, născute din preocuparea constantă a legiuitorului de a împiedica producerea
efectelor prescripţiei extinctive, ori de câte ori producerea acestor efecte nu s-ar justifica, din
pricina unor cauze obiective care îl pun pe titularul dreptului subiectiv în imposibilitate de a
acţiona, în timp util, pentru apărarea dreptului său.
Astfel, după părerea unui autor: „Repunerea în termen, ca şi suspendarea şi întreruperea,
demonstrează preocuparea legiuitorului de a conferi prescripţiei un caracter real, în sensul de a
nu se produce efectul sancţionator ori de câte ori titularul dreptului la acţiune nu este în culpă.
în cazul repunerii în termen, împiedicarea efectului extinctiv al prescripţiei se justifică prin
existenţa cauzelor temeinic&care l-au împiedicat pe titularul dreptului la acţiune să formuleze
cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie” 1).
în concepţia unui alt autor, în cazul repunerii în termen „legiuitorul a socotit astfel că, şi în
ipoteza în care termenul de prescripţie s-a împlinit, titularul dreptului poate fi totuşi ocrotit dacă a
pierdut termenul din anumite motive considerate a-l fi împiedicat să-şi exercite dreptul la acţiune
în cadrul acelui termen”746 747).
într-o altă formulare, mai amplă, se precizează următoarele: „Neexercitarea dreptului la
acţiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, este sancţionată-cum precizează art. 1
alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 - cu stingerea sau pierderea dreptului la acţiune. Aceasta, între
altele, şi în considerarea unei conduite culpabile din partea titularului dreptului subiectiv. Ex quo
fit, atunci când titularul dreptului a depus toate diligenţele ce stăteau în puterea sa pentru a-şi
valorifica dreptul, sancţionarea lui, fără a avea vreo vină, ar fi ilegală şi noneducativă. Pentru a
înlătura deci contradicţia ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat şi ceea ce reprezintă
realitatea, ca situaţie certă, însuşi actul juridic normativ de drept comun a reglementat
posibilitatea repunerii în termen. Dar, cum termenele de prescripţie au un caracter imperativ,
pentru a împiedica eludarea lor, repunerea în termen n-a fost recunoscută în condiţii uşoare,
dependente exclusiv de voinţa celui interesat, şi nici pentru motive de echitate, ci numai în situaţii
deosebite şi legitime, considerate ca atare de către organul jurisdicţional. Repunerea în termen
este, deci, o măsură excepţională”748).

-
746> Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, p. 345.
747>P. M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, In „T ratat de drept civil”, voi. I, „Partea generală", Ed. Academiei,

Bucureşti, 1989, p. 345.


748) |, Deleanu, Repunerea în termen, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, (I), în RRD nr.

9-12/1989, p. 33.
558 Prescripţia extinctivă

354. Justificarea actuală a repunerii în termenul de prescripţie. în prezent, în


condiţiile trecerii la economia de piaţă, bazată pe libertatea comerţului şi a concurenţei (art. 134
Constituţie), dat fiind sorgintea ei „socialistă" 1*, sovietică, se pune, de lege ferenda, problema
admisibilităţii, de principiu, a repunerii în termenul de prescripţie.
Astfel, într-o opinie, la care ne raliem, se consideră că atât în prezent, cât şi în viitor,
„repunerea în termen trebuie păstrată, date fiind efectele sale benefice pentru titularii de drepturi
subiective civile. Această instituţie poate fi socotită un mijloc de armonizare a interesului general
cu cel particular, idee care, după cum este ştiut, este un principiu fundamental al dreptului civil
român” 749 750 *. Totodată, se mai arată că o dovadă a compatibilităţii repunerii în termen cu
principiile economiei de piaţă şi ale privatizării o constituie şi consacrarea celor două cazuri
speciale de repunere - de drept-în termenul de prescripţie de către art. 13 alin. 2 din Legea nr.
18/1991 şi art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995. în plus, ţinând cont de finalitatea prescripţiei
extinctive (sancţionarea conduitei culpabile, constând în inactivitatea titularului dreptului),
„Repunerea în termen permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea între ceea ce legea a
prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce reprezintă realitatea”751*.
într-o altă opinie, se consideră că repunerea în termen este o „instituţie ilogică”752* care
„încalcă atât raţiunea executării prompte a creanţelor (pentru care sunt stabilite termene precise
de prescripţie - n.n.), cât şi cauzele anume determinate de lege, care permit nerespectarea
termenului şi îngăduie judecătorului, fără să-i dea altă indicaţie decât cea a existenţei unor „cauze
temeinic justificate", să nu respecte legea, socotind termenul de prescripţie neîmplinit” 753*.
Totodată, în cazul repunerii în termen, ar exista şi o contradicţie subtilă, care nu a fost
sesizată, între dreptul judecătorului de a invoca din oficiu prescripţia extinctivă (art. 18) şi tot
dreptul lui de a dovedi clemenţă pentru nerespectarea termenelor însă nu în anumite cazuri
precis determinate, ci doar la aprecierea sa (art. 19)754*.
După părerea noastră, această critică este exagerată755*. Chiar dacă repunerea în termen
este de „inspiraţie sovietică” 756 *, ea şi-a demonstrat utilitatea în situaţiile în care depăşirea
termenului de prescripţie nu este imputabilă titularului dreptului subiectiv civil, iar aplicarea
efectului prescripţiei extinctive ar fi, în aceste cazuri, pur formală şi, deci, total neproductivă.
Pe de altă parte, este de observat că repunerea în termen operează numai dacă există
„cauze temeinic justificate”, iar nu pur şi simplu, doar la simpla apreciere subiectivă a

') A se vedea, pentru acest aspect, M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă, în cadrul
unei viitoare reglementări legale, în SCJ nr. 1/1956, p. 292-293: Eleonora Roman, op. cit.. 1967, p. 486.
2
> Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 264. in acelaşi sens, a se vedea I. Dogaru, Elementele dreptului civil, voi. I,
Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 281-282.
751 G. Boroi, Drept, civil. Partea generală, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 306.
41V. D. Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 19; idem, Tratat

elementar de drept civil romăn Teoria generală, v ol. 1, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 2000, p,
343-344.
753 Ibidem.
6> Ibidem.
755
V. şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 302, nota 3.
756
A se vedea şi I. B. Noviţkii, Actele juridice. Prescripţia acţiunii, Editura de Stat pentru Literatură
Economică şi Juridică, Bucureşti, 1956, p. 221-228. Referindu-se la repunerea în termen consacrată de fostul art. 49
din C. civ. R.S.F.S.R., acest autor aprecia că ea trebuie admisă numai în cazuri excepţionale, când există cauze
foarte întemeiate, adică ori de câte ori instanţa constată existenţa unei împrejurări pe care legea n-o prevede drept
cauză de suspendare, dar care constituie, totuşi, o împiedicare legitimă pentru reclamant de a intenta la timp
acţiunea şi de a apăra pe cale judecătorească dreptul său. (Ibidem, p. 222-223).
570 Prescripţia extinctivă

atunci ar fi trebuit să stabilească un al doilea termen, în care să se introducă cererea principală


după încuviinţarea repunerii în termen, ceea ce nu a făcut” 1).

362. Natura juridică. în doctrină, natura juridică a termenului de o lună, prevăzut de art.
19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, este controversată, conturându-se două opinii. într-o opinie,
acest termen este socotit un termen procesual de decădere757 758). în cealaltă opinie, pe care o
împărtăşim, se apreciază, dimpotrivă, că termenul de o lună pentru repunerea în termen trebuie
calificat ca termen de prescripţie extinctivă759), arătându-se, întemeiat, după părerea noastră,
că în ultimă instanţă, acest termen are o natură juridică mixtă 760': de drept civil şi drept procesual
civil. Mai exact, aşa cum alin. 1 al art. 19 stabileşte: 1) repunerea în termenul de prescripţie a
dreptului la acţiune în sens material şi 2) repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită, tot astfel, pentru identitate de raţiune (ubi eadem est ratio, ibi eadem lex
esse debet) şi alin. 2 al aceluiaşi articol stabileşte: a) termenul de o lună pentru a cere repunerea
în termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune - care aparţine dreptului civil şi b)
termenul de o lună pentru a cere repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită-care aparţine dreptului procesual civil761'. Este însă de obseivat că, în prezent,
termenul de 1 lună interesează exclusiv dreptul civil, deoarece repunerea în termenul de
prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este reglementată în Codul de procedură civilă
{art. 4053).
Termenul de o lună pentru repunerea în termenul de prescripţie, fiind un termen de
prescripţie extinctivă, este supus regulilor privind începutul, suspendarea, întreruperea şi
repunerea în termenul de prescripţie cuprinse în Decretul nr. 167/1958 762'.

SECŢIUNEA A III-A
EFECTUL REPUNERII ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE
§ 1. Efectul repunerii generale în termenul de prescripţie
363. Conţinut. în sistemul Decretului nr. 167/1958, efectul repunerii în termen constă, în
esenţă, în socotirea prescripţiei ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce
echivalează, practic, cu anihilarea efectului extinctiv al prescripţiei.
Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei,
nerespingându-se acţiunea ca prescrisă (art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
în materie succesorală, prin efectul repunerii în termenul de acceptare a moştenirii, instanţa
judecătorească poate prelungi termenul de opţiune succesorală cu cel mult 6 luni

1> A. lonaşcu, op. cit, p. 188.


758 A se vedea, pentru detalii: D. Velicu (I); V.M. Ciobanu (II) Note (aprobative) la dec. civ. nr. 93/S/1985 a TJ
laşi în RRD nr. 8/1986, p. 47-54. în acelaşi sens: N. Dogaru, M. Bircă, Date de la care începe să curgă termenul
înlăuntrul căruia se poate cere repunerea în termen, în RRD nr. 8/1968, p. 70-73; P. Cosmovici, op. cit. (1962), p.
264; T.R. Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti. 1994, p. 271.
759 A se vedea, pentru amănunte, I. Deleanu (I); Gh. Beleiu (II), Repunerea în termen, in condiţiile ari. 19
din Decretul nr. 167/1958\n RRD nr. 9-12/1989, p. 35-44.
4> Gh. Beleiu (II), loc. cit. supra, p. 41; idem, op. cit. (2001), p. 297-298.
761 Ibidem.
6> A se vedea, pentru amănunte, Gh. Beleiu (II), loc. cit. supra, p. 43-44.
Capitolul VI. Repunerea în termenul de prescripţie 571

de la data când a luat sfârşit împiedicarea, adică de la încetarea cauzei care a oprit pe succesibil
să-şi exercite dreptul de opţiune (art. 700 alin. 2 C. civ.) 1*. Precizăm că art. 700 C. civ. a fost
abrogat parţial şi nu total prin efectul prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/ 1958, în sensul că
forţa majoră nu mai constituie un caz de repunere în termen, ci unul de suspendare a prescripţiei
extinctive de aplicaţie generală (inclusiv, în materia prescripţiei dreptului de opţiune
succesorală)763 764*.

364. Condiţii. Cât priveşte modul de operare, repunerea în termen, reglementată de art. 19
din Decretul nr. 167/1958, are caracter judiciar, în sensul că presupune darea unei hotărâri de
către organul de jurisdicţie competent, care trebuie să fie motivată pentru ca instanţa de control
judiciar să poată verifica temeinicia ei. Cererea de repunere în termen poate fi făcută fie
împreună cu cererea de chemare în judecată, fie separat, în cadrul procesului pendinte-în cursul
judecăţii de primă instanţă, în apel ori chiar în recurs765*.

§ 2. Efectul repunerii speciale în termenul de prescripţie


365. Precizări prealabile. în sistemul Legii nr. 18/1991 (art. 13 alin. 2), al Legii nr. 112/ 1995
(art. 5 alin. 4), precum şi al Legii nr. 10/2001 (art. 4 alin. 3), efectul repunerii în termen constă în
îndrituirea moştenitorului de a solicita, în condiţiile acestor legi, fie reconstituirea dreptului de
proprietate privată asupra terenului care a aparţinut autorului său, fie restituirea în natură a
apartamentelor, ori a imobilelor cu altă destinaţie (industrială, comercială etc.) sau, dacă
aceasta nu mai este cu putinţă, acordarea de despăgubiri sau alte măsuri reparatorii în
echivalent la care ar fi avut dreptul autorul său.
Este da reţinut însă faptul că repunerea în termen, prevăzută de art. 13 alin. 2 din Legea nr.
18/1991, art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 şi art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, este

în acest sens, a se vedea, pentru amănunte, M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul
763*

Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 111-112; M. Mayo, Cu privire la termenul de
acceptare a succesiunii, în RRD nr. 7/1983, p. 27-28; Fr. Deak, op. cit. (2002), p. 408; TS, s. civ., dec. nr.
1399/1986 în RRD nr. 3/1987, p. 68-69. în sens contrar (admiterea cererii de repunere în termen constituie o
acceptare implicită a moştenirii nemaifiind nevoie de acordarea unui alt termen pentru exercitarea dreptului de
opţiune succesorală), a se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, EDP, Bucureşti, 1967, p. 217-218; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 509, nota 195; D.
Chirică, op. cit., p. 215; idem, op. cit. (2003), p. 391 (“Admiterea cererii de repunere în termen constituie o
acceptare implicită a moştenirii, nemaifiind necesară acordarea vreunui termen pentru exercitarea dreptului de
opţiune succesorală, afară de cazul în care, succesibilul solicită să i se acorde un termen pentru a face inventarul
moştenirii şi a delibera.'1).
764* A se vedea V. Fodor, Repunerea în termenul de prescripţie cu privire specială la opţiunea succesorală,

în AUB, 1966, p. 47-53; în acest studiu se susţine eronat că termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 alin. 2 C. civ., ar
fi termenul în care poate fi cerută repunerea în termen, iar nu termenul de o lună, prevăzut de art. 19 alin. 2 din
Decretul nr. 167/1958 (ibidem, p. 53). A se vedea şi TS, s. civ., dec. nr. 470/1970, în RRD nr. 9/1970. AddeC. Ap.
Cluj, s. civ., dec. nr. 486/2000, în Bul. jur. 2000, voi. I, p. 116-117; idem, s. civ., dec. nr. 2568/2001, în PR nr.
1/2002, III, p. 149-150 («Alin. 2 al art. 700 este înlocuit cu prevederile art. 13 şi 19 din Decretul nr. 167/1958. Cererea
de repunere în termen trebuie introdusă în timp de o lună de la încetarea cauzei carejustifică pierderea termenului de
6 luni.»).
765* Prin „cerere” în sensul art. 19 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958 trebuie să înţelegem orice mijloc de sesizare

a organului de jurisdicţie (petiţie scrisă, invocare verbală în cursul procesului, act separat de cererea principală sau
element al acesteia). Ea poate fi expresă, dar şi implicită, simpla introducere a cererii pentru soluţionarea în fond a
litigiului semnificând şi solicitarea repunerii în termen, ca o chestiune prealabilă trecerii la fond (ase vedea I.
Deleanu, (I), loc. cit. supra, p. 34, nota 14).
572 Prescripţia extinctivă

urmată de instituirea unui termen special de decădere-de 45 de zile, 1 an şi 58 de zile (423 de


zile) sau 90 de zile, după caz, In materie funciară, şi, respectiv, 6 luni sau un an, în materia
celorlalte legi - în care poate fi formulată cererea de atribuire în proprietate a terenului,
apartamentului sau imobilului, după caz, ori de piaţă a despăgubirilor sau acordarea altor măsuri
reparatorii prin echivalent. Nerespectarea termenului pentru formularea cererii de restituireîn
natură sau prin echivalent atrage stingerea dreptului la orice măsuri reparatorii în natură sau prin
echivalent.

366. Condiţii. în încheiere, menţionăm că, în ce priveşte modul de operare, repunerea în


termen reglementată de aceste legi nu are caracter jurisdictional, ci operează de drept, adică
direct în puterea legii (ope legis), nefiind nevoie de intetvenţia vreunui organ de jurisdicţie în
acest scop.
I

CAPITOLUL VII
EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

SECŢIUNEA I
NOŢIUNI GENERALE
§ 1. Ce se stinge prin prescripţia extinctivă?
A. CONTROVERSA PRIVIND EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
367. Originea legislativă a controversei. în dreptul nostru, nu numai natura juridică a
prescripţiei extinctive este controversată1), ci şi efectul acesteia, ambele chestiuni fiind
interdependente. Disputa doctrinară cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă îşi are
originea în dispoziţiile - (aparent) contradictorii- ale Codului civil, privitoare la acest aspect766
767).

Pe de o parte, art. 1091 C. civ. enumeră prescripţia printre modurile de stingere a obligaţiilor
civile (“Obligaţiile se sting prin plată,... şi prin prescripţies.n.), ca şi art. 1837 C. civ. care dispune
că: „Prescripţia este un mijloc (...) de a se libera de o obligaţid' (s.n.), iar pe de altă parte, art.
1890,1900,1903,1904 din acelaşi Cod se referă la prescripţia „acţiunilor”c\v\\e (s.n.). Primele
dispoziţii lasă să se înţeleagă că prin prescripţia extinctivă se stinge obligaţia civilă şi, pe cale de
consecinţă, dreptul subiectiv corelativ, pe când celelalte dispoziţii având în vedere numai
stingerea acţiunii, mai exact a dreptului la acţiune în justiţie, dimpotrivă,

1> Cu privire la natura juridică a prescripţiei extinctive, v. supra, nr. 15 şi urm.


767 Această controversă există şi în dreptul comparat între adepţii tezei procesualiste (stingerea, prin
prescripţie, a acţiunii civile), cei ai tezei substanţialiste (stingerea, prin prescripţie, a dreptului subiectiv şi a acţiunii
civile corespunzătoare) şi, mai recent, susţinătorii tezei mixte (Monique Bandrac, La nature juridique de la
prescription extinctive en matière civile, thèse, Economica, Paris, 1986, p. 52 şi urm.), după care prescripţia
extinctivă stinge când acţiunea şi dreptul subiectiv civil, când numai acţiunea civilă, când în sfârşit doar dreptul
subiectiv civil (cazul dreptului consfinţit printr-o hotărâre judecătorească de condamnare), în funcţie de obiectul ei
concret (v., pentru amănunte, supra, nr. 23).
Mai mult, interesant este de semnalat şi faptul că şi acolo unde voinţa legiuitorului pare să fi fost clară în această
privinţă soluţia acestuia este contestată în baza altor dispoziţii legale. Avem în vedere, de pildă, cazul Codului civil
italian (1942) care declară la art. 2934 (Estinzione dei diritti) că: „Ogni diritto si estingue per prescrizione, quando
il titolare non Io esercita per ii tempo determinata dalia legge (alin. 1 ). Non sono soggetti alla prescrizione i diritti
indisponibili e gli altri dirltti indicaţi dalla legge (alin. 2)" (s.n.). De aici rezultă că prescripţia stinge dreptul subiectiv
însuşi (cf. Lina Bigliazzi-Gerl, Fr. D. Busnelli, U. Breccia, U. Natali; Diritto civile, 1.1.1, Norme, soggetti e rapporto
giuridico, UTET, Torino 2000, p. 376 şi urm.). Totuşi, deoarece prescripţia nu poate fi invocată din oficiu (art. 2938),
repetiţiunea nu este admisă dacă obligaţia prescrisă a fost executată după împlinirea prescripţiei (art. 2940),
putându-se renunţa la beneficiul ei (art. 2937), s-a tras concluzia că, în realitate, prescripţia ar stinge mai degrabă
acţiunea decât dreptul subiectiv (cf. Fr. Gazzoni, Manuale di diritto privato,\/ III ed., Ed. Scientifiche Italiane, 2000,
p. 110). De altfel, în afara acestor teze, s-a formulat, recent, şi o altă opinie, în sensul că prescripţia nu stinge dreptul,
nici nu transformă obligaţia civilă în obligaţie naturală, ci crează, în contrapartidă, dreptul potestativ de a nu efectua
prestaţia datorată, care se valorifică prin excepţia de prescripţie (Ferrucci, apud Fr. L. Saggesse e collab., Istituzioni
di diritto privato, IX ed., Ed. Giuridiche Simone, Napoli, 2002, p. 201).
574 Prescripţia extinctivă

lasă să se înţeleagă că dreptul subiectiv civil rămâne, în sine, neatins, fiind numai lipsit de
mijlocul juridic sancţionator.
Pe baza acestor dispoziţii legale (anterioare D. nr. 167/1958), soluţia dominantă, în doctrină,
ca şi în jurisprudenţă, a fost aceea în sensul că, prin prescripţie, se stinge atât obligaţia civilă, cât
şi dreptul subiectiv, rămânând totuşi în sarcina debitorului o obligaţie naturală, lipsită de
sancţiune, ce putea face obiectul numai al unei plăţi voluntare valabile (art. 1092 alin. 2 C. clv.) 1*.
După apariţia Decretului nr. 167/1958, deşi acest act normativ se referă, in terminis, în chiar
alin. 1 al art. 1, la „dreptul la acţiune”, iar nu la „obligaţie” şi nici la „dreptul subiectiv”, controversa
cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă nu a fost înlăturată, ci a continuat,
formulându-se trei puncte de vedere opuse, ireconciliabile.

368. Punctele de vedere exprimate în cadrul controversei. într-o opinie, rămasă izolată, s-a
considerat că, prin prescripţie, se stinge însuşi dreptul subiectiv civil (şi obligaţia corelativă),
deoarece este de neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv după ce se stinge posibilitatea
ocrotirii lui pe cale de constrângere statală 2*. După împlinirea prescripţiei, «dreptul subiectiv nu
mai există, dar i-a rămas un „reziduu”. Despuiat de dreptul material la acţiune - elementul
constrângerii - el nu mai este un drept subiectiv în înţelesul tehnic. Acelaşi lucru se întâmplă cu
obligaţia corelativă. Suntem în faţa unui simplu raport de fapt pe care legea însăşi - art. 20 al. 1
Decretul nr. 167/1958 - îl consideră suficient, fiind în conformitate cu normele de convieţuire
socialistă, pentru a-i da îndreptăţirea cuvenită fostului creditor de a se considera că şi-a primit
prestaţia la care avea dreptul, pe care l-a pierdut numai datorită inactivităţii sale. Conceptul
obligaţiei morale nu este deloc în contrazicere cu principiile şi esenţa dreptului şi moralei
socialiste. în măsura în care legea îi recunoaşte însuşirea de a reactualiza un drept subiectiv
pierdut - şi tocmai acesta este sensul art. 20 al. 1 din decret - nu putem să-i negăm acest rol.
Acest drept subiectiv reactualizat este totuşi într-o bună măsură un drept subiectiv nou, căruia îi
corespunde o nouă obligaţie: a fostului debitor, cu o sancţiune proprie. Această obligaţie constă
(...) în abţinerea fostului debitor de la a cere restituirea prestaţiei efectuate (este vorba de o
abstenţiune), având deci caracterul unei obligaţii determinate negative, ceea ce ne aduce în faţa
unui raport juridic obligaţional - cu subiect activ şi pasiv.»3*.

1> V., în acest sens, de ex.: M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a ll-a, Ed. Ramuri, Craiova, f.a., p. 523 şi

urm.; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. II, Ed. Naţională,
Bucureşti, 1928, p. 717-719.
2) V., în acest sens: I. Kessler (I); C. Oprişan (II), Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul

subiectiv ?, în JN nr. 4/1961, p. 32-48; E. Safta-Romano, Probleme teoretice şi practice - actuale din domeniul
prescripţiei extinctive(\), în Dreptul nr. 9-12/1990, p, 113-114.
3) C. Oprişan, op. cit., p. 48. Această teză a fost viguros şi temeinic combătută (J. Mateiaş, Efectele prescripţiei

extinctive, în „Prescripţia extinctivă”, deJ. Mateiaş, P. Cosmovici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 266 şi urm.;
A.lonaşcu, Drept civil. Partea generală, EDP, Bucureşti, 1963, p. 141-147; Eleonora Roman, Prescripţia
extinctivă, în „Tratat de drept civil", voi. I, „Partea generală” de Tr. lonaşcu ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, p. 437; A.
Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, p. 429-430). Chiar fondată pe aşa-zisele
principii ale dreptului şi moralei socialiste, teza Dlui. Oprişan este vădit artificială şi straniein acelaşi timp: nu numai
că se ignoră cu bună ştiinţă atât litera, cât şi spiritul legii (D. nr. 167/1958 reglementează prescripţia „dreptul la
acţiune având un obiect patrimonial”), dar se ajunge a se susţine, după teoriile luminoase ale „autorilor" sovietici, că
prin plata de bunăvoie a obligaţiei prescrise în temeiul art. 20 alin. 1 din D. nr. 167/1958 s-ar naşte un „raport juridic
obligaţional” nou, cu subiect activ şi pasiv, prin care fostul debitor este ţinut să nu ceară restituirea prestaţiei
efectuate (obligaţie negativă), ceea ce este cu adevărat „revoluţionar”: plata nu este doar un mijloc de stingere a
unei obligaţii preexistente, ci şi un mijloc de creare
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 575.

După o altă părere, recent formulată, în cazul drepturilor de creanţă, prin prescripţie, se
stinge acea componentă a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului de a obţine
obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului
subiectiv contestat, pe când în cazul dreptului real principal (sau a unui drept subiectiv
nepatrimonial prescriptibil extinctiv) se stinge dreptul subiectiv însuşi11.
Intr-o a treia teză, dominantă, se consideră - pe bună dreptate - pe baza unor argumente
extrem de solide şi îndeajuns de convingătoare, că prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în
sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv768 769 770 771).
împărtăşind această ultimă soluţie atât de lege lata, cât şi de lege ferenda3>, vom evoca în
cele ce urmează argumentele pe care se întemeiază pentru a vedea apoi şi consecinţele juridice
pe care le implică.

369. Prin prescripţia extinctivă se stinge numai dreptul la acţiune (în sens
material). Justificare. Trei argumente sunt invocate în favoarea acestei teze, toate argumente
de text deduse din interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare, care au incidenţă asupra
prescripţiei extinctive772).
- întâi, este de menţionat argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin
prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, (s.n.); textul nu foloseşte
termenul „dreptul”ori expresia „dreptulsubiectiv", ci formula „dreptul la acţiune”, ceea ce nu este
întâmplător fiindcă este întâlnită si în alte articole ale aceluiaşi act normativ (art. 5,7, 8, 9, 11, 12,
18, 20, 21,23 şi 24).
La aceeaşi soluţie ne conduce şi folosirea argumentului de interpretare logică a contrario
(qui dicit de'uno,-negat de altern): dacă obiectul prescripţiei este stingerea „dreptului la acţiune”
(având un obiect patrimonial, de regulă) înseamnă, per a contrario, că nu este avut în vedere
însuşi dreptul subiectiv civil, confirmându-se astfel argumentul de interpretare gramaticală
anterior folosit.
Acest argument de interpretare - gramaticală şi logică- este aplicabil şi textelor legale
ulterioare Decretului nr. 167/1958 - izvoare de drept civil şi nu numai - ceea ce demonstrează
intenţia şi consecvenţa legiuitorului în indicarea efectului prescripţiei extinctive în dreptul civil, ca
şi în alte ramuri ale dreptului privat. Dintre normele mai recente putem menţiona:
a) art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare: „Dreptulla
acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor”
(s.n.);
b) art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale: „Dreptul la
acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data când păgubitul a cunoscut

a unei obligaţii noi, negative şi veşnice -„abţinerea fostului debitor de la a cere restituirea prestaţiei efectuate".
Precizăm însă că, ulterior, autorul citat a revenit asupra acestei opinii considerând prescripţia drept acea sancţiune
civilă („sancţiune-pedeapsă“) constând fie în „pierderea dreptului la protecţia judiciară a dreptului subiectiv"
(prescripţia extinctivă), fie în pierderea însuşi a dreptului subiectiv ca urmare a dobândirii lui de un alt subiect de
drept (prescripţia achizitivă) - C. Oprisan, Sancţiunile in dreptul civil român - o posibilă sinteză, înRRDnr.
11/1982, p. 20.
769 V., în acest sens, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p.
257-258. Cu privire la această opinie, v. supra, nr. 5.
770 V., de ex.: D. Paşalega, Prescripţia extinctivă (I), în JN nr. 2/1960, p. 301-302; J. Mateiaş, op. cit., p.
260-270; A. lonaşcu, op. cit., p. 141-142; Eleonora Roman, op. cit., p. 473; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 429-430;
P.M. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, în „Tratat de drept civil”, voi. I, „Partea generală", Ed. Academiei, Bucureşti,
1989, p. 308; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a Vll-a
revăzută şi actualizată de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 241 -243; M. Nicolae,
Prescripţia extinctivă, în „Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2001-2002”, de B. Dumitrache, M.
Nicolae şi R. Popescu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 101.
3> V. infra, nr. 389.
772 V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 241-243; Gh. Beleiu, Claudia Ana Moarcăş. Probleme
teoretice şi practice-actuale din domeniul prescripţiei extinctive, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 128-129.
576 Prescripţia extinctivă

sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data
săvârşirii faptei.” (s.n.);
c) art. 147 din Legea nr. 105/1992: „Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este
supusă legii dreptului care se aplică dreptului subiectiv însuşi." (s.n.);
d) art. 37 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare. „Acţiunea în
rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va fi imprescriptibilă.”
(s.n.);
e) art. 46 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările ulterioare: „Prin derogare
de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de
24 luni de la Intrarea în vigoare a prezentei legi", (s.n.);
f) art. 166 alin. 1 din Codul muncii (L. nr. 53/2003): „Dreptul la acţiune cu privire la
drepturile salariale precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în
parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie \n termen de trei ani de la data la care
drepturile respective erau datorate." (s.n.).
- Un al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 19 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958: „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, în cazul în care constată ca fiind
temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar
din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii (...).” - s.n.; dacă prin împlinirea termenului de
prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, dispoziţia citată - care reglementează
repunerea în termenul de prescripţie -nu s-ar mai justifica, deoarece instanţa nu ar mai avea ce
ocroti; or, textul presupune, neîndoielnic, ca premisă, că nu s-a stins dreptul subiectiv prin
prescripţie1/;
-în fine, cel de al treilea argument are în vedere interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958: „Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a
prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit” (s.n.). Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune rezultă atât
din interpretarea gramaticală a textului, cât şi din valabilitatea plăţii, tăcută după împlinirea
termenului de prescripţie (dacă s-ar fi stins însuşi dreptul subiectiv, solvens-ul ar putea cere
restituirea prestaţiei)2/.

') V,, asupra acestui aspect, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 242.
z> V.. pe larg, A. lonaşcu, op. cit., p. 142-147. Potrivit acestui autor, «faptul debitorului de a-şi executa obligaţia

după împlinirea prescripţiei are doar efectul de a-l împiedica pe acesta să ceară restituirea prestaţiei, îndreptăţind
astfel pe creditor să se opună la restituire, pe cale de excepţie, şi nicidecum puterea de a resuscita în mod retroactiv
dreptul la acţiune în sens material, care, aşa cum prevede art. 1 al D. nr. 167/ 1958, „se stinge prin prescripţie, dacă
nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Presupunând că debitorul ar executa obligaţia de bunăvoie, după
împlinirea prescripţiei, dar numai în parte, creditorul nu ar avea drept la acţiune, pentru a sili pe debitor s-o execute
în întregime. (...) Legiuitorul a instituit prescripţia extinctivă pentru a stimula pe cei îndreptăţiţi să-şi valorifice
pretenţiile pe calea executării silite în termenele prevăzute de lege. O dată aceste termene împlinite, legiuitorul
refuză concursul organelor de constrângere ale statului, punând capăt dreptului la acţiune în sens material, pentru a
întări astfel certitudinea dreptului şi stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul nu a urmărit însă prin prescripţia
extinctivă nici sancţionarea creditorilor neglijenţi, nici exonerarea debitorilor de obligaţiile lor. lată de ce dreptul
subiectiv şi obligaţia
Toate aceste argumente justifică, în mod temeinic, soluţia stingerii, prin prescripţia
extinctivă, numai a dreptului material la acţiune, adică a probităţii titularului de a obţine, prin
constrângere, condamnarea pârâtului, la executarea obligaţiei ce îi revine.

B. CONSECINŢELE JURIDICE ALE STINGERII, PRIN PRESCRIPŢIE,


NUMAI A DREPTULUI LA ACŢIUNE ÎN SENS MATERIAL
370. Enumerare. în general, din faptul stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului material
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 577

la acţiune se deduc două importante consecinţe juridice773 774);


- supravieţuirea, în principiu2>, a dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei corelative;
după cum am precizat în cadrul „naturii juridice” a prescripţiei extinctive, dreptul subiectiv şi
obligaţia corelativă sunt transformate, modificate, în sensul că din perfecte, asigurate, adică
„sancţionate” prin existenţa unui drept la acţiune, devin imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe
calea defensivă a excepţiunii;
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual, în sensul că, deşi s-a
împlinit prescripţia extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate sesiza organul de jurisdicţie
pentru a-sl apăra dreptul său încălcat, negat sau contestat; dacă n-ar avea această posibilitate,
nu s-ar putea verifica — jurisdicţional — dacă prescripţia este sau nu împlinită.
Se observă însă că numai prima consecinţă - supravieţuirea dreptului subiectiv civil
(desigur, atunci când a existat, ceea ce nu este cazul atunci când dreptul la acţiune viza doar
ocrotirea unui interes legitim) - este un efect al stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului la
acţiune. în schimb, imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual nu decurge — nici
direct, dar nici indirect — din imprescriptibilitatea sau prescriptibilitatea dreptului la ¿acţiune în
sens procesual, deoarece dreptul de a sesiza organul de jurisdicţie este (ca şi dreptufde apărare)
un drept fundamental-un drept subiectiv public-atribuitîn mod egal şi necondiţionat oricărei
persoane (art. 21 din Constituţie).
De aceea, vom reţine drept consecinţe juridice ale stingerii prin prescripţie a dreptului
material la acţiune numai supravieţuirea dreptului subiectiv civil si a obligaţiei corelative. Ce
configuraţie, ce formă juridică îmbracă însă dreptul subiectiv după stingerea dreptului la acţiune?
în general, se admite că, prin efectul împlinirii prescripţiei, dreptul subiectiv civil devine imperfect,
lipsit de dreptul la acţiune, după cum obligaţia corelativă retrogradează, „degenerează" într-o
obligaţie materială, lipsită de sancţiune. Această metamorfozare, transformare a dreptului
subiectiv civil şi a obligaţiei corelative după dispariţia răspunderii civile {stingerea raportului
juridic de constrângere) naşte discuţia privind natura civilă sau pur morală a raportului dintre
titularul dreptului la acţiune stins şi beneficiarul prescripţiei împlinite, discuţie care, în ce ne
priveşte, este superfluă, în ceea ce priveşte, desigur, caracterul civil, deci, juridic, al acestui
raport. De aceea, vom insista mai mult asupra regimului juridic al obligaţiei naturale în genera!
care este specifică unui astfel de raport şi, pe cale de consecinţă, al „obligaţiei civile prescrise”.

371. Obligaţia naturală - obligaţie civilă imperfectă, a) Precizări prealabile. Obligaţia


naturală este o categorie juridică? Chestiunea este încă controversată. în Codul nostru civil,
singurul text care se referă la „obligaţia naturală” este art. 1092 alin. 2 (art. 1235 alin. 2 C. civ. fr.)
care dispune că „Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost

corelativă supravieţuiesc şi după împlinirea termenului de prescripţie, iar plata făcută voluntar după această dată
este valabilă. „Desigur, după împlinirea termenului de prescripţie, dreptul subiectiv nu mai este însoţit de sancţiunea
dreptului la acţiune în sens material. Cu toate acestea (...), obligaţia îşi păstrează si după această dată „o oarecare
valoare juridică şi se mai bucură de o oarecare proteguire", iar [dispoziţiile] art. 20 alin. 1 al D .nr'1 ?7/1958 -„dovedesc
că este posibilă şi o formă de sancţiune mai atenuată, şi anume recunoaşterea eficacităţii juridice a executării de
bunăvoie a unei datorii prescrise”. Prin urmare, dreptul subiectiv persistă şi după împlinirea termenului de
prescripţie. El continuă să fie sancţionat, nu pe calea sancţiunii dreptului la acţiune, ci pe calea sancţiunii mai slabe
a excepţiei!mpotriva acţiunii, prin care debitorul ar cere restituirea prestaţiei efectuate în mod voluntar în executarea
obligaţiei sale corelative, sancţiune care îl îndreptăţeşte pe titularul dreptului să păstreze ceea ce i s-a crestat.»
(ibidem, p. 144-146).
774
V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 243.
Spunem, în principiu, deoarece în anumite cazuri prescripţia extinctivă stinge sau, după caz, paralizează însuşi
dreptul subiectiv. Spre ex., în ipoteza în caresuccesibilul nu a acceptat în termen succesiunea, se stinge însăşi
calitatea sa de succesor, devenind străin de moştenire, motiv pentru care în literatura de specialitate se apreciază că
„sub aspectul efectelor, există o deosebire între termenul de prescripţie prevăzut de art. 700 alin. 1 (C. civ.), care
duce la stingerea însăşi a drepturilor subiective ale succesibilului, faţă de termenul de prescripţie prevăzut de
Decretul nr. 167/1958, care nu sting drepturile subiective, ci numai drepturile la acţiune în sens material" (C.
Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, EDP, Bucureşti,
1967, p. 218, nota 2).
578 Prescripţia extinctivă

achitate de bunăvoie”, (s.n.)1*. Pe baza acestui text s-a construit, după furtunoase discuţii, care
nici astăzi nu au fost epuizate, teoria obligaţiilor naturale, respectiv a obligaţiilor care nu dau loc la
o acţiune în justiţie2).

') Cf. ari. 1554 alin. 2 C. civ. O.: „La répétition n’est cependant pas admise à l'égard des obligations naturelles qui
ont été volontairement aquittées": art, 2034 C, civ. it. (Obligazioninaturali): „Hon è ammesa la ripetizione di quanto
è stato spontaneamente prestata in esecuzione di doveri morali o sociali, salvo che la prestazione sia stata eseguita
da un incapace. I doveri indicaţi dal comma precedente, e ogni allro percui la legge non acorda azione ma esclude
de la repetizione di ciô che è stato spontaneamente pagato, non produeono al tri effetti".
21 Pentru detalii cu privire la obligaţiile naturale, v. de ex.: M. Planiol, Assimilation progressive de l'obligation

naturelle et du devoir moral, „Revue critique de législation et de jurisprudence", 1913. p. 152-161 ; E.-H, Perreau,
Les obligation de conscience devant les tribunaux, RTD civ. 1913.503; idem, Courtoisie, complaisance et
usages non obligatoires devant la jurisprudence, RTD civ. 1914.481 ; J. Maury, Essai surle role de la notion
d'équivalence en droit civil français, thèse. 1.1, Paris, 1920, p. 42-57; G. Ripert, La règle morale dans les
obligations civiles, Paris, LGDJ, 1925, p. 346 şi urm.; Tr. Alexandrescu, notă la dec. din 25 iun. 1920 a Secţiei a ll-a
T. Teleorman, PR 1921 -1922, 11, p. 78-83; G. Giorgi, Teoria delle obligazionineldirittomoderno Italiano, voi. 1.7a
ed., Torino, 1930, p. 37-95; J. Bonnecase, Supplément au Traité théorique et pratique de droit civil par G.
Baudry-Lacantinerie et collaborateurs, t. V, Sirey, Paris, 1930, p. 217-314 {„La notion d’obligation naturelle est
une notion exclusivement technique traduisant une obligation civile imparfaite ou conditionnelle, ou plutôt une
obligation civile virtuelle, à double degré, L’obligation naturelle doit être essentiellement distinguée, d une part, du
devoir moral, et, d’autre pari, de l’obligation civile imposée, à défaut de textes, par tes données des sources réelles
du Droit" - ibidem, p. 306); Ad. Cendrier, Les éffets de l'obligation naturelle a l'encontre des créanciers civils,
thèse, Paris, 1932; L. Josserand, Cours de droit civil positif fiançais, t. Il, 2e éd„ Sirey, Paris, 1933, p. 386-393; J.-J.
Dupeyrorux, Contribution a la théorie de l’acte a titre gratuit, thèse, Paris, LGDJ, 1955, p. 322-383; idem, La
transmissibilité passive des obligations alimentaires, Dalloz, 1959, Chronique 12; idem, Les obligations
naturelles, la jurispwdence, le droit, „Mélanges Maury", t. II. 1960, p. 320-348; Michelle Gobert, Essai sur le role
de l’obligation naturelle, thèse, Sirey, 1957; M. Rolondi, Quelques considérations sur le concept d’obligation
naturelle et sur son évolution, RTD civ. 1979,1 ; J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, Traite de droit
civiUntroduction générale, 4e éd., LGDJ, Paris, 1994, p. 715-745.
Obligaţia naturală nu se confundă cu obligaţia morală, cu datoria de onoare sau conştiinţă, care nu este obligaţie
juridică {E.H. Perreau, op. cit., 1913, p, 505 şi urm.; idem, op. cit., 1914, passim). De asemenea, obligaţia naturală
exclude şi aşa-numitul angajament de onoare (gentlemen's agreement, binding in honour onlysau honour
clause ori încă non-contractual agreement), respectiv situaţia celui care declară că nu se obligă contractual, că
obligaţia sa nu se plasează în sfera obligaţiilor civile, nefiind susceptibilă de executare silită (B. Oppetit,
L'engagement d'honneur, Dalloz, 1979, Chronique 17).

/
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 591

SECŢIUNEA A II-A
MODUL CUM OPEREAZĂ PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
§ 1. Controversa privind caracterul legal sau caracterul judiciar al
prescripţiei extinctive
378. Datele problemei. Potrivit art. 1841 C. civ., „în materie civilă, judecătorii nu pot aplica
prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc" (s.n.). Rezultă de aici că prescripţia nu
operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate. în schimb, conform art. 18 din
Decretul nr. 167/1958, „instanţa judecătorească şi organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să
cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris" (s.n). S-ar părea, aşadar,
că o dată cu intrarea în vigoare a acestui din urmă act normativ, prescripţia extinctivă produce
efecte de drept, ipso iuris, organului de jurisdicţie nerămânându-i sarcina decât să constate acest
fapt: stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege (art. 1 alin. 1 din
D. nr. 167/1958). Prin urmare, de lege lata, prescripţia extinctivă este o sancţiune legală sau
jurisdicţională? Două răspunsuri s-au formulat la această întrebare, conturându-se două puncte
de vedere opuse.

379. Punctele de vedere exprimate în cadrul controversei. într-o primă părere,


formulată în doctrina de drept civil şi care este dominantă în dreptul actual, efectele prescripţiei
dreptului material la acţiune „se produc în temeiul legii, de drept (ex vi legis sau ope legis), ele
fiind independente de existenţa unui proces; în cazul declanşării unui proces, nu se va face
altceva decât să se constate că cele trei efecte s-au produs (evident, dacă sunt întrunite cerinţele
legii pentru aceasta)”1). Această soluţie, considerată a fi neîndoilenicăîn cadrul reglementării
actuale e prescripţiei extinctive, se sprijină pe dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 în
lumina care stabilesc „dreptul şi totodată obligaţia instanţelor judecătoreşti şi a organelor arbitrale
de a cerceta şi din oficiu dacă dreptul la acţiune este stins prin prescripţie” 775 776). Desigur, nu se
poate tăgădui existenţa art. 18 din decret, dar, aşa cum am arătat cu altă ocazie 31, din acest text
rezultă numai obligaţia organului de jurisdicţie de a „cerceta” (nude a aplica) dacă dreptul la
acţiune este stins prin prescripţie şi, deci, el trebuie interpretat restrictiv, întrucât prescripţia
extinctivă, deşi este o instituţie de interes public, aplicarea acesteia este o chestiune subiectivă,
particulară, fiind lăsată la aprecierea celui în favoarea căruia curge prescripţia. Sunt ignorate
astfel prevederile art. 1838-1840 C. civ. care n-au fost abrogate, nici modificate, după părerea
noastră, prin apariţia Decretului nr. 167/1958.

775
> Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive (III), citsupra, p. 340. în acelaşi sens, v. Eleonora
Roman, op. cit., p. 441 -442, după care „prescripţia operează în temeiul legii". Altfel spus, prescripţia extinctivă este
„opera legii civile", iar nu opera judecătorului, o „sancţiune legală” (care operează în puterea şi prin efectul legii) şi
nu o „sancţiune judiciară", cum este amenda, spre exemplu (Gh. Beleiu, loc. cit., p. 336). Acesta este în general şi
punctul de vedere al practicii judiciare. Astfel, într-o decizie de speţă mai recentă, s-a decis că „prin împlinirea
termenului de 6 luni, dreptul de a accepta moştenirea se stinge, aceasta constituind o renunţare implicită la moştenire.
Această sancţiune operează de drept, putând fi invocată de orice parte interesată, precum şi din oficiu, de instanţa de
judecată.” (C. Ap. Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 19/ i/2001, în C. Jud. nr. 4/2002, p. 58).
776) Eleonora Roman, op. cit., p. 441.
3) V. supra, nr. 56.
592 Prescripţia extinctivă

într-o altă opinie1), de inspiraţie proceduristă şi, în prezent, minoritară, prescripţia este o
sancţiune jurisdictională care operează „prin efectul hotărârii judecătoreşti , deoarece trebuie
constatată de către instanţă777), şi că, „în lipsa unei sancţiuni jurisdicţionale, prescripţia nu-şi
produce efecte. "(s.n.)778>. în afara faptului că prescripţia extinctivă este calificată, în mod greşit,
după părerea noastră, ca sancţiune procedurală, o astfel de opinie este neconvingătoare pentru
că nu reuşeşte să explice, în mod argumentat, neaplicarea dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr.
167/1958, argumentul forte al tezei adverse, şi de ce rolul debitorului este decisiv în mecanismul
prescripţiei extinctive.

380. Soluţia adoptată. Prescripţia extinctivă operează numai la cererea persoanei


interesate (art. 1841 C. civ.). După părerea noastră, prescripţia extinctivă nu operează de
drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Această soluţie se sprijină de lege lata pe
următoarele argumente de text:
-argumentul de interpretare gramaticală a art. 18 din Decretul nr. 167/1958: „Instanţa
judecătorească si organul arbitrai sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la
acţiune sau la executare silită este prescris!’ (s.n.); textul nu foloseşte expresia „să aplice” sau
„să constate” (din oficiu) împlinirea prescripţiei, iar „a cerceta” sau „a verifica” nu e totuna cu „a

t) v. şi Tr. lonascu. E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în „Tratat de drept civil", voi. I, „Partea generală", de
Tr. lonaşcu ş.a., cit. supta, p. 378şt urm., după caread. 18 ar trebui aplicat illotempore numai în rapodurle dintre
fostele organizaţii socialiste, în rapodurile civile prescripţia urmând să fie invocată potrivit dreptului comun, soluţie
care ar rezulta şi din prevederile art. 21 alin. 1 din decret, conform cărora debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară
înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
?) v., în acest sens, I. Leş, Sancţiunile procedurale in procesul civil român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988, p. 316. „ ..
778 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 80, text şi nota 3. In opinia D-lui
prot, Deleanu, teza potrivit căreia prescripţia ar opera în puterea şi prin efectul legii este discutabilă, cel puţin pentru
următoarele argumente (ibidem, nota 3): a) dacă prescripţia, ca sancţiune, operează în puterea legii, şi prin efectul ei,
devine greu de explicat faptul că, totuşi, voinţa debitorului - manifestată prin plata sau promisiunea de plată, după
împlinirea „obiectivă" a termenului de prescripţie-are un rol decisiv în mecanismul prescripţiei: b) o hotărâre
judecătorească irevocabilă prin care, potrivnic realităţii, se constată că efectul extinctiv al prescripţiei nu s-a produs,
face zadarnică orice încercare de a identifica, anterior pronunţării ei, eventualele efecte ope legis\ c) toate sancţiunile
procedurale sunt sancţiuni „legale”, dar ele nu operează efectiv decât după pronunţarea lor de către instanţă; d)
fenomenul prescripţiei trebuie interpretat, mutatis mutandis, similar cu alte fenomene juridice (bunăoară, câtă vreme
nulitatea nu a fost constatată şi pronunţată de instanţă, actul de procedură rămâne valabil şi el îşi produce efectele;
termenul de decădere se împlineşte -şi el -„obiectiv", dar sancţiunea decăderii devine reală prin hotărârea instanţei;
perimarea - cum precizează art. 248 C. pr. civ. - operează de drept, dar în lipsa hotărârii instanţei efectele ei sunt doar
virtuale ş.a.m.d.). Deşi pertinente, obiecţiile D-lui prof. Deleanu nu sunt concludente, decisive, deoarece se pot aduce
următoarele contraargumente, a) voinţa debitorului are un rol decisiv nu în „mecanismul prescripţiei”, ci în acela al
renunţării la efectele eî (plată sau promisiunea de plată, prin ipoteză, intervine după împlinirea prescripţiei, iar nu
înainte, când semnifică doar recunoaşterea dreptului având efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei extinctive); b)
faptul că prin hotărârea judecătorească se constată în mod eronat că prescripţia extinctivă n-a operat nu are nici o
însemnătate asupra efectelor prescripţiei extinctive, ci asupra hotărârii judecătoreşti înseşi, care este o hotărâre
netemeinică, dar care, intrată în puterea lucrului judecat, este obligatorie pentru părţi (de altfel, este posibilă si situaţia
inversă; o hotărâre judecătorească să constate în mod netemeinic că a operat prescripţia extinctivă) - în ambele
cazuri este vorba de efectele unei hotărâri judecătoreşti într-un caz de speţă dat, fiind de principiu că res iudicata pro
veritate accipitur; c) prescripţia dreptului la acţiune nu este o sancţiune procedurală, ci de drept material, care
afectează eficacitatea unui drept subiectiv substanţial, nevalorificat într-un anumit termen, sau, după caz, realizarea
anumitor interese legitime neurmărite în justiţie; ca sancţiune, ea „precedă acţiunea civilă, procesul civil; ea se
situează pe planul dreptului material, substanţial; în cadrul acţiunii civile, procesului civil nu se face altceva decât să
se constate că sunt întrunite, sau nu, condiţiile legale, de drept material, pentru a opera această sancţiune juridică, tot
de drept substanţial.” (Gh. Beleiu, loc. cit., 1985, p. 336).
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 593

aplica sau „a constata’; la aceeaşi soluţie ne conduce si folosirea argumentului de interpretare


logică a contrario: dacă instanţa trebuie „să cerceteze”, din oficiu, dacă prescripţia este împlinită
înseamnă că nu trebuie să constate sau să aplice această sancţiune contra voinţei părţii
interesate (cine poate mai puţin nu înseamnă că poate şi mai mult încălcând limitele principiului
rolului activ al judecătorului şi ale principiului disponibilităţii procesuale în materie civilă);
-argumentul de interpretare gramaticală ş i logică a art. 1838 şi 1839 C. civ.: potrivit art.
1838, „Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei’ (s.n.), iar art. 1839 C. civ.
dispune că „Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită (alin. 1). Renunţarea tacită
rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat (alin. 2)”. (s.n.); din cele două
texte rezultă, neîndoielnic, că prescripţia, o dată „împlinită”, nu produce, automat, ipso iure, efect
achizitiv sau extinctiv de drepturi, ci beneficiarul prescripţiei împlinite se bucură numai de dreptul,
facultatea de a invoca beneficiul uzucapiunii sau al prescripţiei extinctive, adică un drept de natură
potestativă, distinct de dreptul uzucapat sau de dreptul de creanţă al creditorului şi care urmează
a fi dobândit, sau, după caz, liberat tocmai prin efectul exercitării acestui drept de opţiune 1); numai
astfel se explică caracterul unilateral şi abdicativ al actului renunţării la prescripţia împlinită, adică,
în termenii Codului civil, „delăsarea dreptului câştigat”.

Considerăm că această soluţie se impune nu numai de lege lata, ci şi de lege ferenda,


stingerea dreptului material la acţiune neputând fi opusă decât de către beneficiarul prescripţiei
împlinite (câştigate).

) Cu privire la calificarea ca drept potestativ a dreptului de opţiune al uzucapantulul sau debitorului, după caz,
drept izvorât din prescripţia împlinită (câştigată), precum şi la regimul lui juridic, v. F. Hage-Chahine, op. cit., p. 40-43
şip. 103-121 (pentru amănunte privind condiţiile uzucapiunii, v. M. Nicolae, Uzucapiunea în sistemul noilor cărţi
funciare, SUBB nr. 1/2003, p. 60-62). Menţionăm că, în literatura noastră juridică, posibilitatea celui interesat de a
invoca uzucapiunea este privită, cei puţin formal, în mod diferit, fiind calificată fie drept o „simplă facultate” (G. N.
Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 750), fie pur şi simplu un veritabil drept subiectiv
(M. G. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1947, p. 138; Tr. lonaşcu, S. Brădeanu,
Drepturile reale principale în Republica Socialistă România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1978, p. 183), însă cu
caracter strict ori pronunţat personal (intuitus personae), deoarece ar implica o apreciere subiectivă din partea
autorului lui, putând fi totuşi exercitat, prin excepţie, şi de creditorii acestuia (art. 1843 C. civ.) -C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 296; M.G. Rarincescu, op. cit., p. 139.
Cât priveşte dreptul potestativ de opţiune (în general), el este definit ca fiind acea „prerogativă juridică care
permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie juridică incertă, după o
alternativă precisă şi previzibilă (I. Najjar, Le droit d'option. Contribution à l'étude du droit potestatif et de l’acte
unilateral, thèse, LGDJ, Paris, 1967, p. 44). Dreptul de opţiune, ca drept potestativ, se distinge de alte drepturi
potestative prin însăşi alternativa de alegere între două situaţii juridice determinate si diametral opuse (ex., dreptul de
a accepta sau de a refuza o succesiune deschisă care în funcţie de alegerea făcută consolidează sau, după caz,
nimiceşte calitatea de succesor a succesibilului). După cum s-a remarcat, „exerciţiul dreptului de opţiune exprimă o
alegere sau, mai exact, preferinţa unei situaţii juridice alteia; dar aceste două situaţii sunt ele însele produsul eventual
al unei situaţii vechi în curs de transformare. Totul rămâne în suspans, până la exprimarea, prin actul de opţiune, a
acestei preferinţe.” (I. Najjar, op. cit., p. 113), Pentru amănunte privind regimul drepturilor de opţiune potestative, v. I.
Najjar, op. cit., passim, iar pentru referinţe generale în legătură cu categoria drepturilor potestative, v. supra, nr.
266-268.
§ 2. Mijloacele juridice de valorificare a prescripţiei extinctive
381. Precizări prealabile. Pentru a opera stingerea, prin prescripţie, a dreptului material la
acţiune este necesară întrunirea a două condiţii de ordin general 11, aplicabile oricărei prescripţii:
inacţiunea prelungită a titularului dreptului material pe întreaga durată a termenului de prescripţie
si invocarea prescripţiei împlinite de către cel interesat.
Prescripţia împlinită poate fi opusă, în principiu, numai de titularul dreptului material la
Prescripţia extinctivă
594
acţiune. . . . . . ,. ~.
Cât priveşte mijloacele de invocare a prescripţiei extinctive, aceasta poate fi opusa, de
regulă, pe cale de excepţie, ceea ce presupune un proces pendinte.

382. Condiţii. După cum am arătat deja, pentru a opera prescripţia extinctivă, este necesară
întrunirea cumulativă a următoarelor două condiţii21:
1) să existe o inacţiune a titularului dreptului material la acţiune în tot timpul fixat de lege
pentru a săvârşi de întrerupere care să zădărnicească acţiunea prescripţiei extinctive; aceasta
este condiţia obiectivă, materială, necesară, nu şi suficientă pentru a antrena stingerea dreptului
la acţiune în sens material;
2) împlinirea prescripţiei să fie invocată de beneficiarul ei, fie pe cale de acţiune, fie pe cale
de excepţiune (art, 1841 C. civ.); prin simpla împlinire a prescripţiei, am arătat deja, cel în folosul
căruia curge prescripţia nu este „liberat" automat, nu este exonerat de răspundeiea civilă lato
sensu, ci dobândeşte numai dreptul, facultatea de a se opune admiterii acţiunii introduse
împotriva sa după împlinirea termenului de prescripţie; dreptul de a opune prescripţia extinctivă
este un drept potestativ născut exlege la data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă care, în
caz de exercitare, înlătură răspunderea civilă a titularului acestui drept.

383. Subiectele dreptului de opţiune. Cine poate invoca prescripţia extinctivă? Titularul
dreptului de opţiune este cel în folosul căruia a curs prescripţia {ex„ debitorul, proprietarul
imobilului grevat, terţul detentor al imobilului ipotecat etc.). El poate exercita acest drept fie direct,
fie printr-un mandatar cu procură specială. Dacă dreptul de opţiune are caracter patrimonial el se
transmite prin moştenire legală sau testamentară, după caz31.
In sfârşit, potrivit art. 1843 C. civ. creditorii şi orice altă persoană interesată (de ex., codebitorii
solidari, cauţiunea personală sau reală)'11 pot să opună prescripţia câştigată debitorului sau
codebitorului, ori proprietarului, chiar şi dacă acel debitor, codebitor sau proprietar renunţă la
prescripţie. Acest text este considerat a fi o aplicaţie particulară a 779 780
dispoziţiilor art. 974 (acţiunea indirectă sau subrogatorie) ori, după caz, a art. 975 C. civ
(acţiunea pauliană)1).

384. Mijloacele procesuale de invocare a prescripţiei extinctive. Prescripţia poate fi


opusă, de regulă, pe cale de excepţie, de apărare, formulată de către cel în folosul căruia curge
prescripţia. Subliniem că excepţia de prescripţie este o excepţie de drept material, substanţial,
iar nu de drept procesual781 782), deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material

779 Cu privire la condiţiile prescripţiei speciale a acţiunii ipotecare, prevăzute de art. 1800 pct. 4 alin. 2 C. civ.,
v. supta, nr. 375. , .
780 După Fayez Hage-Chahine (op. cit., p. 45 şi urm.), pentru a opera prescripţia, mai exact, pentru a se naşte
un drept de opţiune in folosul celui căruia curge prescripţia ("prescripţionar"-ului) trebuie întrunite următoarele
condiţii: 1) să existe o situaţie juridică prescriptibilă; 2) să existe un germene a dreptului ce urmează a ti dobândit
sau stins; 3) să existe un termen de creştere (termen de prescripţie); 4) cel al cărui drept se prescrie să acţioneze
în justiţie; 5) prescripţionarul să aibă calitatea de pârât.
3> Cu privire la cesibilitatea dreptului de opţiune, mai dificilă în materia prescripţiei extinctive, v. r.

Hage-Chahine, op. dt.,p. 105. .. . „


*) v., pentru invocarea prescripţiei de către terţul detentor al imobilului ipotecat. C. Ap. Bucureşti, s. IV civ., dec.
nr. 4214/2000, în „Culegere de practică judiciară in materie civilă"2000. p. 142-144, nr. 57 (cu notă de Adina
Nicolae). Prescrierea dreptul de acceptare a succesiunii poate fi opusă de un terţ într-o acţiune in revendicare
formulată de un pretins moştenitor (T. reg. Cluj, col. civ., dec. nr. 2393/1957, în LP nr. 12/1957, p. 1521, cu notă
aprobativă de C. Linzmayer).
V Pentru detalii privind modul de aplicare şi specificul dispoziţiilor art. 1843 C. civ., v., de ex., C. Hamanqiu J.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 296-302.
782 în sens'Gh- Beleiu, op. cit. (1985), p. 341, text şi nota 13, care învederează si faptul că «în teza „procesuala a
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 595

la acţiune) şi nu un drept procedural născut în cursul procesului 783 ). Această soluţie este
împărtăşită şi de instanţa noastră supremă: „Excepţia prescripţiei este o excepţie de fond
deoarece priveşte exerciţiul dreptului material la acţiune”784 785 786 787 788).

prescripţiei există o contradicţie in terminis, atunci când este calificată ca excepţie de .fond“» Aceasta calificare era
împărtăşită şi în literatura noastră de specialitate mai veche: „Exceptiunile peremptorii ale lucrului judecat,
jurământului decizor şi prescripţiunea, nu sunt excepţiuni formale de procedură; ele tind la negaţiunea fondului
dreptului şi fac ca existenţa primei obligaţiuni să nu mai poată fi discutată”. (Tr. Alexandrescu, op. cit., p. 81) -s.n. V.,
în acelaşi sens, E. Herovanu, op. cit., p. 221, care include în rândul „excepţiumlordefond : excepţiunile bazate
petranzacţiune, pe compromis, pe lucru judecat, pe achiesare, pe prescrippune (s.n.), pe compensaţiune, pe
novaţiune, la care mai trebuie adăugate beneficiul discutiunei bunurilor acordat de art. 1794 c. civ.; beneficiul
diviziunei creanţei, acordul fidejusorului de art. 1667 c. civ.- invocarea dreptului de retenţiune în cazurile admise de
lege sau de doctrină; excepţiunea creditorului unei obligaţiuni naturale sau a unei datorii din joc sau prinsoare, contra
acţiuneiîn repetiţiune (art. 1092 si 1638 c, civ.), excepţiunea cedendarum actionum prevăzută de art. 1682 c. civ.;
excepţiunea non adimpleticontractus; excepţiunea dp nulitate a titlului invocat de reclamant; excepţiunea retractului
litigios (art. 1402 c. civ.) etc. (cf! P. Vasilescu, Tratat teoreticşi practic de procedură civilă, vol. II, laşi, Institutul de
Arte Grafice „Alexandru A. [erek , 1940, p. 226, despre „excepţiunile în legătură cu fondul dreptului scoase din
prescripţie (s.n.), tranzacţie, lucru judecat, compensaţie, novaţie, impropriu numite excepţiuni de fond, ele fiind
apărări de fond'
0 clasificare exactă neputându-se face.”).
3> în dreptul nostru procesual civil se distinge între excepţiile procesuale şi apărările de fond propriu-zise care

vizează fondul dreptului dedus judecăţii (de ex., exceptio non adimpleti contractus) Cât priveşte excepţiile
procesuale, acestea sunt împărţite după obiectul lor în: a) excepţii de procedură propriu-zise care vizeaza
încălcarea regulilor procedurale privind compunerea instanţei, competenţa acesteia şi procedura de judecată
(excepţia de incompatibilitate, de necompetenţă, excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale etc.); b) excepţii de
fond care privesc lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţia de prescripţie puterea lucrului
judecat, lipsa de interes, excepţia prematurităţii cererii, excepţia lipsei capacităţii procesuale etc.). V., in acest sens,
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol, II, Ëd. National Bucureşti, 1997, p. 114 şi urm.,
precum si aparatul critic acolo citat.
Precizăm că în dreptul francez, de pildă, art. 122 din Noul Cod de procedură civilă citează prescripţia printre
finele de neprimire, care tind «a face să declare adversarul inadmisibil în cererea sa, fără examen în fond, pentru
lipsa dreptului la acţiune». Această calificare este viu criticată în doctrina de dreptul civil ("lapsus calami, după unii
autori), nefiind agreată nici de jurisprudenţă (cf. Cass. civ., 5 mai 1957, RTD civ. 1957, p. 720, obs. P. Hebraud, qui
a décidée que la prescription a «pour effet d'eteindre par son expiration le droit et
1 action de créancier» étant une défence au fond, et non une fin de non-recevoir). De altfel, noţiunea «finelor de
neprimire» nu este pe deplin lămurită, fiind încă contoversată (v. de ex. J.-P. Béguet, Étude critique de la notion
de fin de non-recevoir en droit privé, RTD civ. 1947.133; H. Motulsky, obs. sous Cass, civ., 2e, 6 juin
1962, JCP 1963, II, 13191; M.A.-K. Omar, La notion d’irrecevabilité en droit judiciaire privé.thèse LGDJ Paris,
1967). ' ’
784 CSJ, s. corn., dec. nr. 2933/2002, apud Elena Cârcei, Din jurisprudenţă secţiei comerciale a Curţii
Supreme de Justiţie pe semestrul 1/2002, RDC nr. 7-8/2002, p. 350. Cf. TS, s. civ.,'dec. nr. 2783/1988, în
n,r:^ 9®9, P- ^95 (“Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/

958, fiind o excepţie de fond, impune instanţelor obligaţia de a se pronunţa asupra ei înainte de a intra în
dezbateri, iar nu să unească excepţia cu fondul.").
Prescripţia extinctivă
596

Cât priveşte momentul până la care poate fi ridicată excepţia de presei ipţie, Codul civil
prevede că ea poate fi opusă în tot cursul judecăţii în prima instanţă şi în apel până la
închiderea dezbaterilor, afară de cazul când cel în drept a o invoca ar trebui, să se prezume,
după împrejurări că a renunţat tacit la prescripţie (art. 1840 C. civ.)
Prescripţia extinctivă poate fi însă invocată şi pe cale principală, prin formularea unei
acţiuni în constatare (art. 111 C. pr. civ.), ori de câte ori subzistă interesul clarificării, pe cale
judecătorească, a unei situaţii juridice incerte 21. Această posibilitate este admisă şi in practica
judiciară31.

§ 3. Renunţarea la prescripţia extinctivă


385. Precizări prealabile. Prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune neexercitat
în termenul stabilit de lege (aii. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958). Dar prescripţia nu operează de
drept, ipso iuris, ci numai dacă cel care a câştigat-o prin împlinirea termenului de prescripţie o
invocă (art. 1841 C. civ.) fie pe cale de excepţiune, fie, uneori, pe cale de acţiune. Este motivul
pentru care legea reglementează posibilitatea renunţării la prescripţia împlinită (câştigată),
adică la dreptul de a invoca aplicarea prescripţiei extinctive (art. 1838-1840, art. 1843 C. civ.).
în afară de aceasta, întrucât prin exercitarea dreptului de opţiune, prescripţia nu produce
un efect extinctiv complet, ci numai stingerea, pierderea dreptului material la acţiune, ea lasă,
practic, neatins dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, care continuă să subziste, desigur,
într-o formă imperfectă, deoarece sunt private de protecţia acţiunii judiciare, beneficiarul
prescripţiei putând însă să renunţe la dreptul de a se opune unei noi acţiuni în pretenţii şi să-şi
achite datoria sau, după caz, să-şi ia angajamentul de a o plăti.
Prin urmare, trebuie distinsă renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite de renunţarea la
prescripţia dobândită propriu-zisă41. Cât priveşte renunţarea la prescripţia neîmplinită, 789 790 791
792

sunt incidente regulile din materia întreruperii prescripţiei extinctive (prin recunoaşterea

789> Se admite însă, în temeiul art. 18 din D. nr. 167/1958, că „devenind o excepţie imperativă, prescripţia poate

fi invocată pentru prima dată si în recurs, instanţa de recurs fiind chiar obligată potrivit art. 306 C. pr. civ. s-o invoce
din oficiu". (A. Hilsenfad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, in LP nr. 8/1958,

P:ov',în acest sens, T. R. Popescu, Drept civil, I, Introducere generală, Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti, 1994, p. 272. în
doctrină s-a mai precizat că exercitarea unei acţiuni în constatare poate fi făcută şi de creditor, dacă plata a fost
făcută după împlinirea prescripţiei extinctive, întrucât are interesul „de a se constata existenţa dreptului de a nu
restitui plata ce i s-a făcut şi a inexistenţei dreptului debitorului plătitor la restituirea
ei" (I. Deleanu, op. cit., voi. 1,2001, p. 79). . .
3) Astfel, într-o decizie de speţă s-au decis următoarele: „Având în vedere că, potrivit art. 1/46 uciv.. dreptul de
ipotecă se conservă asupra imobilului în orice mână ar trece, iar potrivit art. 1790 C. civ. creditorul are dreptul să îl
urmărească în mâna oricui s-ar găsi, rezultă că cel care a dobândit bunul grevai de ipotecă poate opune
creditorului, în apărarea dreptului său de proprietate, orice excepţie de natură să ducă la stingerea ipotecii.
Rezultă că recurenţii, în calitatea lor de proprietari ai imobilului ipotecat, au si interesul şi calitatea de a invoca
în justiţie prescrierea dreptului creditorului de a cere recuperarea creanţei, întrucât aceasta reprezintă o
apărare ce tinde la stingerea obligaţiei principale şi implicit la stingerea ipotecii, art. 1800 alin 1 pet 1 C. civ. - ceea
ce ar avea drept consecinţă, conservarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului" (C. Ap. Bucureşti, s. IV civ.,
dec. nr. 4214/2000, cit. supra, p. 144)-s.n.
792> Pentru amănunte cu privire la renunţarea la prescripţie (în general), v., de ex. Troplong, op. cit., p. 24 şi umv

V. Marcadé, Explication du Code Napoléon. Commentaire - Traité théorique et pratique de la presciiphori.


nouvelle éd., Paris, 1861, p. 20 si urm.; G. Baudry-lacantinerie, A. Tissier, Traité théorique et pratique de droit
civil. De la prescription, Paris, 1895, p. 70-81; L. Guillouard, Traité de la prescription, l. I,2°ôd.. Pans 1901, p.
279 şi urm.;C. Bufnoir, Propriété et contrat, Paris, 1900, p. 163-167; Aubry et Rau, Cours de dioit
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 597

dreptului).1)

386. Renunţarea la prescripţia împlinită (câştigată), a) Sediul materiei. Renunţarea la


prescripţia câştigată este reglementată în Codul civil, astfel:
- art. 1838: „Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei”;
- art. 1839: „Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită.
Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat”;
- art. 1840: „Cel ce nu poate înstrăina nu poate renunţa la prescripţie”.

b) Definiţie şi natură juridică. Renunţarea la prescripţie este actul prin care beneficiarul prescripţiei
câştigate renunţă la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă.
Ca natură juridică, renunţarea la prescripţia împlinită este un act juridic, care îmbracă
următoarele caractere juridice specifice: 1) act unilateral, 2) consensual: 3) neutru793 794 795>\ 4)
pur şi simplu (neafectat de modalităţi); 5) abdicativ (constând în stingerea dreptului de a invoca
prescripţia)796).

c) Condiţii. Ca orice act juridic, renunţarea la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă


trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege (art. 948 şi urm. C.
civ.)797). Deoarece, prin renunţarea la prescripţie, autorul refuză să obţină un câştig pentru ca
renunţarea să fie valabilă trebuie să existe capacitatea cerută de lege pentru a înstrăina (art. 1840
C. civ.); această exigenţă se explică prin faptul că renunţarea este cel puţin la fel de gravă ca şi
înstrăinarea unui bun sau drept pentru renuntător, fiind asimilată actelor de dispoziţie.
d) Forme. Renunţarea la prescripţie poate fi expresă sau tacită. Renunţarea este tacită,
zice art. 1839 alin. 2 C. civ„ când rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea „dreptului
câştigat". Prin urmare, renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică (ex., plata datoriei ’ sau a
dobânzilor creanţei prescrise, cu condiţia să fie făcută în cunoştinţă de cauză, constituirea unei
garanţii reale în favoarea creditorului).

civil français, 5S éd„ t. XII, par Ét. Bartin, Paris, 1922, p. 571-574; D. Alexandresco, Explicatiunea teoretică si
practică a dreptului civil român, t. XI (Prescripţia), Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co 1915 p 50 si urm.
’ '
Pe larg, cu privire la renunţarea la un drept în general, v„ de ex.: S. Lessona, Essai d'une théorie générale de la
renonciation en droit civil, RTD civ. 361; A. Breton, Théorie générale de la renonciation aux droits réels. Le
déguerpissement en droit civil français, RTD civ. 1928.261; N. Sibiciano, Théon'e générale des renonciations en
droit civil français, thèse, Paris, LGDJ, 1932; P. Raynaud, La renonciation a un droit. Sa nature et son domaine
en droit civil, RTD civ. 1936.763; J. Martin de la Moutte, L'acte juridique unilateral. Essai sursa notion et sa
technique en droit civil, thèse, Toulouse, 1949, p. 104 şi urm,
794 După cum s-a arătat, pe bună dreptate, în practică, potrivit art. 16 din D. nr. 167/1958 prescripţia se
întrerupe, printre altele, prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie printr-un act începător de
executare. Aceasta presupune însă ca împrejurarea cu efect întrerupător să aibă loc în termenul de prescripţie.
Dacă debitorul a plătit însă unele sume din debitele restante după împlinirea termenului de prescripţie, nu se mai
poate discuta de întreruperea prescripţiei pentru urmărirea diferenţei de debit, consecinţa plăţii făcute în condiţiile
arătate constă, potrivit actului normativ, numai în faptul că debitorul nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei
(TS, s. civ., dec. nr. 2062/1985, CD 1985, p. 46-47).
795 Renunţarea la prescripţie este un act neutru, deoarece prin ea însăşi nu transferă nimic, ea nu pune în
raport decât pe titularul dreptului şi dreptul însuşi, avantajul conferit titularului dreptului material la acţiune (salvarea
acestui drept de acţiunea prescripţiei) rezultă din lege, iar nu din renunţarea însăsi care este extinctivă (N.
Sibiciano, op. cit., p. 79-80).
796 V., în acest sens: N. Sibiciano, op. cit., p. 69 si urm.; P. Raynaud, op. cit., p. 783-785. Pe larg cu privire la
noţiunea de act abdicativ, v. Y. Seillan, L’acte abdicaţii, RTD civ. 1966, p. 686-735,
797 In legătură cu condiţiile generale de validitate ale actelor juridice unilaterale, v. R.E. de Munagorri, L’acte
598 Prescripţia extinctivă

e) Efecte. Renunţarea la prescripţie are caracter relativ, deoarece ea nu este opozabilă


decât autorului şi succesorilor săi, neputând fi aşadar opusă altor persoane. Astfel, renunţarea
din partea debitorului principal nu produce nici un efect în privinţa fidejusorului, după cum
renunţarea unuia din debitori solidari nu poate fi opusă celorlalţi codebitori solidari ele. De
asemenea, creditorii si orice altă persoană interesată pot opune prescripţia, atacând renunţarea
făcută în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliane, în condiţiile dreptului comun (art. 1843
C. civ.).

387. Executarea sau promisiunea de a executa obligaţia prescrisă. Dacă prescripţia este
invocată, dreptul material la acţiune se stinge2*. în aceste cazuri, renunţarea la prescripţia
dobândită (aplicată) rezultă fie din executarea obligaţiei, în tot sau în parte, fie din promisiunea
de a o executa. Este vorba, aşadar, de acte sau fapte juridice care anihilează efectul prescripţiei
extinctive. Mai mult, deoarece dreptul subiectiv a supravieţuit stingerii, prin prescripţie, a
dreptului material la acţiune, plata nu constituie, In sine, o liberalitate, astfel încât nu sunt
aplicabile regulile de formă şi de fond din materia donaţiilor, şi nici regimul general al acestor
acte (reducţiune, raport etc.). într-adevăr, conform art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958,
„debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are
dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinii' (s. n.) ,798 799
în ce priveşte promisiunea de a executa obligaţia după ce dreptul material la acţiune s-a
prescris, nici în acest caz nu este vorba de o liberalitate, ci de un „contract de servicii
gratuite"*!, Care are drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea de
către beneficiarul acestei promisiuni n-lreptului la acţiune, căci, în caz de neplată, beneficiarul
promisiunii are din nou la dispoziţie un drept la acţiune pentru a obţine condamnarea
promitentului la executarea prestaţiei datorate.800 801)

U Plata parţială a datoriei echivalează cu renunţarea tacită la prescripţie pentru întreaga creanţă numai dacă
rezultă că „plata a (ost făcută cu titlu de acont" (Fr. Mourlon, Code Napoléon, 5° éd,, t. III, Pans. 1859, p 746) în
caz contrar, debitorul păstrează dreptul de a opune prescripţia pentru restul datoriei a cărui existentă rămâne în
continuare incertă. Cf. TS, s. civ.. dec. nr. 2062/1985, cit. supra ("Dacă debitorul a plătit... unele sume din debitele
restante după împlinirea termenului de prescripţie, nu se mai poate discuta de întreruperea prescripţiei pentru
urmărirea diferenţei de debit, consecinţa plăţii făcute în condiţiile arătate constă, potrivit actului normativ [art. 20 din
D. nr. 167/1968,-n.n.]. numai în faptul că debitorul nu are dreptul
să ceară înapoierea prestaţiei.”). ...
si în materia prescripţiei achizitive, prin invocarea prescripţiei, uzucapantul dobândeşte, in limitele posesiunii
exercitate un drept real nou, originar, astfel încât. în caz de renunţare la acest drept în folosul fostului proprietar'
adică, în cazul restituirii bunului acestuia din urmă. nu mai este vorba de o simplă renunţare la prescripţia câştigată
si efectiv opusă (la efectul stingerii, prin prescripţie, a dreptului la acţiune) ci de o retrocedare a unui drept propriu,
o veritabilă înstrăinare (în toate cazurile, bilaterală, iar nicidecum unilaterală), supusă, dacă este vorba de imobile,
şi formalităţilor de publicitate imobiliară (G. Baudiy-Lancanlinerie, A.
Tissier, op. cit., p. 58). ............ . . . , ,. .
799
) Cei vătămaţi prin plata voluntară a obligaţiei prescrise, de ex. creditorii chirografari ai so/vens-ului, pot însă
ataca, pe calea acţiunii pauliane (art. 975 şi 1843 C. civ.), plata făcută în frauda drepturilor lor, potrivit
dreptului comun. , „. , , ....
4) V,, în acest sens, J.-J. Dupeyroux, thèse, p. 374-376: „L’engagement du débiteur naturel est un a titre
gratuit. Le promettant attribue «un avantage purement gratuit» au créancier naturel en lui conférant des pouvoirs
de contrainte qui assureront l’efficacité de sa créance: le promettant pourrait exiger une contrepartie
en échange de cet avantage; son act relèverait alors du titre onéreaux. En l'absence de tout sacrifice corrélatif du
créancier naturel, cette promesse est certainement gratuite (...) L'engagement du débiteur naturel n'est pas
une donation" {ibidem, p. 375).
Precizăm, în final, că în doctrina noastră s-a formulat-pe considerentul imposibilităţii juridice a transformării unei
obligaţii naturale - şi opinia în sensul că recunoaşterea voluntară sau promisiunea de a executa o obligaţie morală
echivalează cu „o obligaţie juridică ce dublează, după caz, obligaţia morală sau pe cea na“.care continuă să-şi păstreze
Capitolul VII. Efectul prescripţiei extinctive 599

existenţa şi natura într-un plan paralel cu cel în care fiinţează obligaţia juridică nou-născută". (M. N. Costin, Marile
Instituţii ale dreptului civil român, voi. 3, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 43) -s.n.
Este inutil să ne oprim asupra unei opinii lipsite de orice fundament juridic şi, mai ales,^raţional, pentru că obligaţia
naturală este, in specie, o obligaţie civilă imperfectă, neputându-se concepe două obligaţii „paralele" având acelaşi
obiect şi care ar urma să fie stinse printr-o singură plată, căci, altminteri, una dintre plăţi ar deveni lipsită de cauză,
fiind supusă repetiţiunii (art, 1092 alin.
IC. civ.) sau, cine ştie, poate vor exista tot două plăţi din care una situată într-un „plan paralel” celei real făcute?!
1) în sensul că în sistemul Decretului nr. 167/1958 recunoaşterea dreptului de către debitor si angajamentul

acestuia de a-şi executa obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit „nu produce nici un efect“, v. totuşi Al.
Oproiu, Caracterul şi termenul de prescripţie al acţiunii împotriva deţinătorului precar de lucruri mobile
înstrăinate fără consimţământul proprietarului, în RRD nr. 3/1970, p. 100-101. După acest autor actele amintite ar
fi nule, deoarece „numai executarea efectivă produce efecte juridice (imposibilitatea de à cere înapoierea prestaţiei),
nu şl obligaţia de executare în viitor“, o astfel de obligaţie fiind nulăîn temeiul art
801 alin. 3 din D. nr. 167/1958 care declară ca lovită de nulitate orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei. Dacă s-ar admite că, în temeiul recunoaşterii valabilităţii unei astfel de obligaţii, fostul creditor
poate să dispună de un nou termen de prescripţie, ar însemna să se permită renunţarea la prescripţie şi
prelungirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune (ibidem).
După părerea noastră, această opinie - tributară unei viziuni etatiste asupra dreptului - nu poate fi reţinută,
deoarece dacă executare unei obligaţii prescrise este posibilă şi licită, a fortiori, promisiunea de a o executa
trebuie să primească acelaşi regim juridic, nefiind contrară ordinii publice, ci, dimpotrivă, de vreme ce raţiunea
prescripţiei extinctive nu este aceea de a despuia pe creditor de drepturile sale legitime ci de a consolida situaţiile
juridice incerte asigurând securitatea circuitului civil. Cât priveşte renunţarea la prescripţie, aceasta este pe deplin
valabilă, dacă Intervine după împlinirea prescripţiei (art. 1838 şi 1839 C. civ.).
CAPITOLUL VIII
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

388. Concluzii generale. Prescripţia extinctivă, spre deosebire de uzucapiune, care este
un mod sau mijloc de achiziţiune a unui drept real, este, dimpotrivă, un mod de înlăturare a
răspunderii civile, ca urmare a stingerii dreptului material la acţiune neexercitat în
termenul stabilit de lege.
Dintre toate instituţiile dreptului civil, prescripţia extinctivă, zisă şi liberatorie, este „cea mai
necesară ordinii sociale”. (Bigot-Preameneau), deoarece este destinată să asigure înlăturarea
incertitudinii din circuitul civil, să permită „adecvarea dreptului la fapte” (G. Marty, P. Raynaud):
neexercitarea dreptului material la acţiune în termenul stabilit de lege - termen socotit de
legiuitor suficient de lung pentru restabilirea drepturilor subiective civile încălcate, contestate sau
nesocotite - atrage stingerea lui şi, prin aceasta, adică pe cale de consecinţă, înlăturarea
răspunderii civile a subiectului pasiv. Prin urmare, titularul obligaţiei civile corespunzătoare nu
mai poate fi tras la răspundere şi obligat să suporte consecinţele juridice prevăzute de lege sau
stipulate de părţi, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Din faptul că, prin prescripţie, se stinge
numai „dreptul la acţiune" (în sens material), înlăturându-se răspunderea civilă a subiectului pasiv
al raportului juridic de constrângere, decurge următoarea consecinţă juridică: supravieţuirea în
principiu, a dreptului subiectiv, ca şi a obligaţiei corelative, însă, desigur, numai sub formă
juridică incompletă, imperfectă, deoarece rămân ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii.
O confirmare a acestui fapt găsim în prevederile art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care
dispun că debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit.
Deoarece obiectul prescripţiei extinctive constă numai în stingerea dreptului la acţiune (art. 1
alin. 1 din D. nr. 167/1958), rămâne neatins nu numai dreptul subiectiv material, substanţial, ci şi,
bineînţeles, dreptul procesual la acţiune, adică dreptul de a intenta acţiunea, de a sesiza organul
de jurisdicţie şi de a pretinde judecarea cauzei, întrucât accesul la justiţie este liber şi nu poate fi
îngrădit din acest punct de vedere (art. 21 din Constituţie; art. 6 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).

Problema care s-a pus (şi se mai pune încă) în literatura de specialitate este aceea a
determinării naturii juridice a dreptului la acţiune în sens material: drept material,
substanţial sau drept procesual?
în ce ne priveşte, după ce am arătat că dreptul la acţiune în sens material este dreptul de a
obţine condamnarea pârâtului sau, în alţi termeni, dreptul de a obţine, prin constrângere,
executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept ameninţat ori contestat sau, după caz,
aplicarea unei alte sancţiuni civile, am ajuns la concluzia că acest drept este distinct atât
Capitolul VIII. Concluzii şi propunerile lege ferenda 601

de dreptul subiectiv material căruia îi asigură protecţia juridică, cât şi de dreptul procesual la
acţiune.
într-adevăr, prin izvorul, conţinutul şi structura lor specifice, dreptul subiectiv material („dreptul
preexistent” sau „determinator”) este distinct de „dreptul sancţionator”, adică de dreptul material la
acţiune: dacă dreptul subiectiv material (ex., dreptul de creanţă sau dreptul de proprietate) constă
în posibilitatea titularului de a obţine un anumit avantaj sau folos material ori moral dintr-o situaţie
juridică determinată, dreptul material la acţiune se referă la posibilitatea titularului de a-şi realiza,
pe cale silită, un drept subiectiv încălcat, negat sau ignorat şi presupune necesarmente o situaţie
conflictuală născută sau, cel puţin iminentă, pe cale de a se naşte; altfel spus, una este dreptul de
a se bucura şi dispune de un bun (dreptul de proprietate) şi alta este dreptul de a pretinde altuia
restituirea bunului deţinut în mod legitim sau fără drept (dreptul la acţiunea în revendicare); tot
astfel, una este posibilitatea de a pretinde debitorului să furnizeze un anumit serviciu (să restituie
suma împrumutată, spre ex.) şi altceva este puterea de a obţine, prin constrângere, serviciul
respectiv sau un alt echivalent (daune-interese). Or, aceste din urmă prerogative (aşa-numitele
drepturi la acţiune în sens material) nu pot fi considerate ca având natură procesuală, ci
substanţială, de vreme ce asigură traducerea şi realizarea, pe cale silită, a unor sancţiuni de drept
civil, material: reacţia dreptului, în speţă a dreptului civil, la încălcarea unor norme de drept civil
(încălcarea dreptului creditorului sau violarea dreptului proprietarului, neobservarea condiţiilor de
validitate pentru încheierea unui anume act juridic, neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale etc.).
O discuţie aparte o implică aşa-numitul drept de a cere executarea silită, respectiv
posibilitatea titularului de a obţine realizarea silită a obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu. Deşi
în prezent este dominantă opinia în sensul că dreptul de a obţine executarea silită are caracter
procesual, fiind o componentă a dreptului la acţiune în sens procesual, făcând obiectul unei
prescripţii deosebite, de drept procesual civil - dovadă şi reglementarea distinctă a prescripţiei
dreptului de a cere executarea silită în Codul de procedură civilă (art. 405-4053) - o astfel de
concepţie nu este la adăpost de critică. De vreme ce dreptul la acţiune în sens material este, după
expresia întrebuinţată de Mihail Eliescu, „dreptul unei persoane de a obţine satisfacerea
pretenţiilor sale prin constrângere” - idee cu care sunt de acord toţi cei care admit autonomia
acestui drept - însemnează că, logic si juridic, executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul
executoriu ca prerogativă juridică trebuie să facă parte tot din acest drept, fiind garanţia realizării
lui silite, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia cuprinsă în titlul executoriu. Cu
alte cuvinte, posibilitatea de a obţine un titlu executoriu nu este un scop în sine, ci este mijlocul şi
prima etapă necesară atingerii scopului final al titularului dreptului la acţiune: satisfacerea, cu
ajutorul forţei coercitive a statului, a dreptului său material, substanţial, încălcat sau contestat de
către subiectul pasiv, iar executarea silită a bunurilor şi veniturilor acestuia este calea efectivă
pentru atingerea acestui rezultat.
Din acest motiv am optat, în esenţă, pentru teza monistă asupra dreptului la acţiune, susţinută
în dreptul nostru de către M. Eliescu, conform căreia dreptul material la acţiune este dreptul de a
obţine, prin constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept sau aplicarea altei
sancţiuni civile şi, prin urmare, poate comporta atât facultatea de a obţine obligarea sau
condamnarea pârâtului (dreptul la acţiunea în realizare), inclusiv posibilitatea de a pretinde
recunoaşterea existenţei sau inexistenţei unui drept (dreptul la acţiune în constatare), cât şi
facultatea de a obţine executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (dreptul la acţiunea
în executare sau dreptul de a cere executarea silită).
Când titlul executoriu nu-l constituie o hotărâre judecătorească (ex„ înscrisurile notariale
autentificate) dreptul material la acţiune se reduce la dreptul de a obţine executarea silită, în toate
cazurile, dacă reclamantul nu-şi valorifică dreptul de a obţine executarea silită în termenul de
602 Prescripţia extinctivă

prescripţie prevăzut de lege, titlul îşi pierde puterea executorie, iar, în cazul hotărârilor
judecătoreşti, chiar şi puterea lucrului judecat, ceea ce însemnează că, în acest din urmă caz,
efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului la acţiune produs la data sesizării instanţe de judecată şi
consolidat pe data rămânerii definitive a hotărârii, este retroactiv desfiinţat, nimicit, ca şi când
niciodată nu ar fi avut loc; în consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune este socotită a nu
se fi întrerupt niciodată, situaţie în care, dacă dreptul la acţiune în realizare nu este încă prescris
sau este imprescriptibil, cel interesat poate introduce o nouă acţiune pentru a obţine un alt titlu
executoriu, vechea hotărâre putând servi doar ca mijloc de probă.
Astfel înţeles, dreptul material la acţiune nu se confundă nici cu dreptul subiectiv substanţial,
recunoscut sau dobândit prin hotărâre, care preexistă sau, după caz, rezultă din hotărâre (în cazul
unei acţiuni în constituire de drepturi) şi nici cu dreptul procesual la acţiune-dreptul de a sesiza
instanţa sau organul arbitrai ori dreptul de a pune în executare silită titlul executor obţinut sau
recunoscut prin lege.

Cât priveşte domeniul sau câmpul de acţiune al prescripţiei extinctive, acesta este rezervat,
în principiu, drepturilor la acţiune având un obiect patrimonial (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958).
Per a contrario, drepturile la acţiune având un obiect nepatrimonial sunt imprescriptibile extinctiv,
cu excepţia cazurilor în care prin lege s-ar dispune altfel (de ex., în cazul acţiunii în anulabilitatea
căsătoriei, unele acţiuni de stat, în speţă, acţiunea în tăgada paternităţii sau acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei). Este, de asemenea, imprescriptibilă extinctiv, acţiunea în
revendicare - mobiliară sau imobiliară -întemeiată pe dreptul de proprietate publică sau privată,
după caz, ca urmare a caracterului perpetuu al acestui drept, dar şi al faptului că, atâta timp cât
bunul nu este uzucapat de un terţ, dreptul de proprietate privată nu se poate pierde. A nu uza de
un drept absolut, însemnează tot a exercita încă un astfel de drept, dar într-o altă manieră şi
anume, într-o modalitate pur pasivă, negativă, respectiv prin refuzul sau omisiunea de a săvârşi
acte ce implică exerciţiul pozitiv al dreptului respectiv. în sfârşit, tot imprescriptibile sunt şi acele
drepturi care nu sunt susceptibile de violare, de încălcare prin acte săvârşite de către un terţ, cum
este cazul drepturilor potestative al căror exerciţiu constă în săvârşirea de acte juridice unilaterale,
care nu pot fi astfel împiedicate sau paralizate de către nici o altă persoană (adică, în speţă, de
către cei care urmează să suporte consecinţele juridice ale săvârşirii acelor acte). Este cazul, spre
exemplu, al drepturilor potestative de opţiune, care sunt, în principiu, imprescriptibile extinctiv
(dreptul de opţiune succesorală este socotit însă prescriptibil extinctiv, deşi el este, cum am văzut,
incompatibil cu regimul normal al prescripţiei extinctive).

De esenţa prescripţiei extinctive este existenţa unor termene de prescripţie, a unor


intervale de timp înăuntrul cărora trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea
stingerii lui.
De lege lata, în dreptul civil sunt două termene generale de prescripţie: 3 ani, pentru
drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă (art. 3 din D. nr. 167/1958) şi 30 de ani pentru
drepturile la acţiune privind drepturile reale prescriptibile extinctiv (art. 1890 C. civ.). în afara
acestor termene, există numeroase termene speciale, de regulă, mai scurte, decât
Capitolul VIII. Concluzii şi propuneri de lege ferenda 603

termenele generale de prescripţie extinctivă. De aceea, ori de câte ori nu se prevede un


termen special de prescripţie, vor fi aplicabile prevederile art, 3 din Decretul nr. 167/1958 sau,
după caz, ale art. 1890C. civ., cu condiţia însă ca dreptul la acţiune să fie prescriptibil extinctiv.
Ca orice termen şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care a început să
curgă, o durată, respectiv un interval de timp mai lung sau mai scurt, după caz, şi, bineînţeles, un
sfârşit, marcat de data la care este socotit a fi împlinit.

începutul prescripţiei extinctive, este guvernat de regula actioni non natae nori
praescribitur, consacrată atât de Codul civil (art. 1886), cât şi de Decretul nr. 167/1958, în
termenii următori: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune”, (art. 7
alin. 1). Prin urmare, data naşterii dreptului la acţiune, adică data când dreptul subiectiv (sau
interesul legitim) este încălcat, negat sau contestat, marchează şi începutul curgerii prescripţiei
extinctive. Sunt însă cazuri când aplicarea acestei reguli ar avea consecinţe inechitabile,
inadmisibile, deoarece titularul dreptului la acţiune fie nu a cunoscut violarea dreptului său, fie este
împiedicat material, moral sau juridic să acţioneze (ex., nu cunoaşte identitatea autorului faptului
ilicit, nu a constatat viciile ascunse ale unui lucru ori ale unei lucrări executate, deoarece lucrul nu
a fost încă predat sau lucrarea n-a fost încă recepţionată, titularul dreptului la acţiune este victima
unor acte de violenţă morală continuă, neavând curajul de a face acte de întrerupere, este soţ cu
cel împotriva căruia trebuie să acţioneze). De aceea, legea prevede reguli speciale privind
începutul prescripţiei extinctive (cf. art. 7 alin. 2 şi 3, art. 8, 9 şi 11 din D. nr. 167/1967) sau cazuri
în care prescripţia extinctivă este fie suspendată sau întreruptă, fie chiar considerată a nu fi
început deloc să curgă.
J _

Suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate în mod


unitar în Decretul nr. 167/1958 (art. 13-15; 16-17), ca împrejurări care atrag modificarea cursului
prescripţiei fie în sensul de a opri temporar cursul acestuia (în cazul suspendării), fie în sensul de
a suprima complet prescripţia începută şi a o înlocui cu un nou termen de prescripţie ori de câte ori
titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, săvârşind acte sau fapte prin care pretinde
satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat, precum şi ori de câte ori subiectul pasiv
părăseşte poziţia de împotrivire, prin recunoaşterea dreptului până atunci încălcat, contestat sau
negat (în caz de întrerupere).

în afară de acestea sunt şi alte situaţii când, deşi nu poate opera suspendarea sau
întreruperea prescripţiei extinctive, totuşi, din motive justificare, neimputabile titularului dreptului
material la acţiune, efectul prescripţiei extinctive nu se justifică, neputând fi lipsit de acest drept
titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat. în asemenea cazuri se poate solicita
repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile prevăzute de art. 19 din Decretul nr.
167/1958. Fundamentul acestui beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune îl
constituie, credem, vechea maximă Contra non valentem agere non currit praescriptio, care, în
prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte această
funcţie), cât mai mult o simplă cauză generală de amânare a începutului prescripţiei (pentru
imposibilitatea morală sau juridică de a acţiona) şi, mai cu seamă, de înlăturare a efectului
prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie, ori, mai exact,
prin socotirea faptului că stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune n-a avut legalmente loc.
în sfârşit, cât priveşte efectul prescripţiei extinctive şi modul cum aceasta operează,
pe baza unei analize aprofundate a dispoziţiilor legale incidente, îndeosebi a art. 1,18 şi 20 din
Decretul nr. 167/1958, coroborată cu prevederile art. 1838-1843 C. civ., am putut conchide că
prescripţia stinge dreptul material la acţiune în sens material fără a afecta şi dreptul subiectiv în
substanţa sa, care continuă să supravieţuiască, deşi într-o formă imperfectă, de vreme ce poate fi
604 Prescripţia extinctivă

ocrotit numai pe calea defensivă a excepţiunii. Prescripţia nu operează de drept, ci numai la


cererea persoanei interesate (art. 1841 C. civ.). în măsura în care prescripţia nu operează de
drept (ipso iure), stingerea obligaţiei sau, după caz, a dreptului la acţiune, nu se poate vorbi nici
de existenţa vreunei obligaţii naturale, deoarece, câtă vreme obligaţia iniţială este şi rămâne
intactă, fiind asigurată prin acţiune, prescripţia câştigată conferind debitorului numai un drept de
opţiune, şi anume dreptul de a se prevala sau nu de beneficiul prescripţiei împlinite. în schimb, în
cazul în care beneficiarul prescripţiei împlinite opune, pe cale de acţiune sau de excepţiune,
prescripţia câştigată, după stingerea dreptului la acţiune, subzistă în sarcina debitorului o obligaţie
civilă imperfectă (obligaţie naturală), lipsită de sancţiunea specifică (acţiunea în justiţie), dar care
poate fi executată de bunăvoie (art. 20 alin. 1 din D. nr. 167/1958). Cât priveşte renunţarea la
prescripţie, aceasta poate să aibă loc atât înainte de a fi invocată, caz în care este vorba de
renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite (dreptul de a invoca prescripţia), cât şi după
invocarea prescripţiei câştigate, caz în care poate îmbrăca fie forma unei plăţi voluntare a
obligaţiei prescrise, fie a unei promisiuni de a o executa (în nici una din aceste două ipoteze nu
este însă vorba de o liberalitate, ci fie de plată, act sau fapt juridic neutru, fie de un contract de
servicii gratuite, care are drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea
dreptului la acţiune de către beneficiarul promisiunii), de vreme ce prin invocarea prescripţiei se
stinge numai dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv însuşi.

389. Propuneri de lege ferenda. a) Precizări prealabile. Analiza regimului prescripţiei


extinctive a scos în evidenţă faptul că reglementarea actuală a prescripţiei, deşi este superioară
celei cuprinse în Codul civil, este susceptibilă de îmbunătăţire şi perfecţionare.
Principalele carenţe ale reglementării actuale sunt, în opinia noastră, următoarele:
- în primul rând, cum s-a văzut, dispoziţii importante privind regimul general al prescripţiei se
regăsesc unele în Decretul nr. 167/1958 (art. 1, 12, 18, 19), iar altele în Codul civil (1838-1843),
ceea ce ridică serioase şi vizibile dificultăţi de interpretare şi, mai ales, de corectă aplicare a lor;
- în al doilea rând, în materie civilă, prescripţia extinctivă trebuie să reprezinte atât expresia
unor interese generale, constând în necesitatea clarificării unor situaţii juridice incerte într-un timp
rezonabil, cât şi expresia intereselor particulare, constând în faptul că prescripţia trebuie lăsată la
îndemâna părţilor interesate, singurele în măsură să decidă dacă vor sau nu să se prevaleze de
efectele ei; în nici un caz prescripţia extinctivă nu este o sursă de îmbogăţire pe nedrept, astfel
încât invocarea şi aplicarea ei din oficiu contravine însuşi fundamentului şi funcţiilor acesteia; în
consecinţă, dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu-şi au, în prezent, nici un rost, fiind
lipsite de un fundament juridic serios;
- în al treilea rând, în lipsa unei definiţii a dreptului la acţiune în sens material şi în prezenţa
reglementării separate a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, devine dificilă
determinarea naturii juridice a acestor drepturi, precum şi a stabilirii corelaţiei dreptului material la
acţiune cu dreptul subiectiv civil şi, bineînţeles, cu dreptul de a cere executarea silită;
- în sfârşit, în privinţa termenelor de prescripţie extinctivă, precum şi a cursului prescripţiei
extinctive, reglementările actuale nu mai corespund integral realităţilor economice şi sociale, în
special raporturilor comerciale, care reclamă celeritate şi o foarte mare stabilitate.
De lege ferenda, trebuie eliminate aceste carenţe, în paralel cu perfecţionarea
reglementărilor existente în materie, în acord cu realităţile social-economice şi ţinând seama de
perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană. Deoarece proiectul noului Cod civil al
României conţine o reglementare adecvată a instituţiei prescripţiei, la care ne-am adus o modestă
contribuţie, în calitate de membru al comisiei de revizuire a Codului civil din cadrul Ministerului
Justiţiei (v. prima variantă a acestui proiect în Supliment juridica nr. 11-12/2000), ne mărginim în
continuare să jalonăm principalele coordonate ale viitoarei instituţii, atrăgând atenţia asupra
Capitolul VIII. Concluzii şi propunerile lege ferenda 605

câtorva aspecte mai semnificative.

b) Noţiunea, reglementarea şi efectul prescripţiei extinctive. Reglementarea separată a


prescripţiei extinctive şi a uzucapiunii este un lucru deja câştigat, care trebuie menţinut.
Prescripţia extinctivă trebuie să privească numai dreptul material la acţiune, ca mod de stingere a
acestuia şi de înlăturare a răspunderii civile lato sensu.
în acest scop, sediul materiei trebuie să-l constituie viitorul Cod civil, într-un titlu sau chiar o
carte special destinată prescripţiei extinctive.
Normele care reglementează prescripţia extinctivă trebuie să rămână imperative, însă
prescripţia nu va putea opera de drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Se asigură astfel,
cum s-a observat deja, îmbinarea intereselor generale cu cele personale, fără a se sacrifica unele
în detrimentul celorlalte.
Deoarece în prezent nu se prevede ce se înţelege prin drept la acţiune în sens material,
socotim util| o astfel de definiţie, care să permită diferenţierea acestui drept faţă de dreptul
subiectiv material) substanţial şi care nu este afectat direct de stingerea, prin prescripţie, doar a
dreptului la acţiune.
De asemenea, întrucât dreptul de a cere executarea silită nu este finalmente, decât tot o
formă de manifestare a dreptului la acţiune, este de preferat ca această legătură să fie evidentă în
mod corespunzător.

c) Domeniul prescripţiei. Decretul nr. 167/1958 nu conţine decât o singură prevedere


despre imprescriptibilitatea unor acţiuni în sens material, socotim utilă o astfel de definiţie, care să
permită diferenţierea acestui drept faţă de dreptul subiectiv material, substanţial şi care nu este
afectat direct de stingerea, prin prescripţie, doar a dreptului la acţiune.
De asemenea, întrucât dreptul de a cere executarea silită nu este finalmente, decât tot o
formă de manifestare a dreptului la acţiune, este de preferat ca această legătură să fie evidenţiată
în mod corespunzător.
Decretul nr. 167/1958 nu conţine decât o singură prevedere despre imprescriptibilitatea unor
acţiuni, în speţă acţiuneaîn constatarea nulităţii absolute (art. 2). Viitoarea reglementare va trebui
să fie superioară din acest punct de vedere şi să consacre principalele ipoteze în care drepturile la
acţiune sunt imprescriptibile extinctiv, cum ar fi drepturile privitoare la apărarea unui drept
nepatrimonial (drepturile intelectuale şi aşa-zisele drepturi ale personalităţii), restituirea
depozitelor bancare, anularea certificatului de moştenitor şi altele asemenea. Desigur, drepturile
la acţiune având un obiect patrimonial vor rămâne în continuare, cum este şi firesc, principalul
domeniu de aplicare a prescripţiei extinctive.
d) Termenul prescripţiei. Menţinerea a două termene generale de prescripţie este
determinată de faptul că, în materia drepturilor reale prescriptibile extinctive, termenul de
prescripţie trebuie corelat cu cel de la uzucapiune. Dacă în ce priveşte acţiunile născute din
relaţiile contractuale, termenul de 3 ani poate fi păstrat, pentru raporturile extracontractuale, în
special acţiunile născute din delicte civile ar fi, credem, mai indicat în special datorită gravităţii sau,
uneori, chiar clandestinităţii unor astfel de fapte, un termen de prescripţie mai lung, 10 ani, spre
exemplu (sub acest aspect, trebuie observate şi termenele de prescripţie a răspunderii penale în
sensul alinierii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală la cel
prevăzut de legea penală, dacă acesta din urmă ar fi mai lung, fiind nefiresc să existe termene mai
scurte în materie civilă decât în materia răspunderii penale).

e) începutul prescripţiei. Regulile speciale privind începutul prescripţiei extinctive, cuprinse


în Decretul nr. 167/1958, cu excepţia celei cuprinse în art. 7 alin. 2, pot fi menţinute şi, eventual,
îmbunătăţite (în cazul prescripţiei dreptului la acţiunea în anulare). în plus, este necesară
606 Prescripţia extinctivă

consacrarea şi a altor reguli, cum ar fi în cazul încălcării drepturilor reale, a obligaţiilor izvorâte din
raporturile de asigurare, în caz de anulare a unui act juridic la cererea unui terţ şi, mai ales, în
ipoteza anulării unor dispoziţii testamentare etc.

f) Suspendarea prescripţiei. Ar fi indicată introducerea şi altor cauze exprese de


suspendare, de pildă, pe întreaga durată a negocierilor purtate pentru rezolvarea amiabilă a
litigiului, cât timp durează procedura de conciliere obligatorie la care se referă art. 7201 C. pr. civ.
şi altele asemenea.

g) întreruperea prescripţiei. Una din lacunele reglementării actuale o constituie


neasimilarea cauzelor de întrerupere a plângerii penale adresate organelor de urmărire penală,
care urmează să fie, aşadar, complinită. De asemenea, în materia falimentului, cererea de
verificare a creanţelor reprezintă, în fapt, un adevărat act de întrerupere, calificat greşit de Legea
nr. 64/1995 drept o cauză de suspendare. Nu socotim însă necesar ca punerea în întârziere sau
simpla notificare a debitorului să constituie un act de întrerupere a prescripţiei, cum se prevede în
alte legislaţii, deoarece efectul prescripţiei extinctive ar fi zădărnicit printr-o simplă notificare,
reiterată din când în când, fără a fi urmată şi de o cerere de chemare în judecată.
Cât priveşte efectul întreruperii, dacă în cazul recunoaşterii, începe să curgă o nouă
prescripţie de acelaşi fel, în cazul cererii de chemare în judecată, efectul întreruptiv este dublu
condiţionat, în sensul că acţiunea trebuie să fie admisă şi hotărârea să fie pusă în executare în
termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită (în caz contrar, stingerea, prin
prescripţie, a dreptului de a cere executarea silită, stinge şi puterea de lucru judecat înlăturând şi
efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, o nouă cerere putând fi făcută
numai dacă dreptul material la acţiune nu s-a prescris încă).

h) Repunerea în termen. Această instituţie este utilă, astfel încât trebuie menţinută, însă
trebuie suprimat dreptul organului de jurisdicţie de a dispune repunerea în termen din oficiu. 802 „

802 Situaţia termenelor de decădere. în sfârşit, în afara prescripţiei extinctive, există şi


sancţiunea decăderii (forcluziunii) pentru neexercitarea unui drept într-un anumit termen.
des textes à propos des déchéances que d’admettre comme moyens légaux d’exercice d’un droit ceux
1 Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive_ 297
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. ed. a Vll-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae,
P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001 p 235 nota 1
51 Această soluţie este aproape unanim împărtăşită de doctrina, dar şi, cu unele inconsecvente de practica noastră judiciară. V., in acest

sens, deex.: Ş. Beligrădeanu. Modul in care urmează să fie interpretate -in prezent, - dispoziţiile art. 3 alin. 1 şiad. 4 din Decretul nr
167/1958privitor la prescripţia extinctivă în Dreptu! nr. 7/1993. p. 49-53; idem, Texte de bază din Decretul nr. 167/1958privitor la
prescripţia extinctivă rămase fara obiect, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 122-123; Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă in dreptul civil si dreptul
comercial, in RDCnr. 2/1991, p. 45-48; CAB, încheierea interlocutorie din 2.09 1994 înRDCnr 6/ 1994, p. 97-99; CSJ, s. corn., dec. nr. 408/1996,
în Bul.jur. 1996, p. 356 şi în Dreptul nr. 1/1997, p. 120-121;
'1 <“'u Pr'v're la corelaţia dintre D. nr. 167/1958 şi Codul civil român, v. intra, nr. 58 şi 59. p Ză'înacestsens’5iGh' Beleiu’ Probleme actuale în domeniul
prescripţiei extinctive, în RRDnr. 9/1983,

^ Conform art. 150 alin. 1 din Constituţie (devenit art. 154 alin, 1, după republicare), „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în
vigoare, in măsura in care nu contravin prezentei Constituţii”, V. Dec, nr. 72/1994 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 284 din 6
octombrie 1994 si CDH 1994, p. 277-280) prin care s-a constatat că dispoziţiile referitoare la termenele de prescripţie de 18 luni privind
raporturile juridice dintre organizaţiile socialiste sunt abrogate in temeiul art. 150 alin. 1 din Constituţie, întrucât: 1) noua legislaţie de după
decembrie 1989 nu se mai referă la organizaţiile socialiste; 2) art. 41 alin. 1 din Constituţie nu mai
îngăduie diferenţierea sub raportul duratei termenului de prescripţie prevăzut de art 3 alin 1dinD nr 167/
1958. proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal indiferent de titular.
1 onV^o^f08' "PrfSCnptllle p,ezentei secţiuni ("Despre câteva prescripţii particulare": art.
1J03-1911 p.ni.) curg in contra minorilor şi interzisilor, rămânând acestora recurs în
contra tutorilor lor;
- art. 1909 alin. 2: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel căruia s-a furat un lucru poate sa-l revendice, in curs
de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau.când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra
celui de la care îl are".
7 ani Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris" Pentru detalii, v. M. Nicolae, Proceduri de
restituire, în „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată" de FI. A. Baias, B. Dumitrache si M. Nicolae voi
I ed all-a Ed Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 213-214.
31V., de ex., S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, op. cit., p. 219. Adde I. Deteanu, op. cit., voi. II (2003), p. 566.

3. hotărârile date în apel;


cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, deoarece ceea ce interesează în cadrul reqlementării m vigoare este manifestarea de
voinţă a titularului dreptului dea-şi vedea realizat dreptul ce i-a fost recunoscut sau atribuit (pentru amănunte referitoare la această controversă, v„
de ex.: A. Hilsenrad, in Tratat teoretic şt practic deprocedură a executării silite, 1966, p. 165-168; S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op.
cit., voi. 1.1996 p. 171-176). 1 '
11 P* *iîciză™.că’ î" aceste cazuri' poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îsi schimbă locul de muncă la o alta unitate sau este pesionat. In

aceste cazuri, unitatea de la care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al
debitorului sau organului competent de ocrotire socială care. de la data primirii acestor acte, devine tert poprit. Dacă debitorul părăseşte unitatea
fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va încunostinta pe creditor despre această împrejurare, care, după aflarea noului loc de
muncă al debitorului, il va aduce la cunoştinţa unităţii de
pen,triia ®e proceda la comunicarea actelor prin care s-a înfiinţat poprirea noului loc de muncă (art. 455 C. pr. civ.). Pe data comunicăm actelor de
înfiinţare a popririi (titlul executoriu) noului loc
ciîateTart140sS 1 ît°c C^pTdvT^ 3 CUrSU'U'preSCripţiei în cond'!iile aceleiaŞi dispoziţii legale mai sus

în cazul popririi înfiinţate, potrivit art. 453 alin. 2 şi 455 C. pr. civ., nu intervine perimarea executării silite deoarece instanţa de executare şi terţul
poprit trebuie, din oficiu, să facă demersuri pentru punerea în executare şi realizarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu. în sensul că
prevederile art. 389 C. pr. civ. p“la perimarea executării silite, nu sunt aplicabile în cazul popririlor înfiinţate pentru pensii de întreţinere v. TJ Sibiu dec.
civ. nr. 461/1987, in RRD nr. 11/1988, p. 62-63 (cu notă explicativă de I. Leş si G. Kovacs).' rhJitf ;în' 11len|/onă^1 că, m practică, s-a mai decis că
prescripţia dreptului de a cere, separat, executarea cheltuielilor de judecata, acordate prin hotărârea ce a soluţionat o acţiune în stabilirea pensiei
de întreţinere dar omise in adresa de înfiinţare a popririi, este întrerupt pe toată perioada cât s-au efectuat reţineri în executarea sumelor restante
şi pană la momentul din care reţinerile s-au limitat la suma reprezentând pensie de întreţinere lunară (TJ Suceava, dec. civ. nr. 681/1973, în RRD
nr. 6/1976, p. 40 cu notă de Gh D Dumitrescu).
• Nu sunt aicte de executare silită, ci acte sau măsuri premergătoare executării: 1) sechestrul asigurător sechestrul judiciar şi poprirea
asigurătorie, deoarece sunt măsuri asigurătorii luate înainte sau în cursul judecăţii, deci înainte de obţinerea titlului executoriu (art. 591-601 C. pr.
civ.); 2) învestirea titlului cu formulă ex^utorie (7. reg Banat, dec. civ. nr.3454/1962, nepublicată, apudS.Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit. voi.
, 1996 p. 176 nota 52); 3) somaţia (art. 387 C. pr. civ.); 4) înştiinţarea de plată, 5) notificarea luării în posesie a bunului afectat unei garanţii reale
mobiliare (art. 64, Titlul V din L. nr. 99/1999); 6) notificarea scoaterii la vanzare a bunului afectat unei garanţii reale mobiliare, art. 71. Titlul V din
L. nr. 99/1999) etc. în lumina acestor consideraţii, socotim că, în mod vădit eronat şi cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale în materie, s-a
putut considera că adresele emise de unitatea creditoare şi comunicate debitorului, conţinând înştiinţarea de plată neurmate de o executare
efectivă, constituie acte de executare care au întrerupt termenul de prescripţie a executării silite, conform art. 16 din D. nr, 167/1958, neavând nici
măcar valoarea unor somaţii de plată în
S 237P238, nf70)AP BUCUre?,i'* ^ ^ 1523/1996'în Culegere de practică judiciară
problema unui drept referitor la ui lucru- în acest caz actkrneTeste ?!T °bl'9aţle’ dar prln actiune rid'că cineva posedă un bun corporal, care Ti.^
pStmde că fMnif l1' Sapresupu"em de templu că rândul său, că este al lui; dacă Titus introduce o acţiune nrin ?! ’ d , ~pra CarUla posesorul susţine, la o
acţiune reală.” (apud VI Hanqa Instituţiile lui Iustini* cL care rec;lama lucrul ca fund al său, e vorba de privire la comentară Si ^
Bucure*i-2002’ p' 273‘274)- Cu

ed„ t. 5, trad. Ch. Guenoux, Pads 1858 p 1 2 Î u r m n , Î V' SaV'9ny' Traită de dmi^omain, 2e nr. 38), în cadrul procedurii formulare, acţiunea se numea
reaidaSaveacîn^ r°ma" (V' Sma'

care formula acţiunii in rem nu cuprindea în intentio decât n o m e l e , ca obiect un anumit lucru, caz în oricărei persoane, în timp ce în ™ c! nd
SSSî* r,e? amantulul’ p^nd fi îndreptată contra obligatesădeasausăfarâceva C-°ntra Unei pefSoane ^minate,
trebuia să cuprindă în intentio atât numele rPri*m* ? persoPa,a'032 ln care formula acţiunii in personam acţiunilor în funcţie de obiectul lor s-a
păstrat Dână în drent?? ?l aumele Paratului- Această clasificare a legislaţiile civile adoptate în cursul secolului al XIX lea A Jr U .m°dern’ "ad
conslderată
summa divisiom şi-a pierdut mult din importă?(seSÎ ^enSLwmS' 'nSa aCeaStă dasificare'de?i a fost păstrafâ. numai imperfectă, ci si destul de £
? determinarea competenţei instanţei rationeloc) fiind nu

di"?s,unte ,eate * “>“* p»»"* s» generală, EDP, Bucureşti,?983, p. 249) Adde V M


Qoba^^'rmS DreptProcesualci^ Teoria
voUTeoriageneralăi Ed. Naţiei, Bucureşti precede proceduri cm,
1 298
>G. Baudry-Lacantinerie Prescripţia
et A. Tissier, Traité théorique et pratique de droit civil. De la prescription, Paris, 1895, extinctivă
p. 339-341. Aceiaşi autori,
criticând teza lui Laurent şi a altor civilişti, care admiteau stingerea prin prescripţie a acţiunii în revendicare separat de cea a dreptului de proprietate,
mai arătau, în plus, următoarele: „Articolele 2236 şi 2237 (art. 1853 C. civ. rom. -n.n.) nu permit niciodată detentorilor precari şi moştenitorilor lor să
opună prescripţie; dreptul de proprietate, în afara cazului de interversiune, va rămâne intact; dacă am admite teoria pe care o criticăm, aceşti
detentori ar putea, după 30 de ani, să opună stingerea acţiunii în revendicare.
Dacă se pretinde ca acţiunea în revendicare să fi fost exercitată în mai puţin de 30 de ani de către proprietar, contra cui ar trebui ea să fie
introdusă? Imobilul, presupunem, a fost succesiv posedat de două persoane; nici una din ele nu poate să invoce prescripţia achizitivă. Acţiunea
intentată după mulţi ani contra primului a întrerupt prescripţia acţiunii în revendicare faţă de posesorul actual, sau, dimpotrivă, acesta din urmă va
putea totuşi să invoce stingerea prin prescripţie a acţiunii în revendicare neexercitate, contra sa, în mai puţin de 30 de ani? Se ajunge astfel la
dificultăţi inextricabile; dacă se admite că a existat întrerupere, se extinde la posesorul actual efectul unui act dirijat contra unui terţ; dacă nu se
admite, se sacrifică proprietarul care a uzat totuşi de drepturile sale în mai puţin de 30 de ani.
Adevărul esté că nu există distincţie de făcut între dreptul de proprietate şi acţiunea în revendicare, prescripţia nu este posibilă contra unuia şi
alteia, decât dacă un terţ a posedat în timpul cerut si în condiţiile voite de lege. Altminteri s-ar ajunge, cu ajutorul prescripţiei extinctive a acţiunii în
revendicare, să se protejeze un posesor care nu ar reuşi condiţiile expuse mai sus, care ar poseda cu titlu precar, sau a cărei posesiune ar fi fost
discontinuă; afară dacă nu se preferă, în acest caz, să se atribuie Statului imobilele a căror proprietate n-a fost pierdută de proprietarul lor, nici
dobândită de către altul. în toate cazurile ar fi mari nedreptăţi. Prescripţia imaginată pentru a consolida proprietatea ar conduce la efecte absolut
contrare celor care se aşteaptă de la aceasta „ (Ibidem, p. 341 -342).
'» V , de ex., L. GuiHouard, Traité de la prescription, t. Il, 2«éd., Paris, 1901, p. 85-86, precum şi autorii acolo citaţi (p. 86, nota 3). In plus,
Guillouard mai ţine să sublinieze câ „după principiile generale ale dreptului, acţiunea nu poate să se nască decât atunci când dreptul este violat, căci
ea nu este dată decât pentru a face să se respecte acest drept. Or, de ce proprietarul unui bun ar acţiona, şi contra cui aracţiona, atunci când nimeni
nu a pus stăpânire pe acel bun? A nu se servi de bunul său, el uzează de o facultate, şi neacţionând, e! nu comite nici o neglijenţă, deoarece n-are
de reprimat nici o violare a dreptului său; de unde urmează că prescripţia nu a putut să curgă contra lui" (ibidem, p. 86). De altfel, este de observat
că, în dreptul francez, teza imprescriptibilităţii extinctive a dreptului de proprietate este tradiţională, avându-si rădăcinile în vechiul drept francez.
într-adevăr, nota Pothier, „nous ne perdons pas le domaine de propriété d’une chose pour cela seul que nous en avons perdu la possession, et
quoique nous ignorions absolument ce qu'elle est devenue" ( Traite du droit de domaine de propriété, cit, supra, p. 198, nr. 277 şi 278).
‘J V" c*e e*: M- Planiol et G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, 1.1,12a éd., Paris, LGDJ, 1937, p. 839-840; A. Colin et H. Capitant, Traité de
droit civil refondu par L.J. de la Morandière, t. Il, Paris, Dalloz, 1959, p. 136; H. Mazeaud. L. Mazeaud et J. Mazeaud. Leçons de droit civil, t. Il, vol.
2, Biens, 8« éd. par Fr. Chabas! Paris, Montchrestien 1994, p. 104-106, nr. 1349; J. Carbonnier, op. cit.,\. 3, p. 156, nr. 77; Fr. Terré et Ph Simler.
Droit civil. Lesbiens, 5e éd., Paris, Dalloz, 1998, p. 115, nr. 136.
■1 Ase vedea Cass., Req. 12 juilet 1905, en H. Capitant, Fr. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts delà jurisprudence civile, 1.1,118 éd. .
Dalloz, 2000, p. 319-321, nr. 61 («L'article 2262 du Code civil ne s'applique pas â l’action en revendication intenté par le propriétaire dépossédé de
son immeuble. La propriété ne se perdant par le non-usage, I action en revendication peut être exercée aussi longtemps que le défendeur ne justifie
être lui-même devenu propriétaire de l'immeuble revendiqué par le résultat d'une possession contraire, réunissant tous les caractères exigés de la
prescription acquisitive»).
M
- Bandrac, La nature juridique de la prescription extinctive en matière civile, thèse, Economica, Paris, 1986, p. 125-126, nr. 124. „Cette
explication-conclut le même auteur-a une portée générale. Elle justifie I imprescriptibilité de la propriété quel que soit son objet, immobilier ou
mobilier, et autorise à réfuter l’opinion de quelques auteurs selon laquelle la propriété mobilière, à la différence de la propriété des immeubles serait
susceptible de s’éteindre substantiellement par une prescription extinctive résultant de l’absence de possession prolongée pendant trente ans.
A l’appui de l'opinion qu'elle défend, cette doctrine invoque d'abord la règle de l’article 2262 (art. 1890 C. civ, rom. - n.n.), et fait valoir ensuite
qu’un droit de propriété mobilier ne pourrait «se maintenir sans le moindre fait de possession à travers les génération succesives d’ayants-cause du
propriétaire».
Mais l'article 2262 est étranger au débat car il ne vise que la prescription deîaction, et l'on ne voit pas en quoi la possession est nécessaire au
maintien du droit de propriété mobilier. En effet, quelle que soit l’importance de son rôle en cette matière, il est certain que la possession ne
s’identifie pas à la propriété des meubles. En fait de meubles la possession vaut titre, mais la réciproque n’est pas vraie: l’absence de possession
n'exclut pas la propriété mobilière. Ensuite l’absence de possession, pas plus que l’absence d'usage, ne constitue une contradiction du droit par le
fait, susceptible, en se prolongeant, d’entraîner l'extinction du droit par la préscription extinctive, dès lors que la plénitude du droit de propriété est la
même à l’égard des immeubles. Or l’article 544 (art. 480 C. civ. rom. - n.n.) s’applique à la propriété mobilière autant qu’à la propriété immobilière, et
la définition du trésor posée par l’article 716 alinéa 2 (art. 649 alin. 2 C. civ. rom. - n.n.), de même que les règles du droit comun applicable aux
épaves montrent bien que la non-possession est sans influence sur l’existence du droit quelle que soit sa durée.” (ibidem, p. 126-127, nr.
125). Reamintim că Monique Bandrac este adepta tezei dualiste asupra naturii juridice a prescripţiei extinctive (v. supra, nr. 23).
Precizăm, în aceeaşi ordine de idei că, în opinia unuia din adepţii tezei substanţialiste asupra prescripţiei extinctive - Fayez Hage-Chahine -
proprietatea este mai mult decât un drept subiectiv, este o libertate civilă, care este imprescriptibilă extinctiv, dar prescriptibilă totuşi achizitiv. „La
qualité d'acquéreur-écrit cet auteur -, est une prérogative qui évoque la situation de propriété, de titularité; c'est le fait d’être propriétaire d'avoir un
nom, un état, un domicile... On s'étonnerait, peut-être, de nous voir classer la propriété parmi les libertés civiles et non parmi les droits subjectifs
alors qu’elle a été présentée par les auteurs comme étant le droit subjectifs le plus parfait qui soit. Cet étonnement, croyons-nous, doit disparaître.
La propriété, en effet, est un liberté civile constituée par un ensemble de pouvoirs juridiques assortis de certains droits subjectifs. «Il y a bien, écrit
Bonnard, des droits subjectifs pour le proprietaire. Mais ces droits ne constituent pas à proprement parler la propriété. Ils en seulement la
conséquence». La propriété est une liberté civile parce qu'elle est un pouvoir reconnu au propriétaire; elle n'est pas un droit subjectif parce qu'elle
n'est pas un pouvoir donné au propriétaire contre une autre personne. A la situation de propriétaire ne correspond aucun débiteur, aucun sujet
passif; il n’y a que la fameuse «obligation passive universelle». Or, si celle-ci implique le respect de tout le monde, elle n’implique l’obéissance de
personne. La propriété n’echaînant personne, les rédacteurs du code de 1804 n'ont pas craint de à limiter par la loi et les réglements. C'est pour
cette raison que l’action en revendication, intimemment liée à la qualité d’acquéreur, a été déclarée Imprescriptibile. Où est le sujet passif qu’on
devrait libérer? On ne le trouve nulle part; l'obligation passive universelle, le respect de toute le monde n'est pas un vinculum qui nécessite un
déliment, C'est pour cette raison également, qu’on ne perd pas son nom ou son état par non usage prolongé” (F. Hage-Chahine, Le conflits dans
l'espace et dans le temps en matière de prescription. Recherches sur la promotion du fait au droit, thèse, Dalloz, Paris, 1977, p. 51 -52, nr.
67). Cf. F. Hage-Chahlne, Essai d’une nouvelle classification des droits privés, cit. supra, p. 731 -733 şi, mai aies, p. 742, nota 170.
1) Ase vedea Monique Bandrac, op. cit., p. 128-131, nr. 127-130.
6> în practică, s-a pus şi problema dacă un denunţ penal poate fi asimilat introducerii unei cereri de chemare în judecată şi, în consecinţă, dacă

poate constitui o cauză legală de întrerupere a prescripţiei. S-a adoptat soluţia negativă, pentru motivul că întreruperea prescripţiei este o situaţie de
excepţie, iar cauzele de întrerupere au caracter limitativ, fiind stabilite prin dispoziţii legale de strictă Interpretare (Georgeta Negreanu, întreruperea
cursului prescripţiei prin denunţ penal. Inadmisibilitate, în R.E.S. nr. 34/1976, p. 6, apud P. M. Cosmovici, op. cit., 1989, p. 344, nota 125).
unilateral dans les rapports contractuels, thèse, LGDJ, Paris, 1996, p. 161 şi urm.
Capitolul II. Reglementarea prescripţiei extinctive_ 299

Materialul are caracter informativ,exclusiv cu scop educational.


Materialul nu are scop comercial. Materialul are caracter didactic.
Lucrarea este teza de doctorat . Autor Marian Nicolae – PRESCRIPTIA
EXTINCTIVA - ED. ROSETTI BUCURESTI 2004.

S-ar putea să vă placă și