Romania in NATO

Data de 29 martie 2004 reprezintă o dată extrem de importantă pentru istoria

modernă a României. Ea consemnează momentul în care, ţara noastră alături de
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia a devenit membră NATO.
„Aderarea celor şapte ţări va ajuta cauza libertăţii şi va întări Alianţa Atlantică,
principalul pilon al relaţiilor transatlantice, într-un moment în care aceasta se
confruntă cu noile provocări ale secolului XXI, se preciza într-un comunicat
transmis la acea vreme de Casa Albă. Dorinţa României de a deveni membră a
Alianţei Nord-Atlantice s-a făcut cunoscută pe plan internaţional încă din anul 1993
când şi-a depus candidatura la NATO, un an mai târziu participând la Parteneriatul
pentru Pace, program destinat cooperării euro-atlantice în materie de securitate. La
Summit-ul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, s-a hotărât, de către şefii de stat
şi de guverne ai ţărilor membre, ca România, în calitate de stat candidat, să înceapă
convorbirile de aderare ale cărei protocoale au fost semnate la Bruxelles, la 26 martie
2003. La 29 martie 2004, prin depunerea instrumentelor de ratificare la
Departamentul de Stat al SUA, România devine membră NATO cu drepturi depline.
Începând cu acea dată, ţara noastră s-a implicat activ în procesul de promovare a
valorilor şi obiectivelor acestei Alianţe. În perioada 2-4 aprilie 2008, România a fost
gazda Summit-ului NATO, organizat la Bucureşti, cel mai mare eveniment de
politică externă desfăşurat în ţara noastră.
 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, abreviat NATO în engleză
și OTAN în franceză și spaniolă, este o alianță politico-militară stabilită în
1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie
1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord.
Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii
și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță
militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi
necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată
împotriva ei sau a statelor membre. Ţările fondatoare ale acestei alianţe sunt :
Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Statele Unite, Islanda (singura ţară
membră care nu deţine forţe militare şi care a aderat cu condiţia de a nu
participa la niciun conflict armat), Italia Luxemburg Norvegia, Olanda,
Portugalia şi Regatul Unit al Marii Britanii. Lor li s-au alăturat, în 1952,
Grecia şi Turcia (între 1974 şi 1980 Grecia şi-a retras trupele din structurile
NATO în urma tensiunilor acumulate între ea şi Turcia), în 1955, Germania,
în 1982, Spania, în 1999, Ungaria, Polonia şi Cehia, în 2004, Bulgaria,
Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania şi România, iar în 2009 Croaţia
şi Albania.
 La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de ani,
era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în
articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia
sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca
un atac impotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un asemenea atac
armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la
autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență
Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu
celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței
armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac
împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să
trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie
sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima
dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11
septembrie 2001.
URSS și statele aliate ei au format Pactul de la Varșovia în 1955 pentru a
contrabalansa NATO. Ambele organizații au fost forțe oponente în războiul rece.
După căderea Cortinei de Fier în 1989, Pactul de la Varșovia s-a dezintegrat.
NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a
pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Muntenegru între 24
martie și 11 iunie 1999.