Sunteți pe pagina 1din 6

Produsul cultural.

Conform lui Vasile Zecheru : „Rezultatul procesului intern al unei instituții de cultură
( concertul, expoziția muzeală, spectacolul, etc...) , materializat în bunuri sau servicii culturale
destinate să satisfacă necesități ordin spiritual, moral, artistic, estetic, etc..., poartă denumirea
de produs cultural ”1.
Produsul cultural reprezintă , finalitatea actului cultural, el este gândit, executat și pus la
dispoziția consumatorului ca un produs unicat, care necesită consum mare de resurse
financiare, umane, materiale.
Produsul cultural este specific. El este de multe ori o reprezentație în direct ( o piesă de teatru,
un spectacol de balet, un simpozion, un vernisaj) adică o realizare irepetabilă, unicat. În
aprecierea sa, preponderente sunt criteriile de ordin cultural și nu cele referitoare la
utilitate/eficiență.
Evaluarea produsului cultural este foarte dificilă dar în același timp necesară. Deși se
utilizează termenul de produs sau serviciu cultural , este vorba despre valori speciale: artistice,
morale, spirituale, estetice, religioase. În opinia lui A. Toffler, „Caracterul specific al valorilor
culturale, diferențierea acestora, sunt determinate de natura specifică a actelor omenești, a
activităților de producere a bunurilor materiale sau a unor idei sau reprezentări ideale” 2. De
multe ori valoarea este un reper semnificativ doar în interiorul instituției care a generat-o.
Dincolo de granițele acesteia, ea poate deveni un produs indescifrabil sau o marfă oarecare.
Produsele culturale (bunuri şi servicii) au, pe lângă valoare simbolică şi o valoare economică.
Producerea lor presupune anumite costuri/cheltuieli pentru materii prime, materiale,
echipamente, forţă de muncă ş,i nu în ultimul rând, pentru achiziţionarea drepturilor de
proprietate intelectuală. Cheltuielile pentru realizarea operelor de creaţie intelectuală includ,
la rândul lor: preţul materialelor utilizate (orice creaţie presupune folosirea de idei
preexistente), preţul de acces la informaţie, preţul timpului investit de creator, preţul valorii
sale sociale, al notorietăţii lui în comunitatea intelectuală, la care se adaugă alte cheltuieli
generale.
Pe lângă costurile menţionate mai sus, produsele culturale au şi un preţ de vânzare, preţul
plătit de consumatori. Diferenţa dintre costul producerii şi difuzării operelor de creaţie

1
Zecheru V. , Management în cultură, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2002, p. 138

2
Toffler A. , Consumatorii de cultură, Editura Antet, București, 1997
intelectuală şi preţul de piaţă la care acestea sunt comercializate reprezintă profitul. Obţinerea
de profituri ar trebui să fie un element de atracţie pentru investiţiile în sectorul culturii.
Prin urmare, producţia de bunuri culturale este nu numai generatoare de locuri de muncă, ci şi
de venituri, inclusiv pentru bugetul public.
Dar datorită dimensiunii sociale şi specificităţii lor simbolice, produsele culturale sunt în
acelaşi timp generatoare de venituri şi de satisfacţii non-comerciale. Această dublă valenţă
este elementul esenţial care trebuie luat în considerare în configurarea ofertei culturale.
Abordarea economică a procesului de producere şi valorificare a bunurilor simbolice permite
folosirea unor metode de analiză extrem de utile pentru cunoaşterea consecinţelor economice
ale activităţilor din sectorul culturii, ca de exemplu: metoda rentabilităţii financiare directe a
investiţiilor, analiza impactului cunoscută şi sub denumirea de „metoda efectelor”, evaluarea
riscurilor determinate de anumite decizii, analiza în termeni de cerere şi ofertă etc.
În afara bunurilor şi serviciilor culturale susceptibile de a aduce profit şi care sunt produse, de
regulă, în regim de piaţă liberă, există o clasă de produse culturale care au toate însuşirile
bunurilor publice. De regulă, producţia lor nu este compatibilă cu mecanismele pieţei astfel
încât intervenţia „Statului” apare ca o soluţie viabilă.
Această intervenţie se materializează prin politici publice care presupun, printre altele, un
cadru de reglementare flexibil şi adecvat, strategii de finanţare diversificate, parteneriate
public-privat şi central-local.
În egală măsură, politicile publice trebuie să vizeze asigurarea unui cadru general care să
favorizeze dezvoltarea iniţiativei private – industriile creative.
Cu toate oportunităţile de exploatare economică a produselor simbolice, se constată încă o
reticenţă a deţinătorilor de capital de a investi în acest sector de activitate, de a demara afaceri
în zona producţiei şi distribuţiei de bunuri şi servicii culturale.
De asemenea, se constată apariţia unor noi câmpuri de tensiune între domeniul economic şi
cel cultural, datorită rezistenţei tradiţionale naţionale faţă de tendinţele de globalizare a
economiei.
Această situaţie are şi alte implicaţii: reţinerea de a investi şi dezvolta industrii creative care
să utilizeze potenţialul creator autohton duce la consumul pasiv de produse create în alte spaţii
socio-culturale.
Ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale căruia îi revine responsabilitatea
elaborării strategiilor culturale, Ministerul Culturii şi Cultelor se raportează constructiv la
problematica economică a culturii, reuşind să identifice instrumente de susţinere a producţiei
de bunuri simbolice şi de satisfacere a dreptului de acces la cultură.
Bunurile culturale.
Bunurile culturale, conform definiției date de ICOM, sunt: "toate felurile de obiecte materiale
asociate cu tradițiile culturale cuprinzând atât monumente de arhitectură, construcții de interes
istoric sau artistic, asezări arheologice, cât si diverse obiecte mobile de interes artistic, istoric,
arheologic si stiintific.
Considerarea bunurilor culturale ca pe orice alte bunuri de consum permite utilizarea unor
indicatori – cost/pret de revenire , peret de vanzare, profit. Spre deosebire de valoarea
bunurilor de larg consum, conștientizarea valorii unei opere culturale presupune percepția
originalității ei, a forței ideilor, nefiind pusă în evidență fără confirmarea ei emoțională de
către un subiect.
Semnificația de valoare nu are același înțeles în toate domeniile. Dacă în matematică valoarea
este o mărime, in domeniul culturii ea desemnează calitatea operei create.
Specificitatea bunurilor culturale în raport cu bunurile de consum, constă și în aceea ca, după
înstrăinare continuă să aparțină creatorului, in sensul că acesta continuă să posede capacitatea
creativă.
In mod general, tot cedea ce permite satisfacerea de nevoi , reprezinta un bun. Definitia de
bun economic variaza in functie de curentele de analiza si modelul cultural al diferitelor
societati . Doua definitii pentru un termen atat de folosit ar putea parea ciudat. Totusi, aceste
diferente corespund unei analize diferite a valorii care este una dintre divergentele de baza
intre curentele de gandire marxiste si liberale. Conform terminologiei marxiste, un bun
economic, este produsul muncii umane , el trebuie sa fie reproductibil, si sa aiba o valoare de
intrebuintare.Necesitatea ca un bun economic sa fie reproductibil, conduce la concluzia ca
opera de arta, unica nu este un bun economic.Aceasta ar putea fi motivatia pentru care in
Romania nu a existat o piata de arta inainte de 1990, nu au existat cataloage cu preturi de piata
ale artistilor plastici romani, iar pictorii ori sculptorii isi vindeau lucrarile direct din atelier, la
preturi subiective si oricum modicer. Conform terminologiei liberale, un bun economic este
definit ca orice obiect sau serviciu care procura utilitate, exista in cantitate limitata si se
schimba pe piata la un anumit pret.Asadar, opera de arta, chiar daca este unica, reprezinta un
bun economic.
Pentru a aborda problematica pieței bunurilor si serviciilor culturale, trebuie să amintim
succint, cateva aspecte legate de patrimoniul cultural, ca totalitate a bunurilor culturale.
Din punct de vedere economic, patrimoniul este definit ca ansamblul bunurilor pe care le
detine un individ sau un grup social la un moment dat, dupa lichidarea tuturor datoriilor.
In sens restrans , patrimoniul se defineste cu termeni de stocuri, in opozitie cu veniturile , care
sunt fluxuri.
Potrivit normelor legale in domeniu, patrimoniul cultural national cuprinde urmatoarele
categorii de bunuri:
 Bunuri arheologice si istoric documentare de valoare deosebita sau exceptionala;
 Bunuri cu semnificatie artistica, de valoare deosebită sau excepțională;
 Bunuri cu semnificatie etnografică de valoare deosebită sau excepțională;
 Bunuri de importanță stiințifică de valoare deosebită sau excepțională;
 Bunuri de importanță tehnică de de valoare deosebită sau excepțională;
Serviciile culturale
Serviciile culturale reprezinta o categorie aparte de servicii. Calitatea lor este evaluata numai
de catre consumatori si numai dupa realizarea prestatiilor, cumpararea acestor servicii avand
loc inainte de a le percepe valoarea.

Un bun material se autodefineste, un serviciu nu.3

In opinia lui K.J. Blois : „Serviciul reprezintă orice activitatea care oferă beneficii fără să
presupună în mod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile”4.
Ch. Gronroos considera că : „Un serviciu este o activitate sau un grup de activități mai mult
sau mai putin tangibile, care au de obicei loc în momentul interacțiunii dintre cumpărător și
prestator”.5
Conform unei definitii date de M. Moldoveanu si V. Ioan-Franc, serviciile culturale sunt ,,
activitați prestate în beneficiul consumatorilor de cultură, cu sau fară participarea lor directă,
in scopul de a le implini anumite nevoi și a le produce satisfacții așteptate”6.

Tipologia serviciilor culturale:

I. După conținutul prestațiilor și al mijloacelor utilizate, serviciile culturale se


clasifică astfel7:
a) Domeniul spectacolelor: teatru, film muzică, dans, formații artistice, festivaluri;
3
Olteanu V. ; Cetina I. Op. Cit. P. 36
4
Blois, K.J., The marketing of services, An Approach European Jurnal of marketing,8, 1974,
p.137
5
Gronroos, G.,
6
Moldoveanu, Maria; Ioan –Franc, Valeriu- Marketing și cultură, Editura Expert,
București,1997, pag.15
7
Moldoveanu, Maria; Ioan –Franc, Valeriu- Marketing și cultură, Editura Expert,
București,1997, pag.15-16
b) Domeniul artelor plastice: galerii și expoziții de artă, colecții particulare, artă
populară;
c) Domeniul creațiilor culturale oferite pe suporturi specifice și servicii de difuzare
specializate:
o Film, studiouri de film, cinematografie, cinecluburi;
o Carte, reviste, edituri, saloane și târguri de carte, servicii de lectură
publică;
o Fotografie artistică;
o Casetă audi-video și disc.
d) Sistemul instituțional de promovare al culturii la nivelul colectivităților umane:
bibliotecă, muzee, instituție teatrală, filarmonică, operă, casă de cultură, agfenții
specialiyate în turism cultural;
e) Domeniul comunicațiilor de masă, împreună cu mijloacele tehnice de receptare,
redactareși difuzare a mesajelor: presa scrisă, radio, televiziune, agenții de presă,
studiouri, redacții, rețele de difuzare.
II. De asemenea, serviciile culturale pot fi împărțite în funcție de natura relației lor cu
produsele culturale8:
 Servicii care difuzează creații culturale: servicii editoriale, servicii de lectură
publică, servicii muzeistice;
 Servicii care creaza cultură: teatrul TV după scenarii create anume pentru
televiziune, producția de filme, spectacole muzicale.
III. După gradul de participare a consumatorilor, serviciile culturale se împart în9
 Servicii ale caror prestații nu se pot realiza fără prezența
consumatorilor( spectacole, târguri de carte;
 Servicii care nu presupun participarea consumatorilor: activitatea editorială,
emisiunile radiofonice.

În mod frecvent, ca o trăsătură importantă a sa, serviciul principal oferit de o instituție publică
de cultură prezintă o multidimensionalitate, în sensul că, adaugă, în diferite ocazii, servicii
secundare. În acest sens, trebuie subliniat rolul pe care îl joacă o instituție culturală pentru așa
numitele „servicii periferice”. Aceste servicii se referă la acele activități care nu constituie
principalul obiect de activitate al instituției, dar care contribuie la obținerea rezultatului
( produsului) final al acesteia, prin crearea condițiilor optime de desfășurare a activității

8
Moldoveanu, Maria; Ioan –Franc, Valeriu- Marketing și cultură, Editura Expert,
București,1997, pag.17
9
Moldoveanu, Maria; Ioan –Franc, Valeriu- Marketing și cultură, Editura Expert,
București,1997, pag.17
precum și la creșterea calității serviciilor oferite. Un exemplu în acest sens îl constituie
centrul de informații al muzeelor.