Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ BUCUREȘTI

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ECOSISTEMUL AGRICOL

DISCIPLINA ECOLOGIE

ANDREI CLAUDIU PAUL

ANUL II, ÎD

2017

1
 Cuprins:

 Definiție și istoric..................................................................................3
 Ecosistemele agricole și funcționalitatea lor.........................................3
o Specificitatea sistemelor agricole
o Tipuri de ecosisteme agricole
o Ecosistemele agricole si alimentația omenirii
 Bibliografie...........................................................................................7

2
Definiție și istoric

Ca disciplină stiințifică, Ecologia agricolă a fost întemeiată de italianul Girolamo Azzi. El


o definea ca fiind o ramură a ecologiei corelată cu stiința agricolă care are ca principal domeniu
de studiu influenta factorilor de mediu (biotici si abiotici) asupra creșterii și productivității
plantelor de cultură.

Această disciplină a aparut în anul 1920. Azzi concepea această stiință ca având drept
principala preocupare influenta factorilor de mediu asupra plantelor de cultura, care prin metode
agrotehnice, pot evita efectele nefavorabile asupra plantelor (ex.:clima), respectiv pot îmbunatati parametrii
productivi ai culturilor prin folosirea acestor factori.

De exemplu, G.Azzi indica modul în care trebuie facută alegerea soiurilor de grâu în funcție de
specificul climatic al diferitelor zone. El considera că "în locul încercarilor de combatere a condițiilor
climatice defavorabile, ecologia agricolă recomandă calea adaptarii culturilor vegetale, la o climă sau alta".
Conceptiile lui constituie, în fond, baza teoretica a lucrarilor de zonare ecologica a plantelor cultivate.

Ecologiei agricole îi aparțin experientele privind dependenta producției plantelor și animalelor


de clima si sol, influența lucrarilor solului, irigației, tratarii plantelor cu insectofungicide.

Ecosistemele agricole si functionalitatea lor

Dupa Puia și Soran (1988) ecosistemul agricol este "o unitate functionala a biosferei
creata de om în scopul obtinerii de produse agricole si prin aceasta dependenta de el".

Dacă se analizeaza atent aceasta definiție putem constata ca ecosistemele agricole prezinta unele
asemanari cu cele naturale însă, totodată au și caracteristici proprii.

Ca parți componente ale ecosistemelor agricole menționăm:

- Agrobiocenoza (componenta biotica, vie), impusă de om prin cultivarea anumitor specii de plante sau
întreținerea unor specii de animale domestice.

- Agrobiotopul (componenta abiotica, nevie) și este amenajat în cadrul biotopului natural de catre om
prin transformari ale mediului fizic necesare crearii de condiții cât mai bune pentru plantele de cultură.

În prezent, la nivel mondial, agrobiotopurile cuprind o suprafata de aproximativ 4,5 miliarde


hectare, ceea ce reprezintă 30% din suprafata uscatului.

Specificitatea ecosistemelor agricole

Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemele agricole au o diversitate interna scazută, ceea
ce le permite o distribuire a substanței și energiei pe care le dau pe cai puține sau chiar unice, dar care au o
eficacitate ridicată.

3
Ecosistemele naturale au în general, un echilibru relativ mai stabil decât ecosistemele agricole de o
diversitate mai redusă.

Caracteristica importantă a ecosistemelor agricole, constă în simbioza inseparabilă cu activitatea


umana; plantele cultivate si în general întregul ecosistem agricol nu pot concura cu plantele salbatice și
ecosistemele naturale atunci când ele sunt parasite de catre om.

Ecosistemul antropizat, ecosistemul agricol se deosebeste de un ecosistem natural în primul rând


printr-un consum de energie sporit și prin folosirea altor surse de energie decât cea solara; apoi printr-un
flux de substantă care nu ține seama de ciclurile biogeochimice naturale. Scopul constă în obtinerea unor
recolte de maxima productivitate.

Ca element constitutiv al ecosistemului agricol se considera sola (parcela).

Sola are o suprafață precis delimitata pe principiul uniformitații biotopului și pe cel al unei decizii
administrative; pe suprafata ei se vor face aceleași tratamente agrotehnice care dirijeaza sau modelează
factorii de mediu: este vorba de lucrările solului, de îngrasamintele și pesticidele aplicate, de cantitatea de
apa administrată.

Biocenoza instalată pe acest biotop este aproximativ uniformă în spațiu: pe toată suprafată se cultiva
aceeași plantă, careia i se asociază aceleași buruieni, aceeași agenți fitopatogeni (cu hiperparaziții lor) și
aceiași daunători cu pradatorii caracteristici. Microflora și microfauna din sol sunt, de asemenea, omogene
deși mai puțin specifice culturii. În timp, pe o sola se succed culturi care-i mențin proprietațile uniforme.

Nivelul imediat superior solei este asolamentul în care ea este încadrată. Arealul pe care
asolamentul este organizat prezintă o delimitare precisa.

Pe ansamblul ecosistemului, biocenoza este aceeași și repartizarea sa spatială, precum și alternanța


în timp, pe diferite sole, sunt specifice acestui nivel ecologic.

Asolamentul, este organizat la nivel de ferma sau de unitate agricolă.

Tipuri de ecosisteme agricole

În funcție de cantitatea de energie culturală (energia introdusă de om pentru obținerea unor recolte
cât mai mari; este biologică - om, animale - tehnologică - mașini) avem trei tipuri de ecosisteme.

a.) Ecosistemele agricole extensive, se caracterizează printr-un raport ridicat între energia ieșita sub forma de
produs fată de energia introdusă. Astfel, o calorie introdusă produce cca 10 calorii sub formă de recoltă utilă.

În categoria ecosistemelor agricole extensive se înscriu sistemele agriculturii tradiționale,


livezile și gradinile familiale, pajistile naturale. Tehnologiile aplicate sunt rudimentare, soiurile
cultivate au o productivitate scazută, controlul asupra paraziților este slab sau chiar inexistent.
Recolta este scazută.

4
Ecosistemele agricole extensive, permit recircularea tuturor resurselor naturale terestre și
regenerarea lor.

b.) Ecosistemele agricole intensive. Se caracterizează printr-un raport energetic ieșire-intrare


aproximativ egal cu 1. Energia suplimentară provenită din utilizarea combustibililor fosili
(mecanizare + chimizare) conduce la o productivitate mai ridicată a agroecosistemelor intensive
de circa 3-6 ori decât în agroecosistemele tradiționale. La aceasta se mai adauga folosirea
soiurilor noi, a îmbunatațirilor funciare, a irigațiilor, etc.

Atâta timp cât resursele de energie tehnologică vor fi acceptabile, se recomandă


producerea de alimente prin intermediul ecosistemelor agricole intensive.

In aceste sisteme reciclarea naturală a substantelor minerale și organice trebuie suplinită


prin îngrasaminte chimice și alte substante, care maresc consumul de energie. Nerealizarea
reciclarii naturale duce la scaderea conținutului solului în substante ușor solubile, deci la
scaderea fertilitații naturale a solului.

Din aceasta categorie de ecosisteme agricole fac parte fermele ce practica tehnologii
complet mecanizate și chimizate, plantațiile pomicole și podgoriile intensive, etc.

c.) Ecosistemele agricole industriale. Se caracterizează printr-un raport energetic ieșire-intrare mai
mic decât 1. Pentru a se putea obține o calorie de produs alimentar se consuma 2-20 calorii de
energie culturală, în special tehnologică. În comparație cu ecosistemele agricole tradiționale,
omul introduce în aceste ecosisteme de zeci de ori mai multa energie.

Structura și productivitatea ecosistemelor agricole industrializate sunt total dependente de


resursele energetice de care dispune omenirea.

Deși au o productivitate ridicată, iar acțiunea factorilor externi este bine controlată, aceste
ecosisteme agricole sunt instabile din cauza sensibilitații față de aprovizionarea în flux cu resurse
minerale, organice și energetice.

Din această grupă fac parte: complexele de creștere a pasărilor, suinelor, taurinelor,
complexele piscicole și serele.

Ecosistemele agricole și alimentatia omenirii

Omul introduce în organism odata cu hrana, substanțe nutritive ce cuprind compuși


energetici ce se exprima prin numarul de calorii pe care-l conțin. El are nevoie de substanțe care
să-i asigure necesarul constituirii organismului și energia indispensabilă activitaților fiziologice,
fizice și intelectuale. Exista, astfel, un necesar energetic strict care susține activitatea vitală a
protoplasmei celulelor ce alcatuiesc organismul uman, activitate care se numește metabolism
bazal. Acesta se refera deci, la intensitatea proceselor metabolice care se petrec în condiții
"bazale" (repaus muscular, digestiv, intelectual), reprezentând nivelul minim al cheltuielilor
energetice necesare asigurarii funcțiilor indispensabile vieții (circulația, respirașia etc.). Valoarea
energetică a metabolismului bazal este considerată echivalentă cu 1700-2000 kcal/24 ore la omul

5
adult. La aceasta se adaugă energia necesară pentru încorporarea hranei, pentru activitatea fizica
și intelectuală, ajungându-se la un total de 3000-7000 kcal/24 ore. Acesta este numit metabolism
de efort. Pentru calculul global al necesarului de alimente se ia în calcul adultul de 25 de ani. Se
consideră că, în medie pe glob, necesarul minim zilnic trebuie sa fie de circa 2400 kcal/zi.

Nerealizarea necesarului de energie în regimul alimentar se numeste subnutriție. În


absența unuia sau mai multor compuși indispensabili organismului uman, chiar la un regim
alimentar bogat în calorii, apare starea de malnutriție. În unele zone ale globului apare așa
numita supranutriție cauzată de un regim foarte bogat în calorii ce depaseșc foarte mult
necesitațile.

Suprafața ocupată de ecosistemele agricole și cele naturale de unde omul îsi procură
hrana zilnică reprezinta suprafața de nutriție.Aici sunt incluse și suprafețele marine si pădurile
unde se practică pescuitul si vânătoarea.

Suprafața agricolă mondială este de circa 4,56 miliarde ha (34,9% din suprafața
uscatului) din care arabil 1,37 miliarde ha (10,14% din suprafata uscatului). Suprafața de nutriție
este finită și se reduce treptat odată cu creșterea populației globului. Datele FAO din 1981 arată
ca suprafața agricolă în medie pe Terra era de 0,325 ha/individ, cu diferențieri mari între țari. În
tara noastra suprafata agricola este de circa 14,8 milioane ha (62% din suprafața totală) din care
9,4 mil. ha teren arabil (63%). De aici rezultă că suprafața cultivată ce revine unui locuitor este
de 0,41 ha, iar cea agricolă de 0,64 ha, valori superioare mediei mondiale.

În funcție de specificul fiecarei tări, îmbunatațirea nivelului de alimentație se poate


realiza pe diverse căi:

- Extinderea suprafețelor cultivate (mai ales în America Latină și de Sud, Africa, Australia);

- Creșterea productivitații ecosistemelor agricole;

- Reducerea pierderilor de alimente din câmp (cca 20%) și depozite (cca 10%);

- Folosirea tuturor resurselor alimentare provenite din ecosistemele naturale ;

- Folosirea mijloacelor neconvenționale de producere a hranei (culturi de alge, microorganisme;


cultivarea plantelor pe pelicule nutritive etc.);

-Ingineria genetică (obținerea de hibrizi interspecifici, transferul de gene, protoplaști);

- Accesul întregii populații la resursele alimentare;

- Corelarea creșterii demografice cu posibilitatea producerii de alimente.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Ecologie generală și protecția mediului - M. Berca, Editura Ceres, București 2000.

2. Agroecologie, ecologism și ecologizare - I. Puia, V. Soran, I. Rotar, Editura Genesis, Cluj-


Napoca 1998.

3. Ecologie și protecția mediului, Suport de curs ÎD - Doru Ioan Marin, București 2016.

S-ar putea să vă placă și