Dezvoltarea durabilă: un concept societal dominant

Dezvoltarea durabilă reprezintă unul dintre conceptele şi proiectele

societale dominante ale epocii noastre. Cristalizat în a doua jumătate a veacului
trecut ca un răspuns la conflictul ecologic major şi o rezolvare a contradicţiei
acutizate dintre Nord şi Sud în materie economico-socială şi în contextul
emergenţei imperativului ecologic, el a fost asumat şi promovat la nivel mondial
de conferinţa ONU de la Stockholm (1972, Rio (1992), Johannesburg (2002) şi
Rio-2 (2012). Rolul determinant l-a avut însă, în acest context, summitul privind
mediul şi dezvoltarea din 1992 care a văzut în dezvoltarea durabilă, pe de o
parte soluţia deopotrivă la conflictul deschis, acut şi fundamental dintre mediu
şi om (societate) şi contradicţia devenită antagonistă între lumea bogată şi cea
săracă, iar pe de alta alternativa devenirii societăţii umane , în următoarele
secole .
De atunci „durabilitatea” şi „dezvoltarea” de acest tip au invadat discursul
public şi cel de specialitate, iar prin intermediul mass-media au dobândit chiar
„drept de cetate” în vocabularul comun.
În ciuda acestui fenomen amplu şi care durează astfel de peste două
decenii, dezvoltarea durabilă rămâne încă un concept vag, cu semnificaţii
diverse şi reverberaţii diferite în drept, economie, politică şi mai ales la nivelul
realităţilor fundamentale.

1. Dimensiunile conceptului
Desigur, mai întâi a apărut şi afirmat conceptul de dezvoltare, în cadrul
unui proces evolutiv, impunându-se treptat şi completându-şi semnificaţiile până
la a deveni o formă definitorie de manifestare a societăţii umane. Au contribuit
la aceasta mai mulţi factori. Mai întâi, tehnoştiinţa, mai ales odată cu epoca
modernă, care a permis un progres material din ce în ce mi accelerat, reflectat
asupra nivelului de trai şi calităţii vieţii individului, dar declanşând, în acelaşi
timp, şi o cursă (devenită azi aproape iraţională!) de transformare de către om a
1
mediului său natural de existenţă, cu consecinţe care aveau să se dovedească
imprevizibile. Fenomenul istoric al colonizării şi prima mondializare (1870-
1914) au adus cu ele şi permanentizat treptat în conştiinţa occidentală ideia
caracterului nelimitat al creşterii. În plan teoretic, mai întâi marxismul şi mai
apoi umanismul post-modern au considerat, cu particularităţile evidente, că
dezvoltarea ştiinţifică, economică este purtătoarea progresului uman, cu
deosebirea fundamentală că primul îl plasa în contextul luptei de clasă şi
secundul în cel al clasicei democraţii reprezentative evoluate . În fine, odată cu
crearea sa, în 1945 şi până în 1968 O.N.U. a constituit forumul de cristalizare şi
afirmare a unei adevărate „ideologii” a dezvoltării, bazată pe ideia necesităţii
diminuării decalajului dintre nord şi sud, responsabilităţii istorice a ţărilor
industrializate pentru starea de înapoiere a celor sărace, în contextul eradicării
colonialismului şi afirmării a noi state independente, care îşi exprimau opţiunile
de echitate şi progres în viaţa internaţională. Un moment important l-a
reprezentat, în acest context, Conferinţa de la Bandung (Indonezia) din aprilie
1955, care a marcat apariţia „lumii a treia” pe scena politică interstatală. Dreptul
la dezvoltare şi la cooperare în acest scop avea să fie formulat şi afirmat mai ales
în cadrul unor documente adoptate sub egida O.N.U.
1968 va anunţa, prin mişcările contestatare şi revoluţia de idei aferente
precum şi intrarea pe scena preocupărilor interstatale a tematicii ecologice, şi o
criză a noţiunii de dezvoltare, reflectată prin cel puţin trei fenomene concrete:
neputinţa ţărilor din sud de a se înscrie în competiţia economică mondială şi
lipsa de voinţă a statelor din nord de a accepta o nouă ordine economică
internaţională mai justă şi mai echitabilă în acest scop; mutaţiile şi evoluţiile
manifestate în interiorul lumii dezvoltate economic, în sensul contestării
societăţii de consum şi a exceselor sale plurivalente şi, nu în ultimul rând,
apariţiei limitelor evidente ale creşterii, pe seama resurselor naturale ameninţate
cu epuizarea. Tentativa ieşirii din această criză avea să se facă, cel puţin din
punct de vedere ideatic, printre altele, pe seama noţiunii de dezvoltare
durabilă.
2
 Totodată, apariţia şi afirmarea noului concept au fost pregătite pe tărâm
ideologic de o veritabilă mişcare de idei aferentă naşterii ecologismului Se cuvin
menţionate, în acest cadru, contribuţii precum cele ale lui Ivan Illich, prin
denunţarea servituţii născute din lumea industrială a producţiei, gigantismul
instrumentelor şi mijloacelor de producţie, cultul creşterii, critica adusă de
Jacques Ellul puterii sistemului tehnicist, respingerea uniformităţii
uniformizante de către Kostas Axelos, critica lui Herbert Marcuse la adresa
civilizaţiei industriale, în care dominaţia omului de către om se dezvolta în
întindere şi eficacitate, cea de respingere de Edgar Morin a atomizării,
anonimizării şi mercantilizării care progresau în mod interdependent, insistenţa
lui Ignacy Sachs asupra eco-dezvoltării... Se năştea astfel un nou curent,
ecologismul care aducea o critică majoră societăţii occidentale din perspectiva
atingerii limitelor impactului acesteia asupra mediului de existenţă şi a
pericolului ruperii echilibrului ecologic planetar. Împăcarea exigenţelor
protecţiei mediului cu imperativul creşterii economico-sociale a identificat şi el
ca primă soluţie în contextul dat „dezvoltarea durabilă” .
Născut treptat din preocupările vizând iniţial protecţia naturii şi preconizat
de specialişti în majoritate anglo-saxoni, conceptul de dezvoltare durabilă
(sustainable development) propunea, în spirit pragmatic, o cale de mijloc,
moderată, de soluţionare a problematicii ecologice, bazată pe compatibilizarea şi
integrarea, pe cât posibil, a trei mari interese în prezenţă (considerate, pe
conţinut „piloni”): cel ecologic, cel economic şi, respectiv, cel social. Astfel, el
nu se înscrie pe linia şi în logica tezei creşterii 0, în vogă la începutul anilor
1970, ori ale celor ale descreşterii, (persistente şi astăzi!), ci propune un nou tip
de dezvoltare, bazat, în continuare, pe creşterea economică, dar una ajustată cu
luarea în considerare a exigenţelor environmentale şi asigurarea unor echilibre
sociale minime.
Declaraţia de principii a Conferinţei Naţiunilor Unite privind mediul
uman de la Stockholm (iunie 1972), insista numai asupra legăturilor dintre
mediu şi dezvoltare, iar Strategia mondială a conservării (1982) se referea la
3
această interdependenţă , fără însă a merge mai departe. Un progres considerabil
în afirmarea conceptului l-a constituit formularea unei definiţii sub egida ONU
şi consacrată la nivel oficial mondial, prin Raportului Brundtland (1987), care
consideră dezvoltarea durabilă ca „o dezvoltare care răspunde nevoilor
prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare să răspundă celor
alor lor”.
Acest text, elaborat de un grup de experţi, dar asumat la nivelul ONU,
ceea ce îi conferea un consens mondial, a generat numeroase iniţiative şi a
stimulat lucrări diverse de precizare a semnificaţiilor şi promovare a obiectivelor
proclamate, inclusiv din perspectivă juridică .
Dincolo de diversitatea abordărilor şi a concluziilor formulate, definiţiile
admise iniţial au cuprins constatarea că dezvoltarea durabilă (sustenabilă)
conţine o triplă dimensiune: socială, economică şi ecologică, la care s-au
adăugat, în ultima perioadă, altele două, respectiv cea a unei „bune guvernanţe”
şi cea culturală .
Conform Raportului Brundtland, realizarea dezvoltării durabile presupune
fixarea următoarelor obiective strategice:
- favorizarea creşterii şi modificarea calităţii; creşterea şi protecţia
mediului nu ar putea să fie opuse; obiectivele creşterii sunt ambiţioase: peste 5%
în marea majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare;
- satisfacerea nevoilor esenţiale în ceea ce priveşte ocuparea forţei de
muncă, alimentaţia, energia, apa, salubritatea; se introduce printre nevoile
fundamentale dreptul fiecăruia de a percepe o ameliorare globală a condiţiilor
sale de viaţă;
- controlul demografic, cu readucerea în discuţie a necesităţii unei creşteri
echilibrate a populaţiei, astfel încât să se evite o exploatare excesivă a
resurselor;
- păstrarea şi punerea în valoare a resurselor naturale (dimensiunea direct
ecologică);

4
 - reorientarea tehnicilor şi gestionarea riscurilor, aşa încât efectele
negative legate de unele opţiuni ale producţiei să fie mai bine percepute ca şi
consecinţă logică a aplicării de tehnologii ineficace şi înlocuirii lor prin
tehnologii mai curate;
- descentralizarea proceselor de decizie politică pentru a face în aşa fel
încât colectivităţile publice şi populaţia, acolo unde se află, să devină ele însele
actori ai schimbărilor care le privesc.
După cum se poate observa, în această primă abordare oficializată
internaţional, dezvoltarea durabilă comportă două semnificaţii, dimensiuni
definitorii ecologice: pe de o parte, „a nu pune în pericol sistemele naturale care
favorizează viaţa : atmosfera, apa, solurile şi fiinţele vii”, iar pe de alta ”vizează
favorizarea unei stări de armonie între fiinţele umane şi între om şi natură”.
Noţiunea de „guvernanţă” (mai precis de „bună guvernanţă”) ca
dimensiune a dezvoltării durabile a cunoscut o afirmare paralelă şi un succes
comparabil celui de dezvoltare durabilă, între ele manifestându-se legături
evidente. „Vorbim de guvernanţă pentru a caracteriza un proces de decizie
colectivă care nu implică o poziţie de autoritate din partea unuia dintre actori.
Instituţiile şi metodele aferente permit implicarea tuturor părţilor interesate
pentru o dezvoltare durabilă, combinând democraţia participativă cu cea
electivă, ca instrument de evaluare a politicilor şi de transparenţă a proceselor de
decizie”1.
Aşadar, termenul şi conceptul ca atare de „guvernanţă” ca pilon al
dezvoltării durabile insistă asupra unei mai puternice participări cetăţeneşti la
procesele de decizie şi trimit la voinţa de aplicare a noi proceduri de decizie,
bazate pe dezbaterea şi consultarea între diferiţi actori ai „societăţii civile”. În
practică, apar numeroase dificultăţi în realizarea efectivă a exigenţelor sale. Unii
autori îi reproşează „liberalismul” subadiacent şi posibilele implicaţii aferente,
participarea „societăţii civile” putând fi interpretată ca un fel de „privatizare” a
interesului public, general, în sensul în care diferitele componente ale acesteia
1
Christian Brodhang, Évaluation, rationalité et developpment durable, Coloque de la Societé française
d'evaluation, Rennes, 2010, p.12;
5
reprezintă interesele private sau sectoriale. La nivelul Uniunii Europene, el este
identificat adesea ca apropiat de principiul subsidiarităţii. Banca Mondială
insistă mai mult asupra capacităţii pe care ar trebui să o aibă o guvernanţă de a
respecta principiile democratice şi de a lupta împotriva corupţiei, aceasta ducând
la o politică economică riguroasă, ale cărei beneficii ar trebui orientate spre
dezvoltarea socială şi lupta împotriva sărăciei. Imposibilitatea ajungerii la un
numitor comun, bine structurat, asupra unei noţiuni atât de largi, de plastice şi
globalizante nu împiedică, însă, existenţa unui consens în privinţa necesităţii şi a
elementelor sale componente, prea fragil încă din cauza importanţei acordate,
ineficienţei corelării şi limitelor conferite fiecăruia dintre ele.
În fine, componenta culturală îşi croieşte tot mai mult o configuraţie
proprie, inclusiv din punct de vedere juridic.
Într-o definiţie adoptată sub egida UNESCO şi acceptată internaţional,
cultura reprezintă „ansamblul de trăsături distinctive, spirituale şi materiale,
intelectuale şi afective care caracterizează o societate ori un grup social. Ea
înglobează, în afară de arte şi litere, modurile de viaţă, drepturile fundamentale
ale fiinţei umane, sistemele de valori, tradiţiile şi credinţele”2 .
La rândul ei, în noua concepţie asupra sa, dezvoltarea nu este sinonimă şi
nu se referă numai la creşterea economică, ci semnifică o creştere în general,
devenire, expansiune şi emancipare, pentru individ privit ut singuli, nu numai o
cale de acces la un confort material, ci, în strânsă interdependenţă şi la unul
intelectual, cultural, afectiv şi moral. Aşadar, legăturile strânse dintre economic
şi cultural şi interacţiunea dintre ele fac să se nască nevoi comune, căci cultura
nu este ermetică, ea rămâne dependentă de economie şi influenţează, la rându-i,
procesele acesteia. De aceea, dezvoltarea este intrinsecă culturii, iar aceasta din
urmă este o componentă a dezvoltării. Pentru a se promova obiectivele
dezvoltării durabile , este nevoie să se fixeze principii şi integreze reguli etice
ale culturii dezvoltării.

2
UNESCO, Déclaration sur les politiques culturelles, Mexico, 1982;
6
 În acest context, pilonul cultural al dezvoltării durabile are ca principală
miză concilierea între unitate şi diversitate, pentru a se ajunge la o coeziune
socială. Diversitatea culturală apare atunci ca singura garanţie a evoluţiei spre o
societate internaţională pluralistă, multiculturală, coerentă şi a respectului
reciproc între indivizi şi popoare. Sinergia culturilor ar deschide astfel calea
către dialog, spre o dezvoltare durabilă pentru care ea constituie fundamentul şi
finalitatea primă .
În acest scop, dreptul omului la cultură, ca instrument de acţiune,
semnifică dreptul la expresie, la creaţie şi la difuzarea operelor sale în lume şi în
limba alegerii sale, ceea ce reflectă apartenenţa etnică şi socială, precum şi
identitatea culturală3 .
Printre mijloacele de ordin etic, politic şi juridic de promovare a unei
asemenea perspective de includere a culturii în procesul dezvoltării durabile, se
află, în plan intern: recunoaşterea culturii drept componentă a politicii generale
a statului, acordarea de sprijin public creatorilor în domeniul cultural şi
protejarea drepturilor lor intelectuale şi pecuniare, prin reglementarea
activităţilor de creaţie şi producţie culturală, dezvoltarea producţiei intelectuale
şi artistice şi facilitarea difuzării sale în interiorul şi exteriorul frontierelor,
prezervarea şi valorizarea patrimoniului cultural material şi imaterial,
promovarea investiţiilor în materie culturală, prin organizarea sectorului şi
acordarea de facilităţi compensatorii investitorilor, crearea şi perfecţionarea
unui dispozitiv juridic adecvat; în plan internaţional se exprimă în obligaţii ale
statului către comunitatea internaţională de deschidere spre alte culturi (care să
permită „exportarea” propriei culturi în restul lumii şi a lăsa fluxurile culturale
să pătrundă în propriul sistem, în contextul unei interconexiuni între culturi), de
cooperare cu alte state în domeniul cultural, respectarea diversităţii culturale
(care presupune luarea acesteia în consideraţie în toate procesele dezvoltării

3
Ideie dezvoltată pentru prima dată în Declaraţia universală a diversităţii culturale, UNESCO, Paris, 2001 şi
consacrată juridic de Convenţia internaţională privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor
culturale, adoptată de Conferinţa generală a UNESCO, la 20 octombrie 2005 ;
7
economice, sociale, ecologice şi culturale), instituirea unui cadru juridic mondial
adecvat4.

2. Cadrul comun
Noţiunea (conceptul) de dezvoltare durabilă cunoaşte, dincolo de
diversele semnificaţii particulare acordate şi modalităţile concrete de relevare a
efectivităţii sale, un conţinut normativ comun, admis implicit ori explicit de
marea majoritate a specialiştilor. El a fost surprins, astfel, într-una din definiţiile
considerate drept fondatoare, potrivit căreia dezvoltarea durabilă reprezintă „un
vector de obiective sociale, dezirabile, adică o listă de atribute pe care societatea
caută să le atingă ori să le „maximizeze” 5. Aşadar, pe lângă noţiunea de
durabilitate, se prefigurează ideea că anumite acţiuni sunt bune, în timp ce altele
sunt rele; astfel, în abordarea environmentalistă a durabilităţii, natura este dată
ca o stare de păstrat. Ea marchează o ruptură cu analiza economică-standard, în
măsura în care ignoră, a priori , atari noţiuni .
Acest conţinut al noţiunii de dezvoltare durabilă nu este nici precis, nici
înţeles în acelaşi mod de toţi economiştii. Reciproc, el este vectorul
compromisului între preocupările celor care se interesează de asemenea
probleme, oricare ar fi disciplina lor ştiinţifică de apartenenţă principală .
Un alt numitor comun îl reprezintă dimensiunea etică, în continuare logică
a primei componente şi care se exprimă mai ales, în privinţa perspectivei
intergeneraţionale. Unii o consideră drept o îndatorire absolută, alţii se întreabă
de concurenţa care ar putea exista între bunăstarea generaţiilor prezente şi cea a
generaţiilor viitoare, dar toate abordările au în vedere o etică comună, conform
căreia fiecare generaţie are dreptul la o calitate a vieţii mai bună decât
precedenta, sau cel puţin egală cu aceasta. În orice caz, exigenţele dezvoltării
durabile se organizează treptat în jurul unor principii-cheie, cu recunoaştere

4
Hager Ben Cheik Ahmed-Dellagi, Droits culturels et développement durable. Quelle synergie pour un
mieux-être humain ?, în vol. „Droits de l'Homme et développement durable. Quelle articulation ?”, sous la
direction de Ali Sedjani, Ed. l'Harmattan, Paris, 2008, p.85-115;
5
W. Pearce David, B. Barbier Eduard and Markandya Anil. Sustainable Development, Earthscan Publication
Limited, London, 1990, p.217;
8
juridică treptată şi garantare concretă, care tind să formeze, în mod provizoriu,
un ansamblu coerent, respectiv: principiul precauţiei, principiul poluatorul-
plăteşte, principiul integrării, principiul prevenirii, principiile informării
publicului, participării la luarea deciziilor în domeniu şi accesul la justiţie,
principiul echităţii intra- şi inter-generaţii, principiul reversibilităţii, principiul
concilierii. Totodată, cerinţele pentru atingerea obiectivului dezvoltării durabile
sunt variabile; potrivit Declaraţiei de la Rio (1992), acestea sunt: a) eliminarea
sărăciei (principiul 5); b) valorificarea pentru viitor a consecinţelor faptului că
statele recunosc că au responsabilităţi comune, dar diferenţiate, în degradarea
mediului (principiul 7); c) reducerea şi eliminarea modurilor de producţie şi de
consum neviabile (principiul 8); d) integrarea mediului în toate celelalte politici
de dezvoltare (principiul 9); Integrarea protecţiei mediului în toate deciziile şi
strategiile publice şi private constituie o exigenţă fundamentală pentru
dezvoltarea durabilă, ansamblul politicilor publice şi activităţilor private fiind
supuse unor exigenţe de condiţionalitate environmentală.
Declaraţia politică a Summitului mondial de la Johannesburg (2002),
califică dezvoltarea durabilă astfel: „dezvoltarea economică, dezvoltarea socială
şi protecţia mediului sunt pilonii interdependenţi şi complementari ai dezvoltării
durabile” (alin. 5).

3. Un concept confuz, în mişcare, slab „juridicizat”

Deşi expresia sustainable development a fost folosită, pentru prima dată în
sensul pe care îl utilizăm astăzi, încă din 19806, iar în prezent se cunosc nu mai
puţin de 500 de definiţii ale acesteia, semnificaţiile sale concrete rămân
imprecise, iar conţinutul slab juridicizat. Preluat şi definit mai mult sau mai
puţin parţial în numeroase legislaţii naţionale şi o serie de documente
internaţionale şi ale Uniunii Europene, conceptul de „dezvoltare durabilă” nu a
ajuns încă la elemente clare şi concrete de conţinut, care să-i permită o
juridicizare suficientă, mergând până la aspecte de „justiţiabilitate” efectivă.
6
În documentul din 1980 al Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN), Strategia mondială a
conservării;
9
 3.1. Sustainable development = Soft law (Droit mou)
Poate nu întâmplător, termenul sustainable development a fost folosit,
pentru prima dată, într-un text internaţional legat de protecţia naturii,
relevându-şi, astfel, sorgintea sa ecologică şi exprimarea preocupării protecţiei
mediului faţă de agresiunea tehnoştiinţifică şi economică a omului. Astfel,
pornind de la constatarea unei consumări şi epuizări prea rapide a resurselor
naturale regenerabile, în raport cu ritmul de înlocuire a lor, documentul UICN
(1980) judeca drept ne-sustainable modul de dezvoltare al epocii noastre şi
propunea unul sustainable, adică durabil în timp, acceptabil din punct de vedere
moral şi capabil de a continua în mod echilibrat dezvoltarea umană (ability to
sustain).
Dar impunerea sa la nivel internaţional avea să se facă prin raportul Our
Common Future (zis şi „Raportul Brundtland”, după numele preşedintei sale,
fostul prim-ministru al Norvegiei şi viitorul director general al Organizaţiei
mondiale a Sănătăţii, d-na Gro Brundtland) din 1987, al Comisiei ONU pentru
mediu şi dezvoltare, care a formulat o definiţie generală a conceptului, a preluat
noţiunea propusă de Strategia mondială a conservării din 1980, accentuându-i
dimensiunea economică şi adăugându-i una socială. Odată adjudecată de
instituţiile onusiene, dezvoltarea durabilă avea să fie intens utilizată în
conferinţe şi texte internaţionale (Declaraţia de la Rio – 1992, Declaraţia de la
Johannesburg – 2002, recomandări ale OCDE, documente ale UE etc.), fără a
depăşi însă pragul de „soft law”7 .
Din această perspectivă, exigenţele promovării unei dezvoltări durabile se
exprimă în două mari obligaţii: cea a integrării şi, respectiv, a concilierii
preocupărilor/intereselor protecţiei mediului, dezvoltării economice şi justiţiei
sociale .

7
A se vedea: Nico Schrjiver, The evolution of sustainable development in international law: inception, meaning
and status, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, 2008, p.23-30;
10
 Astfel, Declaraţia de la Rio (1992) consideră că, „pentru a ajunge la o
dezvoltare durabilă, protecţia mediului trebuie să facă parte integrantă din
procesul dezvoltării şi nu poate fi considerată izolat” (principiul 4).
La nivelul Uniunii Europene, mai întâi potrivit art.191 TFUE, „în
elaborarea politicii sale în domeniul mediului Uniunea ţine cont ... de
dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul său şi de dezvoltare
echilibrată a regiunilor sale”, iar prevederile art.11 TFUE (ex-art.6 TCE)
stabilesc faptul că „Exigenţele protecţiei mediului trebuie să fie integrate în
definirea şi punerea în operă a politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special în
scopul promovării dezvoltării durabile”8. Apoi, la rândul său, Carta drepturilor
fundamentale a UE stipulează: „Un nivel ridicat de protecţie a mediului şi
ameliorarea calităţii sale trebuie să fie integrate în politicile Uniunii şi asigurate
conform principiului dezvoltării durabile” (art.37). Exigenţa protecţiei mediului
trebuie avută în vedere în elaborarea şi aplicarea diferitelor politici unionale,
precum cele vizând agricultura, transportul, energia sau industria. În plus,
abordarea integrată (ca în cazul prevenirii şi reducerii poluării, dar şi din
domenii ca: gestionarea deşeurilor sau gestionarea apei) urmăreşte ca obiectiv
tot dezvoltarea durabilă.
Exigenţa fundamentală şi complementară a concilierii presupune punerea
în balanţă a imperativului protecţiei mediului în contrapondere cu celelalte
interese, de la cele ale creşterii economice, concurenţei, competitivităţii,
solidarităţii sociale, şi până la libera circulaţie a mărfurilor.

4. Principiul dezvoltării durabile în constituţiile statelor

Potrivit unei statistici, 24 dintre constituţiile statelor lumii cuprind în
prezent referiri la dezvoltarea durabilă, din care multe europene. Cel mai
8
Aceste dispoziţii traduc principiul că toate măsurile comunitare trebuie să răspundă exigenţelor protecţiei
mediului”, CJCE, hotărârea din 29 martie 1990, cauza 62/88, Grecia c. Consiliu. Introdus prin Tratatul de la
Amsterdam (1997), textul a fost preluat şi de Tratatul de la Lisabona (2009). Putem vorbi, în contextul UE, chiar
de două tipuri de integrare. Pe de o parte, cea care, fondată pe interesul general, introduce preocuparea ecologică
într-un ansamblu ce urmăreşte numai dezvoltarea economică, iar pe de alta, protecţia integrată a mediului, care
acţionează la sursă şi conduce la reducerea incidentelor ecologice ale anumitor activităţi economice sensibile,
înţelese în mod global. A se vedea, C.M. Alves, La protection intégreé de l'environement en droit
communautaire, în „Revue europeénne du droit de l'environnement”, nr.2/2003, p.129;
11
frecvent, noţiunea de dezvoltare durabilă apare în contextul general al protecţiei
mediului. Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Portugheze din anul 1976
(revizuită în 2004) statuează că „Toţi cetăţenii au dreptul la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic, şi obligaţia de a-l apăra” (art.66 (1), şi că „Pentru a garanta
acest drept, în contextul unei dezvoltări durabile, este în sarcina Statului să
prevină şi să controleze poluarea, să organizeze şi să promoveze o planificare
naţională cu scopul de a stabili localizările optime pentru fiecare activitate şi o
dezvoltare socială şi economică echilibrată, să creeze şi să gestioneze rezervaţii
ale naturii, să promoveze utilizarea raţională a resurselor naturale, conservând
capacitatea lor de regenerare şi stabilitate ecologică, respectând principiul
solidarităţii intergeneraţionale, să promoveze includerea obiectivelor
environmentale în diverse politici sectoriale” (art.66 (2)9. În alte cazuri,
semnificaţiile conceptului se rezumă la consacrarea constituţională a dreptului la
un mediu sănătos şi echilibrat din punct de vedere ecologic10 .
Dezvoltarea durabilă figurează adesea în contextul protejării şi utilizării
raţionale a resurselor naturale şi conservării biodiversităţii. Constituţia Albaniei
9
La fel, Constituţia din 2002 a Statului Cipriot Grec, de pildă, arată că „un nivel ridicat al protecţiei mediului şi
îmbunătăţirea calităţii acestuia vor constitui parte integrantă din politicile Statului şi se vor duce la îndeplinire în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile” (art.28). constituţia Republicii Sudafricane din 1996 (modificată
în 2003) prevedea că „Fiecare persoană are dreptul la ... un mediu protejat în beneficiul generaţiilor prezente şi
viitoare, prin măsuri rezonabile legislative şi de altă natură, care asigură dezvoltarea ecologică durabilă şi
utilizarea resurselor naturale prin promovarea unei dezvoltări sociale şi economice echitabile”.
Conform Constituţiei Statului Qatar (2003), „Statul se angajează să protejeze mediul şi echilibrul său natural,
să desfăşoare o dezvoltare cuprinzătoare şi durabilă pentru toate generaţiile” (art.33). Constituţia Republicii
Sudan din 1998 declară că „Statul va promova un sistem medical public, va încuraja activităţile sportive şi va
proteja mediul, în puritatea şi echilibrul său natural, urmărind siguranţa şi sustenabilitatea dezvoltării în
beneficiul tuturor generaţiilor” (art.13). Pe de altă parte, Constituţia din 2005 prevede, în cadrul subtitlului
„Mediul şi resursele naturale” că poporul sudanez are dreptul la un mediu curat şi diversificat; Statul şi cetăţenii
au datoria de a conserva şi de a promova biodiversitatea ţării” (art.11 (1). În acelaşi context, „Statul va promova,
prin legislaţia adoptată, utilizarea durabilă a resurselor naturale şi cele mai bune practici în privinţa gospodăririi
acestora” (art.11 (3).
Referinţe la dezvoltarea durabilă apar, de asemenea, în legătură cu dreptul la un mediu sănătos. Constituţia
Republicii Democrate a Timorului de Est din 2002 proclamă, inter alia, că „Poporul are dreptul la un mediu
prielnic omului, sănătos şi echilibrat ecologic, şi obligaţia de a-l proteja şi îmbunătăţi, în folosul generaţiilor
viitoare” (art.61 (1). În acest sens, „Statul va promova acţiuni menite să protejeze mediul şi să asigure o
dezvoltare durabilă a economiei (art.61 (3).
Constituţia din 1998 a Republicii Ecuador prevede că „Statul va ocroti drepturile populaţiei de a trăi într-un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic, garantând o dezvoltare durabilă. Va veghea ca acest drept să nu fie afectat şi
va garanta conservarea naturii” (art.86) .
Carta Drepturilor şi Libertăţilor, introdusă în Constituţia Jamaicană în anul 2002, garantează, printre alte
drepturi şi libertăţi fundamentale, „dreptul, compatibil cu dezvoltarea durabilă, de a se bucura de un mediu
sănătos şi productiv, neafectat de abuzuri şi de degradarea patrimoniului ecologic” (art.13(3) lit.l) .
10
Art.35 din Constituţia României din 1991 (revizuită în 2003); Constituţia Argentinei introduce în art.41 „o
clauză de mediu” în care e inclus principiul dezvoltării durabile şi dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic .
12
din 1998 prevede că „Statul, prin puterile sale constituţionale şi mijloacele pe
care le are la dispoziţie, urmăreşte să susţină iniţiativa privată şi
responsabilitatea în ceea ce priveşte ... exploatarea raţională a pădurilor, apelor,
păşunilor şi altor resurse naturale, având la bază principiul dezvoltării durabile
(art.59 (1) lit.f) .
La rândul său, Constituţia Confederaţiei Helvetice (1999) stipulează, în
cadrul capitolului „Dezvoltare durabilă”, următoarele: „Confederaţia şi
cantoanele luptă în vederea stabilirii unor raporturi durabile dintre natură, mai
ales capacitatea sa de regenerare, şi exploatarea sa de către om”11 .
Adesea, dezvoltarea durabilă este enumerată printre principiile politicii
statale12. Uneori, constituţia (precum şi legile-cadru privind protecţia mediului)
preiau definiţia clasică a Raportului Brudtland. Aşa, de exemplu, Carta Mediului
din Franţa (ataşată Constituţiei din 1958 în 2004) stipulează că: „În vederea
asigurării unei dezvoltări durabile, utilizarea resurselor destinate a răspunde
nevoilor prezentului nu trebuie să compromită capacitatea generaţiilor viitoare şi
a altor popoare de a-şi satisface propriile nevoi” şi se prevede, printre altele, că
„Politicile publice trebuie să promoveze o dezvoltare durabilă. În acest scop,
acestea trebuie să armonizeze protecţia şi valorificarea mediului cu dezvoltarea
economică şi progresul social” (art.6). Constituţia Poloniei consacră expres
principiul dezvoltării durabile (art.5). Alteori, dezvoltarea durabilă este evocată

11
Constituţia Politică a Columbiei (modificată în 2005) prevede, printre altele, că Statul va planifica prelucrarea
şi utilizarea resurselor naturale, în vederea garantării unei dezvoltări durabile, conservării, regenerării sau
înlocuirii lor” (art.80). Constituţia Republicii Ecuador (1998) prevede că „în provinciile aferente regiunii
Amazonului, Statul va acorda o atenţie specială dezvoltării şi conservării mediului, cu scopul de a conserva
biodiversitatea. Se vor adopta politici speciale în privinţa zonelor subdezvoltate şi de consolidare a suveranităţii
naţionale” (art.240).
Constituţia Republicii El Salvador (modificată în 2003) proclamă că „este datoria Statului să ocrotească
resursele naturale, cât şi diversitatea şi integritatea mediului, şi să garanteze o dezvoltare durabilă” (art.117).
constituţia din 1994 a Republicii Malawi (modificată în 1999) prevede, ca principiu al politicii naţionale,
managementul responsabil al mediului, pentru a „recunoaşte drepturile generaţiilor viitoare, protecţia mediului şi
dezvoltarea durabilă a resurselor naturale” (art.13 lit.d pct.iii) .
12
Constituţia statului Bhutan (2008) prevede că „Guvernul va asigura o dezvoltare durabilă, sigură din punct de
vedere ecologic, promovând o dezvoltare economică şi socială echilibrată” (art.5 (2) lit.c).
Constituţia statului Eritreea din 1997 prevedea că „Statul va contribui la promovarea unei dezvoltări echilibrate
şi durabile pe tot întinsul ţării, şi se va folosi de toate mijloacele ce-i stau la dispoziţie pentru a îmbunătăţi nivelul
de trai într-un mod durabil, prin participarea cetăţenilor” (art.10 (2), şi că „în interesul generaţiilor prezente şi
viitoare , Statul va răspunde de managementul solurilor, al apei, al aerului, şi al resurselor naturale, în vederea
asigurării gestionării în mod echilibrat şi durabil, şi pentru a crea condiţiile optime de asigurare a participării
poporului la ocrotirea mediului” (art.10 (3) .
13
parţial, prin elemente componente ale conceptului. Constituţia Germaniei din
1948 menţionează, în art.1, răspunderea pentru generaţiile viitoare şi obligaţia
lor de a proteja resursele vitale.
Indiferent de contextul, modul şi măsura în care textele constituţionale îl
consacră şi-i prevăd semnificaţiile sale, dezvoltarea durabilă reprezintă un
principiu director, o normă programatică în adoptarea legislaţiei, în sensul cel
mai larg, interpretarea prevederilor actelor normative şi un criteriu de apreciere a
conformităţii constituţionale. El nu conferă drepturi particularilor, nu conţine
obligaţii directe, dar obligă autorităţile publice la promovarea cerinţelor sale în
strategii , programe etc. Mai mult, el reprezintă şi un principiu-obiectiv, un
„principiu” care înglobează o sinteză a exigenţelor unui ansamblu de principii ,
ceea ce amplifică şi mai mult complexitatea semnificaţiilor sale juridice.

5. Concluzii
Dincolo de aceste constatări, dezvoltarea durabilă rămâne mai degrabă, un
concept, o noţiune cu caracter foarte vast, mai larg decât al unui principiu şi,
prin aceasta, imprecis în semnificaţiile sale şi cu atât mai mult în privinţa
implicaţiilor de ordin juridic. Totuşi, el constituie, poate, conceptul cel mai
important al sfârşitului de secol 20, cu repercusiuni încă necunoscute pe deplin
în planul mersului ideilor şi, mai ales, în cel al evoluţiei realităţilor social-
economice şi ecologice .
Indiferent de subtilităţile teoretice conferite, în practică două interpretări
rămân ca principale. Prima, aparţinând şi exprimând interesele aferente, este cea
a oamenilor politici, lumii afacerilor, în general a decidenţilor şi consideră că
important este că dezvoltarea poate să dureze. Cea de-a doua, promovată cu
precădere din zona ecologiei, fie că este vorba de specialişti, fie de
reprezentanţii societăţii civile, constă în aprecierea că dezvoltarea trebuie să fie,
înainte de toate, compatibilă cu protejarea mediului şi prezervarea ecosistemelor.
Această din urmă perspectivă este asumată, de cele mai multe ori, şi de doctrina
juridică.
14
 Astfel, potrivit reprezentanţilor acesteia „Dezvoltarea durabilă constituie
de acum înainte axa în jurul căreia negocierilor internaţionale multilaterale duse
în cadrul universului tind să regrupeze principalele reguli constitutive ale
dreptului contemporan al mediului”13.
În acelaşi sens, Al. Kiss conchidea: „Putem să estimăm că de acum înainte
fuziunea între protecţia mediului şi dezvoltare este definitivă. Ea se exprimă prin
termenul „dezvoltare durabilă” care nu exprimă în mod necesar creştere
economică. Ea impune îndatoriri ţărilor sărace, dar de asemenea şi ţărilor
industrializate; relaţiile dintre cele două categorii de state nu sunt bazate atât pe
consideraţii umanitare sau politice, ci pe solidaritatea inevitabilă a întregii
omeniri în faţa marilor probleme cărora trebuie să le facă faţă”14.
Importantă rămâne influenţa conceptului asupra dreptului. Putem vorbi, în
acest context, de configurarea unui „drept al dezvoltării durabile” ? . S-a
considerat astfel că Declaraţia de la Rio ar fi relevat simbolic existenţa a trei
tipuri de societăţi şi tot atâtea de drept.
Societatea productivistă legată în special de puterea şi prioritatea
comerţului internaţional (principiul 12), mercantilizarea lumii, în contextul noii
mondializări, situaţie în care dreptul este unul al reproducerii ordinii dominante
neoliberale.
O societate a dezvoltării durabile, în care protecţia mediului trebuie să fie
integrată procesului de dezvoltare (cum arată principiul 4 al documentului)
dreptul fiind atunci un drept al reproducerii şi rupturilor ordinii dominante.
Societatea viabilă din punct de vedere ecologic, în care problemele mediului
sunt prioritare (cum prevăd semnificaţiile principiului 8), în care dreptul este, în
mod corespunzător, un drept al rupturii cu productivismul. Într-o atare
perspectivă, se poate considera că dezvoltarea durabilă nu este decât o etapă spre
o societate viabilă ecologic, iar aceasta din urmă nu reprezintă decât una dintre

13
Pierre-Marie Dupuy, Ou en est le DIE?, în RGDIP, 1997-4, p.877;
14
Al. Kiss, op.cit., p.38 ;
15
cele patru dimensiuni ale unei societăţi viabile din punct de vedere uman, adică
una bazată pe mijloace şi finalităţi democratice, juste, paşnice şi ecologice15 .

6. Pervertirea semnificaţiilor conceptului de dezvoltare durabilă

La scurt timp după oficializarea internaţională a conceptului, economistul
francez Serge Latouche vorbea de o „capcană” a dezvoltării durabile, care nu ar
fi „decât ultima născută dintr-o suită de inovaţii conceptuale vizând să facă să
reintre o parte din vis în dura realitate a creşterii economice. Această inflaţie de
calificative adăugate dezvoltării este o tentativă de conjuncţii magice a efectelor
sale negative. Dezvoltarea a fost succesiv: endogenă, autocentrată, socialistă,
integrată, integrală, armonioasă, participativă, autonomă şi populară ... Avem
aici un frumos exemplu de diplomaţie verbală, constând în a schimba cuvintele
când este cu neputinţă să schimbi lucrurile. Dacă este dezvoltarea şi nu mediul
să fie făcută durabilă, avem de a face cu o mistificare. Dacă durabilă vrea să zică
păstrarea mediului, atunci e incompatibilă cu logica economică....
„Dezvoltaritismul” manifestă cu toată forţa sa logica tehno-economică. Nu e loc
în această „paradigmă” pentru respectul naturii reclamat de ecologişti ...
Dezvoltarea durabilă este precum infernul pavată cu bune intenţii. Exemplele de
compatibilitate între dezvoltare şi mediu care îi dă credit nu lipsesc. Nu trebuie
să ne plângem pentru atâta. Nu este mediul care trebuie să fie prezervat, ci
înainte de toate dezvoltarea. Aici rezidă capcana ...”16
Câţiva ani mai târziu, într-o altă lucrare, acelaşi autor preciza: „Sloganul
dezvoltării durabile vrea să satisfacă în imaginar două aspiraţii antagoniste,
urmarea indefinită a unui forum de economie fondată pe dominarea şi
distrugerea naturii şi prezervarea unui mediu sănătos ...”17 .

La un deceniu de la „mondializarea” sa prin hotărârile Conferinţei de la

Rio, S. Aga Khan considera că dezvoltarea durabilă a devenit o noţiune
15
Jean-Marc Lavieille, opt.cit., p.149-150 ;
16
Serge Latouche, La Mégamachine, La Découverte, Paris, 1995, p.122;
17
Serge Latouche, Les Dangers du marché planètaire, Presses des Sciences PO, Paris, 1998, p.81;
16
pervertită în nu mai puţin cinci maniere, în ciuda eforturilor în plan internaţional
de a o impune ca un posibil viitor. Mai întâi a fost pervertită de către şi în lumea
afacerilor, care a făcut-o sinonimă cu creşterea durabilă, mai degrabă un
oximoron care reflectă conflictul dintre o viziune comercială şi o alta ecologistă,
socială şi culturală a lumii. Acceptarea acestui compromis (la Johannesburg s-a
vorbit de un parteneriat public-privat în materie, ca o „cheie” pentru evoluţiile
viitoare) comportă riscurile convertirii (deturnării) fundamentale a
semnificaţiilor conceptului. Asumat ca slogan de către firmele multinaţionale,
răspândit cu insistenţă de cei interesaţi, se poate ajunge la o manifestare a
„reacţiei verzi” sub forma „realismului de întreprindere”, şi astfel confuzia
acceptată şi efectele se pervertesc .
În al doilea rând, este posibil ca ideea dezvoltării durabile să fie pervertită
de cea de „utilizare durabilă”, operă a curentului pretins al „uzajului raţional”,
care ar masca practici total contrare. Această direcţie (mişcare) serveşte ca alibi
pentru comportamentele distructive, cu atât mai mult cu cât s-a infiltrat în
mecanisme deja impuse la nivel internaţional, precum cel al convenţiei CITES
sau al Comisiei Baleniere Internaţionale (CBI). Deturnată de la semantica
propriu-zisă, „utilizarea raţională” acoperă practici care înseamnă valorificarea
exclusivă a resurselor naturale de către anumite cercuri interesate şi excluderea
altora, fără măcar ca, pe această cale, specia în cauză să fie mai puţin prădată şi
ameninţată cu vulnerabilitatea sau chiar cu dispariţia!. Acest fenomen a fost
amplificat de „mimetismul” legislaţiilor naţionale, care au înglobat rapid
noţiunea şi mai ales practicile aferente intenţiei de a o goli de conţinut şi de a
denatura sensurile originare.
A treia formă de denaturare ţine de ilicitul ecologic, acoperit sub lacunele
şi imperfecţiunile legislative şi/sau politicile promovate la nivel naţional sau
internaţional.
Statisticile mai mult sau mai puţin oficiale, dar adevărate, arată că
întreprinderile din ţările OCDE varsă în fiecare an circa 80 de miliarde de USD
pentru a capta bunăvoinţa în obţinerea de contracte avantajoase pe piaţa
17
afacerilor (adică o sumă comparabilă cu cea care ar permite, potrivit aprecierilor
ONU), într-un termen rezonabil, eradicarea sărăciei în lume); comerţul ilicit cu
animale vii şi produse derivate a devenit a doua sursă de venituri, după
narcotrafic, pentru crima organizată din lume. Acest comerţ, mascat sub diferite
reglementări şi practici şi care prezintă riscuri scăzute, a condus la aducerea în
stare de vulnerabilitate a numeroase specii. Procesul mondializării a făcut din
societăţile multinaţionale actorii cei mai importanţi ai economiei mondiale şi nu
numai, şi o dată cu aceasta sunt promovate soluţii fondate pe piaţă: filantropie,
autocontrol, responsabilitatea socială a întreprinderilor şi coduri de conduită
voluntare. Ideea parteneriatului, promovată de ONU prin iniţiativa Global
Compact (creată în iulie 2000, ca un forum care cuprinde reprezentanţi ai
întreprinderilor lidere în sectorul lor, structuri ale Naţiunilor Unite, organisme
neguvernamentale şi sindicale, în scopul de „a contribui la emergenţa valorilor
partajate şi a principiilor în vederea unei pieţe mondiale a forţelor umane”), a
fost preluată şi particularizată de documentele reuniunii de la Johannesburg
(august-septembrie 2002).
În sfârşit, filozofia dezvoltării durabile ascunde şi o idee extrem de
controversată: cea a unui consum durabil. Aşa cum este definită în Raportul
Brundtland (1987) şi cum s-a impus la nivel mondial, dezvoltarea durabilă
presupune nu numai continuarea creşterii actuale, dar şi accelerarea acesteia de
5-10 ori! .
Substituirea creşterii de tip clasic, a cărei amprentă este foarte grea, cu o
formă durabilă de dezvoltare planetară rămâne aşadar un proces discutabil.
Disparităţile de tot felul definesc realitatea ecologică. Plafonul de amprentă
ecologică pe locuitor al planetei, cu un maximum de 1,9 ha pe individ, este
inegal distribuit; cel al unui african sau asiatic nu este decât de 1,4 ha în medie,
în timp ce cel al unui european occidental atinge 5 ha, iar cel al unui nord-
american, 9,6 ha. Mozambic, Burundi, Bangladesh şi Sierra Leone sunt ultimele
clasate, cu mai puţin de 0,5 ha pe locuitor. Cu o asemenea pregătire, summit-ul

18
de la Johannesburg nu putea decât să înregistreze acest impas şi să încerce să
exprime noua perspectivă asupra dezvoltării durabile .
Documentele sale nu fac decât să semnaleze o adevărată criză de
concepţie, de abordare şi de acţiune a problematicii ecologice mondiale.
Declaraţia privind dezvoltarea durabilă reprezintă un simplu inventar de
probleme în care sărăcia şi divergenţele asupra mecanismelor de eradicare a sa
eclipsează aspectele de mediu .
Planul de implementare privind dezvoltarea durabilă adoptat la 4
septembrie 2002, în urma a două săptămâni de negocieri, unde s-a aplicat regula
celui mai mic denominator comun, ne propunea o reinterpretare a dezvoltării
durabile, care ajungea la deturnarea sensului său iniţial, anexându-l
mondializării liberale. Până şi rezultatul cel mai evident al reuniunii,
angajamentul de a reduce la jumătate numărul indivizilor privaţi de apă potabilă
până în anul 2015, va avea implicaţii avantajoase pentru multinaţionalele din
acest sector şi nu va presupune modificarea modului de producţie şi de consum .

7. Quo vadis dezvoltarea durabilă?

Rezultatele obţinute în privinţa concilierii creşterii perpetue şi rezolvării
problemelor economice, sociale şi ecologice nu au convins. Totodată,
ameliorarea tehnicilor de producţie şi dematerializarea economiei nu permit
decât economisiri relative de resurse, insuficiente dacă producţia continuă să
crească în mod absolut .
Asimilarea constrângerilor environmentale în procesul de dezvoltare, cu
toate eforturile depuse de „economia mediului” fondată pe noţiunea de slabă
sustenabilitate nu a fost un succes. Postulatul său că ar fi posibilă substituirea
capitalului tehnic, fabricat de om, resurselor naturale epuizate, completat cu
concepţia liberală asupra durabilităţii conform căreia mecanismul de piaţă este
cel mai nimerit pentru gestiunea ecologică nu pare a conduce la rezultatele
scontate. Un exemplu în acest sens îl constituie mecanismele de piaţă ale
Protocolului de la Kyoto din domeniul încălzirii climatice.
19
 Acest model se opune celui al sustenabilităţii forte care prevede,
dimpotrivă, complementaritatea factorilor şi care vizează transmiterea
generaţiilor viitoare a unui stoc de resurse nedegradate ori neepuizate .
Rolul dezvoltării durabile ca posibil viitor a fost pus astfel sub semnul
întrebării. Această demonetizare a conceptului, care îi anunţă deja abandonarea
şi trecerea sa în paginile de istorie în viitorul apropiat, sunt demonstrate şi de
încercările teoretice de a găsi alternative, mai ales prin derivate acceptate de
realităţi.
Ce fel de dezvoltare? În ciuda acestei implacabile preemţiuni a factorului
economic, evoluţiile ecologice globale şi manifestările lor din ce în ce mai
concrete au impus reflexii adecvate asupra posibilităţilor de asigurare a unui
viitor cât mai viabil. Paleta lor se întinde de la soluţii radicale, până la ajustări
îngăduitoare (sau poate realiste) ale sistemului existent. Prima dintre ele ne
propune chiar ieşirea din capitalism .
Dintr-o asemenea perspectivă, se propune o societate a descreşterii, care
nu poate fi concepută şi mai ales promovată fără a ieşi din capitalism. Dar cum?.
Eliminarea marelui capital, interzicerea proprietăţii private asupra mijloacelor de
producţie, abolirea raportului salarial ori a monedei sunt astăzi de neconceput
pentru simplul fapt că asemenea măsuri ar arunca societatea în haos .
Totul trebuie privit aşadar ca o nevoie şi o posibilitate (totodată) de a
repune toate instituţiile sociale şi datele mecanismului economic într-o altă
logică .
Şi aşa schimbarea presupusă ar fi atât de profundă şi de radicală încât
apare dilema dacă pentru înfăptuirea ei ar fi necesară numai o reformă (fie ea şi
de esenţă!) ori ar trebui să se ajungă până la o adevărată revoluţie .
Prima soluţie ar implica un program reformist de tranziţie care ar avea ca
obiectiv ajustarea unei amprente ecologice egale ori inferioare suprafeţei
planetei noastre (adică o producţie materială echivalentă celei din anii 1960-
1970) prin măsuri de genul: internalizarea costurilor transportului, relocalizarea
activităţilor, restaurarea agriculturii ţărăneşti, stimularea „producţiei” de bunuri
20
relaţionale, reducerea (de patru ori!) a risipei de energie, decretarea unui
moratoriu asupra inovării tehnologice, efectuarea unui bilanţ serios şi
reorientarea cercetării ştiinţifice şi tehnice în funcţie de noile aspiraţii .
Referitor la rezolvarea radicală prin revoluţie, este de domeniul evidenţei
că o creştere este necesară în democraţiile „consumatoriste”, întrucât fără
perspectiva consumului de masă inegalităţile ar fi insuportabile . Tendinţa
nivelării condiţiilor este fundamentul imaginar al societăţilor moderne.
Inegalităţile nu sunt acceptate decât provizoriu, pentru că accesul la bunuri al
privilegiaţilor de ieri se generalizează astăzi, iar mâine ceea ce constituie încă un
lux va fi accesibil tuturor .
De aceea, mulţi se îndoiesc de capacitatea societăţilor zise democratice de
a lua măsurile ce se impun şi nu doresc să se ajungă la constrângeri care să ia
forma unei ecocraţii autoritate: ecofascism ori ecototalitarism. Confruntate cu o
punere în discuţie a nivelului lor de viaţă, masele din Nord ar fi gata să se
abandoneze în braţele demagogiilor care le permite să şi-l păstreze în schimbul
libertăţii lor, cu preţul agravării injustiţiilor planetare şi, în cele din urmă, chiar
cel al lichidării unei părţi notabile a speciei .
O soluţie democratică (ecodemocraţia) ar fi posibilă numai printr-o
revitalizare a localului, o cale de descreştere mult mai sigură decât o
problematică democraţie universală. Visul unei omeniri unificate ca o condiţie a
unei funcţionări armonioase a planetei ar face parte din panoplia falselor bune
idei vehiculate de etnocentrismul occidental. Din această perspectivă,
„republicile cartierelor”, democraţia locală (în tradiţia demosurilor greceşti) ar
putea reprezenta o variantă.
O variantă a primei formule şi o alternativă promovată de o mişcare ce se
înscrie în peisajul militanţilor altui mondialism, o constituie aşa numita
descreştere susţinută. Plecând de la faptul că nu mai puţin de 20 la sută din
populaţia mondială consumă peste 80% din resurse, se constată că această
supradezvoltare a celor mai bogaţi este intolerabilă pentru biosferă, pentru un
viitor vivabil, viabil şi echitabil . Această evidenţă matematică conduce la
21
recomandarea descreşterii pentru superconsumatori şi superproducători.
Desigur, a reduce consumul este o opţiune relativ incorectă din punct de vedere
politic .
Descreşterea durabilă urmăreşte ca, pe calea reducerii consumului şi a
producţiei, într-un cadru democratic, să impună un fel de „economism”, cu
implicaţii în alte domenii .
Alături de aceste abordări radicale se conturează şi poziţii care, înţelegând
atotputernicia de moment a economiei neoliberale, acceptă implacabilul şi
optează pentru modelarea adecvată a obiectivelor viabilităţii . O primă soluţia de
acest gen o reprezintă adaptabilitatea durabilă.
Necesitatea formării şi promovării unei etici pragmatice, facil aplicabil,
născută din convergenţa operaţională dintre un „antropocentrism luminat de
mediu” şi un „ecocentrism nemizantropic” poate genera o „adaptabilitate
viabilă”, ca o alternativă a dezvoltării durabile şi o soluţie de compromis .
Astfel, în cadrul unui demers tradiţional se poate ajunge treptat la
construirea unei etici evoluţioniste, având ca punct central conceptul de proiect,
menit să consolideze capacitatea de evoluţie a biosferei, altfel spus
adaptabilitatea sa. Avansat ca principiu etic, acesta presupune o acţiune destinată
să garanteze cât mai bine posibil capacitatea de evoluţie, pe calea unei
„convivialităţi dinamice”, a unei „puteri de a evolua împreună”, într-o „casă
comună evolutivă”.
Toate acţiunile noastre ar trebui, în acest context, să-şi asume prioritatea
salvării potenţialului evolutiv al naturii: ceea ce este să poată să se transforme
perpetuu .
Evoluţia responsabilă – la nivel individual şi colectiv, la timpul prezent şi
viitor – în acord cu capacităţile de reproducere ale naturii reprezintă cheia
adaptabilităţii durabile (P. Blandin).
Marele compromis l-ar reprezenta, desigur, capitalismul ecocompatibil.
Desigur, o asemenea formulă poate fi concepută teoretic, dar este puţin
probabilă în practică. Astfel, ea ar implica o puternică reglementare şi limitare a
22
jocului liber al pieţii, în primul rând pentru a reduce amprenta ecologică.
Dominat de companii transnaţionale gigantice, sistemul de economie de piaţă
mondializat nu se poate orienta spontan pe calea virtuoasă a
„ecocapitalismului”. Mecanismele de produs dividende, anonime şi
autofuncţionale, nu ar renunţa la efectele lor prădătoare în absenţa
constrângerilor din exterior. Chiar şi partizanii autoreglării recunosc faptul că nu
există mijloacele de a se impune aşa-numiţilor „free riders”, adică marii
majorităţi obsedată de maximalizarea pe termen scurt, valorilor acţiunilor .
Dacă o instanţă (statul, cel mai adesea) ar avea puterea de reglementare ar
putea redefini regulile jocului social, cu alte cuvinte ar „reinstrui” societatea .
Astfel, menţinerea „capitalismului integral” nu ar putea să evite, în cele
din urmă, distrugerea mediului planetei, aşa cum a făcut-o până acum cu tot ceea
ce este colectiv .
În sfârşit, o cale de mijloc, care să îmbine realist cerinţele oarbe ale
mondialismului economic şi aspiraţiile ecologice ale generaţiilor viitoare o
reprezintă proiectul „societăţii moderaţiei”.
Găsirea unui echilibru între capacităţile naturale existente şi nevoile
(prezente şi viitoare) ale societăţii este problema esenţială. Amprenta ecologică
umană a devenit atât de apăsătoare, încât planeta nu o mai poate suporta.
Caracterul prădător al „societăţii de consum” este vehement denunţat. Dacă
fiecare pământean (din cei 6,5 miliarde câţi există acum) ar trăi ca un occidental
mijlociu, ne-ar trebui trei planete ca a noastră pentru a ne satisface nevoile
aferente! .
Deopotrivă, modul de consum individual exagerat şi expresia sa colectivă,
modelul occidental pe care societăţile ţărilor emergente înţeleg să-l urmeze spre
a se dezvolta sunt puse astfel sub semnul întrebării. Orice extreme nu pot
constitui o soluţie viabilă. În acest sens, Nicolas Hulot ne propune o cale
interesantă. Nu putem să propovăduim nici o utopică descreştere economică,
consideră el, şi nici să continuăm pe acest drum crezând că adaptarea se va face
prin forţa lucrurilor. Dimpotrivă, susţine acesta, trebuie să identificăm şi
23
promovăm instrumente care să ne permită să antamăm o reducere a consumului
de energii fosile, a fluxurilor de materiale şi de resurse şi mai ales să ieşim din
civilizaţia confuziei. „Trebuie să mergem nu către o societate de privaţiuni, ci
spre o societate a moderaţiei, de „abundenţă frugală”, conchide Hulot. Şi se
impune să o facem rapid, căci lumea de mâine, de voie ori de nevoie, va fi
radical diferită de cea de azi .
Se propune chiar o „revizie” culturală, care ne-ar obliga să revedem
certitudinile şi cele dobândite până acum .
Am trăit mult timp în ideea că progresul este linear, că fiecare zi aduce un
progres. Numai că logica actuală „de piaţă”, ne conduce fatalmente în direcţia
opusă. Putem, progresiv, să-i substituim o nouă logică. Dar pentru aceasta
trebuie să ne revizuim fundamentele noastre, să găsim „piatra filosofală” care să
ne permită să conciliem menţinerea creşterii economice şi sociale cu o bună
gestiune a problemelor mediului .
Pentru aceasta, politicile trebuie să fixeze obiective pe termen lung, în
afara perioadelor de timp guvernate de calendarele electorale, menite să
promoveze o dezvoltare în termeni moderaţi, care să împace nevoile socio-
umane cu exigenţele menţinerii şi perpetuării unui mediu echilibrat ecologic, de
calitate. Am reţinut o asemenea poziţie în primul rând pentru realismul său. Într-
o epocă a extremelor, calea de mijloc mi se pare cea mai potrivită spre a aborda
o asemenea problemă şi deopotrivă cea mai fezabilă. De altfel, aici îşi spune
cuvântul experienţa pragmatică a lui N. Hulot, cunoscut nu numai prin
călătoriile sale exploratorii, dar şi prin calitatea de sfetnic pe probleme de
ecologie al preşedintelui francez J. Chirac.
Pe acelaşi registru de abordare, o poziţie mai moderată exprimă proiectul
„unei societăţi econome şi solidare” cristalizat în jurul a trei idei principale:
toate popoarele planetei au dreptul la satisfacerea nevoilor lor esenţiale –
alimentaţie, educaţie, igienă, sănătate ş.a. – ceea ce implică în mod inevitabil
acceptarea unei anumite creşteri economice; această creştere nu poate fi eternă şi
trebuie să distingem între producţiile a căror sporire rămâne necesară, şi cele
24
care pot să descrească, mai ales în ţările bogate; elaborarea unei noi concepţii
asupra bogăţiei prin elemente precum privilegierea scăderii timpului de muncă
în raport cu accelerarea producţiei şi a consumului, prioritate pentru valorile de
folosinţă în raport cu valorile marfă, extinderea sferei publice în raport cu sfera
privată şi stăpânirea colectivă a bunurilor publice mondiale (resurse, cunoaştere)
în raport cu privatizarea lor. Această cale s-ar opune astfel tendinţei actuale de
liberalizare maximă a societăţii .
Depăşirea conceptului de dezvoltare. Chiar şi conceptul de dezvoltare,
pe care se sprijină sintagma impusă în plan internaţional prin Raportul Brudtland
(1987) este pus astăzi în discuţie. Edgar Morin (2003), de pildă, propune să se
renunţe la termenul de dezvoltare, identificat prin modelul occidental de creştere
economică, afirmat în cursul secolului 20 şi care, în cele din urmă, nu s-ar fi
dovedit durabil. Este contestată, totodată, şi noţiunea de progres, în condiţiile în
care el se exprimă printr-un PIB măsurabil de criterii pur economice.
Pentru ce s-ar justifica abandonarea, prin depăşire a noţiunii de
dezvoltare? În special spre a pune capăt situaţiei de până acum şi a surprinde
mai bine multidimensionalitatea devenirii omenirii într-o lume a globalizării, şi
în primul rând, a mondializării neoliberale.
Urmărind argumentarea lui E. Morin, renunţarea la un asemenea termen s-
ar impune, mai întâi, întrucât nucleul său este de natură tehnico-economică;
modelul actualelor ţări dezvoltate face din el „locomotiva” care trage celelalte
„vagoane” ale mersului societăţii umane ca sănătatea, cultura, democraţia,
bunăstarea ş.a. noţiunea de dezvoltare este expresia unei logici exclusiviste,
căreia îi scapă în mod natural alte determinări importante , inclusiv cele
ecologice şi sociale .
În altă ordine de idei, prin caracterul său tehnico-economic dezvoltarea se
fondează pe calcul şi se măsoară prin cifre, care ignoră ceea ce le scapă,
respectiv aspecte esenţiale ale condiţiei umane.
Şi conceptul mai nou de „dezvoltare umană” surprinde mai degrabă
indicatori, cifre şi ignoră dimensiuni majore, indispensabile. În acelaşi timp,
25
noţiunea de dezvoltare implică o altă noţiune globală şi generală, cea de
subdezvoltare; aceasta rezultă din aceiaşi sărăcie lucie, din aceiaşi lipsă
fundamentală legată de ignorarea diversităţii culturale şi urmarea unui model
unic. A supravieţui în actuala civilizaţie înseamnă şi o expunere la riscuri
multiple; printre factorii de criză se numără şi criza ecologică, problema
devenită mondială şi provocată de dezvoltare însăşi .
Această incompatibilitate intrinsecă este cu atât mai mult relevatoare, cu
cât ideia dezvoltării durabile îşi găseşte originile, dacă nu originea, în mişcarea
internaţională pentru protecţia mediului. Ca atare, problema relaţiei om-natură
se află în inima conceptului, iar eliminarea sa îl lipseşte de conţinut .
Ieşirea din impas poate avea loc, după Morin, printr-o politică a umanităţii
şi o alta a civilizaţiei, complementare şi interdependente. Mersul spre o
civilizaţie planetară viabilă, presupune depăşirea îngustimii unor noţiuni
tradiţionale precum: creşterea economică, dezvoltare şi chiar dezvoltare durabilă
şi afirmarea altora noi pe măsură . Numai că aceasta implică, pe lângă
acceptarea necesităţii schimbării căii, şi modificarea însăşi a acesteia. Cum?
Printr-un viitor efort istoric de gândire şi conceptualizare, al cărui imperativ
încercăm să-l întrevedem aici şi acum şi, de ce nu, chiar să-i prefigurăm unele
perspective .
Mai poate fi acceptată ideia de progres? Rezultată din filosofia Luminilor,
aceasta a servit drept cadru ideologic al revoluţiei industriale, iar dezvoltarea
economică pe care a promovat-o a determinat distrugeri masive ale mediului. Un
progres absolut aşezat se transformă în regres, pe toate planurile posibile
(S. Lem ).
În această logică , spre a apăra natura şi salva civilizaţia umană ar trebui,
oare, abandonată ideia (clasică) de progres? .
În orice caz, cum susţine E. Morin există o criză a progresului şi a
modernităţii; a existat o necesitate istorică propulsată de progresele ştiinţei,
raţiune şi democraţie, dar bunăstarea anunţată nu a fost întâlnită. „Cred în
posibilitatea unui progres uman, nu în necesitatea sa istorică”, afirmă filosoful.
26
De altfel el nu este linear. „Ne trebuie o întoarcere la izvoarele sale creatoare
pentru a depăşi o civilizaţie sclerozată”. O nouă eră poate astfel porni de aici, o
revoluţie tot atât de importantă precum cea a neoliticului este posibilă . suntem
pregătiţi şi mai ales, dispuşi să ne-o asumăm? .
Cât despre conceptul de dezvoltare durabilă, să nu uităm că şi
paradigmele ori teoriile, precum speciile, apar şi dispar la scara istoriei .

27