Chestionar Criminologie

1. Definiți noțiunea de criminologie.

Etimologic, criminologia ca termen derivă din latinescul „krimen" -crimă şi grecescul „logos" - tradus
prin ştiinţă, cuvînt, idee. în acest sens, criminologia ar insemna ştiinta care studiază fenomenul criminal
Greff, "criminologia reprezinta ansamblul stiintelor criminale, dar reprezinta de asemenea omul criminal".
Unii autori consideră că utilitatea acestui termen nu poate să aibă loc decît odată cu constituirea
criminologiei ca ştiinţă, lucru care s-a produs în 3 etape:
a) I etapă, care este marcată de activitatea lui Cesario Embrosso, care, în 1876 publică lucrarea „Omul
delincvent”, unde susţine că găseşte un model al infractorului descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să
comită crime datorită unor stigmate (semne) fizico-psihice înnăscute.
b) II etapă, se caracterizează prin activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Fairy, care, în
lucrarea sa din 1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminologiei.
c) III etapă este marcată de activitatea magistratului Rafaello Garafalo, care se evidenţiază prin lucrarea
„Criminologia”, apărută în 1885, moment în care se consideră apariţia criminologiei ca ştiinţă.
Criminologia este o ştiinţă socială autonomă, auxiliară ştiinţei penale, cu caracter pluridisciplinar,
care studiază starea, structura, dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii, elaborînd
modele cauzale şi soluţii de intervenire preventive contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii existente,
în interesul societăţii.
Criminologia ca ştiinţă, examinează:
 Reacţia socială contra criminalităţii;
 Investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii;
 Apărarea socială împotriva crimei.
Obiectul de studiu al criminologiei include:
1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu
proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente. De asemenea, se
face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.
 Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune totalitatea faptelor penale săvîrşite pe
un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.
 Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi
înregistrate ca atare.
 Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărîri de
condamnare rămase definitive.
1. Infracţiunea – ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă
manifestarea particulară a fenomenului infracţional.
2. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvîrşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită
condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.
3. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii complexe
între făptuitor şi victimă, constatîndu-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei
nu poate fi exclusă,aceasta avînd şi un rol în producerea şi consumarea infracţiunii.
4. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu
al criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea
fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive.

2. Identificați științe noi în cadrul criminologiei.

Initial criminologia era socotita ca o parte componenta a dreptului penal, insa foarte curind a devenit
o stiinta separata. La etapa actuala in cadrul criminologie sunt mai multe stiinte noi care la rindul lor la fel ca
si criminologia pretind la separatism stiintific si anume:
Victimologia ( comportamentul victimei, rolul si locul acesteia in desfasurarea infractiunii,
personalitatea victimei precum si prevenirea si combaterea infractiunii prin influenta supra victimei)
Penologia studiaza criminalitatea in procesul ispasirii pedepsei penale. Sub cultura criminala,
obiceiurile si traditiile criminale. Personalitatea omului ce savirseste infractiuni in timpul executarii pedespei
precum si prevenirea si combaterea infractiunei in timpul executarii pedepsei.
 Armologia criminologica: studiaza criminalitatea cu folosirea armei de foc, personalitatea
infractorului inarmat, cuazele si conditiile inarmate precum si prevenirea si combaterea criminalitatii.
Criminofamilistica: cauzele, criminalitatea in familie si cei 4 piloni ai criminologiei.
Criminoteologie: cultele, infractiunile de terorizm, excrocheria, infractiuni pe baza credintei.
Ecocriminologia: criminalitatea ecologica. Criminologie ecologica
Juvinologia criminologia studiaza infractionalitatea minorilor
Personologia criminologica studiza personalitatea infractorului.

3. Determinați sistemul criminologiei.

Ca si dreptul penal criminologia se structueaza in -partea generala, -partea speciala Partea generala -
studiaza pilonii sus-menţionaţi.
Partea speciala în mare masura se aseamana cu cea a dreptului penal, incluzînd în sine toate
capitolele din Codul Penal, însa structura partii speciale a criminologiei are şi comportamente specifice
proprii pe care nu le găsim in dreptul penal şi anume: -criminalitatea minorilor;
-criminalitatea femenină;
-criminalitatea penetenciară;
-criminalitatea din imprudenţă;
-criminalitatea profesionistă;
-criminalitarea recidiviştilor.

4. Reproduceți noțiunea și trăsăturile criminalității.

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde
totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite
civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem
noţiunea de criminalitate în două sensuri:
• Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul
întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
• Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în
limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.
Trăsăturile criminalităţii:
a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracţiuni, comise într-o societate
respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate
comportamentele infracţionale, avînd în vedere diversitatea modalităţilor de săvîrşire a infracţiunilor. Aici
nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii
generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, structura şi dinamica
sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalităţii, faptele
antisociale provoacă daune destul de mari societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un pericol sporit în
societate, atentînd la ordinea şi securitatea publicului.
e) Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate prin legea
penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa cum nu
există doi indivizi identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.
f) Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări
fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.

5. Determinați dinamica criminalității.

Criminologia efectuează cercetări şi cu privire la formele criminalităţii în timp, în scopul
de a descoperi corelaţii şi regularităţi ale acesteia. Criminalitatea nu are pauze decît de scurtă durată. Ea se
produce zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an etc. În afară de aceste unităţi de
timp, în criminologie se fac cercetări asupra diferitelor forme în timp ale ei: criminalitatea
săptămînală, lunară, sezonieră, în timp de revoluţii sau război etc. Dinamica criminalităţii poate
fi cercetată, la fel, pe termene scurte şi pe termene lungi (chiar la nivel de secole). Astfel, se
urmăreşte mersul istoric al fenomenului.
Dinamica criminalităţii este un alt indicator cantitativ care reflectă schimbarea în timp a acesteia,
adică modificările ce se produc în nivelul, structura şi caracterul criminalităţii.
În procesul de cunoaştere a dinamicii criminalităţii este necesar de a deosebi următoarele tipuri de
analize:
a) analiza curentă, adică compararea datelor despre criminalitate dintr-un an cu datele din anii
precedenţi;
b) analiza sistematică, unde criminalitatea se analizează succesiv pe.ani, evedinţiindu-se anumite
perioade (5 ani, 10 ani) sau etape concrete de dezvoltare a societăţii (reforme, crize economice sau politice
etc.);
с) analiza oscilaţiilor sezoniere a criminalităţii (dacă există necesitate).
Dinamica nivelului criminalităţii, exprimată în numere absolute a infracţiunilor înrtegistrate, a
persoanelor ce le-au comis etc., deseori, este expusă în formă de serii statistice provizorii pe ani sau pe alte
perioade. Spre exemplu, în Moldova au fost înregistrate în anul 1995 - 38409 infracţiuni, în 1996 - 34822, în
1997 - 39914, în 1998 - 36195, în 1999 -39346, în 2000 - 38267 infracţiuni.

6. Evaluați tendințele criminalității în Republica Moldova.

Aici vom face unele referiri la statistica criminalităţii din Basarabia secolului XIX. Ca punct de plecare
în efectuarea analizei v-om face referinţă la anii 1873-1875, cînd se săvîrşeau în medie: 100 omoruri, 50
violuri, 140 jafuri şi tîlhării anual. Aşa, coeficientul de violenţă (Cv) al categoriilor date de infracţiuni
constituia, respectiv: la omoruri - 8,6; la violuri - 4,3; la jafuri şi tîlhării – 10,1. Coeficientul sumar al
violenţei fiind egal cu 25,0. V-om remarca la fel, că în Basarabia frecvenţa infracţiunilor menţionate nu era
mai mare, decît, în general frecvenţa infracţiunilor în Imperiul Rus, precum şi în alte ţări ale Europei
(Franţa, Anglia, Polonia etc.). Începînd cu 1971 în Moldova nivelul celor mai grave forme de violenţă se
află într-o permanentă creştere, care însă nu este uniformă.
Starea actuală a criminalităţii în Republica Moldova se caracterizează prin indici extrem de negativi atât
din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Este suficient de a fi punctat faptul că anual sunt înregistrate
peste 40000 de infracţiuni, iar aproximativ 60% din ele fac parte din categoria celor excepţional de grave,
deosebit de grave şi grave.
Creşterea ratei criminalităţii, în special a numărului de infracţiuni cu caracter acaparator are impact
asupra tuturor sferelor vieţii oamenilor, provocând o serioasă stare de îngrijorare în ceea ce priveşte viaţa
persoanelor apropiate, integritatea patrimoniului.
Biroul Naţional de Statistică a dat publicității informațiile cu privire la situaţia infracţionalităţii pe
parcursul anului 2012-2016, potrivit cărora pe teritoriul republicii au fost înregistrate 41,9 mii infracţiuni,
înregistrînd o creştere de 5,4% faţă de anul precedent, iar comparativ cu anul 2012 nivelul infracţionalităţii a
crescut cu 14,5%. Rata infracţionalităţii- 118 infracţiuni la 10 mii locuitori.
Cele mai multe infracţiuni sunt comise în localităţile urbane şi mai cu seamă în Chişinău, fiind
înregistrate peste 15 mii infracţiuni.
In structura infracţiunilor înregistrate, fiecare a doua infracţiune este comisă contra patrimoniului
(furtul), după care urmează infracţiunile în domeniul securității publice și a ordinii publice, infracţiunile
legate de droguri, infracțiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a criminalității organizate care colaborează strîns cu
rețele internaționale de criminali și care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă, trafic și
prelevarea ilegală a organelor umane.
Alte tari : este creşterea continuă a criminalităţii, crime de violenţă contra persoanei;, futuri, creşterea
crimelor cu utilizarea armelor de foc, creşterea ponderii criminalităţii organizate,

7. Definiți prevenirea criminalității. 27.Definiți prevenirea criminalității

 Prin prevenirea infractiunilor intelegem un sistem de masuri statale si obstesti indreptate spre identificarea,
neutralizarea, deminuarea sau lichidarea cauzelor si conditiilor criminalitatii diferitor tipuri de infractiuni si a
infractiunilor concrete precum si spre retinere de la trecere sau reintoarcere spre cale criminala a persoanelor,
conditiile de viata si/ sau comportamentul carora indica la o astfel de posibiilitate.
Notiunea de lupta contra criminalitatii cuprinde in sine si prevenirea si combaterea. In literatura de
specialitate romana se foloseste notiunea de reactie sociala impotriva infractionalitatii, conceptul dat este mai
larg decit cel a prevenirei si combaterii, deoarece reactia sociala fata de criminalitate este numai decit una
negativa, cite odata ea este una neutra, toleranta sau chiar pozitiva, drept exemplu al reactiei sociale pozitive
fata de criminalitatea a fost situatia in acest sens pe spatiul fost sovietic. Romantizarea vietii criminale prin
intermediul mijloacelor mass-media a format o atitudine nesanatoasa fata de criminali si criminalitate. In SUA
si Marea Britanie predomina conceptul de control asupra criminalitatii spre deosebire de lupta, controlul
presupune o atitudine mai pasiva a statului fata de acest fenomen social negativ.
Prevenirea individuala- neadmitere de comitere de noi infractiuni din partea celui vinovat.
Prenenirea generala- presupune influenta psihologica a sentintei de condamnare pronuntate fata de
persoanele care au indoieli in necesitatea respectarii legii penale.
Putem spune ca pedeapsa penala este doar un segment al prevenirii infractiunilor, prevenirea este o notiune
mult mai larga care include in afara de masuri juridico-penale si alte masuri juridice cu caracter executional
penal.
8. Determinați principiile prevenirii criminalității. 28. Determinați principiile prevenirii
criminalității
a. Principiu legalitatii: prenenirea si combaterea crimelor trebuie sa se desfasoare in stricta
conformitate cu prevederile legii. Actualmente normele ce tin de prevenirea si combaterea
criminalitatii sunt repartizate in mai multe coduri, legi, acte normative in afara de codul penal, norme
ce tin de prevenirea infractiunilor se contin in codul de procedura penala, codul executional, legea cu
privire la politie, procuratura.
b. Principiul democratismului-activitatea de prevenire a infractiunilor trebuie sa se desfasoare sub
controlul organelor puterii executive cu participarea nemijlocita si subcontrolul organizatiilor
obstesti cu monitorizarea permanent a opiniei publice.
c. Principiul umanismului si echitatii-influenta profilactica se incepe cu masuri mai blinde numai daca
ele nu vor fi suficiente, influenta se inaspreste si se intensifica, se pune problema depistarii si
prevenirii cit mai din timp a proceselor criminogene pentru a minimaliza dauna adusa prin aplicarea
masurilor preventive persoanei, sociatatii si statului. Insasi includerea persoanei in sfera influentei
profilactice presupune existenta unui concurs de factori care demostreaza ca: - Circumstantele
micromediului au o influenta pronuntata criminogena asupra personei - Modul de viata si
comportamentul ilegal al persoanei ( contraventie, delicte civile, disciplinare), da dovada de
apropiere acesteia de pragul criminal.

9. Reproduceți nivelurile sociale de prevenire a criminalității.

Dupa nivelul social masurile de prevenire a criminalitatii se divizeaza in:
- Masuri sociale generale, aceste masuri constau in intreaga dezvoltare pozitiva a societatii (ridicarea
nivelului de trai, protectia sociala a paturilor vulnerabile, dezvoltarea economie nationale), prin
intermediul acestor masuri printre altele se influenteaza si asupra cauzelor si conditiilor criminalitatii.
- Contracararea patologiilor sociale, prin patologie sociala se intelege ( alcoolism, narcomanie,
taxicomanie, prostitutie, vagabondaj). prevenirea criminalitatii reprezinta in sine una din directiile de
lucru, de lupta cu conducerea vehiculelor in stare de ebrietate.
- Prevenirea specializata (criminologica), spre deosebire de celelalte niveluri prevenirea specializata tine
de prevenirea cauzelor si conditiilor criminalitatii.
10. Reproduceți istoricul criminologiei din Republica Moldova
 Criminologia in Republica Moldova S-a format in sinul Uniunii Sovietice, prima lucrare a fost scrisa in
1968 de catre autorul Efim Harşak „Criminalitatea de grup a minorilor”, in 1970 Constatin Florea a scris
lucrarea ”Stabilirea pedepsei luind in consideratie cauzele infractiunii comise” care a fost aparata la
Institutul Procuraturii Generale. In lucrarea sa autor studieaza rolul si locul situatiei in procesul comiterii
infractiunii, precum si importanta acestui factor la stabilirea pedespei. Baza practica a lucrarii cuprinde 200
de dosare penale pe infractiuni de omor.
In 1988 Raisa Grecu a scris lucrarea „ Prevenirea sustragerilor in complexul angroindustrial”.
In 1992 Valeriu Bujor a scris lucrarea criminalitatea de grup. Dupa revenirea in tara a fost numit
conducator al Sectie de Cercetari Criminologice din cadrul Academiei de Politie. Sectia respectiva se ocupa
cu cercetari criminologice la comanda MAI. Anual sub egida Academiei de Politie se organizau conferinte
internationale cu generic criminologic.
Dupa ce Valeriu Bujor a parasit academia conducerea sectiei a fost preluata de Gheorghe Gladchi. La
etapa actuala sectia este desfiintata. Scopul general al criminologie este fundamentarea unei politici penale
eficiente in masura sa determine prevenirea si combaterea fenomenului infractional. Din organizatii non
guvernamentale un rol cel mai imporntant il joaca Institutul de reforme penale fondat si condus de domnul
Igor Dolea. Domeniile de interes ale intitutului: -Apararea drepturilor detinutilor -Delecventa juvenila -
Medierea -Probatiunea -Justitia restaurativa.
11. Numiți persone cele mai influente pentru criminologia națională.
G. Gladchi: este primul doctor habilitat in criminoligia din tara. Autorul primului manual de
criminologie din 2010, Repulbica Moldova. Interesele sale stiintifice: Victimologia justitia restaurativa 6
prevenirea violentei in familie
Mihai Birgau: doctor habilitat in criminologie, autor a 2 manuale de criminologie partea generala si
partea speciala. Interesele sale stiintifice: Lupta cu criminalitatea prin fortele organelor de politie
Criminologia teoretica
Valeriu Bujor: fondatorul si presedintele asociatiei independente Criminologice din Republica
Moldova, fondatorul universitatii criminologice, singura institutie de acest gen pe spatiu fostei Uniuni.
Interesele sale stiintifice: Securitatea criminologica Criminalitatea de grup
Igor A. Ciobanu: doctor in criminologie, autorul tratatului in 3 volume profesorul de criminologie la
USM. Interesele sale stiintifice: Criminologia bioatropologica Criminalitatea organizata in trans national
12. Reproduceți trăsăturile caracteristice ale personalității infractorului. 42.Definiți concepte ale
personalității infractorului.
Personalitatea infractorului este tratata in criminologie din 2 perspective:
- perspectiva rolului ei in procesul de geneza a infractorului,
- a posibilitatii de influentare asupra ei pentru a nu admite manifestari infractionale.
In criminologie personalitatea infractorului este cercetata ca purtatoarea cauzelor infractionale, veriga
principala a mecanismului comportamentul infractional si obiectul al profilaxiei.
Conceptul operational al personalitatii infractorului
Ea este tratata ca o varianta a personalitatii umane. In literatura de specialitate exista 2 viziuni
principale de personalitate umana care sunt puse la baza definirii personalitatii infractorului.
a)In literatura criminologica ruseasca in acest scop este utilizat conceptul filosofic de personalitate
umana fixeaza numai trasaturile ei sociale, deci personalitatea este imaginea sociala a individului, adica ceea
ce a devenit el in rezultatul dezvoltarii sociale, formarii si activitatii sociale.
b)Personalitatea umana este inteleasa intr-un sens larg ca o unitate biopsihosociala. Autorii sustin ca
adoptarea fiintei umane la lume si societatea este determinata intro masura importanta de componente
biologice ale acesteia.Totodata astfel de componente a personalitatii cum ar fi aptitudinile, temperamentul si
caracterul, au o natura preponderent biologica.Deci personalitatea umana este si o consecinta a eriditatii.
Esenta sociala a personalitatii infractorului
 Personalitatea infractorului este un produs al procesului de socializare preponderent negativ,pe
parcursul caruia are loc invatarea si insusirea denaturata a valorilor,normelor,modelelor de conduita
caracteristice societatii respective din care ea face parte.
Socializarea este un proces interactionist si deci nu se desfasoara sub influenta unilaterala a factorilor
mediului social.
Personalitatea este o consecinta a interactiunii dialectice dintre caracteristicile organizarii interne a
individului si ansamblu factorilor mediului extern.
Relatiile sociale au un rol decesiv in formarea imaginei sociale generale a subiectului,precum si a
trasaturilor lui moral psihologice (convingerilor,valorilor,asteptarilor,insusirilor intelective si volitive).
Ansamblu respectiv de trasaturi si calitati caracterizeaza persoana infractorului si determina
comportamentul ei infractional. Cu toate ca relatiile sociale decesiv influenteaza asupra personalitatii la rindul
lor ele sunt determinate de oameni ca fiinte sociale active,aceasta activitate umana ce schimba relatiile sociale
poate fi atit constructiva cit si distructiva.
Orientarea antisociala si pericolul social al personalitatii infractorului
Personalitatea infractorului difera de personalitatea unui cetatean prin orientarea ei antisociala si
pericolul ei social.Pericolul social al personalitatii reprezinta un sistem de interese si motive criminogene care
au determinat comportamentul infractional.Pericolul social al criminalilor nu are un caracter general,dar se
manifesta de regula prin anumite orientari sau motivatii criminogene dominante ale subiectului:
De ex:agresivitate,lacomia.
Aceste orientari criminogene dominante determina continutul pericolului social si a comportamentului
infractional.
Gradul pericolui social al personalitatii difera la diferite tipuri de infractori.El este determinat nu numai
de caracterul faptei periculoase savirsite,dar si de locul si rolul pe care il detine motivatia criminogena si
comportamentul infractional in intregu ansamblu de calitati a persoanei si in comportamentul ei general.Deci
gradul de pericol social al personalitatii este determinat de raportul dintre trasaturile pozitive si negative ale
ei.Totodata distincte personalitatii infractorului nu sunt caracteristice tuturor persoanelor care au savirsit
infractiuni.
De regula pericolul social al personalitatii infractorului apare cu mult inainte de comitere infractiunii
ce se manifesta prin delicte disciplinare,contraventii.Pericolul social se pastreaza si dupa ce subiectul a ispasit
pedeapsa el numai fiind o personalitate a infractorului.
In ambele cazuri nu putem vorbi de personalitatea infractorului ci de o personalitate socialmente
periculoasa. Asa dar conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalitati
predestinate spre crima. Intre delictenti si nedelecveni nefiind o diferenta de natura biologica, ci o diferenta
de grad care are o deteminare multicauzala.
Conceptul de personalitate a infractorului are un caracter relativ si este strict determinat in timp.
Caracterul relativ a lui se explica prin aceea ca criminalizarea si decriminalizarea faptelor este
determinata de legiuitor.
Personalitatea infractorului este numai acea persoana care a savirsit infractiunea, din punct de vedere
a dreptului penal este subiect al infractiunii si vinovatia ei a fost recunoscuta in baza unei sentinte judecatoresti
definitive.
Acest subiect este personalitatea infractorului pina la momentul executarii pedepse penale. Unii autorii
considera ca utilizarea notiunii de personalitate a infractorului dauneaza psihologic persoana care a savirsit
crima, deoarece ea este periclitata, se propune de a inlocui acest termen cu termenul „ personalitatea celui care
a savirsit infractiunea”.
In literatura juridica, trasaturile personalitatii infractorului sunt grupate in 6 grupuri principale:
1)Trasaturile demografice (sexul, virsta, etnia),
2)Trasaturile juridico-penale (antecedente penale, recidivisti),
3)Trasaturile sociale ( cetatenia, profesia, studiile),
4)Trasaturile etico morale (lacunele din constiinta morala, denaturari care au generat conflictul cu normele
morale dominante in societate, normele morale a unor grupuri sociale, atitudinea fata de morala si religie),
5)Trasaturile psihice (necesitatile deformate, interesele meschine, dezvoltarea nefavorabila a sistemului de
valori),
6)Trasaturile biologice (particularitatile anatomice, patologiile, defectele, disfunctiile).
Definitiile personalitatii infractorului
Toate definitiile de personalitate a infractorului pot fi divizate in 2 grupuri mari:
1.Definitiile generale care nu indica anumite calitati distincte ale personalitatii infractorului:
a)Personalitatea infractorului este o sinteza a trasaturilor biopsihosociale cu un grad de stabilitate
caracteristic pentru individul care a savirsit o infractiune (Stanoiu, Bujor),
b)Personalitatea infractorului reprezinta asnsamblul insusirilor ei dobindite in procesul de socializare
care interactionind cu conditiile externe determina comportamentul infractional.
2.Definitiile care incearca sa deosebeasca personalitatea infractorului de nonifractor:
a)Personalitatea infractorului difera de personalitatea noninfractionala prin aptitudine anti sociala care
este determinata de sinteza trasaturilor biopsihosociale (Narcis Giurgiu),
b)Personalitatea infractorului este ansamblul trasaturilor psihice negative caracteristice personalitatii
infractorului de o anumita orientare antisociala.
Trasaturile psihice negative deosebesc personalitatea infractorului de noninfractor si sunt un produs al
interactiunii dintre social si biologic. Particularitatile pur sociale si pur biologice favorizeaza comportamentul
infractional, dar nu-l genereaza.Trasaturile psihice sunt cauze ale comportamentului infractional.
13. Determinați raportul dintre social și biologic în structura infractorului.
Componentul biologic din structura fiintei uname este o premiza materiala in dezvoltarea esentei ei
sociale. Anume acest comportament serveste ca baza ce determina individualitatea personalitatii. Astfel
structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica pe care ea se cladeste si
in afara suprastructurii sociale in care ea se integreaza.
Individul bolnav psihic, iresponsabil nu este capabil de a percepe programul social si deci nu poate fi
considerat personalitate infractorului de aceea acesti indivizi savirsesc fapte social periculoase dar nu
infractiuni.
Trasaturile biologice ale personalitatii infractorului nu sunt cauze ale comportamentului infractional.
In calitate de cauze ale comportamentului respectiv sunt insusirile si particularitatile moral negative a
personalitatii ce au fost dobindite in procesul socializarii, persoana nu se naste ci devine infractor.
Trasaturile biologice ale fiintei umane sunt niste conditii care favorizeaza formarea personalitatii,
precum si influenteaza asupra comportamentului infractional inlesnind si stimulind orientarile criminogene
ale societatii.
De exemplu: impedica adoptarea favorabila la conditiile externe ale mediului social, servesc ca
obstacole in aparitia anumitor trasaturi social utile a personaei, reduc rezistenta individului in raport cu
impactul situatie, favorizeaza savirsirea de catre individ a unor actiuni intimplatoare ce pot fi si ilicite.
Actualmente orientarea bilogica din criminologie explica interactiunea dintre componentul biologic al
persoanei si comportamentul infractional bazindu-se pe datele genetice, biochimiei sistemului nervos,
neurologiei, endocrinologiei.
Un interes prezinta cercetarile cauzelor savirsirii infractiunii de persoane cu anomalii fizice si psihice.
Din cele psihice asupra carora se trage mai multa atentie sunt: alcoolizmul,etc.
Aceste anomalii deseori sunt dobindite, uneori fiind inascute (psihopatia, alcoolizmul) pot aparea in
urma dereglarilor de cromozomi a metabolizmului a particularitatilor sistemului nervos central. In aceste
cazuri trasaturile biologice respective sub impactul negativ al mediului favorizeaza psihopatizarea personei
care ulterior sub impactul negativ al educatiei si comunicarii poate sa se criminalizeze.
14. Estimați rolul inadaptării și învățării în procesul formării infractorului.
Formarea personalitatii infractorului la prima etapa a genezii infractiunii sub impactul negativ al mediului
extern are loc dezarmonizarea si deformarea necesitatilor, intereselor si sistemelor de valori a personalitatii
ce devin o premiza a motivatiei criminogene.
 In cadrul socializarii negative subiectul asimileaza preponderent informatie cu caracter negativ. pentru
criminologie au importanta astfel de componente ale mediului social, psihologic cum sunt:
- Familia - Scoala - Prietenii - Locul de munca.
Inadaptarea-este incapacitatea individului de a rectiona armonios la stimulu mediului social extern si de
a-si satisface cerintele,necisitatile si nazuintele. Inadaptarea spre deosebire de cele precedente este
determinata de factorii launtrici si-n special de dificultatile de ordin psihofizic a individului: -
lipsuri,insuficiente,defecte fizice,inadaptari de ordin individual.
Rolul factorilor sociali externi la generarea inadaptarii este neesential.Autorul teorii inadaptarii sociale
este criminologul Suedez Olof Kinberg.
Conform autorului inadaptarea sociala a individului este determinata de astfel de factori launtrici care
sunt dereglarile endocrine, anomaliile morfostructurale(figura),inadaptare psihologica si psiho-patologica
,tulburarile,disfunctiile kinberg considera ca premizele de natura biologica sau psihologica desinistatator nu
pot declansa comportament infractional,penru aceasta este necesara o interactiune a lor cu factorii
individuali si sociali.
Factorii de ordin biologic sunt: -afectiunile cerebrale, -probleme ce tin de viata sexuala, -deficitul
mental. Factorii sociali,individuali sunt: -saracia, -alcolul, -stupifiantele.
Invatarea-reprezinta interes criminologic ca una din caile de formare a prsonalitatii deviante si de
adoptare a comportamentului infractional. Unul din primii autori ai teorii criminologiei de insusire este
sociologul francez Gabriele Tarde.
Autorul considera ca nu exista infractori inascuti prin eriditate pot fi trnsmise aptitudinile individului de a
se ivata ,anume aceasta predispozitie permite subiectului de a invata orce comportament cit social acceptabil
atit si cel infractional.Pornind de la ideia comportamentului infractional.Tarde elaboreaza 2 teorii:
-teoria tipului de infractor profisionist,
-teoria imitarii criminale. Este important ca comportamentul precedent devine o baza pentru dobindirea
comportamentului nou .
Individul se invata in baza succeselor si insucceselor proprii fiind pedepsit sau stimulat.Se invata totul cei
aduce subiectului succese,placere si dipotriva nu se invata ceia ce ii aduce suferinte.Spre deosebire de
invatarea lui Pavlov in rezultatul careia este invatata comprtarea social acuptabila ,aici in acest reflex pot fi
invatate atit formele social utile cit si cele deviante de conduita.

15. Reproduceți conceptual de prostituție.

16. Determinați argumentele pro și contra legalizării prostituției.

Argumentele invocate Pro:
 1. Achitarea impozitelor de către subiecții ce vor desfășura activitate de acest gen, în acest fel suplinindu-
se într-un mod impunător bugetul de stat.
2.Instituirea unui control medical, care va institui o anumită profilaxie asupra bolilor venerice și celor cu
transmitere sexuală.
3.Reducerea într-un mod considerabil al agresiunilor asupra persoanelor ce practică prostituția.
Reducerea violurilor, divorturilor,
CONTRA
1.Legalizarea prostituției este contrară bunelor moravuri și ordinei publice.
2.Odată cu legalizarea prostituției, inevitabil se va încerca legalizarea și altor comportamente amorale
(legalizarea marijuanei, a substanțelor psihotrope și narcotice, căsătoria între persoanele de același sex,
etc…).
3.Legalizarea prostituției va aduce doar instabilitate și amoralitate în familii.
4.Legalizarea prostituției va stimula în mod direct răspîndirea bolilor cu transmitere sexuală, deoarece
controlul medical obligatoriu ce se dorește a fi implimentat, este nu altceva decât o ingerință în viața privată
a persoanei.
17. Estimați problematica legalizării prostituției în Republica Moldova.
La moment, pedeapsa prevăzută pentru prostituție este una foarte mică, această faptă constituind contravenție.
Astfel, Codului Contravențional al Republicii Moldova din 2008 prevede următoarele:
Articolul 89. Practicarea prostituţiei
(1) Practicarea prostituţiei se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale.
(2) Persoana angajată în prostituţie contrar voinţei sale este degrevată de răspundere contravenţională.
Pedeapsa de la 200 lei la 300 lei foarte mică pentru ca să poată preveni și combate acest fenomen. Astfel,
statul nu-și aplică forța sa de constrângere pentru a contracara fenomenul prostituției, ci dimpotrivă, vedem
că cedează din teren tot mai mult și mai mult, pentru că…
Anterior prostituție era sancționată mult mai dur
Această faptă era incriminată de Codul Penal din 1961, care prevedea: Articolul 105/1. Practicarea
prostituţiei
Practicarea prostituţiei după aplicarea a cel puţin două sancţiuni administrative – se
pedepseşte cu privaţiune de libertate de la şase luni la un an sau cu o amendă de la cinci sute la una mie
salarii minime.
Proxenetismul
(1) Îndemnul sau determinarea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori tragerea de foloase de
pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvîrşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) săvîrşite faţă de două sau mai multe persoane;
d) săvîrşite cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu ameninţarea
aplicării ei faţă de persoana care practică prostituţia sau faţă de rudele sau apropiaţii acesteia,
se pedepsesc cu închisoare de la 4 la 7 ani.
Dacă s-ar legaliza prostituția, aceste fapte prevăzute la art. 220 din Codul Penal în vigoare, la fel ar urma să
fie dezincriminate, devenind astfel activități legale.
Dacă se legalizează prostituția atunci vedem o evoluție foarte clară în acest sens. Mai întâi pedepse mai blânde,
apoi legalizare… Prin nesancționarea unui astfel de comportament într-o societate, statul arată că acesta nu
este periculos, este acceptabil și presupune o încurajare tacită pasivă.
Legalizăm pentru a aduce bani în bugetul public?
Faptul că suntem în criză economică, nu înseamnă că trebuie să apelăm la modalitatea de creștere a bugetului
pe seama unei probleme sociale. În cazul dat scopul nu scuză mijloacele! Se pune în joc ordinea publică,
moralitatea publică, categorii apărate înalt de legislația țării, dar care vor fi călcate în picioare printr-o astfel
de modificare legislativă.
Ce se întâmplă în țările care au legalizat prostituția?
Se argumentează că în statele care au legalizat prostituția aceasta aduce profituri frumoase, dar se pare că nu
este chiar așa:
În Suedia, Norvegia și Islanda, deși prostituția este legală, solicitarea serviciilor unei prostituate este ilegal.
Aici, clienții comit în continuare o infracțiune dacă apelează la prostituate, care provin în mare parte din
America Latina și estul Europei.
În Olanda și Germania, este o profesie legală, însă trebuie menționate și alte aspecte. Olanda este țara în care
sunt legale prostituția și drogurile ușoare, iar acestea au devenit practic atracții turistice: însă majoritatea
prostituatelor care lucrează în bordeluri provin din alte țări, în special țări slab dezvoltate.
În Germania, 75% dintre prostituate sunt femei din alte țări, iar aceasta țară este destinația preferată de
traficanții de carne vie din Rusia și Ucraina.

18. Delimitați cauzalitatea cu alte forme ale determinării. ??????????????????????????????

Crima, ca şi orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus
influenţei condiţiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic şi astfel infracţiunea nu poate fi
considerată şi tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinţei libere, ci ca rezultatul, produsul
unui concurs de cauze.
A explica un fapt înseamnă a înţelege motivele pentru care el se produce, prin identificarea cauzei sale
determinate.2 A determina înseamnă a cauza apariţia sau dezvoltarea unui fenomen.3
Cauzalitatea (legătura cauzală – condiţio sine quanon)şi principiile acesteia constată dependenţa dintre
diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în
anumite condiţii generează alt fenomen (efectul).
Cauzalitatea este continutul intern al determinatiei, esentei ei.(v. Kudreavtev).
Procesul determinatiei fenomenului criminal reprezinta in sine corelatia complexa a diferitor forme de
corelatii, legaturi: nu numai cauzale dar si functionale , statistice, legatura starilor, etc.
Legatura functionala reflecta concordanta obiectiva, paralelismul in coexistenta si variabilitatea
factorilor. De ex. Somajul influenteaza cresterea furturilor.
Corelatia statistica repre schimbarea caracterului distribuitor al unui factor in dependenta de modificarea
altui factor. De ex cresterea nivelului infractional depinde in mare masura de num. Populatiei.
Interdependenta starilor este evidenta in cazurile cind o stare a unui fenomen dintro perioada si in
conditii concrete determina in mod inevitabil starea aceluias fenomen intro alta perioada de timp.
De ex criminalitatea minoruluipoate duce la recidiVA peste ani.
Pentru relevarea cauzelor criminalitatii e necesare de a se acorda atentie deosebita interactiunii mediului
social in complexitatea relatiilor sale cu omul.
19. Reproduceți noțiunea și trăsăturile caracteristice a cauzelor și condițiilor criminalității.????????
Crima, ca şi orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus
influenţei condiţiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic şi astfel infracţiunea nu poate fi
considerată şi tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinţei libere, ci ca rezultatul, produsul
unui concurs de cauze.
Actul criminal reprezintă în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte criminale care atentează
la valorile ocrotite de lege. Ca produs nemijlocit al acestor acţiuni şi conduite ilicite, crima implică o mare
varietate de cauze şi condiţii a căror complexitate face dificilă operaţionalizarea, ierarhizarea şi evaluarea
precisă a importanţei fiecăreia în comiterea faptei penale.
Cauzalitatea (legătura cauzală – condiţio sine quanon)4 şi principiile acesteia constată dependenţa dintre
diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în
anumite condiţii generează alt fenomen (efectul).
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
1) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de
persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
2) cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
 3) cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
4) cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
5) cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
6) cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
7) cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
8) cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu,
dorinţa de răzbunare;
9) cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
10) cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală
sau alte boli de natură psihică;
11) cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la
influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.2
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:
- cauze fizice (anatomice-morfologice);
- cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
- cauze psihice;
- cauze sociale.
In afară de cauzele criminalităţii mai există şi un şir de condiţii (împrejurări, circumstanţe), care
favorizează săvîrşirea infracţiunilor. Către acestea se referă atît factorii naturali, cît şi cei sociali sau tehnici.
De sinestătător, aceste condiţii nu generează infracţiuni, dar contribuie la înfăptuirea lor. Aprecierea unor
fenomene în calitate de cauze, iar a altor -încalitate de condiţii, poartă un caracter relativ, fiindcă în diferite
situaţii, unul şi acelaşi fenomen poate apărea sau ca cauză, sau ca condiţie. Cauzele criminalităţii şi
condiţiile care o favorizează sînt unificate deseori într-un singur termen - factori sau determinante ale
criminalităţii.

+++++Reprezinta un sistem de fenomene sociale negative pentru societatea respectiva care determina
criminalitatea ca efect al lor.
Cauzele ale criminalitatii sunt:
Fenomenele social psihologice negative care genereaza sau produc criminalitatea si infractiunile,
acestea sunt: traditiile, deprinderile, moravurile, interesele, motivatia negativa.
Mai frecvent cauzele sunt exprimate prin: lacomie, agresivitate, pesimizm, neglijarea regulilor
securitatii si linistei publice, nechibzuinta...
Cauza fenomenului criminalitatii nu e o simpla suma aritmetica a motivelor infractiunilor corecte.
Ea reprezinta prin sine o calitate integrala noua, fenomenul social spihologic numit motivatie sociala
criminogena.
Conditiile criminalitatii sunt fenomene sociale care nu genereaza criminalitatea si infractiunea, ci
contribuie, favorizeaza, intensifica aparitia si realizarea cauzei.
Daca cauzele criminalitatii dupa continutul lor au un caracter social psihologic, atunci conditiile pot fi
juridice, economice, culturale.
Conditiile si cauzele criminalitatii se afla intr-o interactiune complicata.
Cauzele desinestatator nu pot genera infractiunea. Totodata cauzele nu pot sa se realizeze in afara
conditiilor.
Studiind criminalitatea sunt scoase la iveala totalitatea legaturilor corelative dintre fenomene si procese
aceasta este doar prima etapa in studierea cauzelor si conditiilor criminalitatii, in continuare e necesar ca in
baza unei analize calitativcantitative sa fie relevante legaturile cauzale.
20. Descrieți nivelurile cauzalității în criminologie.
Cauzalitatea fenomenului criminalitatii poate fi analizata prin prisma a 3 niveluri:
a)Filosofic,
b)Psihologic,
c)Sociologic.
 La cele mai superioare ( primele doua nivele cerceta cauzalitatea criminalitatii in intregime sau
anumite categorii infractionale).In special la nivelul filosofic se discuta asupra ideii existentei unei cauze
generale.
In calitate de cauza generala academicianul Kudriavtev, considera contradictiilesociale (intre cei bogati
si cei saraci, intre diferite paturi sociale).Problema cauzalitatii este concretizata si detalizata la nivelul
sociologic aici incalitate de deteminant criminogene sunt analizate structura sociala a societatii procesele si
fenomenele politice, economice si sociale.
Structura sociala constituita in rezultat diferentierii oamenilor dupa formele si dimensiunile proprietatii
conditile de viata, nivelul de cultura genereaza deosebit in interesele, necesitile si respectiv comportamentul
lor.
Caracterul comportamenului utilizat de persoane pentru satisfacerea intereselor si scopurilor poate fi
atit legal cit si ilegal.
Caracterul comportamentului depinde de urmatorul fapt- asigura oare societatea conditiile necesare
pentru realizarea necesitatilor prin mijloace legale este indiferenta sau din potriva impiedica acest proces
pozitiv.
In acest sens pentru criminologie prezinta un interes deosebit teoria elaborata de Robert King Merton
in articolul sau „ Anatomia si structura sociala”.Merton sustine ca practic in orce societate exista o diferenta
intre scopurile propuse si mijloacele existente pentru atingerea acestor scopuri.
Prosperitatea societatii dupa Merton depinde de mobilitate verticala, adica sociala prin mijloace legale,
cu cit mobilitatea este mai larga cu atit mai multe personae aleg conformismul adica acepta scopurile si
mijloacele propuse in societate si invers cu cit este mai ingusta cu atit mai multe persoane recurg la alte
metode de comportament social cum ar fi:
a)Inovationismul,
b)Ritualizmul,
c)Retreatismul si chiar rebeliunea.
Inovationismul reprezinta in sine comportamentul cind personele accepta scopurile sociale, insa neaga
mijloacele propuse.
21. Analizați starea actuală a criminalității profesionale și măsuri de combatere ale ei.
Criminalitatea profesională constituie un tip de criminalitate ce se manifestă printr-o permanenţă a
activităţii criminale a participanţilor (practicarea sub formă de îndeletnicire), activitate ce constituie
principala sursă a veniturilor lor şi necesită o specializare a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor
(metodelor şi mijloacelor de comitere a infracţiunilor), precum şi apartenenţa criminalilor, care posedă o
anumită specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal relativ închis şi ierarhizat.
criminalitatea profesională reprezintă un fenomen social negativ care rezidă în asigurarea existenţei
pe cale criminală, adică activitatea criminală este sursa de existenţă pentru unii indivizi.
În categoria criminalilor profesionişti cercetătorii includ şi persoanele cu funcţii de răspundere care
comit unele infracţiuni cu caracter economic.
Categoria criminalilor profesionişti anterior nejudecaţi e numeroasă în mediul trişorilor, escrocilor,
traficanţilor de droguri etc. Iată de ce, în studierea criminalităţii profesionale, este important a lua în
consideraţie „stagiul criminal” (pluralitatea faptelor penale). Este vorba, în special, de cazurile când
persoana, fără a cădea în atenţia poliţiei, comite infracţiuni similare o perioadă îndelungată
Existenţa criminalităţii profesionale se întinde pe durata a mai multor secole. Persistenţa ei se sprijină
pe transmiterea experienţei criminale, pe consolidarea şi reproducerea subculturii criminale specifice.
Mediul criminalilor profesionişti pretinde de la membrii săi calităţi precum tăria de caracter,
devotamentul, discreţia, abilitatea în acţiune, puterea de a păstra tăcerea, respectarea poziţiei deţinute etc.
Sondajele efectuate relevă că peste jumătate dintre tinerii ce au tatuaje, şi le-au imprimat din dorinţa
de a imita, iar fiecare al doilea dintre ei cunoaşte semnificaţia imaginilor tatuate, poate descifra
abrevierile, să explice înţelesul ghiulurilor tatuate etc. În momentul de faţă, un rol permisiv (favorizant)
în amplificarea fără precedent a criminalităţii profesionale nu numai în Republica Moldova, dar şi în alte
state ce traversează o perioadă de transformări sociale majore, îl joacă fluctuaţia mare a cadrelor în
 organele de afaceri interne. Vechimea în muncă, în medie, constituie 2,5 ani, ceea ce duce la destrămarea
procesului de transmitere a experienţei de către colaboratorii cu o vechime mare în câmpul muncii în
organele de afaceri interne. De asemenea, contracararea infracţionalităţii profesionale necesită cadre cu o
bună cunoaştere a mediului criminalilor profesionişti, calitate ce vine cu timpul, cu o anumită vechime în
muncă.
Autorităţile cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate previn
criminalitatea organizată prin:
a) efectuarea analizei cauzelor şi condiţiilor ce favorizează crearea şi activitatea grupurilor şi
organizaţiilor criminale;
b) planificarea măsurilor de prevenire a formării noilor grupuri sau organizaţii criminale;
c) planificarea măsurilor de prevenire a activității criminale pe fiecare grup sau organizaţie criminală
existentă;
d) organizarea campaniilor de informare privind fenomenul de crimă organizată;
e) notificarea persoanelor care pot fi atrase în activitatea criminală organizată;
f) monitorizarea preventivă a persoanelor care pot fi atrase în activitatea criminală organizată.
Tendinţa profesionalizării, se exprimă prin folosirea din ce în ce mai largă a diverselor cunoştinţe
profesionale în comiterea unor fapte, unde prezenţa profesionalismului este necesară: conducătorii auto
de excepţie, trăgători de elită (lunetişti), spărgători, falsificatori, electronişti, etc. Literatura,
cinematograful, televiziunea şi viaţa de toate zilele pun în evidenţă această tendinţă, astfel încît
infractorul diletant se întîlneşte din ce în ce mai rar, şansele sale de reuşită fiind din capul locului mai
reduse.
Organizaţiile criminale profesioniste, alcătuite din adevăraţi profesionişti ai crimei la comandă,
specialişti în una sau mai multe tipuri de acţiuni criminale – traficarea de maşini furate, de tutun şi
alcool, răpiri şi asasinări de persoane, jafuri bancare, trafic de droguri şi de fiinţe umane, falsificare de
monedă şi carduri bancare etc.;
22. Descrieți geneza criminalității profesionale în RM și în țările străine.
Există o multitudine de specialităţi criminale. Numai specialităţi hoţeşti oficii sînt mai multe de 30,
deşi în practică, de regulă, sînt mult mai multe. Această diversitate de specializări criminale e condiţionată
de legităţile davoltării societăţii şi reflectă realitatea istorică concretă. Societatea industrială. spre deosebire
de acea agrară se caracterizează printr-un înalt grad de specializare şi integrare, ceea ce sporeşte
productivitatea muncii. Aceleaşi caracteristici sînt proprii şi activităţii criminale.
Istoria genezei activităţii criminale în Moldova confirmă dependenţa caracterului criminalităţii de
noile condiţii sociale. Unii dintre primii inli'actori profesionişti au fost aşa-muniţii „hoţi de drumul mare”.
Pentru ei hoţia era nu doar o ocupaţie criminală, ci un mod de viaţă.
În ceea ce priveşte hoţia, în perioada incipientă de industrializare această profesie nu putea fi foarte
răspîndită. Aceasta se explică prin faptul că nu erau oraşe mari in care locuitorii nu s-ar f1 cunoscut unii pe
alţii, ceea ce nu pemtitea practicarea hoţiei ca sursă principală de venituri, pentru că despre aceasta imediat
aflau vecinii. In afară de aceasta se aplicau asemenea sancţiuni ca tăierea mîinii, infierarea pe frunte,
smulgerea nărilor sau torturarea şi executarea. Totodată, hoţii nu puteau duce un mod de viaţă sedentar.
Pentru această perioadă sint caracteristice infracţiunile comise pe timpul de noapte în hanuri, staţii poştale,
adică în locurile unde oamenii se opreau pe puţin timp.
Se pare că una dintre cele mai vechi specializări a hoţilor a fost furtul de cai. Masivele de pădure şi
cîmpie foarte mult timp au constituit hotarul dintre localităţile etniei autohtone şi diverse triburi migratoare.
Pentru ultimele, furtul hergheliilor de cai nu doar de la duşmani, ci şi de la vecini, se considera un lucru
obişnuit şi neruşinos.
Furtul de cai era un fenomen răspîndit şi în perioada dezvoltării capitaliste impetuoase a Imperiului
Rus. Cercetătorii acestei probleme au constatat o divizare considerabilă a specializărilor şi un înalt nivel de
organizare pe tot teritoriul de la Marea Neagră şi pînă la Extremul Orient. S-au fixat cazuri repetate de
reţinere la hotarul cu Mancijuria a hergheliilor de cai furate pe malul Mării Negre. Aproape în fiecare
regiune existau specialişti care modificau radical exteriorul cailor -le vopseau blana, schimbau forma
copitelor, dinţilor, potcoavelor, le tundeau cozile sau coamele. Făcînd analogie cu furtul de automobile din
perioada contemporană, constatăm că metodele infractionale s-au schimbat puţin, altul e obiectul
infracţiunii.
În anii ’40 ai sec. XIX a avut loc o nouă divizare după tipurile de activitate, ceea ce a determinat
sporirea profesionalismului infracţiunilor.
Cerşetorii aveau grupul lor aparte, hoţii aveau mediul lor hoţesc şi tilharii tîlhăresc. In acest mod se
concentra elita criminală corespunzătoare şi exista posibilitatea de a învăţa de la ei. Se creau şcoli
clandestine pentru hoţii minori, cei mai talentaţi erau trimişi peste hotare pentru sporirea calilicării. lnstru
irea era realizată de „profesorii ” lumi criminale. Astfel, în Odesa apăruse profesii hoţeşti care se divizau în
8 categorii, iar tilharii aveau 0 singură categorie. Ei erau numiţi „şcipaci ” („munaun”). Hoţii minori se
divizau în „marviheri” (,Maanxepm”, hoţii de buzunar), „ ferestrarii " („(ţioproqnuxn'ţ care furau din
locuinţe pătrunzînd prin ferestre), „ pieţarii " („Mai/Î.HaHIILHKH”, care furau de la oamenii ce dormeau în
gări) etc.
E de menţionat structura ciclică şi dinamica criminalităţii profesionale în ţara noastră de la începutul
pînă la sfîrşitul sec. XlX. Structura ciclică determinată de dezvoltarea economică impetuoasă a ţării, care &
condiţionat creşterea numărului infracţiunilor acaparatoare, intelectualizarea lor şi ieşirea infractorilor
profesionişti pe arena internaţională. La sfîrşitul sec. XIX -începutul sec.XX, la sud erau secete liecvente şi
ţăranii au venit în oraşe. Drept urmare, mediul infractorilor a fost completat considerabil. La începutul sec.
XX a apărut racketul şi aşa-numitul protecţionism. După revoluţia din octombrie 1917 şi războiul civil a
crescut rapid numărul infracţiunilor violente şi acaparatoare. Puterea bolşevistă însă a suprimat-o într-un
timp foarte scurt. Metodele au constituit represiile crunte şi controlul strict asupra fiecărei persoane.
Totodată, criminalitatea profesională nu a putut fi dezrădăcinată.
Teza vestitului criminolog Durkheim despre neîncrederea cetăţeanului mediu în sistemele normative
care nu reflectă realitatea vieţii a fost confirmată şi de situaţia din URSS. La sfîrşitul anilor ‘70 deficitul de
mărfuri de larg consum a condiţionat apariţia unei reţele de ateliere clandestine care produceau mărfuri de
cerere Sporită. Astfel, a apărut o nouă specialitate criminală -„ ţehovic” („[ICXOBPIK”).
În scurt timp „ţehovicii” au acumulat sume gigantice pe cale ilegală. Anume aceste resurse au atras
atenţia sporită a infractorilor. Ei au devenit obiectul ideal pentru şantaj şi estorcări şi foarte rapid au ajuns
sub controlul criminalităţii.
Astăzi putem afirma că obţinerea unei baze materiale de către lumea criminală a determinat, în mod
firesc, creşterea criminalităţii organizate şi a celei profesionale la sfîrşitul anilor ’80 inceputul anilor ‘90. În
această perioadă au început însă şi reformele radicale în societatea noastră şi constituirea unui stat de drept.
23. Evaluați prevenirea criminalității profesionale.
Pornind de la factorii determinanţi configuraţi, putem trasa principalele căi de exercitare a controlului
asupra criminalităţii profesionale:
- limitarea propagării tradiţiilor şi obiceiurilor criminale, îndeosebi între minori şi tineri;
- reducerea înrâuririi „autorităţilor” criminale nu numai în mediul interlop, ci şi în mediul social
cotidian sănătos;
- instituirea de norme penale specifice, precum şi perfecţionarea unor prevederi în vigoare;
- asigurarea unei influenţe preventive prin aplicarea unor sancţiuni echitabile infractorilor
profesionişti;
- crearea unor pârghii socio-economice capabile să limiteze (descurajeze) activitatea criminală
profesională.
Realizarea unor atare acţiuni de prevenţie presupune orientarea corespunzătoare a părinţilor (în
mediul familial), a pedagogilor (în procesul de instruire şi reciclare), precum şi a altor educatori.
Sunt eficiente, fără să contravină, în acelaşi timp, prevederilor legale, acţiuni precum: efectuarea de
controale a actelor de identitate la gări, în restaurante, cafenele, baruri, aerogări, în trenuri, avioane etc. în
scopul depistării criminalilor profesionişti care sunt daţi în urmărire generală; arestarea asupra faptului a
participanţilor la întrunirile criminale în scopul tragerii la răspundere pentru purtare ilegală de armă, iar pe
organizatori pentru complicitate la activitate infracţională (bunăoară, sub formă de păstrare a fondului
comun aparţinând grupurilor criminale şi perceperea cotizaţiilor stabilite, împărţirea sferelor de activitate
criminală în caz de concurenţă, asigurarea cu informaţii şi mijloace de comitere a infracţiunilor etc.).
Este necesară formarea bazelor de date despre infractorii profesionişti (cu informaţii ample despre
aceştia), „cariera” lor criminală, relaţiile existente între ei, ierarhia stabilită etc.
Studierea temeinică a problemei profesionalismului criminal ar furniza soluţii pentru perfecţionarea
mijloacelor penale de contracarare, operându-se, în acest sens, modificări în legislaţia penală.
24. Reproduceți concept de victimizare și victimitate.
Hans von Hentig a introdus conceptul de "victimă activantă", prin care se vehiculează ideea că, direct
sau indirect, şi victima are o parte din vină în declanşarea acţiunii infracţionale. In prelungirea acestei idei B.
Mendelsohn a introdus conceptul "potenţial de vulnerabilitate victimală," care exprimă gradul de
vulnerabilitate victimală a unei persoane.
Prin victimitate se subînţeleg acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri îndeplinite etc., graţie căror
persoana devine "ţintă" a atentatelor criminale. Victimitatea formează un obiect special de investigare în
scopul explicării problemei de bază a victimologiei şi anume: în baza căror cauze şi în prezenţa căror
împrejurări unele persoane devin victime ale infracţiunilor, în timp ce pe altele asemenea pericol le ocoleşte.
Victimizarea reprezintă în sine procesul de transformare a persoanei în victimă. Cunoaşterea gradului
în care o societate este afectată de victimizare prezintă un interes indiscutabil. Fenomenul criminalităţii, în
complexitatea sa, are ca însuşire tocmai prezenţa victimelor. De aceea, studierea multilaterală a criminalităţii
implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. Din aceste considerente, este necesar
constatarea nivelului de victimizare, care poate fi precizat cu ajutorul coeficientului* adică numărul de
victime de pe un. anumit teritoriu, existente într-o perioadă determinată de timp, raportat la numărul
populatiiei depe teritoriul dat şi calculat la un număr de 1000, 10000 sau 100000 persoane.La momentul
actual cercetările victimologice progresează în multe ţări ale lumii. A fost creată Societatea ştiinţifică
internaţională de victmologie cu sediul în Munster (Germania), care, începînd cu anul 1979 a petrecut un şir
de simpozioane. în unele ţări (Australia, Marea Britanie, Noua Zelandă, Canada, SUA, Franţa, Olanda,
Suedia, Germania, Finlanda, Austria, Japonia) este creat chiar şi Institutul de compensare a prejudiciului
cauzat victimelor infracţiunii. Toate aceste formaţiuni au ca scop protejarea şi acordarea de ajutor
persoanelor care au suferit în urma infracţiunilor.
25. Determinați scopul și sarcinile victimofogiei.
Victimologia este o ramură a criminologiei și, respectiv, studiază victimele infracţiunilor
victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al condiţionării lui datorită
calităţilor victimei (atît individuale, cît şi cele ce se referă la anumite roluri îndepîimnite, inclusiv corelaţiile
infractorului şi caracterul comportamentului său).
Scopul final al cercetării victimelor infracţiunii este sporirea eficacităţii prevenirii infracţiunilor concrete
şi profilaxia fenomenului criminal pe calea influenţei nemijlocite asupra pătimaşilor, precum şi inspiraţia
juridică orientată atît asupra potenţialelor victime, cît şi asupra infractorilor.
Sarcinile victimologiei criminologice constau în studierea personalităţii victimei, relaţiilor acestora cu
infractorul înainte, în timpul sau după comiterea crimei.
Victimologia contemporană rezolvă următoarele sarcini teoretice și știinţifico-practice:
cercetează particularităţile demografice, sociale, culturale, psihologice ș.a. ale personalităţii și modului
de viaţă a victimei;
analizează factorii și legităţile formării particularităţilor victimogene ale personalităţii victimei;
studiază relaţiile dintre infractor și victimă în momentul apariţiei și realizării infracţiunii;
analizează rolul și comportamentul victimei în geneza comportamentului infracţional și procesului
victimizării;
cercetează elementele situative, care influenţează geneza și dezvoltarea comportamentului ilicit, rolul
stării biopsihosociale a victimei;
diagnosticarea victimităţii personalităţii și prognozarea victimologică;
 apărarea drepturilor și oferirea ajutorului victimelor infracţiunilor în formă de reabilitare și
resocializare.
Importanţa victimologiei constă în stoparea procesului de victimizare a populaţiei și, prin urmare,
contribuirea la scăderea nivelului de criminalitate.
26. Estimați rolul victimei în actul infracțional.
Rolul victimei este un factor esenţial în comiterea infracţiuni. Or, comportamentul acesteia poate
influenta dezvoltarea conflictului, transformînd-o din obiectul infracţiunii în subiect (de exemplu, conflictele
familiale, încăierările).
În limitele situaţiei crimonogene, comportamentul victimei poate fi determinat ca:
a) legal, cînd victima reacţionează prin metode legale la acţiunile social-periculoase ale criminalilor ori cînd
nu favorizează comiterea infracţiunilor;
b) neutru, cînd între acţiunile victimei şi ale infractorului nu este legătură directă;
c) ilegal, cînd acţiunile victimei au caracter ilegal, inclusiv infracţional.
Importanţă victimologică are, fără îndoială, comportamentul ilegal al victimei, care adesea este
motivul conflictului şi provocării infracţiunii, formele fiind diferite: de la violenţă psihică şi fizică faţă de
infiactor ori rudele acestuia, pînă la jignirea acestora, încălcarea ordinii publice şi a normelor morale din
societate. Comportamentul ilegal al victimei adesea se manifestă în cazul omorurilor, leziunilor corporale,
violurilor, furturilor etc.
Din punctul de vedere al rolului, victimele pot fi: stabile (care nu o singură dată au fost supuse
atacului) şi întîmplătoare (care au fost obiectul unui singur atentat criminal). Rolul victimei se poate
manifesta în mod direct sau indirect. Anume manifestarea directă, provocatoare a victimei în geneza
infracţiunii duce la realizarea acesteia. Rolul indirect al victimei se poate manifesta cu mult înainte de
comiterea infracţiunii, urmare a comportamentului, a statutului sau a calităţilor personale victimologice.
Atare persoană parcă s-ar expune în calitate de pradă a atentatelor criminale. Similară acestui tip este şi
victima eventuală -e aceeaşi victimă potenţială, dar determinată în mai mare măsură de situaţia
victimologică şi de opţiunea infractorului (de exemplu, a huliganilor).
Victima latentă este persoana care a suferit cu adevărat de pe urma infracţiunii, dar, din anumite
motive, acest fapt este tăinuit, neînregistrat. În categoria victimelor latente trebuie incluse şi acele cărora
legea le oferă dreptul la alegere: să anunţe ori nu despre săvîrşirea infracţiunii.
Trebuie deosebite cazurile în care persoana îşi atribuie statutul de victimă neavînd dovezi suficiente,
şi, viceversa, cazuri în care acest statut este impus persoanei. Din cele expuse, reiese că rolul victimei poate
fi: real ori condiţionat.
O importanţă principală are deosebirea rolurilor personale şi colective. Deşi victimologia studiază, în
general, victimele concrete, nu trebuie trecut cu vederea faptul că, adesea, anume de comportamentul
grupului depinde procesul victimizarii, atît a unui grup de persoane, cît şi a unor membri aparte.
27. Reproduceți tipurile de prevenire a criminalității după volumul acestora.
Dupa volum prevenirea infractiunilor se clasifica in:
- Prevenirea generala care este indreptata contra cauzelor si conditiilor criminalitatii, prevenirea generica are
ca scop prevenirea cauzelor si conditiilor unor grupuri de infractiuni asupra proprietatii, violentei, contra
ordinii publice.
- Prevenirea individuala consta in lucrul profilactic cu persoana concreta, insanatosirea mediului cu influenta
negativa asupra subiectului sau scoaterea acestuia din mediul respectiv.
- Aplicarea masurilor ce nu sufera aminare in caz ca influenta criminala este formata insa nu sa inceput
realizarea acesteia
28. Definiți noțiunea și caracteristica criminologică a criminalității juvenile.
Criminalitatea juvenila - reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale
săvârșite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancționate penal. Vagabondajul, consumul de alcool și droguri,
prostituția, traficul de persoane însoțesc de regulă furturile și tâlhăriile, cele mai frecvent întâlnite infracțiuni
comise de minori și tineri.
 • În acțiunile lor (moduri de operare) ei (infractorii minori) manifestă multă fantezie și ingeniozitate,
pătrund prin locuri inaccesibile infractorilor „adulți”, folosesc mai rar instrumente sau dispozitive
specifice spărgătorilor profesioniști, improvizează și utilizează mijloace găsite întâmplător (la fața
locului), nu manifestă prea multă grijă pentru protejarea urmelor, ceea ce permite descoperirea lor mai
rapidă.
• Acești infractori caută să se debaraseze urgent de bunurile furate, oferindu-le spre vânzare în
apropierea locului furtului la prețuri mici. De obicei, comit furturile în grup, împreună cu infractori
versați.
În cadrul structurii criminalităţii minorilor predomină furturile din averea proprie (45%), sustragerea
averii de stat şi publice (26%), jafurile (6%), atacurile tîlhăreşti (2%), huliganismul agravat (6%). Totodată,
se comit multiple omoruri, vătămări a integrităţii corporale şi violuri. Aproximativ 10% din infracţiuni sînt
legate de utilizarea ilegală a narcoticelor.
Criminalitatea minorilor constituie 10% din criminalitatea generală.
Cauzele specifice ale apariției criminalității juvenile:
- creşterea situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări
antisociale, lipsa unei activităţi utile;
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori etc.;
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu
antecedente penale;
- Intermitență în educaţia minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire (case de copii, şcoli de reeducare,
şcoli speciale) alte instituţii cu atribuţii în acest sens;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte
antisociale;
- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
29. Caracterizați particularitățile determinanțelor comportamentului infracțional al minorilor.
Determinantele criminalităţii minorilor sînt identice cu acele ale criminalităţii adulţilor. E vorba de
aceleaşi fenomene şi procese de criza care există în societatea noastră Ia macro şi micronivele. Totodată sînt
anumite particularităţi specifice legate de minoratul infractorilor .\
Pentru a exprima determinantele delictelor comise de minori e esenţial să stabilim relaţia dinamică şi
interdependenţa dintre condiţiile de viaţă şi situaţia socială de dezvoltare a adolescentului, care influenţează
adaptarea sa la condiţiile mediului.
Tradiţional, factori determinanţi ai criminalităţii minorilor sînt consideraţi:
1.Influenţa negativă a familiei.
2.Educaţia incorectă în şcoală. în condiţiile crizei social-economice profunde gimnaziile, liceele nu
corespund nici pe departe cerinţelor cărora trebuie să le facă faţă.
3. Neangajarea în munca social-utilă. Anual, majoritatea absolvenţilor şcolilor medii şi de specialitate
nu reuşesc sa se angajeze.
4.Influenţa negativă a micromediului. Adolescenţii, de regulă, au un grad mai înalt de sociabilitate şi o
necesitate mai mare de comunicare, ceea ce facilitează socializarea lor.
5.Deficienţele în activitatea organelor de drept privind profilaxia infracţiunilor minorilor.În particular e
vorba de activitatea subdiviziunilor poliţieneşti pentru cazurile minorilor, care se orientează, în special, spre
descoperirea infracţiunilor comise.

30. Evaluați cauzele și condițiile care favorizează atragerea minorilor în activități criminale.
Investigaţiile efectuate demonstrează că în Republica Moldova 40% din infracţiuni se comit de către
adolescenţi în grup cu persoanele adulte, iar în Ukraina, respectiv, aproximativ 30%, Analiza dosarelor penale
a infracţiunilor confirmă faptul că fiecare a treia infracţiune, din numărul celor studiate, este săvîrşită de minori
sub influenţa negativă a persoanelor mature..
 cauzele principale ale antrenării minorilor în activităţi criminale sînt:
1)ebrietatea şi utilizarea drogurilor atît de către ce i ce antrenează,cit şi de către cei antrenaţi;
2)instigarea din partea recidiviştilor şi a persoanelor cu antecedente penale;
3)influenţa negativă a familiei.
Cauzele enumerate pot genera antrenarea minorilor în infracţiuni, atunci cînd sînt condiţiile
corespunzătoare ce creează o ambianţă favorabilă săvîrşirii crimei date. La acestea se referă:
a)organizarea la nivel scăzut a activităţilor extraşcolare a minorilor;
b)delicventa minorilor în colectivele şcolare şi de muncă;
c)imperfecţiunea activităţii organelor de drept în combatere antrenării minorilor în acţiuni criminale şi
antisociale.
Ţinînd cont de faptul că, în baza datelor cercetărilor realizate, 62,5% din cei care antrenează şi peste
40% din cei antrenaţi aveau predispoziţia spre folosirea sistematică a alcoolului sau a stupefiantelor, pare
argumentată concluzia că procesul antrenării are loc pe „bază de ebrietate". Materialele cauzelor penale
studiate dovedesc că tendinţa de a obţine mijloace pentru folosirea alcoolului şi a narcoticilor contribuie într-
o măsură considerabilă la reunirea în grupe criminale a 84,5% din maturi şi 65,8% din minorii care consumă
sistematic sau periodic băuturi alcoolice şi stupefiante.
Investigaţiile realizate m acest domeniu confirmă că narcomania şi alcoolismul exercită o influenţă
deosebit de mare asupra delicventei recidive. Acest fopt e specific şi pentru infracţiunile ce ţin de antrenarea
minorilor în activităţi delictuale. De obicei, implicatorii tineri, în vîrstâ de 18-20 de ani nu dispun de mijloace
băneşti pentru procurarea băuturilor spirtoase sau a stupefiantelor.
în pofida combaterii beţiei şi narcomaniei în Republica Moldova, se observă totuşi creşterea
numărului adolescenţilor care au săvîrşit crime în stare de ebrietate.

31. Descrieți etapele mecanismului comportamentului infracțional.

Mecanismului comportamentului infracțional -consecutivitatea evoluţiei acţiunilor infracţionale,
adică apariţia intenţiilor criminale, luarea deciziei de a săvîrşi infracţiunea, planificarea activităţii
infracţionale, şi, în final, realizarea acestora de către infractor.
Poate fi spus ca acesta este un proces de interacţiune a personalităţii cu factorii externi, care formează
şi determină comportamentul infracţional. La el participă elementele psihice şi starea personalităţii (intelectul,
năzuinţa, previziunea, emoţiile etc.), care sîntcaracteristice şi comportamentului legal. Totuşi, în cazul
comportamentului infracţional, toate acestea, sau cel puţin unele din ele, au un conţinut specific - orientarea
antisocială.
El include în sine următoarele etape: motivaţia infracţiunii; luarea deciziei şi planificarea activităţii
infracţionale; realizarea intenţiilor criminale şi comportamentul postcriminal. Este evident, că această
consecutivitate evolutivă nu este caracteristică tuturor infracţiunilor. Spre exemplu, infracţiunile săvîrşite în
stare de afect nu conţin, de obicei, etapa de planificare: de la apariţia motivului individul trece imediat la
acţiuni.
32. Delimitați mecanismul comportamentului infracțional de conceptul de infracțiune.???????????
Procesul mecanismului infracţional poate dura atît o perioadă de timp îndelungată, mai ales atunci cînd este
vorba despre infracţiunile bine organizate, planificate, cît şi o perioadă de timp mai restrînsă, în cauzurile cînd
apatia ideii şi luării deciziei corespund, într-o oarecare măsură, cu realizarea intenţiei criminale (infracţiunile
comice de minori, alcoolici).
Analiza conţinutului şi particularităţilor funcţionării mecanismului actului infracţional este deosebit de
importantă atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic. Pentru ştiinţă aceasta este important, fiindcă
dezvăluie calităţile personalităţii infractorului şi acele particularităţii de mediu, care formează cauzele şi
condiţiile ce faforizează comiterea infracţiunilor. Pentru practică acest studiu, de asemenea, prezintă un viu
interes, deoarece ajută la determinarea măsurilor susceptibile să prevină infracţiunile, să schimbe orientarea
negativă a personalităţii delincventului.,
 Prin urmare, cercetarea etapelor mecanismului actului infracţional, permite relevarea defectelor şi
denaturărilor psihologice, care duc la comiterea infracţiunilor, a cauzelor şi condiţiilor unor asemenea
denaturări, iar în consecinţa pot fi elaborate şi realizate măsuri profilactice concrete în scopul nepermiterii sau
neutralizării actului infracţional.
33. Determinați specificul mecanismului infracțiunilor imprudente.
Imprudenţa era concepută drept o astfel de îmbinare a factorilor psihici, în virtutea cărora persoana nu a
prevăzut, deşi putea şi trebuia să prevadă posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile ale faptei sale ilegale.
În plan teoretic, evidenţierea imprudenţei ca formă de sine stătătoare a vinovăţiei şi stabilirea posibilităţii
prevederii rezultatului drept condiţie necesară a răspunderii pentru culpă a însemnat un anumit progres,
deoarece aceasta a consolidat principiul incriminării subiective.
Mecanismul infractuinilor savirsite din imprudenta nu contin toate etapele pe care le contin cele
intentionate.
Imprudența este atunci când persoana înțelege că fapta pe care urmează să o comită este periculoasă, a
prevăzut urmările acesteia, dar speră în mod ușuratic că ele nu vor apărea sau nici nu le-a prevăzut, deși era
obligată să le prevadă. De exemplu, Y mergea cu mașina în satul vecin să-și viziteze mama și a depășit viteza
admisă, ca rezultat s-a produs un accident în urma căruia a fost rănită o persoană. Y a acționat din
imprudență deoarece știa că depășirea vitezei este o faptă ilegală și că ea poate produce urmări grave, dar
s-a bazat pe faptul că are o mașină bună și că conduce de vreo 15 ani, și s-a gândit că el nu poate produce
niciun accident chiar dacă va depăși viteza
34. Reproduceți regimul legal al armelor de foc în RM.
LEGE Nr. 130 din 08.06.2012 privind regimul armelor şi al muniţiilor cu destinaţie civilă
armă – obiect sau dispozitiv, conceput sau adaptat, prin care un plumb, un glonţ ori un alt proiectil sau o
substanţă nocivă gazoasă, lichidă ori în altă stare, pot fi descărcate cu ajutorul unei presiuni explozive, gazoase
sau atmosferice ori prin intermediul unor alţi agenţi propulsori, în măsura în care se regăseşte în una din
categoriile prevăzute la anexa nr. 1;
armă de foc – armă portabilă cu ţeavă care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată
să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie. Se consideră că un obiect
poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de
propulsie dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale ori a materialului din care este
confecţionat, poate fi transformat în acest scop. Arma de foc lunga, scurtga, semiautomata, cu repetitie,
automata , cu teava lisa,
Armele letale pot fi deţinute sau, în funcţie de categoria şi clasificarea lor conform prezentei legi, pot fi
purtate şi folosite de persoane fizice în baza permisului de armă, iar de către persoane juridice – pot fi deţinute
şi folosite în baza permisului de deţinere eliberat în condiţiile prezentei legi.
Deţinătorii de arme letale sau neletale sînt obligaţi să anunţe de îndată, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, cel
mai apropiat organ de poliţie despre dispariţia, pierderea sau sustragerea acestor arme. Armele deţinute de
persoanele fizice şi juridice în condiţiile prezentei legi trebuie păstrate la domiciliul ori la sediul acestora.
Persoanele fizice şi juridice care au dreptul să deţină, să poarte, să folosească, să comercializeze sau, după
caz, să repare arme sînt obligate să asigure securitatea lor. Condiţiile de asigurare a securităţii acestor arme se
stabilesc prin normele de aplicare a prezentei legi.
PROCURAREA, ÎNSTRĂINAREA, DEŢINEREA, PORTUL ŞI FOLOSIREA ARMELOR LETALE ŞI
NELETALE SUPUSE AUTORIZĂRII ŞI A MUNIŢIILOR AFERENTE DE CĂTRE PERSOANE FIZICE
CETĂŢENI AI REPUBLICII MOLDOVA, PROCURAREA, DEŢINEREA ŞI FOLOSIREA ARMELOR
ŞI MUNIŢIILOR DE CĂTRE PERSOANELE JURIDICE de persoanele fizice, ce cetatenii straini, rEGIMUL
CIRCULAŢIEI ARMELOR ŞI A MUNIŢIILOR, EGIMUL OPERAŢIUNILOR CU ARME ŞI MUNIŢII
35. Determinați argumentele pro și contra legalizării armelor de foc.
arma de foc = dipozitiv care poate lansa proiectile prin forta de expansiune a unor gaze provenite din
detonarea unei capse sau arderea unei incarcaturi
PROOO 1. Cetatenii au nevoie de protectie
ca oricine are dreptul sa se protejeze pe sine si posesiunile sale. Nu cred ca o femeie violata si moarta in strada
este cumva superioara moralmente unei femei care s-a aparat de violator si l-a impuscat.
Benjamin Franklin si toti cei care au intocmit Constitutia Americana au avut urmatoarea logica. Poporul
inarmat poate lupta mai bine impotriva unui Guvern tiranic sau impotriva unui dictator.
2. cetatenii competenti pot folosi eficient armele de foc
Pentru a folosi o arma de foc nu este nevoie de foarte mult instructaj. Orice persoana rationala poate invata sa
foloseasca un pistol de calibru mic,
3. dreptul la autoaparare
CoONTRA
1.Dreptul la arme nu ar trebui sa fie acordat atat de lejer, ca sa poti manui o arma trebuie sa te poti controla,
sa stii care sunt masurile de siguranta impuse si sa nu traiesti cu impresia ca poti rezolva orice problema din
viata impuscand in stanga si in dreapta.
2. Armele sunt periculoase si pentru posesori. Arma pe care o tii pentru protectie, poate fi cu usurinta intoarsa
imotriva ta, mai ales daca nu stii sa o manuiesti. Armele sunt o problema, iar americanii pe care ii invidiem
pentru libertatile pe care le poseda au cele mai mari sanse sa moara prin impuscare.
3. Cetatenii nu au dreptul sa aplice legea
4. Armele de foc reprezinta un pericol pentru cetatenii ce nu le poseda
36. Estimați problematica legalizării armelor de foc în RM.
legalizarea deţinerii de arme la noi In RM e posibil.
Adevărul este că libertatea de posesie a armelor ar duce la scăderea infracţionalităţii, deoarece întăreşte
stimulentele pentru convieţuirea paşnică şi reţinerea de la comiterea agresiunilor. Orice potenţial infractor s-
ar gândi de două ori înainte să atace, dacă ar şti că victima sa (şi potenţialii apărători ai acesteia) posedă
mijloacele de a retalia mortal. Majoritatea infractorilor acţionează raţional. Ei nu atacă la întâmplare, ci
studiază cu grijă detaliile agresiunii planificate, punând în balanţă costurile cu beneficiile acesteia. Dacă
privim în jur, constatăm că cei mai mulţi agresori acţionează pe baza estimării unui nivel scăzut al ripostei.
Victimele lor sunt persoane mai slabe fizic (băieţii răi de care ne lovim în viaţă nu sunt tocmai nişte mărunţei
tocilari) - uneori mult mai în vârstă - iar atacurile se produc într-un moment prielnic - noaptea, în locuri înguste
şi cu trafic redus ş.a. m.d.
37. Definiți noțiunea fenomenelor ,,de fon”.
Clarificarea esenţei criminalităţii şi a determinantelor ei va fi incompletă fără luarea în consideraţie a
altor fenomene social negative, care au o corelaţie strînsă cu crima. Aceste fenomene sînt foarte diverse şi
favorizează sau împiedică existenţa criminalităţii. Fenomenele negative ca şi cum înglobează în sine
criminalitatea, din care motive ele sînt numite „de fon". Dintre acestea fac parte: narcomania, toxicomania,
alcoolismul, prostituţia şi practicarea unui mod de viaţă parazitar (eschivarea de la activităţi social utile,
vagabondajul, cerşitul).
Pentru unele din aceste tipuri de comportamente antisociale este prevăzută răspunderea administrativă.
La baza lor se află amoralitatea şi dorinţa de a convieţui contrar intereselor societăţii. O parte a acestor
manifestări se pot declanşa datorită unui concurs de împrejurări nefavorabile, cum ar f1: cerşitul ca rezultat al
desperării; narcomania drept consecinţă a injectării de neuroleptici în timpul unei boli grave; contaminarea de
boli venerice prin intermediul sîngelui donat etc. Însă aceste excepţii nu modifică esenţial rolul criminogen al
fenomenelor „de fon”, care se manifestă prin următoarele:
1) practicarea unui mod parazitar de viaţă, acoperind necesităţile de existenţă mai simplu, pe cale infracţională;
2) starea de ebrietate narcotică sau alcoolică slăbeşte autocontrolul persoanei, fapt care inlesneşte comiterea
infracţiunii;
3) amoralitatea sporeşte riscul de a deveni victimă a infracţiunii;
4) operaţiunile ilegale cu implicarea substanţele narcotice, falsificarca băuturilor alcoolice, întreţinerea
speluncilor pentru consumul drogurilor, proxenetismul şi alte forme de comportament antisocial sînt
considerate infractionale.
 Astfel, prin definiţie, fenomenele „ de fan ” constituie ansamblul manifestărilor amorale care contravin
normelor general acceptate de societate şi care au legătură organică cu criminalitatea, deoarece se determină
reciproc şi atrag după sine degradarea socială a persoanei (iar în cele din urmă, şi a societăţii intregi). În
continuare vom detalia problemele criminologice ale narcomaniei şi prostituţiei.
38. Caracterizați criminalitatea narcomaniei.

39. Analizați particularitățile criminologice ale prostituției și profilaxia acestea.????????????????

Prostituția reprezintă una din cele mai frecvente probleme ale societății tututor timpurilor. Ca termen ea
este definită ca fiind: „Faptă (infracțională) comisă de femeia care practică relații sexuale cu diverse
persoane pentru a-și procura mijloacele de existență” sau mai este definită ca fiind „ocupație a femeii care
întreține relații sexuale contra unei plăți sau a unor avantaje materiale; stare în care membrii societății duc
o viață sexuală instabilă, schimbându-și partenerii.”
Victimele prostituției sunt în special femeile, în proporții mai restrânse și bărbații, iar în cazurile cele mai
grave, copiii.
Este evident faptul că o parte a victimelor traficului de fiinţe umane sunt persoanele care înainte de a
deveni victime au practicat benevol prostituţia. Prin urmare, ar fi oportun şi logic de a depune eforturile
necesare abandonării prostituţiei de către persoanele ce practică această ,,veche meserie”, inclusiv prin
intermediul unui program de reabilitare, pentru a preveni victimizarea lor; e) deşi, conform recomandărilor
Ansambleei Parlamentare a Consiliului Europei expuse în raportul ,,Prostituţia - care poziţie de susţinut?”
din 9 iulie 2007, această instituţie europeană recomandă statelor de a nu criminaliza şi de a nu sancţiona
practicarea prostituţiei, considerăm că o astfel de recomandare nu poate fi implementată în Republica
Moldova, cel puţin la etapa actuală de dezvoltare. În această ordine de idei, excluderea răspunderii
contravenţionale pentru practicarea prostituţiei va fi înţeleasă greşit de către populaţie, şi anume, va fi
interpretată ca permisiune de a practica prostituţia oferită de către stat oricărui cetăţean, care doreşte să
practice această activitate, ceea ce evident doar va contribui la răspândirea prostituţiei şi proxenetismului.
Prin urmare, pe lângă răspunderea contravenţională prevăzută pentru practicarea prostituţiei, este necesar a
introduce după exemplu Suediei răspunderea contravenţională a clienţilor persoanelor ce practică prostituţia,
adică sancţionarea procurării în schimbul foloaselor materiale a relaţiei sexuale ocazionale. Totodată, este
necesar ca statul nostru să se conformeze art. 19 din Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva
traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005 la Strasbourg, şi să introducă răspunderea penală pentru
utilizarea serviciilor ce constituie obiect al exploatării, având cunoştinţă de faptul că persoana în cauză este o
victimă a traficului de fiinţe umane.

40. Definiți concepte ale personalității infractorului.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include două noţiuni:
1) noţiunea psiho-socială de personalitate;
2) noţiunea juridico-penală de infractor.
Iată de ce în cadrul tuturor curentelor, teoriilor şi şcolilor criminologice, personalitatea infractorului a
fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să
reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:
- orientarea biologică;
- orientarea psihologică şi
- orientarea sociologică.
În cadrul orientării biologice (sau bioantropologice), personalitatea infractorului este sinonimă cu
individualitatea fizică şi patologică, adică cu o sumă de stigmate care configurează portretul-tip distinct al
comportamentului uman. Printre reprezentanţii acestei orientări reamintim pe C. Lombroso, E. Kretschmer
(teoria constituţiei predispozant delincvenţiale), B. di Tulio (teoria constituţiei delincvente), P. Iakobs
(teoria cromozomului crimei), O. Kinberg (Krimberg) (teoria inadaptării sociale).
 În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii individuali,
subiectivi. În această ordine de idei aici se înscriu teoriile de orientare psihologică atît clasice, cît şi
contemporane, şi anume: S. Freud, care a elaborat una din cele mai ingenioase teorii de înţelegere a
personalităţii umane (freudismul, bazat pe importanţa gîndirii inconştientului (id), a conştientului (ego) şi
supraconştientului (superego); A. Adler (teoria inferiorităţii, bazată pe complexul de inferioritate), D.
Abrahamsen (teoria privind rolul familiei în formarea personalităţii); E. de Greef (teoria asentimentului,
bazată pe criză şi starea psihică periculoasă); J. Pinatel (teoria personalităţii criminale); M.B. Clinard
(teoria frustrării); W. 96 Reckless (teoria rezistenţei la frustrare); L. Festinger (teoria disonanţei cognitive
şi volitive).1 Spre exemplu, L. Festinger consideră că personalitatea infractorului se caracterizează prin
tulburări de socializare şi identificare; pornind de la mecanismele psihologice de frustrare şi de la influenţa
lor asupra mecanismului trecerii la actul infracţional, această teorie atribuie un rol important fenomenelor
dizarmonice, tensionale care se produc pe parcursul procesului de socializare a individului.2 În cele din
urmă, în orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana
este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre teoriile contemporane de
orientare sociologică se înscriu şi: H. Mckay, C.R. Shaw, F. Thrasher (teoria ecologică); E. Sutherland
(teoria "asociaţiilor diferenţiate"); Th. Sellin (teoria "conflictului de cultură"); R. Merton (teoria anomiei
sociale); R. Cloward, L. Ohlin (teoria "oportunităţii diferenţiate"); T. Hirschi (teoria apartenenţei sociale);
F. von Liszt, A. Prins (teoria "apărării sociale"); K. Marx, F. Engels, W. Bonger (teoria marxistă). Aceste
teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali în apariţia, formarea şi modelarea personalităţii
umane. Spre exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor
sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinantă faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel
se recunoaşte influenţa decisivă a factorului economic. În ultimele decenii, cercetările criminologice
referitoare la personalitatea infractorului au cunoscut salturi enorme. Problemele de bază la acest capitol s-
au concentrat în jurul chestiunii de a şti care este natura reală a personalităţii criminalului. Primele
răspunsuri au apărut în teoria clasică a dreptului penal, potrivit căreia criminalul dispune de liberul arbitru,
libera alegere, avînd responsabilitate, capacitate de alegere şi posibilitatea de a acţiona liber. Dacă
infractorul a comis o infracţiune înseamnă că aceasta a fost alegerea lui, el a hotărît aşa şi deci, el este
cauza faptei, fiind supus, mai tîrziu, răspunderii penale. Teoria liberului arbitru cu timpul a intrat în umbră.
Acest fapt se datorează dezvoltării ştiinţelor biologice, psihologice, psihiatrice, sociologice etc. Se adoptă
teoria determinismului, potrivit căreia orice fenomen are o cauză. Deja şcoala pozitivistă italiană
argumentează că criminalul nu este absolut liber, ci este un om determinat de diverse cauze în acţiunile şi
faptele sale. Acesta a fost un prim punct de plecare, teoriile multiplicîndu-se şi dezvăluindu-se cîte un
aspect sau altul al personalităţii infractorului, emiţînd ipoteze care, împreună, au deschis noi orizonturi în
cunoaşterea şi cercetarea problemei date. În cele ce urmează, vom încerca să ne expunem pe marginea unor
aspecte ale criminalului, care nu trebuie confundate cu cercetările juridice privind criminalul, deşi între
acestea există o 1 A se vedea, Programa analitică a cursului "Criminologie", Chişinău, 2003. 2 Ungureanu
A., op. cit., p.177-180. 97 strînsă interdependenţă. În criminologia contemporană aspectele principale care
trebuie să fie cercetate sunt:
a) evoluţia ideilor, tezelor şi teoriilor despre criminal;
b) caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt particularităţile bio-psiho-sociale. Anume aceste
aspecte permit cercetările comparative între criminali şi noncriminali;
c) tipurile de criminali;
d) aspectele diferenţiale ale criminalului după vîrstă, sex etc.
În această secţiune ne vom opri la primul aspect, ce ţine de evoluţia ideilor, tezelor şi teoriilor, adică
evoluţia concepţiilor despre criminal (celelalte aspecte vor fi relatate în secţiunile următoare).

41. Estimați rolul alienării (înstrăinării) și frustrării în procesul formării infractorului.

Alienarea: este rezultatul stabilirii unor astfel de relatii de conflict dintre subiect si societate prin care
rezultatele, produsele activitatii sale el personal, alti indivizi sau grupuri de persoane le constientizeaza ca
contrare lui insasi. Alienarea este un rezultat al unor dificultati ce apar la intrarea individului in sfera relatiilor
sociale.
Se manifesta ca prin tulburari ale individului,sentimentul izolarii,parasirii,singuritatii,pierderi eului
personal.Pentru prima data notiunea de alienare a fost relizata de Zigmund Froid pentru a explica reactia
patologica a persoanei in mediul social dusmanos.Autorul considera ca alienarea se manifesta prin 2 forme: 1
subiectul pierde simtul privind desfasurarea reala a evenimentelor, 2 pierderea de catre subiect a
individualitatii.
Savantul Erich Fromm evedentiaza 5 forme de manifestare a instrainarii:
- fata de sine, -fata de apropiatii sai, -fata de stat si societate,
-fata de munca(invatatura), -fata de necesitati. In grupurile de persoane instrainare este
exprimata prin denaturarea continutului si valorilor activitati in comun,pierdera simtului solidaritatii.
Alienarea este o premiza a antisociabilitatii persoanei si a comportamentului ei infractional,ea ramine doar
ca o conditie a formarii personalitatii antisociale,(persoanele care sunt separate de colectiv devin alienate).
Frustrarea-starea psihica a individului determinata de obstacolele obiectiv invizibile sau subiectiv percepute
care apar in cale spre atingerea scopului sau solutionarea problemelor de ordin personal.
Frustrarea reprezinta un sir de framintari a insuccesului si este considerata ca o varianta a stresului
psihologic.Procesul dat este insotit de regula de emotii negative puternice ,sentimentul fricii,infirioritatii etc.In
cadrul procesului dat se evedentiaza factorul frustrant ,situatie de frustrare si reactia persoanei
frustrate,conceptul este a lui Froid Adler. Nivelul de frustrare este determinat de puterea si intensitatea
factorului frustrant, de starea psihologica a persoanei nimerita in situatia de frustrare si de faptul daca ea este
inzestrata cu modalitatile de reactii emotinale stabile fata de greutatile vietii. Nivelul sporit al frustrarii produce
o dezichilibrare asupra persoanei care in anumite circumstante poate adopta comportamentul infractional.
Frustrarea ca si alienarea este un proces dezadoptiv(persoana nu se poate adapta),care se exprima prin
depersonalizarea individului. Aceste 2 procese cu toate ca nu sunt identice se afla in legatura reciproca. Astfel
frustrarea este una din cauzele care genereaza instrainarea.
Deosebirea intre ele consta in urmatoarele: -alienarea este un proces dezadoptiv indelungat mai putin
tensionat in schimb frustrarea este un proces intens,tensionat si conflictual.
42. Reproduceți clasificări și tipologii ale infractorului.
1) Dupa caracterul si continutul pericolului social exista urmatorii infractori:
- Tip agresiv- acel care nu respecta cinstea, demnitatea, integritatea corporala a alte persoane.
- Tip cupidnat- motivatie de profit, este dominanta pentru aceasta categorie de infractori actiunile carora capata
forma furturilor de lapidarilor, excrochariilor.
- Tip agresiv cupidant- spre deosebire de cel precedent, persoana isi satisfice dorintele sale materiale recurgind
la acte de violenta (jaf, tilharie, banditism), omor din interes material
- Criminal de tip huliganic- careia ii este caracteristic dezaspectul, ordinea publica si regulile de convetuire
sociala (huliganism, vandalism, dezordine in masa.
- Criminal de „necesitate”- acesta persoana comite infractiuni pentru satisfacerea cerintelor sale vitale.
- Criminal neatent usuratic- comite infractiuni din imprudenta si se caracterizeaza prin nedisciplinarea si
neconcentrarea.
2)In dependenta de rgradul si intensitatea pericolului social:
- Criminal din intimplare- aceasta persoana se caracterizeaza pozitiv si comite infractiuni sub presiunea
circumstantelor de viata.
- Criminal situational- se caracterizeaza prin ponderent pozitiv insa deja a avut conflicte minore cu legea si
morala, savirseste crime numai in situatii convinabile necreindule intentionat.
- Criminalul instabil a avut conflicte cu legea si moravul, sau aplicat sanctiune nepenale (administrative,
disciplinare), care insa au avut un efect temporar.
- Criminal inrait se caracterizeaza preponderent negativ, a avut conflicte cu legea peneala si este complicat de
influentat asupra lui.
- Criminal profesionist- savirsirea infractiunii este ceva firesc, normal poate avea multiple antecedente penale,
din aceasta categorie la fel fac parte hotii in lege criminali, hotii de autovehicule, excroci.

43. Formulați noțiunea și importanța victimologiei criminologice.

 Victimologia criminologică este o ramură a criminologiei, teorie generală, învăţare despre victimă, avînd
ca obiect de studiu victima infracţiunii.
Importanţa victimologiei constă în stoparea procesului de victimizare a populaţiei și, prin urmare,
contribuirea la scăderea nivelului de criminalitate. Cunoașterea victimelor violenţei sau furturilor, analiza și
generalizarea datelor deopotrivă cu studierea personalităţii infractorului pot contribui la determinarea
direcţiei măsurilor profilactice, a evidenţia grupele de oameni cel mai des supuse atentatelor socialmente
periculoase.
44. Caracterizați noțiunea criminologică ,,vinovăția victimii”.
Procesul de acuzare a victimei parcurge mai mulţi pasi. În primul rînd, acuzatorii victimei presupun că
există ceva rău cu victimele, pentru că ele diferă în mod semnificativ de celelalte persoane care nu au fost
victimizate: fie atitudinea lor, fie conduitele, fie ambele se disting în mare măsură de cei neafectaţi. În al doilea
rînd, acuzatorii presupun că aceste diferenţe sunt sursa stării și conduitei victimei, deoarece dacă ar fi fost ca
și ceilalţi, ele nu ar fi fost alese pentru atac. În al treilea rînd, acuzatorii argumentează că dacă victimele vor
să evite suferinţe viitoare trebuie să își schimbe modul lor de a gîndi și de a acţiona, să renunţe la
comportamentul licitativ, care favorizează procesul victimizării lor.
victime provocătoare sunt acelea, care anterior victimizării lor au comis ceva, conștient sau inconștient,
faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi intîlnite atunci cînd cineva (victima ulterioară) se comporta arogant
faţă de viitorul infractor sau dacă nu își ţine o promisiune solemnă ori dacă intră in legături amoroase cu iubita
infractorului, care ulterior „ trece usor la act”, victimizîndu-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare;
victime care precipită declanșarea actiunii răufacatorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor,
influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deși între ei nu a existat niciodată nici o legătură.
Comportamentul neglijent al viitoarei victime il incită pe infractor. Spre exemplu: femeia care umblă seara
prin locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocătoare. Oricît de ademenitoare ar fi „ocaziile”, în mod
curent, ele nu ar trebui să aibă nici un efect asupra persoanelor care sunt perfect integrate în societate și acceptă
normele legal morale. Totuși o parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul 22 neglijent, prin
lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă usoară a unor infractori;
victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană, ele însele
ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul sunt acte deviante în care cel lezat are rol dublu
de criminal și de victima;
victime politice sunt persoane care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să
se materializeze în mod obligatoriu în acţiuni.
45. Formulați măsuri de prevenire victimlogică.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele care le realizează persoanele particulare, mai mult trebuie să fie
organizate, și mai puţin instinctuale. Asemenea măsuri pot fi: asigurarea intrărilor în locuinţe și imobile,
evitarea locurilor periculoase, evitarea companiilor îndoielnice, evitarea reclamei și a publicităţii cu privire la
situaţia materială deţinută, evitarea introducerii persoanelor străine în casa, mai ales pentru cei singuri
(pericolul este nu doar de moment, ci și de lunga durată prin faptul că străinul poate afla valorile deţinute,
locul unde acestea sunt depozitate etc., ceea ce poate trezi intenţia delictuoasă pentru viitor), ignorarea
pietonilor sau a străinilor care încearcă să angajeze o conversaţie, mai ales noaptea sau în locuri retrase etc.
Măsurile de protecţie socială sunt acţiuni de prevenire și limitare sau chiar eliminare a fenomenului
victimal și a efectelor sale. Măsurile de protecţie socială revin organelor și autorităţilor statului. Dintre acestea
un rol important îl au organele judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor și cu prinderea, judecarea și
sancţionarea infractorilor. Deţinerea infractorilor deosebit de periculoși în instituţii speciale asigură un nivel
mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor.
Profilaxia victimologică este una din cele mai importante direcţii în procesul combaterii a criminalităţii,
atunci cînd acţiunile de prevenire sunt realizate de victimă. Aceasta include și activitatea organelor de drept,
organizaţiilor nonguvernamentale, instituţiilor sociale care identifică și elimină circumstaneţele ce formează
comportamentul victimal, depistează persoanele care formează grupurile de risc și aplică în privinţa lor măsuri
de profilaxie. Profilaxia victimologică poate fi realizată atît în privinţa societăţii întregi sau grupurilor sociale,
cît și a personelor concrete. Astfel, măsurile de profilaxie pot avea diferite dimensiuni. Ea trebuie să fie
realizată paralel cu depistarea persoanelor care pot deveni infractori și cu influenţa asupra acestora.
46. Definiți noțiunea de criminalitate economică.
Criminalitatea economică se pare că a apărut pentru prima dată în literatura criminologică în anul 1872,
când Edwin Hill a utilizat sintagma „criminalitatea gulerelor albe”, sintagmă care a fost însă consacrată ulterior
de Edwin Sutherland în celebra sa lucrare „White-Collar Criminality”, apărută în anul 1939.
În dezvoltarea concepţiei sale cu privire la criminalitatea gulerelor albe, Edwin Sutherland a avut în vedere
trei planuri respectiv: infracţiunea, infractorul şi atitudinea societăţii6 .
Infracţiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care are un
statut socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau de altă natură
referitoare la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a credulităţii altora, fiind
realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior descoperirea. Prin acest concept se atrage atenţia că
în afaceri pot apare comportamenete ilegale, care de multe ori nu sunt încriminate, iar în măsura în care
comportamentele sunt încriminate autorii nu sunt urmăriţi în justiţie, nefiind consideraţi infractori în sensul
clasic al termenului.
Criminalitatea economică se desfăşoară în contextul vieţii economice, a afacerilor şi a finanţelor, prin
metode şi mijloace care nu fac, în principiu, apel la forţă şi la violenţă fizică, astfel că acest tip de criminalitate
nu este cunoscut, iar când este cunoscut este tratat cu indiferenţă.
Specific activităţilor ilegale ale criminalităţii economico-financiare este faptul că acestea sunt realizate
prin:
™ procedee viclene, înşelătoare, cu abilitate şi ingeniozitate;
™ procedee frauduloase, falsuri şi contrafaceri;
™ abuzuri de putere şi corupţie;
™ exploatarea secretelor comerciale sau a datelor confidenţiale;
Infracţiunile din domeniul criminalităţii economice presupun astfel cunoştinţe şi competenţe profesionale
ridicate din partea celor care le comit.

47. Clasificați infracțiunile economice.

Dupa felul infractiunilor, conform codul penal:
==Ielegerile despre neadmiterea concurenTei, încălcarea legisla(Tei cupriVire la concurenTă Si preTuri,
inclusiV cămătărie
===Evaziunea fiscalăA infractiunile economiceA. obtinerea creditelor pe cale ilegală si mituirea
===Falsificarea actelor, produselor.
===Escrocheria
===Fabricarea sau punearea in circulatie a semnelor banesti false sau a titlurilor de valoare
=A cardurilor sau altor instrumente de plata false
===Incalcarea regulilor de creditare
===Gestiunea frauduloasa sau defectuoasa a bancii
===Practicarea ilegala a activitatii financiare, de intreprinzator
===Pariurile aranjate
===Spalarea banilor
===Manipularea pe piata a valorilor mobiliare
===Utilizarea abuziva a informatiei
===Concurenta nelioala
===Limitarea concurentei loiale
===Contrabanda
===Insolvabilitatea intentionata, fictive,
===Inselarea clientilor

48. Evaluați prevenirea și combaterea infracțiunilor economice.

 Cele mai eficiente modele de organizare instituțională pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor
economice sunt cele din statele occidentale, care au creat autorități publice centrale, cu subordonare
ministerelor de finanțe sau economiei.
Moldova , Direcţia Investigare Fraude Economice ,Ministerul Afacerilor Interne, 49,4%
Depistarea și probarea infracțiunilor din domeniul economic, trebuie să se realizeze cu o demontare
minuțioasă a manevrelor folosite de făptuitor, care se situează adesea la frontiera îngustă dintre legal și
ilegal. În literatura de specialitate se afirmă că este dificil de stabilit un cadru tip eficient de cercetare a
infracțiunilor economice, datorită divergenților mari dintre sistemele fiscale și normele juridicopenale de la
un stat la altul.
Mecanismele de prevenire a fenomenului corupţiei într-un stat pot fi grupate în două categorii: prima
categorie se referă la mecanismele de prevenire a corupţiei în domeniul public, caracteristice tuturor
instituţiilor şi autorităţilor publice din stat; cea de a doua categorie include mecanismele de prevenire
aplicate de instituţiile specializate în prevenirea şi combaterea corupţiei.
recompensarea şi penalizarea
efectuarea masurilor speciale de investigare
efectuarea anlizelor cauzelor si conditiilor de combatere
monitorizarea preventiva a persoanelor

49. Definiți metoda psihologică în criminologie.

-sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia, experimentul, cercetarea dosarelor penale
şi altor acte etc)
- metoda psihologica-pedagogică: observarea, autoobservarea şi testarea sint utilizate în studierea corelatiei
dintre obiectiv şi subiectiv in comportamentul infractorului, a procesului de formare a calităţilor antisociale
ale acestuia, a aparitiei şi realizării intentiilor criminale, a motivaţiilor infracţiunii, a resocializării infractorilor
etc;
50. Formulați metoda sociologică în criminologie.
51. Descrieți metoda statistică în criminologie.
statistice (observaţia statistică, centralizarea şi gruparea statistică, analiza statistică);
 52. Caracterizați nivelul criminalității și metodica determinării acestuia.
Din punct de vedere al doctrinei penale, cele mai grave crime sunt considerate crimele contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni de război şi infracţiuni contra vieţii persoanei. Asemănător este apreciată
gravitatea crimelor şi în codurile penale ale altor state. Însă, o asemenea apreciere n-a existat tot timpul.
În diferite epoci, în diferite ţări, existau sisteme de infracţiuni diferite din punct de vedere al gravităţii.
Omenirea, consecvent şi cu mare precauţiune, s-a apropiat de necesitatea stabilirii ierarhiei, pornind de la
pericolul social al atentatelor criminale. Astăzi sună naiv afirmaţiile că călcarea în picioare a umbrei faraonului
este cea mai gravă infracţiune. Ne referim la infracţiune ca la o limită extremă a comportamentului deviant al
omului. Însă, comportamentul deviant include în sine şi acţiuni amorale şi antisociale, care nu intră în conflict
cu legea penală. Iar dacă derogăm de la condiţiile istorice şi ne situăm pe poziţia umanismului, care apreciază
fiinţa umană ca pe cea mai importantă valoare în societate, atunci omuciderea urmează a fi recunoscută drept
cea mai gravă infracţiune. Mulţi au propus ca anume omorul să fie considerată drept cea mai gravă infracţiune,
însă legiuitorii, pînă în prezent, n-au acceptat această condiţie.
Dreptul internaţional contemporan cunoaşte aşa genuri de activitate criminală, cum este genocidul –
săvîrşirea, în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios (art. 135
CP al RM).1 Noaptea Sfîntului Vartolomeu, evenimentele din Kampucia sau Africa de Sud pot servi exemple
vii de genocid. Şi atunci apare o întrebare: există oare o limită cantitativă? Răspunsul este afirmativ, deoarece
ea este determinată de posibilităţile civilizaţiei. O eventuală aruncare în aer a globului pămîntesc ar nimici
întreaga civilizaţie, dintro lovitură. Teoretic, aşa ceva este posibil (nu trebuie să uităm de pericolul real al
războiului rece, declanşarea căruia a fost stopată datorită raţiunii umane). Este oare nimicirea terrei o limită a
comportamentului delincvent? În baza celor relatate, la ora actuală - da. Să presupunem că, mai degrabă sau
mai tîrziu, omenirea va cuceri universul, vor fi descoperite noi galaxii, şi atunci, nimicirea globului pămîntesc
nu va însemna nimicirea civilizaţiei, şi, prin urmare, nu va fi atinsă limita cantitativă. Aceste raţionamente ne
dau temei de a constata o flexibilitate relativă a limitei şi ea este cu atît mai neînsemnată, cu cît perspectiva
este mai îndepărtată.2 Metodica determinării nivelului criminalităţii În literatura de specialitate, criminalitatea
este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi dinamica. Nivelul criminalităţii este o
caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin
coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii. Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă
a criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii. Starea criminalităţii
reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o
perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul total de
infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de
populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000. Starea criminalităţii este determinată de indicele
absolut, adică de numărul general al infracţiunilor, înregistrate într-o perioadă de timp determinată şi pe un
teritoriu stabilit, sau de numărul total al infractorilor care au comis aceste infracţiuni. Spre exemplu, pe
teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anului 1998 au fost înregistrate 36.195 infracţiuni, săvîrşite de
17.153 de infractori.3 1 CP al RM. 2 Ciobanu I., op. cit., p. 51-63. 3 Date statistice, MAI, D.I. sub nr. F197-
date: “Informaţia privind starea criminalităţii şi rezultatele luptei cu ea pe teritoriul Republicii Moldova” din
06.05.1999. 20 Starea criminalităţii pe un teritoriu concret, în perioada indicată, va fi caracterizată de aceşti
indici absoluţi. Dacă prima cifră, într-o oarecare măsură, este mai relevantă (excluzînd, bineînţeles, valoarea
cifrei negre a criminalităţii) şi mai aproape de realitate , atunci numărul infracţiunilor trebuie determinat
reieşind din crimele descoperite, atunci cînd infractorii au fost demascaţi. În Republica Moldova, anual se
descoperă doar circa 64% din numărul total de crime înregistrate şi numai, aproximativ, 10-15% din crimele
săvîrşite în anii precedenţi. Toate acestea generează anumite deficienţe la stabilirea numărului real al
infractorilor, ce au comis crime într-o anumită perioadă de timp. Indicii absoluţi, care reflectă valoarea
generală a criminalităţii, nu permit efectuarea comparaţiilor, ca metodă de bază în analiza nivelului
infracţional. Compararea în spaţiu permite compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-
un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu
stabilit în diferite perioade de timp. Spre exemplu, în anul 1998, pe teritoriul sectorului Rîşcani al municipiului
Chişinău, au fost înregistrate 3.070 infracţiuni, iar pe teritoriul sectorului Ciocana, în aceeaşi perioadă, au fost
înregistrate doar 2.236 infracţiuni, sau pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anilor 1992-1998, au
fost înregistraţi următorii indici ai criminalităţii: - în 1992 – 39.190 infracţiuni; - în 1993 – 37.073 infracţiuni;
- în 1994 – 37.317 infracţiuni; - în 1995 – 38.409 infracţiuni; - în 1996 – 34.822 infracţiuni; - în 1997 – 39.914
infracţiuni; - în 1998 – 36.195 infracţiuni.1 Cum să comparăm aceşti indici? Analizînd criminalitatea pe un
teritoriu anumit, întotdeauna apare problema: cum se raportează valoarea ei – la criminalitatea din zona
teritorialadministrativă sau la media republicană. Caracterul limitat al indicilor absoluţi constă în faptul că ei
nu ne pot răspunde la aceste probleme ale analizei. Pentru soluţionarea problemelor de analiză nominalizate,
este necesară utilizarea indicilor relativi ai criminalităţii. Raportul intensităţii indică nivelul de răspîndire al
infracţiunilor în spaţiul care îl generează. Acest indice este numit în statistica judiciară coeficientul de
răspîndire sau de intensitate al criminalităţii şi se calculează prin raportarea numărului de infracţiuni la
numărul de populaţie, luate în dimensiuni constante. Rezultă, deci, că pentru calcularea 1 Ciobanu I., op. cit.,
p.53 şi urm. 21 coeficientului intensităţii al criminalităţii întotdeauna este necesar a cunoaşte numărul
populaţiei (lucru extrem de complicat pentru situaţia din Republica Moldova, unde circa o treime din populaţia
aptă de muncă se află în afara teritoriului ţării). În legătură cu determinarea intensităţii criminalităţii apar două
probleme: 1) Din care dimensiuni este constituit numărătorul raportului, adică numărul crimelor înregistrate.
2) Ce subînţelegem prin numărul populaţiei, care alcătuieşte numitorul raportului. Numărul total al
infracţiunilor (numărătorul) trebuie să fie constituit din: numărul total de crime înregistrate, crimele
soluţionate de comisiile pentru minori etc. La numărul de populaţie, în legătură cu care se calculează
intensitatea criminalităţii (numitorul) trebuie atribuită nu toată populaţia, ci doar acea parte a ei, care, conform
legii penale este pasibilă de răspundere penală (art. 21 CP al RM).1 Însă, în practică, din lipsa de date cu
privire la vîrsta populaţiei, coeficientul intensităţii criminalităţii se calculează prin raportarea numărului de
crime la numărul total al populaţiei. 2 Problema legată de faptul ce trebuie să subînţelegem prin numărul de
populaţie, mai are şi o altă latură - modul de calculare a numărului populaţiei în perioada analizată. Această
problemă este generată de migraţia mecanică şi naturală a populaţiei. Ca rezultat al acestui proces, populaţia,
în majoritatea teritoriilor analizate, pe parcursul anului (sau al altei perioade de timp), poate oscila considerabil
(deplasări la lucrul sezonier etc.). Reieşind din datele despre populaţie la 1 ianuarie a fiecărui an, ea poate fi
oglindită, mai exact, prin numărul mediu al populaţiei. Acest număr poate fi calculat, în baza datelor la
începutul şi sfîrşitul perioadei analizate. Dacă însă sunt relevabile datele despre populaţie, nu numai la
începutul şi sfîrşitul perioadei analizate, dar şi în careva intervale egale din interiorul perioadei, atunci
populaţia medie poate fi calculată, mai exact, prin metoda mediei cronologice a şirului dinamic. Conform
metodei date, populaţia medie (spre exemplu, pentru 5 ani), în baza datelor despre populaţie la 1 ianuarie al
fiecărui an (inclusiv 1 ianuarie a anului următor după ultimul an al perioadei analizate), poate fi calculată ca
o cincime a sumei tuturor perioadelor, plus jumătăţile primei şi ultimei perioade. Dispunînd de datele despre
criminalitate şi populaţie din Republica Moldova, obţinem următorul tablou: - numărul populaţiei în 1992 –
4.359.100 (înregistrate 39.190 infracţiuni); - numărul populaţiei în 1993 – 4.347.000 (înregistrat 37.073
infracţiuni); - numărul populaţiei în 1994 – 4.353.000 (înregistrate 37.317 infracţiuni); - numărul populaţiei
în 1995 – 4.341 000 (înregistrate 38.409 infracţiuni); 1 CP al RM, art. 21. 2 Остроумов С.С., Юридическая
статистика, Москва, 1970, p.136. 22 - numărul populaţiei în 1996 – 4.334.000 (înregistrate 34.822
infracţiuni); - numărul populaţiei în 1997 – 4.320.000 (înregistrate 39.914 infracţiuni). Aici, este necesar de
calculat intensitatea medie pe teritoriul analizat pentru o perioadă de 5 ani (1992-1997) cu ajutorul
coeficientului intensităţii criminalităţii. Această problemă poate fi soluţionată prin două metode: Prima
metodă: Se stabileşte media anuală a infracţiunilor săvîrşite (înregistrate) pe teritoriul analizat. Ea se
calculează după formula mediei aritmetice simple: (39.190+37.073+37.317+38.409+34.822)/5 = 37.382,
adică, în 5 ani (1992-1997) pe teritoriul republicii, în medie pe an, s-au înregistrat 37.382 infracţiuni. După
stabilirea criminalităţii medii anuale, se calculează populaţia medie care locuieşte (sau este înregistrată ca
avînd viză de reşedinţă permanentă) pe teritoriul analizat în aceşti 5 ani. Această medie se calculează după
formula mediei cronologice a şirului dinamic:
(1/2(4.359.100)+4.347.000+4.353.000+4.341.000+4.334.000+1/2(4.320.000))/5 = 4.342.910, după care,
conform metodicii descrise mai sus, calculăm coeficientul intensităţii criminalităţii, de exemplu, la 10.000
oameni: KIC = (37.382x10.000)/4.342.910 = 86,07 Coeficientul intensităţii criminalităţii este de 86,07, ceea
ce înseamnă că pe teritoriul Republicii Moldova, la fiecare 10.000 populaţie revin 86,07 infracţiuni. Metoda
a doua: Calculăm coeficientul intensităţii criminalităţii pentru fiecare an şi cu ajutorul mediei aritmetice vom
determina intensitatea medie a criminalităţii pentru 5 ani: KIC a.1992=
((39.190x10.000)/(4.359.100+4.347.000)/2=90,02; KIC a.1993=
((37.073x10.000)/(4.347.000+4.353.000)/2=85,22; KIC a.1994=
((37.317x10.000)/4.353.000+4.341.000)/2=85,84; KIC a. 1995= ((38.409x10.000)/(4.341.000+4.334.000)/2
=88,55; KIC a.1996= ((34.822.x10.000)/(4.334.000+4.320.000)/2=80,47; KIC =
(90,02+85,22+85,84+88,55+80,47)/5 =86,07. Însă, spre regret, în cazul unor migraţii intense (situaţie
caracteristică pentru Republica Moldova), această metodă de calculare a intensităţii criminalităţii medii nu
mai poate fi aplicată. Pentru a compara coraportul criminalităţii, spre exemplu, în sectoarele municipiului
Chişinău şi în zona în întregime, este necesar să se calculeze intensitatea criminalităţii pentru fiecare sector.
Utilizînd metoda indicată mai sus, obţinem: KIC Ciocana = 223,2 KIC Centru = 187,0 KIC Rîşcani = 178,7
KIC Botanica = 143,5 23 KIC Buiucani = 186,7. În aşa mod, KIC pe municipiul Chişinău = 178,1. Rezultă că
cel mai sigur sector din municipiul Chişinău, din punct de vedre al securităţii publice, este Botanica. Aceste
concluzii însă nu pot fi obţinute prin utilizarea cifrelor absolute. Însă, pentru analiza nivelului criminalităţii
este insuficient să ne limităm doar la coeficientul general al intensităţii criminalităţii. Este foarte important de
alcătuit un sistem al coeficienţilor specializaţi (detaliaţi) ai criminalităţii, care reflectă intensitatea anumitor
grupuri şi categorii (de infractori şi infracţiuni). Spre exemplu, intensitatea crimelor comise de către minori
sau intensitatea omorurilor. Calcularea acestor coeficienţi se calculează conform metodei arătate mai sus, cu
deosebire că la numărător se indică numărul infracţiunilor din grupul analizat. Aşa, în Republica Moldova, în
1997, la un număr de 4.320.000 oameni au fost înregistrate 414 omoruri. În această situaţie, coeficientul
intensităţii omorurilor în republică este egal cu raportul de omoruri înmulţit cu constanta 10.000, la populaţia
republicii. Deci, în 1997, la fiecare 10.000 oameni revin 0,95 omoruri. Utilizarea complexului de coeficienţi
detaliaţi permite soluţionarea unei probleme importante de analiză, anume, care este rolul intensităţii fiecărui
grup de infracţiuni la formarea intensităţii generale a criminalităţii. Spre exemplu, pe parcursul anului 1998,
populaţia Republicii Moldova cel mai mult a fost afectată de sustragerile din avutul proprietarului. Acestea au
avut o răspîndire de aproximativ 36,5 la 10.000 oameni. Deci, acest gen de activitate infracţională merită o
atenţie sporită din punct de vedere al studiului criminologic şi trebuie supus unei analize mai profunde pentru
stabilirea cauzelor şi condiţiilor ce-l determină sau favorizează, precum şi pentru luarea unor măsuri eficiente
de combatere. Nivelul infracţional mai este caracterizat şi prin indicele activităţii infracţionale, care poate fi
determinat prin trei metode: 1) Cu ajutorul coeficientului activităţii infracţionale. 2) Cu ajutorul comparaţiei
cotelor-părţi. 3) Cu ajutorul coeficientului de coraport al cotelor părţi. Coeficientul activităţi infracţionale este
raportul numărului total pe persoane ce au săvîrşit infracţiuni la numărul mediu al populaţiei, care a împlinit
vîrsta infracţională, de pe teritoriul analizat (din lipsa datelor despre populaţia Republicii Moldova care a
împlinit vîrsta tragerii la răspundere penală, vom opera cu numărul total al populaţiei). Acest coeficient este
determinat de numărul infractorilor la fiecare 100, 1.000, 10.000 oameni etc. (în dependenţă de înmulţitorul
constant). Spre exemplu, pe parcursul anului 1998, au fost demascate 16.409 persoane (la o populaţie de
4.302.829), care au comis infracţiuni. Aplicînd 24 metodele arătate mai sus, determinăm coeficientul activităţii
infracţionale (luînd în calitate de înmulţitor constant 10.000): KAI = (16.409x10.000)/4.302.829 = 38,13.
Rezultă că la fiecare 10.000 oameni revin 38,13 infractori, sau la 1.000 oameni revin, aproximativ, 4 infractori.
Pe lîngă coeficientul intensităţii, la analiza stării infracţionale o mare importanţă revine şi determinării
coeficientului detaliat al activităţii criminale. Coeficientul detaliat caracterizează activitatea criminală a
anumitor grupări socialdemografice şi se calculează prin raportul numărului infractorilor din grupul social-
demografic interesat la numărul total al oamenilor ce constituie acest grup. Cu ajutorul acestor coeficienţi
poate fi calculată valoarea activităţii infracţionale a bărbaţilor şi femeilor, maturilor şi minorilor etc.
Importanţa criminologică a unor asemenea date concrete poate fi ilustrată prin următoarele exemple:
răspîndirea criminalităţii recidive, de regulă, este caracterizată prin cota-parte a recidiviştilor în masivul total
al infractorilor; criminalitatea juvenilă - prin cota-parte a minorilor din numărul total al infractorilor etc. Pentru
analiza activităţii infracţionale a grupurilor social-demografice este folosită pe larg metoda comparaţiei
cotelor-părţi. Utilizarea metodei date presupune îmbinarea a trei proceduri: 1) Determinarea cotei-părţi a
infractorilor din grupul social-demografic analizat la numărul total de infractori; 2) determinarea cotei-părţi a
persoanelor grupului social-demografic în numărul total al populaţiei; 3) compararea cotelor-părţi. Spre
exemplu, este necesar să se determine totalul activităţii infracţionale a adolescenţilor în dependenţă de
ocupaţia lor. Mai întîi, se calculează cota-parte a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni din fiecare grup în
numărul total al adolescenţilor care au săvîrşit infracţiuni; apoi se stabileşte cota-parte a fiecărui grup în
masivul total al adolescenţilor care locuiesc pe teritoriul analizat şi, în fine, se efectuează comparaţiile
respective. Este indiscutabil şi faptul că o importanţă majoră în practica criminologică revine determinării
valorilor activităţii infracţionale a diferitor grupuri şi coraportul între aceste valori. Soluţionarea problemei
date este posibilă cu ajutorul coeficientului coraportului cotelor-părţi. Acest coeficient se calculează prin
raportarea cotei-părţi de infractori din numărul total de infractori ai grupului social-demografic, la cota-parte
a acestui grup social-demografic, ce se constituie din numărul total al populaţiei. Spre exemplu, greutatea
specifică a adolescenţilor, care-şi fac studii în şcoli şi licee, ce au săvîrşit infracţiuni, este egală cu 11 ,6%, iar
greutatea lor 25 specifică în numărul total de adolescenţi care trăiesc pe teritoriul analizat, este egală cu 0,07%.
În asemenea mod, coeficientul coraportului cotelor-părţi este egal cu: K = 11,6/0,07 = 165,7. Utilizarea
coeficienţilor activităţii infracţionale permite soluţionarea uneia din cele mai importante probleme ale analizei
criminologice – determinarea grupurilor criminogene, ce prezintă, în primul rînd, o informaţie deosebit de
preţioasă pentru elaborarea măsurilor de profilaxie şi prevenire a criminalităţii, şi, în al doilea rînd, o bază
empirică necesară pentru prognozarea nivelului criminalităţii. Indicii intensităţii infracţionale şi ai activităţii
infracţionale nu relevă pericolul social al infracţiunilor săvîrşite şi al infractorilor ce le-au comis. În aceste
împrejurări, apare necesitatea relevării unui indice, care ar reflecta acest aspect al nivelului infracţional. Acesta
este indicele pericolului social al criminalităţii,1 care presupune determinarea pericolului social
(prejudiciabilităţii) al infracţiunii concrete. După cum arată cercetările în domeniu, cel mai bun criteriu de
determinare a pericolului social al unei infracţiuni concrete este cel conform sancţiunii penale. La utilizarea
sancţiunii penale, pentru determinarea pericolului social, este necesar a folosi media dintre sancţiunea cea mai
severă şi, respectiv, cea mai blîndă. Finalizînd expunerea metodicii de analiză a nivelului infracţional, avem
următoarea concluzie: Nivelul criminalităţii este caracterizat de numărul total de infracţiuni şi infractori;
coeficientul general şi detaliat al criminalităţii (analizat pe categorii şi grupuri de infracţiuni şi infractori,
precum şi pe diferite categorii de populaţie). Fiecare din aceşti indici pun în evidenţă însuşirile specifice ale
criminalităţii şi prezintă o importanţă deosebită pentru analiza ei
53. Determinați structura criminalității.
“Structura”1 desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi
organizarea fiecărui element component unul faţă de altul. Alături de starea criminalităţii, care desemnează
situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a
criminalităţii. Criminologia foloseşte termenul de structură în sensul cel mai larg, înţelegînd felul de alcătuire,
configuraţia şi aşezarea înăuntrul fenomenului criminalităţii a diferitelor sale părţi componente, precum şi
relaţiile dintre ele. Desigur, criminalitatea, ca şi alte fenomene sociale, poate fi exprimată cu ajutorul
indicatorilor statistici. Studiile cu privire la starea şi dinamica delincvenţei au condus la acumularea unui
volum important de date statistice, care au determinat, îndeosebi în Belgia şi Franţa, apariţia unui nou domeniu
de cercetare. Aşa, în 1827 A. M. Guerry,2 pe atunci ministru al justiţiei în Franţa, a publicat primul anuar
statistico-penal. El a stabilit unele legităţi ale răspîndirii infracţiunilor pe categorii de vîrstă (25-30 ani).
Importante, în această ordine de idei, sunt şi cercetările statisticianului belgian Adolphe Quetelet:3 “Noi putem
din timp să cunoaştem cîţi oameni vor deveni ucigaşi, cîţi escroci, cîţi hoţi etc.… tot aşa cum putem aprecia
rata natalităţii şi a mortalităţii. Acesta este un cont stabil, pe care noi îl achităm cu regularitate, plătind cu
închisorile, lanţurile şi spînzurătorile”. Încă în 1778, J. Bentham4 a expus presupunerea conform căreia
criminalitatea trebuie să cunoască nişte legităţi fixe în planul statisticii: “O astfel de statistică poate deveni cea
mai desăvîrşită metodă de asigurare a legislatorului, cu date necesare pentru a lucra. Aceste date ar putea fi o
varietate a barometrului politic, putem aprecia eficacitatea legislaţiei corespunzătoare… Exact aşa, după cum
cota mortalităţii vorbeşte despre sănătatea fizică a ţării, tot aşa şi statistica judiciară vorbeşte despre sănătatea
morală a ei.”. Am menţionat că, criminalitatea este o configuraţie de elemente componente , însuşiri şi trăsături
specifice. În secţiunea precedentă (4.1.2.) am arătat că prin starea criminalităţii, considerată drept indicator
cantitativ, se înţelege nivelul criminalităţii. Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi
a configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii reprezintă
caracteristicile cantitative, atunci structura - pe cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor
cantitative şi calitative.5 1 Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1965, p.810. 2 Ciobanu Igor,
Criminologie (volumul I), Ed. Museum, Chişinău, 2003, p.91-94. 3 Райсхесберг Н.М., Адольф Кетлэ (Его
жизнь и научная деятельность), С. – Пб., 1894, p.66. 4 Криминология (под ред. В. Кудрявцева и В.
Эминова), Москва, 1997, p.167-168. 5 Криминология (под ред. В. Орехова), С. – Пб., 1992, p.56. 30
Structura este constituţia şi forma interioară de organizare, care reclamă o unitate a concludenţei între
elementele constitutive. Cunoaşterea criminalităţii ca fenomen social trebuie să cuprindă cunoaşterea structurii
ei, a părţilor componente, a categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare
diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări,
violuri etc. La o cercetare mai atentă, însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în
anumite grupe, categorii, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de
crime unitar şi coerent. Deci, acest indicator reflectă conţinutul interior, calitativ, al criminalităţii; coraportul
dintre grupuri sau categorii particulare de infracţiuni evaluate totalmente într-o perioadă de timp pe un anumit
teritoriu, evidenţiate prin anumite calităţi de grup. Descrierea structurii criminalităţi înseamnă: 1) Relevarea
elementelor constitutive ale acesteia în baza unor particularităţi; 2) stabilirea greutăţii specifice a fiecărui
element în criminalitate; 3) stabilirea legăturii între elemente; 4) stabilirea legăturii între fiecare element
particular cu sistemul criminalităţii în general. În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze
indicatorii ce o caracterizează: a) Structura generală a criminalităţii; b) structura unor grupuri de infracţiuni
(violente etc.); c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.). Destul de des structura criminalităţii
este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice şi variaţionale. Gruparea tipologică împarte totalitatea
analizată în grupuri similare conform particularităţilor calitative esenţiale. Gruparea variaţională împarte
totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor cantitative esenţiale.1 Aspectele juridice ale
crimelor şi manifestărilor antisociale nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicare noţiunii şi
structurii acestora, extinzîndu-se şi asupra găsirii unor criterii certe prin care totalitatea crimelor pot fi grupate
şi clasificate, în scopul stabilirii caracteristicilor lor generale şi specifice. O primă clasificare a crimelor se
face în funcţie de obiectul acestora (unii autori utilizează conceptul unghiurilor de vedere),1 mai exact după
relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită. Sub acest aspect, structura
criminalităţii este compusă din: 1 Ciobanu Igor, Ciminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme
de manifestare în Republica Moldova, Ed. Museum, Chişinău, 2001, p.63-77. 31 1) Unităţi de spaţiu (spre
exemplu, sectoare, localităţi, raioane); 2) unităţi de timp (spre exemplu, luni sau ani); 3) tipuri de infracţiuni
(spre exemplu, infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, infracţiuni privind viaţa sexuală etc.); 4) feluri
de infracţiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.). Această clasificare, în funcţie de natura relaţiilor sociale
care sunt violate, diferă considerabil de la un sistem penal la altul după importanţa şi protecţia acordată prin
modelul acceptat în plan naţional diferitelor valori şi relaţii sociale. Astfel, în statele democratice tradiţionale
(la care, după structura noului Cod Penal, s-a alineat şi Republica Moldova), sunt protejate, în primul rînd,
valorile sociale referitoare la viaţa şi sănătatea persoanei, demnitatea şi libertatea individului, proprietatea,
contractualitatea şi concurenţa loială, urmate apoi de cele care privesc statul şi instituţiile acestuia, apărarea şi
siguranţa naţională etc.2 În schimb, în statele cu regim totalitar (cum a fost acum doua decenii şi Republica
Moldova în componenţa URSS), pe primul plan sunt trecute valorile care privesc ordinea socială şi de drept,
siguranţa statului şi instituţiilor acestuia, urmate apoi de cele care se referă la viaţă, sănătate, libertate şi
proprietate a indivizilor. A doua clasificare a crimelor se face în funcţie de elementele constitutive ale
infracţiunii: 1) După latura obiectivă (infracţiuni comise prin acţiune sau inacţiune; consecinţele şi pericolul
social etc.); 2) după latura subiectivă (infracţiuni comise cu intenţie sau imprudenţă, cu motiv sau fără motiv,
cu scop sau fără scop etc.). A treia clasificare a crimelor se face în funcţie de subiectul care a comis crima
(infractorul), cu toate problemele pe care le implică examinarea faptelor penale săvîrşite de aceştia: 1)
Infractori minori, femei, recidivişti etc.; 2) infracţiuni comise de unul sau mai mulţi participanţi; 3) infracţiuni
comise în grup organizat, organizaţii sau asociaţii criminale etc. A patra clasificare a crimelor se face în funcţie
de intensitatea delictelor, de gradul prejudiciabil, de modalităţile şi mijloacele de săvîrşire: 1) Delicte simple
(uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat etc.); 2) crime calificate (grave), cu urmări sociale
mult mai grave; 3) crime deosebit (excepţional) de grave, ce pun în pericol viaţa şi sănătatea indivizilor,
securitatea internaţională etc. 1 A se vedea, în acest sens, Giurgiu N., op. cit., p.106-108; Ungureanu A., op.
cit., p.139-140 (n.a.). 2 Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti,
1996, p.73-76. 32 Această abordare juridico-penală, de pe poziţiile dreptului penal, însă, nu este în măsură să
ofere date suficiente pentru înţelegerea aprofundată a fenomenului criminalităţii, precum şi a cauzelor şi
condiţiilor care le generează. De aceea se utilizează datele şi informaţiile mai multor discipline juridice şi
extrajuridice: Criminologia, care furnizează elemente privind cauzele, legităţile şi condiţiile de producere a
crimelor, modalităţi şi forme de prevenire sau tratament a crimelor şi criminalilor. Statistica penală, ramură a
statisticii juridice, care oferă informaţii şi date cu privire la volumul şi mărimea fenomenului criminal, forma,
intensitatea, numărul de distribuire a crimelor şi criminalilor. Psihologia judiciară, care oferă informaţii
privind caracteristicile psihice ale criminalilor şi victimelor, ale martorilor, precum şi date referitoare la
existenţa vinovăţiei şi a responsabilităţii. Penalogia şi ştiinţa penitenciară, avînd ca obiect de studiu formele
şi tipurile de aplicare a pedepselor penale şi de executare a sancţiunilor etc.
54. Stabiliți tendințele criminalității mondiale.
Prin securitate criminologică înţelegem starea obiectivă de protecţie, a intereselor legitime a persoanei,
organizațiilor, a intereselor vitale ale societăţii şi statului de pericolul criminal (de activitatea infracțională și
a intereselor criminale). Securitatea, sub toate manifestările sale, inclusiv securitatea criminologică, face parte
din valorile fundamentale şi au o importanţă majoră, a căror protecţie este garantată de stat. Însă starea de
securitate criminologică este una relativă deoarece nu exista o stare de securitate în care să lipsească, cu
desăvârşire, riscuri, pericole și amemințări infracționale. În acelaşi timp, eforturile anticrimă ale statului și
societății pot aduce la crearea unei stării de lucruri când oamnii se simpt real protejați de criminalitate.
Asigurarea securităţii criminologice - activitatea organelor competente ale statului, a persoanelor și
societății orientate spre atingerea nivelului maximum posibil de protecţie a intereselor persoanei, societăţii, si
statului de pericolul criminalității.
Ideile principale sînt: utilizarea moderată a pedepsei privative de libertate; diversificarea sistemului de
sancţiuni alternative închisorii; acordarea priorităţii pedepselor pecuniare; păstrarea suspendărilor executării
pedepsei; folosirea măsurilor de semidetenţie; sporirea protecţiei acordate victimelor; schimbarea rolului
victimelor în procesul penal; implementarea mecanismelor de dezdăunare a acestora etc.
55. Reproduceți noțiunea și importanța studierii violenței în familie.
Violenţă în familie - orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare sau
de apărare a unor alte persoane, manifestată fizic sau verbal, prin abuz fizic, sexual, psihologic, spiritual sau
economic ori prin cauzare de prejudiciu material sau moral, comisă de un membru de familie contra unor alţi
membri de familie, inclusiv contra copiilor, precum şi contra proprietăţii comune sau personale;
Subiecţi ai violenţei în familie sînt: agresorul şi victima cetăţeni ai Republicii Moldova, cetăţeni străini
şi apatrizii care locuiesc pe teritoriul ei.
Este importanta studierea pentru ca sa se cunoasca metodele de aparare. Persoanele cu atributii in
domeniu la care trebuie de apelat
56. Determinați cauzele și condițiile violenței în familie.
Saracia, alcoolul, educatia, natura biologica a omului-violenta, gelozia sunt cauzele violentei in
familie. Violenta fizica sau psihica
Violenta domestica s-a fondat pe ramasitele sistemului. Problema trebuie rezolvata pas cu pas. Doar
asa vom reusi sa readucem statutul de odinioara al femeii in societate, familie, politica etc.”
Acţiunea sau inacţiunea intenţionată comisă de un membru al familiei în privinţa altui membru al
familiei, manifestată prin:
a) maltratare, alte acţiuni violente, soldate cu vătămare uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) izolare, intimidare în scop de impunere a voinţei sau a controlului personal asupra victimei;
c) privarea de mijloace economice, inclusiv lipsirea de mijloace de existenţă primară, neglijare, dacă au
provocat victimei vătămare uşoară a integrității corporale sau a sănătăţii,
se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare
de pînă la 3 ani.
57. Identificați căile principale de luptă contra violenței în familie.
Dreptul la protecţie al victimei . Victimei i se garantează apărarea drepturilor şi intereselor legitime.
Persoanele cu funcţie de răspundere, alte persoane care cunosc existenţa unui pericol pentru viaţa şi
sănătatea unei potenţiale victime trebuie să comunice acest fapt autorităţilor abilitate cu funcţii de prevenire
şi combatere a violenţei în familie.
Autorităţile abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în familie sînt obligate să
reacţioneze prompt la orice sesizare.
Cazurile de violenţă în familie pot fi supuse medierii, la cererea părţilor. Medierea se efectuează de către
mediatori atestaţi, iar în lipsa acestora, de către comisiile pentru probleme sociale, cu participarea, după caz,
a asistentului social.
Instanţa de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate
oferi asistenţă victimei, aplicînd agresorului următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide
asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
 c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;

58. Definiți noțiunea criminalității din imprudență.

Problema criminalităţii din imprudenţă a devenit o problemă actuală şi destul de complicată, care
trebuie să lie supusă în esenţă un studiu minuţios, complex şi multilateral.
Criminalitatea din imprudenţă, susţin autorii ruşi A.I.Dolgova, A.l.Alexeev, H.M.Ahmetşin,
A.A.Artamonov etc., este o noţiune care se utilizează pentru a desemna un cumul de infracţiuni săvîrşite din
imprudenţă. În acest context, se constată că faptele imprudente deseori posedă căi de determinare, corelate cu
cele ale iuti-acţiunilor intenţionate.
Potrivit opiniei unui alt grup de autori ruşi (N.F.Cuzneţova, B.V.Corobeinicov etc.), criminalitatea din
imprudenţă presupune totalitatea infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă într-o anumită societate şi intr-un
interval de timp determinat. Evident că această totalitate de inli'acţiuni, privită separat de criminalitatea in
ansamblu (se are în vedere noţiunea cantitativă a criminalităţii în ansamblu), posedă structură proprie şi
anumite legităţi specifice.
Avînd în vedere faptul că legislaţia penală în vigoare supune în aceeaşi măsură răspunderii penale atit
faptele manifestate din punct de vedere subiectiv prin vinovăţie intenţionată, cît şi cele comise din imprudenţă,
o atenţie aparte trebuie să revină fiecărei categorii de infracţiuni de acest gen. Legiuitorul pune accent pe circa
5| de componenţe de infracţiuni care conţin în formă nomiativă de bază ori
circumstanţială ca semn subiectiv obligatoriu vinovăţia imprudcntă, neluind în calcul infracţiunile manifestate
prin două forme de vinovăţie (dacă fapta determină cauzarea a două consecinte, în cazul primei consecinţe
fiind sesizată forma intenţionată de vinovăţie, iar în cazul celei de-a doua -imprudenţa), în cazul în care,
potrivit art.]9 Cod pe… nal, infractiunea se consideră intenţionată.
În ipoteza ideii consemnate, pentru ca persoana care a comis o faptă prejudiciabilă să fie supusă
răspunderii nu este suficientă determinarea doar a aspectului obiectiv al acesteia. Pe lîngă evaluarea materială
(exterioară) a faptei comise este necesară şi obligatorie determinarea aspectului subiectiv, adică a atitudinii
psihice a făptuitorului faţă de fapta comisă şi faţă de consecinţele infractionale survenite. Cu alte cuvinte,
pentru ca fapta să constituie infracţiune, să atragă aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea să aparţină
material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă acestuia. Cînd fapta nu este comisă cu vinovăţie, ea nu este
imputabilă celui care a săvîrşit-o, nu i se poate reţine în sarcină.
Vinovăţia înglobează in continutul ei un complex de procese psihice intelective, volitive şi emotive,
care determină subiectul la luarea unei decizii de comitere a infractiunii şi de care se dirijează pe parcursul
activităţii materiale cu caracter infracţional. Manifestarea factorilor intelectiv şi volitiv, precum şi corelaţia
dintre aceştia, diferă calitativ in dependenţă de modalitatea normativă a vinovăţiei; adică pentru tragerea la
răspundere penală a unei persoane care a comis o infracţiune şi pentru aplicarea cît mai justă a pedepsei nu
este suficientă numai stabilirea vinovăţiei în cazul faptei comise, remarcă autorul român A.Boroi, ci mai este
necesară stabilirea formei de vinovăţie cu care ca a acţionat.
Potrivit art.18 Cod penal, se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din imprudentă dacă persoana
care a comis-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmărirele
ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (sineîncredere exagerată), ori nu îşi
dădea seama de caracterul prejudiciabil a1 acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă (neglijenţă)
În afară de formele legale de manifestare a 1mp1 udentei se face distincţie intre culpă (impr udenţă) m
agenda, cînd uşurinţa sau neglijenţă se referă la fapte constînd dintr-o acţiune, şi culpa in omittendo, cînd se
referă la fapte din culpă constînd dintr-o inacţiune. Unii autori fac distincţie intre imprudenţă generică, cînd
făptuitorul se comportă uşuratic sau neglijent in raport cu activităţile obişnuite, nerespectînd regulile comune
de diligenţă menite să prevină rezultatele periculoase şi imprudenţa specifică, care presupune încălcarea
regulilor de diligenţă dintr-un domeniu specializat în raport cu care sînt necesare cunoştinţe de specialitate din
partea tăptuitorului (medicină, transport etc.). De asemenea, se mai face distincţie între imprudenţă directă şi
imprudenţă indirectă, după cum se referă la acţiunea săvîrşită de infractor sau la acea săvîrşită de o altă
persoană. lmprudenţa mai poate îmbrăca forma lipsei de atenţie, a lipsei de abilitate profesională.
 Imprudenţa nu este o formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenţiei, ci constituie o formă
specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. În dreptul penal irnprudenţa este privită doar sub aspectul
unei atitudini psihice a făptuitorului faţă de fapta comisă şi consecinţele prejudiciabile survenite (modalitate
a vinovăţiei, care, la rîndul ei, apare drept semn obligatoriu al laturii subiective a componenţei de infracţiune)
şi semn obligatoriu al infracţiunii (art.14 Cod penal).
În general însă, privită ca formă a criminalităţii (adică sub aspectul sistemului de infiacţiuni comise
din imprudenţă pe teritoriul Republicii Moldova intr-un anume interval de timp), infracţionalitatea irnprudentă
include diferite aspecte cu mult mai generale referitoare la: forma vinovăţiei şi, evident, mecanismul
psihologic de comitere a faptei prejudiciabile; motivele sociale de comitere a infracţiunii şi caracteristica
criminologică a personalităţii infractorului; sfera de activitate a persoanei care a comis fapta infracţională;
consecinţele cu caracter social-negativ etc.
În opinia autorului rus P. S. Dagheli, infracţiunile comise din Impru
denţă posedă anumite particularităţi, precum şi cele manifestate prin vinovăţie intenţionată, însă au şi aspecte
proprii, printre care:
l) la infracţiunile săvîrşite din imprudenţă corelaţia faptelor ilicite este cu mult mai apropiată, directă şi
nemijlocită cu factorii social negativi;
2) infracţiunile din imprudenţă pot fi comise de persoane care posedă anumite deficienţe morale şi sociale
mult mai reduse comparativ cu persoanele care comit infracţiuni manifestate prin forma intenţionată de
vinovăţie (în acest sens, combaterea infracţiunilor din imprudenţă fiind foarte dificilă);
3) drept factori sociali ce generează criminalitatea din imprudenţă ne apar în principiu împrejurările care
determină apariţia unui comportament negativ şi atitudinea neadecvată faţă de interesele sociale şi cele ale
altor persoane în mod particular.
Putem afirma cu certitudine faptul că gradul prejudiciabil al infracţiunilor comise din imprudenţă este
la fel de semnificativ precum şi al celor manifestate prin vinovăţie intenţionată. Referindu-ne la progresul
tehnico-ştiinţific din ultimii ani, putem evidenţia anumite particularităţi ale acestuia vis-â-vis de caracterizarea
infracţiunilor comise din imprudenţă:
a) se modifică în permanenţă caracterul şi condiţiile de muncă legate nemijlocit de sistemul complex de
automatizare, mecanizare şi cibernetică; se reorganizează sistemul managerial;
b) sînt utilizate noi tehnologii (electronice, biologice etc.), resurse naturale;
c) devine mai stringentă necesitatea respectării regulilor impuse de securitatea ecologică şi apărarea mediului
ambiant.
Ca şi oricare fenomen social-juridic, criminalitatea din imprudenţă există în mod legic în cadrul
societăţii. Este cazul de menţionat că comportamentul imprudent al unei sau mai multor persoane în mare
măsură creează pericol unor terţe persoane (este de ajuns, în acest sens, de a ne aminti cazul de la Cernobîl).
Daunele materiale şi fizice cauzate prin infracţiunile imprudente sînt destul de mari. Situaţia precum că unei
atenţii limitate este supusă criminalitatea imprudentă rezultă şi din faptul expunerii în cadrul indicilor statisticii
poliţiencşti doar a majorităţii infracţiunilor intenţionate, la capitolul criminalitate imprudentă fiind expusă
doar informaţia vis-f-vis de accidentele rutiere şi neglijenţa de serviciu. Dacă apelăm la aceste infracţiuni, pe
au ce trece constatăm o creştere a lor şi, evident, ponderea substanţială în cadrul structurii generale a
criminalităţii (în ansamblu constituind circa 4,5%). Dacă apelăm la accidentele rutiere, considerate de legea
penală drept infracţiuni, constatăm următoarele: în anul 2007 în cadrul structurii criminalităţii accidentele
rutiere constituiau circa 3,8%, ceea ce la rîndul lor, constituie circa 75% din cumulul infracţiunilor comise din
imprudenţă.
Comportamentul criminal imprudent se manifestă în diferite sfere ale vieţii umane. Printre cele mai
tipice pot fi constatate:
-exploatarea mijloacelor de transport, care constituie izvor de pericol sporit;
-exploatarea maşinilor, agregatelor şi a altor surse staţionare de pericol sporit în cadrul activităţii de producţie;
-realizarea lucrărilor în domeniul construcţiilor;
-realizarea activităţilor în cadrul mediului natural, legate de pericolul poluării, intoxicării etc.;
-transportarea şi păstrarea substanţelor radioactive;
-fabricarea produselor alimentare, a medicamentelor, tratarea persoanelor, asistenţa veterinară; -activitatea
persoanelor cu funcţie de răspundere şi altă activitate profesională, caracterizată prin posibilitatea survenirii
unor consecinţe prejudiciabile drept urmare a luării unor decizii eronate etc.
Luînd în vedere cele consemnate, trebuie relevate următoarele modalităţi de comportament criminal
imprudent, legat nemijlocit de încălcarea diferitor reguli:
-a securităţii la exploatarea mijloacelor de transport;
-de exploatare a obiectivelor energetice;
-de protecţie contra incendiilor;
-la efectuarea exploatărilor miniere sau a lucrărilor de construcţie miniere;
-de securitate în întreprinderile sau secţiile supuse pericolului exploziei;
-de securitate ecologică şi medicală;
-de reali7are a activităţii profesionale şi de administrare;
-de securitate patrimonială etc.
Unii autori ruşi (I.M.Teajkov, V.E.Eminov etc.) fac distincţie între diferite categorii de infracţiuni
imprudente, şi anume:
!) infracţiuni săvîrşite în afara sferelor de acţiune a mijloacelor tehnice şi a unor surse de pericol social sporit
(lipsirea de viaţă din imprudenţă, distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor etc.);
2) infracţiuni comise în cadrul sferei de acţiune a unor mijloace tehnice şi a unor surse de pericol social sporit
(de exemplu, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei rutiere şi de exploatare a mijloacelor de transport
de către persoana care conduce mijlocul de transport; încălcarea regulilor de evidenţă, păstrare, transportare
şi folosire a substanţelor uşor inflamabile sau corozive etc.);
3) infracţiuni săvîrşite în cadrul activităţii profesionale, dar în lipsa aplicaţiunii unor mijloace tehnice (de
exemplu, încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de
acordare a asistenţei medicale, încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic etc.);
4) infracţiuni legate de îndeplinirea funcţiilor administrative (pierderea documentelor ce conţin secrete de stat,
unele modalităţi faptice ale divulgării secretului de stat etc.).
59. Analizați factorii generatori ai infracțiunilor din imprudență.
Referindu-ne la criminalitate în general, drept determinante ale acesteia pot fi constatate: condiţiile
mediului social, sub influenţa nefavorabilă & cărora are loc dezarmonizarea şi deformarea necesităţilor,
intereselor şi sistemului de valori ale personalităţii concrete, ce devin o premisă a motivatiei criminogcne;
motivaţia criminogenă; situaţia concretă de viaţă care, interacţionînd cu particularităţile personalităţii,
determină decizia de comitere a infracţiunii. În realitate însă, motivaţia criminogcnă reprezintă un lanţ
cauzal complicat şi complex dintre mediul social, particularităţile personalităţii şi particularităţile
motivationale.
Factorii criminalităţii din imprudenţă constituie un ansamblu de cauze şi condiţii care determină
decizia de a comite asemenea infracţiuni şi realizarea lor ulterioară. În general, infracţiunile din imprudenţă
sînt caracterizate prin prisma unor asemenea motive precum:
a) atitudinea dispreţuitoare şi uşuratică faţă de normele ce reglementează drepturile şi obligaţiunile
funcţionale, regulile de participare la traficul rutier, precum şi modul de exploatare a mijloacelor ce prezintă
pericol social sporit;
b) caracterizarea personalităţii drept aptă de a fi supusă permanent riscului de oricare gen;
c) tendinţa şi fermitatea evitării unor consecinţe infracţionale în cazul în care sînt încălcate dispoziţiile
normative în vigoare.
Autorui M Ugrehalidze atribuietoate cauzele de comitere a infracţiunilor din imprudenţă la categoria
unui comportament impulsiv, argumentînd în acest context că voinţa şi conştiinţa nu poate constitui sursa
primară de intervenîre a unor abateri de la regulile impuse.
Săvîrşirea infracţiunilor din imprudenţă e legată, de regulă, de:
-atitudinea SUperificială şi lipsită de spirit de răspundere faţă de studiul unor reguli speciale de
comportament şi obţinerea unor deprinderi de aplicaţiune a acestora;
-lipsa unei succesiuni în ceea ce priveşte poziţia şi rolurile sociale, pregătirea neadecvată a specialiştilor, a
persoanelor cu funcţie de răspundere, a participanţilor la anumite activităţi;
-denaturarea sistemului de priorităţi, cînd în schimbul funcţiei de serviciu, carierei etc. se aduc daune
sistemului de relaţii sociale care asigură respectarea unor reguli speciale;
-aflarea subiecţilor infracţiunii în condiţii care împiedică respec
tarea regulilor impuse (cerinţele compromise ale mediului, oboseala drept urmare a unui regim prea sever de
activitate etc.). Cele evidenţiate şi determină în mare măsură diversitatea directiilor de combatere a
criminalităţii imprudente în condiţiile consemnate.
Evident că criminalitatea din imprudenţă în ansamblu, cît şi fiecare infracţiune de asemenea gen luată
aparte, reprezintă rezultatul unei corelaţii între un factor obiectiv (situaţie, mijloc) şi unul subiectiv
(personalitate şi atitudine). În acest context, comportamentul imprudent posedă capacitatea de transformare a
factorilor neperieuloşi dintr-o anumită situaţie concretă în anumiţi factori cu caracter periculos. Factorii care
contribuie, prin esenţa lor, la crearea unei situaţii periculoase, indiferent de motivaţie şi sursă, pot fi cei mai
diverşi, în mare măsură depinzind de categoria infracţiunii comise. Determinarea şi analiza acestora se
impune drept necesară şi obligatorie. În general, se face distincţie între factorii naturali care nu pot fi dirijaţi,
factorii fizici (aglomerări rutiere), factorii care împiedică gradul de atenţie a persoanei şi factorii care
condiţionează lipsa protecţiei ori izolării mijloacelor care posedă grad de pericol social sporit. Potrivit
afirmaţiilor sociologice, chiar şi cei mai experimentati conducători ai mijloacelor de transport cad sub
influenţa situaţiilor periculoase circa de 3-15 ori pe zi, însă, datorită unui comportament prudent şi adecvat
situaţiei, reuşesc evitarea acestor pericole. Nu este scăpată din vedere în cazul examinării factorilor unor
accidente rutiere şi starea reală a drumurilor, care constituie un factor primar în circa 28-39% din toate
cauzele de accidente rutiere; dacă ne referim însă la intensitatea circulaţiei transportului, atunci constatăm că
pe timp de noapte este de 6-10 ori mai redusă comparativ cu ziua, deşi accidentele în proporţii de 60 la sută
se comit anume noaptea.
Deci conţinutul obiectiv şi cel subiectiv deseori se contrapun, iar persoana acţionează în conformitate
cu situaţia creată şi conform aprecierii subiective pe care o oferă faptului creat.
În contextul celor consemnate, luînd în vedere faptul că motivaţia criminalităţii imprudente este
dictată de anumiţi factori obiectivi şi subiectivi, aceştia, la rîndul lor, sînt generaţi de anumiţi factori cu
caracter social, printre care:
- asigurarea materială neadecvată care împiedică realizarea măsurilor eliciente vizînd lichidarea cauzelor
care favorizează situaţii periculoase;
-nivelul limitat de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice în domeniul regulilor de securitate la aplicarea unor mijloace
avînd pericol social sporit;
-cunoştinţe superliciale pentru unele persoane ocupate cu activitatea de administrare şi, în general,
activitatea profesională nemijlocită;
-existenţa unor lacune legislative referitoare la reglementarea relaţiilor din domeniul securităţii publice;
-existenţa unor decalaje în sfera de activitate a diferitelor instituţii, organizaţii, întreprinderi (spre exemplu,
lipsa unei proporţionalităţi între numărul mijloacelor de transport şi baza de deservire tehnică a acestora);
-realizarea neeficientă a controlului referitor la starea şi modul de utilizare a mijloacelor tehnice, de
semnalizare etc.
Recomandările cu caracter general înaintate de ştiinţa criminologică despre cauzele criminalităţii ca
fenomen social negativ -pe deplin pot fi atribuite şi la macronivelul criminalităţii din imprudenţă. În acelaşi
timp, caracterul relativ de sine stătător şi specificul criminalităţii din imprudenţă impune determinarea şi
concretizarea unor semne generale, relevarea unor cauze specifice, constatarea corelaţiei acestora cu cauzele
unor infracţiuni concrete. După cum a fost remarcat, cauza de bază & inliacţiunilor din imprudenţă este lipsa
de spirit de răspundere, atitudinea uşuratică faţă de obligaţiunile de serviciu, lipsa de disciplină personală.
Persoanele care comit asemenea infracţiuni ori în mod conştient, intenţionat încalcă normele de
comportament impuse, demonstrînd desconsiderarea faţă de obligaţiunile sale, ori admit o atitudine
necorespunzătoare faţă de obligaţia de serviciu, usuratic şi neatent apreciind starea de lucruri, alegînd ca
urmare o variantă de comportament neadecvată, care şi dă naştere unor consecinţe prejudiciabile.
 La descrierea genezei comportamentului ilegal, V.N.Kudreavţev , remarcă că acesta se formează pe
baza apariţiei şi dezvoltării continue a contradicţiilor şi a conflictelor în diferite verigi ale procesului
psihologic. La inceputul acestor contradictii ne apare etapa formării morale nesatisfăcătoare a personalităţii,
care are loc în situaţia unei crize a societăţii cu caracter economic, social, politic, ideologic, juridic. În aceste
condiţii, are loc coliziunea dintre calităţile persoanei şi cerinţele realităţii înconjurătoare, ceea ce se referă, în
primul rînd, la asemenea categorii ale personalităţii ca: necesitatea şi interesele, normele morale şi
cunoaşterea dreptului, stereotipul de comportament obişnuit şi aprecierea lui de însuşi subiect, precum şi
autoaprecierea personalităţii sale. În acest context, contrazicerile pot interveni între scopurile pozitive şi
rezultatele obiective cu caracter social negativ ale faptei, ceea ce este caracteristic infracţiunilor manifestate
prin imprudenţă, cînd situatia nu este gîndită pînă la capăt, ci se ia o decizie timpurie.
Astfel, cauzele criminalităţii din imprudenţă sînt legate de:
1) relaţiile egoiste de consum sau cele lipsite de spirit de răspundere faţă de regulile de securitate. precauţie
în activitatea profesională şi individuală;
2) nivelul scăzut al pregătirii profesionale, a cunoştinţelor şi educaţiei participanţilor la procesul de muncă,
inclusiv a conducătorilor mijloacelor de transport, operatorilor mecanismelor în timpul procesului de
producere cu aplicarea mijloacelor de pericol social sporit, a persoanelor cu funcţie de răspundere care
dirijează asemenea activităţi;
3) lipsa de disciplină a participanţilor la procesele care prezintă prin sine pericol social sporit.
Concluzionînd cele expuse anterior, referindu-ne la încălcările regulilor de circulaţie rutieră,
determinăm că la numărul condiţiilor criminogene care favorizează apariţia infracţiunilor din imprudenţă
sint atribuite:
a) cele organizaţional-tehnice (starea deplorabilă a drumurilor);
b) neajunsurile organizaţional-juridice de reglementare normativă a procesului de circulaţie rutieră, a celor
de muncă, care prezintă pericol in cazul exploatării necorespunzătoare a lor; nivelul scăzut dc pregătire,
nihilismul juridic în conştiinţa socială;
c) cele organizaţionale de dirijare: asigurarea tehnică necorespunzătoare şi reparaţia mijloacelor de transport,
defectele în organizarea circulaţiei rutiere etc.
60. Estimați prevenirea criminalității din imprudență.
De rind cu unele momente comune pentru activitatea de prevenire i a criminalităţii în ansamblu,
prevenirea infracţionalităţii imprudente posedă anumite particularităţi specifice, determinate în mare măsură
de semnele constitutive ale infracţiunilor comise din imprudenţă şi de motivaţia infracţională. Evident că
infracţiunile comise din imprudenţă nu sînt caracterizate de anumite forme şi metode specifice infracţiunilor
intenţionate, nu le este specifică forma pregătirii ori tentativei de infracţiune, este lipsă şi participaţia la
asemenea infracţiuni. Din aceste considerente, în activitatea de prevenire a infracţiunilor comise din
imprudcnţă nu pot fi utilizate pe deplin asemenea metode precum:
l) identificarea persoanei care pregăteşte comiterea infracţiunii;
2) localizarea infracţiunii începute;
3) identificarea grupărilor infractionale.
În primul rînd, spre deosebire de faptele comise în mod intenţionat, priorităţii factorilor situativi în
cadrul mecanismului infracţiunilor
manifestate prin imprudenţă se presupune a acorda atenţie deosebită anume măsurilor de prevenţie.
În al doilea rînd, după cum a fost consemnat, criminalitatea din imprudenţă nu posedă anumite
particularităţi specifice infracţionalităţii intenţionate.
Măsurile de prevenire sînt orientate preponderent în cazul infracţiunilor din imprudenţă spre evitarea
unui eventual prejudiciu, dar nu asupra unor infiractori posibili.
Este evident faptul că măsurile de prevenire a infracţionalităţii imprudente depăşeşte vădit limitele
cadrului normativ cu caracter juridico-penal, avînd în vedere ideea comiterii acestor încălcări in diferite
ramuri ale vieţii sociale. În acest context, legiuitorul califică unele fapte drept infracţiuni după prejudiciul
cauzat.
 În cadrul activităţii de prevenire a infracţiunilor din imprudenţă, o deosebită semnificaţie o are
activitatea orientată spre ridicarea conştiinţei sociale şi de drept, a disciplinei morale şi de serviciu. Deci
organizarea orientării profesionale şi selectarea specialiştilor trebuie bazată pe anumite aptitudini
profesionale, care, la rîndul lor, se iniţiază pe anumite calităţi psihologice şi fiziologice.
Toate aceste circumstanţe în mare măsură şi determină formele şi metodele specifice de profilaxie a
infracţiunilor din imprudenţă În contextul celor expuse, se pot evidenţia trei niveluri de prevenire a
inâacţiunilor:
l) nivelul de ordin general;
2) nivelul special criminologic (prevenirea specială);
3) nivelul individual (prevenirea individuală).
Primul nivel include soluţionarea unor probleme de ordin general cu caracter economic, social,
ideologic, politic, cultural-educativ, orga' nizaţional-administrativ etc. Realizarea lor influenţează nemijlocit
asupra criminalităţii şi asupra mecanismului comportamentului ilegal în ansamblu,
Cel de-al doilea nivel este legat de realizarea măsurilor diverse în cadrul grupurilor sociale concrete,
colective, familii, unde au loc situaţii de conflict, intervin fapte negative.
Nivelul al treilea, cel cu caracter individual, se realizează faţă de persoanele care au comis acţiuni antisociale
atît pe calea lichidării sau neutralizării factorilor negativi care au determinat acest comportament ilegal, cit şi
pe calea influenţei nemijlocite asupra conştiinţei lor.
În literatura de specialitate a fost expus punctul de vedere precum că măsurile de prevenire a
imprudenţei îşi au efectul cel mai potrivit la nivel sociogeneral . Nu sînt limitate de importanţă nici măsurile
speciale de prevenire, care pot fi reflectate generalizator în următoarele:
-perfecţionarea tehnică a mijlocului de comitere a infracţiunii şi ridicarea siguranţei acestuia;
-realizarea măsurilor eficiente de control asupra modului de utilizare a diferitelor mijloace şi diagnosticarea
acestora;
-neutralizarea factorilor prejudiciabili specifici complexelor tehnice şi minimalizarea unui eventual
prejudiciu;
-reglementarea relaţiilor din domeniul securităţii şi perfecţionarea continuă a normelor din aceste domenii;
-interzicerea accesului unor persoane străine asupra mijloacelor cu pericol social sporit, care nu au
cunoştinţe speciale în domeniu.
O mare importanţă în cadrul activităţii de prevenire a criminalităţii în ansamblu, precum şi a celei din
imprudenţă în mod particular, revine organelor afacerilor interne. În cadrul activităţii de prevenire, inclusiv a
criminalităţii imprudente, poliţia aplică atît măsuri de convingere, cît şi măsuri de constrîngere. Deosebindu-
se după conţinut şi alte semne, activitatea profilactică a organelor şi subdiviziunilor organelor afacerilor
interne se realizează ca un sistem de măsuri strîns legate între ele, supuse sarcinii de neadmitere a faptelor
inii'acţionale, inclusiv a celor din imprudenţă.
Cercetătorii străini, realizînd un şir de investigaţii vizind problema prevenirii infracţiunilor
imprudente, au ajuns la concluzia că cele mai efective şi stabile în acest plan sînt acele măsuri care nu sint
legate de influenta asupra persoanei. În acest context, examinînd infracţiunile imprudente din domeniul
transporturilor, accentul este pus pe:
-ridicarea nivelului de securitate a mijloacelor de transport şi a altor mijloace tehnice;
-repararea drumurilor, includerea în acţiune a mijloacelor de reglare automatică a circulaţiei şi a controlului
asupra ei;
-dezvoltarea reţelei de acordare de servicii (reparaţie, odihnă etc.),
Oricum, orientarea profilactică a infracţiunilor comise din imprudenţă ţine de fiecare caz în parte,
fapt care impune influenţa asupra subiectului şi situaţiei concrete create.
În contextul celor menţionate, pot fi constatate anumite etape de prevenire individuală a faptelor
ilegale manifestate prin imprudenţă:
a) se formează o bază de date referitoare la anumite activităţi şi care ar conţine factorii personali generatori
ai probabilităţii comiterii infracţiunilor de acest gen modelul imprudenţei;
b) diagnosticarea persoanelor în cauză, identificarea caracteristicilor persoanei predispuse a realiza anumite
activităţi (de regulă, de gestionare ori pur profesionale);
c) se contrapun caracteristicile de identificare cu caracteristicile modelului şi se constată nivelul şi caracterul
comportamentului imprudent în anumite condiţii obiective.
61. Identificați particularitățile specific ale cauzalității în societate.
62. Caracterizați mecanismul comportamentului infracțional al infracțiunilor intenționate și
imprudente.
63. Reproduceți nivelurile de abordare a problemei cauzalitățiiîn criminologie.
1)Posibilitateaa stabilirii legaturii cauzale a criminalitatii este negata, deoarece specialistii cred ca
procesele si fenomenele sociale au un caracter exterm de complicat, practic e vorba de o teorie a factorilor pe
care Edwin Sutherland o numeste „ catalogul valorilor incompatibile”.
2)Abordarea conditionala factoriala sua multifactoriala Cauze ale infractiunilor si criminalitatii sunt
considerate totalitatea circumstantelor care determina efectul. Autorii nu diferentiaza factorii dupa gradul
impactului produs asupra fenomenului. Nu sunt utilizati termenii: cauza si conditie, in schimb se foloseste
termenul de circumstiinte sau factori. Unii autori Kузнецова utilizeaza termenii diferite dupa caracterul si
mecanizmul actiunii lor care determina criminalitatea. A doua este intelesul propriu al cauzei.
3)Abordarea traditionala,cauza reprezinta prin sine un impact extern fortat care genereaza infractiunea si
criminalitatea. Acest impact poate fi atit de matura fizica cit si psihica. Modalitatea respectiva este utilizataa
la analiza cauzalitatii infractiunilor concrete sau categoriilor infractionale. De regula aceasta modalitate nu e
utilizata in stare pura dar impreuna cu cea multifactoriala. 23 De exemplu, instigarea minorilor din partea celor
maturi, victimitatea persoanei, etc.
4)Elaborarea traditionala dialectica. Cauza este aceea de genereaza nemijlocit un anumit efect. Aceasta
abordare nu analizeaza in intregime sistemul cauzal al infractiunii, totusi ea deosebeste elementele obiective
si subiective, analizind impactul acestora sucesiv si unilateral. Astfel autorii considera ca conditiile materiale
obiective determina constiinta sociala, care la rindul ei determina criminalitatea (abordarea marxista). Mediul-
persoana- infractiunea
5)Abordarea interactionista cuaza interactiunii este actiunea intre persoane si mediu. Abordarea
precedenta nu ea in consideratie ca in procesul savirsirii infractiunii participa atit calitatile persoanei cit si
conditiile mediului social. Asupra sarivsirii infractiunii ale mediului social care in trecut au influentat asupra
constiintei si si-au lasat amprente, dar si conditiile noi ale mediului care apar in situatia precriminala, si chiar
criminala.
64. Formulați conceptul de subcultură criminală.
Subcultura criminal se creează în cartierele sărace bine integrate, în care funcţionează
sindicatelecriminale şi sunt răspîndite diferite genuri de activitate infracţională a adulţilor. înacest caz,
modelele comportamentului infracţional, pe care le practică adulţii, suntasimilate (învăţate) de tineri, care
treptat sunt antrenaţi în activitatea criminală (dela bandele de tineri pînă la sindicatele criminale). în asemenea
situaţie există posibilitatea de a obţine succese prin mijloace ilegale, şi tinerii consideră comiterea
infracţiunilor un mod normal de viaţă.
Trăsăturile subculturiirespective sunt reflectate mai evident în caracteristicile cri-minologice ale
criminalităţii organizate şi profesionale. Reprezentanţii acestor forme deosebit de periculoase ale criminalităţii
sunt purtătorii ideologiei, modului de viaţă şi aimoralei criminale, în cadrul cărora valorile şi normele
dominante ale societăţii suntdeformate maximal. Infractorii nu se limitează la faptul că ei singuri trăiesc
şiacţionează în conformitate cu obiceiurile şi normele lor, dar tind să le răspîndească printre oameni, în special
printre minori şi tineri. în special sunt propagateromantica criminală, folclorul hoţilor şi argoul.
65. Stabiliți factorii care contribuie la formarea și dezvoltarea subculturii criminale.
--plăcerea membrilor de a comite acte criminale, împotrivalegilor şi normelor sociale, aceasta fiind denumită
„dragoste penală”(hackerii, neofascistii)
--relațiile lor, în general, negative față de muncă (lipsiți de activitate, paraziți etc.)
-- prin asocierea cu teritorii ("strada", "ghetoul", "clubul", etc.), în loc de proprietăți;
schimbarea formei de apartenență de la casă, la una nedomestică
 66. Caracterizați conceptual ,,hoț în lege”.
Subcultura criminală (penitenciară) este totalitatea valorilor morale şispirituale, ce reglementează şi
ordonează neoficial viaţa în locurile de detenţie.
Legea criminală (penitenciară) (тюремный закон) reprezintă în sine un sistem de norme, reguli,
dispoziţii, sancţiuni neformale împotriva celor care le încalcă, proceduri de soluţionare a conflictelor,
introducerea noilor norme, care persistă în comunitatea de condamnaţisau într-o grupă, castă de condamnaţi.
Ea determină, normele-interdicţii atît pentru toţi, cît şi pentru fiecare grup de condamnaţi în parte,reglează
relaţiile diferitor grupări, introducemecanismul soluţionării conflictelor între condamnaţi.
Din normele-obligaţiifacparte: învăţarea şi cunoaşterea argoului criminal; cunoaşterea jocului de cărţi;
jocul cinstit; tatuarea în corespundere cu statutul ocupat. În relaţiile interpersonale se referă la plata datoriilor
din jocul de cărţi şi a altor datorii; recunoaşterea statutului stabilit în grup a puterii „autorităţilor” criminale;
răspunderea pentru cuvintele vorbite sau cuvîntul dat grupului ori anumitor reprezentanţi în parte; apărarea
intereselor grupării de atentate
Persoanele care fac parte din acestea sunt numiti hot in lege.
Subcultura criminală, reprezentînd în sine o cultură criminală a lumii interlope, odată cu creşterea
criminalităţii, stratificîndu-se în mai multe subsisteme (subcultura hoţilor, penitenciară, escrocilor,
prostituatelor, tenebră), ce contravine culturii oficiale.
67. Relatați noțiunea și tipurile infracțiunilor violente.
Violenţa este un fenomen la fel de vechi ca şi omenirea. O dată cu dezvoltarea civilizaţiei manifestările
acesteia nu s-au diminuat ci, dimpotrivă, au luat proporţii catastrofale. Războaiele, comploturile, revoluţiile,
execuţiile, torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru omenire. Triburile şi naţiunile erau
distruse atît în timpurile biblice, cît şi în secolul XX civilizat. Nu e întîmplător faptul că unul din clasici a
denumit metaforic violenţa „moaşa istoriei".
Manifestările tipice ale violenţei sînt:
- lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale, atentarea la inviolabilitatea sexuală, capturarea ostaticilor,
extorcarea şi alte metode de înstrăinare a averii, aplicarea torturii şi altor măsuri ilicite de influenţare asupra
persoanelor arestate sau aflate sub urmărire penală;
- abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi, comportamentul crud cu copiii etc.
Infracţiuni violente trebuie să înţelegem acţiuni intenţionate penal-sancţionabile, care atentează asupra
valorilor fizice (viaţa şi sănătatea) ale persoanei şi se comit contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică sau
psihică.
68. Caracterizați criminologic criminalitatea violentă.
Printre infracţiunile violente un loc deosebit ocupa violurile şi alte infracţiuni sexuale. Pentru a înţelege
acţiunile violatorilor trebuie să percepem lumea lor interioară. Totodată, avem motive sa considerăm că
trăsătura lor principală este nimicnicia. De regulă, către violenţă sînt predispuse persoanele slabe, care nu pot
crea relaţii normale cu sexul opus, de aceea recurg la violenţă. Asemenea infracţiuni se caracterizează prin
latenţă înaltă. Multe victime, din motive clare, nu înainteazăplîngeri. Cercetările au demonstrat că dintre femei
victime devin mai frecvent următoarele categorii:
a)persoane cu comportament neutru;
b)cu comportament mult prea credul;
c)cu comportament victimologic (amoral sau sexual frivol).
Comportamentul neutru a fost stabilit în 64% din cazurile de viol.
Mult prea credul a fost comportamentul a 14% din victime.
Comportamentul victimologic creează situaţia în care există pericolul real de atac sexual. Asemenea
comportament este înregistrat în 22% din cazuri.
Printre victimele violurilor predomină femeile în vîrstă de pînă Ia 25 de ani. 83,6% - sînt necăsătorite.
Majoritatea violurilor sîht comise noaptea sau seara (82,2%) şi doar 18,8% sînt săvîrşite în timpul zilei.
Dinamica infracţiunilor date are caracter sezonier pronunţat: în perioada mai-septembrie sînt comise peste
70% din violuri.
Conform statisticii oficiale, numărul formaţiunilor criminale creşte în progresie geometrică. Astăzi, fiecare a
patra infracţiune este comisă de membrii grupărilor criminale organizate.
69. Evaluați determinantele criminalității violente.
Determinantele criminalităţii violente.Toate acţiunile umane sînt determinate de interacţiunea
persoanei cu mediul înconjurător.In mod tradiţional, drept factori determinanţi ai acestor infracţiuni sînt
consideraţi:
1)Influenţa negativă a micromediului.
2)Beţia. Persoanele în stare de ebrietate comit 63% din omoruri şi 65% din vătămările grave ale
integrităţii corporale.
3)Relaţiile interumane ostile. 70% din omoruri sînt comise din motive casnice, iar 16% - din intenţii
huliganice, în anumite regiuni, motivele casnice, constituie practic unica cauză a infracţiunilor grave împotriva
vieţii şi sănătăţii omului.
4)Situaţiile conflictuale între infractor şi victimă. In anumite cazuri acestea apar subit, iar în altele
constituie rezultatul dezvoltării unor raporturi ostile îndelungate. Un rol important are aici comportamentul
victimei, care serveşte drept factor victimogen. Analiza datelor despre personalitatea victimelor dovedeşte că,
în 65% din cazurile de omor, acestea erau în stare de ebrietate, iar în 39% din cazuri serveau băuturialcoolice
împreună cu infractorii, 4,5% din victime au fost iniţiatorii bătăilor sau ai unui comportament ofensator. In
majoritatea cazurilor, infracţiunile nu sînt pregătite din timp, De regulă, intenţia de a comite infracţiuni grave
împotriva vieţii şi sănătăţii omului apare în procesul de dezvoltare a situaţiei confHctuale. Apariţia bruscă a
intenţiei e înregistrată în 84% din omoruri. Drept instrument al acestor infracţiuni devin adesea obiecte aflate
întîmplător sub mînă (41%), arme de vînătoare (11-13%) sau arme reci (12-13%).
5) Criminalizarea persoanei care se exprimă prin:
-sporirea numărului persoanelor cu antecedente penale, a şomerilor şi a minorilor neşcolarizaţi;
-creşterea greutăţii specifice a infractorilor, care au caracteristică negativă la locul de trai;
-creşterea numărului infractorilor condamnaţi condiţionat şi a celor eliberaţi în mod condiţionat de pedeapsa
penală;
-sporirea numărului persoanelor declarate iresponsabile în comiterea acţiunilor social-periculoase împotriva
vieţii şi sănătăţii persoanelor.
6)Controlul insuficient asupra condamnaţilor în locurile de detenţie. În structura infracţiunilor
penitenciare atentatele asupra vieţii şi sănătăţii persoanelor constituie majoritatea. Cele mai multe dintre ele
sînt săvîrşite din cauza relaţiilor ostile, ofensărilor reciproce, certurilor dintre grupurile de condamnaţi formate
în baza locurilor de trai. Peste 30% din infracţiuni sînt pregătite din timp.
7)Lacunele în realizarea profilaxiei infracţiunilor violente:-lucrările analitice din domeniu nu studiază
tendinţele de dezvoltare a infracţiunilor violente grave. De asemenea, nu sînt cercetate aspectele social,
medicinal şi psihologic. Potenţialul instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi ale sistemului de învăţămînt ale MAI
nu este utilizat la maximum;
8) Deficienţe în domeniul descoperirii infracţiunilor violente:
-nu sînt depistate oportun victimele aflate printre persoanele în căutare sau pierdute fără urmă;
-în procesul de urmărire penală se studiază superficial comporta-mentul victimei de pînă Ia comiterea
infracţiunii;
-adesea nu este examinat locul incidentului în caz de vătămare gravă a integrităţii corporale;
-e slab organizată căutarea infractorilor după semnalmente perso-nale. Se studiază insuficient depoziţiile
victimelor, a martorilor infrac-ţiunii, a altor martori;
-în subdiviziunile locale nu e perfecţionată specializarea în domeniul descoperirii infracţiunilor împotriva
persoanei;
-este ineficient sistemul de obţinere a informţaiei despre procesele ce au loc în mediul condamnaţilor şi
arestaţilor, despre dispoziţia şi intenţiile lor;
-rareori informaţia cu privire la persoanele ce au intenţia de a se răzbuna asupra martorilor, rudelor,
cunoscuţilor sau a vecinilor nu parvine în organele din teritoriu.
După cum observăm, ceea ce determina savirsirea infracţiunii violente au un anumit specific, deşi ele
nu acţionează de sine stătător, ci în context cu factorii social-economici, politici, culturologici şi de alt gen.
70. Estimați importanța procesului formării personalității pentru criminologie.
Personalitatea se formeaza pe parcursul vietii. Din copilarie fiind inluentati de mediul incare crestem,
de aptitudinile proprii,. De mici copiilor e characteristic sasi mainifeste emotiile deschis, fara urmarirea unui
folos, etc. Pe parcurs incep a aparea inhibiitiile si ginde=irea stricta , rationala, morala, intelepciunea si astfel
afirmarea ca personalitate puternica slaba sau medie.
In procesul formarii personalitatii se evidentiaza treptele pe care va pasi victim persoana infractorului,
intelligent,etc.
71. Evaluați rolul personalității infractorului în mecanismul comportamentului infracțional.
Personalitatea infractorului este veriga principala a sistemului conditiile mediului social –personalitatea
infractorului-infractiunea.
Analiza interactiunii ditre personalitate si situatie concreta de viata,literatura de specialitate specifica 2
pozitii: -de regula orientarile antisociale ale personalitatii sunt cauza infractiunii , -indiferent de impactul
produs de situatia asupra savirsirii infractiunii ia poate fi numai conditie,iar in calitate de cauza este gradul de
intensitate al pericului social a personalitatilor respective.( Kузнецова, Costica Bulai,Nistoreanu) Conform
acestor autori, orice situatie ofera subiectului posibilitatea de a delibera si a opta intre mai multe variante de
comportament, de aceea decizia de a comite infractiunea depinde de infractor, situatia concreta de viata avind
in acest sens un rol secundar.
72. Stabiliți starea și structura criminalității în RM.
În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi
dinamica.
Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a
persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii.
Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează
combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura acestui
fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi
tendinţele sale.
Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în societate,
se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. Structura desemnează modul de organizare internă, de
alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui element component unul faţă de altul.
Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.
73. Caracterizați baza normative din domeniul prevenirii și combaterii criminalității în țară
HOTĂRÎRE Nr. 480 2011pentru aprobarea Strategiei naţionale de prevenire şicombatere a crimei organizate
pe anii 2011-2016
Legea cu privire la combaterea si prevenirea spălării banilor şi finanţării
violenţei în familie corupţiei
criminalităţii informatice
terorismului
Scopul legii
Prezenta lege instituie măsuri de prevenire şi de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului
avînd ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, precum şi ale
statulu

74. Determinați domeniile de activitate ale Institutului de Reforme Penale.

 Institutul de Reforme Penale (IRP) este o organizaţie nonguvernamentala, misiunea căreia este de a
contribui la respectarea drepturilor omului în Republica Moldova prin reformarea sistemului de justiție penală
și susținerea inițiativelor comunitare.
Domeniile de activitate sunt: promovarea instituţiilor noi în justiţia penală, implementarea
alternativelor la detenţie, asistenţa reformei poliţiei, reformarea sistemului de executare a pedepselor privative
de libertate şi pregătirea pentru liberare din detenţie, monitorizarea respectării drepturilor persoanelor în
sistemul de justiţie penală etc.
Obiectivele de baza
. Sensibilizarea opiniei publice cu privire la reforma justiţiei penale în Republica Moldova.
• Promovarea şi sensibilizarea opinie publice privind respectarea drepturilor omului în procesul
contravenţional;
• Fundamentarea ştiinţifică a reformei sistemului de justiţie penală;
• Promovarea parteneriatului dintre IRP şi instituţiile de stat în vederea reformării sistemului de justiţie penală.
2. Contribuirea la implementarea unui sistem funcţional de probaţiune şi muncă neremunerată în beneficiul
comunităţii în RM.
• Monitorizarea implementării instituţiei probaţiunii şi a pedepselor comunitare;
• Eficientizarea activităţilor de probaţiune post sentenţială inclusiv penitenciară;
• Consolidarea capacităţilor administraţiei publice locale în asigurarea dimensiunii comunitare a sancţiunilor.
3. Dezvoltarea practicilor de mediere şi de asistenţă a victimelor.
• Cercetarea, formarea şi testarea practicilor de Justiţie Restaurativă;
• Instruiri specializate în vederea sporirii competenţelor profesionale ale mediatorilor în cauze penale;
• Monitorizarea implementării instituţiei medierii;
4. Contribuirea la reformarea sistemului de executare a pedepselor privative de libertate.
• Dezvoltarea programului de monitorizare a respectării drepturilor deţinuţilor;
• Fortificarea mecanismelor de informare şi garantare a drepturilor deţinuţilor;
• Sporirea capacităţii manageriale a administraţiei penitenciare în lucrul cu deţinuţii;
• Asistenţa juridică a migranţilor în detenţie.
5. Redimensionarea relaţiilor dintre comunitate şi poliţie.
• Promovarea principiilor şi valorilor poliţiei comunitare;
• Monitorizarea respectării drepturilor omului în locurile de arest poliţienesc;
• Monitorizarea aplicării sancţiunilor contravenţionale de către poliţie.
6. Dezvoltarea şi consolidarea bunelor practici în domeniul Justiţie Juvenile, bazate pe interesul superior al
copilului.
• Promovarea serviciilor de asistenţă juridică, parajuridică şi psiho-socială care asigură interesul superior al
copilului;
• Elaborarea standardelor de formarea iniţială şi continuă a specialiştilor din domeniul justiţiei juvenile;
• Desfăşurarea instruirilor participative specializate în domeniul justiţiei juvenile;
7. Reintegrarea socială a persoanelor aflate în conflict cu legea prin desfăşurarea activităţilor de antreprenoriat
social.
• Identificarea şi pilotarea căilor de antreprenoriat social;
• Crearea şi dezvoltarea Centrului de Asistenţă în Dezvoltarea Afacerilor (CCAD) pentru persoanele aflate în
conflict cu legea.
8. Dezvoltarea organizaţională a Institutului de Reforme Penale şi a partenerilor săi.
• Instruirea continuă a angajaţilor IRP;
• Dezvoltarea marketingului serviciilor;
• Transformarea IRP în organizaţie umbrelă;
75. Estimați rolul coordonatelor biologice în structura personalității infractorului.

Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului. Vîrsta
infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii, care, ne indică nivelul de dezvoltare bio-
psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale
persoanelor, şi anume:
– Forţa fizică;
– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice, intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul
dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă, experienţa de viaţă, etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
– Copilăria;
– Adolescenţa;
– Tinereţea;
– Vîrsta adultă;
– Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile contra persoanei,
bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneţii,
ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale, prin care indivizii se împart în:
a) Bărbaţi;
b) Femei.

76. Comparați pericolul social al personalității infractorului și a infracțiunii.

Geneza infractiunii este compusa din 2 elemente:
1)Formarea personalitatii infractorului,
2)Mecanizmul comportamentului infractional.
Formarea personalitatii infractorului la prima etapa a genezii infractiunii sub impactul negativ al mediului
extern are loc dezarmonizarea si deformarea necesitatilor, intereselor si sistemelor de valori a personalitatii ce
devin o premiza a motivatiei criminogene. Trebuie de mentionat ca legatura dintre formarea denaturata a
personalitatii si decizia de a savirsi infractiunea nu este inevitabila ci una statistica, procesul de fromare a
personalitatii nu este obiect de studiu criminologic, acesta este studiu primordial de psihologie si pedagogie
si reprezinta interes pentru criminologie numai sub aspectul influentei acestuia asupra nasterii motivului,
planificarii infractiunii si luarii deciziei de a o savirsi. Formarea personalitatii este un proces interactionist,
este important sa nu fie admisa supraaprecierea sau subaprecierea factorilor endogeni si exogeni, in cadrul
procesului respectiv valoarea acestori grupuri de factori este egala fiecare avindu-si importanta sa la formarea
personalitatii. Socializarea negativa difera de cea pozitiva prin continutul informatiilor receptate si valoarea
acordata acestora de catre subiect. In cadrul socializarii negative subiectul asimileaza preponderent informatie
cu caracter negativ. Din acest punct de vedere pentru criminologie au importanta astfel de componente ale
mediului social, psihologic cum sunt: - Familia - Scoala - Prietenii - Locul de munca.
77. Analizați rolul victimei în mecanismul actului infracțional.
Abaterea de la normele morale din societate, specificăm oricărei infracţiuni, caracterizează şi multiplele forme
de comportament al persoanelor din situaţia preinfracţională care devin în consecinţă victime. j*Rnoralitatea
în comportamentul victimelor sporeşte probabiltatea comiterii infracţiunii în privinţa lor.
Comportamentul negativ constituie acel punct iniţial de unde începe manifestarea de interes al criminologilor
faţă de victimă atît în cazurile constatării mecanismului actului infracţional, cît şi la blocarea activităţii
negative în perimetrul influenţei situaţiei de viaţă prienfracţională concretă (inclusiv cea de conflict).
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra acţiunilor infractorului, este
imposibil, uneori, de a determina dince cauză atentatele infracţionale similare comise de unele şi aceleaşi
persoane provocă rareori acelaşi rezultat infracţional.
În multe cazuri victima este un element activ al situaţiei preinfracţionale, influenţînd astfel asupra dinamicii
faptei criminale. Conform unor date selective, în mai mult de 50 % din cazurile infracţiunilor cu caracter
violent a precedat situaţia de "clarificare a relaţiilor personale" dintre două sau mai multe părţi şi doar
împrejurarea concretă determina cine din ele devenea victimă şi cine infractor.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul prin comportamentul său într-o stare
de afect puternic, generînd frică, ură, furie cu reacţii psihomotrice subite, iar uneori chiar şi nedorite pentru
infractor. Deseori, prin aceasta şi se explică faptul, că hoţul, jefuitorul sau violatorul devine ucigaş cu toate că
pît$f la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima. în alte situaţii, potenţiala victimă, prin
înjosire şi injurii permanente îi crează viitorului infractor o stare de afect, provocîndu-1 prin aceasta la acţiuni
violente.
Victimele pot fi absolut nevinovate în apariţia situaţiei criminogene; vinovate în această la fel ca şi infractorul
sau chiar mai vinovate decît el, cum ar fi spre exemplu, cazurile, cînd victima, prin acţiunile sale ilegale,
prpvoaeă o altă persoană la săvîrşirea infracţiunii. Noţiunea de "vinovăţie a victimei" se utilizează aici în sens
criminologie şi nu trebuie indentificată cu vinovăţia subiectului infracţiunii. Despre "vina" victimei poate fi
vorba doar ;atunci, cînd comportamentul ei favorizează apariţia şi realizarea intenţiei cirminale. în acelaşi
timp, situaţia criminogenă poate fi generată şi de comportamentul imprudent al victimei.
78. Clasificați tipologia victimelor.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea infracţiunilor, S. Scafer
propune următoarele tipuri de victime:
a)victime care anterior n-au avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind întâmplătoare;
b)victime provocatoare - o persoană se comportă arogant sau nu-şi ţine o promisiune făcută;
c)victime care precipită declanşarea infracţiunii - femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate, cu
o costumaţie provocatoare;
d)victime slabe biologic - persoanele cu defecienţe fizice sau funcţionale, copiii sau vîrstnicii;
e)victime autovictimizate - dragomanii, sinucigaşii, homosexualii.
Din punct de vedere al "vinovăţiei victimei", Mendelshon a elaborat următoarea clasificare a victimelor:
a)victimă absolut nevinovată (numită deseori victimă "ideală");
b)victimă a cărei vinovăţie este mai redusă decît a infractorului (comportament provocator);
c)victimă la fel vinovată ca şi infractorul, sau victimă benevolă (în cazul depăşirii limitelor legitimei
apărări);
d)victimă a cărei vinovăţie este mai mare decît a infractorului (în cazuJ infracţiunilor comise în stare de
afect);
e) victimă absolut vinovată (înfăptuieşte un atac ca urmare a căruia este omorîtă, în scop de legitimă
apărare);
f)victimă care simulează sau îşi închipuie doar că este victimă (bolnavii psihic, minorii, persoanele în
etate).
După gradul victimităţii pot fi evidenţiate următoarele tipuri de victime: ,
a) victimă întîmplătoare, persoana devenind victimă în rezultatul unui concurs de împrejurări. Apariţia
împrejurărilor, în principiu, nu depinde nici de voinţa victimei, nici de cea a infractorului;
b)victimă cu grad de risc redus, care activează în cercul factorilor de risc specifici tuturor oamenilor,
victimitatea căreia sporeşte în mod neprevăzut sub influenţa unei situaţii nefavorabile concrete;
c) victimă cu grad de risc sporit, în privinţa căreia influenţează un complex de factori. Către această grupă
se referă două tipuri de victime: 1) victime ale infracţiunilor imprudente - cînd caracterul lucrărilor îndeplinite
sau comportamentul lor în locurile publice au o victimitate mai sporită decît cea obişnuită; 2) victime ale
infracţiunilor intenţionate, a căror statut social, în cazurile îndeplinirii de către ele a rolurilor sociale, conţine
un risc sporit de victimitate (colaboratorii organelor de drept, pazei paramilitare etc.). Asemenea victime pot
frşi persoanele, victimitatea cărora a crescut în rezultatul corelaţiei dintre viitoarea victimă şi infractor, precum
şi a acţiunilor unor terţe persoane care au provocat situaţia de conflict.
d) victimă cu grad de risc deosebit de sporit. Deformaţia socio-morală a ei nu diferă de cea a infractorilor.
Ea se caracterizează prin amoralitatea comportamentelor sale (prostituţie, alcoolism, narcomanie).

79. Evaluați profilaxia victimologică în RM.

Profilaxia victimologică este una din direcţiile prevenirii infracţiunilor, care reprezintă o activitate specifică
a instituţiilor sociale, orientată asupra relevării, înlăturării sau neutralizării factorilor, împrejurărilor,
situaţiilor, care formează comportamentul victimogen, şi aduce la comiterea infracţiunilor, relevării grupului
de risc şi a persoanelor concrete cu un grad sporit de victimitate şi influenţării asupra lor în scopul activizării
calităţilor de protecţie, elaborării măsurilor speciale de protejare a cetăţenilor faţă de atentatele infracţionale,
în scopul stopării procesului de victimizare ulterioară a acestor.
Profilaxia victimologică are o structură complexă. Se realizează de diferiţi subiecţi, la diferite nivele şi în
forme multiple a comportamentului victimal.
Subiecţii profilaxiei victimologice sunt organele statale, organizaţiile obşteşti, persoanele cu funcţii de
răspundere, cetăţenii, care realizează profilaxia fenomenului criminal.
Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe principale. Către prima grupă se
referă măsurile generale îndreptate spre înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni anumite prejudicii.
Din ele fac parte următoarele:
 Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea anterioară, pe un anumit
teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de procedat în cazul
aflării cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
 Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor caselor de locuit, instalarea posturilor
de poliţie lîngă locurile favorabile de comitere a infracţiunilor.
 Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
 Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre necesitatea şi posibilitatea evitării
infractorilor, pentru a nu deveni victima lor.
80. Stabiliți locul criminologiei în sistemul științelor.
Criminologia, ca şi oricare altă ştiinţă, dispune de propriul său obiect de studiu prin care se are în
vedere acea totalitate de fenomene, procese ş legităţi ce includ în sine criminalitatea, cauzele şi condiţiile care
o favorizează, personalitatea infractorului, precum şi problemele legate de prevenirea fenomenului crimi
Deci, un element de bază ce formează obiectul de cercetare al acestei ştiinţe este criminalitatea
care reprezintă o formă socială de comportament al oamenilor ce încalcă funcţionarea
normală a organismului social. De fapt, consecinţe similare au şi alte fapte amoraleinclusiv cele numite
delincvente. însă, din toate încălcările criminalitatea este cea; mai periculoasă pentru societatea umană.
Criminologia stiinta care studiaza criminalitatea ca fenomen social sic a fenomen individual, crimele savirsite
care o alcatuiesc, persoanele cae le-au comis, cauzele savirsiirii si mijloacele de prevenire si combatere.
81. Demonstrați raportul criminologiei cu științe juridice și nejuridice.
Criminologia interactioneaza cu dreptul penal. Nu exista notiuni criminologice ce infractiune, pedeapsa,
coparticipare, etc. Toate aceste notiuni sunt preluate de criminologie din dreptul penal. Criminologia
autohtona nu recunoaste notiuni cum ar fi: recidiva, criminologica, copilul criminal, comportament deviant.
Legatura intre dreptul penal si criminologie nu este una unilaterala, la rindul sau criminologia ofera informatia
dreptului penal privind starea criminalitatii, structura si dinamica acesteia, eficacitatea si ineficacitatea
aplicarii normelor juridice penale, baza sociala a proceselor de criminalizare si decriminalizare.
Criminologia are legătură şi cu criminalistica. Ambele ştiinţe au, în sfera obiectului lor de cercetare
infracţiunea, infractorul şi Victima. Considerată drept ştiinţa metodelor, tehnicii şi tacticii de investigare a
faptelor penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului,criminalistica intervine după producerea
infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului.
Criminologia interactioneaza cu procedura penala, in obligatia ofiterului de urmarire penala, procurorul lui si
a instantei de judecata intra stabilirea cauzei infractiunei comise si a conditiilor care au determinat precum si
obligarea organelor competente de a inlatura aceste cauze si conditii. In cadrul penologiei exista o legatura
stinsa intre dreptul executional penal si criminologie. Prevenirea infractiunii e strins legata de sanctionarea
incalcarilor cu caracter administrativ, civil, disciplinar- incalcarea legislatiei muncii. Este dovedit
criminologic posibilitatea de trasnformare a acestor delicte in fapte mai grave cu caracter penal.
Există încă cîteva ştiinţe care se referă, de obicei, la ciclul eelor juridice şi care au roporturi nemijlocite cu
criminologia. Acestea sînt statistica juridică, medicina legală şi psihiatria judiciară.Statistica juridică
constituie; una din sursele cele mai importante vizînd studierea criminalităţii ca fenomen social cu caracter de
masă, ca structură, dinamică, caracter etc. Elaborările din domeniul psihiatriei judiciare oferă criminologilor
posiblitatea de a cunoaşte mai profund particularităţile personalităţii diferitor categorii de infractori. Iar datele
oferite de medicina legală permit cercetarea mai amănunţită atît.a criminalităţii în ansamblu, cît şi a victimelor
infracţiunii.
În al doilea rînd, criminologia are legătură cu ştiinţele sociale, dintre care sociologia şi psihologia.
Sociologia, deşi studiază relaţiile şi procesele sociale în ansamblul lor, vizează şi fenomenul infracţional, care
cumulează faptele cu caracter antisocial, conturîndu-şi în prezent chiar o subramură cunoscută; sub denumirea
de „sociologie criminală" sau/în altă variantă, de „sociologie a deviaţiei".
Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare a criminalităţii sînt acelea din sfera sociologiei, psihologiei
şi statisticii.
De asemenea, pot fi relevate raporturi strînse între criminologie şi psihologie (generală şi judiciară), al cărei
obiect de studiu îl formează viaţa internă a omului, comportarea lui naturală şi socială. Din aceste considerente,
deseori, criminologia sau o parte a ei, este numită psihilogie a infractorului.
Prin urmare, clarificmd interconexiunea criminologiei cu alte discipline, putem concluziona că ştiinţa dată are
un caracter complex, aflîndu-se într-o îmbinare a jurisprudenţei, sociologiei şi psihologiei, folosind pe larg
datele oferite de acestea, precum şi de alte ştiinţe.
Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei referitoare la starea şi dinamica formelor de activitate a
populaţiei, nivelul de trai, divorţuri, conflictualitatea intrafamilială etc. sunt extrem de preţioase pentru
criminologie, care analizează impactul acestor fenomene asupra criminalităţii.
Cunoştinţele sociologice privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile din sfera sociologiei sunt
utilizate în procesul realizării studiilor criminologice, fiind adaptate obiectului cercetării. Un domeniu
comun al sociologiei criminale şi criminologiei este cercetarea impactului factorilor mediului social asupra
fenomenului infracţional.
Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu psihologia socială şi judiciară. Cunoştinţele
psihologice sunt necesare criminologiei la relevarea şi explicarea cauzelor şi condiţiilor subiective ale
criminalităţii şi infracţiunilor, la cercetarea personalităţii criminalului şi clasificarea infractorilor, a motivaţiei
şi mecanismului comportamentului infracţional individual, precum şi la elaborarea unor aspecte importante
ale profilaxiei criminologice.
Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din sursele cele mai importante vizînd studierea
criminalităţii ca fenomen de masă. Datele statisticii penale a organelor afacerilor interne, procuraturii şi
judecătoriilor, precum şi informaţia obţinută în rezultatul cercetărilor criminologice concrete reflectă starea,
dinamica şi structura criminalităţii, cauzele şi condiţiile ei, personalitatea infractorilor, victimele infracţiunilor
şi eficienţa măsurilor de prevenire aplicate.
Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de studiul bolilor mintale, a nevrozelor şi psihozelor,
în scopuri profilactice. Interconexiunea dintre aceste două discipline se realizează la soluţionarea problemelor
de etiologie şi prevenire a infracţiunilor comise de persoane ce suferă de anomalii psihice (nevroze, psihoze
etc).
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează problemele instruirii şi educaţiei se realizează în timpul
studiului criminalităţii minorilor, recidiviştilor, infracţionalismului intrafamilial etc.
O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele economice la cercetarea proceselor şi fenomenelor
din sfera economică care determină criminalitatea, precum şi la elaborarea măsurilor economice de prevenire
a infracţiunilor.
82. Reproduceți conceptual de separatism științific în cadrul criminologiei.
83. Analizați criminalitatea organizată transnațională și manifestările ei tradiționale.
Crima organizată transnațională (denumită în continuare COT) reprezintă una dintre principalele amenințări
asupra securității lumii și poate cauza importante daune sociale și economice.
Lumea contemporană se află într-un proces pe alocuri impredictibil de schimbare, caracterizat prin
accelerarea interdependenţelor economice, politice şi de securitate dintre state. În acest context, problemele
de securitate devin din ce în ce mai complexe şi multi-dimensionale, iar actorii statali nu mai au posibilitatea
să prevină şi să combată ameninţările la adresa securităţii înlăuntrul propriilor graniţe. A devenit evident
faptul că fenomenul criminalității organizate reprezintă o amenințare neconvențională la adresa securității
statelor, încalcă drepturile omului și subminează dezvoltarea economică, culturală, socială și politică a
societății.
Criminalitatea organizată a devenit globală, a căpătat proporții macroeconomice, iar relațiile dintre
rețelele de crimă organizată au devenit din ce în ce mai sofisticate.
Astfel fiind, în opinia unor autori, societatea contemporană este o „societate a riscului global”,
caracterizată prin mai multe straturi de riscuri, și anume, crizele ecologice, crizele economiei globale şi
marea criminalitate.
Adunarea Generală a ONU a încercat astfel să dea o primă definiţie prin raportare la activităţile ilegale
comise, pornind de la furtul internaţional de autovehicule până la vânzarea produselor nucleare, activităţile
de imigrare ilegală, crimele contra mediului, crimele de piraterie informatică, traficul de femei şi copii şi
ajungând până la corupţie.
infracţiune cu caracter transnaţional – orice infracţiune care, după caz:
a) este săvîrşită pe teritoriile a două sau mai multor state;
b) este săvîrşită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau controlul său are loc, în
tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;
c) este săvîrşită pe teritoriul unui stat de un grup sau o organizaţie criminală care desfăşoară activităţi
criminale în două sau mai multe state;
d) este săvîrşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui stat.
84. Reproduceți determinantele criminalității organizate.
Criminalitatea organizată a apărut obiectiv în baza problemelor sociale grave de ordin social-economic,
politic, ideologic, moral şi juridic. Astfel, nu e vorba de un nou gen de criminalitate, ci de un fenomen social-
negativ deosebit, legat direct de economia tenebră şi corupţie
Criminalitatea organizată e legată în măsură considerabilă de sectorul economiei tenebre - „piaţa neagră" ele
mărfuri şi servicii pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei. în ultimul timp aici a început un proces de
monopolizare rapidă a pieţei, au apărut grupuri bine organizate care nu admit concurenţa.
Una din trăsăturile importante ale criminalităţii organizate este capacitatea de a-şi schimba rapid profilul
activităţii criminale (diversificata). Astfel, criminalitatea organizată a acaparat mişcarea coopera-tistă şi
munca individuală.
Factorul determinant esenţial al criminalităţii organizate este instabilitatea politică. Criminalitatea organizată
e favorizată, de asemenea, de faptul că comportamentul ilegal a devenit un element al modului de viaţă al
populaţiei. La moment, în societatea noastră, criminalitatea e condiţionată în mare parte de dezechilibrul între
dezvoltarea socială şi cea economică şi intensificarea diferenţierii social-economice a societăţii. Pe de o parte,
există un grup de persoane cu un înalt nivel de asigurare, iar pe de altă parte - un număr excesiv de persoane
sînt la nivelul sărăciei.
determinantele crimei organizate nu se epuizează aici, numărul lor e mult mai mare. Determinarea lor
exhaustivă e sarcina teoriei şi practicii de luptă cu criminalitatea.
85. Estimați prevenirea și combaterea criminalității organizate în RM.
Cooperarea internaţională în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate se desfăşoară
prin schimb de informaţii între serviciile naţionale şi internaţionale interesate, prin acordare de asistenţă
juridică în materie penală, inclusiv prin comisii rogatorii, sau prin alte activităţi necesare pentru prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate, în conformitate cu legislaţia naţională şi internaţională, fără
prejudicierea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Măsuri de combatere a criminalităţiiorganizate
(1) Autorităţile cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate exercită măsuri
speciale de investigaţii şi măsuri specifice de combatere a criminalităţii organizate.
(2) Măsurile speciale de investigaţii sînt exercitate în condiţiile prevăzute de legislaţia cu privire la
activitatea specială de investigaţii şi de legislaţia procesual penală.
(3) Măsurile specifice de combatere a criminalităţii organizate sînt:
 a) încadrarea controlată în grupul sau organizaţia criminală;
b) infracţiunea controlată.
Măsuri de prevenire a criminalităţii organizate
(1) Autorităţile cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate previn
criminalitatea organizată prin:
a) efectuarea analizei cauzelor şi condiţiilor ce favorizează crearea şi activitatea grupurilor şi
organizaţiilor criminale;
b) planificarea măsurilor de prevenire a formării noilor grupuri sau organizaţii criminale;
c) planificarea măsurilor de prevenire a activităţii criminale pe fiecare grup sau organizaţie criminală
existentă;
d) organizarea campaniilor de informare privind fenomenul de crimă organizată;
e) notificarea persoanelor care pot fi atrase în activitatea criminală organizată;
f) monitorizarea preventivă a persoanelor care pot fi atrase în activitatea criminală organizată.
86. Relatați noțiunea corupției și a infracțiunilor corupționale.
corupţie -faptă ilegală care afectează exercitarea normală a funcţiei şi care constă fie în folosirea de către
subiectul actelor de corupţie sau al faptelor de comportament corupţional a funcţiei sale pentru solicitarea,
primirea sau acceptarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru o altă persoană, a unor foloase materiale
sau a unui avantaj necuvenit, fie în promisiunea, oferirea sau acordarea ilegală a unor asemenea foloase sau
avantaje necuvenite subiecţilor actelor de corupţie;
Sînt acte de corupţie:
a) coruperea activă;
b) coruperea pasivă;
c) traficul de influenţă;
d) luarea de mită;
e) darea de mită;
Sînt acte conexe actelor de corupţie următoarele acţiuni săvîrşite în legătură directă cu actele de corupţie:
a) abuzul de putere sau abuzul de serviciu;
b) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu;
c) legalizarea veniturilor obţinute din acte de corupţie;
d) împiedicarea înfăptuirii justiţiei;
e) însuşirea de bunuri;
f) cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau prin abuz de încredere;
g) distrugerea sau deteriorarea de bunuri;
h) protecţionismul;
i) falsificarea rezultatelor votării.
j) coruperea alegătorilor;
k) falsul în acte publice;
l) falsul în documente contabile.
m) îmbogăţirea ilicită și deținerea averii nejustificate;
87. Caracterizați criminologic infracțiunile corupționale și persoanele corupătoare.
Subiecţii actelor de corupţie sau ai faptelor de comportament corupţiona
Prevederile prezentei legi se aplică:
a) funcţionarilor publici, persoanelor cu funcţii de demnitate publică, personalului din cabinetul
persoanelor cu funcţii de demnitate publică şi celui din autorităţile publice autonome sau de
reglementare, concurenţilor electorali, persoanelor de încredere ale concurenţilor electorali, altor
persoane prevăzute de legislaţie;
b) persoanelor care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală;
c) persoanelor publice străine şi funcţionarilor internaţionali.
88. Evaluați prevenirea criminalității corupționale în RM:
Autorităţile abilitate cu combaterea corupţiei sînt învestite, conform legislaţiei, cu următoarele atribuţii:
a) efectuarea măsurilor operative de investigaţie;
b) efectuarea urmăririi penale;
c) aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, de siguranţă şi a altor măsuri de securitate;
d) asigurarea confidenţialităţii în procesul penal;
e) aplicarea măsurilor de protecţie de stat pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a
altor persoane, inclusiv a celor care aduc la cunoştinţă organelor competente sau superiorilor posibila
săvîrşire a actelor de corupţie, a actelor conexe acestora sau a faptelor de comportament corupţional;
[Art.21 lit.e) modificată prin LP245 din 02.12.11, MO25-28/03.02.12 art.77]
f) aplicarea măsurilor de înlăturare a condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunilor şi altor
încălcări ale legislaţiei, întreprinderea acţiunilor de reparare a prejudiciului;
g) exercitarea asistenţei juridice internaţionale.