PLANUL PROIECTULUI

INTRODUCERE……………………………………………………………… .3

CAPITOLUL I – Cadrul natural............................................................................5

CAPITOLUL II – Măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor…………………………15

2.1. Măsuri de suprafaţă…………………………………………………………16
2.2. Măsuri radicale……………………………………………………………...33

CAPITOLUL III – Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente

degradate………………………………………………………………………...39

CAPITOLUL IV – Folosirea pajiştilor prin păşunat…………………………...43

4.1. Sisteme de păşunat………………………………………………………….43
4.2. Tehnica păşunatului…………………………………………………………45
4.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţional…………………………….48

CAPITOLUL V – Aplicaţii practice……………………………………………56

CONCLUZII…………………………………………………………………65

BIBLIOGRAFIE

1
Organizarea ameliorativă a unei pajişti permanente degradate din zona Bacău

Aplicaţia 1 – Organizarea unui păşunat raţional in următoarele condiţii:

Suprafaţa: 22 ha
Panta terenului: 12%
Producţia globala: 18 t/ha
Coeficient de utilizare: 80%
Durata de refacere: 35 zile
Timpul de ocupare: 5 zile
Modul de exploatare: creşterea ovinelor
Perioada de păşunat: 145 zile
Data începerii păşunatului: 10 mai
Doua parcele pentru realizare de fân

Aplicaţia 2 – Ameliorarea unei pajişti permanente având următoarele

elemente de degradare:
Acoperire cu muşuroaie: 2 ha cu grad de acoperire 35%
Acoperire cu vegetaţie: 7 ha cu grad de acoperire 90%
Vegetaţie lemnoasă: 3 ha cu grad de acoperire 15%

2
INTRODUCERE

Definiţie, importanţa, clasificare, răspândire.

Pajiştile sunt terenurile acoperite cu vegetaţie ierboasă permanentă, alcătuită din
specii ce aparţin mai multor familii de plante, în special gramineele şi
leguminoasele perene, folosite ca nutreţ sau pentru păşunat.
Importanţa.
Pajiştile reprezintă:
mijlocul cel mai ieftin de prevenire şi combatere a eroziunii solului;
îmbunătăţirea structurii şi fertilităţii solului;
habitatul şi sursa de hrană pentru animalele sălbatice;
sursă foarte ieftină şi de calitate superioară de furaje;
oferă condiţii dintre cele mai bune de recreare, de refacere a forţelor de muncă ale
oamenilor.
Clasificarea.
Pajiştile se clasifica în pajişti naturale şi temporare. La rândul lor pajiştile
naturale se clasifica în:
pajişti naturale primare
pajişti naturale secundare
Pajiştile naturale primare sunt reprezentate de pampa argentiniană, stepa
rusească, savana africană, marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu
ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine. În România, pajiştile naturale
primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile
alpine, suprafaţa lor fiind aproximativ 100.000 hectare.
Pajiştile naturale secundare, formate pe locul fostelor păduri defrişate de om,
supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus
la o mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare parte a pajiştilor
naturale. În ţara noastră pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul
mării pană la etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,7 milioane hectare.

3
 Pajiştile temporare sunt cunoscute şi sub numele de pajişti semănate sau
cultivate, fiind înfiinţate în locul pajiştilor permanente degradate care nu mai pot fi
îmbunătăţite prin lucrări de suprafaţă, precum şi în terenul arabil destinat
producerii furajelor.
După modul de folosire: pajiştile permanente şi temporare pot fi împărţite în
păşuni şi fâneţe.
Răspândire.
După datele existente în Production Yearbook din 1994, la nivel mondial,
arabilul ocupa 1 447 509 mii ha (9,8%), pajiştile permanente 3 361 733 mii ha
(22,7%) iar pădurile 4 179 808 mii ha (28,2%).
Terenurile ocupate cu vegetaţie ierboasă şi folosite ca păşuni sau fâneţe, ocupă în
ţara noastră o suprafaţă de peste 4, 9 milioane hectare. Circa două treimi din
această suprafaţă este utilizată prin păşunat cu animalele, iar restul se foloseşte prin
cosit, pentru obţinerea fânului. Ponderea pajiştilor fată de suprafaţa totală a ţării
este de 20,4%, iar faţă de suprafaţa agricolă a României, de 32,9%. Pajiştile
permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi
munte, unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral.

4
 CAPITOLUL I

Cadrul natural.

1.1Aşezarea geografică.
Municipiul Bacău, reşedinţa judeţului Bacău, se afla in N-E ţării, în partea
central-vestică a Moldovei, la doar 9,6 km în amonte de confluenţa Siret- Bistrita.
Geografic, se află la interferenţa meridianului de 26°55' longitudine estică cu
paralela de 46°35' latitudine nordică.
Din punct de vedere administrativ se învecinează cu comunele Hemeiuşi şi
Săuceşti, în nord, cu comuna Letea Veche, în est, la sud cu comunele Luizi-
Călugara, Măgura si Mărgineni. În aceste limite oraşul ocupă o suprafaţă de
4186,23 ha, fiind situat la altitudini de 151-181 m.

1.2. Istoric.
Menţionarea oraşului pe un act oficial datează încă din 1399. În arhivele
Vaticanului, pe hărţile Evului Mediu precum si în alte documente latine, Bacăul
apare sub numele de Bacovia, sau Ad Bacum. Edwige Bestazzi – delegată a
Institutului de Cultura Italiană, la începutul secolului XX - mărturiseşte că Bacăul
era trecut pe o hartă pictată chiar în Palatul Primăriei Florenţa, sub numele de
Bacovia. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere că la doar câţiva kilometri
de Bacău, la Sarata, romanii extrăgeau sare, iar în alte localităţi din împrejurimi s-
au descoperit vestigii daco-romane, sau chiar mai vechi, lucru ce atestă popularea
acestei zone de mii de ani. La Sulta (comuna Agas) avem urmele vechilor aurării
dacice, după cum dovedeşte N. Densusianu în lucrarea sa “Dacia preistorica”.
Oraşul Bacău este declarat municipiu la 7 decembrie 1929.
1.3 Relieful.
Principalele trepte de relief – şi ponderile pe care le deţin din totalul suprafeţei
judeţului se prezintă astfel:

5
  34 % - regiune montană – cuprinde culmi şi depresiuni ce aparţin grupei
munţilor Trotuşului, pe care valea Trotuşului îl străbate de la N-V la S-E îl împarte
în: M. Goşmanu şi M. Tarcău (N), M. Nemira (S-V) iar în sud câteva culmi
aparţinând Munţilor Vrancei (altitudinea medie fiind de 100-1200m).
Cele mai înalte culmi muntoase se evidenţiază în:
 Munţii Tarcău – Vf. Grinduşu (1664 m), Aluniş, Geamăna, Uture, Berzunţi;
 Munţii Ciuc – Vf. Cotumba (1252 m), Vf. Gura Muntelui, Vf. Cărunta(1517
m), Vf. Luposu (1337 m), culmi domoale cu versanţi afectaţi de alunecări de teren
(pe marne şi argile);
 Munţii Nemira –Vf. Nemira Mare (1649 m), Vf. Şura Mare ( 1600 m).
 28 % - Subcarpaţii Orientali – sunt formaţi dintr-o zonă depresionară
la limita zonei montane şi un aliniament de dealuri în partea de est:
 depresiunea Tazlău – la nord de Tazlău, strabătută de râul
Tazlău (ce coboară între 400 si 320 m) având 5 terase şi culmi între 600 şi 650 m
în partea de nord şi 7 terase şi culmi între 450 şi 550 m în partea de sud;
 depresiunea Caşinului – la sud de Trotuş pe cursul inferior al
râurilor Oituz şi Caşin având relief de terase, lunci şi dealuri de 300 – 400m, la est
se află Cl. Pietricica cu versanţi puternic înclinaţi: Capata (740 m) şi Cărunta (717
m);
 Dealul Ouşoru – la sud de Trotuş (753 m), cel mai nordic sector
al Subcarpaţilor Vrancei;
 11 % - Podişul Moldovei – format din culoarul Siretului şi Vestul Colinelor
Tutovei, iar spre Nord Colinele Bălăuşeşti;
 27 % Lunca Siretului – cu o vale largă de 3 – 4 km.
Rezultă că 1/ 3 din suprafaţa teritoriului judeţului o reprezintă zona montană,
caracterizată prin întinse păduri şi pajişti naturale, bogate resurse
balneoterapeutice. O altă treime din teritoriul judeţului este formată din suprafeţe
joase, terasele joase din luncile râurilor, prezentând ca principală caracteristică că

6
pe mari întinderi nivelul apei freatice este relativ ridicat, dând naştere la zone cu
exces de umiditate.
Treapta intermediară formată din zonele subcarpatice şi terasele înalte ale
râurilor, constituie teritoriile pe care s-au dezvoltat majoritatea localităţilor, acestea
oferind condiţii favorabile ( condiţii geotehnice, fără inundaţii sau exces de
umiditate).
Procesele geomorfologice şi starea de degradare a terenurilor – se datorează atât
marii diversităţi petrografice şi structurale cât şi diversităţii formelor de relief
(podiş, dealuri, munte, adânc fragmentate de văile râurilor). Se remarcă o etajare a
proceselor, precum şi o activizare a lor pe suprafeţele despădurite sau acolo unde
folosinţa este necorespunzătoare, putându-se diferenţia un etaj montan şi unul al
dealurilor.
În etajul montan, un rol determinant în desfăşurarea proceselor de degradare îl au
altitudinea şi panta, astfel:
 Suprafeţele cu înclinare mai mică de 10 grade, aflate la peste 1500 de m,
lipsite de vegetaţie forestieră, procesele crionivale alterează sezonier cu spălarea de
suprafaţa şi alunecările superficiale, rezultând microdepresiuni înierbate; pe
suprafeţe similare, sub altitudinea de 1450 m (terasele Uzului, Oituzului,
Caşinului, Slănicului), dominante sunt spălarea de suprafaţă, alunecările
superficiale, înmlaştinările.
 Suprafeţele cu înclinări mai mari de 10 grade, se constată: alunecări linerare
in lungul unor torenţi şi alunecări de versanţi (cu pat de glisare de adâncime de
1,00 – 1,50 m).
În etajul dealurilor, procesele de degradare şi intensitatea lor cunosc diferenţieri
în funcţie de natura rocii, de modul de folosinţă a terenurilor (lipsa suprafeţelor
împădurite) şi de pantă, aici întâlnindu-se 85% din suprafaţa cu eroziuni excesive
din judeţ.
În Podişul Moldovei, lipsa vegetaţiei forestiere favorizează o morfodinamică
deosebit de activă, producându-se adeseori degradarea avansată a solurilor (bazinul
superior al Berheciului), iar pe versanţii în alcătuirea cărora intră lentile sau

7
orizonturi argiloase, torenţialitea se îmbină cu alunecările de teren şi curgerile
noroioase (Zeletin, Frunţesti, Răcătău, Soci, Godineşti).
1.4. Flora.
Covorul biogeografic a evoluat sub semnul impactului antropic. Într-o zonă
în care pădurile deţineau 70-80% din suprafaţă s-a ajuns ca în prezent
coeficientul de împădurire să fie de 25,7%, formaţiunile dominante fiind cele
de stepă şi luncile râurilor şi pădurile de foioase din jurul oraşului folosite în
scop recreativ.
Clasificare:
Zona silvostepei, este localizată pe o mică suprafaţă în sud-estul judeţului fiind
alcătuită din pajişti secundare puternic stepizate şi terenuri agricole.
Etajul pădurilor de foioase, prezent în partea estică a judeţului în Colinele
Tutovei prin şleaurile dealurilor, unde, alături de gorun şi stejar, participă în
proporţii variate şi alte specii de foioase ca: teiul, jugastrul şi carpenul, în
alternanţa cu făgete şi cu pajişti modificate, specii de mare valoare economica:
cireşul păsăresc, paltinul, reprezentând o extindere a pajiştilor de silvostepă în
domeniul forestier .
Etajul pădurilor de conifere sunt dominate de molid care ocupă suprafeţe relativ
reduse pe culmile mai înalte din nord-vest, fiind de remarcat prezenţa unor
endemisme proprii masivelor Şandru –Nemira.
Vegetaţia azonală, se caracterizează prin prezenţa în lunci şi zăvoaie, a salciei, a
plopului şi a aninului printre pajişti.
1.5. Fauna.
Aceasta este bogată şi variată, pădurile de conifere şi foioase adăpostesc
numeroase mamifere (urşi, mistreţi, râşi, jderi, lupi, vulpi, veveriţe, etc.), păsări
(cocoşul de munte, corbul, ierunca,etc.), reptile (vipera comună, salamandra, etc.)
şi altele.
Fauna silvostepei este mai săracă, fiind reprezentată de rozătoare (popândăi,
hârciogi, şoareci, şobolani, iepuri, etc.), păsări (prepeliţe, potârnichi, grauri,
prigorii, vrăbii, etc.), reptile (şerpi, guşteri, şopârle, etc.) şi diverse insecte.

8
 Ihtiofauna care populează apele de munte este bogată în: păstrăv, scobar,
boiştean, în râurile din zonele subcarpatice şi de podiş se întâlnesc cleanul,
babuşcă, morunaşul etc., iar în lacurile de acumulare trăiesc crapul, carasul,
linul,ştiuca, şalăul şi altele.
Fauna zonei periurbane prezintă o însemnată valoare cinegetică; unele animale
sunt vânate pentru blană, altele, pentru carne.
Rezervaţii naturale:
 Parcul dendrologic Dofteana;
 Parcul dendrologic Hemeiuş;
 Pădurea Runc;
 Tuful de la Valea Uzului;
 Pădurea Arsura;
 Rezervatia de arini Dofteana;
 Punctul fosilifer La Runc;
 Vărful de Faleau;
 Pădurea de pini;
 Dealul Perchiu;
 Pădurea Izvorul Alb;
 Cineritele de Nutasca-Ruseni;
 Punctul fosilifer Carligata;
 Rezervatia naturală de la Dărmăneşti;
 Sanatatoriul subteran de la Târgu Ocna.
Condiţiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune
şi brune argiloiluviale, cu un conţinut de humus de 1-5‰, ce asigură o fertilitate
medie bună pentru terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele
hidromorfe, lăcoviştile şi solurie aluviale în diferite stadii de evoluţie.
1.6. Clima.

9
 Teritoriul judeţului aparţine în cea mai mare parte a sa climatului de dealuri şi
podişuri, respectiv districtul climatic al subcarpaţilor estici şi într-o măsură
restrânsă (în extremitatea sa vestică), sectorului cu clima montană.
Regimul climatic constituie un exemplu de tranziţie gradată de la clima pronunţat
continentală din est, la cea moderată din vest.
Relieful prin înălţime, fragmentare şi expunere introduce numeroase nuanţe
locale şi face ca în cuprinsul judeţului Bacău clima să prezinte deosebiri de la o
regiune la alta, astfel se pot deosebi mai multe domenii climatice: climatul
munţilor, climatul zonei subcarpatice, climatul colinelor Tutovei şi climatul Văii
Siretului.
Radiaţia solară globală înregistrează valori medii anuale de 12,7 kcal/cm pătraţi.
Valorile medii anuale cele mai mici se ating în luna decembrie (cca.3 kcal/cm
pătraţi), iar cele maxime în luna iulie (18,5 kcal/cm patrati).
Temperatura aerului înregistrează valori medii anuale cuprinse între 9°C (în
jumătatea de est a judeţului) şi 20° - 30°C (extremitatea vestică). Caracteristica
pentru judeţul Bacău este distribuţia insulară a temperaturilor, condiţionată de
specificul treptelor de relief. Mediile lunii celei mai calde (iulie) au valori cuprinse
între 12°C în vest şi 20°C în est. Mediile lunii celei mai reci (ianuarie) au valori
cuprinse între – 4°C în estul şi centrul judeţului ajungând în dreptul ariilor montane
la – 7°C.
Regimul precipitaţiilor atmosferice se situează între 550 mm (la limita de est a
judeţului) şi 1.000 mm pe culmile montane.
Cantităţile medii anuale ale lunii iulie sunt cuprinse între 60 - 100 mm (în vest)
ajungând în partea de est la 20 - 30 mm. Cantităţile medii anuale ale lunii ianuarie
sunt cuprinse între 30 - 60 mm.
Partea de vest (zona montană şi subcarpatică), are o climă temperat continentală,
cu caracter mai răcoros din cauza reliefului predominant muntos.
Configuraţia şi altitudinea reliefului influenţează regimul temperaturii aerului, pe
cel al precipitaţiilor şi pe cel al circulaţiei generale a aerului.

10
 Valorile medii ale temperaturii aerului variază între 0°C pe culmile înalte, 2°C în
munţii mijlocii, 5°C în zonele depresionare şi 6 - 8°C în Subcarpaţi.
Cantitatea medie anuală a precipitaţiilor variază între 1400 mm pe culmile cele
mai înalte; 1200 mm în zona munţilor mici şi mijlocii şi în jur de 800 - 1000 mm în
zonele depresionare şi subcarpatice.
Direcţia predominantă a vânturilor înregistrează o frecvenţă mai mare spre vest si
nord-vest, unde vitezele medii depăşesc 10 m/s.
Partea de est (zona de podiş) are un pronunţat caracter continental, marcat prin
amplitudini termice lunare şi anuale mari. Regimul climatic se caracterizează prin
veri călduroase şi secetoase şi ierni friguroase bântuite frecvent de viscole
puternice.
Regimul termic înregistrează valori medii anuale ce variază între 8°C, în zonele
mai înalte de podiş, 9°C în câmpie.
Precipitaţiile au o răspândire uşor inegală şi cantităţi mici, în sectoarele deluroase
de podiş se înregistrează 600 mm anual, iar în zonele de câmpie şi depresionare în
jur de 400-500 mm anual.
Vânturile dominante au direcţia nord, nord-vest cât şi dinspre sud, sud-est. În
climatul zonei montane îndeosebi iarna viteza anticiclonului siberian atinge valori
între24 – 27 m/s.
În climatul zonei subcarpatice dinamica atmosferei este mai moderată decât în
munţi şi podiş, vânturile dominante rămânând cele de vest şi nord-vest urmate de
cele din est şi sud-est.
În zona extremă a regiunii subcarpatice, particularitatea climatică o formează
frecvenţa efectelor de fohn, determinate de scurgerea aerului dinspre est, sud-est,
provenit din masele de aer din vest şi nord--vest care ridică temperatura, dau cer
senin şi favorizează producerea secetei.
În zona colinelor Tutovei, vânturile au intensitate mare, pătrund cu uşurinţă iarna
ca şi vara, din direcţia est, sud-est, nord, nord-vest.

11
 În valea mijlocie a Siretului (treapta cea mai de jos de relief din judeţul Bacău)
dinamica atmosferei se caracterizează printr-o intensă circulaţie în lungul văii şi
curenţi descendenţi de pe versanţi.
1.7. Reţeaua hidrografica.
 Apele de suprafaţă.
 Râul Siret, care străbate judeţul Bacău de la N (în dreptul localităţii Lereşti)
la sud (în dreptul localităţii Costişea), constituie colectorul principal al reţelei
hidrografice ce se desfăşoară pe o lungime de 125 km, cu o pantă medie de 0,60 la
mie, având ca principali afluenţi: Trotuşul şi Bistriţa.
 Râul Trotuş, care izvorăşte în Cl. Paltiniş (jud. Harghita) are o lungime
totală de 158 km, din care 125 km, în judeţul Bacău, între localităţile Făgetu de Sus
şi Slobozia, având un bazin cu o suprafaţă de 4.440 kmp, ( 90 % în judeţul Bacău).
Principalii afluenţi sunt:
 pe stânga, Asăul şi Tazlăul, ambele cu izvoarele în m-ţii Goşmanu – jud.
Neamţ;
 pe dreapta, Sulta (izv. Vf. Ghempar), Ciobănuş (izv. Vf. Viscol), Uzul-izv.
(Vf. Alb jud. Harghita) Dofteana (izv. Vf. Nemira Mare şi Vf. Şandru Mare),
Slănicul (izv. Vf. Ghempar, cu 16 izvoare minerale pe cursul superior unde sa
dezvoltaţ staţiunea Slănic Moldova), Oituz (izv. Vf. Muşat jud. Vrancea), Caşinul
(izv. Vf. Clăbuc şi Zboina Neagră), Bogdana, Căiuţi şi Balca (care datorită
debitului mic şi a rocilor permeabile seacă destul de frecvent);
 în partea de nord-est, Râul Bistriţa, care străbate judeţul Bacău de la Nord
(în aval de Buhuşi) la sud pe o lungime de cca. 42 km, intrând pe o veche albie a
Siretului (în aval de Bacău).
 Râurile: Tutova (cca. 15 km), Pereschivul (cca.25 km), Zeletinul (cca. 68
km), Berheciul (cca.66 km), Răcătăul (cca. 29 km), Soci, Mora, sunt principali
afluenţi ai Siretului.
Valea comună a celor două râuri(Siret si Bistrita) are aspectul unui vast uluc
depresionar cu orientare nord-sud, cu o deschidere laterală spre vest, spre valea

12
Bistriţei, şi o îngustare spre sud, „poarta Siretului", suprapunându-se contactului
dintre Colinele Tutovei şi culmile subcarpatice Pietricica-Barboiu.
Regimurile de alimentare al râurilor se modifică treptat în funcţie de relief.
Debitul mediu multianual pe perioada ultimilor 30 de ani, este, pentru râul Siret:
70,0 mc/ s la intrarea în judeţ, iar la ieşire este de 137,0 mc/s;
Debitul mediu multianual pe perioada ultimilor 30 de ani, este:
 pentru râul Trotuş: la ieşire este de 33,0 mc/s;
 pentru râul Bistrita: se poate aprecia ca fiind pe tot parcursul de 66,0 mc/s;
 pentru râul Uz: 5,2 mc/s;
 pentru râul Oituz: 3,4 mc/s;
 pentru râul Tazlău: 6,0 mc/s;
 pentru râul Asău: 2,0 mc/s.
Volumul maxim scurs pe sezoane se înregistrează în general primăvara (45-50 %
din volumul mediu anual), iar cel minim iarna (11 - 12 % din volumul mediu
anual).
Lacurile, cele mai multe, din judeţul Bacău au luat naştere ca urmare a
amenajărilor făcute pe râurile:
• Bistriţa: Bacău I (Vol= 9,3 mil. mc), Bacau II (Vol= 5 mil. mc), Racova
(Vol= 10 mil. mc), Gârleni (Vol= 90 mil. mc);
• Tazlău: Belci (Vol= 12 mil. mc), actualmente avariat;
• Uz: Poiana Uzului (Vol= 9,3 mil. mc);
Singurul lac natural este Lacul Bălătău (Vol= 150.000 mil. mc), situat pe Izvorul
Negru, afluent al Uzului, care a luat naştere printr-o barare naturală în 1883.
Toate lacurile de acumulare din Bacău sunt considerate arii naturale protejate şi
sunt în custodia Centrului Regional de Ecologie Bacău.
 Resurse subterane de apă estimate la 12,2 mc/s. Debitul total exploatat in
prezent este de 2 235 dmc/s si se preleveaza din 18 captari.
 Izvoarele cu ape mineralizate (clorosodice, feruginoase, sulfuroase) se
găsesc la Slănic Moldova, Tg. Ocna, Sarata Bacău si Moinesti.

13
 1.8. Solurile.
Condiţiile pedogenetice au dus la formarea unor soluri variate, în general brune
şi brune argiloiluviale, cu un conţinut de humus de 1-5% ce asigură o fertilitate
medie buna pentru terenurile agricole. Între solurile intrazonale se remarcă cele
hidromorfe, lăcoviştile si solurile aluviale în diferite stadii de evoluţie.
1.9. Resurse naturale.
Teritoriul judeţului Bacău, beneficiind de o structură geologică complexă în care
se succed de la vest la est în trei unităţi distincte: unitatea flisului carpatic, zona
neogenă subcarpatică şi platforma moldovenească, fiecare ocupând câte 33% din
suprafaţa judeţului, justifică varietatea de materiale utile, concentrate mai ales, în
Subcarpaţi.
 Hidrocarburi
 Zacămintele de ţiţei şi gaze naturale sunt cantonate, cu precădere, în zona
dintre Tazlău şi Oituz (la Zemeş, Moineşti, Lucaceşti, Solonţ, Stăneşti,
Dărmăneşti, Dofteana, Valea Oituzului). De asemenea sunt exploatate la Câmpeni,
Tescani, Caşin şi în Podişul Moldovei.
 Combustibili Solizi
 Zăcămintele de cărbune brun – se găsesc în bazinul Dărmăneşti, Comăneşti.
 Zacaminte nemetalifere
 Sarea gemă - ce apare în depozitele de la Moineşti, Sărata, Tg. Ocna, legate
de formaţiunile salifere sunt prezente numeroase izvoare cu ape mineralizate la:
Moineşti, Slănic Moldova, Târgu Ocna, Poiana Sărata, Sărata Bacău);
 Săruri de potasiu – au fost identificate la: Arşiţa, Solonţ, Stăneşti, Găleanu.
 Rocile utile si materialele de construcţii sunt reprezentate prin:
 Gipsuri – la est de Slănic Moldova, zona Perchiu (nord – est de
Oneşti);
 Gresii – la est de Slănic Moldova, pe versantul stâng al văii Ciobanuş;
 Argile comune – pe teritoriul comunelor Măgura, Dofteana, Luizi -Călugăra;
 Nisipuri şi pietrişuri – în luncile marilor râuri la Urecheşti, Slobozia,

14
Gârleni, Orbeni.

CAPITOLUL II

Măsuri de îmbunătăţire a pajiştilor.

Pajiştile sunt terenurile acoperite cu vegetaţie ierboasa permanentă, alcătuită din

specii ce aparţin mai multor familii de plante, în special gramineele şi
leguminoasele perene, folosite ca nutreţ sau pentru păşunat.
Speciile ce alcătuiesc pajiştea sunt foarte diferite, la care trebuie adăugate
microorganismele şi fauna Între indivizii unor specii, între diferite specii, între
regnul vegetal şi cel animal se nasc o serie de acţiuni şi interacţiuni care fac
pajiştea să fie un ecosistem. Din punct de vedere al suprafeţelor ocupate cu pajişti
permanente România se situează pe locul al 5-lea în Europa. Tendinţa actuală a
cercetărilor pe plan mondial şi în ţara noastră, în ceea ce priveşte pajiştile
permanente, este de a menţine biodiversitatea fitocenotică a acestora chiar dacă
producţiile obţinute nu sunt foarte apropiate de potenţialul lor biologic, însă
cercetătorii de animale doresc o intensivizare a producţiei de furaje, dar în condiţii
de eficienţă economică ridicată şi cu realizarea unor produse acceptate calitativ pe
piaţă.
Armonizarea factorilor alocaţi pentru obţinerea de producţii ridicate, cu
protejarea mediului şi menţinerea în condiţii de eficienţă economică a pajiştilor,

15
necesită o abordare ştiinţifică complexă ce vizează o paletă largă a aspectelor
pratotehnice.
Rezultatele experimentale obţinute de cercetarea pratologică din ţara noastră,
corelate cu cele internaţionale, au reliefat faptul că sporirea randamentului
pajiştilor se poate realiza prin aplicarea de tehnologii diferenţiate, adaptate
condiţiilor pedoclimatice şi particularităţilor covorului vegetal, bazate pe un
management ştiinţific, raţional şi echilibrat, respectând mediul şi biodiversitatea.
Distribuţia neuniformă a pajiştilor permanente la nivelul ţării, productivitatea
modestă şi cu o dinamică necorespunzătore pe o mare parte din această suprafaţă, a
determinat găsirea unor soluţii complementare pentru asigurarea bazei furajere prin
înfiinţarea de pajişti temporare şi diversificarea culturilor furajere anuale şi perene.
În prezent există preocupări multiple la nivel mondial şi în ţara noastră pentru
adaptarea tehnologiilor de producere şi conservare a furajelor la noile cerinţe de
ordin economic şi ecologic, urmărind în principal economisirea resurselor,
protecţia mediului şi calitatea producţiei, prin gestionarea durabilă a ecosistemelor
de pajişti, menţinerea biodiversităţii, creşterea fertilităţii solului şi valorificarea
optimă a fertilizanţilor organici.
Degradarea pajiştilor este determinată de schimbările care au loc în condiţiile de
viaţă ale plantelor, în structura vegetaţiei, ca urmare, în mare parte, a gestionării lor
necorespuzătoare. Când aceste schimbări sunt însoţite de scăderea producţiei sau
înrăutăţirea calităţii ei, se apreciază că pajiştea se degradează.
Îmbunătăţirea pajiştilor se poate realiza pe două cai:
prin măsuri de suprafaţă ( superficiale );
măsuri radicale.
2.1. Măsuri de suprafaţă.
Măsurile superficiale se aplică la suprafaţa pajiştii fără a distruge covorul vegetal
existent. Prin aceste măsuri se urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de viată pentru
plantele care alcătuiesc covorul ierbos. Aceste măsuri sunt:
 curăţirea de resturi vegetale si de pietre;
 distrugerea muşuroaielor;

16
  grăpatul pajiştilor;
 combaterea vegetaţiei lemnoase;
 combaterea buruienilor;
 îmbunătăţirea regimului de apă;
 îmbunătăţirea regimului de nutriţie;
 prevenirea si combaterea eroziunii solului;
 supraînsămânţarea.
Curăţirea de resturi vegetale si de pietre.
Prin lucrările de curăţire se îndepărtează de pe pajişti resturile vegetale rămase
după vegetat sau depuse de ape, mărăcinişuri şi cioate rămase după defrişarea
vegetaţiei lemnoase. Lucrarea se face manual sau mecanizat în funcţie de panta
terenului şi gradul de acoperire a pajiştilor cu aceste materiale.
În etajul alpin şi pe terenurile în pantă lucrarea este contraindicată, deoarece în
aceste condiţii pietrele au un rol deosebit de protecţia solului împotriva eroziunii
eoliene şi hidrice.
Lucrările de curăţire a pajiştilor de resturi vegetale şi pietre se fac de regulă
primăvara devreme, însă se pot efectua şi toamna târziu. Pe pajiştile folosite prin
păşunat lucrările de curăţire trebuie întreprinse tot timpul anului.
După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni de pajişti rămân cu goluri,
denivelate şi se impune nivelarea şi supraînsămânţarea cu un amestec de seminţe
de graminee şi leguminoase perene.
Cioatele si buturugile se scot manual, mecanizat sau cu ajutorul explozivilor.
Distrugerea muşuroaielor.
Muşuroaiele se formează pe pajiştile neîngrijite, folosite neraţional şi pot avea o
pondere de 70-80%, îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire si
diminuiaza suprafaţa utilizabila.
Muşuroaiele pot fi de origine animala, provenit din pământ scos de cârtiţe,
furnici, mistreţi, popândăi, păşunatul pe teren cu umiditate ridicata si in general
sunt lipsite de vegetaţie si de origine vegetala, care se formează pe tufele dese ale

17
unor graminee, rogozuri, pe cioate, muşchi, acestea fiind parţial acoperite cu
vegetaţie ierboasa si nevaloroasa.
La început muşuroaiele sunt în faza iniţială mici şi de regulă neînţelenite, însă cu
timpul pot atinge dimensiuni de 60-80 cm în diametru şi 30-40 cm înălţime şi se
înţelenesc. Muşuroaiele intelinite mari, răspândite pe pajiştile de munte, se numesc
marghile si provin din tufele de Nardus stricta si Deschampsia caespitosa.
Muşuroaiele anuale de origine animală, se distrug relativ uşor manual sau
folosind grape cu colţi; muşuroaiele înţelenite pot fi distruse cu maşini de curăţat
pajişti (MCP-1,5 sau MCP-2) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti.
Indiferent cu ce mijloace se face distrugerea muşuroaielor, acestea trebuie bine
mărunţite, împrăştiate uniform şi reînsămânţate cu un amestec de graminee şi
leguminoase perene specific zonei.
Grăpatul pajiştilor.
Cercetările au demonstrat că prin grăparea pajiştilor se îmbunătăţesc condiţiile de
aer din sol, se face o mineralizare mai bună a materiei organice şi o mai bună
aprovizionare cu apă. Această lucrare se recomandă numai pe pajiştile de lunci,
dominate de specii stolonifere sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni.
Se face numai in complex cu lucrările de fertilizare, amendamentare, distrugerea
muşuroaielor şi supraînsămânţarea, deoarece această lucrare poate avea unele
efecte negative prin rănirea nodurilor de înfrăţire la graminee, a coletului la
leguminoase, distrugerea unor muguri, lăstari, rădăcini.
Combaterea vegetaţiei lemnoase.
Speciile lemnoase se instalează mai ales pe suprafeţele de pajişti la care nu se
aplică lucrări curente de îmbunătăţire şi îngrijire şi în cazul folosirii neraţionale. În
acelaşi timp vegetaţia lemnoasă favorizează creşterea unor specii ierboase, slabe
din punct de vedere furajer şi stânjeneşte exploatarea pajiştilor.
Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează total sau parţial pe baza unor proiecte,
denumite amenajamente silvopastorale. Se îndepărtează complet, fără restricţii, pe
terenurile plane până la moderat înclinate, cu panta mai mică de 10o (18%), iar

18
parţial pe pajiştile situate pe versanţi cu înclinaţie de 10 – 30 o, pe pajiştile din
regiunile mai uscate şi pe terenuri cu strat subţire de sol.
Nu va fi defrişată vegetaţia lemnoasă din pajiştile situate pe terenuri cu panta mai
mare de 30o, cele cu sol mai subţire de 10cm, precum şi cele din vecinătatea
ravenelor, ogaşelor sau de pe grohotişuri.
Sunt excluse de la defrişare speciile lemnoase rare şi cele declarate monumente
ale naturii, care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra, Taxus baccata, Larix
decidua ssp. carpatica, Rhododendron kotschyi, Pinus mugo.
Defrişarea vegetaţiei lemnoase se poate efectua manual, mecanizat sau chimic.
Defrişarea manuala se aplica mult in ţara noastră, însa este costisitoare. Speciile
lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni din colet,
se îndepărtează împreuna cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini, se retează
de mai multe ori în perioada de vegetaţie. Ca unelte se folosesc toporul de casa,
sapa de defrişat, coasa de arbuşti, cosorul de defrişare etc.
Defrişarea pe cale mecanica se face cu maşini speciale, în funcţie de natura
vegetaţiei lemnoase. Tufele lemnoase cu diametrul pană la 2,2 cm se distrug cu
maşina de curăţat pajişti MCP-1,5, iar cele cu diametrul pană la 4 cm cu maşina
MCP-2. Arboretul cu diametrul tulpinilor la sol pană la 15 cm se distruge cu
echipamentul de tăiere a arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul pană la 70 cm
se scot cu rădăcini, cu ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat de tractorul
S-1500.
Cioatele rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul
echipamentului EEC-1,2, purtat în spate pe tractoarele cu şenile.
Adunarea arboretului tăiat, a cioatelor si a rădăcinilor scoase, se face cu
echipamentul de strâns arboret si cioate ESAC-3,6.
Distrugerea vegetaţiei lemnoase pe cale chimica.
Folosirea arboricidelor se impune pentru eliminarea lăstarilor tineri ce apar din
coletele şi rădăcinile ramase în sol după defrişare, prin stropirea pe frunze cu
amestec de 50% sare de amina (2,4D) si 50% Tordon 225 (Picloram). Dozele şi

19
numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrişare şi de
sensibilitatea speciilor lemnoase.
Perioada optimă pentru efectuarea tratamentului este luna iulie, când suprafaţa
foliară este maximă. După aplicarea tratamentelor se interzice păşunatul timp de 8-
10 zile.
Combaterea buruienilor.
Prin buruieni ale pajiştilor se înţeleg speciile lipsite total sau parţial de valoare
furajeră, cele dăunătoare vegetaţiei ierboase valoroase, care depreciază calitatea
produselor obţinute de la animale şi cele vătămătoare sau toxice.
Metode preventive, dintre acestea menţionăm:
 îndepărtarea prin cosit a speciilor neconsumate de animale;
 folosirea la fertilizarea pajiştilor a gunoiului de grajd bine fermentat;
 împrăştierea dejecţiilor rămase de la animale;
 folosirea unor seminţe cu puritate mare la supraînsămânţarea pajiştilor;
 recoltarea fâneţelor la epoca optimă;
 schimbarea modului de folosire al pajiştilor, la fiecare 3-4 ani.
Metode indirecte, se referă la lucrările de îngrijire şi folosire raţională a
pajiştilor: îmbunătăţirea regimului de umiditate, aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, distrugerea muşuroaielor etc.
Metode directe, se folosesc când pajiştile au un grad de îmburuienare ridicat cu
multe plante toxice.
Metodele mecanice constau în cosiri repetate, plivitul prin retezarea de la
suprafaţă a buruienilor ce se înmulţesc numai prin seminţe, de sub colet a celor
care formează lăstari din colet şi smulgerea completă din pământ a buruienilor cu
înmulţire vegetativă.
Metode chimice. Pe pajiştile cu grad ridicat de îmburuienare se folosesc erbicide
neselective, care distrug toată vegetaţia, dintre care se recomandă Gramaxone
(Paraquat), Sandolin (DNOC), Roundup (Glyphosate). Pentru combaterea separată

20
a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele selective, dintre care mai
răspândite sunt sărurile şi esterii acidului diclorfenoxiacetic (2,4-D).
Îmbunătăţirea regimului de umiditate.
Eliminarea excesului de umiditate de pe pajişti determină crearea unor condiţii
nefavorabile pentru instalarea şi creşterea speciilor de plante valoroase, fiind mai
dăunător chiar decât insuficienţa apei din sol. Excesul de umiditate favorizează
înmulţirea multor paraziţi, provocând morbiditatea şi chiar moartea animalelor.
Înlăturarea excesului de umiditate se poate realiza prin diverse lucrări de
desecare:
 canale deschise (şanţuri);
 canale închise (drenuri);
 puţuri absorbante sau colectoare;
 colmatare, îndiguiri;
pe cale biologică.
Desecarea prin canale deschise urmăreşte eliminarea excesului temporar sau
permanent de apă si constă in săparea unei reţele de şanţuri pe întreaga suprafaţă,
50-150 cm adâncime, cu secţiune trapezoidală, în pantă continuă sub 5% şi în
unghi ascuţit faţă de curbele de nivel, prin care apa în exces este colectată şi
evacuată într-un debuşeu natural.
Distanţa dintre canale este de 250-500 m.
Reţeaua de canale deschise nu necesită investiţii mari, se poate executa
mecanizat, se întreţine uşor, însa reduce suprafaţa utilizabilă a pajiştilor cu 5-10%,
măreşte gradul de îmburuienare, implica construirea de podeţe pentru accesul
animalelor şi vehiculelor, iar în timpul iernii nu mai funcţionează datorită
îngheţului.
Desecarea prin canale închise.
Drenajul orizontal se realizează prin drenuri cu cavitatea umplută cu material
filtrant, care poate fi: din piatră, din fascine sau din scânduri, tuburi de ceramică,
beton sau mase plastice. Distanţa între drenuri variază de la 10 la 50 m; lungimea
drenurilor este de 150-200 m.
21
 Drenajul cârtiţă constă în galerii subterane, cu pereţii întăriţi prin presare, ce se
face cu plugul de drenaj-cârtiţă, care lucrează la 50-80 cm adâncime.
Distanţa între ele este de 2-10 m în solurile argiloase şi de 10-20 m în solurile
turboase, iar lungimea de la 50 la 200 m.
Drenajul vertical se realizează cu puţuri absorbante sau cu puţuri colectoare.
Puţurile absorbante se folosesc atunci când în sol, la adâncime, se află un strat
permeabil nesaturat de nisip şi pietriş.
Puţurile colectoare se folosesc în cazul în care la fundul puţului este un strat de
sol impermeabil şi prin pompare se realizează coborârea nivelului apei freatice.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele
râurilor, prin abaterea cursurilor acestuia cu ajutorul barajelor.
Îndiguirea poate fi considerată o desecare preventivă, prin care se fereşte
suprafaţa respectivă de umiditate în exces.
Drenajul biologic
În acest scop, se plantează specii lemnoase mari consumatoare de apă (Populus
alba, Salix alba, S. fragilis, S. cinerea etc.).
Completarea deficitului de apă de pe pajişti (irigarea).
Irigarea pajiştilor permanente este condiţionată de existenţa unui covor ierbos
încheiat, alcătuit din specii valoroase, de nivelul scăzut al apelor freatice şi de
permeabilitatea moderată a solului. În general se folosesc norme de udare mai
mici, dar mai dese.
Momentul udării, stabilit pe baza plafonului minim, trebuie corelat cu faza de
vegetaţie al plantelor din pajişti. Fâneţele se irigă toamna, primăvara şi după
recoltare, iar păşunile, primăvara şi după fiecare ciclu de păşunat.
Metode de irigare: irigarea prin revărsare, aspersiune, fâşii, limanuri.
Irigarea prin revărsare sau prin circulaţie constă din construirea unei reţele de
canale permanente cu secţiuni reduse, prevăzute cu prize şi stăvilare mici. Apa se
revarsă de o parte şi de alta a canalelor într-un strat subţire, pe întreaga suprafaţă a
pajiştii.

22
 Irigarea prin aspersiune este mai indicată pe pajiştile temporare. Metoda prezintă
avantaje şi poate fi aplicată şi pe teren frământat, pe pajiştile permanente.
Irigarea prin fâşii se aplică numai pe pajiştile temporare, pe terenuri nivelate.
Metoda constă în efectuarea unor canale principale şi secundare, din care apa se
revarsă în fâşii înguste, de lăţimea semănătorii.
Irigarea prin limanuri constă în construirea de valuri de pământ, orientate după
direcţia curbelor de nivel, înalte de circa. 0,50 m, care au şi rolul de a stăvili
procesul de eroziune a solului.
Alte măsuri pentru echilibrarea deficitului hidric sunt:
Brăzduirea îmbunătăţeşte regimul de apă al plantelor şi se evită eroziunea
solului.
Reţinerea zăpezii se recomandă pe toate pajiştile din regiunile secetoase, unde
stratul de zăpadă este subţire şi spulberat de vânt. Obstacolele se orientează
perpendicular pe direcţia vântului dominant.
Perdelele de protecţie se recomandă tot pe pajiştile din câmpie, contribuind la
crearea unui regim de umiditate mai bun pentru vegetaţia pajiştilor.
Îmbunătăţirea regimului de hrană.
Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producţiei la toate
culturile agricole, însă pe pajişti rolul îngrăşămintelor este multiplu.
Prin fertilizare se realizează:
 restituirea parţială a elementelor nutritive luate din sol;
 influienţă pozitivă asupra microorganismelor;
 modificarea structurii vegetaţiei;
 modificarea compoziţiei chimice a plantelor;
 creşterea digestibilitaţii substanţelor nutritive;
 creşterea consumabilităţii plantelor;
 prelungirea duratei de folosire a pajiştilor;
 mai bună repartizare a producţiei.

23
 Pe pajişti se aplică atât îngrăşăminte chimice cu macroelemente si microelemente
cât şi îngrăşăminte organice.
Îngrăşăminte chimice.
Îngrăşămintele cu azot.
Azotul reprezintă elementul cu rol preponderent plastic, el intrând în compoziţia
protidelor în proporţie medie de 16%. Azotul este element de constituţie al
aminoacizilor, al proteinelor protoplasmatice, al nucleelor, acizilor nucleici, al unor
vitamine, enzime, al pigmenţilor clorofilieni, al unor substanţe de origine
secundară, cum sunt alcaloizii şi al altor produşi metabolici intermediari. Fiind
component al auxinelor, participă la procesele de creştere.
Pentru vegetaţia pajiştilor azotul este elementul care asigură creşterea şi formarea
biomasei, înfrăţirea gramineelor, regenerarea rapidă după coasă sau păşunat şi
creşterea conţinutului în substanţe proteice din furaj.
Gramineele îşi procură azotul din rezerva existentă în sol pe când leguminoasele,
prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot ( din genul Rhizobium), cu care sunt
în simbioza.
Sursele de azot pentru plante sunt:
 rezervele de azot din sol;
 îngrăşămintele cu azot aplicate;
 descompunerea materiei organice;
 resturile animalelor;
 activitatea bacteriilor fixatoare de azot.
Deşi aportul bacteriilor fixatoare de azot asigură gramineelor o cantitate
apreciabilă de azot, totuşi folosirea intensiva a pajiştilor obligă suplimentarea
azotului.
În aplicarea îngrăşămintelor cu azot interesează în mod deosebit sporurile de
producţie care sunt dependente de o serie de factori cum ar fi:
 tipul de pajişte;
 altitudinea la care este situată pajiştea;

24
  gradul de aprovizionare cu celelalte elemente nutritive ;
 doza folosită;
 condiţiile meteorologice;
 epoca de administrare;
 tipul de îngrăşământ.
Pentru a nu avea efecte secundare necorespunzătoare, doza de azot anuală pe
pajiştile permanente nu trebuie să depăşească 200 kg/ha.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu azot este diferită, primăvara este mai
eficient folosit pe pajiştile de munte şi cele alpine, aplicarea azotului în ferestrele
iernii are avantajul unei porniri mai rapide in vegetaţie. Totuşi pe pajiştile cu
gramineele ce pornesc în vegetaţie mai târziu azotul trebuie aplicat primăvara.
Forma îngrăşământului cu azot aplicat pajiştilor trebuie să fie în funcţie de
reacţia solului. Pe pajiştile de pe solurile acide sunt mai indicate nitrocalcarul,
ureea sau azotatul de amoniu în timp ce pe sărături este indicat sulfatul de amoniu.
Efectul remanent al azotului este redus, totuşi, pe unele pajişti efectul se resimte
pe o perioadă de 2 ani.
Influenta îngrăşămintelor cu azot asupra compozitei chimice a furajului:
 măresc conţinutul în proteină brută;
 conţinutul în proteină brută a nutreţului se corelează pozitiv cu norma de
îngrăşământ cu azot administrată.
Influenta îngrăşămintelor cu azot asupra gradului de consumabilitate al
nutreţului:
 sporesc gradul de consumabilitate al vegetaţiei pajiştilor;
 determină o mai bună repartiţie a nutreţului verde în timpul perioadei de
păşunat.
Influenta îngrăşămintelor cu azot asupra compoziţiei floristice şi structurii
covorului vegetal:
 favorizează creşterea gramineelor şi inhibă creşterea leguminoaselor pe toate
tipurile de pajişti;

25
  complexarea îngrăşămintelor cu azot cu cele cu fosfor şi potasiu atenuează
într-o oarecare măsură acest proces, fară însa a-l lichida;
 pe pajiştile de Nardus stricta îngrăşămintele cu azot contribuie la
îmbunătăţirea substanţială a structurii vegetaţiei, realizându-se o puternică reducere
a speciei dominante.
Îngrăşămintele cu fosfor.
Fosforul are un rol energetic central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică,
în procesul de fotosinteză în metabolismul aminoacizilor, lipidelor etc. Stimulează
creşterea sistemului radicular, înfrăţirea la graminee, formarea organelor de
reproducere, măreşte rezistenţa plantelor la secetă.
Fosforul contribuie la sporirea producţiei pe pajişti şi contrabalansează excesul
de azot. Plantele absorb fosforul din sol numai sub formă de ioni ai acidului
ortofosforic, cel mai accesibil fiind ionul monofosfat ( H2PO4¯¯).
Ionii fosforici din sol sau proveniţi din îngrăşăminte suferă în sol o serie de
transformări care duc la formarea de compuşi cu solubilitate mai mică şi
accesibilitate redusă pentru plante. Astfel, fosfaţii solubili administraţi prin
îngrăşăminte sunt adsorbiţi rapid de coloizii solului şi în timp trec în forme stabile,
fixate ireversibil.
Fixarea ionilor fosforici din îngrăşăminte în forme greu solubile este mai
accentuată cu cât reacţia solului este mai acidă. Prezenţa în cantitate mai mare a
sescvioxizilor liberi în solurile cu reacţie acidă măreşte capacitatea de reţinere
fosfatică si duce la formarea de fosfaţi de fieri şi aluminiu. Tot în condiţii de
reacţie acidă, întâlnite în solurile din regiunile de deal, aluminiul şi manganul
schimbabil provoacă distrugerea perişorilor absorbanţi şi formează compuşi stabili
cu fosforul la nivelul rădăcinilor, împiedicând translocarea acestuia în plantă.
Fosforul activează microorganismele nitrificatoare şi pe cele fixatoare de azot,
influenţând astfel metabolismul azotului.
Solurile brune luvice, luvice, luvisolurile albice şi solurile erodate, care
predomină pe Praxiteles de deal, se caracterizează prin capacitate mare de reţinere
a fosfaţilor.

26
 Experimentând pe solul brun luvic din pajiştile de Agrostis capillaris cu
productivitate slab-mijlocie de la Ilisesti-Suceava, D. Daniliuc şi colab. (1980) au
stabilit că pentru asigurarea unor condiţii optime de nutriţie a plantelor cu fosfor, în
cazul folosirii dozelor de 80-120 kg/ha N, solul trebuie să conţină 35-40 ppm PAL
98-9 mg P2O5 /100g sol.
Pe pajişti cerinţele plantelor faţă de fosfor sunt mult mai reduse în comparaţie cu
cele faţă de azot şi potasiu, cantităţile de îngrăşăminte cu fosfor depăşesc de 1,5-2
ori consumul cu recolta, datorită transformărilor care duc la scăderea formelor
accesibile plantelor.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor este toamna, întrucât solubilitatea
mai mica a acestora face ca ele sa nu fie spălate în decursul iernii, acest lucru face
ca remanenta lor sa fie mai mare, fapt pentru care fosforul se aplică odată la 2-4
ani.
Îngrăşămintele cu potasiu.
Potasiul are rol deosebit în folosirea economică a apei de către plante. În solurile
bine aprovizionate cu potasiu (K+ ) scade consumul specific de apă al plantelor, ca
urmare a influentei acestui element asupra potenţialului osmotic al celulei şi asupra
deschiderii şi închiderii stomatelor. Potasiul spre deosebire de azot şi fosfor care
intra în alcătuirea a numeroase molecule organice din plante, se găseşte acumulat
sub forma de ioni mai ales în ţesuturile cu metabolism intens şi cu creştere rapidă.
Potasiul are o funcţie mai mult catalitică, contribuind la sinteza proteinelor,
activarea enzimelor, translocarea produselor fotosintezei din frunze în alte organe
etc.
Potasiul măreşte rezistenţa plantelor la ger şi la boli criptogamice, îmbunătăţeşte
calitatea furajului şi influenţează pozitiv producţia.
Plantele absorb potasiul din soluţia solului sub formă de ioni. De regulă solurile
din regiunile de deal (brune luvice, luvisoluri albice) sunt slab aprovizionate în
potasiu total (0,6-1,87%). Insuficienta potasiului se accentuează la fertilizarea cu
doze ridicate de azot şi fosfor, care determină un consum mai mare de potasiu
odată cu creşterea producţiei.

27
 Levigarea potasiului în sol este mult diminuată datorită faptului că potasiul trece
prin schimb din soluţia solului în complexul adsorbtiv. Acest fenomen este mai
evident cu cât solul are o capacitate de adsorbţie mai mare. Totuşi, după cum
menţionează Cr. Hera şi Z. Borlan (1980), în perioadele cu precipitaţii abundente
cationii de potasiu pot fi deplasaţi pe profil împreună cu anionii care nu sunt
adsorbiţi de sol (Cl¯, NO3¯).
Dozele de îngrăşământ cu potasiu recomandate pe pajiştile permanente se
situează între 40-80kg/ha s.a.
Îngrăşămintele cu microelemente
Microelementele au un rol însemnat în metabolismul plantelor, fac parte din
compoziţia chimică a vitaminelor, a fermenţilor, a unor sisteme enzimatice,
influenţează sinteza proteinelor şi hidraţilor de carbon.
Unele microelemente contribuie la sporirea producţiei şi modificarea compoziţiei
floristice.
Pe pajişti se aplică cantităţi mici de microelemente, putându-se folosi unele
reziduuri industriale, bogate în aceste elemente sau diferite săruri.
Îngrăşămintele organice
Îngrăşămintele organice reprezintă cele mai complete şi mai echilibrate
îngrăşăminte folosite pe pajişti. Pe lângă efectul fertilizant, prin aportul apreciabil
de materie organică, aceste îngrăşăminte influenţează favorabil însuşirile fizice şi
chimice ale solului.
Fertilizarea cu îngrăşăminte organice este cea mai economică fertilizare. Pe
pajiştile permanente îngrăşămintele organice se administrează la suprafaţa solului.
Din acest motiv, eficienta îngrăşămintelor solide (gunoi de grajd) este mai scăzută
decât la pajiştile temporare şi la alte culturi agricole. Gunoiul de grajd aplicat
singur, in doze de 20-40 t/ha, este inferior îngrăşămintelor chimice în ceea ce
priveşte sporirea producţiei de substanţă uscată.
Astfel, pe pajiştile de Agrostis capillaris cu productivitate bună, doza de 40 t/ha
realizează un spor mediu de substanţă uscată de numai 34%. La celelalte tipuri de

28
pajişti, producţia cel mult se dublează, cu excepţia pajiştilor degradate, de
Botriochloa ischaemum, unde sporul ajunge la 253%.
Datorită modului specific de administrare, care determină pierderi de azot
amoniacal în atmosferă până la 40%, dozele de îngrăşăminte se diferenţiază puţin
în ceea ce priveşte efectul asupra producţiei de substanţă uscată. De exemplu, pe
pajiştile de Agrostis capillaris cu productivitate slab-mijlocie sporul de producţie
faţă de martorul nefertilizat este de 79% la doza de 20t/ha gunoi de grajd, de 95%
la 30 t/ha şi de 103% la doza de 40 t/ha.
La pajiştile de Festuca rupicola sporurile relative de producţie corespunzătoare
celor 3 doze de gunoi menţionate sunt de 86%, 117% si 81%. Exceptând pajiştile
de la Mesesenii de Jos, care au un potenţial mare de producţie în condiţii de
nefertilizare, prin aplicarea dozei maxime experimentate de 40 t/ha gunoi de grajd,
nivelul producţiei realizate nu depăşeşte 2-3 t/ha S.U. pe nici un tip de pajişte, ceea
ce reprezintă o producţie foarte mică. La acest nivel de producţie, efectul gunoiului
de grajd este echivalent cu cel realizat prin folosirea dozei de 50-60 kg/ha N.
Gunoiul de grajd este mai bine valorificat când se foloseşte împreuna cu doze
mici şi moderate, de îngrăşăminte chimice, din care nu trebuie să lipsească cele cu
fosfor. Astfel, împreună cu 60-100 kg/ha N, 30-50 kg/ha P2O5 şi 50 kg/ha K2O,
gunoiul de grajd în doza de 30-40 t/ha realizează, pe pajiştile dominate de Agrostis
capillaris, producţii de 4-5 t/ha S.U. Fără gunoi de grajd, aceste producţii se obţin
cu doze de 100-150 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5, 50 kg/ha K2O.
Ca atare, prin folosirea gunoiului de grajd împreună cu doze reduse de
îngrăşăminte chimice se pot obţine producţii mari şi se economisesc în fiecare an
aproximativ 50-100 kg/ha azot substanţă activă.
Odată cu sporirea producţiei, gunoiul de grajd, administrat uniform, influenţează
pozitiv compoziţia floristică, în sensul creşterii procentului de participare în
vegetaţie a leguminoaselor.
Gunoiul de grajd insuficient fermentat, provenit de la animalele bolnave,
reprezintă şi o sursă de îmbolnăvire a animalelor pe păşune, deoarece conţine
numeroşi agenţi patogeni care îşi pot păstra vitalitatea un timp variabil, în funcţie

29
de mulţi factori (substratul nutritiv, temperatura, umiditate, pH etc.) şi care produc
infecţii foarte grave, adesea mortale (antrax, tetanos, cărbune emfizematos etc.).
Este bine ca în timpul verii platformele de gunoi să fie construite chiar pe pajişti,
în apropierea suprafeţelor ce urmează a fi fertilizate.
Transportul gunoiului se efectuează zilnic de la taberele de vară amenajate pe
păşuni. Gunoiul se aşează în platformă bine îndesat, până la înălţimea de 2-2,5 m.
Epoca optimă de administrare pentru suprafeţele ce se păşunează este toamna, iar
pentru cele folosite prin cosit, toamna sau primăvara.
Pe pajiştile de deal acţiunea gunoiului de grajd durează în medie 3-4 ani.
Coeficientul mediu de folosire în primul an a azotului din gunoiul de bovine şi
ovine administrat pe pajiştile permanente este de 18% când se aplică toamna sau
iarna si de 24% când se aplică primăvara sau vara.
Un efect deosebit de bun pe pajiştile permanente din regiunile de deal îl au
îngrăşămintele organice semilichide, precum şi mustul de grajd.
Îngrăşămintele semilichide se obţin de la adăposturile de taurine prevăzute cu
sistem de evacuare hidraulica a dejecţiilor, precum şi de la taberele de vară, special
construite cu pardoseala pentru spălarea dejecţiilor cu jet de apă şi colectarea lor
într-un bazin acoperit.
Dejecţiile semilichide şi mustul de grajd sunt îngrăşăminte bogate în azot şi
potasiu.
Spre deosebire de gunoiul de grajd, elementele nutritive din aceste îngrăşăminte
pătrund mai uşor în sol, efectul lor este mai rapid si de durata mai scurta. Cea mai
simpla si mai economica metoda de fertilizare a pasunilor este ingrasarea directa
cu animalele, prin dejecţiile care raman de la acestea pe pajişte in timpul
păşunatului, dar mai ales prin ingrasarea sistematica a unor suprafeţe îngrădite,
care servesc drept locuri de odihna pentru animale, de regula in timpul nopţii.
Metoda este cunoscuta sub denumirea de ingrasarea prin târlire.
Pentru a executa o îngrăşare corespunzătoare, evitând cantitatea prea mare de
dejecţii ce determină îmburuienarea pajiştii, se recomandă ca animalele să rămână
pe aceeaşi suprafaţa un număr de 1-2 nopţi pe pajiştile de Agrostis capillaris cu o

30
productivitate bună, 2-3 nopţi pe cele de Agrostis capillaris cu productivitate slab-
mijlocie şi 3-4 nopţi pe celelalte tipuri de pajişti de deal. Suprafaţa ce revine unui
animal pentru târlire este de 1-1,5 metri pătraţi pentru ovine si 2-3 metri pătraţi
pentru bovine.
Deşi suprafeţele ce se pot imbunatati pe aceasta cale sunt mici,datorită
multiplelor avantaje pe care le prezintă, în primul rând de ordin economic, este
necesar ca îngrăşarea prin târlire să fie extinsă şi combinată cu alte măsuri de
îmbunătăţire cum sunt: fertilizarea cu doze mici de îngrăşăminte chimice şi
supraînsămânţarea.
Folosirea amendamentelor pe pajişti.
Pe solurile acide se folosesc amendamente cu calciu: carbonatul de calciu, oxidul
de calciu, hidroxidul de calciu, spuma de defecaţie rezultată de le fabricile de
zahăr, dolomita; pe solurile saline şi alcaline se folosesc amendamentele: gips,
fosfogips, praf de lignit.
Prevenirea şi combaterea eroziunii solului pe pajişti.
Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport şi depunere a
particulelor de sol.
Eroziunea pe pajişti poate fi:
de suprafaţă;
de adâncime.
Eroziunea de suprafaţa are loc în urma acţiunii picăturilor de ploaie sau
scurgerii de suprafaţă şi duce la îndepărtarea materialului dislocat, formându-se
şiroiri, rigole mici şi eroziunea de hardpan.
Şiroirile se formează după ploile torenţiale, pe terenuri proaspăt lucrate, având
adâncimea de 1-5 cm;
Rigolele mici apar în urma ploilor torenţiale sau a topirii rapide a zăpezii şi au
adâncimea de 5-20 cm;
Eroziunea de hardpan apare pe o arătura proaspăta, după o ploaie torenţială
puternică, se produce până la talpa plugului, pe o adâncime de 20-25 cm şi o laţime
de 1-3 m.

31
 Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe
versanţi şi duce la îndepărtarea neuniforma a unei cantităţi mari de sol. Formele
eroziunii de adâncime au un caracter permanent şi sunt reprezentate prin rigola
propriu-zisă, ogasul şi ravena.
Rigola propriu-zisă se formează după ploile torenţiale, pe locuri denivelate, are
adâncimea de 20-25 cm, lungimea variabilă şi baza paralelă cu suprafaţa
versantului;
Ogasul are dimensiuni mai mari, cu adâncimea de 0,5-3,0 m, lăţimea de 0,5-8,0
m si baza paralelă cu suprafaţa versantului;
Ravena are o adâncime de 3,0-30,0 m, o laţime de 8,0-50,0 m, colectând o
cantitate foarte mare de apă şi sol afectând o suprafaţă mai mare de teren.
Prevenirea eroziunii pe pajişti se poate face prin măsuri tehnico-organizatorice şi
lucrări de îngrijire.
Măsurile tehnico-organizatorice constau în sistematizarea fondului pastoral
prin organizarea păşunatului raţional, evitarea supraîncărcării paşunei cu animale şi
a păşunatului pe timp umed, reducerea drumurilor pe pajişte, respectarea timpului
de păşunat şi a repausului necesar refacerii covorului ierbos.
Lucrările de îngrijire constau în nivelarea muşuroaielor, împrăştierea
dejecţiilor lăsate de animale, amplasarea corecta a locurilor de odihnă pentru
animale, repararea construcţiilor pastorale etc.
Combaterea eroziunii solului pe pajişti se face prin lucrări propriu-zise, care au
drept scop crearea condiţiilor creşterii unui covor vegetal, capabil să protejeze
solul.
Lucrările antierozionale se clasifica în trei grupe:
 lucrări de reţinere / evacuare a surplusului de apă;
 lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii
silvice;
 lucrări speciale pe ogase şi ravene.
Lucrări de reţinere / evacuare a surplusului de apă.

32
 Reţinerea apei din precipitaţii se impune mai ales pe pajiştile permanente din
zonele de stepă şi silvostepă, iar pe pajiştile temporare, mai ales în anul I de
vegetaţie, pentru a evita spălarea solului şi a seminţelor folosite la semănat.
Evacuarea surplusului de apă de pe pajiştile situate pe pante se face numai în
zonele cu exces de umiditate şi se preconizează pentru aceasta, a se executa
următoarele lucrări: brăzduirea, gropile, scarificarea, valurile de pământ (valuri
orizontale şi valuri înclinate), canalele de coastă(canalele orizontale sau de nivel şi
canalele de coastă înclinate).
Lucrări de combatere a eroziunii şi de stabilizare a solului prin plantaţii
silvice.
Perdelele antierozionale îmbunătăţesc condiţiile de microclimat, au un rol
important în prevenirea şi combaterea eroziunii, fiind şi o metodă de delimitare a
parcelelor pe pajişti şi de producere a materialului lemnos.
Plantaţiile silvice în masiv se recomandă a fi înfiinţate pe suprafeţele ocupate de
ogaşe şi ravene active, sau pe cele puternic erodate şi cu pante mari, care nu pot fi
înierbate.
Lucrări speciale pe ogaşe şi ravene.
În cazul în care nu se pot face lucrări denivelare a ogaşelor şi ravenelor, pentru
combaterea eroziunii de adâncime se fac lucrări speciale, care se referă la
cleionaje, praguri, baraje, fascinaje, garnisaje, gărduleţe.
Supraînsămânţarea.
Reprezintă cea de a doua măsură tehnologică de bază, după fertilizare, pentru
sporirea producţiei şi îmbunătăţirea valorii furajului obţinut. Supraînsămânţarea se
face pe pajiştile permanente cu grad redus de acoperire cu vegetaţie ierboasă,
precum şi la cele cu compoziţie floristică necorespunzătoare, în special cu procent
redus de leguminoase.
Supraînsămânţarea este obligatorie pe pajiştile fertilizate prin târlire, pe cele la
care s-au făcut lucrări tehnico-culturale, simple sau complexe şi pentru prelungirea
duratei de folosire a pajiştilor temporare.
În funcţie de relief, supraînsămânţarea pajiştilor se poate face:

33
mecanizat;
manual.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânţării este primăvara devreme, când
temperatura nu coboară sub 0ºC, solul are rezervă suficientă de apă şi vegetaţia
existentă face concurenţă redusă instalării noilor plante. Seminţele se introduc în
sol la adâncimea de 1,5-2 cm.
În primul an de la supraînsămânţare pajiştea se foloseşte numai ca fâneaţă.
2.2. Măsuri radicale.
Lucrările radicale se referă la un complex de activităţi care au ca scop
transformarea pajiştilor permanente degradate în pajişti semănate.
Refacerea radicală a pajiştilor permanente degradate reprezintă o măsură ce se
impune în cazul în care covorul vegetal are o acoperire slabă, sub 60%.
Pregătirea terenului.
Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte: distrugerea vechiului covor
vegetal şi crearea condiţiilor pentru semănat.
Pregătirea terenului se face prin mai multe metode in funcţie de grosimea stratului
de ţelină, vegetaţia existentă şi panta terenului. Se disting trei metode de baza:
pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului (3-5 cm);
pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului (5-12 cm);
pregătirea terenului cu mobilizarea profundă a solului (20-25 cm).
Pregătirea terenului cu mobilizarea superficială a solului - metoda se poate
aplica pe suprafeţele unde vegetaţia existentă a fost distrusă cu un erbicid de
contact. La circa 2-3 săptămâni după erbicidare se va întoarece terenul cu maşina
combinată MCR-2,5 sau cu freza de tip Rotaseeder.
Pregătirea terenului cu mobilizarea medie a solului - în acest caz, se folosesc
grape cu discuri sau freze pentru pajişti.
Pregătirea terenului cu mobilizare profundă a solului - constă în efectuarea
arăturii, cu plugul la 20-25cm adâncime, în raport cu grosimea stratului arabil.
Culturile premergătoare.

34
 În ţara noastră se foloseşte mai mult varianta înfiinţării pajiştilor temporare după
desţelenire denumită şi regenerarea rapidă a pajiştilor.
Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor.
Pajiştile temporare, prin producţiile ridicate pe care le realizează sunt mari
consumatoare de elemente nutritive din sol. De asemenea pajiştile temporare dau
rezultate bune şi de calitate când reacţia solului este neutră sau slab acidă.
Pajiştile temporare, în comparaţie cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrăşămintele organice, cele chimice mai greu solubile şi amendamentele.
Specii şi soiuri folosite la înfiinţarea pajiştilor temporare.
La înfiinţarea pajiştilor temporare se utilizează amestecuri alcătuite din specii de
graminee şi leguminoase perene valoroase şi mai rar graminee în cultură pură sau
amestecuri formate din graminee.
În ţara noastră cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata,
Festuca pratensis, Lolium perene, Phleum pratense, dintre graminee şi Trifolium
repens, Medicago sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre
leguminoase.
Alcătuirea amestecurilor de graminee şi leguminoase perene.
In vederea alcătuirii amestecurilor de graminee si leguminoase perene se parcurg
succesiv mai multe etape de lucru:
 Stabilirea duratei şi a modului de folosire a pajiştilor temporare
În funcţie de durata de folosire, pajiştile temporare se împart în trei categorii:
- pajişti cu durată scurtă de folosire (2-3 ani)
- pajişti cu durată medie de folosire (4-6 ani)
- pajişti cu durată lungă de folosire (> 6 ani)
 Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
Pentru pajişti cu durată scurtă de folosire se recomandă 2-3 specii, pentru cele cu
durată medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar pentru cele cu durată lungă se
recomandă 4-6 specii.
 Stabilirea proporţiei gramineelor şi leguminoaselor în cadrul
amestecurilor
35
 Pentru a obţine compoziţia floristică dorită, este necesar ca la stabilirea proporţiei
dintre cele două grupe de plante să se ţină seama de durata şi modul de folosire al
pajiştilor, precum şi de particularităţile biologice ale speciilor componente.
Alegerea speciilor şi stabilirea ponderii a fiecărei specii în amestec
Alegerea speciilor se face în funcţie de condiţiile naturale ale zonei, durata şi mai
ales modul de folosire, ritmul de dezvoltare şi vivacitatea speciilor respective.
În cadrul fiecărei grupe de plante, procentul de participare în amestec al fiecărei
specii se stabileşte în funcţie de valoarea economică a speciei, adaptabilitatea la
condiţiile pedoclimatice, pretabilitatea la modul de folosire stabilit şi de direcţia de
evoluţie dorită a viitorului covor vegetal.
Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii
Se recomandă folosirea de soiuri cu acelaşi indice de precocitate sau cu indici de
precocitate apropiaţi.
Calculul cantităţii de sămânţă
Calculul cantităţii de sămânţă se face pentru fiecare specie din amestec pe baza
următoarelor elemente:
- cantitatea de sămânţă în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100%
(N);
- procentul de participare în amestec (p);
- procentul de sămânţă utilă (S.U.).
Cantitatea de sămânţă pentru fiecare specie (Q) se determină cu relaţia:
Q (kg/ha) = p x N/S.U.
Cantitatea de sămânţă rezultată din calcul se corectează în funcţie de capacitatea
de concurenţă a speciilor din amestec.
Prin însumarea cantităţilor de seminţe astfel corectate rezultă cantitatea de
sămânţă amestec necesară pentru un hectar, pe baza căreia se fac reglajul maşinii
de semănat şi planul de aprovizionare pentru suprafaţa proiectată.
Sămânaţa şi semănatul.
Semănatul ierburilor perene necesită o atenţie deosebită. Acesta se poate realiza
cu sau fără plantă protectoare.

36
 Epoca de semănat
Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când solul permite intrarea
maşinilor agricole, iar temperatura este constant peste 0oC.
Metoda de semănat
Semănatul se poate realiza prin mai multe metode ce variază în funcţie de
configuraţia şi panta terenului, însuşirile seminţelor, dotarea tehnică, prezenţa sau
absenţa plantei protectoare etc. Cele mai folosite metode sunt: semănatul în rânduri
distanţate la 12,5-15cm, semănatul prin împrăştiere manual sau mecanic.
Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de mărimea şi forma seminţelor,
puterea de străbatere, textura şi umiditatea solului, variind între 1-3cm.
Lucrări de îngrijire
Aplicarea corectă şi la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul întâi,
favorizează realizarea unui covor vegetal uniform şi bine încheiat, premisa
obţinerii unor produse ridicate.
Irigarea de răsărire
Această lucrare este necesară după semănatul de la sfârşitul verii dar uneori şi în
primăverile secetoase, cu o normă de udare de 150-200m3/ha.
Distrugerea crustei
Pentru distrugerea crustei se foloseşte tăvălugul neted înfăşurat cu sârmă
ghimpată, grapa de fier cu colţii îndreptaţi în sus sau cu o grapă de mărăcini.
Compeltarea golurilor
În cazul semnalării golurilor, se impune completarea acestora cu sămânţă din
acelaşi amestec. Când suprafeţele cu goluri sunt mari, operaţiunea se face cu
maşini de semănat, iar pe suprafeţe reduse se poate face manual.
Combaterea buruienilor
Aceasta este lucrarea cea mai importantă din anul întâi de vegetaţie la pajiştile
temporare semănate fără plantă protectoare şi la cele înfiinţate primăvara.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cosiri uşoare, înainte ca acestea să fructifice.

37
 Pe terenurile cu o îmburuienare puternică se recomandă folosirea erbicidelor.
Dintre acestea menţionăm: S.D.M.A., Aretit, Basagran, Acetadin, Asulox.
Fertilizarea
Prin această lucrare se urmăreşte obţinerea de producţii mari şi de bună calitate,
precum şi menţinerea unui covor ierbos valoros pe toată durata folosirii.
Irigarea
În regiunile secetoase sau cu precipitaţii neuniform repartizate, se impune
irigarea pajiştilor temporare cu o normă de udare de 400-600m3/ha.
Irigarea se poate face prin aspersiune sau prin revărsare, cu rigole orizontale sau
înclinate, în funcţie de panta terenului.
Folosirea pajiştilor temporare
Modul de folosire a pajistilor temporare are o influenţă însemnată asupra
evoluţiei covorului vegetal, a duratei de folosire economică, precum şi asupra
cantităţii şi calităţii furajului obţinut. Pajiştile temporare se pot folosi prin păşunat,
cosit sau mixt.
Refacerea pajiştilor temporare
După 3 - 5 ani de folosire covorul vegetal începe să se rărească, mai ales prin
dispariţia treptată a leguminoaselor. În aceste situaţii se impune refacerea pajiştilor
respective care se poate realiza prin două procedee: supraînsămânţarea sau
reînsămânţarea.

38
CAPITOLUL III

Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente degradate.

Înfiinţarea de pajişti temporare în locul pajiştilor permanente degradate,

constituie una dintre cele mai importante verigi în procesul îmbunătăţirii bazei
furajere. În noile condiţii create prin privatizarea şeptelului de animale, pajiştile
semănate sunt acele culturi care asigură un furaj de calitate şi în cantitate suficientă
animalelor de rasă de înaltă productivitate.
Complexul de lucrări care se aplică pentru înfiinţarea pajiştilor semănate, în locul
pajiştilor permanente degradate, este cunoscut sub denumirea de îmbunătăţire
radicală sau regenerarea pajiştilor. Superioritatea pajiştilor semănate, faţă de cele
permanente, depinde de condiţiile naturale şi economice concrete. Astfel,
productivitatea pajiştilor temporare este determinată de precipitaţii, de altitudine şi
de sistemul de gospodărire. În condiţii pedoclimatice asemănătoare, pajiştile
semănate au realizat, în medie, în primii 2 ani de folosinţă, o producţie cu 30% mai
mare decât cea a pajiştilor permanente.
Unii cercetători spun că pajiştile semănate au însuşiri valoroase, neegalate de
celelalte culturi furajere. Între acestea se remarcă, în primul rând, producţiile

39
ridicate care pot fi de 3-5 ori mai mari decât a pajiştilor naturale. Compoziţia
floristică fiind stabilită pe criterii ştiinţifice, în concordanţă cu condiţiile climatice,
agrotehnica aplicată şi modul de exploatare, permite obţinerea unui furaj superior
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, faţă de cel obţinut pe pajiştea naturală. În
regiunile de dealuri din ţara noastră, C. Bărbulescu şi Gh. Motcă (1987) recomandă
înfiinţarea de pajişti semănate datorită condiţiilor deosebite întâlnite aici. Pe lângă
recoltele mari ce se obţin, ce depăşesc 10t/ha s.u., pajiştile semănate contribuie la
protecţia solului împotriva eroziunii şi la ameliorarea însuşirilor lui.
Dacă în zonele de câmpie şi de deal, pajiştile semănate dau rezultate foarte bune,
nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de munte. Pentru ţara noastră, cu circa
4,9 milioane hectare pajişti permanente, în mare parte degradate înfiinţarea
pajiştilor semănate reprezintă una dintre cele mai importante măsuri pentru
ridicarea producţiilor cantitative şi calitative ale pajiştilor.
Pajiştile permanente din ţara noastră sunt situate, în mare parte, pe terenuri în
pantă, supuse eroziunii. A. Havreliuc (1992) recomandă înfiinţarea de pajişti
semănate (după aplicarea unui complex de măsuri antierozionale) pe aceste
terenuri, cu rezultate excelente.
Pajiştile semănate se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, la care
lucrările de suprafaţă nu mai au efectele scontate. Decizia aplicării metodei de
refacere radicală este de o mare răspundere, deoarece aceasta implică distrugerea
în totalitate a covorului ierbos existent, prevalarea şi înlăturarea cauzelor care au
dus la instalarea lui pe de o parte, iar pe de altă parte crearea condiţiilor ca noua
pajişte pe care o înfiinţăm să se poată menţine în cultură. Terenurile ocupate cu
pajişti permanente pe care le alegem pentru înfiinţarea pajiştilor semănate se
încadrează, în general, în una din următoarele categorii:
ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură, plante neconsumate de
animale şi cu o producţie sub 10t/ha masă verde;
acoperirea cu vegetaţie nevaloroasă peste 25-30 %;
terenuri pe care s-a dezvoltat, în masiv, o plantă nevaloroasă (ştevie, pipirig,
ferigă, etc.);

40
terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin luarea în cultură se
pretează la o exploatare intensivă;
acoperirea cu muşuroaie înţelenite, peste 30-40% din suprafaţa pajiştii şi pe
care măsurile de suprafaţă nu dau rezultate.
Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o lucrare mai costisitoare decât
îmbunătăţirea de suprafaţă, care pe lângă o serie de lucrări pregătitoare(defrişare,
nivelare, drenare) sunt necesare lucrările propriu-zise de înfiinţare(desţelenirea,
fertilizarea, procurarea seminţelor, semănatul, etc.). Se recomandă desţelenirea
pajiştilor permanente degradate, numai în regiunile bogate în precipitaţii, situate pe
soluri cu o grosime mai mare de 50 cm, pe pante cu înclinare mai mică de 15 grade
şi cu pânza de apă freatică la adâncimea de cel puţin 0,5m. Pe pajişti mai umede se
impune mai întâi desecarea acestora, iar pajiştile din regiunile secetoase se vor
desţeleni numai dacă există posibilităţi de irigare.
Pregătirea terenului cuprinde, pe de o parte, distrugerea covorului vegetal, iar pe
de altă parte lucrări de pregătire a patului germinativ în vederea însămânţării
ierburilor perene. Înainte de refacerea radicală sunt necesare câteva lucrări
pregătitoare ca: desecarea, îndepărtarea pietrelor, a cioatelor şi a vegetaţiei
lemnoase, distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului, care contribuie la
executarea desţelenirii în bune condiţii. În vederea pregătirii terenului se aplică mai
multe metode, care variază în funcţie de panta terenului, de grosimea stratului de
ţelină şi de vegetaţia existentă. În general, se disting următoarele tehnologii de
distrugere a ţelinii:
cu mobilizarea totală a stratului de sol;
cu mobilizarea parţială a stratului de sol;
fără mobilizarea solului.
Tehnologia de pregătire a terenului, cu mobilizarea totală a stratului de sol
presupune în mod obligatoriu folosirea plugului. Odată cu efectuarea arăturii se
încorporează în sol şi îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu (dacă este
necesar), gunoiul de grajd şi amendamentele. Metoda se recomandă pe solurile mai
profunde, cu un strat gros de ţelină.

41
 Pentru a realiza o mărunţire mai bună a ţelinei, de regulă, arătura adâncă de 25-
30 cm este precedată de o discuire la 8-10 cm pentru distrugerea covorului ierbos
existent.
Desţelenirea prin arătură nu se recomandă pe terenurile inundabile şi periclitate
de eroziune, pe solurile scheletice, precum şi în staţiuni care exclud reuşita
pajiştilor semănate (de exemplu suprafeţele excesiv de umede sau extrem de
uscate). În zonele cu precipitaţii suficiente, desţelenirea se poate practica şi vara, în
acest caz înfiinţarea pajiştii semănate se va face la sfârşitul lunii august sau
începutul lunii septembrie. Deoarece pajiştile semănate se folosesc şi prin cosit, se
impune o foarte bună nivelare a terenului.
Tehnologia de pregătire a terenului cu mobilizare parţială a statului de sol
presupune o lucrare cu grapa cu discuri sau cu freza. O astfel de lucrare este
indicată la desţelenirea pajiştilor situate în zona de câmpie sau în cele de deal,
situate pe terenuri în pantă şi cu un strat subţire de ţelină. Se obţin rezultate bune la
desţelenirea terenurilor pe care s-au efectuat curăţiri de arborete, combaterea
muşuroaielor, îndepărtarea pietrelor, cioatelor.
Freza poate fi folosită pentru prelucrarea ţelinei, realizându-se o lucrare
superioară celei cu grapele cu discuri. Lucrarea cu freza presupune 1-2 treceri,
prima trecere executându-se superficial, la 8-10 cm, iar cea de-a doua mai adânc, la
12-14 cm. Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel cu curbele de nivel,
conform normelor de prevenire şi combatere a eroziunii solului.
Tehnologia de prelucrare a terenului fără mobilizarea solului se face în anumite
situaţii în care orografia terenului nu permite nici un fel de lucrări de mobilizare a
terenului, sau când vegetaţia este foarte rară, se aplică supraînsămânţarea vechiului
covor,fără nici o lucrare pregătitoare. Rezultatele acestei metode extensive depind,
în măsură foarte mare, de condiţiile concrete. După supraînsămânţare, trecerea cu o
turma de oi pe timp umed poate favoriza încorporarea seminţelor.
Pajiştile semănate pot fi înfiinţate fie direct în arătura de desţelenire, cunoscută şi
sub denumirea de regenerare rapidă a pajiştilor ce presupune un teren curat de
buruieni, bine mărunţit şi uniform, fie după o perioadă de 1-3 ani, în carte terenul

42
se cultivă cu culturi anuale. Această metodă se recomandă numai pe terenurile
unde ţelina foarte deasă nu a putut fi suficient mărunţită, pe terenurile foarte
îmburuienate şi pe soluri turboase, unde lucrările repetate, aplicate plantelor
anuale, pot duce la o îmbunătăţire a însuşirilor solului.

CAPITOLUL IV

Folosirea pajiştilor prin păşunat

Valorificarea pajiştilor prin păşunat o constitue înca din cele mai vechi timpuri
una din posibilităţile de folosire eficientă a acestor categorii de terenuri, având
drept scop creşterea animalelor.
Avantajele folosirii pajiştilor prin păşunat sunt:
 mişcarea permanentă în aer curat, sub efectul razelor solare, favorizează
formarea unui organism sănătos;
 influenţează pozitiv producţia şi reproducţia animalelor;
 animalele întreţinute pe paşuni sunt mai robuste;
 tineretul se dezvoltă mai repede;
 sterilitatea se reduce foarte mult;
 animalele crescute pe paşune nu se îmbolnăvesc de rahitism datorită formării
vitaminei D, antirahitice, care influenţează asimilarea calciului şi fosforului;
 folosirea furajului verde prin păşunat elimină unele lucrări legate de
întreţinerea animalelor la grajd ( recoltarea, transportul şi administrarea furajului la
iesle, îndepărtarea gunoiului etc. );

43
  producţia animalelor se realizează la cel mai scăzut cost;
 iarba folosită prin păşunat constitue cel mai ieftin furaj pentru animale;
 paşunea oferă un furaj fraged, suculent, uşor digestibil, cu gust şi miros
plăcut, ceea ce face să fie consumat cu plăcere de animale.

4.1. Sisteme de păşunat:

 păşunatul liber, neraţional, sistematic;
 păşunatul în front;
 păşunatul sistematic, raţional, pe parcele( tarlale);
 păşunatul dozat;
 păşunatul în fâşii sau cu porţia.
Păşunatul liber este cea mai primitivă metodă folosită, producând mari
neajunsuri. Pe paşunile în pantă are loc distrugerea stratului de ţelina şi declanşarea
unor fenomene grave de eroziune a solului, mai ales când se păşunează pe vreme
umedă şi cu un număr prea mare de animale.
În cazul acestei metode, când animalele au libertatea de a cutreiera toată paşunea,
are loc un păşunat selectiv. Animalele aleg plantele cele mai bune, pe care le
paşunează repetat şi astfel cu timpul acestea dispar. Locul lor este luat de plante
slabe şi de buruieni, care, nefiind păşunate, ajung la maturitate şi se înmulţesc cu
ajutorul seminţelor. În felul acesta producţia paşunii scade de la un an la altul, se
înrautăţeşte compziţia floristică şi se reduce foarte mult calitatea furajului.
Păşunatul acesta este cu atât mai puţin indicat pe paşunile pe care s-au executat
lucrări de ameliorare. Practic in acest caz, tot ceea ce s-a realizat prin ameliorare se
anulează prin păşunat liber.
Păşunatul în front (după modul de aşezare a animalelor), este mult mai buna
decât păşunatul liber, însa este caracteristică tot unei exploatări extensive a
paşunilor.

44
 Păşunatul sistematic este o metoda moderna, intensiva, caracteristică unităţilor
în care se aplică cu regularitate lucrări de ameliorare şi care obţin producţii mari şi
foarte mari.
Avantajele acestei metode sunt:
 sporirea producţiei paşunilor, ca urmare a faptului că plantele, după ce sunt
păşunate, au la dispoziţie timp suficient pentru a se reface;
 repartizarea mai uniformă a producţiei de iarbă pe cicluri;
 îmbunătăţirea compziţiei floristice;
 creşterea gradului de consumabilitate a plantelor şi valorificarea într-o
măsură mare (70-75%) a substanţelor nutritive cuprinse în iarba de pe paşune;
 prevenirea îmbolnăvirii animalelor de parazitoze, deoarece, în timpul scurt
cât rămân pe o tarla, oulele şi larvele paraziţilor intestinali nu ajung la stadiul de
invazie;
 executarea cu uşurinţă a lucrărilor de îmbunătăţire în complex ( aplicarea
îngrăşămintelor minerale, combaterea buruienilor etc.) după ce animalele au parăsit
tarlaua;
 prevenirea declanşării eroziunii pe terenurile în pantă şi a înrăutăţirii
condiţiilor de viaţă a plantelor autotrofe valoroase.
În cadrul păşunatului pe tarlale, animalele pot să rămâna pe păşune tot timpul sau
numai 3-4 ore dimineaţa şi după amiaza. Restul timpului fiind ţinute în tabere de
vară.
Păşunatul dozat constă în atribuirea unor porţiuni din tarla, delimitate cu
ajutorul gardului electric, calculate în aşa fel, încât animalele să aibă la dispoziţie
iarba necesară pentru o zi sau pentru o jumătate de zi. În acest caz animalele se află
în permanenţă între două garduri electrice, unul care delimitează păşunea pe care
animalele păşunează pentru prima dată şi altul care delimitează suprafaţa folosită
înainte. Pentru un animal mare este necesară o suprafaţă de 150-200 m² la primele
două cicluri de păşunat şi de cca 300 m² la ciclurile următoare.

45
 Păşunatul în benzi sau fâşii se atribuie animalelor porţiuni limitate de păşune,
sub forma unei fâşii cu o lăţime de 0,5-1m. Lungimea unei fâşii se stabileşte în
funcţie de numărul de animale atribuind 1,5 m/cap tineret bovin si 2,0 m/cap
bovină adultă care păşunează. Delimitarea fâşiei se face cu ajutorul gardurilor
electrice. Cel dinspre suprafaţa nepăşunată se deplasează în mod treptat, pe măsură
ce plantele au fost consumate, iar cele din spatele frontului de furaje se mută la 3-4
zile.
Păşunatul dozat şi păşunatul cu porţia se pot aplica şi fără împărţirea păşunii în
parcele (tarlale), mai ales la păşunile foarte productive, pajiştile temporare şi la
plantele de nutreţ cultivate, pentru a se reduce procentul plantelor neconsumate.
4.2. Tehnica păşunatului.
Data începerii păşunatului are o mare influenţă asupra vegetaţiei, condiţiilor
staţionare şi sănătăţii animalelor. La alegerea datei de începere a păşunatului
trebuie să se ţină seama de înălţimea plantelor şi de starea de umezeală a solului.
Momentul cel mai bun este când plantele au înălţimea de 10-15 cm, în cazul
păşunilor formate din plante mărunte şi de 15-20 cm pe păşunile formate din plante
înalte, solul s-a zvântat şi temperatura pe timpul nopţii nu scade sub 5ºC. În
regiunile de dealuri, unde terenurile în pantă sunt numeroase, respectarea acestor
norme devine obligatorie (pentru a se preveni declanşarea fenomenelor de
eroziune).
Tot pentru prevenirea eroziunii solului, porţiunile de păşune situate pe pante şi
unde gradul de acoperire a solului cu vegetaţie este slab şi pericolul de eroziune
iminent, nu se vor păşuna primăvara decât mai târziu sau chiar la ciclul al 2-lea.
De multe ori păşunatul în regiunile de dealuri începe mult mai repede, când solul
este înca foarte umed, din lipsa de furaje. În acest caz se distruge stratul de ţelină,
se bătătoreşte solul şi se înrăutăţeşte regimul de aer, se formează gropi şi
muşuroaie. Pe terenurile în pantă se declanşează fenomene grave de eroziune a
solului. Producţiile care se obţin sunt din ce în ce mai mici, deoarece încep să se
epuizeze rezervele din părtile subterane, pe seama cărora are loc formarea masei
vegetative.

46
 Păşunatul foarte timpuriu prezintă si alte neajunsuri. Iarba este prea tânăra,
conţine multă apă şi din această cauză are un efect laxativ epuizant. Datorită
rapidităţii tranzitului, are loc o eliminare excesivă de săruri minerale de cupru,
magneziu, dar mai ales de sodiu. Această iarbă conţine puţina celuloză şi se
pretează puţin la salivaţie şi rumegare, animalele fiind predispuse la unele forme de
indigestie şi chiar la meteorizaţii. Conţine cantităţi mari de azot, ceea ce determină
acumularea amoniacului în stomacul animalelor şi declanşarea unor fermentaţii
periculoase.
Începerea păşunatului mai târziu nu prezintă atâtea neajunsuri pentru animale,
însă în acest caz creste conţinutul de celuloză, se reduce consumabilitatea şi
valoarea nutritivă a furajului.
În mod obişnuit, la primul ciclu de păşunat plantele cresc mai repede şi nu pot fi
păşunate toate tarlalele la timp. De aceea, una sau doua tarlale se cosesc când
plantele sunt în burduf şi se păşuneaza la ciclul al doilea. Uneori este nevoie să se
cosească şi a treia tarla, când plantele sunt înspicate. Această tarla va fi păşunată la
ciclul al doilea sau al treilea. Iarba care rezultă se transformă în fân sau se
însilozează.
Înălţimea de păşunat este de 3-4 cm de la suprafaţa solului, pe păşunile de deal
formate din plante mai joase, cu multe frunze bazale şi de 4-5 cm pe păşunile cu
plante mai înalte. Daca se păşunează mai de jos, regenerarea plantelor va fi mai
slabă şi producţiile la ciclurile următoare mai mici. Aceasta se explică prin faptul
că regenerarea are loc numai pe seama lăstarilor care se formează din mugurii şi
nodurile de înfrăţire situate pe organele din sol. Mugurii superficiali şi lăstarii
scurţi, care au un rol important în refacerea masei vegetative după păşunat, nu mai
participă la acest proces, fiind îndepărtaţi în timpul păşunatului executat prea jos.
Acest mod de păşunat reprezintă o caracteristică a păşunatului neraţional, cu un
număr mare de animale şi o perioada prea lungă. În condiţiile păşiunilor de deal,
modul acesta de păşunat contribuie în cea mai mare măsură la declanşarea
fenomenelor de eroziune.

47
 Data încetării păşunatului trebuie sa fie cu 25-30 zile înainte de venirea
îngheţurilor permanente. Plantele au astfel posibilitatea să-şi refacă cel puţin parţial
rezervele de substanţe nutritive din sol şi în felul acesta să reziste mai bine la
îngheţurile din timpul iernii, primăvara pornesc mai repede în creştere şi păşunatul
poate sa înceapă mai devreme.
De multe ori păşunatul se prelungeşte toamna prea târziu. Practica aceasta
dăunătoare este foarte răspândita pe pajiştile de deal, animalele care sunt coborâte
de pe pasiunile de munte si alpine fiind ţinute pe pasuni chiar pana la venirea
îngheţurilor.
Frecventa păşunatului este in funcţie de compoziţia floristica a păşunilor, de
lucrările care se aplică pe păşuni, de intensitatea păşunatului. Păşunile permanente
de deal se pot păşuna în bune condiţii de trei ori într-o perioadă de vegetaţie. Prin
urmare, de pe aceste păşuni se realizează 3 cicluri de păşunat, timpul de regenerare
a plantelor fiind de 30-40 de zile.
Mărirea numărului ciclurilor de păşunat până la 4-5 este posibilă numai în cazul
păşunilor temporare şi permanente în care se aplică azot după fiecare ciclu de
păşunat şi se irigă pentru a se grăbi regenerarea plantelor.
Folosirea tarlalelor se face în aşa fel încât animalele să aibă în permanenţă la
dispoziţie hrana necesară, fără ca să distrugă covorul vegetal şi să se strice stratul
de ţelina.
Tarlalele pot să fie păşunate pe toată suprafaţa sau pe porţiuni mai mici, cu
ajutorul gardului electric. Este bine ca pe păşunile ameliorate, care dau producţii
mari, să se aplice păşunatul cu gard electric, pe porţiuni mici. Procedând aşa, creşte
gradul de consumabilitate al plantelor, se evita bătătorirea solului şi înrăutăţirea
condiţiilor de viaţă din sol, se accelerează ritmul de regenerare a plantelor. Pe
celelalte păşuni se păşunează toata tarlaua, respectând normele folosirii raţionale,
referitoare la data începerii păşunatului, numărul de zile cât rămân animalele pe
tarla etc.
4.3. Măsuri pentru organizarea păşunatului raţional.

48
 Folosirea raţionala a pasunilor presupune aplicarea unui ansamblu de masuri
tehnico-organizatorice care permite valorificarea maximă a plantelor,
îmbunătăţirea compoziţiei floristice şi sporirea producţiei de iarbă, în condiţiile
prevenirii declanşării fenomenelor de eroziune a solului. Măsurile care trebuie să
se aplice sunt:
determinarea producţiei păşunilor;
stabilirea capacitaţii de păşunat;
împărţirea în tarlale;
stabilirea sistemului de folosire a tarlalelor;
executarea unor lucrări specifice înaintea, în timpul şi după terminarea
păşunatului.
Determinarea producţiei pasunilor. Pentru determinarea producţiei se folosesc
doua metode:
 Metoda cosirilor repetate. Constă în cosirea, în timpul perioadei de
vegetaţie, a unor parcele de probă.
Pentru aceasta se aleg mai multe suprafeţe reprezentative în privinţa producţiei:
pe păşunile uniforme 4 suprafeţe de câte 2,5 m², iar pe păşunile cu vegetaţia
neuniforma, 10 suprafeţe a câte 1 m². Pe aceste suprafeţe se executa cosirea
plantelor cu o zi înainte de introducerea animalelor pe păşune, deci la începutul
fiecărui ciclu de păşunat.
În cazul păşunatului liber se îngrădesc suprafeţe mai mari, de până la 100 m², de
pe care se coseşte iarba când ajunge la înălţimea de păşunat.
Prin însumarea producţiilor obţinute la fiecare recoltare, raportate la hectar
(C1,C2,C3...), rezultă „producţia totala” a păşunii (C):
C=C1+C2+C3+....Cn [t/ha].
„Producţia efectivă” (P), care ne interesează la stabilirea capacităţii de păşunat,
se calculează prin scăderea resturilor de plante neconsumate după fiecare ciclu de
păşunat (R) din „producţia totală”:
P=C-R [t/ha].

49
 Cunoaşterea acestor elemente permite aflarea unui indicator sintetic important,
care exprima calitatea păşunii, şi anume „coeficientul de folosinţă” (K):
K=P/C*100 [%].
„Producţia efectivă” se pot stabili şi când păşunile nu sunt împărţite în tarlale,
deci când nu se pot determina plantele rămase neconsumate la sfârşitul fiecărui
ciclu de păşunat (R), folosind formula:
P=C*K/100 [t/ha].
În care:
P – este producţia efectivă;
C – producţia totală;
K – coeficientul de folosinţă.
În acest caz „coeficientul de folosinţă” se determină cu ajutorul analizei botanice,
efectuate pe probe de iarba recoltate din îngrădiri folosind formula:
K=M/N*100 [%].
M – este greutatea plantelor consumate;
N – greutatea totala a probei analizate.
De asemenea, se pot folosi datele orientative din diferite lucrări de specialitate
sau se pot face aprecieri vizuale. In mod obişnuit, pe pasunile bune de deal din tara
noastră, in care plantele dominante sunt: Agrostis capillaris, Dactylis glomerata,
Poa pratensis, Festuca rubra, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Festuca
pratensis, Trifolium repens, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, Taraxacum
officinale etc. „coeficientul de folosinţa” ajunge la 75-80% sau mai mult, iar pe
pasunile semănate, peste 90%. În puţine cazuri valorile acestui indicator scad la
60-70%.
 Metoda indirectă ( zootehnica) constă în transformarea tuturor produselor
obţinute de la animale în U.N.( unităţi nutritive), pe baza unor coeficienţi. Pentru
determinarea producţiei cu ajutorul acestei metode, se alege un lot omogen de
animale, care se cantareste la începutul si la sfârşitul perioadeide păşunat, pentru a
se afla sporul total de greutate.
Determinarea capacităţii de păşunat.

50
 Reprezintă numărul de animale care se poate repartiza la 1 ha de păşune, în
funcţie de producţia acesteia, pentru a se evita atât supraîncărcarea, cât şi
subîncărcarea păşunii. Când nu se cunoaşte capacitatea de păşunat repartizarea
animalelor se face la întâmplare, de cele mai multe ori numărul de animale
depăşind posibilităţile de hrănire pe care le oferă, aceasta fiind supraîncărcată.
Capacitatea de păşunat (C.p.) se exprimă în unităţi vită mare ( U.V.M./ha) şi
rezultă din raportul între producţia efectivă a păşunii (P) şi necesarul de masă verde
pentru 1 U.V.M. Pentru durata de păşunat corespunzătoare timpului în care se
realizează producţia (N):
C.p.=P/N [U.V.M./ha]
În regiunile de dealuri perioada de păşunat durează din luna mai şi până în luna
septembrie, şi anume 140-160 de zile.
Capacitatea de păşunat are un caracter destul de relativ, deoarece producţia
păşunii variază uneori mult în cursul perioadei de vegetaţie datorită multor factori,
pe când necesarul de iarbă este aproape constant, iar la tineret în creştere. De aceea
capacitatea de păşunat reeşită din calcul se micşorează cu până la 30%. În felul
acesta se asigură necesarul de iarbă şi la ciclurile din vară, când producţia este mai
mică. Surplusul de iarbă din primăvara poate să fie transformat în fân, siloz sau
semisiloz. Procentul de diminuare a capacitaţii de păşunat se poate reduce foarte
mult în cazul în care se aplică după fiecare ciclu de păşunat îngrăşăminte cu azot
(40-50 kg/ha N), cu scopul realizării unei producţii cât mai uniforme în tot cursul
perioadei de vegetaţie.
Împărţirea în tarlale.
Acest număr este in raport cu durata ciclului de păşunat şi cu numărul de zile cât
rămân animalele în păşune. Durata ciclului de păşunat corespunde cu timpul
necesar plantelor pentru a se reface, în aşa fel încât să poată fi din nou păşunate şi
depinde de compoziţia floristică, de regimul de umiditate şi de hrană. În condiţiile
dealurilor, plantele se refac după aproximativ 30 de zile la primul ciclu si 35-40 la
ciclurile următoare. Timpul de refacere poate fi scurtat, prin executarea lucrărilor

51
de îngrijire în timpul vegetaţiei şi în special prin aplicarea fracţionată a azotului şi
irigare.
Acestea stimulează mult creşterea plantelor. Refacerea mai rapidă a plantelor
înseamnă un număr mai mare de cicluri de păşunat şi producţii sporite la unitatea
de suprafaţă.
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla trebuie sa fie mic, şi anume 4-6
zile. În felul acesta se pot păşuna bine toate tarlalele în cadrul unui ciclu de păşunat
şi plantele au timp suficient la dispoziţie pentru regenerare. Dacă animalele rămân
mai multe zile pe o tarla, se reduce timpul pe care îl au plantele la dispoziţie pentru
regenerare, se bătătoreşte solul, se înrautăţesc condiţiile de aeraţie, producţia
păşunii scade.
Numărul de tarlale se stabileşte împărţind durata ciclului de păşunat la numărul
de zile cât rămân animalele pe o tarla. Dacă, de exemplu, durata ciclului de păşunat
este de 32 de zile şi animalele păşunează pe o tarla 4 zile, păşunea respectivă va fi
împărţita în 8 tarlale.
În mod obişnuit numărul de tarlale care rezulta din calcul se măreşte cu 1-2,
deoarece, în cadrul folosirii raţionale, în fiecare an 1-2 tarlale nu se păşunează. Pe
acestea se execută lucrări complexe de îmbunătăţire.
În condiţiile de deal din ţara noastră, numărul de tarlale care se recomandă este
de 8-10 (12). Un număr mai mare nu se adoptă în producţie, deoarece măreşte mult
cheltuielile necesitate de construcţia gardurilor.
Păşunile care au suprafeţe mari, de sute de hectare, cum se întâlnesc în multe
cazuri din regiunile de dealuri, se împart in câteva trupuri mari, numite unitatea de
exploatare (U.E.), care la rândul lor se împart în tarlale.
Unităţile de exploatare au suprafeţele calculate în aşa fel încât să ţina seama de
formele de relief de pe păşune şi să asigure hrana pentru cel puţin 100-120 U.V.M..
Suprafaţa se calculează astfel:
U.E.=N/P [ha].
În care:

52
N – reprezintă necesarul de masă verde pentru 100-150 U.V.M pe perioada de
păşunat, in tone;
P – producţia păşunii, in t/ha M.V.
Necesarul de masă verde rezultat din calcul se majorează cu 30%, cu scopul de a
compensa pierderile din timpul păşunatului, estimate la 15% şi producţiile mai
mici din partea a 2-a a perioadei de vegetaţie (R. Ziman, 1984).
Stabilirea sistemului de folosire a tarlalelor (parcelelor).
La stabilirea suprafeţei tarlalelor se porneşte de la principiul ca tarlalele să aibă
producţie cât mai apropiată între ele. În acelaşi timp, se ţine seama şi de
configuraţia terenului, pentru a se folosi în cât mai mare măsura formele naturale
ale reliefului la delimitarea tarlalelor.
Deoarece în cadrul unei exploatări raţionale a păşunilor se aplică cu regularitate
un complex de lucrări de îmbunătăţire, se realizează în timp o uniformizare a
producţiei pe toată păşunea. În acest caz, este bine ca tarlalele sa aibă încă de la
început suprafeţe egale sau foarte apropiate, aceasta mai ales când delimitarea lor
se face cu garduri fixe, care nu se pot muta aşa uşor de la un an la altul.
Forma cea mai buna a tarlalelor este dreptunghiulară, deoarece în acest fel este
posibil să se organizeze cu mai multă uşurinţă păşunatul în interiorul tarlalelor, pe
suprafeţe mici, cu ajutorul gardului electric.
La stabilirea formei trebuie să se ţină seama de relief, de posibilitatea de a
construi cât mai uşor drumul principal de acces pe păşune, din care animalele
pătrund în fiecare tarla.
Tarlalele se delimitează prin formele naturale existente pe păşune (râuri, vai,
pâlcuri de arbuşti, drumuri etc.), prin semne convenţionale sau prin garduri.
Lucrările care se execută înaintea începerii păşunatului.
Înaintea introducerii animalelor pe păşune se impune să se execute un ansamblu
de lucrări tehnico-organizatorice, de natură să permită desfăşurarea păşunatului în
bune condiţii şi să stimuleze creşterea plantelor, deci să contribue la mărirea
producţiei.

53
 Aceste lucrări sunt foarte diferite, fiind determinate în special de factorii naturali
locali, ca de exemplu:
 curăţirea pasunii de mărăcinişuri, resturi aduse de ape, pietre;
 nivelarea terenului şi evacuarea excesului de apă;
 distrugerea buruienilor şi a plantelor toxice;
 repararea drumurilor de acces pe păşune şi a gardurilor;
 repararea şi dezinfectarea construcţiilor existente (stâne, casării, adăposturi
etc.) şi începerea lucrărilor la alte construcţii necesare unei bune exploatări a
păşunilor.
De asemenea, se executa toate lucrările care privesc asigurarea animalelor cu apa
de băut.
Se cunoaşte ca producţiile obţinute de la animale sunt mult influenţate de
cantitatea si calitatea apei pe care o au la dispoziţie. În general animalele beau
multă apă, cantităţile consumate fiind condiţionate de mai mulţi factori. Astfel, cu
cât animalele sunt mai grele şi dau producţii mai mari de lapte, vor consuma mai
multă apă.
Consumul de apă este în strânsa legătură cu conţinutul de substanţă uscată
ingerată. În mod obişnuit pentru 1 kg S.U. ingerată bovinele au nevoie de 4-5 l apa,
iar ovinele si cabalinele, de 2-3 l apa.
Animalele trebuie să aibă la dispoziţie, pe tarla, în permanenţă apă curată. Când
acest lucru nu este posibil, se amenejează adăpători la distanţe de cel mult 500m de
locul de păşunat.
Lucrări care se execută pe păşuni în timpul păşunatului.
În timpul păşunatului, lucrările care se execută au ca scop refacerea cât mai
rapidă a plantelor şi prevenirea înmulţirii buruienilor. Ele se execută cu mai multă
uşurinţă pe păşunile împărţite în tarlale, după ce animalele trec pe tarlaua
următoare si constau in: împrăştierea uniformă a dejecţiilor de la animale, aplicarea
suplimentară a îngrăşămintelor minerale cu azot (cate 40-50 kg/ha azot după
fiecare ciclu de păşunat), irigarea, distrugerea buruienilor neconsumate etc.

54
 Introducerea animalelor pe pajişti modifică sistemul sol-plantă, deoarece cantităţi
importante de elemente nutritive sunt prelevate prin iarba si o anumita fracţiune
este ingerata de animale, pentru a fi apoi restituita sub forma de dejecţii si folosita
din nou de către plante.
Iarba recuperează cantitati importante de elemente nutritive. S-a constatat ca pe o
rază de 50-70 cm, în jurul locului de impact, creşte foarte mult conţinutul de N, K,
Cl din plante, cu atât mai mult cu cât plantele sunt mai aproape de centru (V.
Lombaert, 1984).
Când dejecţiile sunt concentrate în locurile de adăpare sau unde se odihnesc în
mod obişnuit animalele, deci in zone cu mai puţina iarba, recuperarea elementelor
nutritive prin plante este neînsemnata.
Modul acesta de valorificare a elementelor nutritive din dejecţii determină o
creştere foarte neuniformă a plantelor. De aceea este necesar ca după încheierea
păşunatului pe fiecare tarla, să se execute împrăştierea cât mai uniformă a
dejecţiilor pe toată suprafaţa. În acest fel plantele vor avea o dezvoltare mai
uniformă şi se va evita instalarea plantelor nitrofile, reprezentate prin buruieni, in
locurile unde cad dejecţiile. Aceasta lucrare este obligatorie când păşunează
bovinele şi nu se execută când păşunează ovinele, deoarece dejecţiile rămân destul
de uniform pe suprafaţa păşunii.
Cea mai importantă lucrare este cea de aplicare fracţionată a îngrăşămintelor
minerale cu azot. În felul acesta este stimulată mult creşterea plantelor după
ciclurile de păşunat, iar producţiile care se obţin sunt destul de apropiate în tot
cursul perioadei de vegetaţie.

55
CAPITOLUL V

Aplicaţii practice
Organizarea ameliorativă a unei pajişti permanente degradate din zona
Bacău

Aplicaţia 1 – Organizarea unui păşunat raţional in următoarele condiţii:

Suprafaţa: 30 ha
Producţia globala: 20 t/ha
Coeficient de utilizare: 75%
Durata de refacere: 36 zile
Timpul de ocupare: 6 zile
Modul de exploatare: creşterea vacilor pentru lape

56
Perioada de păşunat: 150 zile
Data începerii păşunatului: 1 mai
o parcelă pentru realizare de fân
Aplicaţia 2 – Ameliorarea unei pajişti permanente având următoarele
elemente de degradare:
Acoperire cu muşuroaie: 2 ha cu grad de acoperire 35%
Acoperire cu vegetaţie: 7 ha cu grad de acoperire 90%
Vegetaţie lemnoasă: 3 ha cu grad de acoperire 15%

REZOLVARE:
Aplicaţia 1. Organizarea unui păşunat raţional pe suprafaţa (St) de 20 de
hectare, unde producţia globală (PG) este de 18000 kg/ha, coeficientul de utilizare
(K) 80%, durata de refacere (R)pentru fiecare parcelă este de 35 de zile, timpul de
ocupare (O) de 5 zile, modul de exploatare a păşunii este de creşterea ovinelor,
perioada de păşunat (T) de 145 de zile, data începerii păşunatului 10 mai şi avem
două parcele pentru realizarea (r) de fân.

St = 20 ha Cp = ?
PG = 18 t/ha Pu = ?
K = 80%
R = 35zile Np = ?
O = 5 zile Sp = ?
T = 145 zile
r = 2 fân
Producţia utila:
Pu = Pt x K / 100
Pu = 18000 x 80 / 100
Pu = 14400 kg / ha.
Capacitatea de păşunat:
Cp = Pu/G x T

57
Cp = 14400 / 50 x 145
Cp = 14400 / 7250
Cp = 1,98 UVM / ha
Din cauza calamităţilor care pot avea loc, vom diminua capacitatea de păşunat cu
10% pentru a avea o rezervă de hrană.
Cp¹ = Cp – 10%
Cp¹ = 1,98 – 10%
Cp¹ = 1,78 UVM / ha
Numarul de parcele:
Np = C / O + r
Unde C = R + O = 35+ 5 = 40
Np = 40 / 5 + 2 = 8 + 2 = 10 parcele
Np = 10 parcela
Suprafaţa unei parcele:
Sp = St / Np = 20 / 10= 2 ha / parcela.
Sp = 2 ha / parcela.
Producţia totală:
Pt = St x Pu = 20 x 14400 = 288000 kg
Producţia efectivă pe o parcela:
Pp = Pt / Np = 288000 / 10 = 28800 kg / parcela

Data începerii păşunatului 10 mai.

Aplicaţia 2.
Ameliorarea unei pajişti permanente având următoarele elemente de
degradare:
Acoperire cu muşuroaie: 2 ha cu grad de acoperire 35%
Acoperire cu vegetaţie: 7 ha cu grad de acoperire 90%
Vegetaţie lemnoasă: 3 ha cu grad de acoperire 15%

58
 Îmbunătăţirea pajiştilor se poate realiza pe două cai:
 prin măsuri de suprafaţă ( superficiale );
 măsuri radicale.
Măsurile superficiale se aplică la suprafaţa pajiştii fără a distruge covorul
vegetal existent. Prin aceste măsuri se urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
pentru plantele care alcătuiesc covorul ierbos. Aceste măsuri sunt:
 curăţirea de resturi vegetale si de pietre;
 distrugerea muşuroaielor;
 grăpatul pajiştilor;
 combaterea vegetaţiei lemnoase;
 combaterea buruienilor;
 îmbunătăţirea regimului de apă;
 îmbunătăţirea regimului de nutriţie;
 prevenirea si combaterea eroziunii solului;
 supraînsămânţarea.
Masurile radicale nu exclud masurile superficiale ci se completează reciproc in
funcţie de condiţiile staţionale.
Lucrările radicale constau în înfiinţarea de pajişti temporare.

1. În cazul ameliorării unei pajişti permanente din zona de stepa a judeţului

Bacău cu modul de folosinţa mixt ( > 6 ani ) şi un grad de acoperire de 35% cu
muşuroaie pe o suprafaţă de 2 ha.
Se recomandă desţelenirea şi înfiinţarea unei pajişti temporare.
Muşuroaiele sunt atât de origine animală cât şi de origine vegetală, iar
distrugerea lor, la muşuroaiele mai înţelenite, se face cu maşini de curăţat pajişti
( MCP-1,5 sau MCP-2 ) sau cu grederul semipurtat pentru pajişti.
Pajiştea temporară se va înfiinţa în locul celei permanente, pe suprafaţa de 3 ha.
Prin lucrările de pregătire a terenului se urmăreşte: distrugerea vechiului covor
vegetal şi crearea condiţiilor pentru semănat.

59
 Pajiştea se va înfiinţa direct după desţelenire, metodă denumită regenerarea
rapidă a pajiştilor.
Pentru înfiinţarea pajiştii temporare se recomanda folosirea gunoiului de grajd
bine fermentat în doze de 20-40t/ha si încorporarea lor in sol. La folosirea de
graminee si leguminoase perene se recomandă doze de 30-60 kg P2O5 , 40-60 kg
K2O şi 40-60 kg/ha N.
Pentru înfiinţarea pajiştii temporare se vor folosi 3 specii de graminee cu
proporţie de participare de 70% şi 2 de leguminoase cu proporţie de participare de
30%.
3G : - Poa pratensis 20%;
- Festuca rubra 30%;
- Dactylis glomerata 20%.
2L: - Lotus corniculatus 15%;
- Trifolium repens 15%.
specia N p% P G SU Q Ic Q¹
(1 ha)
Poa 21 20 85 75 63,75 6,58 3 9,87
pratensis
Festuca 37 30 90 80 72,00 15,41 3 23,11
rubra
Dactylis 23 20 85 75 63,75 7,21 1 7,21
glomerata
Lotus 17 15 96 75 72,00 3,54 3 5,31
corniculatus
Trifolium 12 15 95 80 76,00 2,36 3 3,54
repens
Q¹=49,04 kg/ha

N - norma de sămânţă în cultură pură a speciei respective;

p - proporţia de participare a speciei în amestec;
SU - sămânţa utilă;
P - puritatea;

60
G - germinaţia;
Q - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec (kg/ha);
Ic - indice de concurenţă;
Q¹ - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec ajustată în funcţie de Ic;
Determinarea cantităţilor de sămânţă la hectar - se determină pentru fiecare
specie în parte, folosind relaţia:
Q=N ∙ p/SU
în care:
Q=cantitatea de sămânţă (kg/ha) pentru specia din amestec;
N=norma de sămânţă în cultură pură a speciei respective, când SU=100%
p=proporţia de participare a speciei în amestec;
SU=sămânţa utilă.
Valoarea seminţei utile se calculează pe baza purităţii (P) şi a germinaţiei (G),
după relaţia:
SU = P x G /100;

2. Pentru ameliorarea unei pajişti permanente având suprafaţa de 7 ha, un grad de

acoperire cu vegetaţie de 90% vom aplica lucrările de curăţire a pajiştii si vom
face supraînsămânţarea. După efectuarea lucrărilor de curăţire, porţiuni din pajişti
rămân cu goluri, denivelate si se impune nivelarea si supraînsămânţarea cu un
amestec de seminţe de graminee in proporţie de 70% si leguminoase perene in
proporţie de 30%
3G : - Poa pratensis 20%;
- Festuca rubra 30%;
- Dactylis glomerata 20%.
2L: - Lotus corniculatus 15%;
-Trifolium repens 15%.

61
specia N p% P G SU Q Ic Q¹
(1 ha)
Poa 21 20 85 75 63,75 6,58 3 9,87
pratensis
Festuca 37 30 90 80 72,00 15,41 3 23,11
rubra
Dactylis 23 20 85 75 63,75 7,21 1 7,21
glomerata
Lotus 17 15 96 75 72,00 3,54 3 5,31
corniculatus
Trifolium 12 15 95 80 76,00 2,36 3 3,54
repens
Q¹=49,04 kg/ha

N - norma de sămânţă în cultură pură a speciei respective;

p - proporţia de participare a speciei în amestec;
SU - sămânţa utilă;
P - puritatea;
G - germinaţia;
Q - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec (kg/ha);
Ic - indice de concurenţă;
Q¹ - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec ajustată în funcţie de Ic;

3. Pentru ameliorarea unei pajişti permanente cu suprafaţa de 3 ha având un grad

de acoperire cu vegetaţie lemnoasă de 15% vom aplica lucrările de suprafaţa si
vom face o supraînsămânţare.
Vegetaţia lemnoasă se îndepărtează complet, curăţarea se poate executa manual,
mecanizat sau chimic.
Defrişarea manuală se foloseşte mult în ţara noastră, însă este costisitoare.
Speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu drajoni
din colet se îndepărtează împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se
retează de mai multe ori în perioada de vegetaţie. Defrişarea se face tot timpul

62
anului la răşinoase şi la sfârşitul verii la celelalte specii. Uneltele care se folosesc
la defrişare sunt: toporul casă, sapa de defrişat, coasa de arbuşti, cosorul de
defrişare, etc.
Defrişarea pe cale mecanică se face cu maşini speciale care se utilizează
diferenţiat, în funcţie de stadiul de dezvoltare a vegetaţiei lemnoase. Tufele
lemnoase cu diametrul până la 4 cm, se distrug cu maşina MCP-2. Arboretul cu
diametrul tulpinilor la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiere a
arboretului ETA-3, iar arborii cu diametrul până la 70 cm se scot cu rădăcini, cu
ajutorul împingătorului pentru defrişare, acţionat de tractorul S-1500. Cioatele
rămase după tăierea arboretului se scot din sol cu ajutorul echipamentului EEC-1,2,
purtat în spate pe tractorul cu şenile.
Defrişarea pe cale chimică este o măsură care completează lucrările mecanice de
combatere. Vegetaţia lemnoasă se poate înlătura în totalitate cu ajutorul produselor
neselective sau cu selectivitate redusă, dintre care sunt recomandate: Roundup
(Glyphosate), 6-10l/ha, Velpar (Hexazinona) 2-10 l/ha, Krenite (fosamine
Ammonium) 5-12 l/ha, etc. După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul se curata
de litiera si de alte resturi lemnoase, se nivelează, se aplica — chimice sau
organice si amendamente, se mobilizează superficial prin grăpare si se seamănă cu
un amestec de graminee si leguminoase perene.
Semănatul acestor specii se face cu semănători universale cu distanţa între
rânduri de 12.5 cm şi adâncimea de încorporare de 1.5-2 cm, pe terenurile în pantă
semănatul se face pe curbele de nivel.
Supraînsămânţarea pajiştilor are drept scop îmbunătăţirea compoziţiei floristice
si a valorii furajului obţinut. Fertilizarea se efectuează odată cu însămânţarea cu
doze de 60kg/ha fosfor (P) si potasiu, iar azotul se aplica în doze reduse de 40-
50kg/ha, la răsărirea tinerelor plante.
Fertilizarea reprezintă una din principalele masuri de sporire a producţiei.
Pe pajişte rolul îngrăşămintelor este multiplu, paralel cu sporirea producţiei are
loc o modificare a covorului verde exprimată prin înlocuirea unor specii mai puţin
valoroase cu alte specii cu o productivitate şi o valoare nutritivă mai mare, având

63
loc îmbunătăţirea pajiştilor permanente. Îngrăşămintele organice nu se
încorporează în sol si de aceea se recomanda folosirea gunoiului de grajd fermentat
sau semifermentat.
Vom folosi in amestec 3 specii de graminee cu proporţie de participare 70% si 2
specii de leguminoase in proporţie de participare de 30%.
3G : - Poa pratensis 20%;
- Festuca rubra 30%;
- Dactylis glomerata 20%.
2L: - Lotus corniculatus 15%;
- Trifolium repens 15%.
specia N p% P G SU Q Ic Q¹
(1 ha)
Poa 21 20 85 75 63,75 6,58 3 9,87
pratensis
Festuca 37 30 90 80 72,00 15,41 3 23,11
rubra
Dactylis 23 20 85 75 63,75 7,21 1 7,21
glomerata
Lotus 17 15 96 75 72,00 3,54 3 5,31
corniculatus
Trifolium 12 15 95 80 76,00 2,36 3 3,54
repens
Q¹=49,04 kg/ha

N - norma de sămânţă în cultură pură a speciei respective;

p - proporţia de participare a speciei în amestec;
SU - sămânţa utilă;
P - puritatea;
G - germinaţia;
Q - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec (kg/ha);
Ic - indice de concurenţă;
Q¹ - cantitatea de sămânţă pentru specia din amestec ajustată în funcţie de Ic;

64
Q¹ = 49,04 kg/ha.

1. La pajiştea cu suprafaţa de 2 ha unde avem un grad de acoperire cu muşuroaie

de 35% vom avea: Q = 0,35 x 1,1 x 2 x 49,04= 37,76kg.
2. La pajiştea cu suprafaţa de 7 ha unde avem vegetaţie cu grad de acoperire de
80% vom avea: Q = 0,20 x 1,1 x 7 x 49,04 = 75,52 kg.
3. La pajiştea cu suprafaţa de 3 ha unde avem un grad de acoperire cu vegetaţie
lemnoasa de 15% vom avea: Q = 0,80 x 1,1 x 3 x 49,04 = 129,46 kg.

65
CONCLUZII.

Vegetaţia pajiştilor permanente reprezintă o importanta sursa de nutreţuri

suculente si fibroase iar întreţinerea animalelor pe pajişti, le menţine sănătatea,
favorizează creşterea tineretului, asigura reproducţia.
Pajiştile temporare sunt mai productive şi dau nutreţ de calitate mai bună decât
pajiştile permanente. Productivitatea pajiştilor temporare este determinata de
precipitaţii, altitudine si modul de folosire.
Amestecurile de graminee si leguminoase perene în pajiştile temporare dau
producţii ridicate, datorita folosirii mai bune a nişelor ecologice, producţii mai
mari de proteine determinate de participarea leguminoaselor, economii de
îngrăşăminte cu azot, capacitate mare de refacere a structurii solului, rezistenta
buna la seceta si ger a plantelor crescute în amestec fată de culturile pure.
Data începerii păşunatului are influentă asupra vegetaţiei şi condiţiilor staţionare.
Prin păşunatul prea devreme când solul este umed se distruge stratul de ţelină, se
tasează solul, se formează gropi si muşuroaie. Aceste modificări atrag după sine
importante modificări în compoziţia floristică, dispărând plante autotrofe valoroase
din punct de vedere furajer. Păşunatul prea târziu duce la dispariţia unor specii din
compoziţia floristica a pajiştilor.
Înălţimea de păşunat influenţează timpul de refacere al plantelor, în felul acesta
reducându-se numărul ciclurilor de păşunat, iar producţiile scad.
Frecvenţa păşunatului prezintă importanţă pentru compoziţia floristică a
pasiunilor şi pentru producţia animalelor.

66
BIBLIOGRAFIE.

1. BARBULESCU C., MOTCA GH. - 1987 -“PAJISTELE DE DEAL DIN

ROMANIA” ED. CERES, BUCURESTI.
2. IRINA VINTILA SI COLAB. - 1984 -“SITUATIA AGRONOMICA A
SOLURILOR DIN ROMANIA”
3. PROF. UNIV. DR. VASILE VINTU – 2003 - “CULTURA PAJIŞTILOR SI A
PLANTELOR FURAJERE” SUPORT CURS I.D.
4. PROF. UNIV. DR. COSTEL SAMUIL- ‘CULTURA PAJISTILOR SI A
PLANTELOR FURAJERE’