Colindele româneşti sau slăvirea lui Dumnezeu în

versuri

Amintiri unice şi dragi. Când vorbim şi scriem despre

colinde, gândurile fiecăruia dintre noi se întorc
instantaneu, cu mari emoţii, în locul de obârşie şi în anii
copilăriei. Deşi există o literatură şi o video-fonotecă
impresionantă dedicată colindelor, cu texte, piese
înregistrate şi informaţii abundente (istorice, etnografice,
muzicologice etc.), toţi ne raportăm prioritar la ceea ce am
auzit şi încă mai auzim în locurile în care am vieţuit
cândva, dar şi în cele în care vieţuim acum. Despre
colinde nu se poate scrie obiectiv la modul general,
abstract şi informativ, ci doar cu referiri concrete la tradiţii
şi locuri anume. De aceea, articolul de faţă se doreşte a fi,
în primul rând, o invitaţie pentru cititori de a căuta în lada
cu zestre personală amintiri unice şi dragi, atât din vremea
copilăriei, cât şi din vremurile şi locurile în care paşii i-au
purtat după aceea. Desigur, auzim şi cântăm acum
colinde care pot fi întâlnite pe tot cuprinsul ţării („O ce
veste minunată…”), şi chiar pe mari întinderi ale globului
pământesc („Silent Night…”, „Jingle bell…” ş.a.), dar mai
apropiate sufletului ne sunt cele auzite de la bunici, părinţi,
fraţi, rudenii, prieteni şi vecini. Apoi, deşi atunci când
colindăm ceva general-răspândit ne înscriem în
universalitate, în comuniune cu toţi creştinii, ei ne rămân
în mare măsură necunoscuţi; când le cântăm pe-ale
noastre, suntem în fericită comuniune cu cei mai apropiaţi
semeni, din familie şi din ţinutul natal. Aşadar, fiecare
ascultă şi cântă colinde potrivit cu locul de obârşie, cu cel
de vieţuire, dar legat şi de propriile preocupări şi gusturi,
repertoriul fiind extrem de variat şi generos, pentru toate
vârstele şi preferinţele.
Tema acestui articol, colindele româneşti…, reprezintă o
scurtă zăbovire asupra acestui tezaur inestimabil, cu
semnalări speciale, selectate din felurite izvoare.
Dezvoltăm, propriu-zis, următoarele puncte: cuvântul
colindă; refrenul „lerui - ler”; vechimea colindelor; Sfintele
Taine în colinde; Sfinţii Vasile, Ioan Botezătorul şi Ilie, cu
Iisus în colinde; de ce „trei crai” şi nu „trei magi”?; câteva
mărturii de suflet. - Etimologia cuvântului „colindă” este
încă în dezbateri, în rândurile cercetătorilor. Dicţionarele
explicative, în marea lor majoritate, mergând pe ipoteza
acad. Al. Rosetti, indică termenul latin „calendae” (la
romani, calendele desemnau primele zile ale fiecărei luni,
cu deosebire a primei luni din an, în care se făceau urări
de sănătate şi belşug, dar şi anunţuri importante pentru
obşte). Fără îndoială, de aici avem cuvântul „calendar”.
Confruntând cele mai avizate izvoare, părintele Nicoale
Cojocaru, doctor în teologie şi etnologie, emite însă o
ipoteză interesantă: cuvântul-minune ar proveni din
latinescul „calo-are” (a convoca, a invoca, a cinsti - în
sens religios), arătând că prin colindă invocăm şi cinstim
numele Dumnezeiescului Prunc, Iisus Hristos, aşa cum au
invocat şi i-au „colindat” îngerii, păstorii şi cei Trei Crai de
la Răsărit;- Lerui-ler/Hai lerui-ler/Lerui, Doamne, Ler (oiler,
oilerui, veler etc.), sunt părticele de refren pe care le
auzim foarte adesea în colinde. Provenienţa lor a fost şi
este, iarăşi, în continui dezbateri. Cantemir, Xenopol şi
alţii susţin că din „Aurelian”, împăratul romanilor, care a
ordonat retragerea din Dacia (271); Haşdeu, Melchisedec
Ştefănescu ş.a. indică zeii „Lari” ai romanilor; Rosetti, D.
Dan (şi, după ei, multe dicţionare şi enciclopedii)
desemnează ebraicul Halleluiah - Aleluia (prescurtat
„hallelui”, transformat în „alerui - hai lerui”). Părintele
Cojocaru, însă, printr-o demonstraţie meticuloasă, susţine
o provenienţă la care înclinăm a subscrie: verbul latin
valeo-ere (fii/mergi sănătos!). „Lerui, Doamne” vrea să
spună, adică: Doamne Iisuse Pruncule, fii sănătos! „Hai
Lerui”, Domn din cer, călătoreşte sănătos pe pământ!
– Vechimea colindelor pe pământ românesc nu se poate
preciza cu exactitate. Dacă se consideră că izvorul lor se
află în cântarea îngerilor şi a păstorilor din noaptea
Naşterii Domnului în Betleem, înseamnă că un anume
început poate fi punctat acum. În consecinţă, răspândirea
creştinismului (şi) pe meleagurile noastre ne-a adus şi
începutul colindatului… Cercetătoarea Sabina Ispas
notează însă că vechimea colindelor la noi merge în urmă
cu aprox. 1500 de ani, de când, practic, este prăznuit şi
Crăciunul, dar mărturii scrise despre ele s-au păstrat abia
din secolul al XVII-lea. Desigur, trebuie să ţinem seama că
nu toate genurile de colinde au aceeaşi vechime şi nici nu
s-au răspândit uniform peste tot;- Pomenirea Sfintelor
Taine în colindele vechi, în special Botezul, Mirungerea şi
Euharistia, reprezintă un element definitoriu privind viaţa,
misiunea şi jertfa Mântuitorului, în texte intitulate diferit,
dar cu fond comun: „Colindul Mare”, „Colindul lui
Dumnezeu”, „Colindul Răstignirii”, „Cântec dumnezeiesc”
etc.
Iată un fragment referitor la Botezul Domnului: „În bătătura
cestui domn,/ Nouă peri şi nouă meri./ ’N vârf de nouă
meri şi peri/ Mi-arde nouă lumânări,/ Pică nouă picături,/
Ruptu-mi-s-au trei râuri:/ Râu de vin şi-altu de mir,/ Şi-
unu-i râu lui Iordan./ În vale de dumnealor/ Coborâ-tu-le-
au Hristos./ S-a scăldat şi s-a-mbăiat,/ Mi-a ieşit, S-a
limpezit…”. Taina Mirungerii se întrevede în acest vers:
„Mititel, înfăşăţel/ Curge mirul după El…”, dar mai ales în
acest fragment din „Colindul Răstignirii”: „Cum Lui că-i
puneare/ Cunună de spini,/ Spin mărăcinos,/ Cununa-L
strângeare,/ Sudoare-L treceare,/ Pe pământ cădeare,/
Mirul se făceare,/ ’N lume trimeteare,/ Fini-ş botezare”;
„Cunună de spini/ Şi-n cap mi-o punea,/ Sudoare-mi
curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt mir se făcea,/ Creştinii
venea/ Şi se miruia”. Iată acum un fragment care
pomeneşte Taina Euharistiei, în aceeaşi colindă: „Şi unde-
mi bătea/ În mâini şi-n picioare/ Cuie şi piroane,/ Sângele
pornea/ Şi unde cădea,/ Vin că se făcea/ Şi se aduna./ Şi
când îmi făcea/ Un brâu de măcieş/ Şi când mă-ncingea,/
Carnea-mi curgea/ Şi unde-mi cădea,/ Sfânt grâu se
făcea,/ Creştinii venea/ Şi se hrănea”…- Prezenţa unor
sfinţi în colinde, alături de Iisus, ne arată, întâi de toate,
credinţa în mijlocirea lor înaintea lui Dumnezeu.
Pomenirea sfinţilor Ştefan, Vasile şi Ioan Botezătorul se
explică şi prin vecinătatea sărbătorilor (27 decembrie, 1 şi
7 ianuarie), dar întâlnim şi prezenţa sfinţilor Ilie şi Petru,
cu mare putere de rugăciune şi mijlocire. Iată câteva
fragmente: “Sub aripa cerului/ La umbriţa mărului/ Este-un
scăunel de prun./ Dar în scaun cine sade?/ Şade bunul
Dumnezeu,/Şade;/ După bătrânul Crăciun,/ Şade Sfântul
Sfânt Ştefan;/ După Sfântul Sfânt Ştefan,/ Şade Sfântul
Sfânt Vasile;/ După Sfântul Sfânt Vasile,/ Şade Sfântul
Sfânt Ion;/ După Sfântul Sfânt Ion,/Şade Sfântul Sfânt Ilie;/
După Sfântul Sfânt Ilie,/ Şade toţi sfinţii la rând...”. Iar
Apostolul Petru e invocat tot împreună cu Sfântul Vasile:
“În curtea divanului/ Mare masa Domnului/ Dar la masa
cine şade?/ Şade Petre, Sfântul Petre/ Şi cu marele
Vasile,/ C-a lui e ziua de mâine...”;- De ce “Trei crai” şi nu
“Trei magi?” Observăm că în majoritatea colindelor
noastre apare enunţul “Trei crai” şi nu “magi”. Anumiţi
cercetători opinează că tradiţia românească a reţinut şi a
formulat corect “crai”, adică împăraţi, chiar dacă aveau şi
cunoştinţe de astronomie (ca magii), iar argumentele sunt
plauzibile: între daruri I-au adus lui Iisus şi aur, foarte rar
în vremea aceea, păstrat îndeosebi în vistieriile regale; au
fost primiţi de Irod, ceea ce nu s-ar fi întâmplat cu nişte
magi de rând etc. În acest înţeles, “craii” împlinesc şi
cuvântul psalmistului: “Pentru locaşul Tău, din Ierusalim,
Îţi vor aduce împăraţii daruri…” (Ps. 67,30).
În acelaşi sens, potrivit unei însemnări dintr-o Evanghelie
a Bisericii Armene, se cunoaşte şi numele lor: Melkior,
regele Persiei, Gaspar, regele Indiei şi Baltazar, regele
Arabiei. Evlavia populară a dat naştere unei frumoase
legende, plină de pedagogie creştină, despre „al patrulea
mag”, pe numai Artaban (legenda poate fi găsită uşor pe
internet. Iar scriitorul american Lewis-Lew Wallace
dezvoltă istoria evanghelică a celor trei magi/crai în
cunoscutul roman Ben Hur). - Câteva mărturii de suflet.
Pe la anul 1850, Ion Creangă consemna următoarele
despre bucuria copiilor de Crăciun şi Bobotează: „Biserica
deschide pe om. Duminicile bâzâim la strană. Şi când
veneau cele două ajunuri, câte treizeci, patruzeci de băieţi
fugeau înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la
alta: la Crăciun nechezam ca mânjii, iar la Bobotează
strigam “chiraleisa” (Doamne Miluieşte), de clocotea satul.
Şi când ajungea popa, noi ne aşezam în două rânduri şi-
ideschideam calea, iară el îşi trăgea barba şi zicea cu
mândrie către gazdă: Aisti-ş mânzii popii, fiule. Nişte zile
mari ca aceste le aşteaptă şi ei cu mare bucurie tot anul.
Gătitu-le-aţi ceva bob fiert, găluşte, turtă cu julfă şi
vărzare? Gătit cinstite părinte; poftiţi de ne blagosloviţi
casa şi masa, şi poftiţi de mai şedeţi…”. Pe ultimele pagini
ale unui Catavasier tipărit la Râmnic (1747) se poate citi
următoarea însemnare, legat de colindul cu steaua: „Aicea
la sfârşitul cărţii pusem şi stihirile ce le cântă copiii când
umblă cu steaua Naşterii lui Hs. Şi cetitorule, ce vei citi şi
cu poetica vei socoti şi de nu vor veni la număr bine să şti,
că noi precum le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum
se obicinuia a se cânta, iar n-am mai umblat a le număra:
Steaua sus răsare/ Ca o taină mare…”. Acad. Al Rosetti,
în lucrarea „Colindele religioase la români” (1920), arată
că, pe lângă colindele moştenite pe cale orală, unele erau
compuse de preoţi şi dieci: „Autorul colindei, biet popă sau
diac fără învăţătură, aşa cum erau mai toţi în veacurile
trecute, era el însuşi un om din popor. Colindele religioase
sunt de origine literară. Diecii s-au inspirat din Noul
Testament, din vieţile sfinţilor etc.”.
Arătând rolul copiilor în colinde şi colindat, după ce
evidenţiază mărturiile de mai sus, părintele cărturar Mihail
Bulacu mărturiseşte, în cuvântarea „Catiheţii de odinioară
şi colindele religioase”: „Iată de ce colindele religioase
revărsate din Biserică prin cateheţii săi, în sufletul
românesc, din izvorul cel puternic al Sfintei Scripturi, sunt
nu numai ceea ce numim datini strămoşeşti, ci acea torţă
de lumină a Evangheliei, trecută prin scrisul şi melodia
sufletului românesc şi transmisă din generaţie în generaţie
prin copiii noştri. De aceea cateheţii rechemaţi din
pridvorul Bisericii în interiorul şcolii româneşti, au datoria
de a continua cu putere această tradiţie a Bisericii, atât de
iubită de poporul nostru românesc...”. Tezaur în
patrimoniul UNESCO, mărturia unui distins profesor şi
sugestii pentru propria atitudine. Asociem colindele
româneşti cu cele mai mari valori naţionale pe care le
avem, îndreptăţite să intre în patrimoniul UNESCO, aşa
cum au intrat, de pildă, ritualul căluşului, inclus din 2008,
doina, inclusă în 2009 şi ceramica de Horezu, inclusă din
2012. Salutăm, în acest sens, includerea colindatului
românesc în ceată bărbătească (decembrie 2013), colind
întâlnit mai ales în Moldova şi Basarabia. Generalizând
semnificaţia colindelor în spiritualitatea creştină, invocăm
însemnările pline de sensibilitate ale ilustrului profesor de
teologie, Teodor M. Popescu: „Colindele sunt o bogăţie şi
o frumuseţe de sfinte amintiri creştine, pioase, de poezie
şi muzică populară, de sfinte gânduri şi duioase întoarceri
la copilărie, de farmec neîntrecut de alte cântări. Colindele
sunt o încântare, sunt o mângâiere, sunt o trăire în
nevinovatele şi curatele gânduri şi dorinţe ale copiilor,
veseli de bucuria cea mare a Naşterii lui Hristos”.
Încheiem, de aceea, având convingerea că materializarea
gândurilor şi a simţămintelor sfinte pe care le nutrim faţă
de colindele noastre părinteşti se poate face de oricare
dintre noi, cu puţin efort, dar cu multă dragoste: primindu-i
cu bunăvoinţă pe micuţii, ori mai marii colindători,
încurajându-i cu un bănuţ, ori alte daruri şi, mai ales,
ascultându-i cu luare-aminte, bine ştiind că pregătirea
colindelor, cântatul şi întreaga osteneală cu drumul, statul
în picioare etc., presupun eforturi însemnate din partea
lor. În acelaşi timp, colindând noi înşine, fie în intimitatea
căminului familial, fie la biserică, fie în casele celor dragi,
aşa cum am moştenit de la înaintaşi, aşa cum trebuie să-i
învăţăm, la rându-ne, pe copiii şi pe nepoţii noştri. Câteva
repere bibliografice: Pr. Dr. Nicolae Cojocaru, Istoria
tradiţiilor şi obiceiurilor la români, vol. I, Bucureşti, 2008;
Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice, vol. II,
Bucureşti, 2003; Pr. Prof. Dr. Mihail Bulacu, Catiheţii de
odinioară şi colindele religioase, în vol. „Cuvinte din
Evanghelie pentru sufletul românesc”, vol. I, Bucureşti,
1943; Acad. Sabina Ispas, O taină încifrată într-un text de
colind, spiritromanesc.go.ro; Pr. Mihai-Andrei Aldea,
Despre colinde şi colindat, www.sfantuldaniilsihastrul.ro
Preot Vasile Gordon -Text preluat din vol. Cateheze
pastorale pe înţelesul tuturor, vol. II, Ed. Sophia, 2016, pp.
249-254, cu unele mici modificări