Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Secţia: Teologie Pastorală

Lucrare de seminar la disciplina Dogmatică

ÎNDRUMĂTOR:
Pr. Asist. Dr. Mihai Burlacu

STUDENT: Iancu Alexandru

ANUL: IV

BUCUREŞTI
2015

1
Sfântul Simeon Noul Teolog

“Despre căderea și-alungarea lui Adam din rai”

Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Simeon Noul Teolog (949–1022)

este unul din cei trei sfinţi ai Ortodoxiei care poartă titlul de „Cuvântător de Dumnezeu” (ceilalţi
doi fiind Sf. Apostol şi Evaghelist Ioan şi Sf. Grigorie Teologul). Prăznuirea lui în Biserica
Ortodoxă se face în ziua de 12 martie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecțiunii duhovnicești și lupta
cu patimile și gândurile rele. El a scris și instrucțiuni pentru călugări: „Capitole teologice și
practice”, „Tratat despre cele trei metode de rugăciune” și un „Tratat despre credință”. Mai mult,
Sf. Simeon a fost și un poet creștin, scriind „Imnuri despre iubirea divină”, în jur de 70 de poezii
cu semnificație religioasă profundă.1
Am ales pentru astăzi să prezint tema creației lumii și a lui Adam, pe care o abordează
Sf. Simeon Noul Teolog, cuprinsă în capitolul „Cuvântări morale”, care se regăsește în Filocalie
vol. 6.
Sf. Simeon afirmă că nu doar omul a fost creat nestricăcios ci întreg pământul, toate
viețuitoarele. O dată cu intrarea răului în lume, prin încălcarea poruncii, firea umană s-a
pervertit, și o dată cu ea întreaga creație a devenit “muritoare”.
Urmând linia indicată de referatul Facerii, Sf. Simeon aduce încă o lămurire cu privire la
textul de la Facere I, 24-27 – „Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe
el, bărbat și femeie ”. Spune bărbat și femeie, nu pentru că Eva era deja făcută, ci pentru că se
afla împreună cu Adam în coasta lui.2
Apoi, protopărinții au primit de la Dumnezeu spre moștenire întreg pământul și nu numai
Raiul, ci întreaga lume (“ca pe un rai”). Sf. Simeon vede creația ca pe un rai fiindcă Dumnezeu
pe toate le- a creat bune foarte, și mai mult de cât atât, le-a oferit în dar omului. Adevărata
menire a omului este aceea de a fi preot al creației, adică de a conduce creația spre sfințire, spre
desăvârșire și nu de a contribui la distrugerea ei prin reaua întrebunițare a tehnicii. Cu toate
acestea după căderea în păcat a omului, Dumnezeu nu își retrage darul (nu i-a lumea din

1
http://ro.orthodoxwiki.org/Simeon_Noul_Teolog
2
Sf. Simeon Noul Teolog, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia vol. 6, p. 122.

2
stăpânirea omului), însă din cauza consecințelor păcatului (rațiunea s-a întunecat, voința a slăbit,
sentimentul s-a pervertit), creația devine “îndărătnică” atunci când omul lucrează spre
distrugerea acesteia.
Cu privire la timpul si contextul creației, Sf. Simeon pune o întrebare pertinentă: Pentru
ce, deci, nu a sădit raiul care trebuia să fie făcut în ziua a șaptea, ci l-a sădit pe el la răsărit după
aducerea la existență a întregii creații?3
Cu alte cuvinte se ivește întrebarea de ce într-o lume creată bună și fără de păcat,
Dumnezeu îngrădește o anumită “porțiune” spre a o numi rai? Răspunsul îl regăsim în cuvintele
Sf. Simeon care arată că crearea lumii nu s-a făcut prin hazard ci urmează o ordine bine stabilită,
o creștere gradual. Astfel cele 7 zile sunt corespunzătoare celor 7 perioade (veacuri) care aveau
să urmeze, iar raiul simbolizează veacul viitor, cea de-a opta zi – ziua veșniciei. Întâi a fost
creată lumea apoi omul iar în cele din urmă raiul ca țintă la care trebuie să ajungă omul prin
efortul propriu și colaborarea cu harul divin. Întreaga creație trebuie desăvârșită ca aceasta să
devină identică cu acea parte “îngrădită” de Dumnezeu, locul unde au fost așezați protopărinții;
trebuie să avem permanent în vedere faptul că lumea a fost creată bună, nu desăvârșită. Aici Sf.
Simeon face comparație cu cele 7 zile ale creației + cea de-a opta – ziua veșniciei. Cele 7 zile se
repetă continuu sub forma săptămânilor, lunilor, anilor etc, în timp ce a opta zi nu face parte din
acest plan ciclic ci se încadrează în planul veșniciei, nu are început și nici sfârșit. Asemenea și
“raiul” a fost “îngrădit” de Dumnezeu spre a simbola veșnicia, ieșirea din timp, ieșirea din
ciclicitate.
Despre “hrana” protopărinților aflăm din v. 9 – “a făcut Dumnezeu să răsară din pământ
tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare”. Aici Sf. Simeon arată că omul primea și o hrană
nestricăcioasă, întrucât și trupurile lor erau nestricăcioase. De asemenea totul era încununat de o
viață nestricăcioasă, atât în ceeea ce priveșete libertatea față de păcat cât și grija traiului. Omul
nu trebuia să muncească, să trudească pentru hrana sa, această hrana primită de la Dumnezeu
servea la întărirea sufletului, la înțelepțire (ca atunci când primești Sf. Euharistie și o vreme nu
mai resimți senzația de foame), abia după primirea “tunicilor de piele”, hrana devine materială,
spre întărirea trupului, trup care pierduse privilegiul neostenelii, “îmbrăcând” pedeapsa
neascultării.

3
Ibidem, p. 124.

3
 În nota 255\ p. 126, Pr. Stăniloae arată că “lumea era în parte rai, putând deveni rai
deplin, iar omul folosindu-se de fructul pomului ca de un fruct detașat de ambianța veșniciei, a
început să se detașeze de rai.” Tot Pr. Stăniloae completează spusele Sfântului Simeon, afirmând:
“Căderea din rai s-a produs întâi în planul conștiinței omului. El nu se mai simțea în rai”.
Acest mecanism al căderii, impropriu omului, este prezent în continuare în om. De aceea
păcatul văzut de Sf. Părinți ca învoire liberă cu ispita, se lucrează mai întâi în minte; astfel
proiecția mentală a faptei rele este, după părerea mea păcat încă din momentul alipirii minții de
ispită, urmând ca mai apoi să treacă în planul acțiunii. Referitor la cuvintele Pr. Stăniloae,
consider că din momentul colaborării minții cu ispita, deja ne-am înstrăinat de Dumnezeu, iar
fapta noastră vine ca o confirmare a răului pe care deja îl doream în minte și în inimă.
De aceea nu-l putem judeca pe aproapele fiindcă nu cunoaștem gândul acestuia. Spre
exemplu faptele echilibrate ale unui om pot ascunde gânduri păcătoase și invers.
Sf. Simeon comentează astfel v. 24 ( Și îndată a pus o sabie de foc ca să păzească
intrarea la pomul vieții): Aceasta nu înseamnă că ei vor fi readuși iarăși, după refacerea lor, în
același rai supus simțurilor și material. Nu în acest scop a fost păstrat el până acum; nu pentru
aceasta nu l-a blestemat pe el Dumnezeu. Ci pentru că e tipul vieții viitoare și chipul veșnicei
Împărății a Cerurilor.4
În nota acordată cestui pasaj Pr. Stăniloae este de părere că Sf. Simeon credea ca mulți
alții din vremea lui, că acest rai sensibil (fizic, material), a continuat să existe dar nu ca un loc
unde urmau să viețuiască sfinții trecuți la Domnul, ci cum reiese din cuvintele Sf. Simeon, a fost
păstrat ca “tip”, adică chip al Împărăției Cerurilor.
Adică este păstrat ca un model, o țintă la care trebuie să ajungă întreaga creație. De aceea
însă, spune Pr. Stăniloae, raiul sensibil special nu mai are o importanță practică.
În ceea ce privește “blestemarea pământului”, Sf. Simeon arată că omul este nevoit să
trudească (sudoarea frunții), pentru a-și câștiga hrana tocmai din pricina căderii lui. Teologia
dogmatică ne învață că omul a fost creat ca încununare a creație, primind de la Dumnezeu
onoarea, cinstea de a fi împreună creator cu El (Adam dă nume tuturor animalelor), toată creația
fiindu-i supusă, însă acest lucru se schimbă în momentul căderii în păcat. Creația nu-l mai
recunoaște pe om, am putea spune ca “adminnistrator”, ci se revoltă împotriva lui. De aceea

4
Ibidem, p. 127.

4
omul trebuie să lucreze acest pământ, care, în starea primordială, îi dădea omului toate cele
necesare subzistenței fără nici un fel de osteneală din partea lui.
Dar Dumnezeu, “cunoscând mai înainte de întemeierea lumii că Adam va călca porunca
și rânduind de mai înainte viața și refacerea lui din nașterea din nou, prin Nașterea Fiului lui
Dumnezeu, înfrânează toate cu puterea, cu mila și cu bunătatea Sa...”5
Așadar Dumnezeu, care așteaptă în permanență întoarcerea omului, știind mai dinainte
cele ce aveau să se întâmple cu făptura Sa, deși îl pedepsește pe om, exilându-l afară din Rai, în
cele din urmă îi dă acestuia posibilitatea de a primi “Raiul cel veșnic” prin jerfirea propriului său
Fiu. După venirea lui Hristos, omul, prin colaborare cu harul divin, poate primi confirmarea de a
fi din nou “administrator” al creației. Avem nenumărate exemple în viețile sfinților, când
animalele li se plecau, îi ascultau, nu le făceau nici un rău, tocmai pentru că reprimiseră cinstea
pierdută de Adam.
Încă din vremea lui Adam, Dumnezeu și-a arătat bunăvoința Sa iar pe unii din urmașii
acestuia i-a binecuvântat, cum s-a întâmplat de exemplu cu Enoh. (Fc. 5, 24). Însă și mai mult l-
au mâniat pe Dumnezeu, urmașii lui Adam care s-au închinat idolilor.
Astfel toată zidirea a fost murdărită și adusă la stricăciune de către oameni, prin
îndumnezeuirea ei și prin închinarea ce i s-a adus...Căci nimic altceva din toate celelalte nu
murdărește pământul așa de mult și nu face așa de necurat lucrul curat al lui Dumnezeu, ca faptul
de a-l îndumnezei și de a-i aduce închinare întocmai ca lui Dumnezeu, așezându-l în locul
Făcătorului și Ziditorului.6

Despre Întruparea Cuvântului și în ce chip s-a întrupat El pentru noi.

Întorcându-se la momentul creării omului, Sf. Simeon face o precizarea foarte importantă
arătând că trupul și sufletul Evei se regăseau în trupul lui Adam, deci de aceea Dumnezeu n-a
mai suflat încă o dată și asupra Evei, fiindcă în momentul creării Domnul a dat suflare de viață
întregului neam omenesc, bărbat și femeie.
La fel luând trup însuflețit din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara
Maria, ca o mică pârgă din frământătura firii noastre, adică din suflet și trup, Făcătorul și

5
IbidemI, p. 128.
6
Ibidem, p. 130.

5
Ziditorul Dumnezeua unit-o cu dumnezeirea Sa necuprinsă și neapropiată....mai bine zis unind
ființial cu ființa noastră întreg ipostasul dumnezeirii Lui, a unit ființa noastră, în chip
neamestecat, cu aceea, adică ființa omenească și ființa Sa, zidind ființa omenească ca templu
sfânt Sieși. Astfel Însuși Făcătorul lui Adam s-a făcut om desăvârșit în chip neschimbat și
neprefăcut.7
În continuare Sf. Simeon, prezintă ideea des întâlnită la Sf. Părinții, că precum Adam s-a
făcut începător stricăciunii și toți au primit prin el moartea, Hristos, S-a făcut ascultător până la
moarte, și prin El toți am dobândit nestricăciunea.
Sf. Simeon numește Întruparea, “ taină mre”, fiindcă Dumnezeu a luat ceea ce nu era
propriu Firii dumnezeiești, adică firea omenească, pentru ca și omul să poată primi ceea ce nu
este propriu firii sale – îndumnezeirea prin har.
Vedem în continuare că Hristos după întrupare a păstrat acest trup stricăcios (în care se
regăsesc afectele căderii în păcat), lucru dovedit în Sf. Evanghelii: a mâncat, a băut, a ostenit, a a
asudat, a fost legat, lovit, pironit pe Cruce etc. Dar după Învierea Sa, însușirile dumnezeiești sunt
prezente și în trup, trupul lui Hristos Înviat, nu poate fi cuprins de spațialitate.
Sf. Simeon pune o întrebare interesantă și greu de înțeles fără o bună explicație: de ce
trupul lui Hristos n-a fost nestricăcios asemenea sufletului, încă din momentul Nașterii Sale?
Răspunsul este dat printr-o analogie: Pentru că și Adam, mâncând din pomul din care
Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, îndată a trebuit să suporte, din neascultare, moartea
sufletului, dar moartea trupului numai la mulți ani după aceea. De aceea (Hristos) a Înviat și a
readus la viață întâi sufletul îndumnezeit, care a primit pedeapsa morții și apoi trupul.8 Pe lângă
aceasta Hristos a coborât la iad, de unde a eliberat sufletele sfinților “și le-a înviat”?!.
În privința îndumnezeirii prin har, Sf. Simeon folosește o comparație extreme de
expresivă, arătând că asemenea fierului care dacă se apropie de foc imediat neagreala și rugina
dispar, tot așa sufletele și trupurile sfinților apropiindu-se de focul dumnezeirii (Dumnezeiasca
Împărtășaniei), sunt mistuite toate patimile și păcatele și se fac “străvezii și luminoase”.
De aceea în Sf. Moaște avem dovada existenței stricăciunii (lipsa vieții biologice, o
oarecare descompunere etc), dar și dovada nestricăciunii (neputrezirea, izvorârea de Mir,
răspândirea unei miresme plăcute), toate acestea fiind dovezile atingerii de dumnezeire.

7
Ibidem, p. 131.
8
Ibidem, p. 133.

6
 O altă întrebare se ivește și aici: dacă s-au afierosit lui Dumnezeu, de ce sfinții nu au
înviat cu tot cu trup?
Răspunsul dat de Sf. Simeon vizează o anumită gradației, o preschimbare treptată:
“precum a fost adusă întâi creația la existență în stare nestricăcioasă și apoi omul, tot așa trebuie
să fie schimbată și mutată de la stricăciune la nestricăciune întâi creația, appoi împreună cu ea și
odată cu ea să se înnoiască și trupurile descompuse ale oamenilor, pentru ca iarăși omul devenit
spiritual și nemuritor să locuiască într-un loc nestricăcios și veșnic”.9

9
Ibidem, p. 135.