Două perspective filosofice asupra

instituţiilor
Mihail Radu Solcan

text pentru 10 martie 2005

http://fil.unibuc.ro/~solcan/IPE/c04/
 Avantajele filosofiei

Termenul „filosofie“ stârneşte în mintea oamenilor obişnuiţi

o mare nedumerire. Câteodată ideea este că filosofia se ocupă
cu lucruri extrem de misterioase; alteori termenul de „filosofie“
nu înseamnă altceva decât un mod de a examina o chestiune
sau un mod de a aborda şi de a soluţiona o problemă. În sensul
acesta, nu este mare deosebire între „filosofie“ şi „perspectivă“.
Inutil să spunem că nu acesta este înţelesul cu care am putea
lucra aici. Acesta este înţelesul pe care-l avem în vedere când
vorbim despre „filosofia paşilor mici“ într-o problemă sau alta.
Există însă o serie de întrebări pe care poate să şi le pună
din întâmplare oricine. Care este natura entităţilor despre care
vorbim? Ce fel de entităţi intervin în aceste calcule? Care sunt
presupoziţiile problemei pe care ne străduim să o rezolvăm? Ce
metodă am putea folosi pentru a ajunge la un rezultat? Este
oare drept sau corect să procedez în acest fel? Fără a răspunde
la întrebări de acest gen nu am putea nici gândi, nici acţiona ca
nişte oameni. Am putea cel mult aplica nişte reguli aşa cum o
fac roboţii actuali.1 Nu răspundem însă, în mod uzual, explicit
la aceste întrebări, ci acceptăm tacit un răspuns.
Filosofii încearcă să răspundă explicit la întrebări de felul ce-
lor de mai sus. Tot aşa cum oamenii obişnuiţi nu răspund tacit
în acelaşi fel la întrebările respective, nici filosofii nu răspund
în acelaşi fel. Rolul filosofiei nu este acela de a da un răspuns
unic la întrebări la care n-are sens să cauţi un răspuns magic, avantajele
ci de a face explicite şi de a rafina încercările de răspunsuri. filosofiei
Ambii filosofi pe care-i prezentăm mai jos au trăit în secolul
trecut. Amândoi ne oferă o viziune care cuprinde două mile-
nii şi jumătate de istorie europeană. Perspectivele lor filosofice
asupra instituţiilor sunt extrem de contrastante. Pe de o parte,
contrastul acesta este stimulator pentru reflecţiile noastre. Pe
de altă parte, este instructiv şi, chiar dacă nu am adopta po-
ziţia nici unuia dintre cei doi gânditori, avem posibilitatea de
a revizui forma prea rudimentară a unor idei care sunt adesea
vehiculate.
1
Regulile unui robot, ca şi ale noastre de altfel, au o formă simplă.
Ele sunt o pereche de forma „condiţii → acţiune“. Dacă este îndeplinită
condiţia, atunci se trece la acţiune. Atâta doar că noi „ne gândim“ la ceea
ce facem, reflectăm, medităm la implicaţiile de ordin etic.

— 2—
 1. Perspectiva clasică

1 Perspectiva clasică
Leo Strauss a fost un mare admirator al clasicilor. Ce se înţe-
lege însă, în acest context, prin „clasici“? Clasicii sunt Platon,
Aristotel, Toma d’Aquino. Filosofii pe care-i critică cu predi-
lecţie Strauss sunt gânditorii emblematici pentru modernitate,
filosofi ca Hobbes sau Locke.
Modul de gândire clasic se caracterizează, după Strauss, prin
apelul la câteva noţiuni emblematice. Una dintre ele este cea de tèloc
telos.2 Cuvântul grecesc tèloc înseamnă „împlinire, încheiere,
scop“ 3 Este un termen crucial pentru contrastul dintre clasic şi
modern. Din punct de vedere clasic are sens să vorbim despre
scopul sau scopurile unei societăţi sau chiar ale lumii. Moder-
nitatea a eliminat ideea de scop din lumea fizică şi din lumea
socială. Societăţile nu au, în perspectivă modernă, scopuri.
O altă noţiune cheie este cea de virtute sau excelenţă. După
Strauss, activitatea politică este îndreptată către perfecţiona-
rea omului, către atingerea excelenţei.4 Ideea de excelenţă con-
trastează din plin cu ideea modernă a satisfacerii dorinţelor
individului.
Următorul punct important al concepţiei clasice ne conduce
inexorabil către o întrebare pe care mulţi filosofi o iubesc foarte
mult: ce este societatea bună? După Strauss, pentru clasici, so-
cietatea bună este definită în termenii celei mai bune politeia.5
Politeia6 este tot unul dintre acei termeni greceşti pe care filo-
sofii îi folosesc de multe ori ca atare, fără a-i traduce. Strauss
scrie că politeia este „modul de viaţă al unei societăţi“ 7 . Pen-
2
Pentru tèloc a se vedea, de pildă, ce spune Strauss despre legătura
dintre dreptul natural şi o viziune teleologică asupra universului în [3,
p.7].
3
A se vedea Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti (Bucureşti:
Humanitas, 1993), p.269. Este recomandabil să folosiţi acest dicţionar sau
unul similar pentru a lămuri termeni filosofici greceşti.
4
A se vedea Strauss[3, p.128].
5
A se vedea Strauss[3, p.135].
6
În limba greacă, termenul ™ politeÐa înseamnă drept de cetăţenie, par-
ticipare la viaţa publică, regim politic, guvernare. Ca şi alţi termeni gre-
ceşti, nu are un echivalent exact în limbile moderne. De aici tendinţa de
a-l folosi ca atare în textele filosofice.
7
A se vedea Strauss[3, p.136]. În engleză, el redă politeÐa prin regime.
Politeia, după cum se vede, nu specifică un set de reguli, nu ne indică

— 3—
 1. Perspectiva clasică

tru Strauss, acesta înseamnă că societatea bună nu este altceva

decât cel mai bun mod de a ne trăi viaţa. Dreptul natural în
sens clasic este doctrina celui mai bun mod de a ne trăi viaţa.8
Toate elementele introduse până acum conturează un fond
ce ne permite să aducem în prim plan o problemă delicată în
orice societate, „problema politică“. Strauss distinge între ce-
rinţa înţelepciunii şi cerinţa consimţământului în politică. În-
ţelepciunea presupune distanţarea de pasiunile vulgului, de un
mod de a vedea lucrurile „de jos“, fără o capacitate de a înţelege
ansamblul problemelor. Pentru a guverna este însă nevoie de
consimţământul celor guvernaţi. Chiar dacă membrii vulgului
nu sunt înţelepţi ei ar trebui să aibă totuşi capacitatea de a-l
asculta pe omul înţelept. Problema politică constă în găsirea
unei modalităţi de conciliere a celor două cerinţe.9
Ca şi alţi filosofi, Strauss face o distincţie între modul ideal
de a ne trăi viaţa şi ceea ce putem realiza practic. După Strauss,
ideal ar fi să fim conduşi de oameni înţelepţi. În practică însă,
cea mai bună soluţie este un regim mixt. Altfel spus, cea mai regimul
bună structură instituţională a unei societăţi combină monar- mixt
hia, aristocraţia şi democraţia.10
un set de instituţii ale unei societăţi. Dacă vorbim însă despre Ancien
Régime în Franţa, ne facem o idee despre sursa sau „fondul spiritual“ din
care provin instituţiile unei perioade din istorie.
8
Vezi Strauss[3, p.144].
9
Cf. Strauss[3, p.141].
10
Momentele esenţiale ale acestei viziuni cu privire la instituţii sunt
sintetizate în Strauss[3, pp.142–143]. Strauss era unul dintre acei mulţi
intelectuali de elită din Germania care au emigrat, în contextul ascensiunii
nazismului, în SUA. Influenţa în patria lor adoptivă a acestor gânditori
avea să fie colosală. Ei au contribuit nu doar la aducerea universităţilor
din SUA în fruntea centrelor academice ale lumii, ci au oferit idei în care
publicul american a găsit o interpretare atrăgătoare a propriului lor mod
de viaţă. Viziunea lui Strauss poate fi înţeleasă, de pildă, ca un mod
filosofic de a teoretiza sistemul politic al SUA. Din perspectiva clasică
a lui Strauss, SUA nu sunt o democraţie, ci o întruchipare a regimului
mixt. S-ar putea să vă întrebaţi unde ar trebui să căutăm monarhul?
Ipoteza care pare mai credibilă este că monarhul este Chief Justice, nu
preşedintele. Acesta prezidează un consiliu care nu este doar tribunalul
suprem al SUA, ci şi un for cu puteri legiuitoare. În sistemul juridic din
SUA, Curtea Supremă poate crea şi răsturna precedente. Acestea sunt,
la rândul lor, izvor de drept. Este mai puţin limpede unde ar trebui să
căutăm aristocraţia. Se prea poate ca ea să nu fie în lumea sistemului
judiciar sau a politicii, ci în aceea a afacerilor. Elemente ale ei pot fi

— 4—
 2. Societatea deschisă ca o perspectivă asupra instituţiilor

În rezumat, la Strauss, găsim un conturată o opoziţie clară

între clasic şi modern. Viziunea clasică este centrată pe ideea
de regim mixt. Modernii, urmându-l pe Hobbes, au imitat şti-
inţa non-teleologică a naturii şi au pus în locul telos-ului pa-
siunile.11 La moderni, o dată cu Locke şi revoluţia anului 1689,
consimţământul devine mai important decât înţelepciunea.12

2 Societatea deschisă ca o perspectivă

asupra instituţiilor
Cel mai bun mod de a vă face o idee de ansamblu despre fi-
losofia lui Karl Popper este lectura antologiei editate de către
David Miller[1]. În ea veţi găsi atât ideile esenţiale filosofiei po-
litice popperiene, cât şi pe cele din teoria cunoaşterii, filosofia
ştiinţei şi metafizică.
Este greu, dacă nu imposibil, să pui un mare filosof sub
semnul unei formule. Karl Popper însuşi obişnuia să prezinte
pe tablă schema metodei sale critice sub masca unei formule:

P1 → T T → EE → P2 (1)

Schema 1 nu este o formulă logică.13 Ea sugerează doar paşii

pe care-i facem pentru a avansa în demersurile noastre cogni-
tive. Pornim întotdeauna de la o problemă, notată cu P1 în
schema 1. Facem apoi o tentativă de a produce o teorie (pa-
sul T T ). Eliminăm erorile printr-o critică severă (pasul EE).14
Când sunt găsite erorile sau limitele teoriei, se ajunge la un
stadiu în care descoperim o nouă problemă (notată cu P2 în
schemă) de la care ciclul se reia. O teorie nu are voie să fie
regăsite cu siguranţă în toate cele trei lumi. Monarhia şi aristocraţia sunt
completate de sistemul democratic care oferă poporului posibilitatea să
voteze pentru oamenii şi ideile pe care le agreează.
11
La Hobbes, apreciază Strauss, dreptul natural este dedus din „cea mai
puternică dintre toate pasiunile“ (Strauss[3, p.180]); teama de „moarte ia
locul telos-ului“ (Strauss[3, p.181]).
12
Vezi Strauss[3, p.225].
13
O puteţi găsi şi în [1, p.76], într-un context în care Popper vorbeşte
despre ea ca fiind „schema lui evoluţionistă“.
14
În ştiinţele empirice această eliminare a erorilor se face prin testarea
cât mai dură a teoriei.
— 5—
 2. Societatea deschisă ca o perspectivă asupra instituţiilor

construită în aşa fel încât să fie imposibil să fie eronată. Ea

trebuie să fie failibilă.
În contextul acestei filosofii a teoriei deschise la critică pu-
tem mai lesne înţelege filosofia politică popperiană.
Dacă ar fi să plasez filosofia politică popperiană pe un fond
viu colorat, aş vorbi despre o dramă a valorilor europene. Cum
este posibil ca Europa să fie locul atât al filosofiei lui Kant,
cât şi al epurării etnice? Filosofia lui Kant ne cere să tratăm Kant
omul întotdeauna ca scop, niciodată ca mijloc. Epurarea etnică
elimină fizic sau alungă oameni pentru a atinge un scop politic.
Pe fondul întrebării dramatice de mai sus să ne uităm încă
o dată la schema metodei critice a lui Popper. Prin metoda lui
Popper sunt eliminate teorii, nu oamenii care le susţin. Popper
obişnuia să spună că noi oamenii punem să moară ideile în
locul nostru. Se conturează astfel în mod limpede un principiu
foarte diferit de cel care stă în spatele epurării etnice.
Putem critica însă instituţiile umane tot aşa cum criticăm
teoriile noastre? Nu vă grăbiţi să răspundeţi afirmativ! Există
o mare problemă în cazul societăţii umane: nu pot fi făcute
experimente pe scară largă, iar schimbările totale de instituţii
nu sunt posibile fără a transforma oamenii în simpli mijloace
de făcut experimente sociale. Soluţia lui Popper este conformă
şi în cazul societăţii cu schema 1, dar ea presupune o elimi-
nare a erorilor prin reforme treptate. Popper este adeptul unor
reforme fără violenţă şi fără dislocarea bruscă a întregii socie-
tăţi.15
Din perspectiva lui Popper, aşa cum teoriile noastre trebuie instituţii
să fie deschise la critică, instituţiile unei societăţi trebuie să fie deschise
deschise la schimbarea rezultată din deciziile libere şi responsa- la critică
bile ale indivizilor.16 Societatea deschisă despre care vorbeşte
15
Citiţi pasajele din Popper[2, vol.1, p.148] relevante pentru această
idee.
16
Popper caracterizează în felul următor terminologia pe care o folo-
seşte: „societatea magică, tribală sau colectivistă va mai fi numită societate
închisă, iar societatea în care indivizii se confruntă cu decizii personale, so-
cietate deschisă“ (Popper[2, vol.1, p.198]). Imediat înaintea acestui pasaj
Popper reliefează importanţa responsabilităţii personale pentru deciziile
luate, în societatea deschisă. În societatea închisă, acţiunile nu se fac în
nume personal, ci în numele unei colectivităţi.

— 6—
 2. Societatea deschisă ca o perspectivă asupra instituţiilor

Popper se află sub semnul unor valori pe care le putem găsi în

istoria Europei din Grecia antică până în ziua de azi.
Popper i-a şocat pe foarte mulţi prin ideea că valorile so-
cietăţii deschise nu au fost şi valorile unor mari intelectuali
europeni, începând cu Platon şi Aristotel şi terminând cu He-
gel şi Marx. Cu alte cuvinte, ar exista o tensiune între valorile
societăţii deschise europene şi o tradiţie intelectuală a Europei.
Înainte de a vă grăbi să vă alăturaţi celor cărora ideea lui
Popper li se pare absurdă, examinaţi totuşi scrierile sale şi în-
cercaţi să vă formaţi un punct de vedere independent. Eu am
să încerc să ofer o interpretare care lasă cel puţin deschisă ideea
că Popper merită să fie citit.
La prima vedere schema 1 nu prezintă nici o dificultate din
punctul de vedere al gândirii obişnuite. Popper însuşi o punea
sub semnul „învăţării din greşeli“, care este un principiu uşor
de acceptat. Metoda critică popperiană are totuşi o consecinţă
care ia în răspăr gândirea obişnuită.
În mod uzual, dacă au o problemă, oamenii sunt de păre-
rea că „trebuie consultat un expert“. Platon surprinde foarte critica
bine această mentalitate când spune că atenienii, dacă au o autorită-
problemă legată de construcţii consultă un arhitect, dacă este ţii
vorba despre nave consultă un constructor de nave. Este iritat experţi-
însă de faptul că atunci când este vorba despre chestiunile po- lor
litice fiecare ia cuvântul şi cetăţenilor nu le trăzneşte prin cap
să consulte un expert.17
Dacă ne uităm atent la schema metodei critice vedem că nu
este loc pentru experţi şi autorităţi în cadrul ei.18 Nu experţii şi
autorităţile decid dacă o teorie este acceptabilă sau nu. Selecţia
teoriilor se face în baza testelor. Experţii nu au nici un avantaj
de principiu faţă de oricine altcineva. Procesul de selecţie a
teoriilor ca atare este deschis într-un sens foarte radical: oricine
poate inventa o teorie şi oricine poate să propună teste care,
eventual, să o doboare.19
17
Vezi dialogul Protagoras 319b-d.
18
Popper a menţinut în mod clar această poziţie până la sfârşitul lungii
sale vieţi. Într-un text scris în 1993 el se pronunţă împotriva autorităţii
experţilor — vezi Karl Popper, The Myth of the Framework (Londra:
Routledge, 1994), pp.IX-X (cartea este tradusă şi în limba română cu
titlul Mitul contextului).
19
Atenţie la faptul că aici este vorba despre o chestiune de principiu.
— 7—
 2. Societatea deschisă ca o perspectivă asupra instituţiilor

Dacă extindem şi la cazul politicii metoda critică poppe-

riană, concluzia este aceeaşi: nu există loc pentru experţi şi
autorităţi. Popper este astfel pe o poziţie diametral opusă ori-
cui preconizează ca o societate să fie condusă de înţelepţi sau
de experţi. Din punctul acesta de vedere Platon şi Popper con-
trastează în mod radical.
Prin analogie cu argumentul de mai sus putem construi unul
pentru selecţia oamenilor potriviţi să atingă un anumit scop.
Gândirea obişnuită ne oferă un principiu pe care l-am putea
generaliza sub forma „oamenii potriviţi la locul potrivit“. Ca şi
în cazul experţilor, acest principiu nu rezistă din perspectivă
popperiană. Nu există „oameni potriviţi“ pentru o treabă sau
alta. Un grup sau altul poate încerca să atingă un obiectiv.
Reuşita sau nereuşita este decisă de teste. Firmele ar fi un
exemplu ideal din acest punct de vedere. Ele pot reuşi sau
nu să supravieţuiască pe o piaţă. Singurul criteriu este însă
capacitatea lor de a-şi vinde produsele.
Mai mult decât atât, Popper este un modern, în sensul că
respinge ideea unui scop al societăţii. Nu ar exista nici o noimă societăţile
în selectarea unui grup pentru a atinge „scopurile“ unei socie- n-au
tăţi.20 scopuri
Epurarea etnică, înlăturarea duşmanilor poporului, a capi-
taliştilor, deschiaburirea sau alungarea celor de altă religie au
drept scop eliminarea celor nepotriviţi pentru a atinge „idealuri
naţionale“ sau „sociale“. Principiul subiacent este cel al selectă-
rii celor care pot atinge „scopurile înalte“ de natură naţională
sau socială. Contrastul dintre aceste acţiuni şi valorile societăţii
deschise este cât se poate de limpede.
Dacă ne uităm însă la contrastul dintre viziunea lui Leo
Strauss şi cea a lui Karl Popper, vedem diferenţe ce ţin mai
degrabă de subtilităţi. Categoric, cei doi îi văd pe Platon şi
Aristotel într-o lumină foarte diferită. Chiar dacă amândoi res-
ping ideile lui Marx, o fac din raţiuni care nu sunt similare.
Este totuna cu a spune, de exemplu, că nimeni nu-ţi va cere un atestat de
fizician pentru a publica în revista de fizică X. Evident, cei cu o pregătire
de fizician şi cu experienţă în cercetare sunt mai apţi probabil să reziste
valului de critici care-i aşteaptă din partea recenzenţilor şi, eventual, a
cititorilor.
20
Citiţi în Popper[2, pp.182–193] critica la adresa ingineriei sociale
holiste.
— 8—
 2. Societatea deschisă ca o perspectivă asupra instituţiilor

Pe de altă parte, regimul mixt susţinut de Strauss, cu echi-

librul său dintre înţelepciune şi consimţământ, este şi el cât
se poate de departe de epurări etnice sau sociale. Contrastul
dintre Strauss şi Popper nu are nimic maniheist în el. Am pu-
tea mai degrabă afirma, metaforic vorbind, că el ne permite o
viziune stereoscopică asupra instituţiilor. Noi oamenii putem
vedea în spaţiu şi pentru că ochii noştri produc imagini uşor
diferite. Mintea noastră exploatează diferenţele dintre imagini
pentru a descoperi felul în care obiectele sunt dispuse în spaţiu.
Filosofia nu oferă teorii, ci o viziune în perspectivă, stereos-
copică asupra instituţiilor noastre. Ea rafinează mintea noastră.
Pentru a lua decizii însă decizii practice cu privire la instituţii
avem nevoie şi de teorii. De teorii ne vom ocupa în prelegerile
care urmează.

— 9—
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie
[1] David Miller, editor. Karl Popper: filosofie socială şi fi-
losofia ştiinţei. Bucureşti: Editura Trei, 2000. Citată la
p. 5.

[2] Karl Popper. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Bucureşti:

Humanitas, 1993. Citată la pp. 6 şi 8.

[3] Leo Strauss. Natural Right and History. Chicago and Lon-
don: The University of Chicago Press, 1953. Citată la pp. 3,
4 şi 5.

— 10—