Sunteți pe pagina 1din 23

Antropologia

motrică

Obiectivele antropologiei motrice:


Antropologia motrică este o ştiinţă interdisciplinară, desprinsă din
antropologie, ale cărei obiective pot fi rezumate in cateva repere esenţiale ale
cunoaşterii:
- procesele de creştere şi dezvoltare cu implicaţiile lor asupra motricităţii;
- tipologia constituţională somatofiziologică, motrică şi psihică, condiţionată de
ritmurile biologice genetic determinate şi corelaţiile dintre tipul constituţional in
ansamblul său şi cerinţele activităţii sportive de performanţă;
- determinarea genetică şi antropologică a unor caractere cu semnificaţie
majoră in obţinerea performanţei sportive;
- metodologia antropologică şi genetică de evaluare a potenţialului şi
randamentului sportiv;
- implicarea antropologiei motrice in selecţia sportivă, cu o eficienţă
considerabil superioară in obţinerea performanţei dorite, precum şi in dirijarea
antrenamentului pe baza cunoaşterii particularităţilor individuale
antropologice.

Importanţa antropologiei motrice


Importanţa antropologiei motrice constă in valoarea deosebită pe care o
are atat pentru sportul de performanţă, cat şi pentru dirijarea educaţiei fizice şi
sportului, in concordanţă cu cerinţele ce se impun, de a reprezenta unul din
factorii esenţiali ai dezvoltării armonioase şi ai păstrării stării de sănătate a
omului.
Pe de altă parte, ea serveşte şi la evaluarea mişcării corpului şi ale
segmentelor sale, in vederea stabilirii programului de exerciţii necesar in
recuperarea unor afecţiuni locomotorii.
Cursul nr. 1
Ontogeneza umană

Ontogeneza organismului uman (viabilitatea din momentul concepţiei


pană la exit) are 3 perioade importante:
1. perioadda de creştere şi dezvoltare
2. perioada de maturitate şi reproducere
3. perioada de involuţie ‘senescenţa’ (termenul de senilitate indică o involuţie
timpurie)
In acest curs ne vom referi la prima perioadă deoarece perioada a doua
face obiectul anatomiei şi fiziologiei, iar perioada de senescenţă constituie
obiectul gerontologiei.

Legile şi perioadele de creştere şi dezvoltare


ale organismului
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă un complex dinamic de procese
biologice prin care trece organismul uman in evoluţia sa pană la maturitate.
Creşterea este un proces cantitativ de inmulţire celulară privind sporirea
in greutate, volum şi dimensiuni ale corpului.
Dezvoltarea este un proces calitativ de diferenţiere celulară, care se
traduce prin modificări funcţionale şi imbunătăţiri calitative, ce marchează o
perfecţionare adaptativă a aparatelor şi sistemelor din organism, o evoluţie
complexă şi o integrare corelată a lor intr-un tot unitar.
Aceste procese sunt condiţionate de acţiunea unor factori interni
(ereditatea, mecanismele neuroendocrine genetic determinate) şi externi: in
perioada intrauterină – starea de sănătate a mamei şi evoluţia normală a
sarcinii, apoi, factorii geoclimatici, alimentaţia, noxele din mediul ambiant. Un factor
extern important este activitatea motrică, exerciţiul fizic, efortul fizic şi psihic
care, prin fenomenele de adaptare, compensare şi supracompensare pe care
le declanşează, stimulează şi chiar dirijează creşterea şi dezvoltarea.
Activitatea motrică dezvoltă in mod evident elementele componente ale
aparatului locomotor. Prin intermediul acestora sunt angajate in lucru la un
nivel inalt de solicitare, aparatul respirator şi cel circulator, schimburile nutritive şi
procesele de regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine.
Reglarea proceselor de creştere şi dezvoltare se face pe cale
neuroendocrină, prin secreţia hormonului de creştere somatostatina (STH).
Procesele de creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite legi.

A. Legile creşterii şi dezvoltării


organismului
1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi organelor.
Conform acestei legi, ţesuturile şi organele cresc şi se dezvoltă inegal şi in
perioade variate de timp, de ex: de la naştere pană la maturitate, creierul
creşte de 4 ori, ficatul de 9 ori, splina de 13 ori, rinichii de 14 ori, inima de 20 de ori iar
intestinul de 30 de ori. In primul an de viaţă, sistemul nervos dar mai ales ochiul
şi urechea ajung la dimensiuni apropiate de cele definitive. Deşi se dezvoltă
inegal, ele păstrează o anumită proporţionalitate care nu tulbură prea mult
armonia formelor şi echilibrul funcţional.
Intre cele două jumătăţi verticale ale corpului se produc asimetrii in forma
şi dispoziţia organelor sau in lungimea şi grosimea segmentelor, mai ales la
nivelul membrelor superioare şi inferioare: intre organele perechi există o
asimetrie funcţională – la dreptaci, membrul superior drept este mai lung, mai
gros, umărul drept mai coborat şi invers pentru stangaci.

2. Legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare.


Ca urmare a ritmului diferit de creştere pot să apară discordanţe şi chiar
disfuncţii intre diferite părţi ale organismului. Cele mai multe elemente
somatice
urmează ritmul de creştere al taliei şi greutăţii corpului, care devin termeni de
comparaţie. Se constată variaţii de ritm in creşterea capului care işi dublează
inălţimea de la naştere şi pană la maturitate; trunchiul creşte in acest răstimp
de 3 ori, iar membrele superioare de 4 ori, la 12 ani de 7 ori.

3. Legea proporţiilor
Schimbarea proporţiilor dintre părţi incepe din viaţa intrauterină şi se
continuă pană la pubertate:
a. există trei perioade in evoluţia proporţiilor dintre lungimea şi lăţimea
corpului: de la 4-6 ani, de la 6-15 ani şi de la 15 ani in sus.
b. de la naştere şi pană la varsta adultă, fiecare segment al corpului are
felul său propriu de a se comporta faţă de inălţime. In antropologie şi in
medicina judiciară acest fenomen dă posibilitatea de a aprecia cu exactitate
talia unui individ după dimensiunile unuia dintre oasele membrelor.
c. dacă un segment al corpului are o creştere proporţional superioară celei
staturale, segmentele imediat următoare (superioare sau inferioare)celui
considerat vor avea o creştere proporţional inferioară celei staturale.

4. Legea alternanţei
In perioada de creştere şi dezvoltare apar o serie de alternanţe intre
perioadele de creştere şi dezvoltare, intre sporul in inălţime şi cel in greutate,
3
Antropologie motrică
intre creşterea diferitelor segmente corporale vecine. Cand creşterea este
intensă, dezvoltarea organelor şi perfecţionarea funcţiilor sunt incetinite.
Bartels şi Stratz au impărţit perioada de la 1 la 20 de ani in perioade
alternative de ‚implinire’ sau creştere in greutate şi de ‚intindere’ sau creştere
in inălţime astfel:
Perioada primei impliniri este de la 1 an la 4 ani
Perioada primei intinderi este de la 5 ani la 7 ani
Perioada celei de a doua impliniri este de la 8 ani la 10 ani
Perioada celei de a doua intinderi este de la 11 ani la 15 ani
Perioada celei de a treia impliniri şi intinderi este de la 15 ani la 20 ani
Creşterea in lungime alternează cu creşterea in lăţime sau in grosime a
corpului. Oasele işi alternează creşterea in lungime cu ingroşarea lor.

5. Legea maturaţiei pubertare


Conform acesteia, pubertatea, prin care inţelegem totalitatea modificărilor
morfofuncţionale care au loc in organism odată cu intrarea in funcţiune a
gonadelor, determină creşterea şi dezvoltarea diferenţiată pe sexe.

B. Perioadele de creştere şi dezvoltare


ale organismului
Particularităţile de varstă anatomofiziologice ale organismului uman le
prezentăm pe baza următoarei clasificări a perioadelor cronologice pe care le
parcurge in evoluţia ontogenetică fiinţa umană:

1. perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere


2. prima copilărie, de la naştere până la 3 ani, cand apariţia dentiţiei de
lapte este terminată, cuprinde:
a) perioada de nou-născut (primele 30 de zile) caracterizată prin:
- creştere rapidă statutară;
- slaba dezvoltare a sistemului nervos, cu predominenţa
centrilor subcorticali;
- coloana vertebrală rectilinie;
b) perioada de sugar (30 zile – 1 an) distinctă prin:
- creştere staturo-ponderală rapidă;
- apariţia dentiţiei;
- la 3 luni apare lordoza cervicală;
- la 6 luni apare cifoza dorsală;
- la 9-12 luni apare lordoza lombară;
- toracele are diametrul antero-posterior mai mic decat
cel transversal;
- masa musculară redusă;

Antropologie motrică
- sistem nervos slab dezvoltat;
c) perioada de copil mic (antepreşcolar, 1 – 3 ani) reprezentată
prin:
- incetinirea ritmului de creştere;
- modificarea proporţiilor cap, trunchi, membre;
- completarea primei dentiţii;
- oasele au sisteme haversiene neregulate, periost gros;
- spaţii articulare largi intre segmentele osoase;
- circumvoluţiuni şi scizuri cerebrale puţin accentuate,
celule corticale nediferenţiate, fibre nervoase incomplet
mielinizate.
3. perioada de preşcolar (3-6 ani) se intinde de la apariţia dentiţiei de
lapte pană la apariţia primilor dinţi permanenţi.
Ea este caracterizată prin:
- sistemul nervos şi mai ales creierul, ca volum este
dezvoltat, dar aria motrică este departe de maturizare;
- aparatul locomotor are: oasele care se pot deforma uşor,
muşchii sunt puţin dezvoltaţi, fibra musculară bogată in sarcoplasmă, multă
apă şi puţine proteine, mai mult ţesut conjunctiv şi mai puţin ţesut elastic;
- aparatul respirator cu plămanii foarte mari faţă de cutia
toracică;
- metabolismul este foarte activ, consumul de energie pe Kg.
corp este mai mare ca la adult;
- gonadele slab dezvoltate.
4. perioada de şcolar (6 ani – 18 ani) prezintă:
- creşterea uniformă se accelerează spre sfarşitul perioadei,
se face mai ales pe seama alungirii membrelor inferioare;
- sistemul nervos (creierul) are greutatea aproape ca la adult,
dar dezvoltarea nu este completă, o mai bună dezvoltare a primului sistem de
semnalizare, aria motrică corticală se apropie de maturaţie (este completă
abia la 13-14 ani);
- adenohipofiza produce STH din belşug;
- timusul este dezvoltat cu numeroşi corpusculi Hassall in
plină activitate, involuţia sa incepand abia la jumătatea perioadei;
- partea periferică a analizatorului kinestezic, odată cu
analizatorul vestibular şi vizual se perfecţionează, mişcările devin mai precise,
coordonarea mai bună, contracţiile inutile, neeconomice se exclud treptat,
timpul şi spaţiul sunt apreciate mai just.

- ap. locomotor - oasele sunt mai dure, se dezvoltă mai ales


pe seama creşterii in grosime, prin depunerea de săruri minerale (calciu şi
fosfor) şi prin consolidarea structurilor intime;
- musculatura reprezintă 21,7 % din greutatea
corpului (faţă de peste 35 % la adult), muşchii se dezvoltă mai ales prin
alungirea fibrelor şi nu in grosime.
- ap. cardiovascular – cordul devine voluminos şi
reacţionează puternic dar neeconomic la efort, frecvenţa cardiacă in repaus
este de 100 cicli/min. la 6 ani, 90 cicli/min. la 7 ani, 84 cicli/min. la 8 ani, 80 cicli/
min. la 12 ani.
- ap. respirator se dezvoltă intens in perioada pubertară,
capacitatea vitală creşte paralel cu capacitatea anatomică a plămanilor. In
timpul efortului posibilităţile de mărire a volumului cutiei toracice sunt mici, de aceea,
la cel mai mic efort, are loc accelerarea frecvenţei respiratorii.
Deşi aparatele cardiovascular şi respirator sunt mult solicitate din cauza
creşterii rapide a masei musculare, efortul fizic nu este contraindicat decat in
cazul unor leziuni organice. Experienţa a arătat că tulburările funcţionale
dispar prin practicarea raţională a sportului.
In perioada 11-13 ani la fete, 12-14 ani la băieţi există un singur criteriu
care-i uneşte intr-o singură categorie şi anume – pubertatea. Fenomenul
central al pubertăţii este maturaţia sexuală produsă de fluxul crescut al hormonilor
sexuali, care determină apariţia caracterelor sexuale ecundare concomitent cu
profunde modificări somatovegetative şi psihice.
Dacă pană in jurul varstei de 11 ani secreţiile endocrine abundau in
hormoni de creştere, după această varstă are loc o activitate secretorie intensă
a ovarului şi testiculului. Evenimentul este marcat la fete prin prima menstruaţie,
iar la băieţi prin apariţia ejaculaţiei, fenomenele de maturizare sexuală
impletindu-se cu cele de maturizare neuropsihică.

Pubertatea
particularităţi somatofiziologice şi psihointelectuale
Pubertatea este marcată de două fenomene extrem de importante:
acceleraţia şi neotenia.
Acceleraţia este fenomenul biologic conform căruia generaţia actuală,
comparativ cu generaţiile trecute, inregistrează un spor in inălţime şi greutate.
Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării
somatosexuale şi de intarziere a maturizăii psihointelectuale, odată cu
intarzierea maturizării sociale (integrarea socioprofesională mai tardivă, ca urmare a
creşterii perioadei de şcolarizare legată de sporirea volumului informaţional
necesar specializării in diferite domenii).
Puseul de creştere s-ar baza in primul rand pe conlucrarea dintre STH şi
hormonii androgeni şi estrogeni. La această varstă există substratul nervos şi
locomotor necesar invăţării deprinderilor motrice complexe.
a. Perioada antepubertară (6-11 ani la fete şi 6-12 ani la băieţi)
Creşterea in general este uniformă, accelerandu-se spre sfarşitul perioadei.
Pană la 10 ani, diferenţele de creştere ale copiilor de sex opus nu sunt mari.
La fete incepe, de la această varstă, o accelerare a creşterii.
- sistemul nervos, creierul, este in greutate aproape ca la adult, dar
funcţional, dezvoltarea nu este completă; se constată o mai bună
dezvoltare a primului sistem de semnalizare, aria motrică corticală se
apropie de maturaţie, echilibrul dintre procesele de excitaţie şi inhibiţie
corticale fundamentale, cu netă predominanţă a excitaţiei. Spre sfarşitul
acestei perioade se dezvoltă capacitatea de inhibiţie corticală, dar fără a
echilibra excitaţia.
- activitatea glandelor endocrine este insuficientă, hipofiza gonadotropă
este lipsită de activitate, in timp ce partea bazofilă a adenohipofizei
produce din abundenţă somatotropul.
b. Perioada pubertară
Este marcată in special prin maturaţia sexuală produsă de fluxul crescut al
hormonilor sexuali.
Odată cu pubertatea se evidenţiază caracterele sexuale secundare. La
băieţi, dezvoltarea laringelui şi schimbarea vocii, apariţia pilozităţii axilare şi
pubiene, creşterea masei musculare, iar la fete dezvoltarea glandelor mamare,
apariţia pilozităţiii axilare şi pubiene. Scheletul mai ales al bazinului, la fete cu
diametre mai mari
- sistemul nervos se dezvoltă rapid şi se incheie practic maturizarea zonei
corticale a analizatorului motor, funcţia de analiză şi sinteză a scoarţei se
dezvoltă, creşte procesul inhibiţiei interne, funcţia celui de al doilea
sistem de semnalizare domină asupra primului. Excitabilitatea şi
mobilitatea sistemului nervos explică rapiditatea reacţiilor motrice in
general, insă chilibrul proceselor nervoase este incă instabil, coordonarea
nu se dezvoltă.
- Aparatul cardiovascular are cordul voluminos, comparativ cu toracele,
predomină mecanismul de regare simpatică
- Aparatul respirator se dezvoltă mai intens
- Hipofiza (lobul anterior)işi intensifică activitatea, creşte secreţia de STH,
ACTH şi hormoni gonadotropi,
- Creşte activitatea tiroidei şi a suprarenalelor, determinand o
hiperreactivitate a sistemului nervos şi o instabilitate (labilitate) a
neurovegetativă accentuată
c. Perioada postpubertară corespunde transformării copilului in tanăr care
din punct de vedere al dezvoltării morfofuncţionale, al capacităţii de efort şi
caracteristicilor psihice se apropie tot mai mult de adult. Acum se observă o
incetinire a ritmului dezvoltării somatice. Prin prisma varstei cronologice, etapa
postpubertară a creşterii şi dezvoltării se intinde pană la 20-22 de ani la fete şi
23-25 de ani la băieţi
- sistemul nervos işi continuă dezvoltarea indeosebi prin
permeabilizarea sinapselor, există un echilibru intre excitaţie şi inhibiţie, intre
iradiere şi concentrare;
- ap. cardiovascular işi accelerează dezvoltarea, frecvenţa
cardiacă şi tensiunea arterială au valori apropiate de cele ale adultului;
- ap. respirator işi continuă şi el dezvoltarea, capacitatea
vitală creşte, frecvenţa respiratorie scade in timp ce amplitudinea mişcărilor
respiratorii creşte.
- ap.locomotor: ănchiderea canalului sacral intre 15-18 ani,
oasele membrelor prezintă un ritm lent de creştere şi definitivare a procesului
de osificare, muşchii cresc in volum prin creşterea suprafeţei secţiunii fiziologice,
forţa se dezvoltă şi ea proporţional cu valoarea acestei suprafeţe.

Cursul 2
Tipologie constituţională
Inţelegem prin tip costituţional totalitatea caracterelor morfologice,
funcţionale şi psihice care definesc o anumită fiinţă umană. Corelarea lui cu
valoarea performanţei reprezintă o importanţă deosebită, atat in scopul unei
selecţii sportive judicioase, cat şi al unui antrenament individualizat. De aceea
un loc principal il ocupă aspectele morfologice, fiziologice principale (tipul
somatic), aspectele privind calităţile şi deprinderile biomotrice (tipul motric),
aspectele psihice (tipul psihic) şi corelaţiile existente intre tipul constituţional şi
performanţa sportivă. Tipul constituţional (fenotipul) este alcătuit, la nivelul
tuturor componentelor sale, din genotip (moştenirea ereditară) şi paratip ( ce
dobandeşte sub influenţa mediului exterior).
Şcoli antropologice şi tipologii constituţionale
Hipocrate, primul constituţionalist (veacul al IV-lea iH), considera
individualitatea umană ansamblu de particularităţi morfologice, fiziologice şi
psihice. Fundamentul criteriilor constituţionale ale lui este reprezentat prin
umori şi temperamente, noţiuni care au rezistat pană in vremurile moderne. El
vorbea de 4 temperamente:
a. sangvin – activ, senin, cu reacţii vii

b. coleric – exploziv, excitabil

c. melancolic – apatic, cu mobilitate redusă

d. flegmatic – echilibrat, puţin excitabil


Şcoala franceză care se sprijină pe criterii morfologice şi pe cercetări
chimice, distinge 4 sisteme anatomice al organismului, care se formează sub
influenţa mediului: sistemul respirator, digestiv, muscular şi nervos. Ele sunt
caracterizate astfel:
a. tipul muscular are o puternică dezvoltare a extremităţilor şi a
musculaturii, cutia toracică bine dezvoltată, in formă de trapez,
pilozitate accentuată, faţa dreptunghiulară, intalnit mai ales la
muncitorii fizici
b. tipul respirator are preponderenţa părţii superioare a trunchiului
asupra celei inferioare, cutia toracică in formă de trapez, faţa
romboidală, intalnit mai ales la nomazi, care trăiesc in spaţii deschise
sub cerul liber
c. tipul digestiv are un abdomen mare, linia taliei uşor conturată, umerii
inguşti, faţa in formă de triunghi cu maxilarele puternic dezvoltate, gat
scurt şi gros, intalnit mai ales la cei din clasa socială privilegiată şi in
zonele agricole.
d. tipul cerebral-nervos are un cap mare, partea inferioară a feţei, slab
dezvoltată ii dă formă de triunghi. Construcţia generală sveltă,
delicată, trunchiul şi bazinul inguste, extremităţile relativ lungi ,
specific intelectualilor.
Şcoala italiană cu cel mai cunoscut reprezentatnt al ei, Viola, se bazează
pe măsurători antropometrice care constituie fundamentul sistematicii
tipologice. El a introdus noţiunea de volum, prin determinarea tridimensională
a unor componente ale corpului (lungime, lăţime, inălţime). Importanţa tipologiei
lui Viola rămane doar teoretică nu şi practică.
Şcoala germană pune accent in formarea constituţiei corporale pe
acţiunea glandelor, aceasta fiind condiţionată genetic. Ea consideră
componentele corporale ca fiind predispoziţiile spre dezvoltare a unor organe
şi sisteme.
Şcoala sovietică cu Pavlov defineşte 4 tipuri de sistem nervos central: a.
slab, la care reflexele condiţionate se fixează greu şi sunt
inconstante, lipseşte echilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie
b. puternic, neechilibrat şi excitabil, la care nu există echilibru intre
cele 2 fenomene corticale, excitaţie şi inhibiţie, predominenţa
excitaţiei are un caracter relativ.
c. puternic, echilibrat, mobil, cu o echivalenţă intre excitaţie şi
inhibiţie, cu reflexe condiţionate ce se formează rapid dar care se şi
modifică in funcţie de mediu
e. puternic, echilibrat, inert, la care schimbarea reflexelor condiţionate
este o problemă dificilă, iar adaptarea la condiţii noi se face greu.
După Pavlov, aceleaşi tipuri se intalnesc şi la om şi sunt cunoscute sub
numele de temperamente. Ele corespund in linii mari cu cele hipocratice.
Astfel, tipul slab corespunde temperamentului melancolic, tipul puternic neechibrat şi
excitabil corespunde celui coleric, tipul puternic echilibrat şi mobil corespunde
celui sanguin, iar tipul puternic echilibrat şi inert corespunde celui flegmatic.
Şcoalile anglosaxonă şi americană au cateva concepţii tipologice
fundamentale, bazate in special, pe noţiunile de construcţie stenică şi
astenică. Este vorba de somatotipologia lui Şheldon. Psiholog şi psihiatru, Şheldon
susţine că in fiecare individ apar 3 elemente ale construcţiei pe care le leagă
dezvoltarea foiţelor embrionare (endomorfia, mezomorfia, ectomorfia).

Endomorfia reprezintă moliciunea şi rotunjimea formelor, dominaţia


ţesuturilor grase, adipoase şi a viscerelor, capacitatea de depozitare a
grăsimii,
preponderenţa mărimii trunchiului asupra extremităţilor. Tipul endomorf se
poate identifica in tipul digestiv al şcolii franceze.
Mezomorfia este construcţia atletică: schelet şi musculatură puternice,
articulaţii bine legate, in special cele ale extermităţilor, forma feţii este pătrată
epiderma groasă.
Ectomorfia reprezintă preponderenţa supleţei şi a delicateţei construcţiei.
Suprafaţa corpului este mare in raport cu masa, creier mare, un sistem nervos
bine dezvoltat.
Şheldon ia in considerare şi noţiunea de ginandromorfie, prin care
defineşte prezenţa caracterelor sexuale contradictorii existente in fiecare
individ.
Un grad inalt de ginandromorfie este intalnit la bărbaţii cu predominenţă
endomorfi şi la femeile cu preponderenţă mezomorfe.

Cursul 3
Biotipologia modernă
Dezvoltarea ştiinţei in epoca modernă (endocrinologia şi genetica) are
ecou şi asupra antropologiei constituţionale. Noile realizări ale medicinii
constituie baza sistemelor de clasificare a variabilităţii umane. Aşa apare
biotipologia modernă, in centrul ei fiind biotipul. El cuprinde intreaga fiinţă, cu
toate aspectele somatice şi psihice.
Cea mai largă descriere a biotipurilor moderne aparţine lui Martiny
(1948). El explică diferenţele dintre indivizi prin dezvoltarea inegală a celor 3
foiţe embrionare: ectoblast, cordomezoblast şi ectoblast. Se formează astfel,
tipuri care se caracterizează prin predominenţa unui ţesut sau a unor organe
derivate din ţesutul primordial, cu participarea normală sau deficitară a
celorlalte două ţesuturi.
a. endoblasticul se caracterizează prin:
- talie variabilă, uneori inaltă, alteori deficitară, greoi, cu tendinţă
la obezitate, membrele inferioare scurte, maini mici şi largi, faţa
palidă, cu aspect infantil, cu relief osos puţin dezvoltat,
mandibule largi. Endocrin are o insuficienţă suprarenală, tradusă
printr-o scădere a tensiunii arteriale şi o reducere a pilozităţii
corporale. Apare şi o insuficienţă hipofizară şi tiroidiană, cu
scăderea metabolismului bazal şi tendinţă la hidrofilie tisulară.
Individul este hipoevoluat, pseudoinfantil cu
hipercolesterolemie, este calm, sedentar, cu multă răbdare şi
multă fantezie.
b. mezoblasticul se caracterizează prin:
- talie sub mijlocie şi greutate relativ mare, trunchiul este larg şi
puternic, cu membre lungi şi musculoase, craniul este mare, cu
faţa hexagonală, torace puternic şi acoperit cu pilozitate
abundentă. Endocrin individul este hipercorticosuprarenal,
element care generează o musculatură puternică şi un
hiperhipofizar, element care generează dezvoltarea puternică a
bărbiei şi a muşchilor. Datorită hiperfuncţiei endocrine, acest tip
este puternic şi mereu activ.
- cordomezoblasticul are o dezvoltare armonioasă: talie inaltă
şi suplă, maini lungi şi musculoase cu degete subţiri şi fine,
craniul puternic, frunte dreaptă. Endocrin are un metabolism
puternic şi este echilibrat şi din punct de vedere psihic, este
violent .
c. ectoblasticul se caracterizează prin:
- inălţime mijlocie, trunchi stramt şi aplatizat, cu frecvente
deformaţii ale coloanei vertebrale, maini lungi şi subţiri,
hipotrofice, faţa triunghiulară slab dezvoltată. Endocrin, individul
este hipertiroidian, hipermedulosuprarenal, hipohipofizar (scăderea
hormonului somatotrop) hipocorticosuprarenal, hipogonadal,
hipoparatiroidian (spasmofilic). Individul este un catabolic cu
glicemie scăzută, cu hipocolesterolemie şi hipocalcemie. Este un
emotiv, cu o imaginaţie vie şi abstractă.
Specialiştii impart oamenii in 4 tipuri funcamentale:
- longilini stenici, tonici, sunt indivizi hiperhipofizari sau
hipertiroidieni, cu bună activitate a suprarenalelor şi a
gonadelor.
- longilini astenici, hipotonici, sunt hipertiroidieni cu un deficit
constituţional suprarenal, gonadic sau paratiroidian
- brevilini stenici, tonici, sunt hipergonadali sau
hipercorticosuprarenali cu toate organele bine dezvoltate
- brevilini astenici, hipotonici sunt hipofizari, hipotiroidieni,
hipogenitali şi hiperinsulinici. Au o predominenţă a depunerilor
adipoase.
Tipologia endocrină
Biotipologia a incercat să inţeleagă factorii care generează diversitatea
umană, apeland la modelele endocrine.
C.I.Parhon a subliniat, pentru prima dată in literatură, existenţa unor
raporturi intre sistemul endocrin şi constituţia somatopsihică. El a admis că
fiecare glandă contribuie direct la dezvoltarea organismului. In funcţie de
dezvoltarea uneia sau a alteia dintre glande, organismul se poate dezvolta in
diferite sensuri. După Parhon, diferenţele dintre indvizi sunt realizate prin
funcţionarea in plus sau in minus a unei glande.
Echilibrul glandelor endocrine asigură o dezvoltare armonioasă a
organismului. Apariţia unei hipo- sau hiper- secreţii endocrine dă corpului o
formă caracteristică. Se formează astfel tipuri hipo- şi hipertiroidiene, hiper- şi
hipofizare, hipo- şi hipergonadale, hiper- sau hipocorticosuprarenale.

Tipul hipertiroidian este inalt şi suplu, cu talia ingustă, cu muşchii subţiri


şi lungi. Faţa are trăsături gracile. Pielea este caldă, uşor pigmentată, pilozitate
abundentă. Metabolism bazal crescut, cu tendinţă la tahicardie. Este
hiperexcitabil, cu o mare labilitate a sistemului nervos.

Tipul hipotiroidian este brevilin, cu talia scundă, sub media populaţiei.


Capul este mare, cu faţa rotundă. Ochii mici şi puţin expresivi. Pielea aspră şi
puţin pigmentată. Tulburări dentare frecvente. Dinţi mici, şi neregulaţi.Tendinţă
spre adipozitat, in special pe faţă, pe gat, pe abdomen. Procesele fiziologice
lente, ce dau apatia acestui tip.

Tipul hiperhipofizar este inalt cu membre mai mari decat trunchiul.


Părţile distale, mainile, picioarele şi faţa sunt masive. Mandibula lungă şi
groasă, impinsă inainte, cu dinţi puternici. Pielea groasă cu pilozitate
abundentă pe trunchi şi membre. Muşchii puternic dezvoltaţi. Adipozitate slabă.
Hiperperistaltism intestinal şi hipertonie, cu o formă incipientă de acromegalie,
prin dezvoltarea extremităţilor, a nasului şi a buzelor.

Tipul hipohipofizar are o dezvoltare somatică insuficientă şi deseori o


adipozitate exagerată. La adolescent se menţin proporţiile infantile şi
prepubertare, membrele inferioare cu o lungime relativ mare. Bărbaţii cu faţa
aplatizată sau uşor rotunjită.Trăsăturile faciale sunt gracile. Mandibula slab
dezvoltată. La femei se observă o slabă dezvoltare a sanilor.

Tipul hipergonadic are o pubertate precoce, de aceea, adolescentul are un


schelet relativ inalt şi o musculatură puternică, hipertonică. Caracteristică este
discordanţa dintre abundenţa părului pe faţă, trunchi şi membre şi raritatea lui
pe cap. Adulţii sunt relativ scunzi, bine dezvoltaţi somatic, cu musculatură
dezvoltată şi puternică. Femeile au bazinul relativ larg, sanii sunt insă mici.

Tipul hipogonadic are o talie peste medie şi caracterele sexuale


dezvoltate moderat. Craniul şi faţa au diametre mici. Mandibula relativ
proeminentă, dar gracilă. Părul pe cap este abundent, dar pilozitatea pubiană
este rară şi cu dispoziţie feminină la bărbaţi. Bazinul feminin cu caractere infantile.

Tipul hipercorticosuprarenal are un corp masiv, cu musculatură


dezvoltată. La femei se remarcă o pilozitate de tip masculin.

Tipul hipocorticosuprarenal este inalt şi slab cu musculatură slabă piele


hipotrofică şi hiperpigmentată.
Dintre tipurile endocrine, mai des intalnite sunt cele hiper- şi
hipotiroidiene, asociate cu influenţe secundare ale celorlalte glande.

Cursul 4
Tipurile constituţionale
în viziunea antropologică motrică – sportivă
Din punct de vedere sportiv, tipul antropologic optim are 3 secţiuni
importante: somatofiziologic, motric şi psihic. Este insă o delimitare arbitrară,
deoarece organismul este un tot unitar, tipologia constituţională, deşi ne ajută
la o mai bună cunoaştere a acestuia, prezintă limite foarte mari, iar interpretarea
datelor trebuie efectuată in mod strict individualizat.

1. Tipul somatofiziologic
Este definit de totalitatea parametrilor morfologici şi funcţionali care intră
in constituţia organismului uman. Dintre aceştia ne vom referi doar la
parametrii principali, cu importanţă pentru activitatea sportivă.
a. Parametrii morfologici sunt reprezentaţi de inălţimea
corpului, anvergura dimensională a diferitelor segmente corporale, proporţiile
şi forma lor, greutatea, compoziţia chimică tisulară – din care interesează masa
corporală activă, masa musculră, cantitatea de apă liberă şi intracelulară,
structura histologică şi histochimică a fibrei viscerale, elemente care definesc
tipul constituţional somatic şi care pot fi evidenţiate pe larg in cadrul
metodologiei antropologice.
b. Parametrii fiziologici vizează nivelul funcţional al
diferitelor structuri evaluate prin parametrii morfologici.
Pentru activitatea sportivă şi mai ales pentru selecţia şi dirijarea
antrenamentului
sportiv, cei mai importanţi sunt:

- aparatul osteoarticular şi muscular


- forţa musculară
- mobilitatea articulară
- tonusul muscular
-organele de simţ
- acuitatea vizuală
- simţul cromatic
- campul vizual
- simţul kinestezic
- simţul echilibrului
- sistemul nervos central
- tipul de sistem nervos
- emisfera dominantă
- excitabilitatea
- reactivitatea (viteza de execuţie, viteza de repetiţie)
- coordonarea neuromotorie
- timpul de latenţă (funcţionalitatea sinapselor).
- sistemul endocrin
- determinarea - hormonului de creştere, a hormonilor
tiroidieni, corelaţi cu metabolismul bazal, reflexul achilean,
raportul creatină-creatinină cu ser, hormonii cortico- şi
medulo-suprarenalieni, hormonii androgeni (testosteronul) şi
hormonii estrogeni (estriolul, estradiolul, progesteronul).
- aparatul respirator
- mobilitate toracică
- frecvenţa respiratorie
- capacitatea vitală
- aparatul cardiovascular
- frecvenţa cardiacă
- tensiunea arterială
- debitul cardiac
- parametrii metabolici
- capacittaea aerobă
- capacitatea anaerobă
Atat parametrii morfologici cat şi cei fiziologici recunosc un grad mare de
condiţionare genetică, de aceea, la stabilirea lor se impune şi determinarea
nivelului de condiţionare genetică.

2. Tipul motric
Tipul motric este in stransă legătură cu nivelul calităţilor motrice.
Calităţile motrice sunt caracteristicile care definesc mişcarea. Ele exprimă in
esenţă posibilităţile şi substratul efectuării actului motric. Calităţile motrice
considerate clasic sunt viteza, rezistenţa, forţa şi indemanarea. In cele ce
urmează le vom caracteriza prin cateva aspecte cu importanţă pentru
antropologia motrică, respectiv pentru selecţie şi antrenament

A. Viteza este capacitatea de a executa rapid mişcarea in condiţiile date.


Sub raport funcţional este condiţionată, in principal de două componente
fundamentale: activitatea sistemului nervos (scoarţa cerebrală) şi
metabolismul de la nivelul muşchiului care asigură energia necesară contracţiilor
musculare in condiţii de anaerobioză. De aceea subliniem faptul că viteza este una din
calităţile biomotrice cu cel mai inalt nivel de determinare genetică. Ea poate
avea mai multe frme de manifestare: viteză de reacţie, de execuţie, de repetiţie
şi de deplasare.

- viteza de reacţie este timpul de realizare a unor procese


fiziologice şi biochimice, care se produc in urma acţiunii unui excitant şi care
conduc la o reacţie simplă. Fazele acestor procese sunt:
1. durata recepţionării stimulului (3-5 sec.) este timpul de depolarizare a
membranei receptorului căruia i se adresează stimulul şi transformarea lui in
influx nervos.
2. transmiterea aferentă spre sistemul nervos central (5-10 ms, la
impulsuri vizuale, acustice, olfactive) şi 20-25 ms., la cele proprioceptive).
3. timpul central de analiză, sinteză şi elaborarea comenzii (70-80 ms)
Acest timp se poate imbunătăţi in urma antrenamentului, dar depinde şi de
determinarea genetică a sistemului nervos.
4. transmiterea eferentă de la cortex la periferie (8-10 ms)
5. timpul efector (25-35 ms) este de la depolarizarea plăcii motorii pană la
contracţia fibrelor musculare. El este mai lung, cu cat actul motric este mai
complex.
- viteza de execuţie este timpul pentru efectuarea unor acte motrice
mai complexe sau cu un grad sporit de dificultate
- viteza de repetiţie este dată de frecvenţa maximă posibilă a
mişcărilor repetate in mod voluntar, avand importanţă deosebită in mişcările
ciclice simple sau complexe.
- viteza de deplasare este o formă complexă de manifestare a
vitezei, ea exprimă timpul de efectuare a unor acte motrice integrale, precum
alergare, inot şi cuprinde şi celelalte forme de viteză.

B. Forţa reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca prin deplasarea


segmentelor sale in urma contracţiei musculare, declanşate ca urmare a
activităţii sistemului nervos, să invingă diferite rezistenţe externe sau chiar
greutatea şi inerţia unor părţi ale organismului. Forţa poate fi sub diferite
aspecte: forţa generală, explozivă (detenta), dinamică, statică, in regim de
rezistenţă, sau in regim de viteză. Două segente principale ale organismului
asigură forţa, la care se adaugă activitatea celorlalte aparate şi sisteme-
- sistemul nervos care acţionează prin două mecanisme principale
ce vizează punerea in acţiune a unui număr cat mai mare de unităţi motorii şi
asamblarea unitară a unităţilor active. Este ştiut faptul că in repaus 2-5 % din
unităţi sunt in contracţie; in eforturi minime 10-30 % , iar in eforturi intense 40-
60%. In activitatea de performanţă 70-75 % din unităţile motorii sunt in
contracţie. Acţionarea unui număr cat mai mare de unităţi motorii depinde de
capacitatea scoarţei cerebrale (a zonei piramidale) de a trimite impulsuri
nervoase cat mai multe şi mai precise, odată cu creşterea excitabilităţii acestei
zone, care să determine depolarizarea unităţilor motorii. Stau la bază pentru
această situaţie, atat antrenamentul cat şi determinarea genetică.
In realizarea acestor mecanisme nervoase care condiţionează forţa, se
implică şi formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral şi neuronii Renshaw din
măduva spinării ce intervin in mecanismele de feed-back (reaferentaţie
cibernetică mototrie). De aceea, incărcăturile medii şi mici au valoare biologică
mică, cele submaximale determină 15 – 25 impulsuri / sec., iar incărcăturile
maximale au o valoare biologică mare determinand efectiv creşterea forţei.
- sistemul muscular condiţionează şi el creşterea forţei. Forţa unui
muşchi este direct proporţională cu secţiunea lui fiziologică. Deci sporirea
secţiunii fiziologice (hipertrofia musculară) este una din căile principale ale
creşterii forţei. Se ştie că in muşchi, după excitaţie urmează o fază de inhibiţie
in care au loc procese de refacere, care prin anabolism, ridică nivelul funcţional
anterior excitaţiei, realizand aşa-numita supracompensaţie. Cu cat excitaţia
este mai mare, cu atat mai mare este şi supracompensaţia. De aceea, principiul
creşterii gradate a efortului este esenţial. Sunt importante astfel, metodele de
realizare a hipertrofiei musculare şi implicit ale creşterii forţei musculare, prin
care se foosesc contracţiile izometrice şi cele izotonice.

C. Rezistenţa reprezintă calitatea organismului de a efectua o anumită


activitate motrică, psihică, intelectuală, la un anumit nivel de intensitate, o
perioadă de timp cat mai lungă, fără scăderea eficienţei, fără apariţia oboselii
sau in condiţiile de oboseală compensată, pe care o poate depăşi. Rezistenţa poate fi
de mai multe feluri: rezistenţa generală motrică, rezistenţa locală motrică,
rezistenţa intelectuală, rezistenţa senzorială, rezistenţa vegetativă, rezistenţa
aerobă, rezistenţa anaerobă. Dar activitatea nu este in exclusivitate motrică,
sau intelectuală, ci doar preponderentă, iar angrenarea organismului, in ansamblul
său, este o realitate pentru orice formă de activitate.
In activitatea de educaţie fizică şi sport predomină rezistenţa motrică
generală, manifestată in condiţii de aerobioză. La inceputul efortului, energia
este furnizată pe cale anaerobă (1-2 min.), apoi mixt, aerob-anaerob (2-5
min.),
pentru ca apoi, peste 6 minute să fie aproape in totalitate provenită din procese
aerobe. Deci, in condiţii de rezistenţă, factorul hotărator al performanţei va fi
consumul maxim de oxigen (VO2) şi capacitatea aerobă.
VO2 ce se exprimă fie in litri/min., fie in kgcorp (ml / kg / min.) – putere
maximă aerbă (testul Mrgaria) este determinat, la randul lui, de 2 factori:
a. factori anatomofuncţionali ce privesc in special aparatul
cardiorespirator, care asigură aportul de O2. Aceştia sunt:
- volumul pulmonar şi suprafaţa alveolocapilară, date de
măsurătorile antropologice ale cutiei toracice (diametre şi perimetre in
inspiraţie
şi expiraţie, dar şi măsurarea capacităţii pulmonare vitale, totale şi reziduale
- volumul cardiac de la 700-750 ml. la adult, ajunge la 1300-1400
ml. la sportivi
- debitul cariac
- volumul sanguin total
b. factori biochimici care privesc in special transformările metabolice cu
eliberare de energie din sistemul muscular.
18
Antropologie motrică
- capacitatea fibrelor musculare de a utiliza o cantitate mai mare de
O2 şi de a furniza energia necesară efectuării lucrului mecanic pe calea
proceselor aerobe de fosforilare oxidativă. Această capacitate o au mai ales
fibrele roşii, cu un conţinut sporit de mioglobină şi de mitocondrii mari cu
capacitate oxidativă mare. Cantitatea acestor fibre este genetic determinată şi
de aceea, in selecţie şi dirijarea viitorului sportiv spre anume ramuri de sport
corespunzătoare calităţilor lui motrice este importantă. Deoarece
determinarea VO2 nu este posibilă totdeauna in mod curent, se asociază cu dozarea
acidului lactic, un alt factor important, şi cu valoarea pulsului. Astfel, la 140-150 b / min.
se atinge 70-75 % din consumul maxim de O2 şi ne aflăm intr-o zonă strict
aerobă, la 155-165 b / min. ne aflăm la limita superioară a aerobiozei, cand
efortul incepe să devină un excitant funcţional pentru rezistenţă, iar intre 165-
175 b / min. ne aflăm in zona de anduranţă. Antrenamentul in această zonă se
va desfăşura pană cand pulsul va incepe să scadă, ceea ce va indica o adaptare mai
bună la efort şi posibilitatea de creştere a efortului.

D. Îndemânarea este calitatea motrică a aparatului locomotor, exprimată


prin precizia mişcărilor, respectiv a contracţiilor musculare şi adaptarea lor la
condiţiile impuse de cerinţele victoriei sportive. Se manifestă in prim plan la
scrimă, box, lupte, etc. Indemanarea este condiţionată major de activitatea
corticală, respectiv de comanda primită de muşchi pe căile motorii corticale şi
in măsură mai mică de musculatura insăşi.

Cursul 5
Tipologia constituţională (continuare)
3. Tipul constituţional neuropsihic
Activitatea motrică stă sub controlul sistemului nervos central (activitatea
nervoasă superioară) al cărui coordonator suprem este scoarţa cerebrală. De
aceea, indemanarea, ca şi o calitate psihoneuromotrică, dar şi intreaga
formare a deprinderilor motrice sunt major condiţionate de către morfofuncţionalitea
encefalului. Rezultă de aici că, pentru sporturile la care pe prim plan este
indemanarea sau alte deprinderi motrice deosebit de complexe, pragul ridicat
de funcţionalitate corticală este esenţial. Victoria sportivă nu este hotărată de
aparatul locomotor ci de intelect şi, de aici, necesitatea unui nivel de inteligenţă
cat mai ridicat.
Cortexul este rezultatul unui proces complex de dezvoltare, in care
factorii genetici şi de mediu se imbină foarte strans. In explicaţia inegalităţilor
native dintre aptitudinile indivizilor normali, ar putea fi vorba de gradul de
ramificaţie a prelungirilor neuronale, al numărului de contacte pe care ele le
pot stabili cu alţi neuroni. Se ştie, că celulele cerebrale (14-18 miliarde neuroni
corticali) incep să se diferenţieze la sfarşitul vieţii fetale, fenomen ce continuă
şi in cursul primilor ani după naştere. Ele cresc, se ramifică şi intră in legătură
unele cu altele la nivelul sinapselor, pentru a forma o reţea nervoasă de o
complexitate deosebită. In cortexul uman există un număr de 10 14-10 15
sinapse, pe mm3, un neuron avand 1000-10.000 sinapse. Celulele piramidale
ale scoarţei cerebrale de ex: emit spre interior, un axon care pătrunde in substanţa
albă şi se mielinizează in ea mai tarziu şi spre suprafaţă dendrite. Acestea se
ramifică din ce in ce mai abundent şi se acoperă cu un număr crescut de spini
dendritici, lungi de 1-3 microni (cateva mii pe neuron). La nivelul acestor spini
dendritici, celulele piramidale se află in contact cu terminaţiile axonilor altor
neuroni (fiecare celulă piramidală ar fi in conexiune cu cateva mii de alţi
neuroni.

In privinţa determinării genetice a morfologiei şi funcţionalităţii creierului


există multe necunoscute, dar este certă existenţa unei eredităţi marcate la
nivelul sistemului nervos central şi de aici necesitatea de a ţine cont de această
realitate in selecţia sportivă şi dirijarea antrenamentului.
Esenţiale pentru activitatea sportivă şi profesională precum şi pentru
definirea tipului neuropsihic sunt doi factori: inteligenţa şi indemanarea.

a. Inteligenţa
Termenul de inteligenţă este folosit tot mai mult pentru a desemna latura
şi valoarea gandirii. Considerată aptitudine complexă mentală, inteligenţa este
asimilată cu eficienţa operativă a gandirii.
Ca expresie globală a funcţionalităţii nervoase, atat de importantă in sport
şi indeosebi in anumite ramuri sportive, se impune a se situa la un nivel cat
mai inalt la sportivii de performanţă. Acest deziderat este condiţionat de două
elemente:
1. determinarea coeficientului de inteligenţă la părinţi, intrucat se poate
face selecţia pentru activitatea sportivă, subiecţi cu un nivel ridicat de
inteligenţă, condiţie esenţială pentru anumite ramuri sportive cum sunt jocurile,
scrima, boxul, unde existenţa adversarului impune adaptarea rapidă a
mişcărilor la acţiunile acestuia.
2. mediul ambiant şi mai ales cel social, cu influenţă foarte mare asupra
genotipului intelectual, poate duce la dezvoltarea intelectului pană la limita
superioară de adaptabilitate genetică şi de aceea, este foarte important ca in
cadrul pregătirii sportive, să se acorde imprtanţă factorului educaţional
sociocultural
b. Îndemânarea.
Numită de unii cercetători şi abilitate, calitate psihoneuromotrică, este in
directă relaţie de proporţionalitate cu inteligenţa generală. Şi ea este
condiţionată de funcţionalitatea sistemului nervos. Socotită ca o rezultantă globală a
activităţii acestuia, reprezintă capacitatea de adaptare la diferite modificări
survenite in mediul extern. Pe langă sistemul nervos indemanarea, mai este
deteminată şi de sistemul endocrin şi sistemul muscular.

Sistemul nervos acţionează prin anumite segmente, in principal:


1. Scoarţa cerebrală care acţionează prin mai multe zone:
- aria prefrontală de unde pleacă fasciculul piramidal, care
conduce motilitatea voluntară conştientă
- ariile extrapiramidale corticale cu formaţiuni de comandă ce
se găsesc pe toată intinderea nevraxului, in etajele subcorticale (nucleii striaţi,
coliculii qvadrigemeni, nucleul roşu, substanţa neagră, nucleii vestibulari,
olivele bulbare, cerebelul – organ reglator prin excelenţă care primeşte
influxurile vestibulare şi proprioceptive). Aceşti centri funcţionează sub inflenţa
scoarţei, iar la randul lor, prin circuite complicate, influenţează activitatea
corticală, sistemul extrapiramidal fiind un servomecanism care reglează
influxul motor la nivelul căii finale comune. In acest complex participă şi substanţa
reticulată, care prezintă de la talamus fibre ce urcă pană la nivelul scoarţei, in
timp ce altele coboară in trunchiul cerebral şi măduvă.
- arii inhibitorii care pot inhiba funcţionarea ariei motorii principale
- arii de integrare ale circuitelor neocerebeloase cu rol motor
La nivelul neocortexului s-au descoperit o serie de arii de importanţă
deosebită pentru realizarea preciziei, fineţei şi adaptării maxime a actului
motric la condiţiile de mediu.
2. Sistemul extrapiramidal alcătuit din totalitatea formaţiunilor
nervoase care, in ultimă instanţă, prin căi descendente, işi trimit impulsurile la
nivelul unităţii motorii (prin neuronul motor periferic), asigurand reglarea
mişcărilor fine şi a tonusului muscular
3. Substanţa reticulată – multitudine de neuroni aflaţi, in special, in
trunchiul cerebral şi care prin sistemul activator ascendent menţine tonusul
cortical, inclusiv al zonelor motorii, iar prin sistemul inhibitor dscendent
reglează impulsurile motorii venite de la nivelele superioare adaptandu-le
cerinţelor mediului extern
4. Cerebelul care se implică in mod deosebit pe circuitele motorii
reglează fineţea şi precizia (prin neocortex), tonusul muscular (prin
paleocerebel) şi echilibrul (prin arhicerebel).
5. Analizatorul vestibular este implicat in realizarea indemanării,
deoarece prin segmentele sale de recepţie, conducere şi proiecţie corticală
asigură menţinerea echilibrului corpului.
In realizarea indemanării un rol important il are echilibrul dintre
procesele corticale de excitaţie şi inhibiţie, concentrare şi iradiere.
Inhibiţia de diferenţiere este unul din mecanismele de bază din sistemul
nervos care condiţionează indemanarea, in care contracţia selectivă a unor
grupe musculare, comandate cortical, este esenţială. Formarea stereotipurilor
dinamice, care exprimă de fapt inteligenţa motrică, este esenţială pentru
imprimarea deprinderilor motrice. Totodată procesul gandirii şi cel al
raţionamentului, sunt esenţiale pentru formarea priceperilor motrice care
necesită raţionamente şi răspunsuri motrice rapide la acţiunea adversarului.
Cunoaşterea tipului de sistem nervos este esenţială pentru a avea
informaţii asupra potenţialului de indemanare al unui sportiv. Se ştie că tipul
echilibrat mobil este optim in scrimă, box, jocuri sportive etc., in care
indemanarea este pe primul plan. Totodată, rezistenţa la oboseală a celulei
nervoase este esenţială pentru indemanare, odată cu capacitatea sa de
refacere rapidă. Numai in condiţii de prospeţime a celulei nervoase indemanarea este
maximă.
La formarea deprinderilor motrice concură următoarele componente ale
sistemului nervos central: componenta aferentă, componenta centrală
corticală şi componenta efectoare. La acestea se adaugă componenta vegetativă care
exprimă intreaga funcţionalitate a celorlalte sisteme şi aparate ce asigură
nivelele metabolice (anabolice şi catabolice) necesare funcţionalităţii
neuromusculare, sub raportul organismului uman, privit unitar ca un sistem
biomecanic complex.

Personalitatea.
Abordand problematica tipului psihic este necesar să ne referim şi la
personalitate, care are rol hotărator asupra performanţei sportive.
Personalitatea este, in esenţă, o sinteză a ansamblului trăsăturilor
biopsihosociale care caracterizează un individ uman şi poate fi exprimată ca
organizarea dinamică in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gandirea şi comportamentul său caracteristic. Componentele
structurale ale personalităţii sunt considerate a fi temperamentul, aptitudinile,
atitudinile şi caracterul. Temperamentul este latura personalităţii care exprimă
energia şi dinamica, fiind caracterizat de impresionabilitate, indicele
impulsivităţii, ritmul trăirilor interioare, tempoul modificărilor şi expresivitatea
psihică, toate acestea avand un mare grad de determinare ereditară, find de o
mare stabilitate.
Ghidul de identificare a temperamentului
Tipologia constituţională şi bioritmul
Organismul uman, definit ca tip constituţional (fenotip) somatic, motric şi
psihic, determinat genetic (genotip) şi de factorii de mediu (paratip), prezintă o
variabilitate periodică a unor serii de calităţi biologice, variabilitate care
constituie conţinutul noţiunii de bioritm. Bioritmul uman, la randul său, este
alcătuit din o serie de variaţii dintre care unele exprimă parametrii globali:
capacitatea fizică (bioritmul fizic), capacitatea emotivă (bioritmul emoţional),
capacitatea intelectuală (bioritmul intelectual), iar altele, parametrii strict limitaţi
la anumite constante homeostatice ale organismului (concentraţiile
hormonale, concentraţia ATP- ului in muşchi, etc). Cunoaşterea bioritmului are o
importanţă deosebită pentru activitatea sportivă, dand indicaţii asupra perioadelor
cand sportivul se află in culmea capacităţilor sale biologice, sau din contră, la un nivel
inferior, ceea ce ne permite individualizarea antrenamentului dar şi a mijloacelor
de refacere după efort. Ritmuri biologice au fost identificate la toate fiinţele vii,
de la formele unicelulare pană la om şi la toate nivelurile de organizare: individul in
totalitate,dar şi sisteme, organe, ţesuturi, celule, chiar şi, substanţa subcelulară.
Ritmurile biologice au proprietăţi fundamentale similare la plante şi animale:
- ele au o origine genetică
- ele persistă in absenţa unor semnale şi informaţii temporale
- ele pot fi influenţate de variaţiile ciclice ale anumitor factori de mediu
(sincronizatoare naturale). Adică, acestea furnizează semnale pe perioade de
aproximativ 24 ore, sau 1 an care, interpretate de un organism sensibil, ii
permit acestuia să adapteze procesele bioperiodice endogene la variaţiile ciclice ale
mediului inconjurător.
Totul se petrece ca şi cum aceste modificări bioperiodice ar rezulta din
fenomenele de adaptare la variaţiile previzibile ale unui ansamblu de factori,
legaţi direct de rotaţia pămantului in jurul axei sale (aprox. 24 ore) sau in jurul
soarelui (aprox. 365 zile). De altfel, dovezile care arată organizarea temporală
a vieţuitoarelor se referă in special la domeniile circadiene (de zi) şi circanuale (de
an) ale ritmurilor biologice.
Organizarea circadiană a omului şi probabil şi circanuală reprezintă
expresia unei populaţii de oscilatoare autointreţinute, care sunt interconectate
şi influenţate de un ansmblu de sincronizatoare.
Bioritmul este un parametru antropologic cu un foarte mare grad de
individualitate, fiind specific fiecărui organism uman. Corelarea bioritmurilor
globale (fizic, emoţional şi intelectual) cu data naşterii se explică pe baza unor
recente cercetări, prin sinteza de proteine genetic determinată. Astfel, s-a
dovedit că momentul naşterii este realizat ca urmare a creşterii in organismul
fătului a concentraţiei unor polipeptide sintetizate de genele produsului de
concepţie. Aceste cercetări explică ştiinţific atat materialitatea cat şi
componenta genetică deosebită a bioritmurilor.
1. Ciclul fizic. Are o intindere de 23 de zile
Prima jumătate a ciclului (11 zile şi .) este perioada ascendentă. Acestea
sunt zilele in care omul se simte in plină formă şi in care vigoarea sa şi
rezistenţa sunt la valoarea lor maximă, in care munca fizică pare cea mai
uşoară. Cea de a doua jumătate a ciclului este perioada descendentă, in care omul
are tendinţa să obosească mai uşor, cu rezerve fizice mai puţine, mai puţină
energie sau rezistenţă. Medicii consideră perioadele descendente ca propice
pentru vindecare, pentru că prin temperament, in această perioadă pacientul
este mai dispus să accepte odihna.
Cele două puncte importante in acest ciclu sunt prima zi, cand un ciclu
nou incepe şi punctul de semicursă (de mijloc) cand energia trece in perioada
negativă.
Existenţa acestei ciclicităţi a fost fundamentată şi prin cercetări
biochimice privind diferitele componente care alcătuiesc substratul contracţiei
musculare. Astfel, s-a dovedit că ATP-ul, creatin-fosfatul, unele enzime ce
intervin in contracţia musculară au concentraţii mai ridicate in perioada
ascendentă, ceea ce explică forţa musculară crescută, iar capacitatea aerobă
şi anaerobă au şi ele valori mai ridicate. Aceste elemente permit ca in faza negativă
să folosim mijloace de refacere adecvate şi mai energice, de natură să permită
evitarea declinului fizic, fiziologic.
In acest grafic, ciclul fizic incepe o nouă perioadă in cea de a patra zi a lunii şi
se termină in ziua 26. Primele 11 zile ţi jumătate corespund unei perioade plus
sau inalte, următoarele 11 zile şi jumătate corespund unei perioade de
reincălzire sau de recuperare.

2. Ciclul emoţional. Are o intindere de 28 de zile


Şi el este impărţit in două perioade egale. Primele 14 zile constituie
perioada pozitivă, in timpul căreia omul este mai inclinat spre optimism.
Această perioadă are o influenţă favorabilă asupra siritului de creaţie, asupra
sentimentelor, a activităţii sistemului nervos.
Cea de a doua jumătate constituie perioada negativă, in timpul căreia
omul este predispus la iritare şi la atitudine negativă
Zilele critice ale acestui ciclu sunt prima zi din noul ciclu şi ziua 15 după
care curba trece intr-o perioadă de negaţie de 14 zile.
In perioada pozitivă, celula nervoasă conţine o cantitate sporită de acid
glutamic şi lecitină, funcţionalitatea ei fiind superioară. Conducerea impulsului
nervos se desfăşoară mai intens, Există un echilibru mai bun intre procesele
de excitaţie şi inhibiţie şi intre iradiere şi concentrare.
In acest grafic, ciclul emotional de 28 de zile cuprinde o perioadă de „plus”

de 14 zile şi o perioadă de „minus” 14 zile care se mai pot numi şi zile de


recuperare.
3. Ciclul intelectual. Are o intindere de 33 de zile.
In prima jumătate (16 zile şi 1/2 ) a acestui ciclu omul este capabil să
gandească mai clar, memoria funcţionează bine şi spontaneitatea mintală este
mai vie. In această perioadă se pot asimila probleme noi, pentru studiu şi
pentru gandirea creatoare.
Următoarele 16 zile şi 1/2 constituie o perioadă in care capacitatea de
gandide este redusă, in care noţiunile noi se asimilează greu şi in care materia
studiată anterior trebuie să fie revizuită. Aceasta este cea mai bună perioadă
pentru antrenamentul de memorare (inmagazinare) a cunoştinţelor in
subconştient şi in memorie.
Zilele critice ale acestui ciclu sunt prima şi cea de a 17-a zi, ele fiind
inceputul, respectiv semicursa ciclului de 33 de zile. Este mai prudent să se
ştie cand se produc aceste zile, mai ales la persoanele care trebuie să ia o decizie
importantă.
Şi existenţa acestui ciclu a fost obiectivată prin cercetări neurofiziologice
şi psihologice, care au dovedit existenţa unor diferenţe intre biocurenţii
cerebrali inregistraţi pe EEG, in perioadele pozitivă şi negativă. S-au constatat şi
diferenţe nete intre randamentul memoriei, facilităţii verbale, gandirii logice,
caracteristici ale unei capacităţi intelectuale superioare in faza ascendentă deci in
primele 16 zile şi 1/2.
Acest ciclu intelectual de 33 zile cuprinde două perioade de 16 zile şi jumătate,
una de plus şi una de minus
Zilele critice sunt acele zile in care ciclul trece de la faza „joasă” la faza „inalt”
sau invers, trecand prin linia zero. Pe acest grafic se vede o situaţie de două ori
critică. Ziua a 11 a lunii, in care ciclul fizic şi cel emotiv sunt in ultima lor zi,
ziua a 25 a lunii, ciclul fizic trece in fază ascendentă, ziua 26 – ciclul emotiv
trece in fază descendentă

Bibliografie selectivă
1. Gheorghe Ioana Teoria activităţilor motrice
Ed. Fundaţia România de Mâine, 2008
2. Ifrim, Mircea Antropologie Motrică
Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 1986
3. Nenciu, Georgeta Biomecanica in educaţie fizică şi sport
Ed. Fundaţia România de Mâine, 2008
4. Sabău, Elena Jocurile de mişcare – Fundamente teoretice şi metodice
Ed. ARUIN press, 2003
29