LECŢIILE ISTORIEI

Primul candidat „de dincolo” la președinția României

Alte articole de Revista Limba Română

Mircea DRUC Mircea DRUC Nr. 5-6, anul XXVII, 2017
Pentru tipar

1. Sindromul amputării

Acum 26 de ani, am declarat răspicat: Vrem reîntregirea Patriei! Credeam sincer că o

altă ieşire din impas nu există. La 28 noiembrie 1991, am plecat la București.
Intenționam să iau cuvântul în cadrul ședinței festive consacrate aniversării a 73-a de
la Marea Unire. Eram pe atunci deputat la Chișinău, din partea Frontului Popular. Am
ajuns în capitala tuturor românilor cu gânduri bune. Doream să le amintesc colegilor
parlamentari că avem un obiectiv strategic comun: Reunirea. Conducerea Camerei și
cea a Senatului nu-mi permiteau să urc la tribună. Dar s-au implicat îndârjit doi
parlamentari – poetul Ion Alexandru și scriitorul Claudiu Iordache. Am reușit, astfel, să-
mi rostesc alocuțiunea în sala Parlamentului din Dealul Mitropoliei. Redau extrase din
acea cuvântare, pentru ca tânăra generație să aibă idee cum gândea, în 1991, un
basarabean/nord-bucovinean/moldovean unionist: „Comemorăm, oarecum liberi, ziua
de 1 Decembrie! Dar... nu cred că de dragul retrospectivei. Comemorăm pentru a
transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios,
nu e decât o cale istorică spre ziua de astăzi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt
popas în drumul nostru spre un viitor necunoscut.
Nu cred că românii fără ţară, „purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din
părinţi”, ar putea fi fericiți, tot aşteptând să vadă Bucureștiul. Mie, bunăoară, imperiul
mi-a permis să trec Prutul abia acum câteva luni, la cei 49 de ani împliniți. Nu cred că
am putea admite la infinit ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, aşa
cum o făcea ardeleanul Octavian Goga, poetul tuturor românilor înstrăinaţi, înainte de
Marea Unire din 1918, zicând: „Și printre voi îmi duc povara / Stropit de râs și de noroi,
/ Căci vai de cine-şi pierde ţara / Ca să şi-o ceară de la voi...”. Nu cred că vorbele mele
v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un „populist” melodramatic şi puţin cam exaltat. Nu,
nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: „De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi
Ileana, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat de către
alegători români, într-o circumscripţie pe pământ românesc, nu poate lua cuvântul în
Parlamentul României, decât aşa, ocazional, ca acum, la o aniversare, într-o şedinţă
festivă. E timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în
Parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub
ocupaţie străină. Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă
parte, ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa.
În acest cadru, unicul reproş pe care îl admit la adresa mea e: anticiparea. Da,
recunosc: eu cuget şi acţionez ca şi cum Re-unirea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc
la ceea ce avem de făcut mai departe, într-o țară reașezată.
Cred însă că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne
pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi.
Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi.
Celor rătăciţi sau induşi în eroare. Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin
luptă. Şi menţinută – cu preţul unei vigilenţe eterne. Românii au cedat destul!
Explicaţiile, justificările nu au acum niciun rost. Nu merită o prea mare atenţie nici
insinuările unor străini, care caută să ne ţină în captivitate, la propriu şi la figurat. Nici
frica patologică din oasele noastre nu o putem scoate rapid. Străinii şi românii timoraţi
vehiculează: „Occidentul preferă acest status quo”. „Moscova n-o să ne dea gaze şi
petrol”. „La Kiev nici nu vor să audă. Mai e şi Budapesta, unde se inventează mereu
nişte simetrii”. Iar la Chişinău – tactica paşilor mărunţi: unul înainte, doi înapoi. Şi,
vorba Leonidei Lari, unii se complac „domnitori peste trei judeţe şi o stână”. La
Bucureşti, elitele mai stau la cumpene: ce câştigă cu ideea naţională fiecare partid sau
lider politic în parte? Toate acestea sunt niște premize false. Uşor de combătut: cu
argumente de ordin istoric, economic şi geopolitic. Cu silogisme, statistici şi fapte. Şi le
vom combate mereu. Ori de câte ori vom avea ocazia.
Acum vă amintesc doar că avem un singur obiectiv strategic: „Reîntregirea Patriei”.
Noi, românii de pretutindeni, având credința în Dumnezeu, spunem: „Vrem Reunirea!”.
Acest deziderat este un liant vital care ne lipseşte. Pornim pe calea Reîntregirii și astfel
vom face să dispară o bună parte din actualele animozităţi, care ne macină pe noi,
românii. Vom crea condiţiile concilierii naționale. Vom mai tempera egocentrismul
fiecăruia dintre noi, politicianismul nociv, regionalismul provinciilor istorice și
patriotismul de fotbal sau de cartier. „Reunirea!” – căci altfel între Ucraina şi România
va apărea o nouă Irlandă de Nord. Un nou Liban. Un nou Cipru. Nu putem admite
fragmentarea teritoriilor strămoşeşti, răpite odinioară. Vor avea de pierdut nu numai
românii. Nu numai Europa de Est, ci şi occidentalii, atât de nereceptivi la problemele
României nedreptăţite. Mișcarea de Renaștere Națională a românilor din teritoriile
anexate în ’40-’44 de imperiul sovietic roagă Parlamentul și Guvernul să dea curs unui
apel lansat de numeroase ONG-uri basarabene. Apel susținut şi de către toți deputații
Frontului Popular din Parlamentul de la Chișinău. Cerem să fie adoptată de urgență o
lege vizând reconfirmarea cetăţeniei tuturor românilor înstrăinați, oriunde s-ar afla în
prezent. Cerem, de asemenea, ca Parlamentul României să ia poziţie faţă de
referendumul din Ucraina. Să recunoască acest stat în devenire numai după
soluţionarea problemelor legate de consecinţele Pactului Ribbentrop–Molotov.
Îmi dau prea bine seama că, chiar în clipa aceasta, cineva dintre compatrioții noștri, cei
care ne aud la radio, sau chiar din această sală, îmi reproşează: „Suntem un popor
dezamăgit! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!”. Nu! Nu e
adevărat! Niciodată, dar niciodată timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în
prezent... Numai reuniţi vom reuşi. Pentru început, o altă ieşire din impas nu există. Şi
nimeni nu ne poate garanta că vom supravieţui în cea de a treia conflagraţie mondială.
De data aceasta o conflagraţie economică şi ecologică, care ne va cuprinde în curând.
„Reunirea!” – căci altă soluţie nu există. Medicii şi psihologii cunosc anumite cazuri
când oameni schilodiţi se plâng, după mulţi ani, că-i doare cumplit mâna sau piciorul
amputat. Psihoterapia decurge anevoios şi suferinţa nu se mai termină. Exact aşa se
va întâmpla şi cu Naţiunea Română dacă va abandona idealul Unirii. „Sindromul
amputării” nu va dispărea niciodată...
În încheiere, mă adresez către Domniile Voastre de la tribuna Parlamentului Țării mele
România cu rugămintea: să răbdăm măcar şase luni fără acte de violenţă şi
exhibiţionism!; să aibă loc alegeri, să respectăm regula, democraţia şi bunul simţ!; să
spunem lumii clar, cu fermitate: Vrem Reîntregirea!;să cugetăm, să acţionăm ca şi
cum Re-unirea s-ar fi produs deja; să ne sincronizăm asupra problemelor României
Reîntregite!; să nu vorbim despre Unire, să ne unim!
Așa să ne ajute Dumnezeu!”.

2. „Lecția / ideea Druc”

Cadrul legislativ. În 1992, pentru a doua oară, după evenimentele din decembrie
1989, electoratul român a fost chemat să aleagă un nou parlament și un nou
președinte al țării. Conform noii Legi privind alegerea președintelui României, fiecare
cetățean român putea să-și depună candidatura îndeplinind o condiție obligatorie: să
prezinte o listă de cel puțin 100.000 de susținători. Indiferent dacă venea din partea
unor partide sau ca independent. Față de 1990, numărul candidaților înscriși oficial
pentru alegerile prezidențiale s-a dublat, ajungând la șase. Alegerile pentru Camera
Deputaților, pentru Senat și pentru președinte al României s-au desfășurat simultan, la
27 septembrie 1992.
Scrutinul prezenta o dublă surpriză: pentru prima oară în procesul electoral românesc
era înregistrată o candidatură independentă. Fostul președinte al Consiliului de Miniștri
al RSSM venea la alegerile prezidențiale din România cu o platformă unionistă
surprinzătoare și un slogan inedit: „Nu există români „de dincolo” și români „de
dincoace”. NOI suntem ai Țarii!”. O declarație a candidatului independent – „Dacă voi
învinge, considerați că Reîntregirea este înfăptuită” – era de un optimism care începea
să contravină flagrant elanului tot mai anemic al unionismului, minat de noua realitate.
Întâmplarea avea loc în faza fierbinte a războiului ruso-român nedeclarat, în ajunul
declanșării unei crize economice generalizate și a unor relații Chișinău–București tot
mai neclare; idealul Unirii, după „Podurile de flori” de la Prut și „Podurile de sânge” de
la Nistru, părea sortit să rămână doar în cărțile de istorie. Însă, cu participarea în
scrutinul electoral a unor „candidați de dincolo” (Leonida Lari la parlamentare și Mircea
Druc la prezidențiale), Unirea a mai captat, pentru un scurt timp, atenția opiniei publice
interne și externe.
Contestații. La Biroul Electoral Central au fost depuse trei contestații vizând doi
candidați la președinție: Ion Iliescu și Mircea Druc. În cazul președintelui în exercițiu,
un contestatar cerea clarificarea afirmației din „România Liberă”, conform căreia Ion
Iliescu ar fi dispus folosirea armelor contra manifestanților în 25 septembrie 1991. Un
alt contestatar acuza semnarea tratatului cu fosta Uniune Sovietică. În cazul lui Mircea
Druc „reclamantul”, un ziarist la „Universul Bucureștilor”, pretindea că „împricinatul” n-
ar avea cetățenie română, ci moldovenească. În seara zilei când autointitulatul jurnalist
a decis să mă elimine din cursă, am participat la „Studioul electoral” al Televiziunii
Române la ora 22.30. Întrebat de reporter ce opinie am despre contestație, am
comentat în felul următor: „Acum câteva zile, la o emisiune TV, am declarat: mi-am
restabilit cetățenia română obținută la naștere; astfel am devenit nespus de bogat,
fiindcă nu mai sunt „un om fără țară”, vorba poetului transilvănean. Dar iată că s-a
găsit un invidios, care dorește să mă lipsească de această avuție, recuperată după o
jumătate de secol. Vorbind serios, problema nu e Druc, ci participarea noastră la
alegeri. În fond, avem pe rol o tentativă de a nega, din start, ideea și dreptul românilor
din teritoriile naționale înstrăinate. O încercare perfidă de a exclude basarabenii și
nord-bucovinenii din viața politică a Țării. Dar, diversiunea antiunionistă, indiferent de
cine și de unde ar fi inspirată, nu va avea succes”.
La dosarul meu fusese atașată și o declarație din partea mai multor deputați și
senatori, depusă la Curtea Constituțională de către Ioan Alexandru. Parlamentarii
români argumentau corectitudinea înregistrării de către Biroul Electoral Central a
candidaturii lui Mircea Druc. Curtea Constituțională, păstorită de profesorul şi
academicianul Vasile Gionea, cu majoritate de voturi, în numele legii, a respins
contestația. Simbolic, o decizie contrară ar fi fost percepută de către toți românii
unioniști drept o nouă cedare/trădare a Basarabiei, similară cu cea din iunie 1940.
Hotărârea Curții Constituționale nr. 5 din 3 septembrie 1992 a fost publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 234 din 23 septembrie 1992.
Au existat numeroase contestații și de alt gen, care m-au ofticat din cale afară. Mă
refer la atacurile din mass-media de la Moscova și Kiev, Chișinău și București. În noua
ipostază, îmi erau de ajutor licența în psihologie, activitatea de psihoterapeut,
imunitatea sau experiența de disident și militant al mișcării de eliberare națională în
clandestinitate (1959-1990). Totuși, în unele cazuri, nu reușeam să rămân „nemuritor și
rece”. Mai ales când din partea unor publicații, de la care așteptam mesaje de
încurajare și solidaritate, veneau niște insinuări neghioabe. De exemplu, revista
„Naţiunea”. Citez din nr. 28 (105), 10-16 iulie 1992:
„Dl Mircea Druc, președintele Frontului Democrat Creștin din Basarabia, a fost anunțat
candidat la Președinția României. Ce poate fi mai frumos în ideea ca un basarabean
din Basarabia, ca un român din partea încă neunită cu țara, să fie președinte al
României? Propunerea, venită de la Mișcarea Ecologistă, contrastează însă cu
democrația creștină, ideologia profesată de dl Druc. Mă rog, în epoca noastră, înainte
de a dispare, ideologiile se interferează... În mod interesant și subiectiv am dori foarte
mult ca un român (ca dl Druc) să ajungă președinte al Rusiei, ale cărei realități le
cunoaște foarte bine, pentru că sunt identice cu cele din Basarabia bolșevizată...
Doamne, cât ne-am bucura ca dl Druc să ajungă președinte al Rusiei! Este mai greu să
ni-l imaginăm pe dl Druc însă ca președinte al României. Dl Druc este tot atât de străin
– român fiind – de realitățile românești, ca și dl Rațiu, român de viță veche, îmbogățit
prin negustorie în țara de negustori a bătrânului Albion. Dar dl Druc are un avantaj: ne-
a arătat ce-a fost în stare cât a fost premier în Republica Moldova. Dar are și un
dezavantaj: dacă pe dl Rațiu perfidul Albion și experiența din țară l-au făcut să nu mai
candideze (Cheia fericirii sale s-a rupt), pe dl Druc, se pare, Moscova îl ține scai de
candidatura la președinția României. Așa este, dle Druc?”.
Semnături. Cu certitudine, cei prezenți la Biroul Electoral Central, în seara când îmi
depuneam candidatura, nu intuiau ce se petrecea în sufletul meu. Aveam deja
informații că faza fierbinte a războiului ruso-român de la Nistru s-a stopat. La 21 iulie
1992, la Moscova fusese semnat de către Snegur și Elțin, asistați de Smirnov, un
dubios „Acord de pacificare”. Secesionista Pridnestrovie obținuse tot ce-a dorit,
inclusiv dreptul la autodeterminare, în ipoteza unirii Republicii Moldova cu România.
Una dintre condițiile „armistițiului rușinii” a fost desemnarea lui Andrei Sangheli ca
prim-ministru și destituirea miniștrilor Ion Costaș, Anatol Plugaru și altor patrioți.
Chișinăul n-a cerut în schimb măcar eliberarea prizonierilor de război; printre aceștia și
Ilie Ilașcu, președintele secției Tiraspol a Frontului Popular Creștin Democrat. Eram
președintele Frontului, dar nu vedeam nicio posibilitate reală de a-l ajuta cumva.
România fusese complet eliminată de la negocierile instituite de Mecanismul
Cvadripartit. Neoliberalii de la Kremlinul „amicului” meu Boris Elțin ne-au plasat o
bombă cu ceas – trupele ruse staționează în Republica Moldova și în prezent.
Unica mea consolare: la București, după o jumătate de secol, se consfințea dreptul
românilor din teritoriile ocupate de imperiul ideocratic bolșevic de a participa la viața
politică a Patriei. Era prima și unica reparație morală efectivă pentru românii din
Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța, sortiți să vegeteze în teritoriile naționale
înstrăinate. Pentru NOI, unioniștii de la Chişinău și Cernăuți, implicarea în alegeri
însemna distrugerea unui sentiment de românofobie, inoculat timp de decenii de către
„eliberatorii” sovietici și perpetuat de rușii și ucrainenii democrați și neoliberali. Doream
ca alegerile din 1992 să fie fixate de cronicari ca un preludiu al Reîntregirii Patriei. În
schimb, a doua zi, 28 august 1992, președintele de la Chișinău se întâlnea la Huși cu
omologul său din București. Acolo, Snegur avea să declare morocănos: „Înscrierea
candidaturii lui Druc la funcția de președinte reprezintă o chestiune ce privește doar
România; conducerea Republicii Moldova are alte probleme, mai importante, de care
trebuie să se ocupe”. Cea mai actuală era, desigur, ocazia de a ura succes lui Ion
Iliescu în cursa electorală.
Întrebat fiind de ziariști, imediat după înregistrarea candidaturii, cu ce sentimente
pornesc în cursa electorală, am spus: „Candidatura mea, ca independent, a devenit o
realitate în primul rând datorită entuziasmului și dăruirii; aproape 1.000 de basarabeni
și nord-bucovineni, răspândiți în toată România, au lucrat zi și noapte, fără răgaz. Unii
au venit direct din tranșeele de la Nistru în acalmia dintre două lupte cu mercenarii
ruso-ucraineni. Adeseori, flămânzi și însetați, adunând cu atâta chin cele 105.022 de
semnături, au îndurat insulte și agresivități din partea unor conaționali, care au avut
norocul de a se naște dincoace de Prut. Sunt sigur că vom învinge. Nu mă refer la
victoria mea, ci la victoria noastră, a tuturor celor care au într-adevăr sentimente
oneste și care sunt români adevărați”.
Venise la Biroul Electoral Central un grup numeros de oameni purtând drapele tricolore
cu gaură, ca să mă susțină moral. Le-am mulțumit și mi-am exprimat speranța că vom
reuși în toate doar fiind strâns uniți și consecvenți până la capăt. Ziarul „Cotidianul”
menționa a doua zi: „Printre numeroșii participanți la acțiunea de înregistrare a
candidaturii lui Mircea Druc s-au aflat și membri din conducerea Alianței Civice – Ana
Blandiana, însoțită de Romulus Rusan și Nicolae Prelipceanu. Solicitată de ziariști să
comenteze evenimentul, dna Blandiana a declarat: „Mă bucur foarte mult, poate mai
mult pentru români, decât pentru dl Mircea Druc, că s-au strâns cele 100.000 de
semnături obligatorii. Mi s-a părut o imensă rușine că au existat cetăţeni români care
să-i jignească, să-i agreseze pe basarabenii care adunau semnături. Cred că este
foarte bine că există un candidat la președinție din Basarabia. Acest lucru reprezintă
un simbol ce poate fi considerat un pas spre reîntregirea țării”. Ziarul „Graiul
Maramureșului” din 3 septembrie 1992 puncta: „Domnul Mircea Druc este singurul
dintre candidații la președinție care a reușit, ca independent, să adune cele o sută de
mii de semnături necesare. Basarabeanul cu cetățenie română sporește emoțiile
electoratului în cursa prezidențială”.
Mass-media a reținut și ceea ce am declarat după depunerea semnăturilor: „Pentru
NOI, 27-31 august 1989 a însemnat o primă și mare victorie. Iar 27 august 1991 n-a
fost decât o inducere în eroare, o iluzie, deoarece n-am crezut că independența,
proclamată în ziua aceea, înseamnă și independența față de Patria-mamă România.
Astăzi, 27 august 1992, NOI marcăm o tristă aniversare și totodată un început. Suntem
pe calea cea bună. Regret însă că predicția mea nu s-a adeverit: la 1 decembrie 1991,
când un grup numeros de parlamentari de la Chișinău și București au constituit
Consiliul Național al Reîntregirii, spuneam că cele două state românești se vor uni în
iulie-august anul acesta. Au fost ratate câteva oportunități de a ne reapropia și
reîntregi. Dar, nu e un pericol de moarte pentru idealul Unirii. În ultimul timp,
înregistrăm doar o stagnare a unui proces istoric ireversibil”.
Campania electorală. În cadrul scrutinului, candidații au avut la dispoziție trei săptămâni, între
31 august și 24 septembrie 1992. La start, mi-am dat seama că nimerisem într-o situație fără
ieșire. Candidații la președinție, în afară de mine, aveau în teren oamenii și logistica unor
structuri ale formațiunilor politice de care aparțineau. Echipele de experți / consultanți le
sugerau în ce localitate ar putea aduna mai multă lume la întrunirile electorale. Eu însă
acționam după „metoda probe și erori”. De aceea, chiar din prima zi am călcat cu stângul,
după cum a și remarcat „Tineretul liber” din 4 august 1992: „Domnul Mircea Druc a ales
Constanța pentru debutul campaniei sale electorale, din mai multe motive: i s-a spus că aici
are cele mai mici șanse, dar a venit, mai în glumă, mai în serios, după principiul „dacă voi nu
mă vreți, eu vă vreau”; a existat și o doză de sentimentalism, dar și una foarte serioasă –
importanța acestui județ. Sâmbătă însă, la ora 11.00, pe o vreme caniculară, în Sala Sporturilor
din localitate, nu s-au adunat nici 100 de oameni. Imaginea acestui prim contact electoral era
de-a dreptul dezolantă. Totuși domnul Druc nu și-a pierdut cumpătul – calm, aproape
imperturbabil, a prezentat în fața micului auditoriu motivele deciziei sale de a candida pentru
postul de șef al statului. Ba chiar, cu umor, privind locurile goale din jurul său, domnia sa a
mărturisit că se aștepta ca măcar adversarii săi politici, susținătorii altor candidați să fie
prezenți în număr mult mai mare la această întâlnire”.

Pe tot parcursul campaniei electorale și, ulterior, ori de câte ori apărea ocazia,
precizam: participarea mea la alegerile prezidențiale din 1992 n-a fost ambiție
personală, ci obligație statutară de lider național ales al Frontului Popular Creștin
Democrat. La Congresul al treilea, care s-a ținut în februarie 1992, cei 800 de delegați,
întruniți în incinta Operei din Chișinău, au hotărât în unanimitate: „Românii din teritoriile
înstrăinate vor participa la alegerile parlamentare și prezidențiale din Țara noastră,
România! Indiferent de somațiile venite de la Moscova sau Washington, Kiev sau
Budapesta!”. Nici de sugestiile „înțelepților” de la Chișinău și București nu au ținut cont
liderii și aderenții Frontului Popular Creștin Democrat. Când Congresul a votat
Rezoluția, nimeni nu avea o imagine clară cum va decurge participarea basarabenilor
la alegerile din România. Toată lumea era entuziasmată: „E vrerea noastră (sic!),
suntem români și punctum, avem mandat și, de azi înainte, vom participa la viața
politică a Țării!”. Personal, am demarat consultări cu formațiunile politice și rugam
conducerea acestora să selecteze și să admită pe listele lor câte un candidat din
Basarabia. Au răspuns pozitiv doar două partide: PNȚCD și PUNR. Celelalte s-au
eschivat.
În februarie 1992, mă gândeam că vom reuși să-l convingem pe Mircea Snegur, sau,
de ce nu, pe Alexandru Moșanu, să participe la alegerile din România. Îmi părea că
așa ar da bine; e mai solid pentru percepția electoratului și a observatorilor străini; ar
avea mai mare efect dacă agențiile de presă străine ar difuza știrea: „În România, la
alegerile prezidențiale din toamna lui 1992, participă și președintele Republicii
Moldova”. Rapid însă mi-am dat seama că nici Snegur, nici Moșanu nu-și doreau să se
angajeze într-o atare competiție. Mai ales că nimeni nu le putea garanta a
priorivictoria. Cu certitudine, ei mai aveau motive și de alt ordin; în plus, la Nistru se
declanșase faza fierbinte a războiului ruso-român.
Într-o asemenea conjunctură mi-a revenit sarcina să mă înscriu în cursa electorală ca să salvăm
onoarea Mișcării de Renaștere Națională a românilor basarabeni. Un rol important în luarea
deciziei l-a avut și regretatul Nicolae Lupan, scriitor, jurnalist, luptător antisovietic, fondatorul
Asociației Mondiale „Pro Basarabia și Bucovina”. Între timp, o delegație a voluntarilor
basarabeni m-a convins definitiv că nu există o altă cale: „Domnule Druc, fiți purtătorul nostru
de cuvânt! Vă mandatăm ca să duceți la București mesajul nostru de Reîntregire a Patriei. Noi
rămânem la Nistru, în tranșee, să murim apărând pământul strămoșesc!”. Și, anume sub acest
aspect, consider că s-a mai făcut un pas simbolic spre Reunire. Să-mi fi spus atunci cineva
(analiștii, cârcotașii de serviciu) cum puteam soluționa într-un mod mai onorabil problema. Ar
fi fost imposibil să convocăm un congres extraordinar la care Mircea Druc, ales recent în
calitate de președinte, ar fi debitat o nerozie: „La congresul Frontului Popular Creștin
Democrat din februarie curent ne-am cam aprins și am votat pripit o Rezoluție de mare
importanță politică. Acum însă ne-a mai scăzut fierbințeala; nu mai avem nici curaj, nici forțe
ca s-o îndeplinim!”.

Precizez: nu au niciun rost speculațiile că, chipurile, Rezoluția din februarie ’92 a fost o
diversiune a unor membri din conducerea Frontului, care „doreau să scape de Druc”.
Indiscutabil, la Chișinău existau destule persoane, unele controlate de Moscova sau
Kiev, care ținteau să ajungă în fruntea Mișcării de Renaștere Națională, ca s-o
decapiteze din interior. Însă factorul decisiv al implicării mele în alegerile din România
a fost cu totul de alt ordin. La 28 noiembrie 1991, în sala Parlamentului României din
Dealul Mitropoliei, am rostit discursul prezentat mai sus. Când am coborât de la
tribună, s-a apropiat de mine Radu Ciontea, liderul Partidului Unității Naționale a
Românilor (PUNR). Avea ochii în lacrimi. Am discutat apoi cu un grup de parlamentari
din Transilvania. M-au întrebat tranșant dacă aș vrea să candidez din partea PUNR-
ului la viitoarele alegeri din România.
A fost o mare surpriză pentru mine. Întotdeauna, datorită istoriei comune, am simțit că
există o afinitate aparte între basarabeni, bucovineni și transilvăneni. Am continuat
contactele cu Radu Ciontea. Eram bucuros și decis să conlucrez cu formațiunea sa. Pe
parcurs însă conducerea s-a schimbat. Și Ioan Gavra a făcut o declarație pentru presă:
„Nu vom mai susține candidatura lui Mircea Druc; el nu reprezintă o forță de coeziune;
vom găsi un alt candidat basarabean”. Și, sincer, mi-am zis: ce bine ar fi dacă noua
conducere a PUNR ar reuși să-l convingă pe Mircea Snegur să candideze. Până la
urmă, „basarabeanul” selectat de Gavra drept candidatul cu o mult mai mare „forță de
coeziune” decât Druc avea să fie Gheorghe Funar, un fruntaș născut în Banat.
După destrămarea Uniunii Sovietice, NOI urmăream un obiectiv politic primordial: să
demonstrăm comunității internaționale că frontiera pe Prut devenise o chestiune
fictivă. Pentru „românii de dincolo”, care au sperat și au supraviețuit o jumătate de
secol, barierele artificiale nu au mare importanță. Cugetam și acționam atunci, ca și în
prezent, pornind de la ideea că România ar fi deja reîntregită. Formulasem și mă
conduceam de următoarele principii de activitate practică în teren:sincronizare,
interferență, transplant. Cu părere de rău, abia în ultimii ani, aceste principii sunt
aplicate de jos în sus, tot mai frecvent și mai constructiv. Județele și municipiile,
orășelele și comunele se înfrățesc. Administrațiile locale valorifică oportunitățile și tot
ce este mai de preț pe ambele maluri ale Prutului și în întreg spațiul românesc. În
2017, conducerea Statului Român, formațiunile politice și Bucureștiul văd lucrurile altfel
în comparație cu mentalitatea din primele două decenii de după 1989.
Dar primul pas, și poate cel mai important, a fost legea care prevedea reconfirmarea cetățeniei
românilor care o pierduseră fără voia lor. Insistam ca cetățenia să fie acordată tuturor
originarilor din teritoriile naționale răpite în ’40-’44. Mă refeream la experiența Germaniei.
Bonn-ul stabilise prin lege: orice etnic german, oriunde s-ar afla, avea drepturi de cetățean al
Republicii Federale Germania. Solicitam cetățenia română fără prea multă birocrație și cât mai
curând posibil pentru toți românii, care nu și-au pierdut-o din propria voință. Argumentam:
„Basarabenii, nord-bucovinenii și locuitorii din ținutul Herța nu și-au dorit să devină Homo
sovieticus și cetățeni ai imperiului ideocratic bolșevic. Tot mai mulți declară că vor să-și
restabilească cetățenia română, obținută la naștere, să fie așa cum au fost bunicii și părinții lor
după Marea Unire de la 1918 – cetățeni ai României Reîntregite”.

La 10 septembrie 1992, ora 22.05, am fost la „Studioul electoral” al Televiziunii Române.

Moderatorul emisiunii m-a întrebat prin ce diferă programul meu în privința Unirii? Cu această
întrebare se adresa, pe rând, tuturor candidaților, deoarece absolut toți aveau inclus în
programele lor un aliniat – „Reîntregirea țării”. Am răspuns: „Participând la această campanie
electorală pentru funcția de președinte, candidații doresc să obțină puterea politică. Firește,
acest deziderat constituie, în general, sensul luptelor politice și al scrutinului electoral. Mie
însă nu mi-a fost sete niciodată de putere; mă obligă să fac politică situația actuală din
Basarabia, precum și pericolul destrămării Statului Unitar Român și al Națiunii Române, după
un model, acum în derulare, într-o „țară vecină și prietenă”. Și fac politică așa cum mă pricep.
Și-i rog pe toți românii să-mi ierte „aroganța” sau lipsa de modestie. Să nu se supere colegii
mei de competiție, dacă pot să mă exprim așa. Ei vorbesc despre Unire pentru a câștiga voturi,
pe când NOI, inclusiv eu, o și construim, încet și sigur, pas cu pas. E o diferență, mare și
principială”.

Cei șase candidați erau caracterizați de către unii jurnaliștii români neoliberali în felul
următor: „Trei sunt procomuniști – Druc, Iliescu și Funar, iar ceilalți trei sunt
neocomuniști”. De ce, mă rog, Mircea Druc era un procomunist? „Fiindcă nu a declarat
niciodată că este anticomunist”. Îmi părea atât de naivă sau răuvoitoare această
abordare, încât nici nu mă mai osteneam să vin cu justificări. Adică, degeaba le
spuneam că exclud orice cult în afară de cultul lui Cristos și al Națiunii, tot procomunist
rămâneam. Încă un mic detaliu: eu pronunțam „Cristos” și „sunt”, unii mă corectau:
„Hristos” („ca în rusește”) și „sânt” („pe moldovenește”). La Chișinău, diverși
comentatori mă considerau un partizan al terapiei de șoc, atât în economie, cât și în
problema integrării celor două state românești. Întâlnindu-mă cu alegătorii la Iași, le-am
explicat: nu sunt pentru o Unire declarată, ci una construită. Nu e cazul să așteptăm
până când Moscova și Kievul ne vor spune printre dinți: „Români, dacă tot aveți voi un
imn atât de mobilizator, deșteptați-vă, nu mai dormiți, uniți-vă!”. Și nu e necesar să vină
domnii Iliescu și Snegur până la Prut, călare pe cai albi, să schimbe niște fanioane,
decretând: „Gata, uăi, Unirea s-a înfăptuit!”.
La insinuările „înțelepților moderați” replicam adeseori: „Dacă trecerea de la vorbe la
fapte se cheamă „terapie de șoc”, atunci voi promova-o mereu, indiferent de funcția
ocupată”. Și, timp de un an cât am fost președinte al Consiliul de Miniștri al RSSM (o
funcție mai mult fictivă, strict subordonată Centrului imperial), aplicasem deja principiile
constructiviste formulate în programul meu electoral. N-am mai ținut cont de
obstrucționarea sistematică din partea structurilor birocratice de la Moscova. Nici de
situația din celelalte colonii sovietice. Primii din URSS am trecut de la miliție la poliție.
N-am reușit să facem jandarmerie, fiindcă opoziția comunistă invoca ostentativ „palma
jandarmului român” din perioada interbelică. Personal, ca ieșire din blocaj, am propus
modelul italian (carabinieri). Am modificat în Moldova sovietică sistemul de învățământ.
Am preluat din România concepția liceelor și notarea cu 10 puncte. Am solicitat
sprijinul Bucureștiului ca să înființăm Academia de Studii Economice și Academia de
Poliție. În locul școlilor sovietice de zece ani am constituit la Chișinău licee bilingve:
român-englez, francez, spaniol, german și italian. Urma să deschidem încă două licee
român-portughez și român-turc. Am trimis la studii în România și în alte țări europene
peste 3.500 de tineri basarabeni. Am găsit o modalitate ca să-i ajut și pe tinerii nord-
bucovineni (autoritățile ucrainene nu le eliberau pașapoarte ca să meargă la studii în
România). Am plantat în Basarabia și la Chișinău 20.000 de puieți de stejari și alte
specii de arbori; le-am adus de la pepinierele din Suceava, Botoșani și alte județe.
Până atunci, autoritățile comuniste plantaseră mai mult, în mod special, mesteacănul
alb, simbolul Rusiei, ca să ne deosebim și imagologic/peisagistic de malul drept al
Prutului, unde predomină stejarul, teiul, salcâmul și nucul, într-un cuvânt, flora
autohtonă.
La emisiunile TV și radio, întrebările moderatorilor și ale cetățenilor, fără legătură între ele,
vizau cele mai diverse domenii. Telespectatorii și radioascultătorii reținuseră deja, din mass-
media, că am vizitat mai multe obiective industriale. Și, firește, doreau să le vorbesc despre
felul în care consideram că principiile mele, expuse în programul electoral, ar putea fi aplicate.
În cadrul vizitelor electorale, oriunde aș fi ajuns, căutam să cunosc pe viu întreprinderile din
zonă. Am bătut cu piciorul platformele industriale din Cluj, Brașov, Ploiești; am ajuns pe la
toate șantierele navale, toate combinatele metalurgice, pe la fermele agricole din județele
Constanța, Tulcea, Galați și Buzău. Cu o zi înainte de principala dezbatere la TV, vizitasem
obiectivele economice din Pitești. Peste tot descopeream premise de aplicare a viziunii
meleEtnosistemice. Eram convins: unica soluție viabilă de redresare economică este revoluția
managerială, axată pe principiile meritocrației. Peste tot în România întâlneam persoane
instruite, deștepte, lucide. Și de fiecare dată îmi ziceam în gând: „Uite, doamna s-ar descurca
excelent în fruntea ministerului sănătății; domnul ar fi bun de președinte al țării; uite o
formidabilă candidatură de prim-ministru”. Spuneam electoratului: „Numai printr-o autentică
revoluție managerială, prin profesionalizarea conducerii, aplicând și celelalte principii
enunțate, am putea redresa Sistemul Național Producător. De aceea le propun
românilor Triada: Redresarea economiei – Pacificarea Țării – Reîntregirea Patriei”.

„Pacificarea” reieșea din atitudinea mea față de minoritățile naționale din cele două state
românești. România avea/are o situație specifică: mai rar o țară în care autohtonii să fie în
proporție de 90%. Și nu existau bariere care să împiedice o rezolvare cât mai armonioasă a
problemelor interetnice. În Nordul Basarabiei, unde m-am născut, nu au existat conflicte
naționale. Mă refeream la o experiență pozitivă în perioada interbelică. În Piața Teatrului din
Cernăuți, conviețuiau pașnic Casa română, Casa germană, Casa evreiască, Casa poloneză. Buna
înțelegere, spuneau bătrânii, a durat până la invazia sovietică din ’40... În aula Universității din
Iași, un domn în vârstă mi-a cerut să explic ce cred despre Ion Antonescu. Am răspuns: „Sunt
un român unionist, din teritoriile răpite de URSS, și atitudinea mea față de mareșalul Ion
Antonescu, conducătorul Statului Român, este identică cu cea a evreilor față de Menahem
Beghin, prim-ministrul Israelului, decedat la 9 martie anul acesta”. Atât. Ca cercetător științific
și în calitate de candidat la președinție, abia așteptam să aflu amănunțit, chiar de la sursă, care
ar putea fi problema minoritarilor, nu pretextul lor. Am început dialogul cu maghiarii, zicând:
„Fraților, am fost și eu, timp de 50 de ani, „minoritate națională” într-un imperiu spulberat
recent. De aceea, acum, în țara noastră România, mă comport conform proverbului: „Ce ție
nu-ti place altuia nu face!”. Haideți, încetișor și câte oleacă, cum spun moldovenii, să vedem ce
probleme aveți. Vă asigur – toate vor fi soluționate în cadrul legislației și standardelor ONU;
așa cum se rezolvă ele în Uniunea Europeană, în SUA, în oricare țară de pe mapamond, care
pretinde că a rezolvat deja problemele minorităților într-un mod echitabil”.

Important: Electoratul român mi se prezenta cu mult mai inteligent decât afirmau

frecvent unii ziariști și politicieni. Mi-am dat seama de un fenomen de care, sper, că vor
ține cont tinerii basarabeni și nord-bucovineni, viitori candidați la scrutinele din
România Reîntregită. Chiar dacă multă lume nu are capacitatea de a diagnostica
exact, românul simplu, în general, sătul de corupție și promisiuni, te simte cine ești, ce
ești și ce scopuri urmărești. Și dacă minți, ai pierdut.
Din turneele electorale reveneam la București cu impresii inedite, dominante. Ca
român din teritoriile ocupate, care nu trecusem Prutul decât după o jumătate de secol,
m-am convins: România este extraordinar de frumoasă, cu un mare potențial de
redresare socioeconomică, dar crunt nedreptățită. E păcat, ziceam, să ai așa o țară și
să nu poți să duci în ea o viață decentă, la standarde europene. M-a impresionat
profund și pozitiv diversitatea, particularitățile de la un județ la altul. Percepeam Țara
ca un splendid mozaic, irepetabil. Nu mă așteptam să întâlnesc tocmai în Satu Mare și
Sălaj atâtea afinități cu peisajul, înfățișarea oamenilor și ambianța rurală din Nordul
Basarabiei, unde m-am născut și am copilărit. M-am simțit ca acasă la Timișoara și
Arad, la Sibiu, Zalău, Oradea și Baia Mare. Nu mai zic de Bucovina și Moldova.
Sufeream, căci nu puteam ajunge mai repede la Brașov și la Craiova. Întâlniri și
impresii de neuitat la Deva, Galați, Tulcea.
Țin minte și o scenă amuzantă la Tulcea. Mă concentrasem asupra discursului la
mitingul electoral care urma să înceapă. Auzind vociferări, am ieșit afară, unde se
adunase lumea. O doamnă agitată se contra cu niște cetățeni. Când m-a văzut, l-a
înșfăcat pe unul de braț și l-a adus în fața mea, somându-l răspicat: „Nu te mișca,
domnule! Stai pe loc și ia aminte!”. Apoi către mine: „Mă iertați, o să vă explic ce s-a
întâmplat. Dar mai întâi vă rog să răspundeți! Prompt, scurt, tare! Ca să audă toată
lumea! Cum se numește satul în care v-ați născut?”. „Pociumbăuți”. „Unde ați făcut
școala primară?” „În deal, la popa”. „Ai auzit, provocatorule?”, – se adresă femeia către
domnul derutat pe care încă îl mai ținea strâns de mânecă. Apoi, către mulțimea
intrigată: „Eu sunt fiica popii! În ’44 ne-am refugiat! În casa noastră s-a făcut școală
pentru elevii din clasele primare. Cu domnul Mircea Druc nu ne-am mai văzut de la
botezul nostru. Tatăl meu, preotul Kuharski, ne-a botezat. În aceeași zi. Într-o apă, cum
se spune la Pociumbăuți. Am venit bucuroasă la miting să-mi revăd consăteanul și am
dat peste acest individ. Umblă printre oameni și-i instigă: „Nu-l ascultați pe Druc, să nu-
l votați! E un jidan din Basarabia!”. Astfel, am descoperit la Tulcea refugiați din satul
meu și localitățile vecine. Era printre ei și domnul profesor Tutunaru ajuns la 90 de ani.
În copilărie auzisem lucruri frumoase despre fostul director al școlii din Zăicani.
Desigur, în campania electorală acumulasem și unele impresii negative. De exemplu,
patriotismul „de fotbal” sau „de cartier”. Ca să menajez vanitățile provinciilor istorice,
reiteram, ori de câte consideram oportun, că sunt basarabean prin naștere, bucovinean
prin educație, transilvănean prin empatie, dar cu o singură cetățenie – cea română.
Totodată, spuneam că mi-ar fi plăcut să însușesc tot ce au mai bun bănățenii,
dobrogenii, aromânii; să fiu ager ca oltenii, ca să nu le permitem impostorilor să ni se
urce în cap, să ne tragă pe sfoară... Nu puteam procura un pahar cu lapte la cantină,
hotel, dar nici în cartier. Îmi displăcea faptul că foarte multă lume fuma, bea whisky și
cafea. Cunoșteam deja situația din fosta Uniune Sovietică. Mă gândeam că românii
erau pe cale să devină dependenți de nicotină și mari consumatori de surogate. Având
și o imunitate deficitară, ca a noastră, la ce ne putem aștepta în privința natalității dacă
tinerii fumează, beau cafea și tărie, ca în Rusia? Care va fi structura biopsihică a
viitoarei generații?... M-am simțit fericit în casa unui pădurar din Maramureș, care a
găzduit echipa mea timp de două zile. Eu nu am băut decât lapte proaspăt. Apropo, în
1992, s-a întâmplat ceva care m-a făcut să iau o decizie definitivă: să nu mai beau
niciodată în viața mea alcool și să nu fumez. De atunci și până în clipa când aștern
aceste rânduri n-am încălcat angajamentul. La rugămintea mea, acest legământ de
abstinență totală a fost binecuvântat de confesorul meu, părintele Constantin Galeriu,
regretatul profesor și teolog. Întâmplarea s-a petrecut înainte de implicarea în
campania electorală. Merită relatată pe larg și o voi face-o într-un alt context.
Am ținut neapărat să am întâlniri cu electoratul la Iași, Suceava, Botoșani, Ipotești. Din
capitala Moldovei am mers la Pașcani, ca să punem țara la cale cu salariații de la
întreprinderile din zonă. Am ajuns apoi în Transilvania; am depus flori la mormântul
poetului Octavian Goga, marea revelație a unui adolescent basarabean aflat sub
ocupație sovietică. După ce am vizitat mai multe județe din țară, mi-am înnoit
programul electoral lansat inițial. Am adăugat câte un capitol aparte pentru armată,
școală și biserică. Am simțit peste tot: programul meu are mai mare priză în plan
profesional decât teritorial. Cu bagajul de cunoștințe din fosta URSS, nu mai aveam
emoții când intram pe porțile fabricilor și uzinelor din România. Nici în discuțiile cu
savanții, scriitorii, artiștii, ofițerii nu aveam bariere. În fața literaților mărturiseam că în
anii de studenție la Leningrad eram un mare adept al Școlii latiniste din Transilvania.
Când mă întâlneam cu inginerii, medicii, profesorii, specialiștii în agricultură, salariații
din complexele industriale, înțelegerea era perfectă. Nu cred că mă înșelam,
despărțirile erau atât de calde. Dar, la mitingurile împânzite cu lozinci și dominate de
vociferări exaltate/agresive, cu «частушки» românești – niște strigături politice rimate,
comunicarea cu electoratul nu mă mulțumea defel.
Cum se explică faptul că, în campania electorală, nu încercam emoții negative, nu
aveam bariere de comunicare cu lucrătorii din fabrici și uzine, CAP-uri și IAS-uri?
Problemele și aspirațiile diverselor categorii profesionale din România le înțelegeam
perfect din două motive personale. Primul: m-am reciclat de câteva ori; la sovietici,
odată exclus din partid, nu mai puteai continua activitatea pedagogică. Am fost trimis la
„munca de jos”, ca să mă reeduce colectivele de oameni ai muncii; am îndeplinit
diverse funcții în Centrala industrială din Mâtișci (o suburbie a Moscovei), cu un efectiv
de peste 25.000 de angajați; cea mai mare întreprindere din URSS, producătoare de
materiile de construcție, inclusiv din toxicul polivinil-cloric. Am lucrat apoi, în posturi
diferite, la Combinatul de prelucrare a lemnului și producere a mobilei din Cernăuți. Al
doilea motiv: în perioadă 1971-1982, ajunsesem un fel de «интелектуальный батрак»
(„argat intelectual”). Ca să am o «крыша» („protecție”) și să primesc o locuință la
Moscova, concomitent cu activitatea în întreprinderi, am scris pentru doi șefi lucrările
de doctorat, inclusiv articolele științifice în domeniile respective. Ca să-mi întrețin
familia, am mai scris două lucrări, contra cost, pentru două persoane cu mulți bani.
Astfel, am asigurat patru disertații, susținute cu brio de către patru cetățeni sovietici de
etnie diferită, care, astfel, au devenit patru candidați în științe, în patru domenii diferite,
cu acte/diplome în regulă. Am mai scris încă două disertații pentru mine. Pare
incredibil, dar acesta e adevărul demonstrabil oricând; mai în glumă, mai în serios, aș
putea afirma că Mircea Druc este de șase ori candidat în diverse științe (varianta
sovietică) sau de șase ori doctor (varianta românească). Menționez prima oară acest
fenomen inedit. Cred că ar prezenta interes fiind dezvăluit într-un studiu aparte sau,
mai curând, într-un roman din viața sovietică, scris în stilul școlii neorealiste italiene.
Ulterior, mi-am dat seama: răul care mi l-au făcut kaghebiștii și nomenclaturiștii
devenise un bine. Experiența de 11 ani în producție s-a transformat într-un avantaj.
„Vasta experiență”, invocată adesea demagogic, nu înseamnă repetarea la infinit a
unor deprinderi ce țin de o singură profesie. Însă la Chișinău, în 1990-1991, niște lideri
politici (de regulă, absolvenți ai Institutului agricol sau/și ai școlilor superioare de partid
sau școlilor superioare ale KGB) năimeau jurnaliști ca să-l tracaseze pe Druc la tot
pasul. Președinții de colhoz și directorii de sovhoz, ajunși deputați ai poporului, mă
acuzau de „incompetență”. Totuși bietul prim-ministru, autor și lector al unor cursuri de
organizare și conducere, după atâta cercetare și atâtea teze de doctorat, se pricepea și
el la ceva, chiar de-ar fi fost un mărginit, sau bătut în cap din născare.
Însă gâștele colhoznice erau sigure: pentru funcția de președinte al Consiliului de
Miniștri ar fi fost mai bun un om de-al lor. Unul care vreo două decenii neîntrerupt să fi
condus un colhoz, să fi lucrat contabil la un minister sau prim-secretar de raion. Cu
toate că o atare carieră nu era decât o „experiență îngustă” – secretele unei meserii
însușite maximum în cinci ani. Aceste deprinderi însă nu-l ajută pe un lider într-o
conjunctură tot mai schimbătoare. Oricând, pentru rolul de președinte de țară sau de
prim-ministru poate fi mai adecvată o persoană cu expertiză în mai multe domenii; se
descurcă mai bine un om integru, fără cazier, care în viața sa ar fi fost, pe rând,
marinar pe un cargobot, participant la o expediție în Antarctica, profesor de dans
sportiv, merceolog și director al unui mare depozit angro. Aceasta se cheamă
„experiență vastă” și numai ea te ajută să faci față în situații conflictuale, de dispecerat,
să iei decizii însoțite de risc, să anticipezi și să prezici. Concluzia la care am ajuns: pe
parcursul vieții fă tot posibilul, evită „cretinismul profesional”; am în vedere amprenta
comportamentală lăsată de exercitarea îndelungată a unei singure activități.
Indiscutabil, orice activitate umană lasă urme specifice în felul de a fi. Dacă nu te
reciclezi din șapte în șapte ani, intervine uzura morală.
Participanții la întrunirile electorale întrebau candidații la președinție cum își
imaginează ei viitorul guvern, pe cine ar numi prim-ministru. La acest capitol nu se
înfiripase nicio idee în mintea mea. Ziceam: devenind președinte, mă voi adresa
parlamentului cu rugămintea ca deputații și senatorii să-i evalueze pe cei cinci
candidați și să decidă care ar fi mai bun pentru funcția de prim-ministru. Întrebat pe
cine aș alege între Roman și Stolojan, spuneam că sunt supărat pe amândoi. Pe
domnul Roman fiindcă s-a „dispersat”. N-a rezolvat mai întâi o problemă de strategie
economică: finalizarea, nu abandonarea construcțiilor începute deja, inclusiv canalul
București–Dunăre. Ar fi rămas în cronici ca un prim-ministru al continuității și eficienței
manageriale. Pe domnul Stolojan eram supărat pentru blocajul economic, pentru
inflația prea mare, punerea pe butuci a industriei și agriculturii și pentru că nu aducea
niciodată vorba despre Basarabia și Nordul Bucovinei.
Colindând județele Moldovei, am poposit și la Mircești. Nu puteam să exclud din
program Ruginoasa. La muzeul Alexandru Ioan Cuza am avut parte de un ghid
fascinant. O doamnă, Mariana, vorbea cu atâta pasiune despre întâmplări și fapte
inedite pentru mine. După Mica Unire, primul Domnitor al României a fost obligat să
abdice, să ia calea exilului. Și, culmea, nu i se mai permitea să revină acasă pentru că
ar fi „perturbat” cumva situația politică. Am dedus: încă o lovitură de stat a partidelor.
Pentru o clipă am uitat pe ce lume mă aflu. Parcă m-am pierdut cu firea și am
exclamat: „Am să-l răzbun pe domnitor!”. Avusesem sentimentul că eram un urmaș al
lui Alexandru Ioan Cuza; că aveam datoria să întreprind ceva ca toți puciștii să fie
aspru pedepsiți. În capul meu tot ce relata ghidul muzeului se asocia cu niște
întâmplări recente: întoarcerea regelui Mihai de la frontieră, aversiunea față de exilul
românesc, debarcarea mea comandată de Kremlin și operată de clanul Snegur–
Moțpan–Sangheli din Republica Moldova.
În septembrie 1992, ca o sinteză a tot ce-am spus alegătorilor în timpul campaniei
electorale, am rostit la TV România următorul discurs: „Stimați compatrioți! Noi,
românii basarabeni, participanți la actuala campanie electorală, ne transformăm într-un
simbol al Continuității. Implicarea românilor basarabeni în alegerile actuale înseamnă
consecvență în lupta pentru un ideal codificat în conștiința generațiilor de români, care
a fost și este idealul suprem – „Dacia Phoenix”. Patria noastră care renaște din propria-
i cenușă. Anume pentru acest ideal, pentru această cauză a României Reîntregite și
prospere ne-am angajat să activăm utilizând toate mijloacele posibile.
După o eclipsă de 50 de ani, românii din teritoriile naționale temporar ocupate vor fi
reprezentați în forul suprem al Țării-mamă. Însăși prezența noastră, a românilor
înstrăinați, în actuala campanie electorală înseamnă deja o mare victorie politică
pentru întreaga națiune română. Opinia publică mondială va constata că România,
urmând exemplul Germaniei, își refuză statutul de țară dezmembrată. Alegerile din
1992 vor fi fixate în cronici ca un preludiu al Reîntregirii Patriei.
Nu m-am înscris în cursa electorală din vanitate, din interese conjuncturale sau de grup.
Acceptând să candidez la funcția de președinte al României nu fac altceva decât să
manifest consecvență în transpunerea în viață a rezoluțiilor Congresului al III-lea al Frontului
Popular din Moldova, care s-a ținut la Chișinău, în februarie 1992. Aceste rezoluții
preconizează participarea noastră, a românilor din teritoriile ocupate, la alegerile din
septembrie 1992. Participarea mea la alegeri semnifică, de asemenea, respectarea principiilor
de sincronizare, interferență și transplant, principii care stau la baza activității Consiliului
Național al Reîntregirii, fondat la 1 decembrie 1991, la inițiativa unui grup de parlamentari de
la Chișinău și București. Candidând la funcția de președinte, eu nu pot aparține unei singure
formațiuni politice. Cauza și conștiința îmi dictează să depășesc orice convenție și orice
conveniențe înguste de partid. Nu pot reprezenta un partid, eu reprezint un ideal!

Acum, ca niciodată, Statul Român necesită un președinte independent și echidistant.

De aceea, nu pot avea ca obiectiv electoral decât problematica strategică a renașterii
Națiunii Române, respectând cu strictețe următoarele principii: Cugetă și acționează
ca și cum România ar fi reîntregită; Revoluția managerială – unica soluție viabilă;
Investigare, instruire, inovare; Proprietate, autoritate, stabilitate; Transformă, dar nu
distruge, restructurează, dar nu dăuna; Domnia legii și Dictatura legilor Naturii.Timpul și
spațiul alocat nu-mi permit să comentez aceste principii pe care este axat programul
meu electoral. Voi descifra doar două din aceste principii: Transformă, dar nu distruge,
restructurează, dar nu dăuna.
Cei care au dorit să restructureze vechiul sistem decizional centralizat al comuniștilor
au cauzat daune grave protecției sociale și siguranței statului. Reformatorii pripiți au
vrut să transforme relațiile și forma de proprietate colectivă, dar, privatizând, au distrus
și procesele tehnologice. Drept urmare, în agricultură, de exemplu, nu mai
funcționează sistemul de irigare și România a pierdut 5 milioane tone de porumb,
evaluate la 600 milioane dolari. Iar pierderile totale, cauzate de distrugerea sistemului
de irigare, se vor ridica, anul acesta, la cifra de 1 miliard de dolari. Astăzi muncitorii din
industriile nocive nu mai primesc lapte ca antidot și grădinițele din țară nu au lactate
pentru copii. Un alt principiu enunțat este dictatura legilor, inclusiv ale Naturii. Nu dorim
o nouă dictatură a unei clase, a unui partid, a unei camarile, sau a unei persoane. Și
dacă voi fi ales, voi cere ca portretul liderilor politici, inclusiv al președintelui, să nu
depășească mărimea unui timbru poștal. Excludem orice cult, în afară de cultul lui Isus
Cristos.
Cu toate că președintele are prerogative limitate, voi „deranja” cu insistență noul
Parlament ca să definitiveze, cât mai urgent, corpul de legi și voi face tot posibilul
pentru a impune dictatura legii, în toate compartimentele societății. Ajungând
președinte, voi cere ca noul guvern să aplice, riguros, toate principiile enumerate
pentru atingerea a două obiective strategice: 1) reîntregirea și supraviețuirea României
ca stat, în actuala conflagrație economică mondială; 2) o nouă calitate a vieții prin
natalitate, longevitate, performanțe de sănătate și de creativitate; prin antrenarea
spirituală și fortificarea biopsihică a națiunii pentru o intrare onorabilă în mileniul al
treilea; prin adaptarea și rezistența românilor la șocul schimbărilor permanente și al
transformărilor de ordin economic, ecologic, social și biologic. Bineînțeles, în realizarea
acestor obiective strategice un rol esențial îl va avea știința biologică, medicina și
credința în Dumnezeu. Programul meu, care va fi dat publicității, include și obiective
tactice, cum ar fi: asigurarea cu alimente, îmbrăcăminte, locuințe, medicamente,
materiale de construcții. Vom realiza aceste urgențe chiar dacă va trebui să cadă
guvernul în fiecare an, cum se întâmplă în unele state occidentale. Altfel, nu are rost
să mai facem politică.
„Realiștii” și „pragmaticii” mă întreabă adeseori ironic: dle Druc, ce șanse vă acordați?
Le răspund: eu nu-mi pot acorda nicio șansă, dumneavoastră decideți. Chiar dacă mi-
ar garanta cineva că voi fi ales cu 80%, aș considera o înfrângere aflând că celelalte
20% sunt tineri. Dacă te resping tinerii, nu ai nicio șansă să faci ceva pentru România.
Aș vrea să mă susțină înțelepciunea națiunii, bătrânii. Căci dacă te resping bătrânii,
înseamnă că nu ai autoritate și mandat de încredere. Aș fi recunoscător dacă m-ar
susține managerii, proprietarii, țăranii, muncitorii, inginerii, cercetătorii, fără de care nu
poți câștiga o competiție, un război economic în plină desfășurare. Sunt creștin și aș
putea conta să fiu susținut de Biserică și de credincioși. Mai știm cu toții că Marea
Unire a făcut-o și armata națională. Tot armata noastră, bine echipată, este și va fi
garantul perpetuării românilor în spațiul nostru ancestral, hărăzit de Dumnezeu. Dacă
nu mă susțin militarii, înseamnă că nu am șanse să-mi realizez programul. Tineri și
bătrâni, manageri și proprietari, țărani și muncitori, ofițeri și preoți, cu voi aș vrea să
pornesc pe calea grea, a reînnoirii din noi, activizând întreaga viață a națiunii,
realizând o transformare radicală, dar fără distrugeri!
Stimați telespectatori! Aveți în fața dumneavoastră pe cel mai bogat om din lume. Dar o viață
întreagă am fost cel mai sărac de pe pământ, fiindcă eram un om fără țară. Acum câteva luni
mi-am recăpătat cetățenia română pe care o pierdusem fără voia mea. În patru luni am
obținut ceea ce am așteptat conștient timp de 40 de ani. Și, să știți: sunt fericit pentru că patria
noastră – România – este atât de frumoasă și are un potențial enorm de creștere și dezvoltare.
Și acum, vă rog să transmiteți, din om în om, din casă în casă, un simplu și mare adevăr – nu
există român de dincolo și de dincoace de Prut. Românii de la Chișinău-Nistru sunt aceiași
români ca și cei de la Chișinău-Criș. Românii de la Cernăuți au același suflet și aceleași drepturi
ca românii de la Timișoara. Cei din cetățile lui Ștefan cel Mare și Sfânt de pe Nistru (cetățile
Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă) sunt aceiași români ca cei din cetățile vestice ale țării –
Arad, Oradea, Baia Mare.

În încheiere, mă adresez tuturor cu o rugăminte: uitați-vă acum la mine, ca să mă țineți

minte. Eu nu voi putea aplica, pretutindeni, în țară, portretul lui Mircea Druc în culori.
Nu dispun de mijloace financiare. Costă prea scump portretul în culori al unui candidat
la președinția României! Eu, care de copil am înțeles cât de greu se câștigă existența,
având bani, i-aș cheltui cu totul pe altceva: pe medicamente pentru voluntarii-
combatanți și polițiștii basarabeni răniți în lupte; pentru ajutoarele familiilor de refugiați
din stânga Nistrului și ale celor căzuți pe front; pe manuale și burse pentru tinerii din
Cernăuți și Herța. De aceea, vă rog, rețineți imaginea de pe ecranul televizorului și
poate că vă veți aminti de mine la urnele de vot. Vă mulțumesc!”.
Agențiile de presă străine erau unanim de acord că alegerile din septembrie 1992 din
România s-au desfășurat într-un mod civilizat. Isteria de la 20 mai fusese uitată.
Ambele tabere mari păreau dornice de liniștea lor. Titlurile materialelor transmise spre
lumea largă mi-au întărit convingerea că nu întotdeauna marile agenții de presă sunt și
mari diagnosticieni. Cea mai adecvată analiză a făcut-o agenția de presă spaniolă:
„Românii au optat pentru continuitate și pentru o schimbare lentă a societății”. În
rezultatul alegerilor pentru Cameră și Senat, România devenea o țară dificil de
guvernat. Ignoranța și sărăcia, teama de schimbare, inerția naturală a omului simplu
sufocat de lipsuri, sătul de politică și programele economice ale partidelor puțin
persuasive ne prezentau lumii întregi ca pe niște oameni suferinzi de abulie. Aveau să
urmeze patru ani de lupte intensive, de exhibiționism parlamentar și de multe serenade
la adresa românilor în presa internațională. Ne așteptam ca în cele două camere ale
parlamentului român să domine o instabilitate în stil italian sau, mai bine zis, de tip
polonez, cu singura diferență: în România asemenea situație avea să fie stimulată de
un președinte aliat cu vechile structuri comuniste, care reprezentau aproape o jumătate
de țară. „Cât mai avem de plătit?”, se întreba Viorel Patrichi în „Tineretul liber” din 1
octombrie 1992.
În 1992, România se crampona cu disperare de imaginea unui părinte liniștitor, precum
Ion Iliescu, care în campania electorală a avut o prestație tipică de nomenclaturist. La
fel ca și electoratul din stânga Prutului. În decembrie 1991, a fost ales Mircea Snegur
cu alura sa de „președinte împăciuitor”, antiunionist, adversar al schimbărilor radicale.
Opoziția reunită în cadrul Convenției democratice și-a plătit erorile tactice: desemnarea
tardivă a lui Emil Constantinescu, al cărui mesaj nu a convins „oamenii muncii de la
orașe și sate”. Mai persista și o confuzie creată de PNȚ, care părea mai preocupat de
restaurarea monarhiei decât de victoria în alegeri. Iar candidatul independent Mircea
Druc, conform datelor oficiale, a obținut 326.866 de voturi, respectiv 2,75% din totalul
voturilor valabil exprimate. În realitate obținusem peste 5%. Ulterior, ajungând prin
județele țării, mai multe persoane mi-au mărturisit: „Am fost în comisia de numărare a
voturilor. Știind că nu puteți câștiga alegerile, unii membri fie vă anulau voturile, fie le
treceau la Iliescu sau Constantinescu, în dependență de orientarea lor politică”.
Eventualilor cititori ai acestor evocări le mărturisesc acum sincer că am rămas profund
dezamăgit de propria-mi prestație în campania electorală. Ca și de toate discursurile
mele publice, dar mai ales de propria-mi ținută la emisiunile TV. Totuși despre cel de
alșaselea candidat, „fără nicio șansă” la președinția României, câteva publicații din
România, Republica Moldova și Cernăuți au punctat aspectele inedite și pozitive.
Ziarul „Libertatea”, septembrie 1992: „De la început să facem o distincţie netă între
preferinţele personale şi concluziile ştiinţifice ale politologului pe baza analizei
obiective a conjuncturii politice şi a tendinţelor specifice ale electoratului din România
în acest septembrie 1992. Dintre candidaţii prezidenţiali mi-a plăcut cel mai mult dl
Mircea Druc, ca ţinută şi forţă intelectuală, dar analiza obiectivă îmi spune că nu are
nicio şansă în competiţia electorală pentru Cotroceni... Una din imperfecţiunile
democraţiei este aceea că votul popular nu decide totdeauna în favoarea omului cel
mai bun, din cauza rolului precumpănitor pe care îl joacă maşinăria politică de partid.
Dar, cum remarca Winston Churchill, într-o dictatură selecţia poate fi şi mai rea, aşa
cum a dovedit-o cu prisosinţă sistemul comunist...”.
Ziarul „Tineretul Liber”, din 1 octombrie 1992: „Mircea Druc, onest, direct și fără șanse,
este considerat de unii, pe nedrept, iepurașul lui Iliescu sau al lui Constantinescu... „Ai
văzut, bă, i-a mâncat basarabeanul pe toți aseară la televizor. E mai deștept decât toți”
–, striga cineva într-o stație de troleibuz. „O fi, mă, da e deștept pentru el. Noi n-avem
nevoie de așa ceva”, i-a răspuns interlocutorul. Deși românii din Basarabia au solicitat
cetățenie română de la Președinția și Parlamentul României pentru a participa la vot,
nu au fost onorați nici măcar cu un răspuns formal. Frica de Kremlin era încă reală la
București și rezultatele acelor alegeri îndepărtau și mai mult unirea românilor”.
Revista „Europa Est/Vest”, în editorialul intitulat „Lecția Druc”, din 27 septembrie
1992: „Mircea Druc ne-a demonstrat tuturor că rămâne un mare român, un mare
patriot şi, în plus, un mare cunoscător al treburilor economice. De altfel, candidatul
independent Mircea Druc a oferit în partea a doua a întâlnirii o adevărată lecţie celor
cinci colegi de competiţie electorală... Maturitatea politică şi experiența acumulată ca
prim-ministru în teritoriul românesc din stânga Prutului au demonstrat că Mircea Druc
este, pe tărâm economic şi managerial, cel mai în cunoştinţă de cauză, cel mai
priceput. El a făcut dovada cunoaşterii economiei mondiale... Într-un cuvânt, Mircea
Druc a demonstrat tuturor românilor, tuturor partidelor politice aflate în competiţie, că
pe el se poate conta atunci când se va forma noul guvern...”.
Revista lunară „Vatra”, editată de Uniunea Scriitorilor din România, în editorialul din
septembrie 1992 intitulat „Un învins care face mai mult decât un învingător: ideea
Druc”: „După recensământ sperietoarea maghiară a început să arate destul de jalnic și
ridicol; abia un milion și jumătate, cu țigani cu tot. Era de așteptat, în asemenea
condiții, ca vocația patriotismului nostru electoral să se înfrupte din altă temă: cea a
Basarabiei. Când colo, aceasta e prezentă în toate discursurile politice doar în modul
decorativ. Dl Mircea Druc – care reprezintă, într-adevăr, un simbol și o idee, n-a reușit
să facă niciunde un miting mai de doamne-ajută. Toate organizațiile „pro” Basarabia s-
au ascuns pe unde au putut când a fost vorba să dea față cu ideea unirii. Aceasta e
departe de a deveni un sentiment imperios. Idealul unirii e pentru prea mulți un ideal
facultativ, ceea ce înseamnă că e mai puțin decât nimic. Ezitările noastre rușinoase,
felul în care-i tratăm pe basarabeni ca pe niște români de mâna a doua, tărăgănarea
unui act pe care alții l-ar fi făcut cu ochii închiși vor încărca de penibil paginile istoriei.
Pentru că tot suntem mereu cu ochii pe ei, să ne gândim ce-ar fi făcut ungurii într-o
situație asemănătoare. Ideea Druc e azi înfrântă. Dar omul care o poartă, cu
temperamentul lui sobru și echilibrat, patetic și îndârjit, face mai mult decât orice
învingător. Înfrângerea lui de moment nu e decât premisa victoriei. Altfel, rușinea unui
întreg neam va fi de nesuportat”.
Țin să menționez, în mod special, enorma susținere morală venită din partea
publicațiilor „Țara”, „Glasul Națiunii”, „Sfatul Țării” de la Chișinău și „Plai Românesc” de
la Cernăuți, precum și publicația lunară „Cuvântul Românesc” – o voce demnă a
românilor răspândiți pe toate continentele. Publicația „Plai Românesc” din 23
septembrie 1992 scria: „Alegerile din România nu-i pot lăsa indiferenți pe românii din
teritoriile aflate în componența Ucrainei. Cu atât mai mult că printre cei șase candidați
la președinția Țării se numără și Mircea Druc, unul dintre membrii fondatori, fost vice
președinte al Societății pentru cultura românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți. El
nu ne împarte poporul în români de „dincolo” și în români de „dincoace”. Și după cum a
remarcat nu o dată, nu ne vom putea integra în Europa decât uniți. De aceea foarte
mulți români nord-bucovinenii, când se roagă în biserici, aprind câte o lumânare și în
sănătatea lui Mircea Druc”. Iar „Sfatul Țării”, cotidian al parlamentului de la Chișinău,
m-a desemnat printre cele 10 personalități ale anului 1992, motivând astfel: „Pentru
temerarul său demers în viața politică, pentru efortul neobosit de a păstra vie în
conștiința neamului cauza Reunificării”. Am rămas profund recunoscător, deoarece
atașamentul lor constructiv față de idealul Unirii m-a ajutat să rezist în acea inegală și
extenuantă încleștare ideologică.
În 1998, scriitorul, revoluționarul, unionistul Claudiu Iordache constata: „Mircea Druc
avea să fie primul şi ultimul preşedinte al Consiliului Naţional al Reîntregirii. Viaţa sa, o
parte activă în umbra Imperiului Sovietic, o alta, ca român stabilit la Bucureşti – o
asumare extremă a condiţiei ingrate de a fi român cu adevărat. Fost prim-ministru al
Moldovei în 1990-1991, Mircea Druc nu a convins Puterea de la Bucureşti să treacă de
la declaraţii de intenţii la realizarea Reîntregirii. Izolat în indiferenţa cosmopolită a
capitalei României, ultragiat continuu în trecutul său, ţinta serviciilor secrete ruseşti,
abandonat adesea de „fraţii” de dincolo şi de dincoace de Prut, Mircea Druc, candidat
la preşedinţia României în 1992, cunoaşte astăzi arsura indiferenţei ori ingratitudinii
româneşti”.
Aici e cazul să fac o precizare principială: nu am primit din nicio sursă vreo
compensaţie personală. Și nu aștept din partea nimănui gratitudine pentru credința într-
un ideal. Mă consider un simplu cetățean român (fost cetățean sovietic). România a
făcut și continuă să facă posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul
Bucovinei, Ținutul Herța și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut,
nu am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o
altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii. Mulțumesc
mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi mulțumeam lui Iahweh
fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei mele (Carpaților, Dunării, Nistrului,
Tisei și Pontului Euxin). Urmăresc acum mass-media care relatează acțiunile recente
întreprinse în Republica Moldova de către domnul Traian Băsescu și echipa sa. Sper
că va reuși; este omul care nu a pierdut nicio bătălie politică, în comparație cu „Mircea
Druc – un mare campion al pierderilor”, cum l-a numit talentatul jurnalist și poet Boris
Vieru.
Cu toate eșecurile înregistrate, eu rămân așa cum am fost și până în prezent –
unionist. Deși, pe zi ce trece, românii, în ansamblu, se transformă într-o soluție
suprasaturată de informații contradictorii. Parțial și din această cauză, foarte mulți
concetățeni se arată tot mai defazați în privința Reunirii. Scepticii susțin că pe timpul
„podurilor de flori” erau mulți români care voiau să ne unim, dar nu se putea. Însă
acum ne-am putea reunifica, dar sunt mai puțini doritori. Optimiștii constată că spirala
istoriei s-a întors. Timp de 25 de ani nu am mai avut o conjunctură atât de favorabilă
pentru Reîntregirea Patriei. Ne aflăm într-o situație similară cu cea din 1991, înainte de
prăbușirea imperiului ideocratic bolșevic. Iar România și Republica Moldova nu mai au
mentalitatea din 1990. Aceste două state românești sunt mai puțin expuse
amenințărilor externe. Iar calitatea resurselor umane este net superioară pe ambele
maluri ale Prutului.
Ca „unionist fanatic”(vorba rușilor/ucrainenilor), admit în continuare că, inopinat, ar
putea interveni și unii factori externi, care să forțeze Reîntregirea. Așa cum s-a
întâmplat după puciul bolșevic din 1917, războiul civil și relațiile ruso-ucrainene, care,
începând cu 2014, parcă se repetă. Mă gândesc acum și la un factor extern de alt
ordin, despre care am aflat abia în 2016. Marius Diaconescu a publicat
în www.adevărul.ro un document inedit: „La 28 iunie 1991, Senatul SUA a emis
Rezoluţia 148 prin care susţine reunificarea Republicii Moldova cu România”. Admitem
că cei care atunci reprezentau SUA la București n-au găsit de cuviință să informeze
autoritățile române. Însă pentru mine, acum, în 2017, ar fi cu mult mai important un
răspuns la următoarele trei întrebări: 1. Ambasada României la Washington l-a
informat pe Ion Iliescu, președintele în exercițiu, despre Rezoluția 148?; 2. Cineva de
la București a informat pe cineva de la Chișinău despre Rezoluția 148, înainte ca Statul
Român, inopinat, să recunoască primul independența statală a Republicii Moldova?; 3.
Președintele Mircea Snegur a știut de existența respectivei rezoluții a Senatului
SUA? Întreb, fiindcă la 27 august 1991, dacă am fi avut știre de Rezoluția 148, mesajul
meu ar fi fost următorul:„Domnule președinte Mircea Snegur! Domnule președinte
Alexandru Moșanu! Domnilor deputați ai poporului! Afară, în Piața Marii Adunări
Naționale, poporul, care ne-a ales, cere să reconfirmăm, prin votul nostru, ceea ce au
decis, la 27 martie 1918, predecesorii noștri, deputații Sfatului Țării! În caz contrar,
nimeni nu va putea ieși din incinta parlamentului!”.
Conștient de gravitatea momentului, îmi asumam riscul inerent și mă angajam cu
fermitate să-i înduplec pe cei doi președinți și pe colegii deputați. Cu siguranță, în acel
moment, NOI, unioniștii, dispuneam de toate mijloacele de convingere adecvate
situației. Îmi dădeam seama totodată că Moscova și Kievul ar fi recunoscut imediat
independența Republicii Moldovenești Nistrene, declarată la Tiraspol, cu două zile mai
înainte ca Chișinăul să fi votat independența Republicii Moldova. În consecință,
Armata a 14-a ar fi blocat toate trecerile peste râul Nistru, devenit din nou frontieră cu
România. Atât, și nimic mai mult. Căci, conform Rezoluției 148, SUA urma să
recunoască reunificarea Republicii Moldova cu România.
Volens, nolens, în actuala conjunctură globală se impune o chestiune clasică – „Cine
pe cine?”.Aceasta este dilema luptei de clasă și a luptei naționale. Și, totodată, un
principiu fundamental de politică internă și externă. Pentru fiecare națiune, a răspunde
adecvat la întrebarea „Cine pe cine?”semnifică, de fapt, „A fi sau a nu fi?”. În cazul
nostru, pentru supraviețuirea României ca Stat și Națiune, este necesar să
conștientizăm următoarele argumente/postulate:
1. Marea Unire de la 1918 a fost imperios necesară pentru consolidarea na țiunii
române și pentru binele milioanelor de români din afara frontierelor trasate după Mica
Unire de la 1859. În prezent însă, integrarea celor două state române ști este absolut
necesară pentru supraviețuirea Statului Unitar Român și a Națiunii Române; torpilarea
integrării celor două state românești este o chestiune de strategie imperială. Pentru EI,
existența în continuare a Republicii Moldova reprezintă „un rău necesar”. Un atu
pentru a menține pe agendă problema dezmembrării Statului Național Român după
modelul iugoslav. De la declararea la Chișinău a independenței s-a trecut la
următoarea etapă. Există deja în safeuri câteva scenarii și proiecte gen „Moldova
Mare”. Proiecte care implică, în mod inevitabil, destrămarea României.
2. Reunirea cu Țara-mamă România nu a reprezentat niciodată o urgen ță pentru elita
politică și clanurile mafiote din Republica Moldova. Și nici nu putem rămâne la infinit
dependenți de motivația schimbătoare a străinilor. Dacă Helmut Kohl ar fi ținut cont de
părerile francezilor, britanicilor, americanilor, rușilor, am fi avut și în prezent două state
germane. Unionismul românilor este un drept natural de a fi în spaţiul nostru ancestral:
în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Pontul Euxin. Reîntregirea reprezintă calea
noastră de la vis la realitate, un model, al românilor, de supravie țuire ca Stat și
Națiune.
3. Obiectivul strategic – supraviețuirea României ca Stat și Națiune – condiționează
mobilizarea totală a resurselor posibile și disponibile; mijloacele tactice determină, în
mod obligatoriu, întreaga activitate operativă în fiecare subsistem al Statului Na țional
Unitar. Integrarea celor două state românești, și nu altceva, constituie în prezent unicul
Proiect de Țară. Dacă Bucureștiul nu elimină de facto consecințele pactului Stalin-
Hitler, procesul destrămării României va continua.
In concluzie. De-a lungul istoriei, românii au trăit mai multe evenimente de o
importanță vitală. Putem invoca o împlinire provizorie – Unirea de la 1600 sub Mihai
Bravu. Comemorăm anual Unirea Principatelor la 1859. Nu omitem proclamarea
Independenţei la 1887. Ne putem referi şi la puciul liberal, după care, vorba lui moş
Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Şi la alte două lovituri de stat – 23
august 1944 şi decembrie 1989, numite și insurecții sau revoluții. Desigur, au fost şi
alte momente istorice. Însă anul 1918 marchează apogeul. Și nu mă refer doar la data
de 1 decembrie, ci la anul întreg. Din istoria noastră milenară, 1918 este un an crucial
– expresia voinţei de unire într-un spaţiu geografic ancestral moștenit: în Carpaţi, la
Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Opțiunea românilor la Chişinău – 27
martie, la Cernăuţi – 27 noiembrie, la Alba-Iulia – 1 decembrie 1918 a însemnat
finalitatea luptei purtate de predecesori pentru afirmare și supraviețuire. Până la acea
ora astrală a românilor, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare
performanţă.

Am mai spus și repet: nu contează că „masele largi ale oamenilor muncii de la orașe și sate”
(ideologemă ideocratică bolșevică) nu au obiective naționale strategice; că marea majoritate a
românilor de pretutindeni operează cu fenomene de bâlci, cu sintagme precum „eu și revoluția”
sau „să moară capra vecinului”. Unionismul este un ideal care nu ține cont de clanuri, de
interesele nașilor, finilor și cumetrilor, nici de acțiunile lor trecătoare. După un secol, există
semne clare că ora astrală ar putea bate din nou. Reeditarea performanței din 1918 devine
posibilă, deși scenariul ar putea avea o regie diferită. Important însă e rezultatul final –
revenirea Statului Român, de jure și de facto, în teritoriile sale, integrate în 1918 și răpite în ’40.
Realizarea acestui obiectiv strategic nu este misiunea mulțimilor, ci a unei minorități creative a
Națiunii Române, care construiește Reîntregirea zi de zi, cu răbdare, credință și efort conjugat

«Locul in care a ramas sufletul nostru»

Marius Dobrescu

Caleidoscop, NR. 56 - Iunie 2006

Aspect din centrul Korcei

Orasele Albaniei: KORÇA.

O veche vorba de la Korça sugereaza ca

fetele cele mai frumoase din Albania aici ai
sa le gasesti. „O korçare, o hiç fare“, spun
„Lendina e loteve“ (Poiana lacrimilor), locul in
localnicii, adica ori iei fata din Korça, ori nu care emigrantii spuneau adio familiei si
mai iei deloc. Si intr-adevar, parca locul locurilor natale

acesta ar fi populat de oamenii cei mai frumosi din zona, adica ce spun eu
din zona, chiar din intreaga Albanie. Nici nu s-ar putea altfel, cata vreme la
Korça frumusetea oamenilor concureaza parca cu cea a locurilor, cu cea a
muzicii si poeziei care au inflorit mereu printre korçari, sau cu arhitectura
complet diferita de ce ai sa vezi prin alte orase albaneze s.a.m.d.

Incepem prezentarea celor mai importante orase albaneze cu Korça. De ce

cu ea? se vor intreba poate unii. E simplu: Korça a fost dintotdeauna
rezervorul uman al comunitatii albaneze din Romania. Inteligenti si harnici,
korçarii au gasit in Romania mediul cel mai propice al dezvoltarii lor. Scriam
in cartea „Drumul sperantei“ ca majoritatea covarsitoare a familiilor
albaneze care au format comunitatea istorica au provenit de la Korça sau
din imprejurimile ei. Randurile care urmeaza sunt un elogiu adus orasului in
care s-au nascut multi dintre albanezii stabiliti pe pamant romanesc,
disparuti dintre noi fara sa mai apuce sa-si vada locul nasterii. In memoria
lor scriu aceste randuri.

Scurta descriere a districtului

Districtul Korçei este situat in sud-estul Albaniei si se margineste cu

districtele Elbasan, Gjirokastra si Berat, cu Macedonia si Grecia. El este
format din patru raioane: Korça, Pogradet, Devoll si Kolonja. Muntii ocupa
mai mult de jumatate din teritoriu (58 la suta), urmati de campie (25 la
suta) si dealuri (17 la suta). Clima este continental-mediteraneeana, cu
ierni friguroase si veri uscate si calde. Temperatura medie anuala este de
10,6 grade Celsius. Luna cea mai ploioasa este noiembrie. Districtul
dispune de o suprafata impadurita de peste 132 mii hectare, in care domina
stejarul, plopul, teiul si bradul. Cele doua lacuri Prespa, cea Mare si cea
Mica, situate la o inaltime de 1438 m sunt de o frumusete tulburatoare.
Daca ne referim doar la raionul Korça, trebuie remarcat ca aici functioneaza
148 de scoli, dintre care cele mai multe sunt rurale: 129. Majoritatea (124)
sunt scoli de opt ani, 23 sunt licee si o universitate. Tot raionul Korça
dispune de un cinematograf cu 240 de locuri, un teatru cu 480 de locuri,
doua biblioteci, un muzeu si 140 de monumente culturale. In raion sunt 6
orase, 31 de comune si 344 de sate. Tot aici exista un stadion cu
capacitatea de 6500 de locuri, un palat al sporturilor cu 2400 de locuri,
sase scoli cu sali de sport si 48 de terenuri speciale in comune.

„Micul Paris“ albanez

Se spune ca si Korça, la fel ca fratele ei mai mare, Bucurestiul, a fost

considerata un Mic Paris. Arhitectura, cultura si civilizatia ei i-au dat dreptul
sa se bucure de acest apelativ onorant. Aici s-a deschis prima scoala in
limba albaneza, iar traditia invatamantului in limba nationala are un faimos
precursor in Naum Veqilharxhi, considerat cel mai de seama iluminist
albanez. Si tot aici s-au nascut mari artisti ai penelului, precum David
Selenica, fratii Zografi, ori mai nou Vangjush Mio, Spiro Xega, Guri Madhi.
Nu departe de Korça, la Pogradec, a trait marele romantic al poeziei
albaneze, Lasgush Poradeci, si tot de aici a plecat Mitrush Kuteli, un
adevarat Sadoveanu shqiptar. Korça a dat lumii muzicale si literare mari
nume de artisti. Dar, mai presus de toate, orasul acesta a dat minunatele
serenade, in care iubeste, ofteaza si canta sufletul korçar. Mari interpreti
lirici albanezi, a caror faima a depasit hotarele Albaniei, au plecat de la
Korça, dupa ce si-au indulcit sufletul cu nectarul imbatator al serenadelor.
In plus, trebuie amintit ca in fiecare an, pe 6 ianuarie, orasul e in
sarbatoare. Este vorba despre renumitele carnavale korçare, care revarsa
pe strazile urbei un noian de tinerete si de veselie.

Locuri turistice din districtul Korça

In primul rand Voskopoja, vechea Moscopole aromaneasca sau „Mecca

armanilor“, cum ii spunea Pandi Bello, un vechi prieten si om de cultura
korçar. Voskopoja este un sat la 20 km distanta de resedinta districtului,
situat pe un platou inalt de 1160 m, inconjurat de paduri si izvoare cu apa
rece si cristalina. Localitatea a fost locuita inca din secolul al XIV-lea, dar
dezvoltarea cea mai importanta a cunoscut-o in a doua jumatate a sec. al
XVIII-lea, cand era populata de 30.000 de locuitori, avea 24 de biserici
pictate, academie, biblioteca si tipografie. A fost distrusa in mai multe
randuri: in 1769, 1789 si, in fine, in 1916. Este un adevarat muzeu al artei
medievale, cu monumente de mare rafinament artistic: manastirea Shën
Prodhomi, ori bazilicile Shën Maria, Shën Kolli si Shën Mehilli, pictate de
mesterii David Selenica, Kostandin si Athanas Zografi din Korça. In zilele
noastre s-a dezvoltat turismul familial, cu o pista de schi pe care se
desfasoara concursuri nationale si internationale.

Vithkuq, la 26 km de Korça, cunoscut ca fiind locuit din evul mediu. In sec.

al XVII-lea a fost una dintre localitatile importante din tinut. Este locul de
bastina a lui Naum Panajot Veqilharxhi. Dispune de interesante monumente
de arta medievala, cum ar fi frescele manastirii Shën Pjetri si Pavli, pictate
de fratii Zografi. Localitatea este inconjurata de paduri si ape repezi, ceea
ce a favorizat in zilele noastre dezvoltarea agroturismului.

Dardha, sat situat la peste 1300 m altitudine, la sud de masivul Moravei.

Casele construite din piatra ii dau un aspect caracteristic si pitoresc. Se
practica sporturile de iarna si turismul de tip familial.

Drenova, locul nasterii poetului Aleksander Stavre Drenova - Asdreni, la

numai 5 km de Korça. Loc de un pitoresc deosebit, vestit pentru rachiul de
dude negre care se produce aici.

Boboshtica este satul de origine al scriitorului roman de origine albaneza

Victor Eftimiu. Tot aici s-a nascut un alt membru marcant al vechii
comunitati albaneze din Bucuresti, profesorul Nicolae Djamo. In localitate
exista vestigii de arta medievala renumite, cum ar fi bisericile Shën Maria si
Shën Gjoni.
Simpla insiruire a acestor localitati, cu personalitatile care provin de aici, te
face sa intelegi ca o insemnata parte a culturii albaneze - dar si a diasporei
- isi are obarsia pe meleagurile Korçei. Locuri minunate, pe care nu le poti
uita vreodata. Tinuturi in care istoria e la ea acasa. Iata de ce korçarii se
intorc cu dragoste ori de cate ori pot la locul nasterii lor si spun, asa cum
mi-a spus cu ani in urma un batran albanez, care, desi nascut in Romania,
avea nostalgia orasului din care au venit mosii si stramosii lui: „Sufletul
nostru a ramas la Korça, domnule!“.
Vocea Italiei: Elhaida Dani, din Shkodra
M. Sk.

Actualitate, NR. 140 - Mai - Iunie 2013

Talentata cantareata din Shkodra, Elhaida

Dani, a reusit sa primeasca cel mai mare
numar de voturi la spectacolul „The Voice of
Italy” (Vocea Italiei), organizat de Televiziunea
italiana RAI 2. Ea a acumulat 71,7 la suta din
preferintele publicului, dupa prestatia
uluitoare pe care a avut-o in seara
spectacolului final.

In cadrul concursului, in etapa finala, care a

vut loc pe 30 mai, Elhaida a interpretat cantecul celebrei cantarete
americane Witney Houston, “I Will Always Love You”. Interpretarea ei a
fost considerata una perfecta, datorita vocii cu care a uimit publicul
italian si a prezentei scenice demna de o interpreta consacrata. Elhaida
Dani i-a depasit astfel pe ceilalti concurenti, din randul carora numai
unul, Timothy, a avut sanse reale sa castige trofeul cunoscutului
concurs.

Un aport deosebit la reusita ei l-a avut „antrenorul” tinerei cantarete,

cantautorul italian Riccardo Cocciante, in compania caruia Elhaida a
cantat o cunoscuta melodie albaneza, intitulata “Magherita”.
Interpretarea in cuplu a fost considerata, la randul ei, fantastica, iar
cuvintele prin care tanara albaneza a prezentat acest indragit cantec
albanez au emotionat publicul italian, ca si pe milioanele de conationali
care o priveau.
”Interpretarea ta a fost uimitoare, a spus Cocciante, dupa ce Elhaida si-a
terminat programul. Ai fost sclipitoare ca un diamant, ai fost minunata”.

Inaintea votului final, Elhaida si-a demonstrat calitatile interpretand

cantecul “Mama Knows Best”, cu care a lasat o impresie puternica
publicului, ca si antrenorului ei, Riccardo Cocciante, iar rezultatul a
confirmat succesul unei artiste de numai 20 ani, care promite enorm.

Trebuie amintit ca Elhaida Dani a participat, in anul 2012, la Festivalul

„George Grigoriu”, de la Braila, unde a castigat Premiul I al acestei
importante manifestari muzicale din Romania. Printre melodiile
interpretate in acest concurs a fost si „Amurgul”, de George Grigoriu, in
limba romana. Ea si-a inceput studiile muzicale la numai 6 ani, la
Shkodra, a urmat liceul muzical, iar acum este studenta la Academia de
muzica din Tirana.
Ziarul de iasi > LOCAL

DOCUMENT: S-a găsit cel mai vechi plan

al Iaşului, din 1739. Vedeț i cum arăta
atunci oraș ul
18.12.2017 03:01:00
AUTOR: DIEGO CIOBOTARU

GALERIE
 Foto



1

-+
Cel mai vechi plan al „cetăţii“ Iaşului, ce datează de aproape trei secole, a fost
descoperit recent în sursele ruseşti de doi cercetători de la Facultatea de Istorie a
Universităţii „Al.I. Cuza“. „Până acum s-a crezut că doar de pe urma ocupaţiei mai
îndelungate din anii 1769-1774 s-au păstrat planuri vechi. Cercetările noastre recente
infirmă această supoziţie. Cu ajutorul doctorandului Mihai Anatolii Ciobanu, foarte bun
cunoscător al limbii ruse, am depistat pentru Iaşi un plan şi mai vechi, - ce devine
practic cel mai vechi cunoscut în prezent -, datând din 1739, din timpul ocupaţiei
feldmareşalului Burkhard Christoph von Münnich“, spune istoricul Laurenţiu Rădvan,
specialist în istorie medievală şi premodernă şi profesor universitar doctor la Facultatea
de Istorie de la Universitatea „Cuza“. „Anul 1711 a creat un precedent pentru Moldova:
în urma trecerii lui Dimitrie Cantemir de partea ţarului Petru I, trupele ruse ajung pentru
prima dată la Iaşi (...) Printre consecinţele ocupaţiilor se află şi ridicarea primelor
planuri moderne ale oraşelor din principate, din motive mai ales militare“, afirmă
istoricul. Pe larg despre cum era descris Iaşul anilor 1700, despre imensul lac artificial
ce acoperea locuri ce azi sunt ocupate de cartiere mari, dar şi alte detalii interesante, în
rândurile următoare.
„Anul 1711 a creat un precedent pentru Moldova: în urma trecerii lui Dimitrie Cantemir
de partea ţarului Petru I, trupele ruse ajung pentru prima dată la Iaşi. Acest eveniment
inaugurează un şir lung de veniri ale ruşilor în Moldova, pe fondul conflictelor care vor
opune marile puteri din zonă, Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Trupele «moscalilor»,
cum erau numiţi ruşii în ţinuturile dintre Carpaţi şi Nistru, vor ocupa Moldova sau părţi
din ea, alături de capitala de la Iaşi, în mai multe rânduri, între 1739 şi 1854, situaţie
care a avut consecinţe negative, dar şi pozitive. Printre consecinţele ocupaţiilor se află şi
ridicarea primelor planuri moderne ale oraşelor din principate, din motive mai ales
militare, administraţia rusă fiind interesată să cunoască întinderea oraşului, pentru a-l
putea apăra (sau ataca în viitor) mai bine, dar şi pentru a putea asigura desfăşurarea şi
găzduirea trupelor, asigurarea pazei etc.“, afirmă istoricul Laurenţiu Rădvan, istoric
printre preocupările căruia se numără istoria urbană, cea socială şi economică, fiind din
anul 1999 membru al „Comisiei de istoria oraşelor din România“ a Academiei Române,
iar din 2008 al „Comisiei Internaţionale de Istorie a Oraşelor“.
Rădvan arată că, în urma ocupaţiei din perioada 1769-1774, au apărut şi primele
planuri cunoscute până în prezent ale unor oraşe importante, precum Iaşi (1769), Bucu-
reşti (1770,1772) sau Roman (1770-1771). Aceste planuri, continuă el, sunt foarte
importante pentru istorici, geografi, arhitecţi, şi nu numai, deoarece oferă o sumedenie
de informaţii utile cercetării în plan urbanistic şi topografic, la care se adaugă date
preţioase privind patrimoniul.
Împărăteasa Ana a Rusiei, protectoare a Iaşului
În anul 1735 izbucneşte un nou război ruso-turc, unul din numeroasele episoade de
confruntare armată între Imperiul Ţarist şi Înalta Poartă pentru supremaţie în regiune,
iar patru ani mai târziu, trupele ţariste, conduse de feldmareşalul Münnich, ce primise
de la împărăteasa Ana a Rusiei puteri depline, au mărşăluit prin Polonia, spre Hotin,
urmărind ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti. După bătălia victorioasă de la
Stăuceni din 17 august 1739, Münnich s-a îndreptat cu oastea spre cetatea de la Hotin,
ai cărei apărători s-au predat fără luptă.
„Drumul spre Iaşi era astfel deschis. Înaintea tuturor fusese trimis cneazul Cantemir,
despre care Neculce spune că a ajuns la Iaşi pe 2 septembrie, fiind primit cu fast de
mitropolit, cler, caimacami şi orăşeni, pentru ca a doua zi Münnich însuşi să intre trium-
fător în Iaşi, fiind condus cu mare alai la curte. La 5 septembrie a fost semnată o înţe-
legere cu stările ţării, mai-marii locului recunoscând protecţia Anei Ivanovna. Printre
altele, boierii moldoveni şi înaltele feţe bisericeşti au jurat că vor întreţine o garnizoană
alcătuită din 20.000 de soldaţi şi că vor angaja 2.000-3.000 de salahori pentru anumite
lucrări“, relatează Rădvan.
Aveam poziţie strategică foarte bună pentru ruşi
Potrivit cercetărilor întreprinse de istoricul Laurenţiu Rădvan împreună cu doctorandul
Mihai Anatolii Ciobanu, chiar din timpul prezenţei sale în Iaşi, în perioada 3-9
septembrie 1739, Münnich le-a poruncit inginerilor să realizeze un plan pentru
fortificarea capitalei. Astfel, într-o scrisoare trimisă la Petersburg, datată 10 septembrie
1739, feldmareşalul o înştiinţa pe împărăteasă că oraşul a fost încredinţat administrării
generalului-maior Şipov. Totodată, acesta mărturisea că a poruncit
demararea „lucrărilor de fortificare în Iaşi“.
„Fortificarea capitalei Moldovei, ultimul punct important din cuceririle feldmareşalului,
făcea parte dintr-un plan bine pus la punct. Începând de la Hotin şi până la Iaşi, ruşii au
construit un sistem de apărare alcătuit din mai multe redute, amplasate la o distanţă de
39 de verste (cca. 41,5 km) una faţă de alta, cu poduri la trecerea apelor şi un fort la
Prut. Dintre proiectele demarate în 1739, de o anvergură aparte au fost lucrările de la
cetatea Hotinului, fortul Sfântul Ioan şi fortificaţiile din şi de lângă Iaşi. Planul realizat în
septembrie 1739 pentru fortificarea Iaşilor a fost publicat şi analizat încă din 1866 într-
un tratat de istorie a ingineriei din Rusia, întocmit de Fedor Fedorovici Laskovskij,
general, istoric militar şi inginer. Editorul l-a preluat dintr-o sursă neprecizată, probabil
tot din Arhiva Istorică Militară de Stat de la Moscova, în care se află şi celelalte planuri
cunoscute ale Iaşilor, alături de - cu siguranţă - planuri inedite“, adaugă Rădvan.
Documentul cu pricina relevă un proiect extins, care prevedea construirea unui sistem
de fortificaţii ce ar fi cuprins întreg oraşul, a menţionat istoricul. În partea de nord, la
marginea de jos a Copoului, neexistând o apărare naturală, inginerii au planificat
ridicarea a patru bastioane, două centrale, amenajate în unghi ascuţit, întărite prin
dublarea cu altele două, cele laterale având şi ele câte două redute. O altă redută,
indică cercetătorul, apare în marginea dinspre Tătăraşi a fortificaţiei, iar pe drumul
dinspre Bucureşti este preconizată construirea a două redute, ce urmau a fi amplasate
la o distanţă destul de mică una de alta, prima pe malul stâng al Bahluiului, cealaltă pe
malul drept.

Oraşul, înconjurat de şanţuri de 20 m adâncime

„Acţiunile plănuite de general au fost de o suficientă amploare încât să-i impresioneze
pe contemporani. Constantin (Cesarie) Dapontès a înregistrat o informaţie destul de
precisă, anume că şanţurile săpate în jurul oraşului aveau circa 13 metri lăţime (8
brasse) şi 19,5 metri adâncime (12 brasse). Cu toate că dimensiunile par exagerate sau
poate inversate, şanţul cu siguranţă pare să fi fost impresionant. În memoriile sale,
căpitanul Cristoph von Mannstein a notat că feldmareşalul în persoană a cercetat terenul
«şi inginerii au întocmit planurile zidurilor cetăţii». De altfel, întâmplarea îşi găseşte
ecou şi la Neculce: «şi au îmblat în giurul împregiurul târgului, de au ales loc de cetate.
Şi au pus semne şi au pus săldaţi şi salahori, de au început a săpa, d-au făcut şanţu şi
tabiie» „redută“, menţionând că «numai n-au apucat a le găti». «Cronica Ghiculeştilor»
adaugă un detaliu important, şi anume că salahorii şi oştenii puşi la lucrul şanţurilor
urmau să cureţe terenul învecinat de casele existente, arătându-se însă mai înduplecaţi
cu locuinţele celor înstăriţi, care plăteau bani pentru a le salva: «(...) săpau şanţurile,
dărâmând casele multora, anume ale săracilor, căci casele acelora care dădeau bani le
lăsau». Letopiseţul lui (Pseudo) Enache Kogălniceanu confirmă că s-au făcut demolări
ale clădirilor din zona alocată fortificaţiilor («Şi pe undi le vinea sămnul oborîè
şdărâmauţ orice se întâmpla, sau casă sau grajdiu»), ba chiar ne oferă şi un exemplu:
casa lui Stavru, mare sulger. Autorul ne transmite că săparea şanţurilor ar fi durat 30
de zile, - perioada petrecută de ruşi la Iaşi -, că s-ar fi impus un bir special şi că s-ar fi
încercat mobilizarea breslelor de slujitori. Ultima acţiune s-a soldat cu un eşec, motiv
pentru care s-a apelat la soluţia plăţii a 60 de bani de om, ruşii înşişi participând la
săpat“, notează Rădvan într-un studiu recent în care analizează acest important
document pentru istoria oraşului Iaşi.
Uliţa Hagioaiei, azi b-dul Independenţei
Profesorul universitar precizează că documentele interne ale Iaşilor păstrează mai multe
menţiuni ale şanţului săpat din porunca lui Münnich. Prima dată l-a identificat în martie
1743ca punct de hotar al unui loc de casă de pe Uliţa Hagioaiei (azi b-dul
Independenţei). Şanţul apare cel mai adesea numit „hindichi“, dar şi „şanţ moschicesc“,
fiind atestat cel mai des în zona de jos a Muntenimii, în paralel cu amintita Uliţă a
Hagioaiei, completează acesta. De asemenea, un act din 1750 consultat de Rădvan
sugerează că lucrările au afectat şi zona de la marginea dinspre Râpa Mare (azi Râpa
Galbenă) a oraşului: locul unei case de pe Uliţa Sârbească (azi str. Lăpuşneanu) se
întindea „piste hendic, până în zăplajii bisericii Banului“. Şanţul ajungea până la
Cacaina, Uliţa Meserciilor (azi str. Cucu) şi drumul mare al Hotinului (str. Sărărie). După
noua ocupaţie, din 1769-1774, când se vor lucra noi şanţuri, cel de la 1739va fi
deosebit de acestea, fiind numit „hindichiul cel vechi al moscalilor“.
„Toate aceste informaţii permit concluzia că - datorită timpului scurt avut la dispoziţie -
ruşii nu au putut amenaja decât o parte din fortificaţiile plănuite, anume cele de la baza
dealului Copoului, pe o linie ce porneşte de la Râpa Galbenă, merge mai sus de Uliţa
Hagioaiei (azi b-dul Independenţei) şi se opreşte la pârâul Cacaina (azi canalizat sub b-
dul C.A. Rosetti şi Tudor Vladimirescu). Acest important document cartografic ne oferă
câteva informaţii preţioase şi cu privire la alte elemente ce ţin de istoria Iaşilor. Dat fiind
timpul scurt pe care inginerii ruşi l-au avut la dispoziţie, planul nu surprinde şi trama
stradală. În interiorul oraşului, semnificativă este delimitarea incintei curţii domneşti,
precum şi figurarea palatului domnului, care însă apare reprezentat ca o clădire unică, şi
nu ca un ansamblu de mai multe clădiri, cum întâlnim în planurile din 1769 şi 1790. În
rest, în oraş sunt figurate bisericile, care erau la acea vreme cele mai reprezentative
construcţii, plus o serie de clădiri cu rosturi mai greu de descifrat. Cele mai uşor de
identificat sunt bisericile Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi şi Biserica Catolică. Zona
Mitropoliei apare figurată ca un spaţiu deschis, în care sunt cuprinse două mici biserici,
care ar putea fi Stratenia Doamnei Anastasia şi vechea Biserică Albă, confirmând o
teorie enunţată acum mai bine de patru decenii de profesorii Dan Bădărău şi Ioan
Caproşu“, scrie Rădvan în acelaşi studiu.
Cum a dispărut marele lac al Bahluiului
Acesta mai afirmă că, din document, râpele din jurul oraşului - azi multe dispărute -
sunt bine reprezentate: Râpa Galbenă, Râpa Peveţoaiei, azi dispărută, se afla lateral de
str. Săulescu, râpa din dosul curţii, cele de dincolo de Barnovschi şi din spatele
mănăstirii Zlataust. Râurile Bahlui, Nicolina şi Cacaina (cu un iaz) apar şi ele, cu un
traseu destul de corect figurat, subliniază cercetătorul, care mai precizează că acest
plan mai cuprinde un detaliu excepţional, fiind primul şi singurul care surprinde ceea ce
mai rămăsese din vechiul heleşteu al Bahluiului.
„La origine, acest lac a fost amenajat probabil încă din secolul al XVI-lea de un
predecesor al lui Petru Şchiopul, sau poate chiar de acesta; prima sa descriere datează
din 1582 şi îi aparţine negustorului englez John Newberie. Potrivit călătorilor străini, dar
şi pe baza informaţiile oferite de documentele interne, lacul se întindea mult spre apus,
acoperind o mare parte din şesul Bahluiului. Refaceri ulterioare ale barajului care
stăvilea apa datorăm lui Vasile Lupu, cu lucrări efectuate în 1635-1636 cu acordul
sultanului Murad al IV-lea, respectiv Antonie Ruset (1675-1678). În planul figurează şi
«iezătura» (barajul), gândit nu numai să oprească apa râului, dar şi să protejeze oraşul,
în partea sa de la vale de curte. Se confirmă că barajul creat pentru a opri lacul format
pe Bahlui continua spre oraş, fiind folosit drept cale pentru drumul ce urca în oraş pe la
vamă şi pe lângă biserica Sf. Lazăr. Că este vorba de o lucrare a omului ne confirmă
chiar Laskovskij, în analiza sa asupra planului din 1739, când aminteşte drumul «din
lemn» dinspre Bucureşti, prin urmare, barajul era consolidat cu lemn, pământ, chiar şi
piatră. După 1740, treptat, vechiul heleşteu al Bahluiului a dispărut (a secat), mai fiind
pomenit în 1748, la hotărnicia locului calicilor“, a conchis istoricul.

Marius Dobrescu: fascinatia traducerilor ca munca de creatie

Interviu realizat de Flori Mladin

Interviu, NR. 9 - Decembrie 2017

In: The Epoch Times, 26 decembrie 2012. Scriitorul Marius Dobrescu este
totodata traducator si redactor sef al revistei Prietenul Albanezului. Cu pasiune
si maiestrie a tradus numeroase volume din limba albaneza, infatisand cititorilor
aspecte ale unei culturi mai putin cunoscute, traditii si obiceiuri, precum si
evenimente din istoria Albaniei. Dl Marius Dobrescu a avut amabilitatea sa
raspunda intrebarilor redactorilor Epoch Times prezentand aspecte din specificul
divers al muncii sale, pentru care a primit premii interne si internationale.

R: Cum va considerati mai implinit, ca jurnalist sau ca scriitor si care din cele doua
profesii v-a adus mai multe satisfactii si impliniri?
MD: Trebuie sa va spun inca de la inceput ca cele doua ipostaze in care ma aflu,
cea de jurnalist si cea de scriitor, sunt complementare. Am inceput sa scriu si sa traduc imediat dupa t
facultatii, spre sfarsitul anilor ’80. Am scris literatura pentru copii, proza SF, ba chiar si poeme. In 198
publicat, la editura Univers, prima traducere din Ismail Kadare, romanul „Cronica in piatra”, dupa care
alte douazeci de volume numai din acest scriitor, fara a mai pune la socoteala cartile altor autori alban
de curand un „inventar”, dupa aproape 30 de ani de activitate literara, si am socotit in jur de 35 de vo
traduse, la care se adauga cartile mele de eseuri, proza si studii despre cultura si istoria Albaniei. In ga
intrat aproape fara sa vreau, fortat de imprejurari, in urma unui conflict cu actualul director al Teatrulu
Ion Caramitru, care in 1997 era ministru al Culturii. Atunci am abandonat functia pe care o aveam in c
unei institutii din sistemul cultural si m-am dedicat gazetariei. Botezul focului l-am facut la „Informatia
un ziar condus de Octavian Andronic, care nu a aparut mai mult de opt-noua luni. Eram, cum s-a intam
altii, un scriitor care intra in gazetarie, si lucrul acesta m-a avantajat din punctul de vedere al scrisului
moment, sunt si jurnalist, redactor sef al revistei de cultura a comunitatii albaneze de la noi, revista „P
albanezului”, dar si scriitor. Caci, daca o sa ma intrebati, pentru mine traducerea e un act complex de
traducatorul poate fi considerat, fara doar si poate, scriitor. Activitatea la revista imi asigura un salariu
traducerile din limba albaneza imi umplu timpul si-mi valorifica cunoasterea acestei limbi europene rar
raspund la intrebarea dv., ma simt implinit in ambele ipostaze.

R: De curand v-a fost conferita „Medalia Recunostintei” de catre presedintele Albaniei, Bujar Nishani. C
semnificatie dati acestui eveniment deosebit?
MD: „Medalia Recunostintei”, pe care presedintele Albaniei mi-a acordat-o la inceputul lunii decembrie
este, asa cum i-am spus-o si domniei-sale, o recunoastere a activitatii mele de trei decenii in beneficiu
albaneze. M-am simtit extrem de onorat pentru aceasta medalie, pe care autoritatile albaneze o acord
cu merite deosebite in promovarea peste hotare a imaginii Albaniei si culturii ei.

R: Ati putea enumera cateva domenii specifice care au fost in centrul actiunilor cartilor traduse din lim
albaneza?
MD: Daca ar fi sa ma refer numai la Ismail Kadare, vreau sa va spun ca acest scriitor, care acum traie
si este deja o voce europeana consacrata, a fost obsedat, mai ales dupa autoexilarea sa in Franta (199
ororilor comise de comunism in Albania. Chiar si ultima carte tradusa de mine la „Humanitas”, romanu
vine din aceeasi zona de interes a romancierului. Fie ca se refera pur si simplu la acest regim (care a f
cel mai dur din Europa de est), fie ca imbraca haina alegoriei, cum este in cazul romanului „Palatul vis
(„Humanitas”, 2007). In acest ultim roman, Kadare descrie o institutie opresiva din sistemul dictatoria
Imperiului Otoman, un soi de agentie in care erau analizate si interpretate visele supusilor din toate co
imperiului. Din descrierea locurilor si a personajelor, a fost insa clar pentru toata lumea ca era vorba d
Comitetul Central al Partidului Comunist Albanez, un instrument nemilos prin care regimul isi exercita
asupra societatii.

R: Referindu-ne la cunoscutul scriitor Ismail Kadare, ce ne mai puteti spune despre personalitatea scri
atitudinea lui fata de comunism?
MD: Ismail Kadare mi-a fost profesor la Universitatea din Tirana, in 1973, iar relatia mea cu el a cresc
a devenit una de colaborare apropiata. Poate ca, in ciuda detractorilor lui (mai numerosi in Albania dec
ei, asa cum e la noi, la balcanici!), Kadare a fost unul dintre „actorii” care au grabit prabusirea comuni
Albania. Ziua in care s-a anuntat ca el si familia sa au cerut azil politic in Franta, in octombrie 1990, a
dintre cele mai negre zile pentru conducatorii comunisti albanezi. Din octombrie 1990 si pana in februa
cand a fost doborata statuia „marelui lider” Enver Hogea si s-a legiferat pluripartidismul, regimul comu
Tirana a suferit soc dupa soc, ca un pacient a carui inima este pe cale de a ceda. Kadare a dat primul s
„bolnavul” este pe duca.

R: Dar preocuparea pentru valorile morale?

MD: In cele mai multe dintre cartile lui, acest scriitor de anvergura europeana este preocupat de profil
poporului din care provine. Un popor despre care noi, romanii, stim destul de putine si pe care-l apreci
de in graba. Despre principiile morale ale albanezilor am sa va spun un singur lucru: faptul ca domnii s
romani isi angajau paznici si administratori albanezi spune totul. De altfel, chiar Imperiul Otoman a av
generali si creatori de origine albaneza, iar fondatorul Egiptului modern, Mehmet Ali Pasa (1769-1849)
albanez din partile Kavalei, in Grecia actuala. De altfel, se stie ca albanezii sunt oameni energici, intelig
fideli, calitati pe care Kadare le afirma, fara exceptie, in toate cartile sale.

R: Ati abandonat sa scrieti dv. opere proprii in favoarea operelor traduse din limba albaneza. Care este
MD: Motivul este unul pe care l-as rezuma prin cuvintele lui Creanga: „Decat codas la oras, mai bine-n
fruntas”. De fapt, am simtit ca ma pot exprima la fel de bine traducand cartile altora, iar faptul ca, in A
considerat „ambasadorul culturii albaneze in Romania” imi arata ca am avut o buna intuitie in clipa in c
acest drum. Aceasta apreciere, plus toate cele de mai sus, mi-au intarit decizia. Poate ca as fi avut pan
opera originala consistenta, poate ca nu. Oricum, traducerea, ca munca de creatie, ma fascineaza si ac
paginii scrise ma simt ca un elev in timpul unui examen la matematica: fiecare propozitie este un exer
fraza, o problema care trebuie rezolvata

R: Care au fost erorile dv. de cand ati inceput aventura scrisului?

MD: Erori e cam mult spus. La primele carti am avut acea stangacie pe care o are orice incepator. Dac
despre traducerile din Kadare, pot spune ca mi-au trebuit ani buni pentru a intra in spiritul operei lui. I
acum ma simt ca pestele in apa si, recunosc, imi este greu sa ma adaptez stilului altor prozatori. Si inc
chestie foarte interesanta: acest scriitor, din care am tradus foarte mult, mi-a influentat propriul meu
observ ca frazele mele suna cam ca ale lui, dar asta nu ma deranjeaza deloc. Dimpotriva, ma face sa m
bine.

R: Ne puteti spune cateva trasaturi de caracter sau abillitati care va ajuta in cariera?
MD: Ca sa inveti perfect o limba straina e nevoie de doua conditii: primo, sa o inveti la fata locului, si s
ai ureche muzicala. Eu le-am intrunit pe amandoua. In perioada 1971-1975 am studiat, vreme de patr
si literatura albaneza la Universitatea din Tirana. In plus, in copilarie am luat ore de vioara si eram con
Braila, unul dintre cei mai avansati invatacei la acest instrument. In afara de asta, ca sa traduci bine, t
stii, sa stapanesti la perfectie propria ta limba. Sa faci textul strain sa para ca e scris in limba romana.
avut, la scoala primara si in liceu, dascali minunati la acest obiect de studiu, dascali carora le multume
cate ori am ocazia.

R: Ce premii internationale si din tara ati primit si cum v-au influentat cariera?
MD: Trebuie sa va spun ca am castigat cateva premii, cel mai important pentru mine fiind, totusi, cel a
Ministerul Culturii de la Tirana, „Penda e argjendtë” (Pana de argint), in anul 2006. Au mai fost „Pena
(2010), din partea Asociatiei Scriitorilor Albano-Americani, Premiul pentru traducere al Asociatiei Scriit
Bucuresti (2003), Premiul „Balcanica”-Braila (2010) si cel de jurnalism pentru minoritati (2005). Pot sp
modestia la o parte, ca am adunat tot ce se putea aduna in domeniul meu de activitate, in spatiul scris
culturii albaneze.

R: Ati avut si dezamagiri?

MD: Recunosc, prea putine. Una dintre ele a fost, poate, programarea aparitiilor editoriale pe baza de
inainte de 1990. Atunci cand trebuia sa astepti cu anii sa ti se publice o carte si erai, oricum, la dispoz
mascate care se practica in editura. Asta in ceea ce priveste cartile mele, caci scriitorii albanezi, prove
tara socialista, erau publicati relativ fara probleme. Singura nemultumire, la ora aceasta, este legata d
practicate de editorii romani in relatia cu autorii, inferioare chiar si celor din Albania!

R: Traind anumite momente pe care le-ati relatat, v-au ajutat sa valorati mai mult familia, prietenii si
sine?
MD: Sigur ca da. O sa va dau un singur exemplu: legatura mea sufleteasca cu Albania. Am avut o stud
neobisnuita, intr-o tara despre care, la inceput, n-am stiut nimic. De fapt, cand am plecat intr-acolo st
doua cuvinte in albaneza: bukë (paine) si ujë (apa). Cand ajungeam la Tirana, venind din vacanta, dup
doua-trei saptamani simteam un dor imens de casa, de parinti, de prietenii din Romania, iar cand eram
tara, mi se facea dor de Albania. Era ceva ciudat, dar pe deplin explicabil. Acum, dupa atatia ani, simt
aceasta, Albania, este a doua casa a mea, locul in care ma simt minunat, unde fiecare om imi e prieten

R: Ce lucruri ar trebui corectate in lumea in care traim?

MD: N-as vrea sa va spun niste banalitati, dar, din pacate, lumea in care traim are mult prea multe de
Toate se duc la vale, toate se degradeaza sub ochii nostri. Este o lume mustind de rautate, de invidie,
de amenintari. O lume expusa permanent unor conflicte armate devastatoare. In care lideri bezmetici
experimenteaza arme noi si puternice. Emisiunile de stiri sunt tot mai pline de proteste, de confruntari
lacrimogene si bastoane de cauciuc. De alertele unor noi apocalipse. Ce poate fi corectat in aceasta lum
ales, cine sa o faca?

R: Ce proiecte de viitor aveti?

MD: Proiectele mele sunt legate de ceea ce fac incepand din 1983. La ora aceasta traduc ultimul roma
Ismail Kadare, „Cina blestemata”, o carte considerata printre cele mai bune produse ale acestui autor.
pregatesc pentru tipar un volum de versuri ale unui poet albanez de peste ocean, Gjekë Marinaj. Iar re
ocupa tot timpul care-mi mai ramane. M-am obisnuit atat de mult cu „portia” zilnica de albaneza, incat
innebuni daca nu as avea ceva de facut si ar trebui sa stau rastignit seara de seara in fata televizorulu

R: Ce transmiteti cititorilor Epoch Times de Noul An 2013?

MD: Le doresc ca 2013 sa fie mai putin cumplit fata de cum se prognozeaza. De fapt, le doresc sa aiba
merita!

Interviu realizat de Flori Mladin

Eveniment ALAR. Bucuresti: Simpozion dedicat poetului clasic al

Asdreni
Marius Dobrescu

Actualitate, NR. 9 - Decembrie 2017

Sapte decenii de la moartea celui care a compus versurile Imnului de stat al

Albaniei l Vizita scriitorului albanez Ermir Nika in Romania

Comunitatea albaneza din Romania a dat literaturii albaneze, atat celei clasice, cat
si celei moderne, o seama de scriitori al caror nume a ramas inscris pentru
totdeauna in istoria literaturii din aceasta tara. Printre acestia, Lasgush Poradeci, Mitush Kuteli si Asdre
mai reprezentativi autori din prima jumatate a secolului trecut, creatori profund influentati de literatur
prin intermediul careia au patruns in miscarea literara albaneza cele mai importante curente literare eu
peste mult timp, in luna decembrie, se implinesc 70 de ani de la moartea celui care a fost sufletul cel m
al comunitatii albaneze din Bucuresti, poetul Aleksandër Stavre Drenova. Prin poezia sa patriotica, de u
romantism caracteristic inceputului de secol 20, Asdreni a fost unul dintre promotorii ideii nationale, ca
se intrupeze prin actul de la 28 noiembrie 1912, cand Albania va deveni un stat independent.
In semn de pretuire pentru marele patriot si liric nascut la Drenova, Asociatia Liga Albanezilor din Rom
organizat, in ziua de 3 octombrie, un simpozion stiintific dedicat vietii si operei acestuia. Lucrarile simp
au desfasurat in Sala „Perpessicius” a Muzeului National al Literaturii Romane si a avut ca invitat de on
scriitorul albanez Ermir Nika, din creatia caruia revista „Drita” si editura „Privirea” au publicat de-a lun
versuri si proza. Lucrarile sesiunii au fost deschise de Radu Savulescu, presedintele ALAR, care a salut
organizarii acestei manifestari dedicate celui care a pus pe versuri Imnul de Stat al Albaniei si a imbog
literatura acestei tari cu poemele sale de mare inspiratie patriotica. A urmat o serie de comunicari stiin
dedicate biografiei si operei poetice a scriitorului albanez: „Asdreni- personajul tragic al literaturii alban
(Marius Dobrescu), „Opera lui Asdreni in contextul literaturii albaneze din Romania” (Luan Topciu) si „O
Asdreni – punte de legatura intre culturile noastre” (Ermir Nika). Materialele prezentate au punctat rel
scriitor cu traditia literara romaneasca, cu elementele de stil si tehnica literara imprumutate de la acea
transmise literaturii albaneze. S-a vorbit, de asemenea, despre rolul benefic al lui Asdreni in cadrul com
mai cu seama in deceniul al doilea al sec. al XX-lea, ca si despre destinul tragic al acestui poet. In part
programului, audienta a avut prilejul sa asculte, intr un minunat moment muzical, un grupaj de serena
albaneze interpretate de Florentina Barbu (voce) si Daniel Bertesteanu (chitara), care au produs o pro
emotie in randul celor prezenti.

Flori la bustul lui Veqilharxhi, la Braila

In continuarea vizitei pe care scriitorul albanez Ermir Nika a facut-o in Romania, acesta a vizitat, in ziu
octombrie, impreuna cu reprezentanti ai asociatiei noastre, orasul Braila, un vechi centru al comunitati
din Romania. In orasul de pe malul Dunarii a trait una dintre personalitatile cele mai pregnante ale Ren
albaneze, avocatul si patriotul Naum Veqilharxhi (Vechilargi). El este autorul celebrului alfabet albanez
precum si al abecedarului care-i poarta numele. Tot el, in Circulara din 1845, a aratat ca un popor, res
albanez, nu se poate ridica spre cultura, spre civilizatie, decat prin stiinta de carte si i-a indemnat pe a
catre invatatura. La Braila, scriitorul Nika a vizitat Muzeul Brailei „Carol I” si Biblioteca Judeteana „Pan
una dintre cele mai moderne institutii de lectura publica din Romania. Tot aici a fost depus un buchet d
bustul lui Veqilharxhi, in semn de omagiu pentru ideile si faptele acestui martir al poporului albanez. D
ALAR au mai facut parte dnii Alin Stoica, deputatul etniei albaneze in Parlament, si Radu Savulescu, pr
organizatiei.

Naum Veqilharxhi, carturarul care a pus educatia la temelia rena

nationale
Maria Oprea

Cultura, NR. 9 - Decembrie 2017

Pe avocatul si carturarul Naum Veqilharxhi (numele original, Naum Bredhi - nascut
la Vithkuq, in anul 1797, si decedat in 1846, dupa unele marturii), istoria l-a
consemnat drept una dintre cele mai proeminente figuri ale Renasterii nationale
albaneze. A fost iluministul care a creat un alfabet unic si special pentru limba
albaneza, crezul sau fiind acela ca societatea se poate regenera armonios prin
raspandirea culturii in popor.

La aproape o suta saptezeci de ani de la trecerea la cele vesnice, patriotul Naum

Veqilharxhi continua sa-si fascineze admiratorii din Romania si Albania prin viata
sa aventuroasa si curajul de a deschide un drum nou in istoria compatriotilor sai.
Vorbim despre cele doua lumi deoarece renascentistul cu origini korceare a
apartinut in egala masura acestor doua tari, Albania si Romania, traind deopotriva
in ambele spatii balcanice, in imprejurimile Korcei si la Braila. Iar ca omagiu adus
iluministului din secolul al XIX-lea, edilii din Braila si Korcea i-au ridicat cate un bust in cele mai frumo
publice ale respectivelor orase. Tot in orasul de pe Dunare s-au pastrat, la Biblioteca judeteana, docum
olografe din activitatea de avocat a lui Naum Veqilharxhi. De aceea, gestul simplu si onorant de a-i rem
activitatea prin care s-a remarcat in timpul vietii nu reprezinta defel un prinos excesiv.
Naum Veqilharxhi s-a nascut in 1797, in satul Vithkuq din apropierea Korcei, in sudul Albaniei, unde a
scoala primara. Tatal sau, Panajot Bredhi, a fost administrator la palatul lui Ali Pasa de Janina, insa, in
circumstantele politice ale vremii, cand localitatile din jurul cetatii Moscopole (astazi, Voskopoje) au fo
atacate de otomani, el a fost nevoit sa emigreze in Romania, stabilindu-se la Braila. Aici, tanarul Naum
avocat si a luat parte la miscarea revolutionara de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu. Cativa ani
a inceput sa practice negustoria si sa lucreze ca avocat la Braila, devenind bogat si faimos. Dupa anul
si-a folosit experienta si averea pentru a promova ideile revolutionare in cadrul miscarii pentru renaste
albaneze. Ca membru al coloniei de intelectuali albanezi care activa aici, Naum Veqilharxhi a inceput s
crearea unui alfabet al limbii albaneze. Versiunea finala a acestui Alfabet de treizeci si trei de litere, ale
caractere au fost inventate de Veqilharxhi, a fost tiparita in 1844, sub denumirea de Evetori Shqip Fort
(Concis alfabet albanez), in care a evitat sa utilizeze exclusiv litere latine, grecesti sau arabe din cauza
diferendelor religioase. Astfel, Abecedarul lui Veqilarxhi a inceput sa fie distribuit pentru prima data la
mai tarziu spre vest, la Berat, unde s-a bucurat de mare succes. Dovada, la 22 aprilie 1845, Athanas P
dintre oamenii de vaza din Korcea, impreuna cu altii, i-a trimis o scrisoare prin care solicita expedierea
exemplare ale abecedarului in acea zona. Abecedarul cuprindea, in cele opt pagini, pe langa expunerea
de litere, unele aforisme, invataturi religioase si morale, iar editia a doua, de 50 de pagini, din 1845, e
elaborata si extinsa, fiind insotita de o introducere adresata tinerilor albanezi, in care Naum ii sfatuia:
datoria de a-si iubi tara.” „Educatia este cel mai mare lucru al acestei vieti”. „Cine invata si nu fructific
invatat nu ar trebui sa manance”.
In acei ani, multi albanezi au invatat sa scrie dupa Abecedarul lui Naum. Exista unele informatii potrivi
isi propusese sa publice si o gramatica, dar moartea prematura i-a intrerupt planurile. Se spune, de as
Veqilharxhi pregatea un volum de lecturi pentru copii si adulti si ca, in 1844, ar fi tradus „O mie si una
opera ramasa in manuscris.

Un document de importanta nationala

Pentru el ignoranta este echivalenta cu sclavia, de aceea ii avertizeaza pe albanezi ca o natiune poate
saracie si inapoiere doar atunci cand incepe sa-si cultive limba nationala. “Sa luam samanta buna si na
Dumnezeu ne va ajuta in germinarea si cresterea unor copaci frumosi si dulci, din care vom culege roa
fara indoiala, ii vor binecuvanta pe semanatori si pamantul lor.” Astazi, Abecedarul pare anacronic dat
originalitatii sale care insemna separarea de orice influenta externa, asa cum si poporul albanez este o
individuala, de sine statatoare, la fel ca istoria si limba sa. De aceea, credea el, poporul (aflat atunci su
administratie otomana) trebuie sa aiba limba sa proprie. Dar sistemul lingvistic al lui Veqiharxhi nu a a
utilizare indelungata din cauza dificultatilor financiare in achizitionarea unei tipografii speciale, care sa
caractere imaginate de carturar si a absentei unui sprijin de specialitate. Alfabetul a starnit discutii in c
stiintifice ale vremii si de mai tarziu. Diversi lingvisti au fost de parere ca existau totusi influente slave
lui Naum, iar Mit’hat Frasheri considera in urma cu un secol ca alfabetul intelectualului korcear seaman
cu cel al limbii armene. Gjystina Shushka a elaborat chiar o monografie Veqilharxhi, aparuta in anul 19
Prishtina, in care invoca, printre altele, influenta alfabetului armean, explicata prin faptul ca avocatul t
cartier de armeni in Braila secolului al XIX-lea. Iata cateva dintre cuvintele folosite de Naum Veqilharx
Abecedar, dar care s-au pierdut in timp: tërulmt - umilinta, tërsjellt - traduce, përgjykonj - reincercare
dispret, parfolmësi - profet, parpleqtë - stramosi, mfshersës - spion, krerëtore – scriere, mëzëtore - co
vendlermi – casa, vendlehti - paradis.
Impactul si importanta acestui prim alfabet albanez sunt covarsitoare, atata timp cat tarile din Balcani
propriile alfabete, rolul lui fiind deosebit daca avem in vedere ca el este prima carte a elevilor. Abeceda
pierdut cu timpul, dar a fost gasit dupa aproape o jumatate de secol intr-o biblioteca din Grecia si trad
tarziu la Tirana, in 1984. Un exemplar al Abecedarului se afla in Romania, la Biblioteca Academiei Rom

Ideolog al miscarii de Renastere nationala

In 1845, Veqilharxhi i-a trimis o scrisoare deschisa, in limba greaca, nepotului sau care indraznise sa s
ideile sale patriotice sunt niste himere, epistola fiind considerata astazi unul dintre primele documente
cristalizat doctrina miscarii de Renastere albaneza. In acest manifest, in care sustine emanciparea pop
prin cultura, el le cerea tuturor albanezilor, indiferent de clasa sociala sau religie, sa se abata de la vec
prejudecati si sa nu stea in calea intelepciunii, a civilizatiei, caci nicio natiune nu se poate ridica fara ed
cultura. Actiunile lui nu au ramas fara ecou, ele fiind motorul revigorarii miscarilor patriotice care milita
independenta Albaniei. Mijlocul secolului al XIX-lea este o perioada fasta pentru natiunea albaneza, ce
incepe o noua era in istoria sa de emancipare si de formare a unei solide constiinte nationale.
Dupa o intensa activitate patriotica, iluministul Naum Veqilharxhi a murit otravit, se pare, de oamenii P
grecesti de la Istanbul, la 1846, fiind astfel nu numai primul ideolog, ci si primul martir al Renasterii.
Scrierile sale nu au fost numeroase si nici voluminoase, insa ele reprezinta documente importante ce r
patriotismul fierbinte al lui Naum Veqilharxhi si viziunea sa asupra libertatii si progresului unei natiuni.

Maria Oprea
Presedintele Albaniei i-a oferit „Medalia
Recunostintei” lui Marius Dobrescu
Mira Skenderi

Actualitate, NR. 9 - Decembrie 2017

In cursul aceleiasi ceremonii s-a sarbatorit

implinirea a 15 ani de la aparitia
cotidianului albanez „Gazeta 55”. 7
decembrie 2012. In salonul hotelului
Tirana, din centrul capitalei albaneze, au
avut loc doua evenimente de mare impact
pentru presa din Albania: aniversarea a 15
ani de la infiintarea trustului de presa si a
editurii „55”, condus de scriitorul si
ziaristul Fahri Balliu, si ceremonia
acordarii „Medaliei Recunostintei”
ziaristului român Marius Dobrescu,
redactorul-sef al revistei „Prietenul albanezului”.

Dobrescu este, de asemenea, traducatorul a numeroase carti din limba

albaneza in cea româna, opera cunoscutului Ismail Kadare figurând la loc
de frunte. In textul Decretului oficial, cu nr. 7856, care motiveaza
acordarea acestei valoroase distinctii, scrie: „Pentru importanta contributie
adusa la promovarea culturii albaneze in România si nu numai, prin
traducerea mestesugita, in limba româna, a numeroase opere ale literaturii
albaneze”. Dupa citirea decretului, presedintele Albaniei, Bujar Nishani, i-a
oferit lui Marius Dobrescu medalia si textul actului oficial, l-a felicitat si i-a
urat mult succes in activitatea viitoare. La rândul sau, scriitorul român a
rostit un scurt discurs de gratitudine din care spicuim: „Vreau sa va
multumesc din inima pentru marea onoare pe care mi-ati facut-o in aceasta
seara. Acordarea acestei medalii arata ca dvs. pretuiti activitatea mea
desfasurata pe parcursul a 30 de ani in slujba culturii albaneze. Pot spune
cu toata convingerea ca a doua mea casa este acum cultura poporului
albanez, unde ma simt confortabil si in siguranta. Prin cuvintele mele
vorbeste astazi intreaga comunitate albaneza din România. O cumunitate
mica, dar cu mari realizari, atât in trecut, cât si in zilele noastre. Aceasta
comunitate va respecta si va ureaza succes in nobila dvs. misiune”.
La evenimentul de la hotelul Tirana au participat, in afara de presedintele
Nishani, liderul Parlamentului albanez, Josefina Topalli, premierul Albaniei,
dr. Sali Berisha, primarul capitalei, Lulzim Basha, ambasadorul SUA,
Alexander Arvizu, precum si actionarul trustului de presa si editura „55”,
Fahri Balliu, cu sotia.
Editia de duminica, 9 decembrie, a suplimentului cultural al cotidianului
„55” a fost dedicata scriitorului român Marius Dobrescu. In materialele
publicate, este evidentiat rolul acestuia la cunoasterea literaturii albaneze
in România, dar si promovarea pe toate planurile a culturii acestei tari prin
intermediul revistei ALAR, „Prietenul albanezului”. Revista, al carei prim
numar a vazut lumina tiparului in luna noiembrie 2001, aduce in fata a
peste 2000 de cititori din toate colturile României si din strainatate cele mai
semnificative aspecte ale culturii si civilizatiei albaneze, de la evenimente
istorice la spiritualitatea micului popor balcanic, si de la literatura la
etnografie si folclor. Un loc important in activitatea lui Marius Dobrescu il
ocupa traducerea operelor a numerosi scriitori albanezi contemporani,
printre care: Ismail Kadare, Teodor Laço, Fahri Balliu, Arber Ahmetaj,
Ramiz Gjini, Ermir Nika, Gjekë Marinaj s.a. Numai din creatia lui Kadare el
a tradus peste 30 de opere, romane si nuvele, in 21 de volume, prin
colaborarea cu cinci dintre cele mai prestigioase edituri din tara noastra. De
un mare interes s-a bucurat ultimul volum, editat sub auspiciile editurii
Privirea (ALAR), „Misterul rugaciunilor”, o antologie a poeziei albaneze de
azi, cuprinzând creatia a 26 de poeti contemporani din Albania, Macedonia,
Kosova s.a.m.d. Amintim pentru cititorii nostri ca Dobrescu este laureatul
Premiului national pentru literatura „Penda e argjendtë” (Tirana, 2006), ca
si al Premiului Uniunii Scriitorilor din România (Bucuresti, 2003).
Traducatorul lui Ismail Kadare a mai obtinut, in 2010, „Penda e Artë”,
distinctie acordata de Asociatia Scriitorilor Albano-Americani de la New York
si Premiul Concursului-festival de literatura „Balcanica” (Braila, 2010).
In cadrul aceluiasi eveniment organizat de trustul de presa si editura „55”
din Tirana, au fost sarbatoriti 15 ani de la aparitia ziarului „55”, publicatie a
dreptei albaneze fondata de scriitorul, ziaristul si diplomatul Fahri Balliu.
Despre nasterea acestei gazete si aparitia sa in conditiile celui mai dificil an
din istoria democratica a Albaniei, anul 1997, au vorbit premierul albanez
Sali Berisha, nuntiul apostolic de la Tirana, arhiepiscopul Ramiro Moliner
Ingles, ambasadorul american Alexander Arvizu si actionarul principal al
gazetei, Fahri Balliu. In cuvântul sau, premierul Berisha a subliniat: „Gazeta
55 a fost fondata in onoarea sacrificiilor supraomenesti pe care albanezii le-
au facut in ultimii 45 de ani pentru a avea dreptul la cuvânt, drept care in
Albania, ca in nicio alta tara, era considerat o crima si pedepsit de o
legislatie barbara. (...) In acesti 15 ani, gazeta a rezistat cu hotarâre in
vocatia occidentala a poporului albanez. Inca de la infiintare, ea a pus
bazele institutului De Gasperi, in cinstea acestui italian si european genial,
care impreuna cu ceilalti lideri europeni a pus bazele Uniunii Europene. (...)
Iata de ce, la a 15-a aniversare, ii multumesc cu recunostinta lui Fahri
Balliu si-mi exprim marea satisfactie pentru aceasta realizare a lui”. La
rândul sau, fondatorul si actionarul Gazetei „55” si al editurii cu acelasi
nume a spus: „Ziarul a pus bazele Editurii 55 si mai apoi Institutului de
studii politice Alcide De Gasperi. Iar cele trei impreuna au dat mesajul unei
Albanii libere, pro-occidentale si pro-americane”. Fahri Balliu este autorul a
numeroase carti care pun pe tapet crimele regimului comunist din Albania,
precum „Panteonul negru” si „Sinistra doamna-Nexhmje Hoxha”, aparute
cu câtiva ani in urma in România. Activitatea sa anticomunista si pro-
occidentala a fost apreciata de importante personalitati din Europa si SUA,
printre care scriitorul englez Simon Sebag Montefiore, ex-presedintele
Elvetiei, Pascal Couchepin, senatorii americani John Kerry si Max Cleland,
scriitoarea americana Keith Morton s.a.
Musulmanii au inceput postul Ramaz
Mira Skënderi

Spiritualitate, NR. 9 - Decembrie 2017

Comunitatea musulmana din Romania a

inceput, din seara zilei de 26 mai, postul
din Luna Ramazan, considerat cel de-al
treilea stalp al credintei islamice, iar timp
de patru saptamani (pana in 24 iunie)
credinciosii musulmani nu au voie sa
manance si sa bea apa de la rasaritul la
apusul soarelui.

Potrivit unui comunicat al Muftiatului

Cultului Musulman, timp de 29 de zile,
credinciosii musulmani trebuie sa parcurga
un ciclu spiritual profund, aceasta perioada
fiind petrecuta in post si rugaciune.
“Invataturile islamice impun ca timp de 29
de zile, anul acesta, credinciosii musulmani sa parcurga u
profund, diferit de normele cotidiene de pe parcursul anul
saptamani fiind petrecute in post si rugaciune, pentru prim
si spirituala”, se arata in comunicat.
Conform traditiei si preceptelor religioase, postul negru si
cinci rugaciuni zilnice, de preferinta in incinta unei geamii
perioada nocturna de cina Iftar, pe care musulmanii o imp
rudele, cunoscutii sau pelerinii. In aceeasi perioada, masa
dinaintea zorilor, Sahur, este luata in familie. “Pentru a m
deosebita a acestei Luni Sfinte, slujbele din moschee, mu
dimineata cu citirea Coranului Cel Sfant, de catre imami, l
femeile. Seara are loc slujba teraavih, cu participarea bar
femeilor din comunitate. Ramazanul inseamna abstinenta
bautura, fumat si relatii sexuale in intervalul mentionat. C
gravide, femeile care alapteaza si bolnavii pot amana pos
tine ulterior. In aceasta luna, considerata a iertarii si a mi
trebuie sa aiba un alt comportament specific perceptelor i
precizat sursa citata.
Totodata, un moment important pentru credinciosii musul
Lunii Ramazan este Noaptea de Kadar (Kadir Gecesi – No
Atotputernica), celebrata anul acesta in noaptea de 21/22
spune ca in aceasta noapte rugaciunile sunt indeplinite”, s
comunicatul Muftiatului Cultului Musulman din Romania. P
Luna Ramazan semnifica inceputul revelarii Coranului Cel
eveniment fiind consemnat a fi avut loc in Noaptea Sfanta
noapte din Luna Ramazan, in pestera Hira, din muntele N
Mecca), in anul 610, revelatie ce a durat 23 de ani. Tradit
ca tot in aceasta perioada portile Paradisului sunt deschis
se inchid, iar diavolii sunt incatusati.

Scurta prezentare a cultului musulman din Romania

Islamul este una dintre marile religii ale lumii contempora

peste un miliard de adepti, grupati in doua mari curente:
Populatia islamica din Romania (de nationalitate turca, tat
apartine ramurii Sunni. Practica islamului in Romania este
stabilirea pe teritoriul tarii noastre - inca din secolul al XII
populatiei turco-tatare. Astfel, in anul 1241, tatarii hanatu
aur” si-au impus dominatia in stepele din nordul Marii Neg
1262-1264, imparatul bizantin Mihail al XIII-lea Paleologu
capeteniilor turce Izettin Keyaus si Saru Saltak Dede drep
tabara militara in tinutul Dobrogei, cu misiunea de a apar
Bizantului de invaziile dinspre nord. Astfel au aparut turcii
orasului Babadag de astazi. Primele comunitati musulman
teritoriul Romaniei s-au constituit abia in sec. XIV-XV, ca
instaurarii suzeranitatii Portii Otomane asupra Principatelo
ele s-au dezvoltat mai ales in Dobrogea si in unele localita
Dunarii. In anul 1877, cultul musulman din Romania a fos
patru muftiate. Intre cele doua razboaie mondiale, prin co
au ramas numai doua, iar in 1943, muftiatele din Tulcea s
unificat, formand un singur muftiat (centru de cult), cu se

Practica religiei islamice consta in: indeplinirea slujbelor z

postul Ramadanului de 30 de zile pe an; vizitarea Kaabei
si pelerinajul la mormantul lui Mohamed; ajutorarea celor
necesare traiului; pastrarea treaza in memorie a marturis
pronuntarea ei zilnica. Activitatea religioasa este condusa
este ales (prin vot secret) din randul imamilor. Unitatea d
este comunitatea, care cuprinde pe toti credinciosii musul
localitate si este condusa de un comitet compus din 5-7 m
perioada de patru ani. In Romania functioneaza 50 de com
musulmane si 20 de filii raspandite in judetele Constanta
Tulcea (4) si cate o unitate in judetele Braila, Galati si mu
resti.
 Lacasurile de rugaciune musulmane din Romania sunt de
geamia si mesgidul; in total sunt 81 lacasuri de cult. Sunt
istorice: geamia centrala si geamia Hunchiar, ambele din
geamia Esmahan Sultan din Mangalia; geamiile din Medgi
Amzacea, Babadag si Tulcea. Celor de mai sus li se adaug
Gasi Ali Pasa si al lui Saru Saltak Dede din Babadag. Perso
musulman din Romania este format din: hatipi, imami si m
prezent, cultul musulman are 35 de imami.

Credinciosii musulmani din Romania sunt in numar de pes

conform recensamantului din 2011, dintre care marea ma
judetul Constanta, o parte in judetul Tulcea, iar restul in d
urbane, ca: Bucuresti, Braila, Galati, Calarasi, Giurgiu, Olt
Severin etc. Baza materiala a cultului se realizeaza prin co
de la credinciosi, donatii si subventii acordate de stat si or
religioase islamice internationale, taxe pentru serviciile re
de pliante, brosuri, ilustrate, taxe de vizitare a unor monu
venituri de la diferite terenuri si imobile proprietate de cul
musulman are in proprietate 108 cimitire.

In perioada 1880-1967, la Babadag si apoi la Medgidia, a

Seminarul teologic al Cultului Musulman, care, din lipsa de
suspendat activitatea. Din anul scolar 1993-1994, Semina
Medgidia si-a reluat activitatea, avand si o sectie pedagog
Cultul Musulman din Romania are bune relatii bilaterale si
intreaga comunitate islamica internationala.

Poezia albaneza de ieri si de azi

Dr. Luan Topciu

Literatura, NR. 9 - Decembrie 2017

Prezentare facuta la Festivalul Poeziei

Balcanice, Braila, 24-25 septembrie Poezia
albaneza este o poezie europeana,
segmente importante din istoria ei fiind in
plina coerenta cu manifestarile poeziei de
pe continentul din care face parte. De
multe ori, insa, aceasta poezie a mers pe
un drum propriu, creatia culta poetica
hranindu-se intens din poezia orala si din
propriile surse culturale. De aceea, cultura
albaneza ramane, in buna parte, o cultura
cu trasaturi unice in cultura europeana,
generand valori de neconfundat inca de la inceputurile sale.

Poezia detine un loc de frunte in cadrul literaturii albaneze. Inceputurile sale

isi au radacinile in timpuri stravechi, insotind apoi intreaga istorie a
poporului albanez. Ea exploreaza viata sociala, religioasa, evenimentele
istorice, pentru a continua cu abordarea lumii interioare a omului, a
sentimentelor precum dragostea, dorul, solitudinea, tradarea, ca si alte stari
mai complexe ale spiritului omenesc.
Primele semne de versificatie cultivata in limba albaneza, in varianta scrisa,
prezente in documentele descoperite pana acum, dateaza din secolul XVI,
ele devenind frecvente in secolul XVIII si mai ales in secolul XIX, cand se
manifesta printr-o bogata tematica si frumusete poetica. Aceste versuri au
jucat un rol de seama in viata spirituala nationala.
Daca am face o rapida incursiune in vechea literatura religioasa, vom
observa ca, incepand chiar cu „Psaltirea” (Meshari) lui Gjon Buzuku (1555),
se pot gasi randuri marcate de inspiratie poetica fina. Aceasta opera,
tradusa dupa psalmii lui David, este scrisa intr-o limba aleasa si plina de
colorit.
Adevarata poezie albaneza se intalneste, insa, in „Doctrina crestina”
(Doktrina e krishterë), scrisa de Pjetër Budi. In partea a doua a acestei
scrieri se gasesc versuri pe motive religioase, care se remarca prin
frecvente cautari stilistice si un limbaj poetic flexibil. In lucrarea „Ceata
profetilor” (Çeta e profetëve), a lui Pjetër Bogdani (secolul XVII), putem citi
poezii originale ale autorului, dar si versuri create de adoratorii lui. Versul
este cizelat, fapt care dovedeste ca in albaneza exista o practica mult mai
veche a versificarii. Si in aceste poezii predomina motivul religios, dar ele se
evidenteaza prin spirit umanist si patriotic.
In poezia albaneza a secolului XVIII, au jucat un anumit rol si poetii
populari numiti beiteginj. Poeziile lor circulau, iar manuscrisele si motivele
preferate erau mai ales laice.
Poezia lirica autentica s-a infiripat la albanezii din Italia, la arbaresi, iar
protagonistul ei a fost Jul Variboba (sec. XVIII), un liric innascut. Acesta
este poetul cel mai cunoscut al vechii literaturi albaneze, mai ales prin
opera sa intitulata „Viata Sfintei Fecioare Maria” (Gjella e Shën Mërisë”). In
aceasta scriere, motivele religioase se impletesc cu cele simple omenesti,
tematica acestei poezii depasind canoanele vremii. Opera sa este o colectie
de mici poeme, cu vers curgator, cu un deosebit farmec liric, care, pana in
ziua de azi, impresioneaza prin simplitatea transmiterii directe a
sentimentelor.
Poezia albaneza a luat insa un mare avant in secolul al XIX-lea, odata cu
trezirea constiintei nationale ce a dat nastere miscarii Renasterii Nationale,
miscare de mare amploare, cu caracter patriotic si cultural. Orientarea
literara in aceasta perioada este cea romantica, combinata cu elemente
clasice si iluministe. Inspiratia provenea din viata sufocata de jugul otoman,
din anxietatea si idealurile poporului pentru libertate, desi autorii nu aveau
o platforma teoretica severa si definitiva.
Romantismul albanez, ca de altfel intregul romantism balcanic, are in
centrul preocuparilor ideea eliberarii nationale de sub stapanirea otomana,
unirea si infratirea conationalilor. Cel mai de seama reprezentat al acestei
perioade este Naim Frashëri, autor a numeroase opere poetice si didactice.
El este cel care a exprimat in modul cel mai stralucit trezirea constiintei
nationale, printr-o limba prelucrata minutios, fiind considerat intemeietorul
limbii literare albaneze. Operele sale cele mai importante sunt: „Bagëti dhe
bujqësi” (Turme si lanuri), „Lulet e verës” (Florile verii), „Dëshira e vërtetë
e shqiptarëve” (Adevarata dorinta a albanezilor), scrisa in limba greaca,
poemul epic „Historia e Skëndërbeut” (Istoria lui Skanderbeg), poemul
istorico-religios „Qerebelaja” etc. Debutul sau literar este marcat de volumul
„Visurile”, scris in limba persana. Naim Frashëri era un veritabil umanist,
apelul sau fiind cel al pacii intre albanezi, slavi, greci etc.
Un loc de onoare in poezia albaneza a secolului XIX ocupa opera lui
Girolamo De Rada, mare poet arbares; romantismul lui apropiindu-se mai
mult de expresia tipica a romantismului din Europa apuseana. Poezia sa
este o lunga compasiune pentru patrie, dovedind sensibilitate fata de
dramele vietii, fata de dragostea dintre tineri, aratand, totodata, un
deosebit interes pentru istoria nationala si pentru figurile marcante ale
acesteia. Opera sa celebra se intituleaza „Milosao”. Alti poeti arbaresi care
s-au distins prin aportul lor literar sunt: Gavril Dara, Santori, Zef Serembe
etc.
In anii Independentei Nationale (inceputul secolului XX) s-au remarcat o
seama de poeti care au continuat sa creeze in spiritul Renasterii, printre
care Ndre Mjeda, Andon Zako Çajupi, Asdreni, inclinati spre abordarea
poetica a temelor sociale reale, Fan Noli, poet si traducator desavarsit care
nu a ocolit nici problemele nationale cu temele lor acut politice, nici motivele
biblice si mitologice, resuscitate din perspectiva contemporaneitatii.
Un reprezentant de marca al acestei perioade este, de asemenea, Gjergj
Fishta, poet cu o voluminoasa creatie poetica epica, satirica, inclinat spre
versul popular pe care-l prelucra cu maiestrie. Opera sa epica „Lahutë e
Malësisë” (Lauta muntilor) este o naratiune care expune momente cruciale
ale istoriei nationale si care reliefeaza figuri de seama ale luptei de eliberare
de sub ocupatia straina.
Un loc deosebit in poezia anilor ’30 detine, fara indoiala, poezia lui Lasgush
Poradeci, asanumit „ultimul postromantic albanez”. Lasgush Poradeci nu a
scris mult, este autorul a doua volume fascinante de poezii publicate in
Romania, respectiv “Vallja e yjeve„ (Hora stelelor, 1933) si “Ylli i zemrës”
(Steau inimii, 1937). Poezia sa, redusa cantitativ, este incomensurabila in
privinta calitatii, concentrarii, profunzimii mesajului liric, continutului
filozofic, rezonantei muzicale interne, puritatii lingvistice a versului,
capacitatii de plasticizare a viziunilor coerente ale universului, acestea fiind
insusiri pe care le intalnim si la contemporanii lui europeni, de altfel,
considerati novatori de prim rang ai poeziei universale.
Un alt poet care s-a remarcat in grupul poetilor din aceasta perioada este
Migjeni( Milosh Gjergj Nikolla), poetul care s-a stins din viata in floarea
tineretii, lasand in urma o valoroasa creatie poetica cu accentuate amprente
sociale, abordate intr-un stil cu totul deosebit. I.Kadare l-a numit „Uraganul
intrerupt”.
Orientarea literara dominanta in perioada postbelica a fost cea a realismului
socialist. In unele lucrari din acea perioada, idealul socialist s-a contopit cu
teme universale, rezultand unele scrieri care au rezistat timpului; dar, cand
acest curent a luat caracter de stat, oficial, atunci poezia a devenit
schematica si dogmatica. Cu toate acestea, in perioada de dupa eliberare au
fost create opere poetice reusite ca arta si conceptie: unele dintre ele aveau
sa apartina orientarii realiste, simboliste sau imagiste, dar, in orice caz,
etichetate ca produse ale realismului socialist. Poetii care s-au impus in
perioada anilor 1960-1970 sunt: Dritëro Agolli, Ismail Kadare, Fatos Arapi,
Dhori Qiriazi.
In anii 80, alti poeti talentati au populat taramul poeziei, precum Xhevahir
Spahiu, Bardhyl Londo, Natasha Lako, Besnik Mustafaj, Preç Zogaj, Rudolf
Marku etc.
In anii de dupa prabusirea sistemului comunist (1990) au vazut lumina
tiparului literatura de sertar, scrisa in anii dictaturii, indeosebi poezia si
proza autorilor disidenti si a celor intemnitati in leagarele comuniste. Poezia
lui Martin Camaj, Visar Zhiti, Kasem Trebeshina, Frederik Rreshpja, Pano
Taci etc. aduc noi viziuni asupra realitatilor printr-un discurs hermetic,
alteori prin exprimare directa.
In acesti ani se afirma, de altfel, o generatie noua de poeti: Agron Tufa,
Ervin Hatibi, Mihal Hanxhari, Jamarber Marko etc. Dintre autoare amintim
pe Mimoza Ahmeti, Flutra Açka, Luljeta Lleshanaku, Lindita Arapi etc.
Literatura albaneza s-a dezvoltat pretutindeni unde traiesc albanezi, mai
ales in Kosova, dar si in tinuturile arbarese. Dintre numerosii poeti albanezi
din Kosovo ii amintim pe Esat Mekuli, Ali Podrimja - faimos poet
contemporan, cu temperament viguros in abordarea motivelor patriotice,
cat si a celor sociale si simbolice - Din Mehmeti, Sabri Hamiti, Agim Vinca,
Eqrem Basha, Adem Gashi, Basri Capriqi etc.
La ora actuala poezia albaneza se bucura de liberatate in alegerea cailor de
urmat. S-au scris opere cu modalitati de expresie sincronizate cu toate
miscarile artistice contemporane. Pe alocuri se pot observa cautari cu
caracter experimental. Au fost publicate numeroase poezii de o deosebita
valoare estetica, in care se impletesc grotescul cu ironia. Se remarca o
introspectie a sufletului omenesc.
Avangarda literara albaneza este definita de obicei in functie de extremele
care-i polarizeaza atitudinile: ruptura, negatia radicala a traditiei culturale si
aspiratia spre o absoluta innoire a limbajului; refuz, pe de o parte, al
conventiilor de orice fel, al autoritatii si „codurilor de maniere” sociale si
estetice, respingere, in ultima instanta, a insesi literaturii, iar pe de alta
parte afirmarea necesitatii de sincronizare cu „ritmul vremii” si „pulsul
epocii”, a spontaneitatii si deplinei libertati a spiritului.

Presedintele Albaniei i-a oferit „Medalia Recunostintei” lui Marius Dobrescu

Numarul 134 (Decembrie 2012)
In cursul aceleiasi ceremonii s-a sarbatorit implinirea a 15 ani de la aparitia cotidianului albanez (Citeste)
Marius Dobrescu: fascinatia traducerilor ca munca de creatie
Numarul 136 (Ianuarie - Februarie 2013)
In: The Epoch Times, 26 decembrie 2012. Scriitorul Marius Dobrescu este totodata traducator si
redac(Citeste)
Poezia albaneza de ieri si de azi
Numarul 108 (Octombrie 2010)
rezentare facuta la Festivalul Poeziei Balcanice, Braila, 24-25 septembrie Poezia albaneza este o p(Citeste)
Vocea Italiei: Elhaida Dani, din Shkodra
Numarul 140 (Mai - Iunie 2013)
Talentata cantareata din Shkodra, Elhaida Dani, a reusit sa primeasca cel mai mare numar de voturi
l(Citeste)

Expozitie si spectacol cu muzica albaneza la Braila

Numarul 160 (Ianuarie - Februarie 2015)

(Citeste)

Naum Veqilharxhi, carturarul care a pus educatia la temelia renasterii nationale

Numarul 150 (Aprilie 2014)

(Citeste) Cuvant catre cititori

Marius Dobrescu

Editorial, NR. 9 - Decembrie 2017

Incepand cu luna aprilie, in activitatea editoriala a
organizatiei noastre va interveni o schimbare esentiala:
modificarea denumirii revistei si a editurii. Am decis
acest lucru avand in vedere necesitatea revigorarii
activitatii celor doua redactii, precum si dorinta ca albanezii si prietenii lor sa se
regaseasca sub acelasi steag: acela al interesului comun, al bucuriei de a face parte din
aceeasi comunitate. Un alt motiv care ne-a facut sa recurgem la aceste modificari este,
pe langa cele de mai sus, nevoia de a fi mai aproape de traditiile acestei comunitati, de
a le continua si a le duce mai departe. Prin urmare, revista „Prietenul albanezului / Miku
i shqiptarit” se va numi „Drita / Lumina”, iar editura „Privirea” va capata numele
„Editura Asdreni”.
Vom explica, pentru cei mai putin familiarizati cu istoricul etniei albaneze din Romania,
semnificatia acestor schimbari. Asadar, de ce am ales aceste denumiri?
„Drita” a fost prima organizatie a albanezilor din Romania. Infiintata la sfarsitul anului
1884, in luna decembrie, la Bucuresti, societatea „Drita” a avut un program
eminamente cultural. Si totusi, prin tiparirea de manuale si carti in limba albaneza, prin
infiintarea de scoli in Albania si prin sprijinul acordat patriotilor albanezi care militau
pentru independenta patriei, aceasta societate a facut un mare pas inainte in coagularea
miscarii de rezistenta din diaspora. „Drita” a fost, de asemenea, si denumirea primului
periodic al comunitatii albaneze din Romania (infiintat in 1887, la Braila).
Asdreni (Aleksandër Stavre Drenova) a fost un prolific poet albanez, considerat unul
dintre clasicii acestei literaturi. Venit de tanar in Romania, a locuit la Bucuresti si
Constanta si a ocupat functii importante in comunitate. El a fost cel care, intr-un
moment de mare inspiratie, a compus versurile imnului albanez „Pe-al nostru steag e
scris unire”, imn pe care Albania l-a pastrat mai bine de 100 de ani. Este interesant ca
acest cantec patriotic a fost cantat la serbarile comunitatii albaneze din Bucuresti inca
inainte de declararea independentei acestei tari. Asa incat, atunci cand, la Vlora, in ziua
de 28 noiembrie 1912, s-a cautat un imn pentru noul stat, patriotii din Bucuresti,
prezenti la marea adunare a independentei, au prezentat compozitia lui Porumbescu pe
versurile poetului din Bucuresti. Asdreni a fost, asadar, unul dintre marii patrioti
albanezi care au trait in Romania, iar atribuirea numelui sau editurii ALAR este o
recunoastere a valorii si contributiei sale la cauza comuna. (Marius Dobrescu)

Cuvant catre cititori

Numarul 185 (Martie 2017)
(Citeste)

Expozitie si spectacol cu muzica albaneza la

Braila
Marius Dobrescu
Actualitate, NR. 9 - Decembrie 2017

Frumusetea costumelor populare albaneze,

punct de atractie pentru publicul brailean

La fel ca de fiecare data, participarea ALAR

la evenimente culturale organizate la Braila
aduce alaturi de noi zeci de membri si simpatizanti. Lansarile de carte,
simpozioanele dedicate unor personalitati din istoria comuna sau
spectacolele oferite publicului de aici se bucura mereu de o larga audienta
si calde aprecieri. Asa a fost in vara anului trecut, la simpozionul dedicat lui
Naum Veqilharxhi, in 2011, la dezvelirea bustului aceluiasi personaj istoric,
ori la celelalte evenimente realizate aici cu sprijinul autoritatilor ori a
institutiilor locale. Acelasi lucru s-a intamplat si zilele trecute, pe 7
februarie, la expozitia si spectacolul organizate de Asociatia Culturala
„Livada” si Scoala Populara de Arte „Vespasian Lungu” din Braila, la care s-
a adaugat Asociatia Liga Albanezilor din Romania. Participarea ALAR a adus
evenimentului, conform opiniei organizatorilor, culori si sunete albaneze –
prin expozitia de costume populare, carti, reviste si CD uri muzicale –, ori
prin spectacolul de serenade din Korcea oferit celor prezenti. Din expunerile
personalitatilor care au onorat evenimentul, spectatorii au putut afla cate
ceva despre portul popular albanez, despre mestesugarii, cofetarii si
carciumarii albanezii care au trait in urbea Brailei ori despre legaturile
culturale subterane, de profunzime, dintre romani si urmasii ilirilor -
albanezii de astazi. Au rostit alocutiuni Iulian Gheorghe (presedintele
Asociatiei „Livada”), Oana Manolescu (deputat, presedintele ALAR), Nelu
Ivan (cunoscut colectionar brailean), Aurel Simionescu (primarul Brailei) si
Viorel Mortu (scriitor, presedinte interimar al CJ Braila). O prezentare
interesanta a „Brailei albaneze” a facut directorul Muzeului Brailei „Carol I”,
prof. dr. Ionel Candea. Cei prezenti au fost salutati, printr-un mesaj oficial,
de ambasadorul Republicii Albania la Bucuresti, Ilir Tepelena. „Va adresez
cele mai frumoase ganduri si toata recunostinta mea pentru ceea ce faceti
pentru Albania si imaginea ei”, i-a asigurat inaltul reprezentant al statului
albanez pe organizatorii si participantii la eveniment. Dupa vizitarea
expozitiei de costume populare albaneze, timbre si carti postale ilustrate,
carti si reviste editate de ALAR, cei prezenti au asistat la un program de
cantece albaneze interpretate de grupul vocal „Serenada”. Trio-ul, format
din Carmen Balasoiu, Manuela Mocanu Voinea si Stefan Corbu, a interpretat
un buchet de serenade din folclorul urban din zona Korcei (oras in sud-estul
Albaniei). Gazdele au „punctat”, la randul lor, cu un potpuriu de cantece
populare romanesti, in interpretarea a trei talentate eleve ale Scolii
Populare de Arte din localitate: Ana Onofrei, Raluca Aliman Burlacu si
Roberta Visan. La incheierea spectacolului, atat oaspetii de la Bucuresti, cat
si gazdele si-au exprimat dorinta de a continua colaborarea, care a devenit
deja traditionala. Iar orasul Braila, considerat de multi drept un „mozaic
etnic” exemplar, ofera intr-adevar cele mai bune premise unei conlucrari de
succes pe taramul culturii si al bunei intelegeri. (Marius D.)

Evenimentul dedicat Albaniei oglindit in presa locala

«Albanezii traiesc in Romania ca in propria lor tara»

Sambata, Asociatia Culturala „Livada” a sarbatorit 7 ani de existenta • la

eveniment au participat deputatul Oana Manolescu, Arlinda Morava, artist
liric, si Marius Dobrescu, redactor sef al revistei „Prietenul Albanezului” • au
rostit alocutiuni prof. Viorel Mortu, dr. Ionel Candea si primarul Aurel
Simionescu

Asociatia Culturala „Livada” din Braila, in colaborare cu Scoala Populara de

Arte „Vespasian Lungu”, au organizat sambata, 7 februarie 2015, expozitia
de filatelie, carti postale, costume populare si carte albaneza intitulata
„Mandra Albanie!”. Evenimentul, care s-a desfasurat in sala de festivitati a
Scolii Populare de Arte, s-a bucurat de prezenta unor distinsi oaspeti: Oana
Manolescu, deputat in Parlamentul Romaniei si presedinte al Asociatiei Liga
Albanezilor din Romania (ALAR), Arlinda Morava, soprana la Opera romana,
si Marius Dobrescu, scriitor, redactor sef al revistei „Prietenul Albanezului”.

Gazdele manifestarii au fost actorul Iulian Gheorghe, presedintele Asociatiei

„Livada”, George Romeo Bunea, directorul Scolii Populare de Arte
„Vespasian Lungu”, si Nelu Ivan, presedintele Asociatiei Filatelice
„Dunarea”, ale carei exponate i au incantat pe cei prezenti. La eveniment
au fost, de asemenea, prezenti: prof. Viorel Mortu, presedintele interimar al
CJ Braila, prof. dr. Ionel Candea, directorul Muzeului Brailei, prof. Ana
Harapescu, directorul Directiei pentru Cultura si Patrimoniu, precum si
primarul Brailei, Aurel Simionescu.

Au fost expuse marci postale, vederi, carti, costume populare albaneze,

precum si imaginea celui mai vechi costum popular feminin din Europa,
ocrotit de UNESCO, intitulat „Giubleta„, originar din Albania. Oaspetii si
gazdele manifestarii au rostit alocutiuni si au evocat, in mod constant,
multiculturalitatea si spiritul tolerant al Brailei, prezentand similitudinile
existente intre cultura albaneza si cea romana. S-a vorbit, de asemenea,
despre albanezii care au gasit a doua patrie la Braila (incepand cu Naum
Vechilhargi, al carui bust se afla pe B-dul Independentei). Prof. dr. Ionel
Candea a vorbit despre vestita bodega a albanezilor, „Lacrima Zorilor”, iar
prof. Viorel Mortu despre magazinul „La Albanezu”. Concluzionand,
deputatul Oana Manolescu a afirmat ca „albanezii traiesc in Romania ca in
propria lor tara”.
La finele manifestarii, grupul „Serenada” i-a incantat pe cei prezenti cu
melodii populare albaneze, iar elevii Scopii Populare de Arte „Vespasian
Lungu” au prezentat un inedit program folcloric rasplatit din plin cu
aplauze.

Marian Gheorghe

Eveniment: MANDRA ALBANIE!, la Braila

Sambata, 7 februarie 2015, Scoala Populara de Arte “Vespasian Lungu” a

gazduit expozitia de filatelie, vederi si carte albaneza “Mandra Albanie!”,
organizata de dl. Nelu Ivan (presedintele filialei filatelice din Braila),
Asociatia Culturala “Livada” Braila si Scoala Populara de Arte (director, dl.
Romeo Bunea). Invitati de onoare si implicati in aceasta actiune au fost si:
dna Oana Manolescu (deputat in Parlamentul Romaniei, presedinte ALAR),
dl. Marius Dobrescu, scriitor, redactor sef al revistei “Prietenul Albanezului”.
Neputand participa la eveniment (din motive obiective), Excelenta Sa dl. Ilir
Tepelena (ambasadorul Republicii Albania la Bucuresti) a transmis un cald
mesaj organizatorilor si participantilor la eveniment. La care au fost
prezenti numerosi braileni, etnici albanezi din Braila, oameni de arta si
cultura etc.; oficialitati locale si judetene.

Moderatori ai actiunii au fost dnii Iulian Gheorghe (actor, presedintele

Asociatiei Culturale “Livada”) si Nelu Ivan. Au luat cuvantul: dna deputat
Oana Manolescu, dl primar Aurel Gabriel Simionescu, dl Ionel Candea
(Directorul Muzeului Brailei - Carol I) si dl Viorel Mortu (presedinte
interimar al Consiliului Judetean). In interventiile acestea s-a subliniat
importanta deosebita a evenimentului, faptul ca la Braila multiculturalismul
este puternic marcat de armonia si buna intelegere dintre etniile care
locuiesc aici de secole: rusi lipoveni, greci, turci, armeni, albanezi, evrei,
romi etc. Evident, cu amprenta lor asupra artei si culturii, istoriei si
evolutiei economice a Brailei.
De asemenea, vorbitorii au venit cu detalii, opinii si ipoteze dintre cele mai
interesante asupra evolutiei din cele mai stravechi timpuri a relatiilor dintre
cele doua tari si popoare; similitudinile inclusiv in graiul si istoria lor,
legata/influentata de tot ce s-a intamplat in Balcani. Totodata, s-a
evidentiat ceea ce da mandrie Albaniei: istoria si arta sa straveche,
darzenia si verticalitatea unui popor puternic iubitor de libertate si
independenta; cu daruirea pana la sacrificiul suprem pentru aceste sfinte
valori ale existentei sale. Dar mandria Albaniei mai inseamna si vestigiile
sale istorice, cultural-artistice si turistice, natura minunata si libertatea
credintei.