UNIVERSITATEA GEORGE BACOVIA

SUPORT DE CURS
SOCIOLOGIE

TITULAR CURS: LECT. DR. Mihai Căprioară

Bacău
2015
Cuprins

1. Ce este Sociologia?
2. Termeni esenţiali din sociologie: status, rol, organizare socială
3. Grupurile sociale (cuplul, umanitatea). Proprietăţile grupului de muncă
4. Socializarea şi cultura
5. Metodologia cercetării sociologice
6. Sociologia consumului

Bibliografie

Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Humanitas, 2006.

Anthony Giddens, Sociologie, All, 2006.
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, 2004.
http://www.soros.ro/ro/
Compendium of Cultural Policies and Trends in Europe, 8th edition. Romania. (2007). Prepart şi
actualizat
de Delia Mucica. Disponibil la adresa http://www.culturalpolicies.net, în data de 20 ianuarie 2008
Cultural Statistics. (2007). Publicaţie Eurostat, aparţinând Comisiei Europene. Disponibil la adresa
http://epp.eurostat.ec.europa.eu, în data de 20 ianuarie 2008
LeoYouth II. Raport de cercetare. (2007). Disponibil la adresa http://media.hotnews.ro, în data de 30
ianuarie 2008
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 al Ministerului Culturii şi Cultelor. (2004). Lucrare
elaborată de
Institutul de Economie Naţională din cadrul Institutului Naţional de Cercetare Economic ă al
Academiei Române. Disponibil la http://www.cultura.ro, în data de 21 ianuarie 2008.
Raportul CSCDC, 3/2005. (2005). Centru de studii şi cercetări în domeniul culturii. Disponibil la adresa
www.culturanet.ro, în data de 12 ianuarie 2008
 I. CE ESTE SOCIOLOGIA?

Sociologia este una dintre ştiinţele care studiază natura, comportamentul uman şi a societăţii
umane (relaţiile sociale), precum şi produsele care rezultă din acestea.

Sociologia este o ştiinţă relativ nouă şi cel mai important moment de evoluţie a ei ca ştiinţă, a
fost atunci când societatea a devenit prioritară în ansamblul ei.

Termenul "sociologie" este introdus de Auguste Comte (1798 - 1857) în anul 1838 în lucrarea
"Cours de philosophie positive". Iniţial, pentru a desemna "studiul pozitiv al faptelor sociale", el
folosea termenul de "fizică socială", iar sociologia urmarea evidenţierea ansamblului legilor
fundamentale care nu pot fi derivate pur deductiv din studiul individului uman.

Originea Sociologiei, ca ştiinţă, este ceea ce numim sociologie spontană sau sociologia bazată
pe simţul comun, care are un caracter enciclopedic şi este foarte larg răspândită, chiar şi la
persoanele cu un nivel intelectual modest, sunt capabile să vorbească ore în şir despre ce este bine şi
ce este rău în viaţa grupului în care trăiesc.

Deşi, este atât de răspândită şi înrădăcinată în mentalităţile oamenilor şi a grupurilor,

sociologia spontană a simţului comun suferă câteva mari neajunsuri care o fac inacceptabilă din
punct de vedere ştiinţific.

1. Cunoaşterea spontană are un caracter pasional.

Fiecare om are anumite interese, concepţii, prejudecăţi, atracţii şi fobii. Indivizii umani nu se
mulţumesc numai să constate ce se întâmplă în jurul lor, ci adoptă atitudini, interpretează şi judecă
realitatea, uneori răstălmăcind-o sau falsificând-o, fără o pregătire specială şi fără un permanent
examen critic, nu ne putem forma o imagine obiectivă a relaţiei.

2. Cunoaşterea spontană are un caracter iluzoriu.

În activitatea exercitată asupra naturii, oamenii au tot interesul să posede cunoştinţe corecte,
pentru că orice greşeală este imediat penalizată.

În viaţa socială, oamenii se autoiluzionează deseori , se amăgesc, iar autoînşelarea joacă

un rol pozitiv pentru om, pentru că îl ajută să depăşească anumite obstacole, îl mobilizează să
acţioneze, îl ajută să nu se lase doborât de eşec, dar pentru a avea acest efect, autoiluzia trebuie să
fie de bună credinţă, omul să fie convins de adevărul spuselor sale, pentru că dacă i se întâmplă un
eşec el trebuie să facă faţă.

3. Cunoaşterea spontană este contradictorie pentru că oamenii oscilează permanent între

sentimentul fatalităţii şi cel al liberului arbitru. Atunci când îşi analizează succesele sau când îşi fac
planuri pentru idoli, omul crede că totul depinde de ei, că succesele sunt datorate priceperii şi
calităţilor lor şi că ei îşi pot decide destinul. Dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, ei invocă împrejurările,
ostilităţile şi comploturile puse la cale de duşmani sau pur şi simplu vitregia sortii.
 4. Cunoaşterea spontană este limitată, individul uman sau chiar grupul au experienţă de
viaţă circumscrise la mediul social în care trăiesc. Despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri sau în
alte societăţi, oamenii află în mod ocazional sau nu ştiu nimic. Ceea ce nu le este familial este
considerat anormal sau scandalos.

Între cunoaşterea spontană şi cunoaşterea ştiinţifică există deosebiri esenţiale, deoarece

ştiinţa se fundamentează pe evidenţe verificabile şi pe observarea riguroasă a faptelor.

Observaţia ştiinţifică nu presupune doar a privi lucrurile ci doar atenţia la ceea ce se întâmplă
în jur.

Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe 3 axiome de bază:

1. Constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că există o lume reală, că faptele

observate sunt reale şi nu un produs al minţii cercetătorului.

2. Constă în acceptarea faptului că raporturile dintre lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un

sens, mai exact această axiomă impune principiul determinismului (raportul dintre cauză şi efect).
Determinismul social este mai dificil de verificat şi analizat în comparaţie cu determinismul fizic, dar
cu toate acestea nu este mai puţin valabil.

3. Constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută prin observaţie obiectivă. Aceasta
înseamnă că adevărurile ştiinţifice pot fi aprobate cu mijloace riguroase şi verificate de către alţi
oameni de ştiinţă.

Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi umani distincţi,
apar în acelaşi timp şi ca rezultate ale colectivităţii, astfel încât cei care l-au săvârşit au fost obligaţi să
respecte anumite credinţe, reguli şi obligaţii sociale.

Pornind de la aceste calităţi, Sociologia se structurează în patru părţi:

1. Acţiunile sociale sunt reprezentate prin faptele sociale care sunt moduri colective de
gândire şi acţiune fiind astfel produsul acţiunilor dintre diferitele constituente individuale şi din acest
punct de vedere, societatea este compusă dintr-un ansamblu de fapte sociale, cum ar fi: - normele
juridice, normele morale, manifestări religioase, tradiţiile şi obiceiurile, regulile de comportament şi
limbaj.

2. Instituţiile sociale ca obiect social, constituie totalitatea formelor de organizare a societăţii,

precum şi ansamblul produselor activităţii sociale (şcoală, biserică, partid politic).

3. Grupurile sociale, de la cele mai mici până la cele mai mari ele sunt formate din subiecţi
umani (actori sociali), fiecare cu propria sa personalitate şi putători ai diferitelor relaţii sociale.

4. Fenomenele sociale sunt rezultatul corelării într-o anumită dinamică a faptelor sociale,
astfel realitatea socială este o reţea de fenomene sociale complexe existente în timp şi spaţiu
(mobilitate socială …).

Din aceste motive, mai sus prezentate, Sociologia este apreciată ca ştiinţă a regularităţilor, a
constantelor sociale sau este apreciată ca fiind ştiinţa despre societate în ansamblul ei. Dar, cu toate
acestea, ea nu trebuie să elimine sau să ocolească problemele care îi privesc pe indivizi, deoarece
faptul individual se prezintă atât ca expresie a voinţei, a aspiraţiei, a intereselor personale , dar şi ca
reflex a unor cadre coercitive pe care orice individ le primeşte la naştere.

Ştiinţa despre voinţa comună a oamenilor este globală, cuprinzând aspecte economice,
psihice, juridice, etnice, este multiplă şi complexă aşa cum este omul. Şi în acest fel, Sociologia apare
ca ştiinţă sintetică şi integralistă, deoarece a pornit de la anumite fenomene sociale lărgindu-şi
progresiv punctul de vedere.

Orice fenomen de viaţă socială este un obiect de studiu pentru sociologie şi fiecare ştiinţă
socială poate adapta un punct de vedere sociologic, astfel încât specialiştii au identificat mai multe
ramuri ale ei.

Sociologia abordează, însă, doar formele concrete ale societăţii care sunt caracterizate în trei
elemente esenţiale şi anume:

1. constanţă
2. să aibă reprezentanţă statică
3. actualitatea
Sociologia realizează mai multe funcţii:

1. Funcţia gnoseologică (cunoaştere) este funcţia prin care aflăm, cunoaştem şi prezentăm
faptele sociale, fenomenele sociale şi relaţiile sociale.

2. Funcţia axiologică (de valorizare) este funcţia prin care se dă valoare faptelor sociale, se
urmăreşte explicarea faptelor sociale, se urmăreşte stabilirea relaţiilor de determinare dintre
diferitele aspecte ale vieţii sociale. Valoarea faptelor sociale este dată prin descoperirea legăturilor
esenţiale şi a influenţelor ce au loc între fenomenele şi procesele sociale cunoscute.

3. Funcţia praxiologică (practică) este funcţia care dă specificul sociologiei pentru că

sociologia se raportează critic la societate şi de aceea:

- latura critică a societăţii scoate în evidenţă contradicţiile şi disfuncţiile care apar în

societate. Însă critica pe care o realizează sociologia, este una constructivă pentru că elaborează
soluţii şi modalităţi de rezolvare.

- latura aplicativă realizată prin formularea de propuneri concrete de a fundamenta ştiinţific

soluţii în rezolvarea unor probleme sociale, precum şi de a pune la dispoziţia factorilor de decizie
aceste propuneri (diagnoză socială).

- latura prognostică şi prospectivă anticipează şi cercetează, elaborând imagini de viitor al

societăţii.
Rezumat - Sociologia: obiect, definiţie, teorie
 Sociologia studiază într-o manieră sistematică comportamentul social al
grupurilor umane, impactul relaţiilor sociale asupra indivizilor, formarea şi
schimbarea structurilor sociale.
 Ca orice ştiinţă, sociologia are un obiect de studiu, un corpus teoretic şi unul
metodologic. Obiectul de studiu constă în complexul de atitudini şi de
comportamente existente în grupuri, instituţii etc. Teoria se referă la enunţurile
sintetice cu valoare explicativă şi predictivă care fac posibilă înţelegerea
complexităţii sociale. Pin explicare înţelegem realitatea, iar pe această bază
putem face afirmaţii cu privire la viitor (aspectul predictiv al teoriei).
Metodologia sociologiei este ansamblul de instrumente care permite culegerea
datelor într-o manieră sistematică, obiectivă şi verificabilă.
 Complexitatea deosebită a realităţii sociale face posibilă studierea acesteia din
mai multe puncte de vedere, fiecare cu egală îndreptăţire. În sociologie există
astfel, mai multe modele de gândire, mai multe paradigme. De aceea,
sociologia este considerată o ştiinţă multiparadigmatică.
 O problemă de interes central pentru sociologie este raportul dintre individ şi
societate. Şcoala sociologică de la Bucureşti, prin fondatorul său, Dimitrie Gusti,
consideră că individul nu poate fi gândit în afara societăţii.
 Cu ajutorul noţiunii de socialitate putem înţelege că omul este în sine o fiinţă
socială.
 Cunoaşterea sociologică, în concepţia lui Max Weber, presupune capacitatea de
înţelegere raţională a sensurilor acţiunii sociale şi pe cea de empatie – de
identificare emoţională cu fenomenul de investigat. Acest tip de cunoaştere se
numeşte cunoaştere interpretativă sau comprehensivă.
 De asemenea, cunoaşterea sociologică presupune capacitatea cercetătorului de
a înţelege fenomenul social în context, ceea ce Wright Mills numeşte
imaginaţie sociologică. Imaginaţia sociologică desemnează totodată procesul
de identificare şi exprimare a problemelor din societate în raport cu interesul
public, sociologul asumându-şi astfel o misiune socială, în afară de aceea a
cunoaşterii în sine.
 Prin cunoaşterea interpretativă şi prin imaginaţia sociologică observăm că
sociologia este o ştiinţă militantă, condiţia cunoaşterii fiind asumarea
problemelor, înţelegerea lor din interior.
 2. TERMENI ESENŢIALI DIN SOCIOLOGIE: STATUS, ROL, ORGANIZARE SOCIALĂ
Un STATUS1 este o pozitie în societate care sau este incredintată individului pe baza vîrstei,
sexului rasei sau altor caracteristici imuabile, sau este obtinută prin actiune individuală.

Într-o conversatie uzuală folosim cuvantul “status” pentru a nu ne referi la prestigiu (statusul
simbol). Sociologii folosesc termenul pentru a se referi la orice pozitie ocupata de individ în societate,
fie că este "inalta", fie că este "joasă". Un statut “master” este acela ce depaseste orice altceva
reprezinta sau face persoana respectiva. Este "acel ceva" cu care un individ este cel mai mult
identificabil.

Un ROL constă din drepturi si responsabilitati definite social care acompaniază un status.

Daca ocupi un status de student, grupul se asteaptă sa actionezi ca un student. Ca pe o

scena, un rol stabileste liniile principale ale "jocului de rol". Cît de diferit interpreteaza indivizii rolurile
variaza de la caz la caz. Acesta este un aspect important al individualitatii. Este aspectul care duce la o
multime de confuzii in ceea ce priveste luarea deciziilor de catre individ si grup.

E. Goffman a introdus în sociologie conceptul de negocierea statutului de deviant. In

Stigmate (1963), el opune două tipuri de identitate socială: o identitate socială virtuală (pe care
celălalt o poate atribui pe baza atributelor vizibile) şi o identitate socială reală (atributele posedate
efectiv). Anumite caracteristici (defectele fizice, alcoolismul, rasa ...) stigmatizează indivizii şi îi
deosebesc in ochii celor care se consideră “normali". În interacţiunea socială, individul stigmatizat
oferă imaginea unui eu precar pe care o poate întoarce în avantajul său sau pe care poate încercă să o
corecteze punându-şi în valoare trăsăturile identităţii sale virtuale. După cum ilustrează Goffman, o
altă opţiune constă în a disimula prin mici strategii, o faţetă a personalităţii potenţial neprielnică dacă
ar fi cunoscută (ca de exemplu humosexualitatea).

Un singur status stabileste un numar de relatii diferite, cunoscute ca un set de roluri. Cu

toate acestea, de la un profesor se aşteaptă sa faca rolul de “cadru didactic” cu studentii, colegii, alti
membrii ai facultatii, angajatii administratiei facultăţii, si asa mai departe. Pe deasupra, un individ
ocupa un numar de mai multe statusuri diferite in acelasi timp (profesor, soţ, vecin). Rolurile
simplifica intractiunea sociala, dar pot duce de asemenea la o tensiune, atunci cand individul nu este
in stare sa-si indeplineasca rolul sau chiar la conflict, atunci cand roluri diferite realizeaza cereri
incompatibile.

Virtual, toate activitatile umane implica alti oameni. Relatiile interpersonale sînt caracterizate
de următoarele procese: competitie, cooperare, conflict, schimb. Unii sociologi vad schimbul si
reciprocitatea ca pe un soi de “lipici social” care leaga indivizii unii de altii. Relatiile interpersonale
crează reţele ( plase lungi de conexiuni sociale) şi grupuri (noduri strînse de interactiuni sociale).

1
Pentru o privire mai amplă asupra acestui concept, vezi B. Turner, Statusul, Ed, DU Style, Bucureşt, 1998.
Aceasta distinctie e importanta in intelegerea modelelor de comunicare dintre oameni. Unele dintre
ele devin durabile si pot supravietui lungi perioade de timp.

REZUMAT

Rolul şi statusul individual în cadrul grupului.

Rolul social legat de normele şi modelele culturale surprinde comportamentul unui

individ uman într-un grupă după sex, vârstă, profesie, ocupaţie, religie. Acest concept indică
funcţia cuiva în societate.

Statusul social este poziţia pe care o ocupă un individ într-un grup sau grupul de
societate; însă, individul ocupând anumite poziţii în diferite grupuri (în funcţie de vârstă, sex,
origine socială, profesie, religie etc.), poate avea status-uri diferite şi rolurile specifice status-
urilor. (Deci individual poate trece de la un status la altul). Există status-uri:

- impuse (de vârstă, sex, religie, naţionalitate);

- dobândite (profesional, politic);
- formale (instituţionalizate).
Statusul social îi dă dreptul unei persoane să se aştepte la un anumit comportament al
celorlalţi faţă de el. Rolul social îi dă dreptul unei persoane să se aştepte la un anumit
comportament al celorlalţi faţă de el. Rolul social îi prescrie chiar lui un anumit comportament.

Organizarea socială este definită ca fiind un sistem de roluri şi instituţii sociale, de modele
comportamentale, de mijloace de acţiune şi control social care asigură satisfacerea nevoilor unei
colectivităţi, coordonează acţiunile membrilor acesteia; reglementează relaţiile dintre ei şi asigură
stabilitatea şi coeziunea colectivului.

Organizarea socială este un ansamblu de mijloace prin care colectivităţile, grupurile şi

societăţile îşi menţin echilibrul şi asigură funcţionarea.

Pe lângă acestea, termenul de organizare are şi un înţeles mai restrâns şi anume acela de a
desemna un ansamblu de metode folosite în realizarea efectivă, în acest scop: modalităţi de acţiune
ca mijloace de control şi ca mijloace de coordonare.

În cadrul organizaţiei sociale identificăm două elemente:

1. Structura socială – care se referă la modul de alcătuire a realităţii sociale şi la modul în

care elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează la relaţiile necesare ce se stabilesc
între elementele sistemului social.

Deci, structura socială este un ansamblu de relaţii cuprinzând o multitudine de elemente

(poziţii sociale, grupuri, nivele sociale, instituţii sociale) ce posedă caracteristici de totalitate,
transformare şi autoreglaj.
 2. Sistemul instituţiilor sociale este ansamblul de comportament şi relaţii ce reglementează
viaţa şi activitatea oamenilor. Ei se unesc în grupuri sociale, organizaţii şi instituţii, astfel încât
instituţia este un sistem structurat şi funcţional de norme şi valori.

Organizarea formală şi organizarea informală

Organizarea formală apare din nevoia de normare a comportamentelor membrelor şi

reprezintă dominaţia structurilor asupra personalităţii.

O organizaţie formală caracterizează tipul de organizaţie ce cu o structură clar definită

descriind normele, poziţiile şi rolurile specifice relaţiilor dintre membrii organizaţiei.

Structura organizaţiei formale presupune prescrierea ierarhiei obiectivelor, presupune

existenţa relaţiilor de autoritate, a relaţiilor de putere, de responsabilitate şi presupune existenţa
canalelor de comunicare.

Astfel organizaţiile formale sunt stabile şi relativ inflexibile, iar calitatea de membru într-o
asemenea organizaţie este dobândită conştient într-un moment anume.

Caracteristici

1. Sistematizarea poziţiilor şi a structurilor (fişa postului, regulamentul de ordine interioară);

2. Comportamentele membrilor sunt coordonate într-o manieră impersonală, înseamnă că
nu putem fi influenţaţi de sentimente;
3. Indică trasee foarte clare de transmitere a autorităţii, urmărind principiul lanţului ierarhic;
4. Legitimitatea autorităţii este întărită prin titluri, ecusoane, uniforme;
5. Comportamentul participativ este stimulat prin exercitarea unui control riguros;
6. Sunt distribuite roluri precis specializate şi delimitate.

Organizarea informală apare ca replică la organizarea formală, dar în cadrul ei.

Conflictele şi tensiunile exprimă existenţa unor relaţii non formale bazate pe sentimente, pe
solidaritate, astfel încât structura informală asigură omului o adaptare secundară neoficială.

În plan informal se constituie grupuri de oameni care se caracterizează prin existenţa unor
relaţii spontane, flexibile şi nedefinite clar.

Calitatea de membru într-o organizaţie informală se dobândeşte fie în mod conştient, fie în
mod inconştient.

Organizarea informală are câteva avantaje pe care le creează în raport cu organizaţia

formală:

1. Contribuie la realizarea scopului organizaţiei;

2. Facilitarea sarcinilor conducătorilor;
3. Producerea satisfacţiei în muncă;
 4. Folosirea informaţiei formale ca mijloc de protejare a implicărilor emoţionale ale
angajaţilor;
5. Furnizarea unui răspuns pentru conducători

Structurile informale îndeplinesc 3 funcţii în cadrul organizaţiei formale şi acestea sunt:

1. Funcţia de securitate a membrilor organizaţiei faţă de exigenţele prea ridicate şi

depersonalizate ale organizaţiei de tip formal.

2. De integrare a indivizilor numai în scopul evitării conflictelor, în scopul respingerii unui

membru în calitate de „ţap ispăşitor”;

3. De reglementare a relaţiilor intraindividuale permiţând fiecărui individ uman să se

privească în oglinda socială a grupului şi să confrunte această imagine cu imaginea despre
sine, cu scopul de a-şi reîntregi confortul psihic.

Instituţiile sociale sînt "amprente" larg acceptate în organizarea de activitati sociale pe care
oamenii le considera vitale pentru buna lor viata. Cele 5 institutii sociale majore sînt: familia,
educatia, religia, sistemul politic si sistemul economic. Ele corespund nevoile umane de bază şi
furnizeaza solutii deja experimentate pentru rezolvarea unor probleme recurente de viaţă (cum ar fi
cresterea copiilor si modul de distribuire a bunurilor si serviciilor).

Institutiile isi mentin continuitatea din generatie in generatie. Dar institutiile joaca, de
asemenea, un rol in schimbariele sociale. Schimbarea intr-o institutie (de pildă o trecere de la o
economie agrara la una industriala) - cauzeaza schimbari inevitabile in alte institutii.

Studiu de caz: indicii interacţiunii publice

Erving Goffman descria felul în care se nasc definiţiille sociale, în anumite contexte sau locuri, în
modul următor: “Atunci cînd un individ ajunge în prezenţa altora, în mod normal ei caută să
dobândească informatii despre el sau să pună în circulaţie informatii deja existente... Informaţiile
despre individ ajută la definirea situaţei, dându-le celorlaţi posibilitatea de a şti dinainte ce anume
aşteaptă el de ei şi ce anume pot aştepta ei de la el”

Ghidându-se după ideea lui Goffman, Anderson s-a întrebat ce tipuri de indici şi semne
comportamentale alcătuiesc vocabularul interacţiunii publice. El a ajuns la concluzia că:

<<genul, culoarea pielii, vârsta, prietenii, îmbrăcămintea, bijuteriile şi obiectele pe care le

poartă oamenii ajută la identificarea lor, în aşa fel încât se formează presupuneri şi poate avea loc
comunicarea. Mişcările (încete sau rapide, false sau sincere, clare sau neclare ) limpezesc şi mai
mult această comunicare publică. Factori precum momentul zilei sau o activitate care “explică”
prezenta unei persoane pot, de asemenea, să influenţeze maniera şi rapiditatea cu care este
neutralizată imaginea “străinului”. Dacă un străin nu poate trece de inspecţie, spre a fi socotit
drept “singur”, poate apărea imaginea prădătorului, iar ceilalţi pietoni s-ar putea să menţină o
distanţă constantă faţă de această imagine.

Ce gen de oameni trec uşor de această "inspecţie pe stradă"? După Anderson, “copiii trec
uşor de inspecţie, femeile albe şi bărbaţi albi fac acest lucru mai încet, negresele, negrii şi
adolescenţii negri cel mai greu dintre toţi.” Doar prin experienţă locuitorii oraşelor învaţă să facă
distincţie între pericolul adevărat şi falsele alarme>>.
Sociologia – ştiinţă a realităţilor sociale
 Capitolul acesta introduce noţiunea de instituţie. Structuri formale ale unor nevoi
sociale, instituţiile şi comportamentele asociate constituie cu precădere obiectul de
studiu al sociologiei.
 În concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti, societatea este totalitatea autonomă
a indivizilor care desfăşoară activităţi de tip economic, spiritual, într-un context
reglementat şi organizat (instituţiile), activităţi care sunt condiţionate biologic,
psihologic şi istoric.
 Cunoaşterea sociologică este interesată de adevărul social, care nu coincide
întotdeauna cu adevărul logic-formal. Realitatea socială este contradictorie şi
dependentă de semnificaţiile atribuite de către actori acţiunilor lor sociale,
semnificaţii care nu corespund standardelor unei argumentaţii de tip logic-formal.
Logica socială este surprinsă de către sociologi în teorii.
 Cunoaşterea sociologică este o specie a cunoaşterii ştiinţifice şi, din acest punct de
vedere, se deosebeşte atât de simţul comun, cât şi de demagogie. Dacă simţul
comun este rezultatul experienţelor strict personale, fiind iluzoriu, pasional, limitat
şi contradictoriu, demagogia se referă la discursul relativ logic care nu are relevanţă
faţă de problematica realităţii.
 Dintre teoriile clasice majore, aici sunt trecute în revistă următoarele: sociologia
corporativă – Durkheim, sociologia comprehensivă (interpretativă) – Weber,
sociologia păturii superpuse – Eminescu şi sociologia naţiunii – Dimitrie Gusti.
 Pentru Durkheim, sociologia studiază faptele sociale, elemente ordonatoare
prin constrângere pentru individ, de esenţă social-colectivă şi exterioare
individului. Evoluţia societăţii fiind o chestiune de ordine normativă
exterioară individului, ea se exprimă cel mai bine prin drept. De aceea,
sociologul este nevoit să studieze evoluţia sistemelor de drept pentru a putea
înţelege evoluţia societăţilor. În acelaşi timp, arată Durkheim, coeziunea
socială este dependentă de integrarea morală a individului în societate. Este
moral tot ceea ce este sursă a solidarităţii. Maladia socială care exprimă criza
solidarităţii sociale – prin abatere de la normă – este numită de Durkheim
anomie.
 3. Grupurile sociale

A. Definirea grupurilor sociale

După J. Bachler2, grupul este modalitatea socialului care poate fi înţeleasă cel mai uşor. Un
grup este o unitate de activităţi compusă din subunităţi. Cuplul este cel mai mic grup posibil, iar
umanitatea cel mai mare - dacă ar reuşi să se unească într-o "unitate de acţiune" cum ar fi
"rezolvarea problemelor poluării".

Reţinem şi următoarele elemente definiţionale:

- un număr de oameni care au în comun anumite modele organizate de interacţiune recurentă;

- interacţiunile sînt consecinţa unui set de statusuri şi roluri sociale;
- caracterul de durată a interacţiunilor;
- existenţa unor modele formale şi/ informale de organizare a relaţiilor dintre membri;
- existenţa unei conştiinţe active, difuze sau fantasmatice 3 a acestei interacţiuni comune;
- un grup nu e nici juxtapunerea, nici simplul contact al indivizilor; pentru ca un grup să existe
trebuie să existe o relaţie de interdependenţă, schimburi şi interacţiuni, o viaţă afectivă
comună;
- există obiective comune - chiar dacă "existenţa grupală" nu e conştientizată de toţi şi nu a
căpătat o organizare şi o consacrare oficială;
- grupul dezvoltă norme, valori, mituri şi exercită asupra membrilor săi "presiuni de grup".
- forme de "grupare umană" care nu constituie grupuri în accepţia de mai sus:
 simple aglomerări umane: cumpărătorii dintr-un magazin, publicul mass-media.
Primele sînt o simplă proximitate spaţială, publicul mediatic este doar o mulţime a cărei atenţie este
captată de un ansamblu de semnificaţii uniformizate.

 publicul unei conferinţe, expoziţii - nu există interacţiune recurentă (repetitivă)

 grupările statistice (sau "grupuri nominale")- sînt alcătuite de cercetători, în scopuri de clasificare
şi analiză; se pleacă de la observarea unor trăsături de similitudine: grupuri după nivel de
instrucţie, venit, grupuri de vârstă.
 categorii sociale şi profesionale - au totuşi o mai mare relevanţă de grup. În anumite condiţii ele
pot deveni grupuri sociale.

B. Direcţii de cercetare a grupurilor şi tipologii

1) Comparativismul istoric - studiază formele şi tipurile de grupuri umane pe fondul constatării unei
mari diversităţi socio-istorice a grupării oamenilor, de la mulţimi şi mase până la forme de comunităţi
etno-culturale şi clase sociale. O problemă cheie pentru aceste studii este aceea a trecerii în plan

2
Pentru o mai bună înţelegere, menţionăm următoarele definiţii: sodalitate (capacitatea umană de a întemeia
grupuri - cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate, politii); sociabilitate (capacitatea umană
de a forma reţele: relaţii de vecinătate, categorii de public, saloane, cercuri, curţi regale, pieţe, clase sociale,
civilizaţii); socialitate (capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi reţelele, de a le asigura coerenţa şi
coeziunea ce le constituie în societăţi: ceata, tribul, feudalitatea, , regimul castelor, cetatea, regatul, imperiul,
naţiunea. Acestea din urmă sînt denumite de Baechler cu termenul de morfologie. El pare ceva mai precis decît
termenul propus de Durkheim: "solidaritate socială" (mecanică şi organică). V. cap. "Grupurile şi sociabilitatea",
în R. Boudon, "Tratat de sociologie", Humanitas, 1997, p. 64-66 şi 91-93.
3
Pentru a vedea unele abordări speciale ale grupului, vezi J. Cl. Rouchy, Grupul - spaţiu analitic, Polirom, 2000.
istoric de la grupurile primitive la cele din societatea modernă diferenţiată (vezi textul care
exemplifică o perspectivă macrostructurală).

2) Definirea grupurilor pe baza atributele sociale:

 degajarea elementelor constitutive ale interacţiunii indivizilor în grup

 identificarea legăturilor esenţiale dintre elementele interacţiunii de grup
Această direcţie a construit concepte ca: grup formal/informal; grup de apartenenţă; referinţă de
grup; grupuri primare / secundare.

a) grupuri formale:

- grupuri constituite pentru realizarea unor obiective cu caracter instituţional

- structura şi relaţiile dintre membri sînt reglementate normativ
- structura lor este oficializată şi relativ transparentă fiind determinată de specificul activităţii
grupului
- conduitele membrilor grupului sînt riguros determinate şi obligatorii
- liderii (liderul) grupului sînt desemnaţi potrivit unor reglementări oficiale
- încălcările normelor de conduită atrag sancţiuni stabilite oficial
- nu este exclusă existenţa unor relaţii interpersonale (vezi "Organizaţiile")

b) grupuri informale:

- apar în mod spontan, fie în cadrul grupurilor formale, fie independent de un anumit grup
formal, reunind membrii din mai multe grupuri formale
- sînt grupuri mici şi foarte mici
- nu includ instituţii stabilite oficial
- relaţiile interumane se bazează pe afinităţi şi contacte personale
- liderii sînt desemnaţi, dar cel mai adesea sînt recunoscuţi spontan
- caracterul informal nu înseamnă neorganizare, ci o organizare (foarte eficientă uneori), dar nu
instituţionalizată, de exemplu bandele şi gang-urile.
- grupurile informale persistente şi bine organizate exercită o funcţie de control a
performanţelor unui grup formal. Ele devin adeseori un element de disoluţie pentru grupul
formal (pe măsură ce se formează conflictele dintre grupurile informale şi cele formale)
c) grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă (după R. K. Merton):

* grupurile de apartenenţă. Apartenenţa la grupare prezintă forme diferite:

- formală (reglementată oficial),

- informală,
- poate avea o determinare nativă (naţională, de castă),
- poate fi rezultatul unei alegeri,
- poate desemna identificarea deplină a individului la grup,
- presupune participarea la activităţile grupului,
- poate fi rezultatul unor decizii instituţionale.
- unele grupuri presupun o absorbire totală a individului, altele sînt mai tolerante.

* grupul de referinţă:

- sunt grupuri ce ne servesc ca etalon atunci cînd facem judecăţi de valoare.

 - nu le aparţinem, dar devin etalon pentru cristalizarea atitudinilor şi comportamentelor
noastre
- după Merton, acestea sînt fie normative (stabilesc şi ne oferă norme de comportament), fie
comparative (ne furnizează repere pentru judecăţile de valoare).
d) Grupurile de presiune: coaliţii ocazionale sau permanente, îndeosebi de interese, care se
manifestă activ, urmărind să impună dorinţele şi obiectivele lor prin smulgerea unor scutiri
sau privilegii din partea puterii politice. Acţionează îndeosebi în ce priveşte deciziile
guvernamentale sau cele ale forurilor legislative. Ca exemple tipice avem cercurile de afaceri,
cercurile militare, societăţile transnaţionale. Se deosebesc de partidele politice pentru că nu
sînt instrumente de participare la cucerirea puterii şi exercitarea ei în stat. Acţionează din
exterior asupra puterii, secret sau transparent. J. Baechler scrie: "În termeni mai puţin plăcuţi,
aceste eforturi echivalează întotdeauna cu încercarea de a trişa în mod legal" (op. cit. p. 71)!

e) grupurile primare (după H. Cooley - "Şcoala de la Chicago"):

- sînt formate dintr-un număr mic de persoane care se cunosc reciproc, comunică în mod direct între
ei şi se consideră unul pe altul ca scopuri şi nu ca mijloace. Apropierea strînsă dintre membri
("apropiere psihologică", "căldura comunitară", "noi", "viaţa comună") consistă într-o anumită
fuziune a individualităţilor într-un "corp comun". Fiecare membru comunică direct ("face-to-face") cu
toţi ceilalţi. Sînt "primare" în mod special prin faptul că sînt fundamentale în formarea naturii sociale
şi a idealurilor individului.

- forme de grupuri primare: 1) familia; 2) grupul de joacă al copiilor; 3) grupul de vecinătate; 4)

grupul de bătrîni (Cooley îl defineşte ca grup compensatoriu care oferă afecţiune umană bătrânilor).

f) grupurile secundare: grupuri mari, contactele sociale sînt impersonale, formale, segmentare şi
utilitare. Oamenii se tratează unii pe alţii ca mijloace şi simpli indivizi ce îndeplinesc un "rol". Aceste
grupuri sînt: a) segmentare - implică numai o parte din personalitatea membrilor; b) utilitare -
interesează nu calităţile umane ale indivizilor ci eficienţa în grup. Au, de regulă, coeziune mai slabă.
Sînt constituite deliberat, reprezintă interese şi nevoi specializate.

- Termenii de primar şi secundar se referă nu la importanţa grupului pentru individ şi

societate, ci mai curând la tipul şi calitatea relaţiilor dintre membri. Grupul primar este apreciat
pentru "calitatea umană" a relaţiilor dintre membri, pentru trăirile afective. Grupul secundar e
apreciat mai curând pentru eficienţa în îndeplinirea obiectivelor de grup. El e judecat după
capacitatea lui de a atinge performanţe în activitate, adică, după tipologia acţiunilor sociale realizată
de Max Weber, au o orientare raţională ca finalitate.

- Graniţa nu e rigidă: performanţele "instrumentale" în grupurile secundare depind şi de

calitatea realţiilor inter-umane, iar satisfacţiile în grupurile primare depind şi de capacitata grupului
de a atinge anumite performanţe practice. Vom descrie acest aspect în capitolul "Organizaţii".

- În general, comunităţile tradiţionale au atributele specifice grupurilor primare 4.

4
Pentru un punct de vedere critic la această susţinere, vezi cercetările lui Popkin care relevă în cadrul "căldurii
comunitare" o ţesătură de interese individuale primare. Pentru detalii, vezi cap. I din "Tratat de sociologie" (R.
- Societata modernă, din contră, favorizează dezvoltarea grupurilor secundare, depreciază oarecum
grupurile primare.

3) Cercetări aprofundate asupra grupurilor mici (specificul psihologiei sociale):

 grupurile mici constituie obiecte imediat accesibile investigaţiei,

 permit în mai mare măsură organizarea de experimente
 sînt un cadru optim al observaţiei co-participante

4) Şcoala lui K. Lewin ("dinamica grupului"): cercetează procedeele care-i conduc pe actorii
sociali la cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea anumitor norme de grup prin înţelegerea
situaţiei în care interacţionează, ceea ce poate avea două efecte principale:

 diminuarea tensiunilor de grup

 maximizara efectelor de cooperare
Grupul se transformă astfel dintr-un obiect de observare într-un soi de laborator ce permite
actorilor sociali să adopte regulile jocului.

5) Studiile supra comunităţilor (cuplu, familie, aşezări rurale, urbane etc) şi populaţiilor 5

C. Efecte de grup (cercetare experimentală)

Studiul sociologic al grupurilor pune în lumină efectul de grup. Cele mai multe fenomene sociale sînt
efecte de grup. Acest efectul a fost atestat experimental mai ales prin cercetări asupra proceselor de
influenţare a schimbării opiniilor, atitudinilor etc. Orientările de opinii şi atitudini constau în tendinţa
de aliniere a individului la grupul social. Un corolar al acestei tendinţe este conformismul.

Boudon).
5
Pentru o abordare din această perspectivă, vezi: I. Mihăilescu, Sociologie generală, Ed. Universităţii Bucureşti,
2000.
 Grupul social şi proprietăţile acestuia

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi

având o cultură specifică rezultat din relaţiile şi procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul său. În
sens restrâns grupul desemnează un anumit tip de reuniune a unui număr de persoane în funcţie de
anumiţi parametri.

Grupurile se clasifică după structura şi organizarea lor, în trei mari categorii:

1. Grupurile primare (mic, restrâns);

2. Grupurile secundare – se referă îndeosebi la grupurile mari în care predominantă este
organizarea formală;
3. Grupurile de muncă reprezintă un colectiv constituit pe baza diviziunii muncii şi a
cooperării celor care prestează munca împreună, în vederea îndeplinirii unui obiectiv
comun. Într-o organizaţie, pentru grupul de muncă se mai folosesc şi alţi termeni: colectiv
de muncă, echipă, brigadă, formaţie de lucru etc.
Ca şi grupurile sociale în general, grupurile de muncă sunt formale sau informale, având
caracter permanent sau temporar.

Este important ca un manager să cunoască tipul grupurilor existente şi caracteristicile

acestora, pentru că fiecare grup influenţează la rândul său comportamentul organizaţional.
Managerii trebuie să descopere grupurile informale şi dacă obiectivele acestora sunt în concordanţă
cu cele ale organizaţiei, ele trebuie protejate şi stimulate; dacă, însă, obiectivele acestora contravin
celor al firmei pot apărea conflicte, iar grupurile acestea trebuie dizolvate.

Grupurile formale, fiind alcătuite pe baza principiului diviziunii muncii, sunt în organigramă. La
nivelul acestora pot să apară anumite microgrupuri informale de prieteni, rude, vecini, alcătuite pe
baza simpatiei reciproce sau a antipatiei.

Proprietăţile grupului de muncă

1. Coeziunea reprezintă gradul în care membrii grupului sunt atraşi de grupul respectiv, sunt
motivaţi să rămână în cadrul său şi să se influenţeze reciproc. Importanţa coeziunii este foarte mare,
motiv pentru care managerii trebuie să cunoască factorii determinanţi şi consecinţele coeziunii, în
vederea asigurării unui climat organizaţional pozitiv. Factorii determinanţi în realizarea coeziunii sunt:

a. similitudinea dintre membri, care contribuie mult la unirea lor, şi se referă la sistemul de
valori general valabile pe care le apreciază membrii grupului la nivelul de cultură, la atitudinea faţă de
o ideea;
 b. dimensiunea grupului influenţează nivelul de coeziune, în sensul că grupurile mai mici ca
dimensiune au structuri mai stabile, asigură o interacţiune mai bună între membrii grupului şi permit
celor timizi să aibă sentimentul că participă la viaţa grupului, la îndeplinirea obiectivelor comune;

c. standardele de acceptare care susţin o anumită limită minimă de calitate a membrilor

grupului;

d. ameninţarea externă aproprie membrii grupului, sporeşte adeziunea lor, poate determina,
de asemenea, apariţia unor scopuri care , în cazul grupurilor de muncă, pot fi dorite sau nedorite.

e. participarea la adoptarea deciziilor întăreşte unitatea grupului şi ajută la alinierea

obiectivelor sale la celelalte deja existente.

f. formele de dependenţă între membrii grupului au la bază două surse:

1. fluxul proceselor de muncă;

2. sistemul de recompense.

Sistemul de recompense constituie un factor motivaţional şi de comportament individual al

membrilor grupurilor de muncă. Structura sistemului şi formele de recompensare influenţează
coeziunea grupului, precum şi convergenţa obiectivelor membrilor.

În concluzie, unele dintre consecinţele coeziunii sunt:

1. Satisfacţia pe plan social şi profesional;

2. posibilitatea de comunicare într-un mod simplu;
3. existenţa conştiinţei de grup;
4. grupurile unite sunt mai pregătite de a rezista schimbările sau de a le accepta;
5. posibilitatea optimizării rezultatelor muncii.

2. Normele de grup sau regulile de comportament.

Pentru ca grupul să supravieţuiască, să funcţioneze bine, este necesară o oarecare

conformare a fiecărui individ uman la anumite norme teoretice specifice grupului. Motivul pentru
care se elaborează aceste norme de grup este de a coordona şi dirija comportamentul membrilor
spre atingerea obiectivelor generale ale acestuia.

Schematic:

Nr. Categorii de norme Comportament pozitiv Comportament negativ

crt.

1. Mândria de a fi angajatul Sprijină organizaţia dacă Nu le pasă dacă imaginea

organizaţiei aceasta este criticată este denigrată

2. Norme de performanţă Încercarea de autodepăşire Satisfăcuţi pentru atingerea

nivelului minim al
performanţei
 3. Referitoare la munca în echipă Receptivitatea la opiniile Nu-şi exprimă deschis
altor colegi părerea, nu-i ascultă pe
ceilalţi

4. Relaţiile cu managerii Solicită ajutorul şi sfatul Îşi ascund problemele şi-i

superiorilor evită pe manageri

5. Relaţiile cu coechipierii Interesaţi de progres şi Fără interes pentru progres

performanţă şi performanţă

6. Referitoare la acceptarea Receptivi la aplicarea noilor Conservatori

schimbărilor metode pentru îndeplinirea
sarcinilor de muncă

7. Norme de conduită personală Preocuparea pentru crearea Necivilizaţi

unei imagini bune,
favorabile grupului

Climatul psiho-social al grupului de muncă

Dimensiunile şi factorii care îl influenţează

Climatul psiho-social reprezintă nivelul superior de integrare a factorilor interni şi externi,

obiectivi şi subiectivi, care au semnificaţie pentru grup şi afectează în mod substanţial activitatea
membrilor participanţi, generând din partea acestora o dispoziţie psihică relativ stabilizată şi
generalizată la nivelul întregului grup.

Pentru a prezenta mai clar acest concept, vom prezenta principalele dimensiuni, iar în cadrul
fiecăreia factorii care reflectă fidel dimensiunea respectivă:

1. Dimensiunea socio-afectivă, conţine următorii factori:

a. relaţiile de simpatie, antipatie sau indiferenţa între membrii grupului;

b. existenţa şi manifestarea acţiunii subgrupurilor ca rezultat al scindării grupului în plan

afectiv;

c. gradul de acceptare sau neacceptare a liderului formal, precum şi existenţa şi modalitatea

de acţiune a unor lideri informali în cadrul grupului.

2. Dimensiunea motivaţional – atitudinală, conţine următorii factori:

a. atitudinile interpersonale (respect, colegialitate, întrajutorare, consideraţie, aroganţă);

b. atitudinile faţă de grup şi faţă de activitatea pe care o desfăşoară membrii grupului

(conformitate, apartenenţă, apatie, deviantă);
 c. gradul de convergenţă a intereselor membrilor, compatibilitate sau incompatibilitate
acestor interese;

d. satisfacţia sau insatisfacţia.

3. Dimensiunea cognitiv – axiologică

a. comunicarea interpersonală, gradul de modalitate de realizare, forma de desfăşurare şi

calitatea acestei comunicări;

b. gradul de cunoaştere interpersonală, precum şi transparenţa membrilor grupurilor, dar şi

imaginea grupurilor în exterior;

c. gradul de convergenţă şi compatibilitate a opiniilor, convingerilor şi concepţiilor membrilor;

d. gradul de elaborare şi modul de funcţionare a normelor de grup, a tradiţiilor, obiceiurilor,

cutumelor specifice grupului.

4. Dimensiunea instrumental – executivă

a. relaţiile funcţionale între membrii grupului;

b. gradul de participare şi coparticipare la realizarea cerinţelor sarcinilor;

c. stilul de conducere practicat şi competenţa liderului formal;

d. condiţiile obiective în care se desfăşoară activitatea;

e. sprijinirea externă a grupului în scopul realizării sarcinii , ţinând seama de locul şi rolul
sarcinii respective în ansamblul obiectivelor mai generale ale firmei;
f. numărul de membri în raport cu complexitatea sarcinii de realizat, sau de gradul de
„încărcare” a membrilor grupului;

g. conflictele intra şi intergrupale apărute în timpul activităţii de muncă.

5. Dimensiunea structurală

a. mărimea grupului;

b. vârsta medie a membrilor;

c. gradul de omogenitate a pregătirii profesionale şi a culturii generale;

d. proporţia dintre numărul de bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni;

e. mediul de provenienţă şi rezidenţă a participanţilor;

f. poziţia socială a membrilor în exterior.

6. Dimensiunea proiectiv – anticipativă

a. perspectivele sociale şi profesionale ale grupului şi implicit ale membrilor acestuia;

 b. existenţa sau apariţia unor stări de incertitudine, de nelinişte privind evoluţia viitoare a
grupului;

c. anticiparea rezultatelor ce pot fi obţinute de către grup într-un anumit context problematic;

d. gradul de informare privind unele afirmaţii care pot afecta grupul;

e. unitatea de voinţă şi de acţiune, precum şi capacitatea de a menţine omogenitatea

grupului în situaţii disfuncţionale de criză şi de presiune.

Având în vedere nivelul acceptat al dinamicii grupului mic de muncă şi al flexibilităţii

climatului psiho-social, ponderea acestor categorii de factori creşte considerabil, putând determina
în planul trăirilor subiective ale membrilor o anumită stare colectivă specifică, denumită „moralul
grupului”. Deseori aceasta se identifică cu conceptul de climat psiho-social sau cu cel de atmosferă a
grupului.
Grupuri şi stratificare socială
 Individul trăieşte în grupuri. A trăi în grup înseamnă a interacţiona, a forma relaţii sociale.
Prin interacţiune socială înţelegem felul în care oamenii îşi răspund reciproc în acţiunile
zilnice. Totodată, prin noţiunea de relaţie socială desemnăm calitatea acţiunilor derulate de
o pluralitate de actori sociali de a fi orientate în funcţie de opţiunile celuilalt, ale celorlalţi.
 În acest fel, prin grup înţelegem un număr oarecare de indivizi care interacţionează regulat
şi conştient pe baza unor norme şi valori comune.
 Grupul de apartenenţă este grupul în care ne naştem. El este desemnat, în limbajul uzual,
prin „noi”, iar prin cel de specialitate, prin „grupul nostratic”.
 Grupul primar este format din relaţii faţă-în-faţă, de sprijin reciproc, afectiv, emoţional.
 Spre deosebire de acesta, grupul secundar este o structură socială întemeiată în special pe
relaţii formale, impersonale.
 Grupul de referinţă este acel tip de grup considerat de către individ, la un moment dat,
drept model, standard.
 Familia, este un tip special de grup primar care se întemeiază pe căsătorie şi pe gospodăria
comună.
o Prin căsătorie, relaţiile sexuale tolerate se limitează la cele dintre soţ şi soţie şi se
reglementează dreptul asupra bunurilor atât al soţilor cât şi al noilor născuţi, prin
dreptul de succesiune.
o Gospodăria comună implică solidaritatea psihologică şi materială a membrilor.
Fiecare membru al familiei îşi aduce contribuţia la prosperitatea acesteia şi consumă
în funcţie de nevoile sale în concordanţă cu resursele disponibile.
 Din perspectiva intensităţii şi a caracterului relaţiei dintre indivizi, grupurile pot fi formale şi
informale. Grupurile formale sunt întemeiate în special pe reguli scrise şi pe proceduri de
relaţionare standardizate. Scopul acestor forme de organizare socială este în special
eficienţa economică. Grupurile informale se bazează pe relaţii sociale directe, faţă-în-faţă, pe
recunoaşterea reciprocă şi pe apropierea psihologic-emoţională între indivizi.
 Ordinea şi coeziunea socială sunt asigurate prin prevederi scrise şi nescrise numite norme.
Normele sunt standarde de comportament privitoare la ceea ce este dezirabil sau permis-
nepermis într-o societate.
 Poziţia ocupată în societate de un individ desemnează statutul său, în timp ce rolul se referă
la aşteptările celorlalţi faţă de poziţia ocupată de acesta. Statutul atribuit este poziţia socială
pe care o dobândim prin naştere, după cum statutul dobândit este poziţia ocupată ca
urmare a dorinţelor şi abilităţilor individuale.
 De regulă, indivizii ocupă în acelaşi timp mai multe poziţii şi îndeplinesc mai multe roluri
sociale. Conflictul de rol apare în cazul în care aşteptările legate de poziţiile sociale deţinute
sunt contradictorii sau incompatibile.
 Organizarea socială este forma pe care o îmbracă structura socială, iar structura socială este
un tot de relaţii sociale relativ constante.
 Stratificarea socială se referă la distribuţia beneficiilor şi a puterii în societate. Ea se exprimă
prin clase şi grupuri de status.
 Clasa socială reuneşte indivizi cu interese similare, cu un nivel relativ omogen de bunăstare,
în concordanţă cu proprietăţile (bunurile) deţinute. Clasa socială acţionează în special după
interese de natură economică.
 Grupul de status reuneşte indivizii după criteriul prestigiului în virtutea statutului lor. Spre
deosebire de clasa socială, grupul de status este interesat în special de acumularea de
beneficii care aduc în special prestigiu.
o Când societatea ajunge să fie dominată de grupurile de status, vorbim de ordinea
de status – întemeiată pe ierarhia privilegiilor şi a prestigiului funcţiei.
 Puterea se referă la probabilitatea ca voinţa unui actor să se impună asupra altui actor, în
pofida rezistenţei acestuia.
 IV. SOCIALIZAREA ŞI CULTURA

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare în care

interacţionează factorii personali, factorii de mediu şi factorii culturali.

Socializarea reprezintă un proces de interacţiune socială prin care individul dobândeşte

cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare participării efective la viaţa socială.

Prin procesul de socializare, societatea se configurează în atitudini şi comportamente ale

membrilor săi.

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi se continuă de-a lungul întregii existenţe. În
primii ani copilul este introdus în elementele sale de bază (norme, valori, credinţe) prin intermediul
limbajului. Această etapă o numim socializarea primară, pentru că în această etapă omul
dobândeşte noţiuni esenţiale, informaţiile şi abilităţile de a participa la viaţa socială (prin imitare).

Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară, sunt completate cu elemente noi pe
parcursul unei socializări continue ce poartă numele de socializare secundară.

Spre deosebire de socializarea primară care este orientată de elemente ideale, socializarea
secundară se bazează pe elemente realiste.

Înainte de a exercita un anumit rol, individul uman parcurge o perioadă de pregătire în care
învaţă comportamentele pretinse de noul rol, dar şi drepturile şi îndatoririle asociate acestuia.

Procesul de pregătire pentru un nou rol, este denumit socializare anticipată şi se realizează
prin intermediul familiei, şcolii, jocuri, cursuri de calificare etc.

Diferitele evenimente care intervin pe parcursul vieţii, îl determină pe om să abandoneze

obiceiuri vechi şi să se adapteze unora noi.

1. Definiţie
Socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de însuşire a unui set de
modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii dobîndesc
cunoaşterea comportamentelor socialmente dezirabile, îşi formează deprinderi şi dispoziţii
care-i fac apţi să se comporte ca membri ai societăţii şi grupurilor sociale.
Procesul de socializare nu trebuie redus numai la formarea copilului. Acest proces se repetă
de fiecare dată cînd un adult e introdus într-un nou mediu. După P. Berger şi T. Luckmann 6, imaginea
desprinsă din viziunea holistă a lui Durkheim despre societate (închisoare) ar trebui completată cu

6
Construirea social` a realit`]ii, Ed. Univers, Bucure[ti, 1999.
ideea că oamenii care au o structură dată de societate lucrează ei însişi activ la menţinerea în perfectă
stare a zidurilor închisorii. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea7.

Problemele socializării au fost introduse ca un capitol important al sociologiei în

principal de către sociologii americani Ch. Cooley (1864-1929) şi G.H.Mead (1863-1931). Ei
sînt consideraţi ca un fel de pionieri ai microsociologiei întrucît sînt interesaţi în mod deosebit
de procesul de constituire a pesonalităţii. Ideea lor de bază este că individul nu există decît
prin societate şi societatea numai prin indivizi. Individul separat de lumea socială e o
abstracţie. Societatea, gîndită separat de indivizi e tot o abstracţie. Cînd vorbim de societate
şi de indivizi trebuie să avem clar ideea că prin cele două noţiuni nu desemnăm realităţi
separate, ci doar aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen: aspectul colectiv şi cel individual.
Personalitatea, "eul" uman se constituie doar în relaţie cu alţii. Eul e mai întâi social. Cooley va
arăta că eu-ul fiecărui subiect nu are sens decât în raport cu “tu”, “el”, “noi”, “voi”. Identitatea
personală e, de fapt, o reflectare a ideilor despre sine însuşi, pe care o atribuie altora.

Cooley, apoi Mead, va introduce noţiunea de "imaginea (reflectarea) despre sine" ca o

construcţie în faţa unei oglinzi – percepţia şi reprezentarea altora despre noi. Imaginea şi identitatea
nostră este rezultatul unui proces de interacţiune cu alţii, e în funcţie de privirile altora despre noi,
aprobarea şi dezaprobarea altora, de clasificările în care suntem aşezaţi de către alţii. Autopercepţia
în funcţie de percepţia altora.

A. Giddens8 arată că există câteva similitudini între părerile lui Mead şi cele ale lui Freud, cu
toate că Mead consideră personalitatea umană ca fiind una mai puţin tensionată.

Astfel, conform teoriei lui Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe sociale în prinul
rând prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalităţile în care se petrece acest lucru
este joaca. In joaca lor, copiii mici deseori imită ceea ce fac adulţii. Un copil mic face plăcinte din
noroi, după ce a văzut un adult făcând de mâncare, sau va săpa cu o lingură, după ce a văzut pe
cineva lucrând în grădină. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri mai complicate în
cadrul cărora un copil de patru sau cinci ani va interpreta rolul unui adult. Mead denumeşte aceasta
preluarea rolului celuilalt - învăţarea a ceea ce înseamnă să fii în pielea altei persoane. De-abia în
această fază copiii dobândesc un sentiment dezvoltat al sinelui. Copiii capătă o înţelegere a lor înşişi şi
în calitate de agenţi separaţi - în calitate de “cu” - vazându-se pe sine prin ochii celorlalţi.

Dupa Mead, noi dobândim conştiinţă de sine cînd învăţăm să distingem între “pe mine” şi
*
“eu” . “Eu” este bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. “Pe mine”, aşa
după cum foloseşte Mead termenul, reprezintă sinele social. Mead susţine că indivizii dezvoltă
conştiinţa ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Atât Freud cât şi Mead consideră că la vârsta
de aproximativ cinci ani copilul devine un agent autonom, capabil de înţelegere de sine şi în stare să
opereze în afara contextului familiei. Pentru Freud, acesta este rezultatul fazei oedipiene, în timp ce
pentru Mead el este consecinţa unei capacităţi dezvoltate de conştientizare a sinelui.

Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului se evidenţiează, în opinia lui Mead, atunci cînd
copilul are opt sau nouă ani. Aceasta este vârtsta la care copiii tind să ia parte mai mult la jocuri

7
In privinţa problemei identităţii, v. remarcabila lucrare a lui R. Jenkins, Identitatea socială, Ed. Univers,
Bucureşti, 2000.
8
Op. cit. pp. 41-42.
*
În original, “me” şi “I” (n.t.).
organizate şi mai puţin la “joaca” nesistematică. De-abia în acestă perioadă încep copiii să înţeleagă
valorile şi moralitatea globale în funcţie de care se desfăşoară viaţa socială. Pentru a învăţa jocuri
organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de onestitate şi participare egală. În acest
stadiu, copilul învaţă să priceapă ceea ce Mead numeşte celălalt generalizat - valorile generale şi
regulile morale prezente în cultura în care dezvoltă el. Acest lucru este plasat de către Mead la o
vârsta oarecare mai mare decât de Freud, dar încă o dată se poate observa că în acest punct există
similititudini clare între ideile lor.

2. Copiii nesocializaţi9

Cum ar arăta copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Este limpede că nici o persoană
umană nu ar putea educa un copil în afara sferei de influenţă umană. Au existat mai multe cazuri de
copii care şi-au petrecut primii ani departe de un contact normal.

“ Copilul salbatic din Aveyron”

Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de lîngă satul Saint-Serin din sudul Franţei a apărut o
creatură stranie. În ciuda faptului că mergea în două picioare, părea mai degrabă animal decât om,
deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă de unsprezece ani sau doisprezece ani.
Vorbea doar prin urlete stridente, care sunau ciudat. Se părea că băiatul nu avea simţul igienei
personale şi se uşura cănd şi acolo unde îi venea la îndemână. A fost înformată poliţia din localitate
şi a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în mod constant să evadeze, fiind prins cu oarecare
dificultate. Refuza să poarte haine, sfâşiindu-le imediat ce erau puse pe el. Nimeni nu a venit să-l
revendice.

Copilul a fost supus unui examen medical amănunţit, care n-a scos în evidenţă o anomalie
majoră. Atunci cănd i s-a arătat o oglindă, se pare că a văzut imaginea, dar nu s-a recunoscut pe sine.
Într-o anumită ocazie a încercat să trecă prin oglindă spre a înşfăca un cartof pe care l-a vazut în ea.
(De fapt cartoful era ţinut în îndărătul capului său). După mai multe încercări, fără a întoarce capul, a
luat cartoful întinzând mâna peste umăr. Un preot care l-a ţinut sub observaţie zilnică pe băiat, a
descris în acest mod incidentul cu cartoful:

Toate aceste mici detalii, şi multe altele pe care le-am mai putea adauga, dovedesc că acest
copil nu este total lipsit de inteligenţă, gândire, putere şi judecată. Totuşi, suntem obligaţi să spunem
că , în toate ipostazele fără legătură cu necesităţile sale naturale sau cu satisfacerea apetitului său, în
el se poate vedea doar comporatmentul animal.

Din acest exemplu putem deduce că există trei dimensiuni mai importante ale socializării:

1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice persistente;

2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea structurii aptitudinale,
de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-zis sociologică - deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor comportamente
corespunzătoare status-urilor.
9
Acest celebru exemplul este analizat mai detaliat de A. Giddens, op. cit. p.p. 34-35.
 Rezultatul cel mai important al socializării îl constituie armonizarea motivelor noastre interioare
de opţiune în comportament cu norme şi valori ale societăţii. E un proces cu dublu sens: socializarea
individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea produce personalităţi
sociale are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a unei categorii sociale etc.

2. Tipuri de socializare:

a) Socializarea primară: se realizează la vârsta copilăriei, la vârsta maximei plasticităţi a

individului. Reprezintă prima etapă a socializării. E de bază pentru că e socializarea ce conduce la
cristalizarea pesonalităţii de bază - reproduce modelele culturale ale unei societăţi. Este procesul în
care individul interiorizează structurile de bază atitudinale, morale, de gândire. Ne marchează pentru
toată viaţa. Socializarea e însă continuă.

b) Socializarea secundară: asimilarea şi dobândirea de către oameni a unor noi norme sociale,
noi sisteme de deprinderi, noi roluri sociale, potrivit cu noile medii, grupuri, status –uri sociale în care
intră. Are scopuri distincte. Socializarea primară se face într-un climat afectiv. Cea secundară se face
într-un context de neutralitate afectivă, de instrumentalitate, funcţionalitate. Ea intervine în tot cursul
vieţii oamenilor.

c) Socializarea anticipativă - procesul de pregătire a indivizilor pentru a-şi asuma în viitor noi
roluri sociale, pentru a putea intra uşor în noi medii, pentru a exercita uşor noi drepturi, obligaţii.
Serveşte ca instrument care permite individului să progreseze social, uşurează mobilitatea
profesională.

d) Socializarea concordantă - se desfăşoară sub influenţa modelului cultural – normativ admis,

dezirabil într-o societate. Se face în concordanţă cu normele recunoscute într-o anumită societate.

e) Socializarea discordantă - se realizează în grupuri marginale, prin interiorizarea unor astfel de

valori. E conformă cu cerinţele unor grupuri periferice aflate în conflict cu normele sociale
recunoscute.

f) Resocializarea – proces de convertire a celor care au fost obiect al proceselor de socializare

negativă, readucerea lor la recunoaşterea, respectarea modelului normativ, cultural al unei societăţi.
Urmăreşte recuperarea indivizilor marginali şi devianţi. Se organizează instituţii ce au ca scop
reeducarea individului deviant. Ea mai are şi următoarele semnificaţii: corectarea greşelilor comise de
către agenţii primari ai socializării (familia); pentru completarea lacunelor sociale primare; pentru
înlăturarea eşecurilor ce însoţesc, uneori, mobilitatea socială.

3. Factorii socializării:

 Familia – rol decisiv în socializarea primară; şcoala

 Grupuri şi colectivităţi
 Instituţiile culturale
 Mass-media
 Familia – rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Ea acţionează ca factor
socializator în patru situaţii şi direcţii:
 educaţie morală - reguli morale şi fundamente. Funcţionarea normală a relaţiilor de
autoritate în familie este cheia învăţării de către copil a regulilor morale.
 învăţare cognitivă - formare structurilor de gândire
 context imaginativ – dezvoltarea fanteziei (jocuri)
 contextul comunicării afective – dezvoltarea sensibilităţii

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Elementele culturii

Din punct de vedere sociologic, cultura reprezintă ansamblul modelelor de gândire, atitudine
şi acţiune ce caracterizează o populaţie (o societate), precum şi materializarea acestora în modelele
de lucru.

Aceasta presupune o structură bilaterală a culturii cuprinzând pe de o parte componentele

ideale (credinţe, norme, valori, simboluri, modele de acţiune), iar pe de altă parte componentele
materiale (unelte, locuinţă, mijloace de transport, îmbrăcăminte, hrană).

Prin cultură cunoaştem deja răspunsurile la interacţiunea cu ceilalţi, pentru că ea nu prescrie

cum trebuie să ne comportăm cu membrii familiei, cu vecinii, cu necunoscuţii, sau cum trebuie să
abordăm în anumite momente sau atunci când fac aprecieri la comportamentul nostru.

Astfel, pentru membrii societăţii, cultura reprezintă ceva normal de care ei nu îşi dau seama
decât atunci când intră în contact cu alte culturi.

Elementele constitutive ale culturii sunt:

1. Simbolurile
2. Ritualurile
3. Limbajul
4. Normele

1.Simbolurile sunt semne arbitrare folosite la nivel social pentru a desemna ceva (obiecte,
atitudine, acţiune), prin ele cultura se constituie ca un sistem de simbol.

2. Ritualurile se definesc ca o secvenţă formalizată şi stereotipă de acte săvârşite într-un

context religios sau magic.
 3. Limbajul este principalul depozitar al simbolurilor. El este un sistem structurat la nivel
social, de modele sonore cu semnificaţii specifice şi arbitrare . Însuşirea limbajului semnifică existenţa
omului ca fiinţă socială.

Prin limbaj, oamenii se pot exprima, pot crea cultura, o pot asimila, o pot transmite,
interacţionăm în societate, putem planifica şi organiza activităţile viitoare.

4. Normele stabilesc comportamente care s-au dovedit raţionale şi eficiente în situaţiile la

care se referă. Ele au un caracter coercitiv (constrângere), iar nerespectarea lor este
pedepsită.

c) Credinţe şi acceptaţii colective

În ce sens putem vorbi despre entităţi numite “credinţe colective”? Care sînt atitudinile
sociale care pot juca acest rol?

Să începem a răspunde plecînd de la credinţele factuale sau credinţele empirice: “că afară
plouă”, “că poştaşul, încă nu a trecut pe strada mea”. Aşadar, acest soi de credinţe pot fi definite ca
modalităţi epistemice de afirmare şi de investire a speranţei (încrederii) într-o propoziţie:

a) considerată ca adevărată sau,

b) faţă de care se manifestă o atitudine de acceptare.

Uneori ele sînt numite “opinii propoziţionale”. Prin acest soi de abordare nu ieşim din sfera
cognitivă, astfel că o credinţă este mai curînd o opinie - opinia că. Ea se deosebeşte de credinţa în,
care este sinonimă cu încrederea-în.

Spunem că o persoană sau un grup are "credinţa-în" (belief in) atunci cînd manifestă public o
atitudine emoţională. H. D. Price a formalizat această atitudine (inclusiv aceea de a crede în
Dumnezeu) arătînd că poate fi descrisă ca o suită virtuală de susţineri :

S crede în x doar dacă:

a) S crede că x există (şi susţine unele credinţe factuale despre x),

b) S crede că x este bun sau valoros,

c) S crede că însuşi faptul de a afirma public "că x este bun sau valoros" este un lucru bun sau
valoros.

Acest calcul infinitezimal este insatisfăcător, căci a crede în Dumnezeu nu înseamnă doar că
anumite adevăruri se susţin prin calculele din mintea ta. Fundalul “încrederii-în” este dominat de o
emoţie de adeziune şi/sau de angajament. Aceste emoţii pot exista fără a face apel la opiniile
propoziţionale subiacente.

În funcţie de context, ar trebui să utilizăm unul sau altul din termenii de mai sus. Această
procedură ar deveni însă obositoare şi redundantă, deoarece spiritul nostru face, probabil, de unul
singur aceste “precizări”. Iată în continuare o prezentare sintetică a caracteristicilor generale ale
acestui gen de credinţe, aşa cum sînt ele văzute dintr-o perspectivă a logicii doxastice:
 1) Credinţele pot să fie o convingere intimă - “adeziunea la o cunoaştere care se ştie
cunoaştere”.

2) Uneori utilizăm termenul de credinţă pentru a numi o “certitudine fără probe” - o enunţare
care îşi admite failibilitatea şi instabilitatea, dar care se predispune unei viitoare cunoaşteri de sine
absolute (o cunoaştere sigură de ea însăşi).

3) Folosim credinţele pentru a prezice acţiuni sau comportamente, întrucît presupunem că,
asemenea dorinţelor, cauzează comportamente.

4) Aceste cauzări se datorează “conţinutului” lor: dacă credinţa mea că este bere rece la colţ
nu ar avea acest “conţinut”, atunci nu m-aş duce acolo.

5) Credinţele sînt mai mult sau mai puţin conştiente (“prezente în spiritul nostru”). De pildă,
aud ploaia şi cred că plouă. Crezînd asta, judec şi gîndesc că plouă. Apoi, (deodată) încetez să mă mai
gîndesc la asta. Dar nu pot să încetez a crede că plouă - atîta vreme ce aud ploaia pe acoperiş.

6) Credinţele sînt cauzate de alte stări mentale, cum sînt percepţiile şi senzaţiile; altfel vorbim
doar de “credinţe dispozitive” - în sensul că rămîn doar stări pasive şi nesupuse unui control voluntar
direct. De exemplu, nu mă pot decide în fiecare minut “că Partidul X este salvatorul României”, dar
dacă am "un caracter oportunist" aş avea "bune raţiuni" de a crede asta dacă mi se promite o funcţie
sau sînt "onorificat simbolic".

7) Credinţele factuale sînt orientate (au o “direcţie de ajustare") către adevăr; în general, nu
putem crede contra evidenţei. Doar dacă sîntem fanatici.

8) Credinţele sînt subiectul unui ideal de integrare sau de coerenţă cu alte credinţe. Trebuie să
distingem între “structurarea raţională” a credinţelor şi “structura cauzală” care produce în mod
ordinar credinţele empirice. Structurarea lor raţională se produce printr-o “promiscuitate”
inferenţială cu alte credinţe.

9) Credinţele sînt stări mentale care pot dura mai mult sau mai puţin timp şi pe care le
întreţinem în diferite contexte; unele sînt anecdotice (cînd cred că zgomotul vine de la o petardă, apoi
că era un pocnet de motor), altele relativ stabile (cînd cred “că” extratereştrii sînt mai deştepţi ca
pămîntenii; “că” persoanele cu o orientare politică "de dreapta” sînt mai calculatorii, pe cînd cele cu o
ideologie “ populistă” sînt mai îngăduitoare). Există şi o independenţă de context: eu trebuie să cred
fie “că p”, fie “că non p”; dar nu pot crede “că p”, în funcţie de context.

10) Credinţele au grade, care variază proporţional cu gradul de confirmare. Pot să cred că
plouă, cu un anumit grad de încredere: “ Cred că plouă, dar nu-s prea sigur”.

11) Există credinţe tacite - cele pe care nu le-am întreţinut niciodată, deşi poate am avut vreo
reprezentare a situaţiei implicate în acea credinţă.

12) Credinţele nu se confundă cu reprezentările mentale (imagini, concepte, senzaţii etc.) pe

care le avem cînd “întreţinem” aceste credinţe. G. Frege este cel care a introdus această distincţie
capitală între gînduri (Gedanken) şi reprezentări (Vorstellung). De exemplu, a zice că o pisică este un
animal (= p) exprimă un gînd, nu o reprezentare. Credinţa exprimată prin “eu gîndesc că p” rămîne
aceeaşi indiferent cine "o întreţine”. A avea o credinţă înseamnă a întreţine o relaţie cu o entitate
complexă (o propoziţie, o frază, o teorie implicită sau explicită, un limbaj). Entităţile abstracte care
intră în compoziţia acestora, nu intră şi-n imagini sau percepţii, fapt care face ca “obiectul” pisică să
depindă de fiecare dată de o reprezentare subiectiv-singulară. Semnificaţia gîndului poate fi astfel
decriptată în termenii frazei, teoriei sau limbajului.

13) A avea o credinţă înseamnă a avea o relaţie cu o propoziţie: spunem astfel că avem o
“atitudine propoziţională”; a judeca este a avea o relaţie cu această relaţie, o atitudine în raport cu
această atitudine (o meta-reprezentare sau o meta-atitudine). În mod normal ar trebui să vorbim
despre credinţe doar în cazul acestor credinţe de ordinul doi: atunci cînd avem, deci, “judecăţi” 10.
Aceasta era şi concepţia lui D’Aquino: a crede în Dumnezeu înseamnă a crede că anumite adevăruri se
susţin: că există, că este bun, că nu “dă cu zaruri” etc.

Să aplicăm acum aceste referinţe generale în domeniul de obiecte al sociologiei. O primă

observaţie: nu este acelaşi lucru a zice că o comunitate are credinţe colective şi a zice că are
reprezentări colective. Credinţele implică dispoziţia de a judeca acele lucruri. Reprezentările colective
sînt stări pasive, iar mecanismele de distribuire a lor în grupuri sînt cele “epidemiologice” (mimetice).
Mecanismele de propagare a credinţelor şi a judecăţilor sînt diferite de cele de "difuziune a
reprezentărilor".

O a doua remarcă pleacă de la faptul că nu este acelaşi lucru:

1) să ai o credinţă (în sensul de a fi dispus a judeca - pe cît poţi, desigur) că un anume

“conţinut propoziţional” este adevărat,

2) să accepţi acest conţinut.

În general confundăm aceste două atitudini deoarece adesea acceptăm lucruri pe care le
credem sau în legătură cu care sîntem dispuşi să emitem judecăţi. În acest sens, " accept că p" implică
"credinţa că p". Viaţa sau meseria ne îndeamnă însă să ducem o politică epistemică19.

Iată acel exemplu cînd faţă de cineva (dar şi faţă de “sub-euri” ale noastre) ducem politica
avocatului: acceptăm inocenţa “clientului”, deşi nu credem în nevinovăţia sa. În viaţa de toate zilele,
ca "simpli cetăţeni" sau dacă sîntem avocaţi, zicem că “luăm de bun” ce a zis cutare, iar dacă sîntem
cumva doctori, folosim prudenţial (“credinţă pragmatică”) acceptaţia că pacientul are cutare boală,
deşi nu există suficiente date pentru a deduce din simptome că are respectiva boală. În alt context, de
pildă în memorii, avocatul "dezvăluie" vinovăţia clientului. La fel politicianul, îşi schimbă şi
“acceptaţiile” sau chiar doctrina.

În concluzie, cînd zicem “Îmmh, accept şi nu prea accept asta” ne referim de fapt la credinţe,
nu la acceptaţii. Acestea din urmă sînt “pline”, “întregi” pentru că vizează o ţintă - în sensul că avem o
“intenţie-în-acţiune”

Putem acum să ne întrebăm dacă toţi membrii unei comunităţi cred acele lucruri despre care
vorbim în termeni de “credinţă colectivă”.

10
Unii psihologi consideră că putem vorbi despre existenţa credinţelor la copii doar în momentul cînd încep să
aibă credinţe despre proprile credinţe şi despre credinţele altuia. Concluzia ar fi că - dacă nu sîntem desigur naivi
de orgolioşi - avem suficiente zone de incompetenţă.
19
Aceste distincţii au fost elaborate de L.J.Cohen, An Essay on Belief and Acceptance, Oxford, 1992.
 Mai întîi trebuie să remarcăm că termenul “credinţă comună” (sau “în comun”) desemnează
doar faptul că majoritatea sau membrii autorizaţi (ei pot fi denumiţi reprezentanţi calificaţi ai
“credinţei colective”) ai grupului au această credinţă. O parte din ceilalţi sînt doar dispuşi să o accepte
ori nici nu o acceptă. Iată propoziţia “că Preşedintele nostru este bun şi valoros pentru ţară”. Ea este o
“credinţă în comun” (în Timpul 2) - deşi poate că va fi încetat să mai fie o “acceptaţie colectivă”.
Pentru un membru X, ea putea să fie o “acceptaţie” (în timpul T1), chiar dacă el nu “accepta” că
Preşedintele are în sine caracteristicile cutare sau cutare.

Cînd vorbim, deci, de “credinţă colectivă” înţelegem că ea este autorizată sau reţinută, fără să
putem face în mod clar deosebirea între “opinia reţinută” şi “avizul universal” întrucît nu ştim de unde
vine “autorizaţia”: de la membrii calificaţi simbolic sau din încrederea ziarul ce a publicat un sondaj
care ne face să ne grăbim să credem în ce-i "bun şi valoros" sau să tăcem pentru a nu părea “depăşiţi
de importanţa problemei” (o variantă a “spiralei tăcerii”). Tot aşa, uneori avem "opinia că NU" doar
pentru că ne irită retorica la modă în unele ziare sau discursuri ale analiştilor politici.

Faptul că există astfel de “credinţe reţinute” sau “acceptaţii colective” nu implică şi faptul că
subiecţii au reprezentările necesare pentru a-şi forma aceste credinţe. Dar nici invers, adică existenţa
reprezentărilor sau a unui mare număr de “credinţe în comun” nu implică şi caracterul lor “reţinut”.
Astfel, în sondaje, dacă X este considerat ca “cam dubios (instabil etc)” de majoritatea eşantionului,
asta însemnă doar că oamenii sînt dispuşi să facă “judecăţi colective”, că aceste opinii propoziţionale
“circulă”. Nu avem însă de a face cu o “acceptaţie colectivă” care exprimă o "intenţie-în-acţiune",
astfel că nu se manifestă "voinţa colectivă" a unui vot care ar fi cauzat de existenţa unei similitudini
empirice între numeroasele declaraţii redate prin propoziţii de genul "X e dubios".

Deci: acceptaţiile colective împărtăşesc cu credinţele şi judecăţile colective - dar nu şi cu

simplele reprezentări - un ideal de integrare raţională. În cazul exemplificat, acest ideal ia forma unei
decizii de coerenţă publică: a-l menţine pe “instabil” pînă la isprăvirea unui “stagiu’’. Inferenţele
raţionale ale unei părţi semnificative a publicului se desfăşoară pe altă filieră cauzală decît reţelele de
proximitate între credinţe şi/sau reprezentări.

În fine, alte distincţii ar putea fi făcute pornind de la disputele între individualismul

metodologic şi anti-individualişti. De exemplu, M. Gilbert consideră că putem vorbi despre o
“credinţă sumativă” care nu acoperă în totalitate sensul de “credinţă colectivă”. Cea dintîi se referă la
faptul că fiecare membru are acea credinţă, dar într-o manieră privată. Adică:

a) sau nu este comunicată altora prin formate publice (la megafon, pe ziduri etc),

b) sau Ionescu, Popescu, Vasilescu etc. au iluzia că doar ei sînt cei privilegiaţi şi nu ştiu că
majoritatea sau un sub-ansamblu semnificativ întreţine la fel de privat sau tăinuit acea credinţă.

Pe această bază putem stabili apoi distincţia: acceptaţie colectivă - doctrină secretă. Dacă
“membrii eminenţi” nu pot comunica între ei şi nu comunică cu alţii (“membrii ordinari”: aceia care
abia astfel îşi pot da seama că aveau şi ei deja acea acceptaţie - şi asta le impune invidia respectuoasă
faţă de “eminenţi”), atunci acceptaţiile private rămîn “doctrină secretă” pentru ansamblul grupal.

Încheiem cu o discuţie privind modul în care M.Gilbert construieşte definiţia credinţei

colective:
 “Un grup G crede că p dacă şi numai dacă membrii lui G acceptă concomitent că p, şi numai
dacă este o cunoaştere comună în G că membrii săi au exprimat în mod individual, intenţional şi în
mod deschis voinţa lor de a accepta că p împreună cu alţi membrii ai G” 11.

Expresia “este o cunoaştere comună în G că membrii săi au exprimat” presupune că trebuie

să existe un motor de încetinire a regresiunii la infinit a sumativităţii presupuse de către comunicările
între “cunoaşterile mutuale”. Pentru ca să existe o astfel de practică generală publică ar trebui ca: 1)
în spaţiul public să existe locuri speciale pentru astfel de meta-enunţuri, 2) reprezentanţi artificiali să
propună - respectînd celebrele reguli ale lui J. Rawls (“poziţia originară”, “vălul de ignoranţă” asupra
faptului că există, sau că vor exista, preferinţe particulare) - definiţii sociale formale pe baza cărora se
poate decide asupra importanţei problemelor publice fără a ţine seama de orientaţiile ideologice
particulare. Probabil că un astfel de spaţiu public ar fi un parc generalizat în sensul celebrului Hyde
Park.

Aşadar, M. Gilbert identifică acceptaţia colectivă cu credinţa colectivă. În timp ce la V.

Descombes, L. Quere şi P. Engel acceptaţia colectivă este doar limita superioară a credinţei colective,
aceea în care formele de angajament faţă de “propoziţiile” recunoscute public se exprimă prin: a)
dispoziţia de a avea opinii (de a face judecăţi colective), b) capacitatea de a face inferenţe justificate
plecînd de la aceste credinţe - puse ca principii. Diferenţa dintre cele două concepţii acoperă, în linii
mari, pe aceea dintre “libertarieni” şi “comunitarieni”.

11
op.cit, p. 306.
 Societatea este un ansamblu structurat de relaţii sociale, pe baza unei culturi comune
derulate pe un teritoriu comun.
 Structura socială, ca ansamblu de relaţii constante, predictibile, este posibilă ca urmare a unor
norme şi valori împărtăşite de toţi membrii societăţii. Aceste norme şi valori se referă la cultură.
 Cultura este ansamblul „definiţiilor” pe care oamenii le au în timp cu privire la acţiunile lor,
ale celorlalţi şi la mediul înconjurător. Sursa ordinii este, de asemenea, cultura. Ca expresie
a unui ansamblu de maxime după care indivizii îşi orientează interacţiunile, ordinea
reprezintă numitorul comun al subiectivităţilor indivizilor ce compun societatea. Ordinea
reprezintă, totodată, capacitatea de organizare într-o manieră predictibilă. Nevoia de ordine
se întemeiază pe nevoia de disciplină a societăţilor.
 Disciplina reprezintă maniera prin care în societate se încurajează şi se controlează
asocierea, prin care se limitează acţiunile de disoluţie socială.
 Ordinea este legitimă în măsura în care normele şi valorile pe care se întemeiază sunt
recunoscute şi asimilate de către majoritatea membrilor societăţii.
 Cultura este ansamblul comportamentelor şi proceselor de transmitere socială a acestora.
De asemenea, cultura cuprinde ansamblul reprezentărilor despre lume, trecute şi prezente,
inclusiv forma lor materială.
 Voinţa socială se manifestă în realitate prin intermediul idealurilor. Scopurile voinţei sociale
sunt fixate în idealuri şi deci, în cultură.
 Ca mecanism de adaptare şi construcţie socială, cultura constă în inovaţie şi diseminare.
 Inovaţia se referă la introducerea unor noi posibilităţi de acţiune, de gândire. Procesul de
inovare se petrece prin intermediul descoperirii şi prin cel al invenţiei.
o Descoperirea se referă la împărtăşirea unui nou aspect al realităţii în cadrul
societăţii.
o Invenţia presupune transformarea unor elemente culturale preexistente într-o
formulă cu totul inedită.
 Diseminarea este procesul de răspândire a bunurilor culturale între grupuri, societăţi,
popoare, civilizaţii.
 Elementele culturii, într-o enumerare incompletă sunt: valorile, simbolurile, normele,
riturile, miturile şi spaţiul stilistic.
 Valorile sunt elemente culturale după care se orientează conduitele. Ele se transpun în
simboluri, norme, rituri şi mituri, şi sunt expresia unui spaţiu stilistic.
 Simbolurile sunt reprezentări concrete ale diferitelor elemente de tip religios, mitic sau
ideatic. Simbolul este calea de acces a omului la înţelesuri şi adevăruri „care nu se văd”,
certificate în trecut. Prin simbol ideea mai greu comprehensibilă devine vizibilă prin
ilustraţie.
 Simbolurile se transmit din generaţie în generaţie prin norme, rituri şi mituri.
 Cadrul sociologic care face posibilă relaţia, îl numim normă. Normele conţin prescriptori cu
privire la modul dezirabil de derulare a interacţiunii sociale.
 Riturile sunt ansambluri normative arhaice care codifică legătura socială. Riturile aparţin
conştiinţei umanităţii şi nu pot fi controlate raţional. Ele codifică relaţia socială şi o fac
posibilă prin redirecţionarea pornirilor agresive spre finalităţi constructive.
 Miturile sunt revelări ale sacrului, povestiri exemplare despre fapte exemplare, fondatoare
privind umanitatea.
 Spaţiul stilistic reprezintă matricea culturală, sursa adânc scufundată în mentalul colectiv a
formelor pe care le capătă culturile şi societăţile în timp. Fiecare cultură îşi are matricea sa
stilistică, calea sa proprie de manifestare. Sistemele de valori şi obiectivările lor în simboluri,
norme, rituri, mituri sunt condiţionate de „un tipar primordial” numit de Blaga spaţiu stilistic.
 METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Metodologia cercetării sociologice reprezintă o analiză a metodelor şi tehnicilor

aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale. Are un caracter normativ şi
formulează strategii de investigare, indică atât eventualele dificultăţi şi neajunsuri,
cât şi cai de obţinere a unor rezultate valide din punct de vedere ştiinţific.»
(L.Vlăsceanu, 1993, Dicţionar de sociologie, 353-355)

într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigaţiei.

Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii:

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei

şi cu metodologia cercetării, ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al
personalului de cercetare şi al personalului auxiliar, precum şi de termenul calendaristic al
investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren, iar două treimi muncii de prelucrare.
R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii:

a) Studiul societăţilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbărilor sociale
(aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social însuşi (ca în
cazurile lui T.Parsons şi G.Murdock);

b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social concret în care sunt
situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer);

c) Studiul unităţilor naturale, a grupelor, instituţiilor, comunităţilor (este cazul cercetărilor lui
F.White, M.Crozier). S.Chelcea adaugă acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul
investigaţiei sociologice, încă două clase de probleme:

d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industrială a populaţiei din

mediul rural, integrarea tineretului, etc.

e) Studiul structurii sociale, a mobilităţii şi omogenităţii sociale, precum şi al sistemului de

statusuri şi roluri sociale.
B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în
“evenimente observabile”.

Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observaţiei şi
experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce apar la nivelul construcţiilor teoretice.
Definirea operaţională permite numărarea şi măsurarea evenimentelor (cu condiţia obligatorie a
specificării procedeului şi al materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilităţii măsurării).

C) Operaţionalizarea propriu-zisă a conceptelor sociologice. Aceasta presupune găsirea indicatorilor

sociologici şi gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil,
măsurabil, care se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală, fie de corespondenţa
sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în
concepte operaţionale un grad înalt de validitate.

D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. Sunt reţinuţi doar indicatorii
necesari şi suficienţi, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de conţinere şi, respectiv,
puterea lor de discriminare.

E) Construcţia indicilor reprezintă ultimul pas în determinarea obiectului investigaţiei sociologice. În

construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele:

a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime;

b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la “0 la 100” sau
“-100 la +100”);
c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.

II) Preancheta.

Este a doua etapaă majoraă din investigatţia sociologicaă . Are ca scop fixarea obiectivelor sţ i constaă îîn
analiza logicaă amaă nuntţitaă a ipotezelor posibile, selectaî ndu-se ipotezele verificabile. ÎÎn
cadrul preanchetei se estimeazaă costul îîntregii investigatţii; se stabilesţ te termenul
calendaristic de îîncheiere a cercetaă rii; se prevaă d dificultaă tţile din teren legate de
desfaă sţ urarea investigatţiei sţ i, nu îîn ultimul raî nd, se studiazaă bibliografia aferentaă
problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării.

În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi
obţinute. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-
o formă ce permite verificarea empirică (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicaţia plauzibilă ce
urmează a fi verificată de materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total
(S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea (S.Chelcea,
Note de curs, Univ.Buc.,1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de ipoteze confirmate cu
nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază
medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru,
respectiv cele de nivel minim, direct testabile prin cercetare empirică.

Ipoteze de nivel maxim

1
Îpoteza indirect testabilaă .
(t. sociologica)

Ipoteze de nivel
2
intermediar
Ipoteza indirect testabilă.

Ipoteze de nivel minim 3a 3b 3c …3n

Îpoteze direct testabile.
(ip. de lucru)

Date empirice

Sursa: (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)

Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintre variabile,
trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă, de absenţă sau
de modificare a caracteristicilor. Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau
“cu cât… cu atât…”.

IV) Stabilirea universului anchetei, respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va fi investigată
şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice. De la caz la caz, universul anchetei
va fi mai mult sau mai puţin lărgit.

V) Alcătuirea eşantionului, pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ, grup,
etc.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale, etc). Trebuie studiată aici atât
problema mărimii eşantionului, cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%, ceea ce
permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).

Un studiu realizat de G.Gallup în S.U.A. a arătat că, la nivelul întregii populaţii de referinţă,
probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de persoane probabilitatea de
eroare este de 15%, la un eşantion de 900 de persoane, ea este de 5%. Pentru un eşantion de 10.000
de persoane, probabilitatea de eroare scade la 1.5%. Cu alte cuvinte, cu cât volumul eşantionului este
mai mare, cu atât probabilitatea de eroare este mai mică.

Pe poziţie adversativă, J.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de tehnica de
eşantionare şi de volumul eşantionului, şi nu de raportul mărimea eşantionului – universul anchetei.

Este, deci, importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţia

investigată. În funcţie de problematica investigaţiei, de existenţă unei baze de sondaj convenabile
(fişiere, liste, instrumente de cercetare), precum şi în funcţie de costul anchetei, cercetătorul alege un
model de eşantionare (eşantionare aleatoare simplă, eşantionare aleatoare stratificată, eşantionare
Panel, eşantionare pe cote, randomizare, etc.).

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.

Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile
trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite), cât şi de accesibilitate şi costuri.

De exemplu, alegând chestionarul ca tehnică de cercetare, este important să ştim că acesta trebuie
”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica observaţiei indirecte (respectiv de cercetare a
documentelor).

Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice, asupra

posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. În sociologie, serendipitatea este un procedeu
metodic de observare colaterală a acelor manifestări, fenomene sau evenimente care sunt sau par
neanticipate sau ciudate, dar care au efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare. Accentul
este pus pe posibilităţile de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor rezultate
importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale).
(sursa: Dicţionar de sociologie, 1993, 539)

R.Konig consideră că cel mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de cercetătorul instruit:
“Nu observaţia naivă a unui observator naiv, ci, dimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit
constituie serendipity-pattern” (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc., 1991)
 VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot), este etapa standardizării
instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta). Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de
cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. De exemplu,
pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. Prin
pretestare a instrumentului de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o
formează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat.

Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra, ulterior, în eşantionul calculat, dar
care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei.

VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare, reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor de

cercetare (finalizarea elementelor de conţinut, punerea în pagină).

IX) Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare.

X) Prelucrarea datelor şi a informaţiilor obţinute.

Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate, înseriate şi
pregătite pentru prelucrarea matematică. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare.

Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă.
În cadrul codificării, informaţiile se condensează, se sistematizează şi se normalizează. Codificatorul
face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în categorii exclusive. Se ridică aici
mai multe probleme legate de codificare, şi anume cele referitoare la validitatea, fidelitatea şi
sensibilitatea codurilor.

Tabularea (manuală, mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate sub forma
tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie.

XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. În această
etapă se urmăreşte, ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie, să se confirme sau să se
infirme ipotezele avansate.

XII) Redactarea raportului de cercetare.

Un raport de cercetare, corect întocmit, trebuie să cuprindă: o introducere în

problema studiată; un scurt istoric al proiectului de cercetare; un rezumat al
cercetărilor anterioare; o reformulare clară a problemei; redarea completă a
procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor; prezentarea
detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor.
Metode şi tehnici de cercetare sociologică

A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de teren (sau
observaţia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate şi chestionare cu întrebări
deschise), cercetarea documentară (prin analize istorice şi combinare comparativă) şi experimentul.
Iată care sunt, schematizate, avantajele şi limitele utilizării acestor metode în cercetarea sociologică.

Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică

Metode de cercetare Limitări
Avantaje
Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea
De obicei produce informaţii mai bogate şi mai
unor grupuri sau comunităţi relativ mici.
detaliate decât alte metode.
Munca de teren Descoperirile se pot aplica doar grupurilor sau
Oferă cercetătorului flexibilitatea de a
comunităţilor studiate: nu se poate generaliza,
modifica strategii şi de a urma noi indicii.
pe baza unui singur studiu de muncă în teren.

Materialul strâns poate fi superficial; acolo unde

Face posibilă culegerea eficientă de date
Ancheta despre mulţimi mari de indivizi.
un chestionar este standardizat, pot fi făcute
observaţii pe baza deosebirilor importante dintre
punctele de vedere ale celor care răspund.
Răspunsurile pot reflecta ceea ce oamenii susţin
că cred, nu ceea ce cred ei cu adevărat.

Poate oferi izvoare de materiale detaliate, Cercetătorul este dependent de sursele care
precum şi date despre numere mari, în funcţie există şi care pot fi doar parţiale.
Cercetarea de tipul de documente studiate.

documentară Este deseori esenţial atunci când un studiu Izvoarele pot fi greu de interpretat, din punctul
este, fie complet istoric, fie are o dimensiune de vedere al măsurii în care reprezintă tendinţele
istorică definită. reale, cum ar fi în cazul unor statistici oficiale.

Influenţa unor variabile specifice poate fi
controlată de către investigator.
Experimentul
De obicei este mai uşor de repetat pentru
cercetătorii ulteriori.
Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în
laborator.
Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de
situaţia lor experimentală.

(sursa : A.Giddens, 2001, 589)

 Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetarea sociologică
Adeseori, în rândul nespecialiştilor, cercetarea sociologică, în general, este identificată cu ancheta
sociologică, iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionare. Aşa se face că, în viziunea unora,
investigaţia sociologică este pur şi simplu redusă la aplicarea chestionarelor, înseamnă nici mai mult
nici mai puţin decât mânuirea de chestionare, colectarea de informaţii cu ajutorul acestora şi
prelucrarea lor. Trebuie să menţionăm că, cel puţin, distincţia dintre ancheta sociologică şi cercetarea
sociologică nu este făcută cu claritate adeseori nici de către unii specialişti în lucrările lor. Chiar dacă
diferitele metode, tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor şi
posibilităţilor lor de cunoaştere, ele apar uneori subsumate anchetei, lăsându-se impresia că aceasta
din urmă le-ar îngloba, identificându-se cu cercetarea sociologică. Deşi problema nu este suficient de
clară în literatura de specialitate, şi deci este susceptibilă de discuţii, de puncte de vedere diferite, noi
nu împărtăşim ideea unei identităţi între anchetă şi cercetarea sociologică. În dorinţa clarificării
acestor probleme, ne propunem precizarea, pe scurt, a conţinutului noţiunilor de „sondaj de opinie”,
„anchetă sociologică” şi „cercetare sociologică”. O încercare de clarificare a raportului dintre ele
găsim şi la S. Chelcea, care afirmă pe bună dreptate că „într-un anume sens, termenii de cercetare
sociologică concretă şi investigaţie sociologică de teren subsumează termenii de anchetă şi sondaj,
constituind faţă de aceştia genul proxim, diferenţa specifică fiind dată de ponderea metodelor
interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” (S. Chelcea, 1975, p. 30).
Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este definit, în continuare, ca
o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a stratificării opiniilor în raport cu diferite
variabile socio-demografice ale populaţiei studiate”. I. Drăgan precizează că „ancheta de opinie
reprezintă varianta cea mai răspândită a cercetărilor sociologice, mai precis spus a anchetei prin
sondaj, aceasta fiind cu deosebire adecvată determinării distribuţiei cantitative a opiniilor între
diferitele categorii de populaţie din cuprinsul unui vast ansamblu social”(p.185). Alţi autori apreciază
că „sondajul de opinie colectează, pornind de la un eşantion reprezentativ, informaţii standardizate,
deci comparabile, numeroase şi generalizabile” (Nicolas et François Berthier, 1981, p.147).
Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea modernă, ele constituind o
modalitate de cunoaştere rapidă, eficientă şi la scară reprezentativă, din punct de vedere statistic,
pentru diferite colectivităţi umane, a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice,
politice, administrative şi social-culturale). Aşa cum subliniază Jacques Antoine (1969, p. 11),
„anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de informare în serviciul conducerii
treburilor publice, a previziunii naţionale şi planificării, în fine, în cercetarea ştiinţifică, mai ales în
ştiinţele umane”. Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urmă,
constituind o modalitate de realizare a anchetei. În calitate de formă a anchetei, el prezintă o seamă
de trăsături distinctive.
Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. În cadrul său se aplică doar instrumente de
anchetă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre
cele mai variate.
Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.), fără să-şi propună
confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii
care se impun ca urmare a acestei confruntări.
Vizând cu precădere studiul opiniilor, fără corectarea lor prin informaţii colectate cu alte tehnici şi
metode, la nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare, de prelucrare a informaţiilor şi
mai ales cele care ţin de subiectivitatea populaţiei investigate.
Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor,
atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane – dar nu se opreşte
doar la ele. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le
reflectă. În acest scop, sunt utilizate metode şi surse complementare de informare asupra
fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă, cu alte surse de
informare, permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor
sociale investigate. Astfel, dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar
unica) de informare asupra faptelor studiate în anchetă, opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de
cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase. Metodele, în mod curent folosite complementar
anchetei, sunt observaţia şi analiza documentară. Prin acestea se validează adeseori datele anchetei
şi se introduc corecţiile necesare. În această semnificaţie mai largă, ancheta, ca metodă complexă,
care foloseşte tehnici complementare în investigaţia de teren, este identificată adeseori cu cercetarea
sociologică însăşi. După cum vom vedea în continuare, această identificare este greşită, chiar dacă se
are în vedere ancheta în semnificaţia sa largă, cu metode, tehnici subsumate complementar. Aşa după
cum numeroşi cercetători considera sondajul de opinie drept un „tip de anchetă”, la rândul ei ancheta
poate fi considerată mai mult decât o metodă şi anume un tip de cercetare sociologică (bazat în mod
precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetarea sau investigaţia sociologică însăşi. În acest caz: a)
ancheta este metoda de bază a cercetării; b) alte metode, tehnici utilizate (observaţia, analiza
documentarea, tehnici experimentale etc.) au rolul de a întregi şi verifica datele anchetei; c) ele nu
acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o arie tematică de sine stătătoare în cadrul cercetării; d)
cercetarea bazată pe anchetă are mai mult un caracter descriptiv, cu finalitate practic-aplicativă şi
urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică.
Cercetarea sociologică (investigaţia sociologică) are o sferă de cuprindere mai largă decât ancheta. Ea
subsumează totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor utilizate pentru studiul fenomenelor
sociale ca şi ansamblul normelor, principiilor şi regulilor de ordin teoretico-epistemologic în aplicarea
metodelor. În cercetarea sociologică se pot aplica metode, tehnici dintre cele mai variate, printre care
ancheta poate să fie prezentă sau poate să lipsească. O cercetare sociologică se poate baza pe un
întreb ansamblu de metode sau se poate rezuma cu precădere la una din metodele sale de bază.
În istoria investigaţiilor sociologice şi psihosociologice finalizate în lucrări de rezonanţă mondială
există suficiente exemple în care metoda de bază a fost alta decât ancheta şi anume: analiza
documentară statistică, observaţia participativă, analiza documentelor personale (scrisori) etc.
Cercetarea sociologică presupune utilizarea unui număr mare de metode care nu pot fi în totalitate
subordonate anchetei (ex. diferite tipuri de experiment, analiza statistică, documentară şi de conţinut,
observaţia şi diferitele sale tipuri, studiul de caz, tehnicile sociometrice etc.). O investigaţie în care
rolul hotărâtor revine experimentului, observaţiei sau analizei statistice nu poate fi identificată cu
ancheta sociologică. Cercetarea sociologică are ţeluri mai largi decât ancheta. În cadrul ei se pot
urmări atât scopuri practic-aplicative, cât şi (în cadrul unor cercetări fundamentale) dezvoltarea
teoretică, dezvăluirea raporturilor cauzale, elaborarea de tipologii, precizări conceptuale etc. Dacă
cercetările pot fi aplicative sau fundamentale (cu finalitate practică sau teoretică), anchetele sunt mai
ales descriptive cu finalitate aplicativă.
4. Tipurile anchetei sociologice
Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de forma sau
conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau după istoria dezvoltării lor etc.
A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei distingem:
Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un sat, un cartier etc.)
cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o tematică complexă. Numărul relativ mic de
subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în
final o cunoaştere complexă şi de adâncime a acestora.
Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari valabile la scara unui mare
oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin
general, valabile la scară zonală sau naţională.
Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor, caracteristicilor definitorii ale
faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu
caracter restrâns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchetă se
realizează în mod eficient cu instrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile, în
schimb permite surprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse
supuse anchetei, este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic.
Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile se realizează pe populaţii
mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul mare de chestionare precodificate,
aplicate pe eşantioane mari se prelucrează relativ uşor cu ajutorul maşinilor de calcul. Se aplică
frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electorale etc.
Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării informaţiei necesare şi nu pe
indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe
categorii de indivizi în raport cu anumite variabile (sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de
comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaţiei investigate. Anchetele individuale
presupun aplicarea individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor
culese cu o seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor
interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.
Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii investigaţi, opiniile lor cu
privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi
activităţii lor.
Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme legate prea intim de viaţa şi
activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor
studiate, dar neimplicaţi în desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupra comportamentelor
altor persoane decât al celor anchetate, chiar dacă cei investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate.
Ancheta se mai aplică pentru colectarea de informaţii asupra unor fapte, fenomene inaccesibile
investigaţiei directe din diferite motive (evenimente trecute, comportamente discrete etc.).
B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica după cum urmează:
Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor se pot surprinde periodic o seamă de
aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri
socioprofesionale, pe eşantioane reprezentative la scară naţională.
Anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane. Prin intermediul lor sunt studiate diferite
aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane, factorii economici şi sociali de
amplasare a obiectivelor industriale, de construcţie, modernizare şi extindere a oraşelor.
Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice, politice, sociale, culturale.
Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor trebuie să stea la baza măsurilor şi
programelor de dezvoltare economico-socială. Ele pot fundamenta acţiunile sociale de educare şi
antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor obiective ce urmează să fie realizate pe plan local sau
zonal.
Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare şi prospectare a pieţii, în
vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public. În
astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii sociale de cumpărători despre calitatea,
prezentarea, preţul produselor, evoluţia gusturilor, cerinţelor populaţiei etc. 49
Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor
şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale mass-media, în special faţă de programele
emisiunilor de radio şi TV, cu privire la calitatea şi tirajul cărţilor beletristice, opiniile cu privire la
filme, spectacole teatrale etc. Ele constituie o importantă sursă de informare menite să ducă la
perfecţionarea continuă atât a conţinutului acestora cât şi a modalităţilor de transmitere, pentru a
satisface într-o măsură tot mai mare cerinţele publicului.
C. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice ne oferă C.A. Moser
(1967, p. 37). El le împarte în: a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare; b) anchete
de planificare regională; c) anchete sociale guvernamentale; d) anchete de prospectare a peţii; e)
anchete asupra emisiunilor radio şi TV; f) sondaje de opinie publică; g) alte anchete (recensământul
populaţiei, viaţa urbană, rurală, bugete de familie, probleme de educaţie, sănătate, mobilitate socială,
relaţii industriale, delincvenţa juvenilă, timp liber etc.).
În literatura de specialitate, într-o formă sau alta, sunt menţionate toate tipurile de anchetă descrise
mai sus. Facem, însă, precizarea că tipologizarea respectivă este relativă; în cele mai multe cazuri
distincţia dintre diferite tipuri se face doar pentru a sublinia accentul care trebuie pus, într-o situaţie
dată, pe aspectele caracteristice fiecărui tip în parte – aşa, de exemplu, într-o anchetă de tip intensiv
pot să predomine întrebări directe sau indirecte, ancheta poate viza cu precădere analiza cantitativă
sau cea calitativă etc. . Specificul anchetei pe bază de chestionar
Tehnică complexă de cercetare sociologică, presupunând numeroase etape, ancheta prin
chestionar „este aproape întotdeauna o anchetă de opinie” (V. Miftode, 1995, pag. 245). Cu ajutorul
chestionarului, ca instrument de investigare, se pun întrebări şi probleme care determină diverse
răspunsuri din partea persoanelor anchetate. Răspunsurile, respectiv comportamentele oamenilor,
pot fi influenţate de numeroşi factori, dintre care putem aminti: personalitatea celui care anchetează
dar şi a celui anchetat, tema anchetei, mediul în care are loc, timpul de desfăşurare a acesteia,
structura chestionarului, precum şi modul lui de aplicare etc.
Ancheta prin chestionar se distinge de celelalte tehnici de cercetare printr-o serie de aspecte care o
individualizează . Aceste aspecte ţin, fie de natura formală (adică de modul de realizare a cercetării),
fie de natura conţinutului (adică de natura problemelor abordate), fie de natura populaţiei investigate
(în ceea ce priveşte reprezentativitatea, numărul etc. ).
In primul rând, trebuie menţionat faptul că subiecţii sunt anchetaţi cu privire la un anumit domeniu al
realităţii sociale cu care nu intră în contact direct, ei situându-se în afara mediului social al problemei.
Din acest motiv, unii autori definesc chestionarul ca un „instrument secundar de investigaţie, [...] un
simplu instrument printre altele.” (V. Miftode, 1995, pag. 246).
In al doilea rând, ancheta prin chestionar are un caracter standardizat, deoarece întrebările sunt
formulate clar dinainte, la fel şi numărul şi ordinea acestora; mai mult decât atât, este stabilit şi
numărul persoanelor cu anumite caracteristici (sex, vârsta, nivel de pregătire etc.), cărora li se
adresează întrebările, fără a se putea interveni sau abate de la această schemă de organizare a
anchetei.
In al treilea rând, spre deosebire de alte instrumente de cercetare (ghid de interviu, ghid de
observaţie etc.), chestionarul beneficiază de tehnici specifice de construcţie, structurare, aplicare său
exploatare, tehnici care vor fi analizate pe parcursul acestui capitol.
Nu în ultimul rând, ancheta pe bază de chestionar se realizează, de cele mai multe ori, pe un număr
mare de persoane, deci pe eşantioane mari (de ordinul sutelor sau chiar miilor), impunându-se astfel
cerinţa de repre-zentativitate a acestora în raport cu populaţia vizată de cercetare, precum şi
necesitatea utilizării unor metode statistice de prelucrare a datelor obţinute prin chestionar. Dacă
ţinem cont de acest model de abordare a realităţii, putem afirma că ancheta prin chestionar face
parte din categoria metodelor cantitative, şi nu calitative (cum este cazul interviului). Întrebările
cuprinse într-un chestionar surprind diverse aspecte şi probleme din viaţa oamenilor şi din mediul lor
înconjurător, ele sunt relativ simple şi generale, în timp ce interviul merge în profunzimea tuturor
acestor aspecte şi încearcă descifrarea mecanis-melor care dirijează acţiunile, comportamentele şi
motivaţiile oamenilor.
2. Clasificarea chestionarelor
Septimiu Chelcea sublinia într-una din lucrările sale (1998) necesitatea descrierii şi clasificării
riguroase a tuturor instrumentelor de cercetare utilizate în sociologie şi propunea, în acest sens, o
schemă de clasificare a chestionarelor în funcţie de trei mari criterii: conţinutul, forma întrebărilor şi
modul de aplicare a chestionarelor.
a) După primul criteriu de clasificare, anume conţinutul informaţiilor obţinute, chestionarele se
împart în patru mari categorii : chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ), chestionarele
de opinie, chestionarele speciale şi cele omnibus. Primele două tipuri vizează natura, calitatea
informaţiei, în timp ce ultimele două vizează cantitatea informaţiei, respectiv numărul de teme
abordate.
Chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ) se referă la fapte şi situaţii obiective, care
pot fi observate uneori direct şi verificate prin alte mijloace sau de către alte persoane.
Aceste tipuri de chestionare nu sunt în mod neapărat complexe din punct de vedere al modului lor de
concepere, orice formular tip fiind, în fond, un astfel de chestionar.
Informaţiile obţinute prin întrebările factuale se refer la anumite elemente şi situaţii ce caracterizează
viaţa celor anchetaţi sau a unei anumite populaţii, aspecte ale comportamentelor lor etc. Întrebări
care urmăresc, de exemplu, câte cărţi a citit timp de un an, care este ultimul film vizionat, care este
bugetul de cheltuieli al unei familii pe o anumită lună, sunt întrebări factuale. Ele reprezintă, de fapt,
nişte indicatori, acoperă o gamă extrem de largă şi se regăsesc în majoritatea chestionarelor.
Chestionarele de opinie, spre deosebire de cele anterioare, se referă la date care nu pot fi observate
în mod direct. Ele încearcă să surprindă nu numai opiniile oamenilor, dar şi motivaţiile, atitudinile,
înclinaţiile, aşteptările lor. Întrebările de opinie vizează aspecte care ţin de ceea ce cred oamenii, de
universul lor interior. Datele de acest gen nu pot fi obţinute decât prin comunicare verbală cu
subiecţii, sunt întrebări care deţin o pondere foarte mare în cadrul unui chestionar şi, de asemenea,
implică mari dificultăţi în privinţa aprecierii acurateţii lor, a verificării gradului de concordanţă între
opiniile reale şi cele exprimate prin răspunsurile date de către subiecţi. În cadrul acestor tipuri de
întrebări nu există răspunsuri bune sau rele, ci doar răspunsuri adevărate, sincere sau nu.
În ceea ce priveşte gradul de concordanţă dintre răspunsul dat la întrebare şi opinia reală, pot exista
mai multe situaţii şi factori care îl influenţează:
• subiectul exprima foarte clar şi sincer opinia pe care o are asupra unei anumite probleme;
• deşi are formată opinia respectivă, subiectul refuză să o dezvăluie din diferite motive: dezinteres
faţă de tema abordată în chestionar, teama ca răspunsul său să nu fie considerat greşit, ridicol sau
contrastant faţă de părerea majorităţii etc.; • intervievatul nu are formată încă o opinie asupra
problemei care interesează anchetatorul, dar din jenă sau din motive de prestigiu social nu
recunoaşte acest lucru şi, ca urmare, oferă răspunsuri false;
• subiectul nu are nici o opinie şi recunoaşte deschis acest lucru.
Situaţiile descrise mai sus pot fi verificate, într-o oarecare măsură, prin proceduri şi metode specifice,
cum ar fi introducerea în cadrul chestionarului a unor întrebări de control (vezi paragrafele
următoare), compararea răspunsurilor, analiza lor etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 187) este de părere că nu trebuie trase concluzii analizând doar
răspunsurile oamenilor la o singură întrebare, ci „totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări
care să permită stabilirea poziţiei indivizilor faţă de una sau alta din problemele puse în discuţie.”
Chestionarele speciale sunt chestionare care au ca punct de plecare numărul temelor abordate, ele
caracterizându-se prin existenţa unei singure teme. Se aplică în special în studiul pieţei, mai mult
pentru a pune în evidenţă un anumit fenomen şi mai puţin pentru a-l măsura, sau în studiul
comportamentului electoral. Însă, fenomenele şi procesele sociale, fiind foarte complexe, acest gen
de chestionare este greu de utilizat în practică; în majoritatea cazurilor şi problemelor studiate vor
exista şi alte teme strâns legate de primele (spre exemplu, un chestionar privitor la stilurile
manageriale poate da informaţii referitoare şi la comunicarea în cadrul unei organizaţii).
Totuşi, după cum aprecia Septimiu Chelcea (1998, pag. 191), aceste chestionare sunt utile în special
dacă ele sunt aplicate prin intermediul presei scrise, în vederea descoperirii părerilor cititorilor despre
revistele şi ziarele lor preferate sau despre modul lor de procurare.
În sfârşit, chestionarele omnibus sunt chestionarele care abordează mai multe teme de cercetare şi
sunt cel mai des întâlnite în cercetările sociologice. Ele oferă o mare cantitate de informaţii cu privire
la procesele sociale, mai mult decât atât, ele pot surprinde chiar interacţiunile şi intercondiţionările
dintre acestea. Chestionarele omnibus sunt specifice pentru cercetările fundamentale în sociologie.
b) Cel de-al doilea criteriu de clasificare al chestionarelor este forma întrebărilor, după care
distingem : chestionare cu întrebări închise, chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu
întrebări mixte.
Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) sunt acele tipuri de chestionare care conţin
întrebări la care variantele posibile de răspuns sunt dinainte fixate, persoana intervievată urmând
doar să o aleagă pe cea care corespunde opiniei sale.
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel dihotomic (cu două variante de
răspuns), în termenii DA / NU sau masculin / feminin.
Uneori i se oferă subiectului şi o a treia variantă de răspuns, de exemplu NU ŞTIU / NU RĂSPUND, caz
în care întrebările poartă denumirea de trihotomice.
Opiniile şi atitudinile sunt, însă, elemente extrem de complexe, motiv pentru care se preferă întrebări
cu un evantai larg de răspunsuri. Ca exemplu, putem oferi următoarea întrebare:
„Cu cine vă petreceţi, de regulă, timpul liber ?”
„ 1. Cu familia;
2. Cu colegii de muncă;
3. Cu prietenii;
4. Singur;
5. Nu am timp liber;
6. Nu ştiu / Nu răspund.”
Opiniile oamenilor sunt variabile ca intensitate, ele pot oscila de la o valoare minimă la una maximă
sau de la una negativă la una pozitivă. Iată câteva exemple:
„Cât de mulţumit sunteţi de condiţiile de la locul dv. de muncă ?
„1. Nemulţumit;
2. Nici mulţumit, nici nemulţumit;
3. Mulţumit;
sau
1. Foarte puţin;
2. Puţin;
3. Mult;
4. Foarte mult”
Acestea sunt întrebări scalate şi se poate observa faptul că ele pot avea un element neutru, o poziţie
de mijloc (primul exemplu), sau este o scală echilibrată, cu perechi de răspunsuri (al doilea exemplu).
Cercetările de teren au demonstrat faptul că oamenii sunt tentaţi să evite răspunsurile extreme şi să
se situeze pe poziţii neutre atunci când li se oferă scale de acest gen, situaţie care a dus la utilizarea,
în mod special, a celui de-al doilea tip de scală, pentru a „forţa” subiecţii să aleagă o variantă pozitivă
sau una negativă. Avantajele întrebărilor închise sunt numeroase, iar noi nu oferim decât câteva din
acestea :
• uşurinţa consemnării răspunsurilor;
• rapiditatea şi uşurinţa prelucrării (statistice) a rezultatelor;
• uşurinţa în alegerea răspunsului potrivit din partea subiecţilor (deoarece se ştie că oamenilor le este
mai uşor să recunoască, decât să-şi amintească ceva);
• diminuarea, chiar evitarea erorilor care ar putea fi generate de operaţiile de postcodificare.
Deşi avantajele acestor tipuri de întrebări nu sunt deloc neglijabile, totuşi, există şi neajunsuri în
utilizarea lor:
• gradul de libertate al subiectului în redarea răspunsului este redus (el trebuind să se încadreze doar
în variantele propuse de cercetător);
• sărăcia informaţiilor care se obţin prin utilizarea unor astfel de întrebări;
• întrebările închise presupun existenţa unor opinii foarte bine conturate ale subiecţilor, o bună
cunoaştere a realităţii socioumane din partea cercetătorului, lucruri nu întotdeauna realizabile.
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) cuprind întrebări la care răspunsurile nu
sunt dinainte stabilite, ci lasă subiecţilor libertatea de exprimare a opiniilor.
Maurice Duverger (după Septimiu Chelcea, 1998, pag. 199) surprindea foarte bine faptul că
„întrebările deschise şi închise au avantaje şi dezavantaje, respectiv inverse.”
În concluzie, întrebările deschise :
• permit obţinerea unor informaţii bogate asupra temelor abordate de chestionare;
• nu există riscul sugestibilităţii din partea cercetătorului, prin oferirea de răspunsuri etc.
Dezavantajele principale ale acestui tip de întrebări constau în :
• dificultăţi de consemnare fidelă a răspunsurilor;
• dificultăţi de analiză şi prelucrare a datelor (sunt necesare operaţii de codificare ulterioara a
răspunsurilor, în vederea unei analize cantitative, statistice);
• riscul apariţiei erorilor datorate, fie operatorilor de interviu, fie subiecţilor anchetaţi (probleme
legate de coerenţa şi logica în exprimarea opiniilor, nivelul de pregătire, memorie etc.) . Pe lângă
tipurile deja menţionate, mai există şi chestionare cu întrebări mixte (semiînchise sau semideschise),
în care sunt oferite variante de răspuns, dar nu se epuizează întreaga gamă de posibilităţi, ci se lasă şi
libertatea subiectului de a răspunde la întrebare. Exemplu :
„De ce va temeţi cel mai mult ?
1. De şomaj;
2. De scăderea nivelului de trai;
3. De nivelul veniturilor;
4. De corupţie;
5. De privatizarea întreprinderilor;
6. De inflaţie;
7. Altă situaţie, şi anume ...”.
c) În sfârşit, cel de-al treilea criteriu de clasificare propus de Septimiu Chelcea este modul de aplicare
al chestionarelor, după care distingem: chestionare autoadministrate şi chestionare administrate prin
intermediul operatorilor de anchetă.
Chestionarele autoadministrate se particularizează prin faptul că subiecţii incluşi în eşantionul
investigat înregistrează singuri răspunsurile cuprinse în chestionar, iar după consemnarea lor,
chestionarele trebuie returnate celor care le-au transmis.
Chestionarele autoadministrate pot fi de mai multe feluri: ele sunt fie chestionare poştale, fie
chestionare publicate în ziare, reviste, cărţi.
Chestionarele poştale, după cum ne sugerează chiar denumirea, sunt chestionarele expediate
prin poştă şi constituie o modalitate rapidă de obţinere a unor informaţii. Utilizarea unor astfel de
chestionare presupune, însă, o serie de aspecte şi elemente fără de care ancheta nu s-ar putea
desfăşura în bune condiţii.
În primul rând, chestionarul poştal trebuie să fie însoţit de o adresă din partea instituţiei care
realizează cercetarea, în care se prezintă scopul investigaţiei, importanţa temei studiate, rugămintea
de a răspunde sincer şi la toate întrebările, precum şi instrucţiuni despre modul de completare a
chestionarului.
În al doilea rând, în această notă subiecţii sunt asiguraţi în privinţa confidenţialităţii răspunsurilor.
Pe lângă aceste lucruri, trebuie acordată o foarte mare atenţie punerii în pagină a întrebărilor, pentru
a evita sau a limita la maxim posibilitatea de a omite vreo întrebare. Pentru a se asigura un procent
ridicat de răspunsuri, întrebările trebuie să fie clare, simple, prin conţinutul lor să nu deranjeze
subiectul (fapt ce l-ar putea determina să refuze colaborarea), iar chestionarul este bine să conţină un
număr mic de întrebări.
În final, chestionarul este însoţit de un plic timbrat, cu adresa exactă a instituţiei responsabile de
realizarea cercetării, în vederea returnării acestuia.
Chestionarele publicate în ziare şi reviste sau ca anexă la diferite mărfuri vândute, reprezintă o
modalitate nu tocmai potrivită de a studia piaţa.
Andrei Stănoiu sublinia într-un curs al său, apărut în 1993, faptul că preocuparea de bază, în cazul
aplicării acestui procedeu de anchetare, este recuperarea chestionarelor într-un număr cât mai mare
posibil, el apreciind că 50% din chestionarele returnate sunt suficiente pentru analiză şi raportare; 60
% din chestionare înseamnă o rată de recuperare bună, iar 70% şi peste – o rată de returnare foarte
bună.
Chestionarele administrate de către operatorii de anchetă se carac-terizează prin faptul că operatorul
ia contact cu fiecare subiect în parte, comunică direct cu acesta şi consemnează cu fidelitate
răspunsurile primite, asigurând, totodată, subiecţii cu privire la confidenţialitatea şi anonimatul
răspunsurilor. Trebuie menţionat faptul că acest procedeu de culegere a informaţiilor este cel mai des
utilizat în investigaţiile sociologice.
Avantajele chestionarelor administrate prin intermediul operatorilor de interviu pot fi redate, fără a
avea pretenţia unei prezentări exhaustive, în următoarele aspecte:
• obţinerea unei rate mari a răspunsurilor, ceea ce asigură şi reprezentativitatea eşantionului; chiar în
cazul în care un subiect refuză participarea la interviu, operatorul are posibilitatea, prin respectarea
unor reguli stabilite de către organizatorii anchetei, de a înlocui acea persoană cu o alta, cu
caracteristici asemănătoare (sex, vârstă etc.);
• se pot obţine informaţii suplimentare de către subiecţii participanţi la interviu, limitând riscul ca
întrebările să nu fie bine înţelese, iar răspunsurile să fie, astfel, irelevante;
• pot fi chestionaţi şi oameni care au un nivel de şcolarizare scăzut;
• operatorul de anchetă poate, pe lângă consemnarea răspunsurilor, să observe şi diferite reacţii,
modul cum este receptat interviul de către subiecţi, interesul manifestat faţă de acesta, întrebările la
care s-au întâmpinat reţineri sau alte comentarii pe care intervievatul le face în afara anchetei (toate
aceste elemente vor fi consemnate într-o fişă specială sau o rubrică aparte din chestionar); • se
asigură caracterul personal şi individual al răspunsurilor;
• se obţin răspunsuri spontane, spre deosebire de chestionarele autoadministrate;
• în final, prin această modalitate de aplicare a chestionarelor se obţine o paletă bogată de informaţii,
date complete şi de mare acurateţe.
Chiar dacă există atât de multe avantaje în utilizarea acestui tip de chestionar, nu trebuie omis faptul
că el prezintă şi numeroase limite, care, în esenţă, sunt următoarele:
• utilizarea operatorilor sporeşte considerabil costul anchetei;
• există riscul apariţiei erorilor şi distorsionării răspunsurilor, datorită trăsăturilor de personalitate ale
operatorilor de anchetă, comportamentului acestora sau modului în care realizează interviul;
• apar dificultăţi în formarea unor reţele de operatori de interviu care să răspundă anumitor cerinţe
absolut necesare: o bună pregătire profesională, seriozitate, capacitate de adaptare la diferite situaţii
întâlnite în teren, abilitate şi flexibilitate în abordarea oamenilor etc.
Cu toate aceste neajunsuri, chestionarul administrat prin intermediul operatorilor de interviu este
modalitatea cea mai frecvent utilizată în investigaţiile sociologice.
Mai trebuie specificat faptul că, pe lângă cele două modalităţi de aplicare a chestionarelor,
menţionate mai sus, există şi situaţii în care el poate fi aplicat şi telefonic, însă aceasta este o
modalitate mai rar utilizată (vezi capitolul referitor la interviu).
3. Tipuri de întrebări
De-a lungul timpului s-au încercat diverse clasificări ale întrebărilor utilizate în cadrul chestionarului
sociologic; criteriile în baza cărora s-au realizat astfel de clasificări sunt multiple, motiv pentru care nu
ne vom opri decât asupra a trei dintre ele. Este vorba de: conţinutul întrebării, forma întrebării şi
poziţia acesteia în cadrul chestionarului.
a) După primul criteriu de clasificare, conţinutul întrebării sau natura informaţiei solicitată prin
întrebarea respectivă întâlnim: întrebări factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe şi
întrebări de motivaţie.
Primele două tipuri, cele factuale şi de opinie, au fost deja discutate în paragrafele anterioare, motiv
pentru care vom trece la prezentarea celorlalte două tipuri.
Întrebările de cunoştinţe urmăresc măsurarea corectă a nivelului de cunoştinţe ale oamenilor, în
diferite domenii vizate de cercetare. Exemplu: „Care sunt problemele de care trebuie să se ocupe
sindicatul într-o întreprindere?”; se pot oferi variante de răspuns, din care subiecţii trebuie să aleagă
sau se lasă ca întrebare liberă, deschisă.
Aceste întrebări pun în evidenţă preocupările oamenilor pentru anumite domenii, gradul de
cunoaştere a unor aspecte ale vieţii sociale, permit evaluarea interesului oamenilor pentru acestea
etc.
Întrebările de cunoştinţe pot furniza, chiar, informaţii cu privire la anumite comportamente, la
„sistemul lor de valori, credinţe, atitudini” (Traian Rotariu, Petru Iluţ, 1997, pag. 75). Cu toate acestea,
ele nu sunt folosite decât în situaţii speciale, deoarece oamenii nu le agreează în mod deosebit, ei
putân- du-se emoţiona sau bloca, lucruri nedorite în cazul chestionarului.
Tot o categorie aparte de întrebări şi cele de motivaţie, care solicită explicarea logică sau psihologică a
răspunsului la o întrebare anterioară; ele pătrund într-o zonă a subiectivităţii umane, cea
motivaţională, care fundamentează acţiunile umane, deciziile, comportamentele etc. În cadrul
chestionarelor aceste întrebări apar sub forma : „De ce ?”, „Motivaţi răspunsul”, Ce v-a determinat
să ...?” etc.
Septimiu Chelcea (1998, pag. 234) spunea că „valoarea informativă a întrebărilor «De ce ?» pare a fi
foarte scăzută” şi aceasta deoarece, în majoritatea cazurilor, motivaţia nu este o alegere „gândită”
dintr-o gamă mai largă de argumente, ci este „primul argument ce-i vine omului în minte”.
b) Al doilea criteriu de clasificare a întrebărilor, respectiv forma întrebării, modul cum răspunde
subiectul la acea întrebare, relevă următoarele tipuri : întrebări închise, întrebări deschise, întrebări
mixte şi întrebări scalate (toate aceste forme au fost discutate anterior) .
c) În final, al treilea criteriu de tipologizare a întrebărilor este poziţia în cadrul chestionarului. De fapt,
este vorba despre structura chestionarului şi, după cum sublinia Septimiu Chelcea (1975, pag. 187),
„a vorbi despre structura chestionarului înseamnă a vorbi despre diferitele tipuri de întrebări ca
elemente ale structurii şi despre raporturile dintre aceste întrebări ca legături între elementele
structurii.”
Pornind de la funcţia pe care o întrebare o îndeplineşte în structura chestionarului, distingem mai
multe tipuri de întrebări.
Întrebările introductive – sunt acele întrebări care permit acomodarea subiectului cu tema anchetei şi
au rolul de a stabili o primă legătură, relaţie între anchetator şi anchetat. Ele sunt întrebări simple, de
cele mai multe ori închise (pentru ca subiectul să poată răspundă cu uşurinţă) şi nu se referă la date
personale. Exemplu :
„In ce situaţie consideraţi că se află în prezent întreprinderea în care lucraţi ?
1. Foarte proastă;
2. Proastă;
3. Acceptabilă;
4. Bună;
5. Foarte bună.”
Aceasta poate fi considerată o întrebare de contact, dacă avem în vedere o cercetare privind starea
actuală a întreprinderilor româneşti, din punct de vedere sociouman. Este o întrebare pe care
oamenii şi-o pot pune în mod curent şi ea nu intră, de fapt, în esenţa cercetării, care urmăreşte
aspecte legate de calitatea muncii, de sistemul informaţional existent sau de stilul de conducere.
Tocmai pentru că aceste întrebări ating anumite probleme generale, asupra cărora oamenii
formulează opinii care îi interesează în mod deosebit, ele vor capta atenţia subiecţilor faţă de tema
propusă de cercetare.
Întrebările de conţinut – sunt întrebările care constituie substanţa chestionarului, oferind o bogăţie
de date şi informaţii, necesare atingerii obiectivelor propuse în cercetare.
Întrebările de trecere – sunt specifice chestionarelor care abordează mai multe teme şi au drept scop
marcarea acestora, adică delimitează o grupă de întrebări referitoare la o anumită problematică şi
permit trecerea (o trecere firească, nu bruscă) la o grupă de întrebări, referitoare la o altă problemă.
Întrebările de trecere permit o uşoară relaxare a subiectului, în vederea concentrării lui asupra
întrebărilor ulterioare.
Există şi situaţii în care temele sau grupele de întrebări sunt delimitate între ele prin introducerea
unor linii, chenare sau chiar spaţii în pagină.
Întrebările filtru, spre deosebire de cele anterioare, au rolul de a opri trecerea unor categorii de
subiecţi la unele întrebări ulterioare. De exemplu, dacă la întrebarea: „Aţi participat la ultimele alegeri
prezidenţiale?” răspunsul este „Nu” , atunci următoarea întrebare : „Cu cine aţi votat ?” nu mai are
nici un rost pentru subiectul respectiv.
Întrebările bifurcate – sunt, în opinia lui Septimiu Chelcea (1975, pag. 192), foarte utile atunci când se
urmăreşte „separarea sensurilor pro şi contra ale răspunsurilor subiecţilor”. Daca ne raportăm la
întrebările filtru, putem spune că cele bifurcate nu filtrează subiecţii în vederea redării răspunsului la
o întrebare ulterioară. Pentru a înţelege mai bine, oferim următorul exemplu :
„4. Aţi jucat vreodată jocuri de noroc ?
1. Da;
2. Nu.
(Dacă răspunsul este „Da”, se trece la întrebarea 5; dacă răspunsul este „Nu”, se trece la întrebarea 6).
5. Până în prezent aţi câştigat la aceste jocuri?
1. Da;
2. Nu.
6. Care sunt motivele pentru care nu aţi jucat ?....
Întrebările de control, un alt tip de întrebări regăsite în structura unui chestionar, sunt întrebări care
verifică o opinie exprimată de către un subiect, din punct de vedere al veridicităţii şi consistenţei
acesteia. Exemplul oferit de Septimiu Chelcea (1998, pag. 235) este edificator în acest sens:
„Peste 50 de ani, rolul şcolii în formarea oamenilor va fi :
1. Mult mai mare;
2. Mai mare;
3. Ca şi astăzi;
4. Mai mic;
5. Mult mai mic”.
La această întrebare s-a descoperit, în etapa de prestare a instrumentului de lucru, faptul că
majoritatea oamenilor au răspuns cu varianta 1 sau 2. Din acest motiv s-a introdus următoarea
întrebare, de control, care nu este decât o reformulare a celei anterioare, în vederea testării fidelităţii
răspunsului:
„Credeţi că peste 50 de ani şcoala va juca un rol mult mai însemnat în formarea generală a
oamenilor ?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
În plus faţă de acestea, autorul citat mai sus relevă faptul ca întrebările de control oferă şi informaţii
cu privire la înţelegerea exactă de către subiecţi a sensului întrebărilor.
În sfârşit, mai putem întâlni întrebări de identificare (sau de clasificare), care servesc la analiza,
interpretarea şi corelarea răspunsurilor din chestionar. Exemple de astfel de întrebări sunt cele privind
sexul, vârsta, pregătirea şcolară, mediul de provenienţă etc. Se recomandă ca aceste întrebări să fie
incluse în chestionar la sfârşitul acestuia, deoarece ele sunt foarte puţin atractive şi interesante
pentru cei intervievaţi, dar au o mare însemnătate pentru cercetători.
4. Tehnici de structurare a chestionarului
Aspectele discutate mai sus, tipurile de întrebări şi raporturile care se stabilesc între ele, ne
conduc la evidenţierea unor tehnici în virtutea cărora putem alcătui chestionarele. (Septimiu Chelcea,
1998).
O prima tehnică ar fi cea a pâlniei, tehnică ce se particularizează prin aceea că se trece de la general
la particular. Exemplu:
„Ce părere aveţi despre vizionarea de către copii a filmelor care conţin scene de violenţă?”
Iar următoarea întrebare va fi:
„Permiteţi copilului dumneavoastră să urmărească astfel de filme?”
Ce este important de reţinut în cazul acestei tehnici este faptul că ea pune în evidenţă raportul
dintre opinia sau comportamentul exprimat şi cel real; există, însă, şi riscul ca persoanele intervievate
să răspundă la cea de-a doua întrebare fiind influenţaţi de prima.
Tehnica pâlniei răsturnate – este în opoziţie cu tehnica descrisă anterior, în sensul că se porneşte de la
o întrebare particulară şi se trece, apoi, la una generală. Exemplu:
„1. Dvs. vă înscrieţi în categoria fumătorilor?
1. Da;
2. Nu.”
„2. Ce părere aveţi despre fumat, în general?”
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în special în cazul persoanelor cu un nivel de şcolarizare
scăzut, pentru o mai bună înţelegere a sensului vizat de întrebarea generală.
Efectul „halo” se referă la contaminarea răspunsurilor datorate, în special, aşezării întrebărilor în
chestionar. Astfel, dacă avem o succesiune de întrebări particulare, cu un anumit răspuns, atunci ele
pot influenţa şi răspunsul la următoarea întrebare, cu caracter general. Iată un exemplu în acest sens:
„1. Consideraţi că ar trebui mărite pedepsele în cazurile de viol?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„2. Consideraţi că ar trebui mărite pedepsele împotriva criminalilor?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„3. Dar în cazul celor care comit furturi?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
„4. Consideraţi că, în condiţiile de astăzi, ar trebui mărite pedepsele pentru toate cazurile de încălcare
a legii?
1. Da;
2. Nu;
3. Nu ştiu.”
Primele trei întrebări se referă la nişte elemente foarte sensibile pentru majoritatea oamenilor şi, ca
urmare, vor determina răspunsuri favorabile. În virtutea acestui răspuns repetat, este foarte probabil
ca şi întrebarea a patra să primească acelaşi răspuns, într-un procent mai mare decât dacă ea ar fi
plasată în altă parte a chestionarului, la distanţă de celelalte trei.
Astfel de contaminări ale răspunsurilor pot fi frecvente şi în situaţii în care se cer opinii cu privire la
oameni aparţinând unei anumite categorii: din punct de vedere etnic, religios, al rasei etc. Doar o
ordine bine gândită a întrebărilor poate diminua sau elimina acest efect.
Efectul de poziţie, asemănător celui de „halo”, poate influenţa răspunsurile în cazul chestionarelor cu
mai multe teme, în funcţie de succesiunea lor. În legătură cu acest aspect, trebuie reţinut faptul că la
începutul chestionarului se includ întrebări care să capteze interesul subiecţilor (chiar daca ele au o
importanţă mai mică pentru cercetător), la sfârşitul chestionarului, după cum am menţionat în
paragrafele anterioare, pot fi foarte bine plasate întrebările de identificare, în timp ce în interiorul
chestionarului, între aceste două extreme, se recomandă alternarea întrebărilor interesate cu cele
mai puţin interesate, în vederea menţinerii unui anumit echilibru în desfăşurarea interviului.
Lungimea chestionarului constituie o problemă foarte importantă pentru ancheta sociologică, ea
reflectând capacitatea cercetătorului de a alege din multitudinea de indicatori care descriu realitatea
socială sau o anumită problematică, doar pe aceia semnificativi, esenţiali. Această selecţie determină,
în final, lungimea şi durata de aplicare a unui chestionar.
Nu există un număr standard de întrebări în cuprinsul unui chestionar: există chestionare cu 15
întrebări (itemi), dar pot exista şi chestionare cu 300 de itemi. Totuşi, Septimiu Chelcea (1998)
propune un număr de 25 până la 50 de întrebări (se observă o marjă destul de mare), ca număr optim
de itemi, care nu obosesc nici pe cel anchetat, nici pe anchetator. În ceea ce priveşte durata optimă a
interviului, chestionarul trebuie astfel dimensionat încât aplicarea lui să nu depăşească 45 de minute
– 1 oră, dincolo de care încep să scadă atenţia, capacitatea de concentrare, coerenţa sau interesul
interlocutorului.
Desigur, aceste repere pot fi depăşite, lungimea chestionarului depinzând de numeroşi factori ce
trebuie luaţi în considerare: obiectivele urmărite în cercetare, locul de desfăşurare a interviului,
modalitatea de aplicare (un chestionar administrat de către operatorul de anchetă poate fi mult mai
scurt decât unul autoadministrat, unul poştal sau unul telefonic) sau chiar forma întrebărilor.
Nu trebuie să uităm existenţa unor elemente care ţin de design-ul chestionarului şi care au o influenţă
considerabilă în derularea unei anchete. Iată câteva dintre ele: în primul rând, chestionarele trebuie
să fie foarte bine imprimate, clare, fără greşeli, ştersături sau omisiuni; codurile este de preferat să fie
ordonate toate în aceeaşi parte; caracterele trebuie să fie suficient de mari, pentru a asigura uşurinţa
şi corectitudinea la citirea întrebărilor. De asemenea, în cazul chestionarelor autoadministrate, felul în
care arată acestea poate spune multe despre seriozitatea cercetării şi instituţiei care o iniţiază şi
poate determina reacţii corespunzătoare din partea celor anchetaţi. Se recomandă utilizarea unei
hârtii de calitate, imprimarea textului pe ambele feţe ale foii (care asigură şi economie, dar şi uşurinţă
în manevrarea chestionarului). Şi nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm utilitatea folosirii unor
„artificii”, pentru a face cât mai atractiv un chestionar: elemente grafice, desene, culori etc.
O problemă deosebit de importantă într-o anchetă pe bază de chestionar o reprezintă formularea
întrebărilor, care impune respectarea unor reguli, satisfacerea unor cerinţe, care să poată face
posibilă utilizarea lui. Fără a încerca o expunere completă a acestor reguli, cele mai importante dintre
ele le prezentăm în cele ce urmează:
• întrebările trebuie să fie cât mai clare, pentru ca subiecţii să înţeleagă exact sensul lor;
• întrebările să fie cât mai scurte posibil;
• cuvintele trebuie să fie simple, accesibile majorităţii oamenilor, directe şi familiare pentru subiecţi;
se vor evita termenii tehnici, neologismele, regionalismele etc.;
• trebuie să fie evitate dublele negaţii (de exemplu: „Nu consideraţi că nu ar trebui ...?”)
• întrebările nu trebuie să fie tendenţioase, ele trebuie formulate astfel încât să nu inducă un anumit
răspuns (exemplu: „Nu este adevărat că ...?”)
• nu trebuie formulată o întrebare dublă (exemplu: „Care sunt drepturile şi îndatoririle pe care le
aveţi la locul de munca ?”).
• întotdeauna întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a conceptelor utilizate în
cadrul cercetării ;
• nu în ultimul rând, întrebările trebuie să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
Alături de cerinţele enunţate mai sus, utilizarea unei intonaţii şi a unor gesturi adecvate, sunt
elemente indispensabile reuşitei unei investigaţii sociologice.
5. Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar
Se ştie deja că în foarte puţine cazuri se pot realiza cercetări exhaustive (gen recensământ),
datorită costurilor mari pe care acestea le implică. De aceea se apelează la anchetele pe bază de
eşantioane, situaţie în care se pune acut problema reprezentativităţii acestora, adică a capacităţii lor
de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras. (sex, vârstă,
categorie socială, pregătire profesională etc. ).
Se înţelege faptul ca orice studiu bazat pe eşantion presupune şi o anumită eroare. Orice acţiune
umană este supusă unor factori care pot deforma realitatea. Erorile care pot să apară într-o cercetare
sociologică se împart în două mari categorii (Traian Rotariu, Petru Iluţ, 1997) : erori sistematice (sau
distorsiuni) şi erori întâmplătoare. Dacă operatorul de anchetă înţelege că subiectul are 38 ani în loc
de 39, aceasta este o eroare întâmplătoare. Erorile sistematice pot avea mai multe surse, pe care le
vom expune, pe scurt, în cele ce urmează:
 Erorile de eşantionare se referă la greşeli în construcţia eşantionului, la nerespectarea unor caracteristici
ale populaţiei de bază, dar şi la situaţiile de non-răspuns, adică refuzul de a răspunde la unele întrebări
sau chiar la întreg chestionarul. Aceste erori sunt întâlnite adesea în cazul chestionarelor aplicate prin
telefon sau celor aplicate în diferite ziare şi reviste. b) Erorile legate de construcţia chestionarului au
fost deja prezentate într-o anumită formă, în cuprinsul acestui capitol. Ele pot fi datorate mai multor
factori :
• formularea întrebărilor (limbajul utilizat, claritatea şi concizia întrebărilor etc.);
• numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar (dacă durata unui chestionar depăşeşte o
anumită limită, intervine oboseala, pierderea atenţiei lipsa de concentrare etc.; în ceea ce priveşte
ordinea întrebărilor, am evidenţiat tehnicile de structurare a chestionarelor, problema contaminării
răspunsurilor etc. );
• forma de răspuns (se referă la utilizarea unei forme necorespunzătoare de înregistrare a
răspunsurilor, respectiv întrebare închisă, deschisă, mixtă, scalată; uneori oamenii aleg la întâmplare
o variantă de răspuns din paleta care li se oferă, iar alteori, răspunsul la o întrebare deschisă este vag
departe de esenţa acesteia, încât el nu poate fi utilizat în analiza şi interpretarea rezultatelor);
• construcţia grafică a chestionarului (delimitarea clară a întrebărilor şi a variantelor de răspuns
specifice, calitatea tiparului, mărimea caracterelor folosite etc. ).
c) Erorile datorate operatorilor sunt cele mai frecvente erori care pot să apară în cazul anchetelor pe
bază de chestionar. Mulţi autori insistă asupra seriozităţii cu care trebuie să se facă selecţia
operatorilor, instruirea lor şi controlul activităţii acestora. Acestea sunt elemente care asigură o bună
„calitate” a operatorilor de interviu.
Erorile pe care le pot determina operatorii au mai multe cauze. În primul rând, ele pot fi puse pe
seama unor trăsături de personalitate sau însuşiri fizice ( aroganţă, neseriozitate, anumite
caracteristici ale vocii, aspect fizic neplăcut şi neîngrijit). În al doilea rând, operatorii pot să recurgă la
scurtarea întrebărilor, la simplificarea limbajului sau, dimpotrivă, la utilizarea unui limbaj elevat
pentru impresionarea interlocutorului, fapt ce afectează răspunsurile. Nu în ultimul rând, operatorii
pot să recurgă la sugerarea răspunsurilor, prin anumite intonaţii, inflexiuni ale vocii, prin schimbări ale
ordinii cuvintelor în cadrul întrebării etc.
d) Erorile datorate celor care dau răspunsuri sunt tipuri de erori, deloc neglijabile şi care apar
frecvent, ca şi cele datorate operatorilor. Spuneam că orice acţiune umană poate fi supusă influenţei
unor factori care, în final, duc la modificarea rezultatului acesteia.
Sursele de eroare în cazul de faţă nu sunt datorate doar nesincerităţii şi refuzului de a colabora la
realizarea interviului. Pe lângă aceşti factori acţionează şi alţii, cum ar fi sensibilitatea subiecţilor la
anumite teme, unele opţiuni (politice, religioase) individuale, tendinţa subiecţilor de a da răspunsuri
conforme cu ceea ce este de dorit din punct de vedere social (dezirabilitate socială), tendinţa de a se
pune într-o lumina favorabilă etc.
O serie de erori sistematice sunt legate de probleme care ţin de nivelul de şcolarizare a subiecţilor, de
capacitatea lor de înţelegere, de procesare şi interpretare a informaţiei cuprinse în întrebări, precum
şi de limitele memoriei umane.
Chiar dacă ancheta pe bază de chestionar prezintă unele neajunsuri, expuse în materialul de faţă,
totuşi ea constituie o sursă importantă de date, o metodă frecvent utilizată în cercetările sociologice,
iar noi nu putem face altceva decât să-i recunoaştem limitele dar şi atuurile, să-i respectăm regulile,
să o aplicăm în lumina acestora şi să-i atribuim valoarea adevărată.
V. ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU
Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul reprezintă una dintre cele mai
frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, cât şi în
desfăşurarea diverselor activităţi profesionale.
1. Precizări terminologice
Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview întâlnire, întrevedere şi
are ca echivalenţi, în limba franceză, entretien, convorbire, conversaţie şi entrevue, întâlnire între
două sau mai multe persoane, iar în limba germană interview, befragung sau unterredung, a întreba,
a se informa, convorbire, conversaţie, conferinţă cu cineva). Ceea ce înseamnă că termenul de
interviu s-a impus pe plan mondial, fiind preluat atât de sociologii francezi, cât şi de către cei germani.
Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”, având acelaşi înţeles. (Primul care a utilizat
termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti, în cadrul Şcolii sociologice).
2. Definirea interviului
Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin
întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării
ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”, în Dicţionarul de psihologie
(1997) interviul este o „formă de dialog în care interrelaţionarea are un scop important şi special de a
surprinde cunoaşterea unei anumite persoane, a opţiunilor sale, a experienţei personale cu privire la
ceva, dar şi a modului de a interpreta situaţii, probleme, reacţii la care a asistat ori evenimente în care
a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”.
În sfârşit, Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de investigaţie
ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală
dintre două persoane (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit
obiectiv sau scop fixat”.
Înseamnă că în viaţa cotidiană utilizăm interviul, dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau
mai multe persoane echivalează cu un interviu, în special cu un interviu de cercetare ştiinţifică. În
general, interviul se bazează pe comunicarea verbală, aceasta fiind o comunicare de tip special, în
care o persoană pune întrebări (anchetatorul), iar cealaltă furnizează răspunsuri, informaţii (persoana
intervievată). Convorbirea reprezintă, deci, elementul fundamental în tehnica interviului, dar interviul
nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri), în primul caz este vorba
de obţinerea de informaţii verbale, de opinii, păreri, preferinţe exprimate liber despre problema pusă
în discuţie, iar în cel de-al doilea întrebările şi răspunsurile sunt, de regulă, scrise (are loc înregistrarea
obligatorie a răspunsurilor în scris; într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt
scurte, clare, precise).
3. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane
Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce, aşadar, la stabilirea
relaţiilor dintre variabile şi la verificarea, testarea ipotezelor. Acesta se deosebeşte de comunicarea
verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează. Folosit în
anchete-interviul, ca de altfel şi chestionarul sociologic, fiind tehnici de cercetare ale metodei
anchetei şi ale sondajului de opinie (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie
metoda de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare.
4. Schema situaţiei de interviu
Pentru că în cea mai mare parte din timpul nostru de veghe conversăm (respectiv, punem întrebări,
dăm răspunsuri), ne putem întreba cum se realizează situaţia de interviu din punct de vedere
psihosociologic? Interviul personal faţă în faţă (face-to-face interview), cel mai utilizat procedeu de
intervievare, presupune interacţiunea dintre două persoane, pe care le notăm astfel:
X – operatorul de interviu
Y – persoana intervievată
În ce mod acţionează X asupra lui Y? Desigur, prin întrebări care determină răspunsuri din partea lui Y.
Aceste răspunsuri vor declanşa la X anumite reacţii specifice (fie prin faptul că X trece la o altă
întrebare, fie că repetă întrebarea, fie că oferă explicaţii suplimentare sau reacţii etc.). Aşadar, relaţia
dintre X şi Y nu este simetrică şi o putem reda grafic astfel:
XY
După opinia lui Septimiu Chelcea (1998), „minciuna deliberată”, „autoînşelarea cu bună credinţă”,
„raţionalizarea răspunsurilor”, „proiecţia” (posibile într-un interviu), pot reduce încrederea în
informaţiile obţinute prin răspunsurile oferite la întrebările operatorului de interviu.
5. Criterii de clasificare a interviurilor
În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare.
În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998).
A. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme de investigare,
în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, precum şi după nivelul de
profunzime al informaţiei culese, se disting mai multe tipuri de interviu, de la interviul nondirectiv
(nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator), până la interviul directiv (structurat, ghidat,
standardizat), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american
Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză,
în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune
comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere.
• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează obţinerea de
informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia.
(De exemplu, poate investiga adaptarea unei persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei
persoane într-o anumită activitate, relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea
situaţiilor conflictuale etc.
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele fiind utilizate atât în
psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.
Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de
către R.K. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi
succesiunea acestora nu sunt prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună
tuturor. De exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în
comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.). Pe baza ipotezelor
deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând
experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă.
• Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce
urmează a fi discutate în cadrul interviului. În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate)
gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus, variantele de răspuns fiind
limitate. De exemplu, interviul poate conţine întrebări de genul:
„Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?”
- Da;
- Nu;
- Nu ştiu.
Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?”
- Mâncarea italiană;
- Mâncarea chinezească;
- Mâncarea românească;
- Mâncarea mexicană;
- Alte preferinţe.
În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate), acesta lasă subiecţilor
libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor, lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea, dar
care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat.
B. După natura conţinutului comunicării distingem:
• Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei, trăirile sale subiective (interese,
atitudini, pulsiuni, înclinaţii etc.), adică informaţii imposibil de observat direct.
• Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic, economic, social,
medical, sportiv etc.
C. După gradul de repetabilitate al convorbirilor, interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod
repetat. Vorbim astfel de:
• Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana cuprinsă în eşantion,
care răspunde la întrebări, spre deosebire de
• Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat, tip
de interviu utilizat mai ales în ancheta panel.
D. După calitatea informaţiilor obţinute, vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute, ci şi calitatea
lor:
• Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat, ceea ce
nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.
• Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp
îndelungat de discuţie, ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor.
E. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de exemplu în studiile de
marketing şi piaţă. La nivelul grupului se formează opinia majoritară, exprimată prin liderul grupului,
reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. În grup, subiecţii elaborează în
interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către
anchetator.
F. După modalitatea de comunicare distingem:
• Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat.
• Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza
caracteristicilor vocale ale operatorului şi se dezbat problemele speciale. În România, însă, acest tip
de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional, datorită lipsei de posturi
telefonice în anumite zone, în apecial în mediul rural, ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului
naţional.
G. După statutul social şi demografic al participanţilor, interviul poate avea loc cu adulţi, tineri, copii,
cu persoane publice, aparţinând vieţii politice şi culturale, cu persoane defavorizate, cu specialişti din
diverse domenii etc., criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului.
H. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem:
• Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor
probleme ce urmează a fi ulterior cercetate, cu ajutorul altor tehnici de cercetare.
• Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de
cercetare în investigaţia sociologică de teren.
• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea, cât şi completarea informaţiilor culese cu
ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie.
I. După scopul urmărit:
• Interviul de selecţie (de angajare);
• Interviul terapeutic;
• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală, întreprindere, spital,
domiciliu etc.
6. Desfăşurarea interviurilor de cercetare
Desfăşurarea interviurilor de cercetare presupune parcurgerea obligatorie a unor etape. Orice
operator de interviu trebuie să se asigure că interlocutorul său acceptă (sau nu) să participe la
interviu. Pentru aceasta el este nevoit:
– să se prezinte pe sine;
– să prezinte şi să explice obiectul şi scopul cercetării;
– să prezinte instituţia care l-a delegat pentru efectuarea interviului;
– să descrie metoda prin care a fost selecţionat subiectul;
– să asigure subiectul de confidenţialitatea răspunsurilor şi de păstrarea anonimatului.
Există câteva precizări de care trebuie să se ţină cont pe parcursul intervievării. Prin modalitatea de
punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor, anchetatorul poate denatura rezultatele
cercetării. Vorbim astfel de efectul de operator de interviu, de erorile generate de interviu.
Totodată, operatorul de interviu trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe esenţiale pentru cercetare
(C.A. Moser, 1967):
– găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
– obţinerea acordului pentru interviu;
– punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor.
În acest sens, după cum conchide şi Septimiu Chelcea (1998) , „calitatea unui interviu poate fi
evaluată şi după observaţiile făcute de operatorii de anchetă cu privire la comportamentul nonverbal
al persoanelor intervievate sau referitoare la momentele (întrebările) care au generat reacţii
emoţionale.”
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, operatorul de interviu devine sursă potenţială de eroare în
cercetarea sociologică.
Considerată tehnică esenţială de cercetare psihosociologică, interviul sociologic prezintă o serie de
caracteristici ce recomandă utilizarea interviului:
– observarea comportamentelor nonverbale ale persoanelor cuprinse în eşantion;
– colectarea de răspunsuri spontane ale subiecţilor intervievaţi;
– elaborarea de răspunsuri la întrebările operatorului, ceea ce asigură furnizarea de informaţii,
esenţială pentru verificarea ipotezelor cercetării.
2. Metode de cercetare sociologică
În mod ştiinţific, crima, criminalul, victima infracţiunii şi grupurile sociale se studiază prin intermediul
observaţiei şi a experimentului. La acestea se adaugă şi alte metode de cercetare, cele mai
semnificative fiind:
a) metoda clinică;
b) metoda tipologică;
c) metoda comparativă;
d) metoda de predicţie.

Acestea reprezintă metode de studiu particulare şi au un grad de generalitate suficient de extins.

Altele sunt metode proprii, ca de exemplu cea a cercetării criminologice, a cercetării sociologice etc.,
şi sunt aplicabile doar într-o sferă mai restrânsă.
Principalele metode de studiu specifice în cercetarea sociologică sunt:
a) observaţia;
b) experimentul;
c) studiul de caz;
d) metoda sociologică clinică;
e) metoda tipologică;
f) metoda comparativă;
g) metoda de producţie.

. Observaţia
Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care efectuează
studiul (cercetătorul) şi obiectul său de studiu.
Prin intermediul observaţiei se poate realiza de către cercetător o percepere directă a infracţiunii, a
criminalului sau a victimei, situaţie destul de rară, excepţie fiind, poate, doar momentul în care o
cameră video filmează din întâmplare o infracţiune, ca de exemplu, asasinarea unui şef de stat, aşa
cum s-a întâmplat în 1963, în America.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
2.1.1. Observaţia empirică
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu ceea ce se
petrece în jurul său, însă se apreciază că această observare este destul de limitată, fiind apreciată în
funcţie de interesele individului sau ale grupului social din care face parte.
Acest tip de observaţie este totuşi incapabil de a oferi o imagine reală a fenomenului respectiv, fiind
deseori superficială ori inexactă şi, cel mai adesea, probabil şi una şi alta. Cert este că aspectele care
se reţin sunt, de regulă, doar cele care prezintă latura spectaculoasă a evenimentului respectiv, fiind
observaţii subiective care prezintă mai mult punctul de vedere personal, ori frământările şi interesele
observatorului şi nu date ştiinţifice utile cazului observat.
Experimentul
Unii sociologi apreciază că experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, este deseori imposibil
de realizat în materie criminală şi chiar pentru „tratamentul” penal. Aşa de exemplu, putem susţine că
realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci când îi studiem cu atenţie rezultatele, însă
problema care se pune este aceea că nu vom şti care vor fi rezultatele unui alt sistem aplicat aceloraşi
criminali şi nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare care face o diferenţiere esenţială faţă
de ştiinţele exacte, fiindcă acolo putem cu adevărat prevede ceva exact.
Într-adevăr, experimentul reprezintă o observaţie provocată în împrejurimi care se aleg de cel care
efectuează studiul, ocazie cu care se realizează identificarea acelor legături de intercondiţionare între
diferitele fenomene şi se descifrează înlănţuirea cauzală a acestora.
Experimentul, ca metodă de cercetare sociologică, prezintă mai multe particularităţi care îl deosebesc
de celelalte metode. Aşa de exemplu, cu ajutorul experimentului se realizează o provocare a unui
eveniment, o variere şi repetare a fenomenului observat, de aceea, realizarea experimentului
presupune o temeinică pregătire. Aceasta implică, pe lângă alegerea problemei care va fi studiată, şi
elaborarea unor ipoteze care vor fi sau nu confirmate. Ipotezele pot să constea fie în identificarea
legăturilor ce unesc cele două variabile, fie să compare efectele produse, ca în acest fel să fie
identificată cauza şi, apoi, în funcţie de aceasta, să se stabilească efectul ei.
Este necesar ca, pentru a obţine rezultatele dorite, experimentul să respecte câteva reguli absolut
obligatorii, unele specifice acestuia, altele de ordin general, iar altele specifice obiectului sau
fenomenului propus spre studiu.
Regulile generale se referă în principal la acelea evidenţiate de distinşii mei colegi de la „Academia de
poliţie”, Gh. Nistoreanu şi C. Păun, şi anume:
problemele propuse pentru studiu vor fi abordate în mod cauzal;

elaborarea ipotezelor de lucru;

crearea unor grupuri de control care să prezinte asemănări grupului pe care se realizează
experimentul;

realizarea unei singure variabile în acelaşi timp;

îndepărtarea pe toată durata experimentului a factorilor externi;

necesitatea ca cercetătorul, pe durata efectuării experimentului, să fie obiectiv în analiza datelor

obţinute şi la întocmirea sintezei pe care o va face.

Grawitz propunea într-o lucrare ca, la alcătuirea grupurilor de experimentare şi control, să fie avute în
atenţie următoarele procedee:
controlul de precizie – presupune ca cercetătorul să-şi alcătuiască un grup care să prezinte aceleaşi
(sau aproape) caracteristici cu cel experimental, fiecare similitudine a tuturor elementelor urmând să
se verifice cu maximum de atenţie;
controlul statistic – presupune ca cei care fac experimentul să verifice frecvenţa fiecărui element în
ambele grupuri;
controlul la întâmplare – constă în alcătuirea unor grupuri aleatorii, fiindcă se apreciază că în acest
mod poate fi preîntâmpinată influenţa altor factori, care, dacă nu sunt eliminaţi, pot compromite
experimentul.

În ceea ce priveşte tipul de experiment care poate fi mai util cercetării, dar şi mai flexibil din punct de
vedere logistic, punctele de vedere sunt împărţite. Astfel, A. Brimo apreciază că locul de desfăşurare a
experimentului prezintă importanţă pentru obţinerea unor date apropiate celor care ne interesează,
acesta putând fi realizat în laborator sau pe teren.
A. Roşca, în Psihologie generală, publicată în 1975, consideră că natura variabilei independente este
aceea care oferă credibilitate experimentului, iar M. Grawitz şi R. Pinto, într-o lucrare comună,
publicată în 1968, susţin că procedeele de manifestare şi verificare utilizate sunt acelea care conduc
spre realizarea unui experiment apropiat evenimentului a cărui reproducere se urmăreşte.
În ceea ce priveşte tipul de experiment propus de A. Roşca, se cuvine să arătăm că, plecând de la
natura variabilei independente, experimentul poate fi realizat atât printr-o provocare, cât şi invocat.
Experimentul realizat prin provocare presupune ca cel care îl face, experimentatorul, să folosească
variabila independentă, în timp ce la experimentul invocat, această variabilă nu este influenţată de
cercetător (experimentator), ci ea este parte componentă a condiţiilor dinainte fixate, cercetătorul
doar subliniind rolul pe care aceasta îl joacă asupra cazului studiat.
Cât priveşte tipul de experiment propus de R. Pinto şi M. Grawitz, se impune a se sublinia că tipul de
experiment care se face în funcţie de modalităţile concrete de manifestare a variabilităţilor poate fi
„înainte” sau ”după” introducerea variabilei. Aşa de exemplu, pentru a putea cunoaşte influenţa unor
filme de violentă asupra unui grup de tineri, aceştia, sunt examinaţi atât înainte de vizionarea filmului
cât şi după aceea. De remarcat este faptul că, în cazul acestui tip de experiment, nu este necesară
examinarea unui grup de control.
În concluzie, experimentul este o tehnică folosită îndeosebi în biologie şi fizică, precum şi în ştiinţele
sociale, cercetarea sociologică folosindu-se de această metodă destul de des. În cadrul
experimentului, cel care face investigaţia introduce o modificare într-un proces, apoi face măsurători
sau observaţii pentru a evalua efectele schimbării. Prin experimentare, oamenii de ştiinţă testează
modul în care se relaţionează una sau mai multe variabile (factori care se pot schimba).
Studiul de caz
Studiul de caz este o analiză a tuturor aspectelor pertinente ale unor unităţi de studiu, cum ar fi un
individ sau o instituţie, un grup sau o comunitate. Sursele de informaţii sunt documente de tipul:
biografii, ziare, scrisori şi alte mărturii scrise.
Probabil, este greu de acceptat de către specialişti că studiul de caz poate fi considerat ca o metodă
de studiu particulară, alături de experiment, observare şi metodele clinică, tipologică, comparativă şi
predicţie, însă o demonstraţie clasică a folosirii de către sociologie a metodei studiului de caz a făcut-
o Sutherland Edwin în lucrarea „Hoţul profesionist”, realizată în baza unui interviu pe care autorul l-a
avut cu un hoţ profesionist.
Lucrarea scoate în evidenţă relaţia dintre un amator şi un profesionist, cum comunică hoţii, cum
stabilesc dacă pot avea încredere unul în celălalt, cum se formează grupuri de infractori etc. Din
discuţiile cu hoţul şi analiza relatărilor acestuia pe probleme alese de cercetător, Sutherland a reuşit
să tragă mai multe concluzii decât ar fi făcut în urma folosirii altor tehnici. Aşa de exemplu, o
persoană nu este apreciată ca „hoţ profesionist” dacă nu este recunoscut ca atare de către alţi hoţi
profesionişti.
Sutherland susţine că, pentru dezvoltarea tehnicilor specifice, este necesară o pregătire
specială asigurată de hoţi profesionişti. Totuşi, această metodă prezintă deseori o sumedenie
de dezavantaje. Unul din dezavantajele metodei studiului de caz este acela că informaţiile
oferite de subiect pot fi eronate sau marcate de subiectivism şi prejudecăţi. De aceea, de
exemplu, este dificil să se genereze concluziile rezultate din studierea unui caz individual la
alţi hoţi „profesionişti”.

CONCLUZII
 Metodologia este ansamblul de instrumente de cercetare prin care ştiinţa este posibilă ca şi
cunoaştere sistematică, obiectivă şi verificabilă.
 Obiectivitatea în ştiinţa socială este relativă. Ea depinde de opţiunile teoretice, de sistemul de
valori la care aderăm. Sociologia se întemeiază pe mai multe modele-paradigme ale realităţii.
Un bun cercetător va avea conştiinţa paradigmei în care este situat.
 Etapele cercetării sociologice sunt: definirea problemei, consultarea literaturii, formularea
ipotezelor, alegerea tipului şi instrumentelor de cercetare, colectarea datelor şi elaborarea
concluziilor.
 Prin cercetare urmărim stabilirea evoluţiilor unui fenomen, numit variabilă dependentă în
funcţie de un alt fenomen (cauză, context), numit variabilă independentă. Primele analize
(inferenţe) privind natura acestor variabile, relaţiile dintre ele, se efectuează în etapele
primare ale cercetării, odată cu definirea problemei şi formularea ipotezelor.
 Înainte de a demara cercetările pe teren, se stabileşte populaţia de investigat – ansamblu de
fapte, persoane cu caracteristici comune.
 Tehnicile de cercetare pot fi preponderent cantitative sau preponderent calitative. Tehnicile
cantitative se folosesc în special în cazul unor populaţii mari, unde problematica urmărită
este măsurabilă şi comparabilă numeric. Realitatea nu este însă integral măsurabilă statistic,
ea este mult mai complexă. Un exemplu tipic de cercetare cantitativă este sondajul de opinie,
bazat pe eşantionarea probabilistă şi pe chestionar. Tehnicile calitative au menirea de a
produce date de factură mai complexă în raport cu semnificaţiile subiective ale realităţii.
Monografia, observaţia participativă, focus-grupul şi interviul sunt tehnici specific calitative.
În concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti, monografia sociologică este studiul integral al
unităţii sociale, ca realitate a interdependenţelor materiale şi sufleteşti ce se stabilesc între
oameni.
 Cercetarea trebuie să respecte standarde de validitate şi fidelitate. Validitatea se referă la
faptul că instrumentul de măsură reflectă aceeaşi realitate de fiecare dată, iar fidelitatea se
referă la precizia măsurării.
 SOCIOLOGIA CONSUMULUI

A. Sociologie economică weberiană

 Acţiunea economică este o specie a acţiunii sociale.
 Acţiunea socială poate fi orientată raţional instrumental – prin calcul şi predicţie, raţional în
valoare – prin credinţa în valori supreme, după tradiţie – prin puterea unor obiceiuri şi
cutume, afectiv – după stările emoţionale.
 Am observat până acum că în jurul categoriei de acţiune economică gravitează o serie de
concepte importante precum cele de economie, raţionalitate economică, întreprindere,
utilitate, profit, piaţă etc.; cu ajutorul acestor concepte am încercat să identificăm modalităţile
de orientare spre utilităţi a acţiunii sociale în condiţiile în care resursele sunt limitate sau sunt
percepute astfel - aceasta fiind definiţia prescurtată a acţiunii economice. Scopul activităţii
economice este, în linii mari, acela de a achiziţiona noi avantaje, reale sau imaginare, cu valoare
pentru prezent sau viitor – aceste avantaje numindu-le utilităţi.
 Orientarea activităţii economice spre raţionalizarea capitalului ne defineşte conceptul de
întreprindere.
 Pentru a „ajunge” la respectivele avantaje, întreprinderea economică sau actorul pot avea un
comportament mai mult sau mai puţin raţional, acţiunea economică putând fi raţională sau
iraţională. Vorbim de orientare raţională (raţionalitate instrumentală) atunci când acţiunea
economică este orientată spre profit, şi despre orientare iraţională a acţiunii economice
atunci când aceasta este precumpănitor orientată spre satisfacerea dorinţelor-nevoilor
personale.
 Noţiunea de profit se referă la noile posibilităţi de control asupra resurselor şi utilităţilor deţinute
de către actor în mediul economic de interes şi, în ultimă instanţă, la întărirea situaţiei
întreprinderii pe piaţă, ca mijloc de realizare a profitului.
 Piaţa modernă este un mecanism esenţial al capitalismului modern. Nu numai că piaţa este
locul formării preţurilor, dar este şi aria în care se desfăşoară competiţia pentru controlul
resurselor. Pentru a avea un grad cât mai ridicat de raţionalitate economică, piaţa trebuie
protejată de imixtiunile intereselor care se legitimează prin prestigiu (ordinea de status) şi nu
prin competenţă. Libertatea raţionalităţii instrumentale este asigurată în societăţile moderne
de către stat.
 De asemenea, am punctat interdependenţa dintre ordinea economică şi alte tipuri de ordine,
precum ordinea socială, ajungând la concluzia că raţionalitatea ordinii economice –
raţionalitatea distribuţiei controlului asupra utilităţilor – depinde în mare măsură de tipul
structurării sociale (ordine bazată pe status sau pe competenţă profesională, pe prestigiu sau
pe raţionalitate instrumentală).
 Legitimitatea sau recunoaşterea ordinii sociale, poate avea loc în virtutea tradiţiei, carismei,
credinţei sau legalităţii.
 Totodată, am subliniat caracterul subiectiv şi intersubiectiv al categoriei de ordine – fără a
intra în psihologia fenomenului, întărind doar dimensiunea colectivă a subiectivităţii prin
aceea că, în general, ordinea se referă la un acord al intersubiectivităţilor.
 Categoria de capitalism, se referă, în general, la orientarea acţiunii economice spre obţinerea
de profit.
 Capitalismul este o noţiune mult mai largă, care se referă la o nouă structură de autoritate
(procesul de raţionalizare şi de depersonalizare a legitimităţii), la o nouă ordine socială
 (structura de statut-prestigiu este înlocuită de structura impersonală a ierarhiei
competenţelor) şi la o nouă orientare către resurse, către utilităţi, bazată pe jocul intereselor
pe piaţă (acţiunea economică devine calculată, întemeiată pe calcul managerial, contabil,
comercial, tehnologic etc.), susţinute de un nou tip de economie, întemeiată pe monedă.
 Trebuie menţionat însă că aceste elemente – piaţă, monedă, tehnologie, legi etc. – se găsesc
mai mult sau mai puţin coagulate unele cu altele şi în diferite stadii de raţionalizare din cele
mai vechi timpuri. De asemenea, categoria de capitalism nu se reduce doar la înţelesul
economic (proprietate privată, muncă liberă, salariu, profit etc.), capitalism desemnând în
ansamblu un tip de civilizaţie.
 Ceea ce deosebeşte capitalismul modern de alte forme de capitalism este în special nivelul
său înalt de raţionalizare: producţia este raţional organizată – în raport cu profitul, acţiunea
economică este întemeiată pe calcul şi se bazează pe munca salariată (liberă, neaservită),
procesul muncii are loc în cadrul întreprin-derilor, a căror forţă este confirmată de piaţă pe
baza unui schimb reglementat raţional (economia de piaţă şi bursele, reglementate şi
protejate de stat). Toate aceste trăsături sunt în opoziţie cu capitalismul de tip politic, a cărui
iraţionalitate este dată de imixtiunea în activitatea economică a intereselor politice şi a celor
de status-prestigiu.
 În tot acest angrenaj, democraţia s-a dovedit a fi în Occident cadrul politic potrivit pentru
încurajarea capitalismului modern. Principalul mecanism prin care democraţia a susţinut
capitalismul modern este legat de limitarea puterilor funcţiei şi a posibilităţilor de dezvoltare
excesivă a privilegiilor, prin procesul reprezentativităţii ciclice a clasei politice, în special la
nivel parlamentar.
 Weber precizează însă că principiul democratic este valabil pentru cadrul politic, nu şi pentru
cadrul economic, pentru procesul de conducere al întreprinderilor. Întreprinderile sunt
conduse după alte principii, axate pe criterii de eficienţă riguroase, structura socială fiind
aceea a organizaţiei puternic ierarhizate, întemeiată pe regulile competenţei şi profitabilităţii.
Managerii sunt numiţi şi nu aleşi, singura lor sursă de autoritate fiind competenţa
profesională şi tehnologică, având autonomie atât în ceea ce priveşte patronatul, cât şi
sindicatul. Obiectivul conducerii întreprinderii moderne nu este, cum s-ar crede la prima
vedere, bunăstarea proprietarului sau a muncitorilor, ci o cât mai bună poziţionare a
întreprinderii pe piaţă. Din această poziţionare vor decurge şi profiturile patronatului şi
salariile muncitorilor.
 Rolul aparatului birocratic este esenţial în raport cu profitabilitatea întreprinderii. Birocraţia
prin formalismul, raţionalitatea instrumentală, disjuncţia categorică dintre locul de muncă şi
interesul particular, prin unificarea profesiei cu vocaţia, respectul ierarhiei, remuneraţia după
competenţă, funcţie şi responsabilitate, constituie chiar infrastructura organizatorică a
întreprinderii capitaliste moderne.
 Am putut desluşi mai în amănunt şi unele zone de iraţionalitate capitalistă precum:
orientarea politic-prădalnică spre profit, contradicţia în sine a capitalismului modern între
raţionalitatea formală şi raţionalitatea substanţială (adică între calculabilitate şi, respectiv,
normele specifice de conduită ale indivizilor); rezolvarea acestei contradicţii are loc la nivelul
diviziunii sociale funcţionale a muncii, prin asigurarea autonomiei managementului
întreprinderii în raport cu patronatul şi muncitorii.
 Un alt aspect al iraţionalităţii în economia modernă punctat aici este cel legat de inflaţie.
Weber defineşte inflaţia ca fiind, în primul rând, o maximizare a puterii de cumpărare pentru
anume interese.
B Modele de consum cultural ale tinerilor

Am pornit de la o prezentare generală a conceptului de „consum cultural” în sfera

academică, ştiinţifică, prezentând în prima parte a lucrării abordări şi teorii ale consumului
cultural, urmând ca apoi să mă concentrez asupra unui set de direcţii de generare de
rezultate în acest domeniu şi posibile interpretări ale acestora.
Utilitatea lucrării de faţă constă în expunerea în domeniul ştiinţific a problemei
studiului culturii şi în particular a consumului cultural în contextul unei tendinţe de
conturare a unei direcţii culturale coerente pentru ţara noastră, ţinând cont totuşi de situaţia
actuală aşa cum este ea ilustrată de indicatorii existenţi în prezent.

Teorii ale consumului cultural

Primul teoretician care a analizat cultura drept competiţie specifică pieţei a fost
Max Weber (1922/1968), considerând-o a fi o zonă a concursului pentru resurse cum ar fi
status-ul şi onoarea. Autorul stabileşte legătura dintre situaţia de clasă socială şi cea de
status cultural, discutând şi despre impactul pe care economia îl are asupra fundamentului
cultural (apud D. Gartman, 2002, 255). În aceeaşi paradigmă, Randall Collins (1998)
prezintă lumea intelectuală ca fiind un conflict pentru bunurile rare între indivizi şi grupări
cu diferite resurse, asemenea situaţiei din economie sau din politică (apud D. Gartman,
2002, 256). Acest „joc” este considerat independent de celelalte dimensiuni ale vieţii,
având propriile reguli, resurse şi recompense.
Piaţa, indiferent de natura ei, are două componente: una de consum, sau de cerere
şi alta de producţie, sau de ofertă. În societăţile capitaliste, în care mare parte din cultură a
devenit o comoditate, producţia şi consumul de bunuri culturale sunt separate şi au o
dinamică independentă (D. Gartman, 2002, 256), spre deosebire de celelalte medii ale
pieţei, am putea spune. Studiul mecanismelor interne de producere a elementelor culturale
a constituit un centru de interes pentru o şcoală importantă de analiză culturală, iniţiată de
Richard Peterson (1976; 1994). Ideea pe care au promovat-o era că structura organizaţiilor
care produc cultură exercită o influenţă considerabilă asupra tipurilor de artefacte produse
(apud D. Gartman, 2002, 256).
Max Weber (1922/1968) considera consumul ca fiind un domeniu distinct al vieţii
sociale, în care relaţiile stratificate sunt formate şi susţinute pe baza stilului, mai degrabă
decât pe cea a poziţiei pe piaţa muncii (apud D.B. Holt, 1997, 326).
Bazându-se pe teoriile iniţiale, privind modelele de consum şi rolul lor, ale
autorilor precum Thorstein Veblen (1899), George Simmel (1900, 1904) şi Max Weber
(1922/1968), au fost realizate între anii 1920 şi 1960 o serie de cercetări care au demostrat
în mod repetat rolul consumului ca domeniu de clasificare socială (D.B. Holt, 1997, 326).
Teoreticieni ai sociologiei contemporane au sugerat continuarea structurării modelelor de
consum prin colectivităţile sociale (şi reciproca), însă într-un mod din ce în ce mai subtil
(D.B. Holt, 1997, 327).
Un curent de cercetare în sociologia consumului este dat de expresia simbolică,
reproducerea şi potenţialul de transformare a colectivităţilor sociale prin consum (D.B.
Holt, 1997, 326). În timp ce analizele privind stilurile de viaţă bazate pe conceptele de
personalitate şi valori urmăreau descrierea mai degrabă psihologică a comportamentului
consumatorilor, această nouă perspectivă teoretică este axată pe stabilirea unor modele
privind semnificaţia, înţelesul obiectelor, fie ele bunuri, activităţi sau evenimente. Astfel,
obiectele de consum sunt privite drept complexe de semnificaţii pe care oamenii le obţin
în momentul utilizării respectivului bun. O categorie aparte de înţelesuri pe care obiectele
le pot deţine este cea a semnificaţiilor sociale, menite să reprezinte şi să diferenţieze
categoriile sociale cum ar fi: genul, clasa, etnia. Colectivităţile sunt exprimate prin consum
şi implicit prin obiecte de consum care conţin acele semnificaţii ce determină sau
caracterizează o colectivitate: de exemplu grupările hippie, punk, sau orice grup care se
poate constitui într-o colectivitate (D.B. Holt, 1997, 327-328).
Scrierile de început ale lui Jean Baudrillard (1988) şi ale lui Roland Barthes (1957)
au aplicat teoria structuralistă (apărută între anii ’50 şi ’60 în ştiinţele sociale) analizei
culturii populare sau de masă şi a consumului ei (apud D.B. Holt, 1997, 328). Această
perspectivă considera semnificaţia drept rezultat al unei interpretări în contrast cu alte
concepte şi implicit alte semnificaţii cunoscute de către indivizii consumatori ai
produselor purtătoare de înţeles. Curentul poststructuralist a provocat această viziune,
propunând o explicaţie contextuală a perceperii sensului, acesta fiind o consecinţă a felului
paritcular de a reacţiona într-o anumită situaţie dată. De asemenea este propusă abordarea
intertextuală a semnificaţiilor, acestea fiind determinate de îmbinarea cunoştinţelor istorice
de alte înţelesuri ale unor obiecte întâlnite/consumate în experienţa individului. În al
treilea rând, este prezentată poziţia conform căreia sensul obiectelor ar fi dat de către
multiplele posibilităţi între care individul poate să aleagă în momentul specific al
consumului unui bun şi care sunt rezultate ale multiplelor legături ce se pot crea între
produsul din situaţia dată şi alte produse în alte situaţii, poate chiar cu alţi consumatori
(D.B. Holt, 1997, 329).
Modelele de consum sunt exprimate prin regularităţi în practicile desfăşurate mai
degrabă decât în obiectele consumate, în viziunea poststructuralistă, prin practici
înţelegându-se nu atât comportamentele fizice în sine, cât ansamblul creat prin adăugarea
conştiinţei, intenţiei şi semnificaţiei acţiunii (D.B. Holt, 1997, 333). Se poate analiza,
astfel, în multe moduri consumul unui anumit produs. De exemplu, studiul realizat de
Tamar Liebes şi Elihu Katz (1990) asupra consumatorilor de filme seriale a demonstrat că
privitorii găseau sensuri diferite actului lor, în funcţie de clasa socială şi etnie. Prin
urmare, obiectele de consum sunt mai bine înţelese ca resurse simbolice polisemantice,
care permit mai multe percepţii şi utilizări în funcţie de diferitele tipuri de indivizi (apud
D.B. Holt, 1997, 334).
Sociostilul cultural este definit ca „set de comportamente specifice unui sociotip
dat care îl diferenţiază pe acesta de altele prin: preferinţe de consum cultural, set de
condiţionări de habitus-uri” (P. Bourdieu şi J.-C. Passeron, 1977 apud R. Mălureanu,
2005, 3). Habitus-ul este considerat de autor ca fiind sisteme achiziţionate prin socializare
şi încorporate de dispoziţii şi predispoziţii. Conţine modele de gândire, înţelegere şi
comportament prin care indivizii îşi internalizează poziţia de clasă şi pe care apoi şi-o
exprimă prin consumul cultural şi reproduce structura clasei în sine (apud T. Katz-Gerro,
2002, 208). Conceptul de habitus asociază orientarea preferinţelor culturale cu ideea
deterministă a dispoziţiei obţinute în urma socializării primare şi care va influenţa toate
comportamentele sale ulterioare (apud P. Coulangeon şi I. Roharik, 2005, 2).
În sensul cel mai larg, consumul cultural se poate referi la „modele de apropiere în
universul bunurilor culturale” (S. Lamb, 1989, 96), însă dintre acestea, consumul de
activităţi aparţinând culturii înalte este reprezentat de mersul la teatru, participarea la
concerte, expoziţii de artă şi muzee. Categorii de consum asociate cu stilul de viaţă şi
folosite de Douglas B. Holt (1997) în cercetarea sa au fost: mâncare, vestimentaţie,
decoraţiune interioară a casei, mobilier, muzică, televiziune şi filme, lectură, artă, sport şi
hobby-uri. Într-un alt studiu, consumul cultural este văzut de Taru Virtanen (2005, 6) ca
activităţi culturale şi implicare artistică, de exemplu prin hobby-uri. Preferinţele pentru
mass-media, anumite programe de televiziune şi de radio, tipuri de internet şi lectura
cărţilor sau ascultatul muzicii sunt incluse drept componente pentru posibile modele
comportamentale. A selectat doar anumite activităţi pentru a le considera consum
cultural, în contextul în care consumatorii au o vastă arie din care pot alege. Sunt lucruri
pe care din considerente pragmatice, care ţin de posibilităţile de măsurare, cercetătorii şi
le asumă, o inventariere a tuturor elementelor de consum cultural posibile într-o societate
la un moment dat fiind puţin iluzorie.
Dintre perspectivele teoretice în care cercetătorii şi-au inclus studiile privind
modalităţile de împărţire a tipurilor de consum cultural şi legătura acestora cu anumite
coordonate socio-economice, s-au desprins trei argumente mai coerente: primul, cel al
omologiei între structura de clasă, socială şi structura culturală, apoi cel al individualizării
prin consum cultural şi al treilea, cel al consumatorului omnivor/univor. Acestea vor fi
prezentate pe scurt în continuare, urmând să fie folosite în analiza cercetărilor consumului
cultural pe plan local şi european.
Individualizare prin consum cultural
Tally Katz-Gerro (2002) investighează problema consumului de cultură înaltă în Israel,
Statele Unite, Italia, Germania de Vest şi Suedia, având în vedere atât activităţile de timp
liber cât şi preferinţele (gusturile) culturale. Rezultatele studiului său au arătat că linia de
demarcaţie în privinţa cosumului de cultură înaltă se află în partea de sus a structurii de
clasă pentru Israel, Statele Unite şi Suedia, în timp ce pentru Italia şi Germania de Vest se
află în partea inferioară a structurii de clasă. Asocierea dintre gen, etnie şi religie ca
determinanţi de clasă şi preferinţele culturale nu este destul de relevantă, cu toate că aceste
coordonate sociale influenţează consumul cultural.
Modelul lui Pierre Bourdieu (1984) privind simbolurile ostentative ale marii
burghezii (apud D. Gartman, 2002, 261) justifică alegerile realizate de indivizi în
momentul achiziţionării unor produse considerate extravagante, care în mod evident nu
vin să răspundă unor necesităţi practice, cât pur şi simplu sunt dobândite în schimbul unei
sume mari de bani, per se, cu scopul de a oferi o dovadă a statusului deţinut. Această
perspectivă trimite spre cea de-a doua modalitate de analiză a modelelor de consum
cultural, punând în evidenţă nevoia de distincţie pe care consumulde bunuri culturale o
satisface, dincolo de legăturile cu anumite coordonate socio-economice.
Argumentul individualizării prin consum cultural constituie punct opus de vedere
pentru perspectiva tradiţională a omologiei, fiind un produs al teoretizării postmoderniste.
Acesta constă în faptul că preferinţele (gusturile) culturale şi consumul cultural şi-au
pierdut originea din ierarhiile sociale. Consumul nu poate fi explicat prin elemente legate
de statusul unui individ (T.W. Chan şi J.H. Goldthorpe, 2005, 5). O versiune restrictivă a
acestei teorii consideră că nici un fel de structură nu poate să prezică sau să modeleze
consumul, în timp ce o variantă mai permisivă acceptă că de fapt la baza explicării
consumului se găsesc alte tipuri de structuri în locul celor de clasă (T. Virtanen, 2005, 4).
Cel puţin în varianta cea mai radicală a argumentului (de exemplu la Featherstone, 1987;
Bauman, 1988) este evidenţiată abilitatea crescândă a individului de a se elibera de
influenţele sociale şi să aleagă felul în care să-şi formeze propria lor identitate distinctă şi
propriul stil de viaţă, incluzând modelul de consum cultural (apud T.W. Chan şi J.H.
Goldthorpe, 2005, 5).
B. H. Erickson (1996) afirmă că „cea mai răspândită formă folositoare de resursă
culturală este varietatea culturală, plus înţelegerea (în mod egal din punct de vedere
cultural) regulilor relevanţei” (apud T. Virtanen, 2005, 5). Presupune că un spectru larg de
cunoştinţe privind fenomenul cultural îi oferă individului posibilitatea de a folosi aceste
cunoştinţe în favoarea sa pentru a schimba situaţii sociale şi a le pariculariza după propria
voinţă sau plăcere, respectiv gust.
Păstrând perspectiva sa privind omologia între structura socială şi cea culturală,
Pierre Bourdieu (1996) consideră crearea de noi bunuri culturale diverse, în domeniul
restrâns al pieţei culturale, ca fiind generată nu de concurenţa dintre consumatori privind
opţiunile lor pentru produse diferite şi care să îi particularizeze, ci de lupta dintre
producători pentru realizarea unei oferte care să răspundă cât mai diferit cererii sale. (apud
D. Gartman, 2002, 259).
Joan Annett şi Randall Collins (1975 şi R. Collins, 2000) prezintă o analiză a
societăţii americane care se contrapune ideii de ierarhizare culturală enunţată de P.
Bourdieu. Susţin în continuare existenţa diferenţelor în materie de putere şi venit, însă
consideră că inegalităţile nu mai sunt reflectate prin acele demarcaţii culturale. Această
cultură pluralizată legitimează în continuare diferenţele de clasă, însă în loc de a marca
superioritatea unei clase economice faţă de alta ascunde inegalităţile în spatele unui
consum superficial egal. Acest model al culturii de masă, care difuzează puterea claselor, a
fost dezvoltat de Şcoala de la Frankfurt între anii 1940 şi 1950, printre ai cărei cercetători
se numără Max Horkheimer (1972), Herbert Marcuse (1964) şi Theodor Adorno (1978)
(apud D. Gartman, 2002, 266).
Analizând teoretic schimbarea în sfera culturală, David Gartman (2002, 275)
concluzionează: „cu cât sunt mai slabe egalitatea relativă şi nivelurile medii absolute ale
capitalului cultural şi economic într-o societate, cu atât pieţele culturale sunt diferenţiate şi
ierarhizate, având produse culturale care simbolizează în mod vizibil poziţia de clasă”. Şi,
de asemenea, „cu cât sunt mai înalte egalitatea relativă şi nivelurile medii absolute ale
capitalului cultural şi economic într-o societate, cu atât pieţele culturale sunt mai
pluraliste, distingând între produsele culturale şi poziţia de clasă”. Această viziune nu
corespunde în totalitate argumentului de individualizare prin consum, însă face trecerea la
următoarea teorie, de sorginte postmodernă, în opoziţie cu primele două.
statistici culturale în atenţia Comunităţii Europene
Oficiul de Statistică al Uniunii Europene, Eurostat, a publicat în anul 2007 un material
intitulat „Statistici culturale”, care reuneşte o serie de indicatori din diferite domenii de
interes european sub conceptul de cultură. Materialul nu are la bază o singură cercetare ci
agregă rezultate preluate din mai multe cercetări sau statistici oficiale ale ţărilor Uniunii
Europene, prin relaţionarea lor la ceea ce defineşte viaţa culturală a unei populaţii.
Pentru ilustrare am ales o serie de indicatori ai consumului cultural în România în
comparaţie cu evoluţia acestora în alte cinci ţări europene. Astfel, alături de România am
cosiderat relevantă prezenţa Franţei prin continuu afirmata afinitate franco-fonă a
poporului român. De asemenea am ales două ţări europene cu imigranţi români numeroşi:
Spania şi Italia. Prezenţa românilor în aceste două ţări poate influenţa treptat evoluţia
culturală a României. Celelalte două ţări incluse în comparaţie sunt vecine cu noi şi de
asemenea mai recent intrate în Uniunea Europeană, şi anume Ungaria şi Bulgaria.
Lipsa unei definiţii universale a culturii, general acceptate atât în rândul
cercetătorilor cât şi de la o ţară la alta, îngreunează şi limitează încercările de măsurare în
acest domeniu. Definiţia folosită de către Comunitatea Europeană este cea adoptată în
cadrul Grupului de Conducere European (European Leadership Group). Aceştia au
selectat în primul rând activităţile considerate drept culturale de către toate statele membre
şi au divizat domeniul culturii în şaizeci de activităţi grupate în opt domenii (moştenire
artistică şi monumentală, arhivă, biblioteci, cărţi şi presă, arte vizuale, arhitectură,
performing arts şi audio-vizual/multimedia) cu şase funcţii (conservare, creaţie,
producţie,
diseminare, schimb şi training). Dintre aceştia am selectat o serie de indicatori pentru
ilustrarea poziţiei României în comparaţie cu ţările prezentate şi pentru a avea o idee
despre posibilele abordări ale cercetării culturale aşa cum este ea sugerată de la nivelul
Uniunii Europene.
Pentru început mi-au atras atenţia o serie de indicatori globali cu influenţe în sfera
culturală. Astfel, România are cel mai scăzut procent de tineri cu studii superioare din
Europa (doar 13.3% dintre tinerii intre 25 si 39 de ani au absolvit o instituţie superioară de
învăţământ, comparativ cu 27.5% la nivelul celor 27 state membre). În perspectiva teoriei
omologiei dintre sturctura socială şi cea culturală acest indicator preconizează un consum
cultural scăzut în rândul elementelor de cultură înaltă (vizionare operă, balet, vizitare
muzee).
Un alt indicator, din sfera economică de această dată, este acel al contribuţiei
fiecărei ţări la produsul intern brut al Uniunii Europene. Iar pentru nuanţarea sa este
raportat la procentul pe care îl reprezintă populaţia unei ţări din totalul populaţiei Europei.
România contribuie cu 1.6% la Produsul Intern Brut al Uniunii Europene, comparativ cu
procentul populaţiei în totalul populaţiei UE: 4.3 %. Un astfel de raport dezechilibrat (de
contribuţie mai mare ca oameni decât ca producţie) mai este caracteristic Poloniei şi
Bulgariei. La vârful ierarhiei producţiei sunt ţări precum Germania, Franţa şi UK, care
contribuie la PIB-ul Europei cu procente de 14-19%, în timp ce populaţia lor reprezintă
între 13-16%.
Europa are cele mai multe locaţii culturale înregistrate la UNESCO (292,
comparativ cu Asia şi Pacific - 174 sau America Latină – 117). Dintre acestea, 6 sunt în
România: Mânăstirile din Moldova, Mânăstirea Horezu, Sate cu mânăstiri fortificate din
Transilvania, Fortăreaţa Dacică din Munţii Orăştie, Centrul istoric din Sighişoara şi
Mânăstirile din lemn din Maramureş.
Raportându-ne la piaţa muncii, România înregistrează cel mai scăzut procent de
ocupare în domeniul culturii (1.1%) comparativ cu celelate ţări europene (2.4% -
procentajul mediu). Acest fenomen poate fi explicat pe de o parte prin nivelul scăzut al
remuneraţiei în funcţiile de stat, dar şi prin lipsa unui număr semnificativ de locuri de
muncă în acest domeniu. Aceasta denotă o lipsă de iniţiativă în domeniul culturii.
Ajungând la primul indicator legat direct de consumul cultural, ne concentrăm
atenţia asupra interesului faţă de producţiile cinematografice. După cum se poate observa,
din Figura 1, referitor la dinamica mersului la cinematograf in România, din 1995 până in
2004, s-a înregistrat o scădere semnificativă a acestui tip de activitate culturală de-a lungul
acestor 10 ani.
O posibilă explicaţie poate fi una de genul resurselor instituţionale. Mai exact, se
poate cerceta dacă există o legătură între frecvenţa mersului la cinematograf şi numărul de
săli funcţionale. Este interesant dew văzut, din acest punct de vedere, dacă faptul că
oamenii nu au mai mers la cinematograf a determinat transformarea a numeroase săli în
centre cu altă destinaţie lucrativă (cluburi, săli de discotecă etc.), sau dacă relaţia cauzală a
fost inversă. Explicaţia pe care tindem să o adoptăm este prima, motivele fiind
următoarele: concomitent cu scăderea frecventării sălilor de cinematograf s-a înregistrat
apariţia a celor mai multe dintre canalele de televiziune lideri de piaţă la ora actuală.
Aceste televiziuni au substituit, astfel, dimensiunea de spectacol, de relaxare urmărită prin
mersul la cinematograf. Considerăm că fenomenul este unul specific perioadei de tranziţie
de la o societate închisă, cum era cea comunistă, la una a pluralităţii, în care există
posibilitatea de a alege între diferitele variante de consum cultural. Este de aşteptat ca în
timp să crească acest gen de indicatori (cum ar fi frecvenţa mersului la cinematograf,
numărul de cărţi citite în ultimele 12 luni etc.), odată cu demitizarea televiziunilor, ca
mijloc principal de divertisment, cu creşterea bunăstării şi cu deschiderea către „cultura
consumului cultural” specifică spaţiului occidental.
Se poate constata, în acest sens, că există o discrepanţă majoră între numărul de intrări
anuale la cinematograf pe cap de locuitor din Franţa, Spania şi Italia şi celelalte ţări alese
pentru analiză (Figura 2). Cele trei ţări vest-europene, şi în special Franţa, sunt şi
generatori semnificativi de producţii cinematografice şi au, de asemenea, şi un anumit gen
de tradiţie a filmului, dovadă fiind importanţa festivalurilor de film de la Cannes şi
Veneţia, spre exemplu. Interesantă este poziţia Ungariei, care se apropie cel mai mult
dintre cele trei ţări central şi est-europene de Franţa, Italia şi Spania. Putem, pentru a
încerca să explicăm acest fapt, să propunem o analiză cauzală între indicatori cum ar fi
nivelul mediu al venitului pe cap de locuitor, numărul de producţii cinematografice şi
suma investită în realizarea de filme, pe cap de locuitor şi indicatorii referitori la consumul
cultural. Ipotezele ar fi aici că: 1. stimularea producţiei interne de filme ar atrage indivizii
în sălile de cinematograf prin vizarea unor subiecte apropiate lor din punct de vedere
cultural şi că 2. nivelul scăzut al venitului implică un grad scăzut de frecventare a sălilor
de cinematograf.
Apariţia de cinematografe în sistem multiplex a însemnat, fără îndoială, o creştere
a numărului celor care merg la film. Reversul negativ este acela că prin intermediul
multiplex-urilor se stimulează consumul de filme de masă, al producţiilor de tip comercial
şi sunt astfel, dezavantajate atât producţiile independente, cu bugete scăzute, dar care
promovează un gen de cultură mai degrabă elitist, cât şi cinematografele care difuzează
aceste filme.
Studiul consumului cultural în România
Studiul consumului cultural în România prin instrumente de cercetare sociologică se află
sub influenţa dezvoltării a două componente: pe de o parte evoluţia sociologiei ca ştiinţă,
iar pe de altă parte construirea şi devenirea conceptului de cultură.
Între 1945 şi 1989 România s-a aflat sub puternica amprentă a regimului totalitar
care cuprindea Estul Europei (cu mici perioade mai relaxate, de exemplu anii 1965-1971).
Sociologia a fost şi ea influenţată de acesta, activitatea ei fiind limitată şi chiar interzisă.
Pe de altă parte, cultura a fost un domeniu puternic influenţat prin implicarea forţată a
statului în viaţa individuală specifică regimului totalitar. România a implementat doctrina
socialistă la nivel domestic, doctrină care prescria o obedienţă oarbă faţă de autoritatea
regimului în ceea ce priveşte viaţa culturală a actorilor, corelat cu controlul statului asupra
lanţului cultural, pornind de la bugetul alocat culturii şi până la însuşi conţinutul
produselor culturale, care trebuia aliniat standardelor sovietice.
Perioada accentuată de limitare culturală a început în anii 1970 prin introducerea
unui plan cultural extremist inspirat de „revoluţia culturală” maoistă. Cele mai importante
caracteristici ale acestei perioade au fost lipsa comunicării şi a liberei circulaţii a bunurilor
şi valorilor culturale şi represiunea artiştilor.
În continuarea acestei perioade restrictive, anii 1990 au fost cuprinşi de o
multitudine de tendinţe pregnante, uneori incoerente. Drept dovadă stă inclusiv succedarea
a nu mai puţin decât şapte Ministere de Cultură în anii 1990-1996 într-o încercare de a
contura o reformă coerentă în domeniul culturii. Cu toate acestea, fenomene precum
multitudinea de idei contradictorii, rezistenţa manifestată de vechile structuri şi obiceiuri,
lipsa unor iniţiative şi susţineri politice precum şi o devalorizare a culturii în cuprinsul
bugetului de stat au condus la stagnarea procesului de schimbare culturală.
Astfel, cercetarea în domeniul culturii s-a aflat sub umbra dezvoltării ezitante a
culturii ca preocupare publică şi încetinită de utilizarea destul de timidă a instrumentelor
sociologice în cercetarea aspectelor vieţii sociale de către instituţiile statului. Pe măsură ce
sociologia s-a afirmat ca ştiinţă şi a reuşit să servească intereselor de cunoaştere ale
statului, s-au dezvoltat şi cercetările în domeniul culturii, în măsura în care a fost simţită
nevoia lor. Drept dovadă poate fi adus drept exemplu înfiinţarea Centrul de Studii şi
Cercetări în Domeniul Culturii aparţinând de Ministerul Culturii şi răspunzând exact la
această nevoie de informare a unui organism al statului într-un domeniu cu precădere
social.
Ministerul de Cultură a conturat un Plan de Dezvoltare Naţională pentru perioada
2007-2013 care intenţionează să abordeze schimbarea culturală independent de mişcările
politice, oferind o abordare neutră pentru definirea unor obiective şi tendinţe în domeniul
culturii. Acest Plan de Dezvoltare oferă o definiţie pluralistă a culturii ca
„factor de dezvoltare socială, şi nu doar ca un sector consumator de resurse financiare
publice. În acest sens, cultura devine un instrument pentru realizarea altor obiective
sociale şi economice (e.g., ocupare, beneficii economice şi educaţionale, coeziune socială,
reducerea fenomenelor de devianţă socială) şi trebuie înţeleasă ca având valoare şi
dinamică transsectorială” (Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, 1).
Cultura nu este văzută doar ca un factor cheie de dezvoltare susţinută şi un indicator al
calităţii vieţii în general ci are şi un rol important în generarea şi răspunderea simultană la
nevoile şi aspiraţiile specifice ale indivizilor, exprimând identităţile acestora şi valorile lor
esenţiale, consolidând astfel stucturi şi coetiune socială. Prin urmare, cultura încetează să
fie o sursă de cheltuieli şi se transformă într-un serviciu public dinamic ce contribuie la
creşterea economică pe baze susţinute.
Cercetarea consumului cultural după 1990 a apărut în relaţie cu cercetarea timpului
liber. Acest domeniu de cercetare fusese abordat şi înainte de anii 1990 în relaţie cu munca
(prin diagnoze ale timpului petrecut de muncitori, raportul dintre timpul de muncă şi
timpul de repaus / recreere). Astfel, după 1990 cercetările sociologice au au cuprins din
nou, treptat, şi timpul liber ca obiect. Cercetări precum cea coordonată de Cătălin Zamfir,
Atitudini, valori şi condiţii de viaţă în mediul studenţesc (1992) sau cea
coordonată de
Ioan Mărginean, Tineretul deceniului unu: provocările anilor `90 (1996) au oferit
rezultate şi analize inclusiv în privinţa timpului liber. În această perioadă timpul liber a
fost considerat ca parte a calităţii vieţii şi, prin urmare, o serie de rezultate sunt obţinute în
urma studiilor din acest domeniu. Însă abordarea de acest tip este oarecum restrictivă,
simţindu-se nevoia dezvoltării preocupării pentru analiza timpului liber ca fapt social în
legătură cu celelalte elemente ale vieţii, dar ca obiect de studiu în sine, nu tangenţial.
În ultimii ani au fost dezvoltate şi în ţara noastră cercetări privind stilurile de viaţă,
fiind utile, în special, în studiile de piaţă sau de marketing. Pentru exemplificare amintim
cercetarea care a acoperit şi comportamentele de timp liber ale tinerilor realizată de Gallup
în 2000, cu titlul Tânăr în România. Un alt exemplu desprins din lumea de marketing este
cercetarea „Leo Youth”, dezvoltată de compania LeoBurnett, ale căror rezultate le vom
prezenta în comparaţie puţin mai jos.
O preocupare pentru dimensiunea culturală a timpului liber al românilor
comparativ cu celelalte opţiuni pentru petrecerea timpului liber a fost demonstrată prin
Barometrul de Consum Cultural, realizat în 2005 de către Centrul de Studii şi Cercetări în
Domeniul Culturii aparţinând Ministerului Culturii, cercetare coordonată de Liviu
Chelcea, directorul instituţiei menţionate. Discuţiile pe care rezultatele acestei cercetări leau
provocat în mass-media arată un interes pentru nivelul de cultură şi de consum cultural
al românilor în zilele noastre. Vom prezenta în continuare o parte din aceste rezultate.
Cercetarea intitulată „Leo Youth” este justificată de către iniţiatorii ei prin nevoia de
cunoaştere şi înţelegere mai bună a tinerilor, mai precis a stilului lor de viaţă şi a modului
lor de consum. Această nevoie este uşor de înţeles în rândul oamenilor de marketing şi de
media servind direct obiectivelor acestora de activitate. Premisa de la care a plecat această
cercetare a fost aceea că tinerii nu pot fi consideraţi drept o masă amorfă, pentru
înţelegerea lor fiind nevoie de identificaea unor tipologii în rândul acestora. Pentru
aceasta, au fost identificae cinci tipuri de tineri, definiţi astfel (denumirea categoriilor
aparţine autorilor studiului):
a) tânărul de modă veche – conservator, serios în special cu viaţa ui profesională, cu
respect pentru familie şi admiraţie pentru cei care au reuşit în viaţă prin inteligenţă
şi prin muncă; munceşte, îşi gestionează cu grijă banii şi este atent la calitate; viaţa
lui sentimentală este stabilă.
b) ambiţiosul calculat – are viitorul planificat, este obişnuit cu atingerea obiectivelor
pe care şi le-a stabilit singur; cu spirit întreprinzător, optimist, încrezător în el şi în
viitor în general; lucrează, se întreţine singur, cu sacrificarea distracţiilor şi a vieţii
personale în favoare muncii; este cel care cauta bunurile care să îl reprezinte şi care
îi caracterizează pe ceilalţi în funcţiile de mărcile pe care le folosesc.
c) pesimistul confuz – are o atitudine sceptică, negativistă faţă de societate şi viitor,
alături de o neîncredere în sine; se adaptează greu la un loc de muncă, pe care îl şi
schimbă de mai multe ori, este relaxat resemnat, trăieşte din banii părinţilor pe care
îi cheltuie impulsiv, fără reuşite de economisire; îşi petrece timpul liber acaparat de
pasiunile lui, cu prietenii sau la cumpărături; foloseşte internetul pentru a fi la
curent cu ceea ce se întâmplă; are o atitudine mai degrabă reactivă la bunurile
cumpărate, reţinând anumite mărci mai degrabă pentru a le evita după ce acestea lau
dezamăgit.
d) oportunistul – tânărul care îşi petrece timpul liber în special în scop distractiv, la
petreceri, preocupat de trăirea momentului mai degrabă decât de identificarea unor
planuri de viitor; este interesat să obţină bani, dacă se poate fără un efort susţinut;
apreciază tehnologia şi foloseşte internetul în special pentru comunicarea cu
prietenii; are prefrinţe pentru anumite bunuri şi mărci care să îl definească;
e) rebelul de cartier – materialist, libertin, neagă regulile şi autoritatea; are un stil de
viaţă clar conturat şi definit de bunurile sale şi de cunoştinţele afirmate; are un stil
de consum mai degrabă impulsiv, acordând atenţie activităţilor de distracţie şi
bunurilor care sunt în conformitate cu atitudinea lui libertină şi convingerile sale.
Studiul a fost realizat in colaborare cu compania de cercetare de piaţă D&D Research şi a
folosit metodologia Q, îmbinând componente calitative şi cantitative. Datele rezultate sunt
reprezentative pentru tinerii între 16 şi 24 de ani din oraşele de peste 100.000 locuitori din
România.
Cele cinci profiluri identificate în cadrul acestei cercetări se distribuie în rândul
tinerilor astfel: tânărul de modă veche (30% dintre tineri se încadrează în această
tipologie), ambiţiosul calculat (19%), pesimistul confuz (17%), oportunistul
(16%) şi
rebelul de cartier (18%).
Prima ediţie a Barometrului de Consum Cultural în România a fost realizată în
luna noiembrie a anului 2005 de către Centrul de Studii si Cercetări în Domeniul Culturii
din cadrul Ministerului Culturii şi cultelor, pe un eşantion de 1363 de persoane,
reprezentativ la nivel naţional, cu o eroare de +/-2,99%. Analiza rezultatelor a cuprins mai
multe dimensiuni: infrastructura culturală, publică şi privată, în termeni de accesibilitate,
dezirabilitate, diferenţe regionale şi diferenţe între mediul urban şi cel rural;
comportamentul şi profilul consumatorilor în funcţie de sectoarele cultuarale; capitalul
cultural; resurse private pentru cultură; piaţa informală de produse culturale.
Deşi nu a constituit scopul studiului, putem identifica în rezultatele obţinute
elemente ale omologiei între stratificarea socială şi cea culturală, pe distincţia cultură
înaltă- cultură de masă. Astfel, în ceea ce priveşte vizionarea unor spectacole de operă şi
operetă, 88% dintre respondenţi au declarat că nu au desfăşurat niciodată astfel de
activităţi, iar la categoria muzee, 44,61% nu au fost niciodată la un muzeu. Categoria de
status cu cel mai mare consum de acest gen este reprezentată de femei, între 21 şi 30 de
ani, cu studii universitare şi postuniversitare, din mediul urban. Pe de altă parte, în ceea ce
priveşte mersul la cinema, care în teorie este asociat consumului de masă, categoria de
status cu cel mai mare consum în acest sens este reprezentată de persoane cu studii medii
din urban.
Conform rezultatelor acestui studiu, lectura este slab reprezentat în rândul
populaţiei din România. Un prim indicator ar fi resursele deţinute de populaţie. Astfel, 1
din 10 persoane intervievate au declarat că nu au nici o carte în casă, iar 1 din 40 au mai
puţin de 50 de cărţi. Studiul relevă o tendinţă de profesionalizare a lecturii, în sensul că
oamenii citesc din ce în ce mai multe cărţi şi reviste de specialitate, fie pe hârtie fie
electronic.
Una din principalele concluzii ale acestei cercetări este legată de accesul la cultură:
„acolo unde sunt accesibile, resursele culturale sunt folosite; dacă infrastructura creşte
calitativ, consumul se diversifică şi devine mai slelectiv” (Raportul CSCDC, 3/2005).
Pe baza Barometrului de Consum Cultural, Radu Mălureanu (2006) a identificat 11
socio-tipuri de consum cultural la tinerii din România. Criteriile pe baza cărora a fost
realizată tipologia sunt: consumul calitativ al produselor culturale (frecvenţa activităţilor
culturale: teatru, cinema, lectură etc.), investiţii în satisfacerea nevoilor culturale,
cunoaşterea ofertei culturale, percepţiile asupra accesului la oferta culturală, gusturile
culturale, indicatori de timp liber şi investiţii în infrastructură privată de consum cultural
(cu referire aici la bunurile culturale de folosinţă îndelungată ale actorilor sociali, cum ar fi
abonamentul la diferite publicaţii, cărţi, dicţionare etc.).
Cele unsprezece categorii în care pot fi împărţiţi tinerii români sunt (păstrând
denumirile autorului):
a) nevoiaşul: pune accent pe importanţa unei infrastructuri bine dezvoltate, deşi nu
exprimă o dorinţă clară de a le utiliza. Majoritatea membrilor acestui grup ascultă
muzică uşoară, pop, nu citesc cărţi sau citesc foarte rar.
b) tradiţionalistul: se caracterizează în principal prin lectură; are un venit ridicat şi
slujbe cu prestigiu la nivel social: lucrează în educaţie sau domenii conexe.
c) utilitaristul: ideea pe care se bazează acest tip este legată de utilitatea culturii; prin
urmare, consumă ceea ce consideră că îi foloseşte şi în alte scopuri; citeşte şi
cumpără cărţi de specialitate, are gospodăria bine dotată din punct de vedere
tehnologic.
d) sociabilul: merge la teatru, cinema, muzee pentru că merge cu alţi indivizi şi
socializează cu aceştia. Ar prefera activităţi care presupun relaţionare cu ceilalţi, în
locul altora de genul lecturii sau vizionării unor filme la TV.
e) pasivul: este un consumator de programe TV, în special de talk-showuri şi
emisiuni de divertisment, preferă manelele şi muzica uşoară românească.
f) poliglotul: este un cumpărător de cărţi, atât de specialitate cât şi de beletristică,
deţine bunuri de tip cultural în gospodărie, albume de artă, dicţionare şi
enciclopedii şi frecventează bibliotecile.
g) jucăuşul: este adeptul noilor tehnologii, petrece mult timp liber la calculator, fiind
în cel mai probabil student sau elev, care nu are un venit propriu.
h) devoratorul: este caracterizat printr-un comportament de snob, desfăşoară activităţi
de genul mersului la teatru, operă, dar în acelaşi timp consumă şi elemente de
cultură aşa-numită „de masă”: ascultă muzică populară şi se uită mult la TV.
i) colecţionarul: investeşte în bunurile culturale, având un venit care îi permite, în
baza unei educaţii superioare în majoritatea cazurilor; este tipul religios.
j) leneşul: declară că nu desfăşoară activităţi culturale din lipsă de interes; este tânăr,
cu educaţie şi venituri medii.
k) activistul: frecventează cenacluri literare, cluburi artistice, este adeptul valorilor
tradiţionale, în sensul că preferă clasicii, prezintă ataşament faţă de bunurile de
patrimoniu (Raportul CSCDC, 3/2005).
Lipsa unei cereri concrete în cercetarea produsă în cadrul instituţiei de stat îşi lasă
amprenta asupra profunzimii analizei şi relevanţei rezutatelor obţinute. Dacă în cazul
cercetării de marketing rezultatele sunt concentrate în jurul răspunsului la întrebarea: „cum
consumă tinerii români, ce mărci le sunt pe plac?”, cercetarea din domeniul culturii se
limitează la descierea câtorva activităţi culturale. Ambele cercetări au căutat însă stabilirea
unor categorii de consum, cu toate că acesta nu era neapărat obiectivul de la care au plecat.
Este demonstrată nevoia simţită pentru definirea unor identităţi culturale ale celor din jur,
fie că este făcută pentru a răspunde întrebărilor oamenilor de comunicare ce urmează să li
se adreseze ulterior, fie că răspunde pur şi simplu nevoii de cunoaştere a stilului de viaţă al
tinerilor.
Concluzii
Ceea ce se remarcă este nevoia unei analize mai complexe la nivelul instituţiilor statului
privind problema culturii atât ca producţie cât şi sub forma consumului cultural prin
alăturarea unui set de indicatori de ordin individual dar şi globali, atât specifici doar
culturii cât şi împrumutaţi din celellate domenii ale vieţii sociale cu care cultura se află în
strânsă relaţie (economic, piaţa muncii şi timp liber, pentru a enumera câteva).
O îmbinare a perspectivei individuale caracterizată prin consum şi participare
culturală cu o perspectivă globală care să prezinte circumstanţele culturale ale societăţii
este singura care poate oferi o imagine coerentă şi completă a situaţiei culturale din
România. Un astfel de demers poate susţine cu succes un plan de dezvoltare propus pentru
cultura română.
Pe de altă parte, o astfel de lucrare ar trebui făcută publică pentru ca atât instituţiile
mai mult sau mai puţin publice cât şi organizaţiile non-guvernamentale să poată beneficia
de ea, orice cercetare fiind recunoscută drept sursă de idei şi iniţiative. De asemenea,
însuşi actorii sociali au de câştigat prin existenţa unui astfel de material pentru că ar putea
ajunge la o introspecţie privind propriul model de consum cultural în contextul societăţii
în care trăieşte.
Emisiuni precum „10 pentru România” au demonstrat nevoia definirii unui stil
cultural românesc afirmat atât în faţa noastră cât şi pentru cei din exterior (fie ei din
Uniunea Europeană sau din toată lumea). Astfel, un efort susţinut pentru o analiză
profundă a acestui fenomen cu toate instrumentele socio-economice de care dispunem ar fi
mai mult decât binevenit şi ar putea constitui un adevărat pas înspre conturarea
specificului cultural românesc.
O altă abordare a situaţiei culturii române ar fi aceea a încurajării producţiei de
cultură. După cum am văzut, persoanele angajate în domeniul culturii sunt puţine
comparativ cu alte state, capacitatea noastră de a produce bunuri culturale către export este
mult în urmă faţă de celelalte ţări, însă încet încet se poate simţi interesul nostru pentru
cultură. Astfel, printr-un demers de comunicare coerentă a unei identităţi culturale susţinut
de acţiuni simultane de încurajare şi sprijinire a producţiei culturale vom putea să ne
comparăm în termeni onorabili cu celelate state membre ale Uniunii Europene.