Sunteți pe pagina 1din 10

Modulul 7.

IZVOARELE DREPTULUI ROMANO-GERMAN

A.) Legea, considerată lato sensu (în sens larg), este aparent în zilele
noastre izvorul principal, aproape exclusiv al dreptului romano germanic. Toate
ţările acestui drept apar ca ţări ale dreptului scris; juriştii caută mai întâi să
descopere regulile şi soluţiile de drept plecând de la texte legislative sau
regulamentare ce emană de la parlament sau de la autorităţile guvernamentale sau
administrative.
Sarcina juriştilor pare a fi, în esenţă, de a descoperi cu ajutorul procedeelor
variate de interpretare, soluţia care în fiecare caz corespunde voinţei
legiuitorului. Alte izvoare decât legea par să nu ocupe, în această analiză, decât
un loc subordonat şi având o importanţă foarte redusă în raport cu izvorul prin
excelenţă de drept care este legea.
În condiţiile lumii moderne şi pentru motive de ordin filosofic şi politic, se
consideră că, în familia de drept romano-germanică, cea mai bună metodă de a
ajunge la soluţiile de justiţie impuse de drept este pentru jurişti faptul de a se
baza pe dispoziţiile legii. Această tendinţă a obţinut un succes decisiv în sec. XIX
în care aproape toate statele din familia romano-germanică au adoptat coduri şi
Constituţii scrise. Deci, legea apare ca cea mai bună tehnică de a enunţa reguli
clare şi precise. Dispoziţiile de drept scris care emană de la puterea legislativă
sau de la administraţie pe care juriştii le vor aplica în practică şi le vor interpreta
pentru a descoperi soluţia justă a fiecărei situaţii se prezintă în dreptul romano-
germanic ca o ierarhie.
În vârful acestei ierarhii se găsesc Constituţiile sau legile constituţionale.
Pentru a garanta ordinea constituţională în multe ţări a fost instaurat un control
constituţional (nu şi în SUA). Autoritatea abilitată de exercitarea acestui control
şi modalităţile de exercitare a acestui control variază în dependenţă de ţară. În
Japonia şi orice altă ţară a Americii Latine orice judecător poate, ca şi SUA să
declare că o lege este contrară Constituţiei şi în consecinţă să refuze aplicarea ei,
sub controlul Curţii supreme.
În Europa şi în ţările Africii, dreptul de a declara o lege anticonstituţională
este rezervată unei Curţi de justiţie constituţională specială, instituită în acest
scop (de ex. în Germania, Austria, Italia, Turcia, Cipru). În aceste ţări dacă
tribunalele ordinare au dubii asupra constituţionalităţii unei legi, ele pot suspenda
procedura lor şi sesiza Curtea de justiţie constituţională. În diferite ţări
(Germania, Columbia, Panama, Venezuela), se permite anumitor autorităţi sau
chiar unor simpli particulari să sesizeze Curtea în cauză în afara oricărui litigiu
pentru a declara o lege anticonstituţională.
În Suedia, Danemarca şi Norvegia doctrina admite teoretic că tribunalele
pot refuza aplicarea unei legi pe motiv de anticonstituţionalitate, dar practica nu
oferă nici un exemplu a unei legi declarată neconstituţională. Posibilitatea de a
declara o lege anticonstituţională şi de a refuza aplicarea ei nu este deschisă
judecătorilor din Franţa, Olanda şi Moldova. În aceste state, Consiliul

1
constituţional sau Curtea Constituţională poate fi sesizat de câteva personalităţi
înalte (sau de un grup de parlamentari) înainte de promulgarea legii. În Elveţia
controlul exercitat de Tribunalul federal se referă doar la conformitatea legilor
cantonale dreptului federal şi nu se extinde asupra constituţionalităţii legilor
federale.
B. Tratatele. Convenţiile internaţionale pot fi puse într-o situaţie
comparabilă cu cea a legilor constituţionale. Unele Constituţii proclamă că
tratatele au o valoare supremă asupra legilor ( Franţa, Olanda, Moldova).
C. Codurile. Printre legile ordinare, unele primesc denumirea de coduri. La
început, acest termen era întrebuinţat pentru a desemna culegerile de diferite legi:
codul teodozian, codul lui Iustinian etc. În secolul XIX această noţiune desemna
acele compilaţii care expuneau principiile unui jus comune modern, declarat
aplicabil într-un stat dar care avea vocaţia de a fi aplicat în plan universal. În
prezent termenul cod este întrebuinţat pentru desemnarea unor compilaţii care
încearcă să sistematizeze şi să regrupeze, să expună în mod sistematic,
reglementările cu privire la o materie particulară.
Sub una sau alta din aceste forme, mişcarea de codificare s-a extins în secolele
XIX , XX în toate ţările din familia romano-germanică. Deci, înrudirea acestor
drepturi s-a manifestat nu doar în aderarea la codificare dar şi în felul de a
regrupa noţiunile într-un anumit număr de coduri. Franţa a fost un exemplu prin
promulgarea celor cinci coduri napoleoniene. În mai multe ţări a familiei romano-
germanice regăsim aceste cinci coduri de bază. Coduri unice au fost promulgate
anterior în Danemarca în 1683, în 1687 în Norvegia, în 1734 în Suedia şi
Finlanda.
În ziua de azi, regăsim coduri naţionale în fiecare stat şi aceasta a adus la
diversificarea familiei romano-germanice.
D. Regulamentele şi decretele. În afară de legile propriu zise, „dreptul
scris” a ţărilor familiei romano-germanice conţin la etapa actuală o multitudine
de reguli şi dispoziţii diverse, emanând de la alte autorităţi decât Parlamentul.
Aceste reguli şi dispoziţii pot fi divizate în două mari categorii. Unele dispoziţii
sunt cele luate în cadrul şi în vederea aplicări legilor. Este evident că într-un stat
modern legislatorul nu poate edicta o reglementare exhaustivă. Rolul său este de
a enunţa un anumit număr de reguli, principii mai mult sau mai puţin generale.
Dar pentru a ajunge la reglementări mai precise trebuie să intervină autorităţile
administrative. Armonizarea raporturilor dintre dispoziţiile legislative şi actele
regulamentare are loc prin prisma concepţiei separaţiei puterilor.
Stilul legilor. Cât priveşte stilul legilor sunt remarcate două tendinţe opuse
în diferite ţări ale familiei romano-germanice: o tendinţă este de a se exprima cât
mai pe înţeles posibil şi invers tendinţa de a exprima regulile de drept utilizând o
limbă tehnică şi foarte precisă. În toate ţările juriştii sunt divizaţi între aceste
tendinţe contradictorii. Astfel, codurile german şi francez se deosebesc printr-o
tehnică legislativă diferită. Din contra, hotărârile judecătoreşti franceze sunt mai

2
restrânse şi laconice pe când cele germane sunt mai accesibile şi mai pe larg
descrise.
Interpretarea legilor. Aplicarea legii presupune un proces de interpretare a
cărei importanţă a fost subliniată în zilele noastre de către doctrină. În marea
majoritate a cazurilor judecătorul face o interpretare logică, dacă nu chiar
gramaticală a legii, completată sau rectificată de lucrările pregătitoare. Dar, dacă
justiţia o cere el are la dispoziţia sa mijloace de a se elibera de textul legii. În
acest scop sunt utilizate mai multe procedee.
Aprecierea faptelor. Acest lucru este posibil deoarece în textul legilor
legislatorul enunţă de multe ori termeni care sunt foarte abstracţi ca, buna
credinţă, bunele moravuri, interesul familiei, repararea prejudiciului. În aceste
cazuri judecătorul este chemat să aducă în fiecare speţă o apreciere a
circumstanţelor care justifică sau nu utilizarea legii în cazul concret. Astfel, prin
intervenţia sa el poate califica drept infracţiune faptul comis sau nu, el poate să
conceapă diferit măsurile ce se cer pentru interesul familiei sau copiilor, el poate
admite sau nu anumite feluri de reparaţii. Şi în această familie judecătorii nu sunt
obligaţi să se ţină strict de alte cazuri care au fost judecate anterior. Şi aceasta
este foarte legal, deoarece legislatorul folosind formule foarte vagi se poate de
spus că a autorizat „ investigaţia liberă suplimentară intra legem (în conformitate
cu legea) a judecătorului, iar această liberă investigaţie a judecătorului cere din
partea sa anumite judecăţi de valoare independente, care se deduc din dreptul
pozitiv. În unele cazuri însă aceasta n-a fost suficient şi tribunalele au încercat să
se libereze de prescripţiile legislatorului prin două posibilităţi.
Un sens nou atribuit textului. Aici am putea cita spusele primului
preşedinte a Curţii de casaţie franceze, Ballot - Beaupre, care într-un discurs
faimos în anul 1904 a respins metoda istorică de interpretare care domina
doctrina în mod incontestabil spunând: „Dacă textul imperativ, este clar şi precis,
şi nu impune nici un echivoc, judecătorul este obligat de a face referinţă şi de a se
supune… Dar dacă textul presupune o anumită ambiguitate, dacă sunt dubii
asupra semnificaţiei sale sau asupra câmpului ei de aplicare, dacă, apropiat de
altă lege, el poate fi într-o oarecare măsură, contrazis sau restrâns, sau invers,
dezvoltat, eu consider că judecătorul are împuternicirile de interpretare cele mai
largi; el nu trebuie să încerce a căuta care a fost cu o sută de ani în urmă sensul
autorilor textului codului la redactarea cutărui sau cutărui articol; el trebuie să se
întrebe ce ar fi dacă acelaşi articol ar fi fost redactat de ei, el trebuie să-şi spună
că în prezenţa tuturor schimbărilor, care, pe parcurs de un secol au avut loc în
idei, moravuri, instituţii, starea economică şi socială, a Franţei, justiţia şi raţiunea
comandă o adaptare liberală, umană a textului la realităţile şi cerinţele vieţii
moderne. Am putea exemplifica prin termenul din dreptul civil francez de
responsabilitate civilă. La origini, autorii au introdus doar câteva cuvinte la acest
subiect şi nu i-au acordat atenţie, pe parcurs însă această noţiune a fost puternic
dezvoltată în jurisprudenţă.”

3
Principii comune de interpretare. În toate ţările sistemului romano-
germanic practica urmează calea doctrinelor variate pentru a găsi o cale medie
care variază între epoci, ramuri de drept şi judecători. Peste tot se preferă o
interpretare gramaticală şi logică şi se subliniază această supunerea în faţa
legislatorului, atunci când supunerea aduce la un rezultat al justiţiei.
Interpretarea logică aduce şi ea cu sine două modalităţi, cea prin analogie şi per
contrario. O altă interpretare folosită este cea istorică care încearcă să deducă
intenţia legislatorului într-o anumită epocă. Dar orice metodă folosită este
degajată din materialele dreptului scris.
E. Cutuma. Juriştii francezi şi germani au o atitudine diferită asupra rolului
jucat de cutumă în sistemul romano-germanic. Francezii văd în cutumă un izvor
de drept care nu joacă decât un rol mai puţin important decât cel care a fost
recunoscut cu preponderenţă pentru lege. În Germania, Elveţia şi Grecia totuşi se
încearcă de a prezenta legea şi cutuma ca două izvoare de drept situate la acelaşi
nivel. Însă, această diferenţă care există în teorie n-are nici o consecinţă în
practică. Legea are uneori nevoie de a fi suplinită de cutumă pentru a fi înţeleasă,
iar noţiunile care sunt folosite de legislator cer explicarea prin intermediul
cutumei. Cutuma însă a pierdut în sistemul romano-germanic rolul de izvor
autonom de drept.
F. Jusprudenţa. Locul atribuit hotărârilor judiciare printre izvoarele de
drept este factorul care distinge familia de drept romano-germanică de Common-
Law. Chiar dacă judecătorul foloseşte această metodă ea nu este în sistemul
romano-germanic una generală, sau că această regulă ar fi obţinut o autoritate şi
ea nu are nici un caracter imperativ. Deci, în sistemul romano-germanic este
aplicabilă mai mult regula de drept decât rezulta rezultând din jurisprudenţă,
deoarece judecătorul nu trebuie să se transforme în legislator. Formula folosită
uneori că jurisprudenţa nu este un izvor de drept ne pare incorectă , ar fi mai bine
de spus că jurisprudenţa nu este un izvor al regulii de drept.
G. Organizarea judiciară. Dacă e să aruncăm o privire asupra organizării
sistemului judiciar în ţările de drept romano-germanic , atunci am spune cu
certitudine că organizarea judiciară variază enorm în diferite ţări. Însă, cu toate
aceste divergenţe, există anumite trăsături caracteristice ale acestei organizări.
În toate ţările, organizarea judiciară este concepută ca un sistem. Cererile
sunt depuse în faţa tribunalelor de primă instanţă, care sunt repartizate pe întreg
teritoriul ţării. Mai puţin numeroase se regăsesc tribunalele de apel, iar apoi o
curte supremă vine să încununeze opera. Însă, la punerea în aplicare a acestei
scheme există diferenţe mari în diferite ţări. Chiar pornind de la natura
tribunalelor de primă instanţă am determina că ele sunt de mai multe feluri, după
natura şi importanţa litigiilor, tribunale speciale, (de comerţ, pentru minori,
pentru litigii de muncă etc., sau comune. Jurisdicţiile de apel sunt de asemenea
diferite în dependenţă de tribunalul care a fost sesizat în primă instanţă şi de
condiţiile de a depune apel. Curtea supremă joacă în unele state rolul de
jurisdicţie de apel sau de supra-apel, pe când în alte state are rolul de curte de

4
casaţie. În unele state există şi alte feluri de jurisdicţii cu caracter independent, de
exemplu în Franţa unde în fruntea acestei ierarhii se găseşte Consiliul de
Stat( Finlanda, Italia, Germania, Austria etc.). În alte state există jurisdicţii
administrative, ele însă sunt supuse controlului Curţii supreme (Belgia, Spania).
În afară de aceasta în unele ţări se regăsesc şi alte jurisdicţii independente. Astfel,
Germania posedă o serie de Curţi supreme federale pentru dreptul muncii, al
securităţii sociale, dreptul fiscal. O altă caracteristică revine sistemului federal al
unor state şi aici definim mai multe jurisdicţii federale, Germania, Elveţia etc., în
Mexic, ca şi în SUA întâlnim d o dublă ierarhie de jurisdicţii, celea statelor pe de
o parte şi federale pe de altă parte.
H. Judecătorii. Judecătorii-toţi au formare juridică în universităţi, apoi
instruire specială. Independenţa, inamovibilitatea şi imparţialitatea. În unele state
există curţi speciale (cu juraţi) Franţa. Judecătorii sunt profesionali de carieră nu
ca şi în Common –Law.
I. Culegerile de jurisprudenţă. Există culegeri oficiale în Franţa,
Germania, Spania, Italia, Elveţia, Turcia.
J. Stilul deciziilor. Obligaţia de motivare. Stilul de redactare este diferit. în
unele fiind laconic şi pe scurt în altele desfăşurat.

.
Partea a II-a. Familia de drept anglo-saxon

Secţiunea I. Apariţie şi evoluţie istorică.


Common-Law reprezintă cel de-al doilea mare sistem juridic
contemporan. Acest sistem juridic este produsul unei evoluţii îndelungate, în
condiţiile specifice ale insulelor Britanice, expresia unei mentalităţi juridice
diferite de cea întâlnită pe continentul european, care s-a impus datorită
expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia, America, şi
care, după independenţă au păstrat moştenirea sistemului de Common-Law1.
Astăzi, Common-Law îşi găseşte aplicarea în Anglia, în Ţara Galilor, în Irlanda
(dar nu şi în Scoţia care are un regim juridic propriu), în S.U.A. (cu excepţia
statului Louisiana), în Canada (cu excepţia provinciei Quebec), în Australia, în
Noua Zeelandă.
Perenitatea sistemului de drept creat în insulele britanice, suprinzătoare la
prima vedere, îşi găseşte însă explicaţii solide. În multe, chiar în marea
majoritate a teritoriilor ce aparţinuseră altădată coroanei britanice, dreptul
introdus de colonizatori a găsit un teren vid, căci aceştia reprezentau primele
populaţii ce stăpâneau efectiv teritoriile în cauză, şi care au adus cu ele propriul
lor sistem de drept. În alte teritorii, dreptul coloniştilor era confruntat cu
sistemele juridice locale, adesea arhaice şi cutumiare, care erau departe de
perfecţiunea common-law-ului, neputând reprezenta o soluţie de schimb. În
1
V. D. Zlătescu, Geografie juridică contemporană, Introducere în teoria marilor sisteme de drept, Ed. Ştiințifică
şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 118.

5
sfârşit în alte ţări, cum ar fi India sau Pakistanul, din confruntarea dreptului
englez cu sisteme juridice bine conturate şi profund înrădăcinate, cum sunt cel
hindus sau cel musulman, au rezultat reglementări hibride, care au împrumutat
atât din calităţile, cât şi din defectele ambelor sisteme2.
Un rol însemnat în puternica implantare a dreptului englez a fost jucat de
Comitetul judiciar al Consiliului privat britanic, care avea statutul de instanţă
supremă peste toate jurisdicţiile din teritoriile coloniale, cu excepţia Indiei,
Pakistanului şi Canadei, instanţă ce a desfăşurat o amplă şi profundă operă de
unificare a dreptului teritoriilor coloniale după modelul englez.
Cu toate că locul ocupat, îndeosebi în zilele noastre, de dreptul scris este
considerabil, dreptul englez rămâne, îndeosebi datorită mentalităţii juriştilor
insulari, un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă incontestabil,
mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem. Este frecventă şi
astăzi în faţa instanţelor engleze, invocarea unor decizii judiciare datând de
secole. Lucrurile merg atât de departe încât, chiar în prezenţa unui text de lege
sau a unei reguli de drept cutumiar, judecătorii preferă să invoce hotărârile
judecătoreşti care au făcut anterior aplicarea acestora, decât să aplice în mod
direct textul sau regula care stabileşte sediul materiei.
Mecanismul de formare explică, în bună parte, caracterul original al
dreptului englez. Influenţele din exterior nu sunt numeroase. Sunt rare sistemele
de drept moderne care au rămas atât de puţin afectate de evoluţiile produse în
dreptul altor ţări precum dreptul englez. Nici măcar dreptul roman - cu toată
îndelungata stăpânire a insulelor britanice de către romani, nu a avut, la timpul
său, o influenţă prea însemnată. Dreptul englez s-a arătat, de la primele sale
începuturi, conservator şi nereceptiv.
Sistemul de drept common-law se caracterizează prin coexistenţa a trei
subsisteme normative autonome şi paralele, care reglementează, fiecare, uneori
în mod diferit sau chiar contradictoriu, relaţiile sociale: common-law (în sens
restrâns), equity şi statute-law. Ele exprimă, de fapt, cele trei izvoare principale
ale dreptului englez.
Common-law-ul (termenul provine din commune ley - legea comună) îşi
găseşte originile în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă şi
care au fost menţinute şi după aceasta, printr-o declaraţie a lui Wilhelm
Cuceritorul3. El reflectă opera de unificare a acestor cutume locale într-un drept
comun pentru întregul regat.
După cucerirea normandă existau un mare număr de organe jurisdicţionale
care aplicau, fiecare, cutume şi reglementări diferite. Regele nu exercita decât
ceea ce se numea ,,o justiţie supremă", care nu opera, cel mai adesea, decât
atunci când ,,pacea regatului" era ameninţată. Curia regis, instanţa regală
reprezenta o jurisdicţie de excepţie. Cu timpul, din aceasta s-au desprins Curţile
regale de justiţie, care şi-au lărgit competenţa şi, încetând să-l mai urmeze pe
2
Idem, p. 120.
3
Idem, p.124.

6
rege în deplasările sale, s-au stabilit la Westminster. In secolul al XlII-lea existau
trei astfel de Curţi: a) Curtea eşichierului (Exchequer), competentă îndeosebi în
materie financiară, b) Curtea plângerilor comune (Common Pleas), competentă
îndeosebi în materia proprietăţii funciare şi a a posesiunii imobiliare şi c) Curtea
băncii regelui (King's Bench), competentă în materia penală şi de tulburare a
păcii „Regelui". Cu timpul diviziunea de competenţă dintre cele trei curţi a
dispărut, fiecare din ele dobândind o competenţă generală. La mijlocul Evului
Mediu, Curţile regale au rămas singurele organe judiciare din Anglia.
Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul timpului. În anii 1873
şi 1875 aceste Curţi au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature
Acts, creând o curte superioară unică, Supreme Court of Judicature, în anul
1971, o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea, în cadrul Curţii
Supreme, a trei entităţi judiciare distincte: High Court of Justice, Crown Court şi
Court of Appeal.
Pentru a înţelege modul în care s-a creat common-law-ul este necesar să
cunoaştem cum funcţionau Curţile regale.
Sesizarea acestor Curţi nu reprezenta, cel puţin până în anul 1875, un
drept al justiţiabililor. Ea nu se putea face decât în temeiul unui privilegiu pe
care justiţiabilii îl căpătau adresându-se Cancelarului - mare ofiţer al Curţii
regale. Aceasta urma să-i acorde un writ (ordin) care atesta dreptul părţii de a
sesiza Curţile regale. Cu timpul, writs-urile nu s-au acordat de la caz la caz,
stabilindu-se în schimb o listă denumită brevia de cursu. Această listă prevedea
anumite situaţii litigioase în care contra plăţii unei sume de bani, Cancelaria
regală elibera writ-ul.
Puţin câte puţin, lista „writs-urilor creştea, lărgind în mod continuu
competenţa Curţii regale în dezavantajul jurisdicţiilor senioriale. Aceasta a fost
de natură să determine o reacţie a aristocraţiei care se vedea frustrată de puterea
de a judeca şi de o importantă sursă de venituri.
După ce în anul 1215 regele Ioan fără Ţară fusese constrâns de nobili să
acorde acel act denumit Magna Charta Libertatum, expresie a compromisului
dintre regalitate şi nobilime, un document, după unii autori, de cea mai mare
importanţă pentru istoria dreptului englez, cel de al doilea statut de la
Westminster a exprimat, la rândul său, acelaşi compromis, pe baza unui statu
quo. Nici un writ nou nu mai putea fi creat decât de Parlament; brevia de cursu
era îngheţată. Curţile regale urmând a judeca numai potrivit categoriilor de
writs-uri, în cosimili casu, în acele speţe ce prezentau o mare asemănare cu cele
în care se eliberaseră deja writs-uri.
Evoluţia dreptului englez a continuat pe o cale nouă, aceea a acţiunilor on
the case, în care instanţele se sesizau singure, în temeiul unei declaraţii făcute de
reclamant. Totuşi, abia în anul 1875, o reformă importantă a recunoscut dreptul
oricărui cetăţean de a se adresa în mod direct instanţelor judecătoreşti.
Privit din afară, common-law-ul apare ca o însumare de precedente.
Regula precedentului a început să se contureze cu începere de la finele secolului

7
al XVIII-lea. Deciziile curţilor de justiţie: înalta Curte, Curtea de Apel, Camera
Lorzilor (instanţa supremă) se impun jurisdicţiilor de rang inferior. Curtea de
Apel - mai mare în grad - poate anula o decizie dată de Inalta Curte, iar Camera
Lorzilor poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.
Noul precedent îl anulează pe cel vechi. Deciziile date de Curtea de Apel
o leagă pe ea însăşi, cu excepţia cazurilor în care sunt incompatibile cu cele ale
Camerei Lorzilor sau în care au fost pronunţate per incuriam, deci sunt - în
limbajul nostru - nelegale. Camera Lorzilor - organ judiciar suprem - este
întotdeauna legată de hotărârile sale.
O dispută, care durează de secole, a apărut în jurul problemei privitoare la
raţiunile autorităţii precedentului. Hotărârea dată reprezintă, ar reprezenta o
mărturie a judecătorului asupra existenţei normei, pe care ceilalţi judecători sunt
chemaţi a o urma.
Equity4 reprezintă în fond un corectiv adus regulilor de common-law.
Marea maladie a oricărui sistem de drept bazat pe precedente este perimarea.
Perpetuându-se timp îndelungat, dreptul creat de precedente ajunge nereceptiv la
impulsurile sociale, ostil oricărei societăţi în evoluţie.
La origine, equity dădea expresiei ideii că în faţa une legi nedrepte,
supuşii pot face apel la rege care - bazându-se pe imperativele conştiinţei - putea
acţiona contra legem, restabilind echitatea încălcată. În fapt, nu regele, ci
funcţionarul său, Cancelarul, era cel care soluţiona plângerile.
Niciodată intervenţia Cancelarului n-a fost prezentată ca fiind de natură să
modifice legea. Dimpotrivă, una din maximele cele mai cunoscute ale dreptului
englez asupra căreia vom reveni mai jos este -„Equity follow the law" (equity
respectă common-law-ul). Cancelarul se fereşte întotdeauna de a declara regula
de drept inaplicabilă. Mijlocul său - în perioada iniţială cel puţin - era acela de a
refuza eliberarea unui writ, împrejurare ce lipsea pe una din părţile de dreptul de
a sesiza instanţa, întârziind pe calea unor ordine executarea anumitor acte sau
impunându-i efectuarea altor de natură să anihileze intervenţia justiţiei. In caz de
nesupunere, Cancelarul putea ordona întemniţarea celui nesupus ori sechestrarea
bunurilor sale.
Curtea Cancelarului a desfăşurat în felul acesta o operă creatoare,
îndeosebi în materie civilă. Cu timpul, ea a început să soluţioneze toate cazurile
care - ca urmare a inexistenţei unor writs-uri speciale - nu puteau fi soluţionate
de instanţele de common-law, precum şi, mai târziu, chiar cauze ce ar fi fost de
competenţa acestora, când acţiunea era respinsă în drept, sau când remedy
-soluţia dată de ele - nu era eficace.
S-a creat în modul acesta, în decursul secolelor, Curtea Cancelarului
considerându-se, la rândul său, legată de principiul precedentului, o a doua
reglementare legală, paralelă şi uneori contradictorie cu cea dintâi. Aplicarea
uneia sau celeilalte reglementări a ajuns să depindă de faptul că reclamantul se
adresa Curţilor de la Westminster sau Curţii Cancelarului.
4
Idem, pp. 129 şi urm.

8
Rolul equity-ului în dezvoltarea dreptului englez este enorm. E suficient
să menţionăm că multe din instituţiile cele mai însemnate ale acestuia ca trustul,
uses, injuctions au fost create de Cancelar. Equity a adus, de asemenea, o serie
de perfecţionări şi completări esenţiale anumitor instituţii de common-law.
Totuşi, equity nu a reuşit să devină un sistem normativ complet care să
acopere o arie de reglementare asemănătoare cu common-law-ul, rămânând, mai
curând, o colecţie de norme oarecum disparate, de corective aduse acestuia.
De asemenea, equity, născută ca un remediu împotriva
conservatorismului, a devenit cu timpul, ea însăşi, un sistem conservator. Un alt
remediu a devenit necesar. Ori, în spiritul timpurilor, acest remediu nu putea fi
altul decât legea scrisă – statute law. După equity, statute-law reprezintă cea de-
a doua reacţie de acomodare a dreptului englez la imperativele
contemporaneităţii.
În sistemul de drept common-law, legea este un izvor secundar de drept.
Legile sunt, în opinia lui R. David, un fel de corective aduse corpului normativ
principal care este dreptul jurisprudenţial5.
Interpretarea legii este deosebit de restrictivă. Ea se face potrivit cu ceea
ce un cunoscut judecător englez, Parke, a denumit “regula de aur”, care
stabileşte necesitatea adoptării sensului obişnuit al cuvintelor întrebuinţate de
legiuitor şi a interpretării gramaticale. Judecătorul nu trebuie să cerceteze sursele
care l-au influenţat pe legiuitor (lucrările preparatorii dezbaterile parlamentare),
nu are dreptul de a lua în seamă utilitatea socială a legii sau tendinţele
economice6. Chiar dacă constată inadvertenţe judecătorul nu poate reacţiona
deoarece nu lui, ci Parlamentului îi revine sarcina corectării legii.
Confirmarea aspectului mai sus evidenţiat derivă şi din faptul că, în
interpretarea legii scrise, acţionează acelaşi principiu al precedentului: stare
decissis. Rezultatul aplicării acestui principiu este acela că dispoziţiile legii nu
întârzie să fie înecate într-o masă de decizii de speţă, a căror autoritate ajunge să
se substituie celei a legii. În hăţişul jurisprudenţei se pierde sensul primar al legii
însăşi, iar dispoziţiile ei se topesc în pasta aceluiaşi sistem juridic creat prin
precedente7.
O altă trăsătură caracteristică a sistemului de statute law decurge din
faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici abrogarea implicită, nici desuetudinea.
Prin urmare, sunt şi astăzi în vigoare acte normative care nu au fost niciodată
abrogate expres şi care datează de sute de ani.

Timp de studiu: 8 h sau 30 de minute / zi

5
R. David, op.cit., p.396 şi urm.
6
P. Arminjon B. Nolde M. Wolff op. Cit. tom II pp. 503 şi urm.
7
R. David, op.cit., p.395.

9
Întrebări necesare pentru autoevaluare şi examinare:
1. Care sunt principalele izvoare ale sistemului de drept romano-german şi care
sunt caracteristicile fiecăruia dintre acestea?
2. Care sunt principalele etape ale evoluţiei istorice a sistemului de drept anglo-
saxon sau common-law?

Bibliografie complementară:

Leontin Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat. Introducere în dreptul


comparat, vol. I, All Beck, Bucureşti, 1997
Victor Dan Zlatescu, Drept privat comparat, Oscar Print, Bucureşti, 1997
V. D. Zlătescu, Geografie juridică contemporană, Introducere în teoria marilor
sisteme de drept, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981

Grilă de verificare a cunoştinţelor acumulate în modulul nr. 7 este


comună cu cea din modulul 8, de vreme ce acesta este o continuare a
modulului nr. 7.

10