Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
AL REPUBLICII MOLDOVA
STAŢIUNI FORESTIERE
Chişinău – 2010
Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Silvicultură şi Grădini Publice a Universităţii Agrare
de Stat din Moldova în corespundere cu curriculum-ul şi programa analitică a disciplinei “Staţiuni
forestiere” pentru studenţii de la specialitatea 616.1-Silvicultură şi Grădini Publice.
Autor: Mihail Scutaru, lector superior universitar
Întroducere ................................................................................................................................ 4
4
1. Staţiunea forestieră ca sistem
5
1.2. Staţinea ca sistem. Elemente componente şi rolul lor în definirea şi
caracterizarea staţiunii
Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale componente,
conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi funcţionarea sistemului.
Statiunea forestieră este alcatuită din elemente ale reliefului, rocii (materialul
parental), solului si climei. Ea este în acelaşi timp o unitate fizico-geografică şi o
unitate ecologică.
Ca unitate fizico-geografică sau geotop, statiunea se infaţişează sub forma unui
areal limitat caracterizat prin următoarele componente:
· situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine, longitudine
şi altitidine;
· unitatea mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief (câmpie,
terasă, platou, versant, depresiune, etc.); în cazul versanţilor se disting:
expoziţia, panta şi poziţia pe versant (superior, mijlociu, inferior);
· roca şi substratul litologic al solului, alcatuită din sedimente moi (loess, nisi-
puri, argile, etc.) sau din depozite de dezagregare de roci consolidate eruptive,
metamorfice sau sedimentare (depozite de suprafaţă, de cuvertură, etc.);
· învelişul de sol cu profunzimea şi proporţia de schelet şi succesiunea de
orizonturi pe profil.
Ca unitate ecologică (ecotop) staţiunea forestieră este alcatuită din următoarele
elemente:
· lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui;
· umiditatea din sol şi atmosferă manifestată sub formă de: precipitaţii,
umiditatea atmosferică, apa din sol, ape supraterane şi subterane;
· componentele aerului atmosferic: N2, O2, CO2 şi alte gaze;
· mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânturi;
· macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele nutritive;
· substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creştere sau
cu caracter inhibativ,
· aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului exprimată în vapori pH);
· alte elemente componente ale solului (Al, Mn, etc.);
· consistenţa solului;
· regimul de aerisire şi căldură, etc.
Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum edafic util mai
mare sau mai mic în raport cu profunzimea solului şi conţinut de schelet al acestuia.
În raport cu condiţiile climatice, în zona temperată se recunoaşte o perioadă de
vegetaţie sau o perioadă bioactivă care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa
cum volumul edafic util reprezintă factorul de spaţiu.
6
Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică (ecotop) nu sunt
constante în timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul anului, adică au un regim
propriu.
Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai sus care
alcătuiesc staţiunea se asociază şi se combină în diferite moduri, formînd complexe
mai mult sau mai puţin unitare de teritoriu (landşaft) şi mediu ecologic denumite
areale staţionare elementare sau de biotop, sau de habitat. Marea varietate spaţială a
elementelor fizico-geografice şi deci a factorilor ecologici determinaţi de acestea
crează o mare diversitate spaţială atât sub raport fizico-geografic cât şi ecologic. În
plus, chiar în cuprinsul aceluiasi areal staţional, elementele componente au o variaţie
în timp, ceea ce presupune o amplitudine de variatie a factorilor ecologici. Această
mare diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea lor în
unităţi taxonomice de diferite niveluri. Dintre elementele componente ale staţiunii,
cele edafice şi climatice deţin locul cel mai important, întrucât ele constituie fondul
de substanţă şi energie alături de umiditate ca factor climatic şi edatic şi compoziţia
aerului atmosferic constituie componentele principale ale climei ce determină gradul
de favorabilitate al acestuia.
8
Elementele componente ale staţiunii-cunoscute şi sub numele genetic de
``factori staţionali``-influenţează în mod diferit viaţa plantelor, şi anume:
· direct (şi în măsură variază şi indirect), aşa cum actionează lumina, căldura,
CO2, O2; apa, substanţele nutritive ş.a.; aceşti factori au prin excelenţă
caracterul de factori ecologici;
· numai indirect, aşa cum influentează de exemplu relieful, mineralele de sol,
textura, structura solului ş.a., numai modificând valorile şi regimurile factorilor
ecologici, sunt adică determinaţi ai acestra, deci determinanţi ecologici ai staţiunii.
Elementele componente ale staţiunii, care faţă de biocenoză joacă rolul de
factori ecologici nu acţionează separat, izolat unul de celălalt, ci în mod asociat, în
strinsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Ecosistemul pădure nu reprezintă
un conglomerat de elemente organice şi anorganice, ci un sistem unitar integral şi
integrat de elemente care se găsesc într-un permanent schimb de substanţă şi energie.
Acest lucru l-a determinat pe Mitscherlich să enunţe drept una din legile de bază ale
ecologiei ``Legea acţiunii combinate a factorilor``, lege care îi şi poartă numele.
Factorii ecologici acţionează simultan şi combinat prin rezultanţa lor comună. De
9
fiecare dată însă unul sau altul din factori devin prepoderenţi, având o influenţă
determinantă asupra biocenozei.
Raporturile dintre componenta vie şi gradul de concentraţie a factorilor
ecologici staţionali au fost exprimate de către Shelford prin legea toleranţei.
Factorii ecologici aflaţi în afara optimului determinând limitarea creşterilor la
diferite niveluri sub cel maxim au fost numiţi factori limitativi. Fiecare din factorii
limitativi contribuie la limitarea creşterii şi a producţiei, nivelul lor fiind determinat
de factorul a cărui concentraţie se află la minim.
Acest lucru l-a determinat pe Liebig în 1840 să enunţe legea minimului.
Conform acestei legi dezvoltarea substanţei vii, creşterea şi producţia de biomasă,
sunt limitate de anumite concentraţii ale factorilor ecologici staţionali. Atunci când
unul din factori se află în concentraţie minimă el impiedică direct şi indirect creşterea
şi producţia de biomasă.
13
Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unitaţi de
relief: munţii, dealurle şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea, subcarpaţii şi
piemonturile, dealurile joase şi câmpiile înalte.
În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi de relief:
interfluviu, valea şi versantul din a caror îmbinare rezultă toate complexele de relief.
Geneza indică modul de formare al reliefului care poate fi diferit ca rezultat al
acţiunii reciproce dintre factorii interni şi externi sau pentru formele mari de relief al
proceselor geofizice şi geologice.
În condiţiile climatice ale ţării noastre rolul hotărîtor în modelarea reliefului îl au
apele curgătoare (sub formă de pluviodenudatie, de eroziune torenţială sau fluviatilă).
Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor curgătoare poartă amprenta celor trei
activităţi ale acestora-eroziune, transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a
pornirilor de teren (surpări, rostogoliri, torenţi de noroi, alunecări etc.).
Deoarece toate formele de relief rezultă din îmbinarea planurilor orizontale cu
cele în pantă, caracterizarea geomorfologică a teritoriului trebuie sa aibă în vedere
cele trei părţi principale: culmile (sau partea superioară a interfluviilor); văile (partea
inferioară a acestora) şi versanţii ca planuri de legatură între primele două.
Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate de felul
munţilor şi dealurilor la care versanţii au dezvoltare maximă şi la care procesele de
pantă provoacă modificări permanente în morfologie şi reliefuri plane, de câmpie,
care se caracterizează prin dezvoltarea maximă a planurilor pe orizontală (partea
superioară a interfluviilor şi cea inferioară a văilor), ca urmare eroziunea fiind
minimă şi predominând depunerile.
A.Relieful accidentat.În zonele cu relief accidentat, părţile superioare ale
interfluviilor sunt mai puţin atacate de agenţii modelatori şi acumulează în mare parte
pe loc produsele rezultate (eluvii). Versanţii sunt cel mai puternic supuşi eroziunii
deşi nu lipsesc nici acumularile foarte inegale ca grosime (de felul deluviilor,
coluviilor etc.). Fundul văilor şi cu deosebire albiile majore constituie domeniul
acumularilor de felul coluviilor, proluviilor etc.
a-Partea superioară a interfluviilor în cazul reliefului accidentat se diferenţiază atât ca
formă cât şi ca geneză. Ea se poate prezenta ca nişte largi platouri sau sub formă de
culmi ori de creste înguste.
a1-Platourile şau platformele se diferentiază la rândul lor după origini în:
-platforme structurale, care sunt dezvoltate pe un strat de rocă dură, de obicei în
terenuri sedimentare cu aşezarea aproape de orizontală, de pe care eroziunea a
înlăturat stratele mai friabile ceea ce dă acestor platforme o netezime aproape ideală
în contrast cu văile care le strabat şi cu versanţii puternic înclinaţi. Pe platformele
structurale calcaroase, netezimea acestora este deseori întreruptă de apariţia dolinelor
(pîlnii circulare). In regiunile cu strate uşor înclinate, platformele structurale se
14
apleacă şi ele în aceeaşi direcţie, urmând înclinarea stratului dur. În această situaţie se
pun în evidenţă şi alte forme caracteristice cum sunt creştele puternic înclinate în
partea cea mai ridicată. Relieful acestor regiuni apare astfel asimetric, văile
prezentînd un versant tărăgănit în faţa celui puternic înclinat al crestei. Aceste forme
de relief apar frecvent pe Podişul Central Moldovenesc, Podişul Nistrean, Podişul
Tigheciului;
-platforme de denudaţie, sau platforme de eroziune nivelate prin eroziune şi
acumulare datorită apelor curgătoare reprezintă suprafeţe larg ondulate, cu înălţimi în
pantă lină, cu văi erodate şi bahne. Prin aşezarea lor pe interfluvii, ambele categorii
de platforme sunt expuse vânturilor, cu deosebire că platformele structurale prezintă
o mai mare uniformitate termică şi de umiditate, pe când cele de denudaţie prezintă
uşoare diferenţieri topoclimatice şi de reţinere a apelor scurse de pe versanţi;
-platforme de abraziune-apar în vecinătatea litoralului şi sunt nivelate de valurile mării.
a2-Culmile la rândul lor pot fi largi şi rotungite sau coame înguste (plaiuri) sau foarte
înguste cu profil ascuţit (creste). Coamele au formă largă rotungită datorită în mare
parte rocilor în care sunt aşezate (roci dure de felul granitelor sau a şisturilor
cristaline dau forme rotungite de culme, în contrast cu versanţii puternic înclinaţi, fie
roci moi de felul argilelor care dau forme larg ondulate atât pe culme cât si pe
versanţi slab inclinaţi).
a3-Crestele sunt cele mai înguste forme de interfluvii cu versanţi puternic înclinaţi.
b-Versanţii se diferentiază după înclinare, expoziţie, formă şi substrat. După înclinare
sau pantă, versanţii pot fi: fără înclinare (pantă) sub 30; uşoara 3-50; moderată 6-150;
repede 15-250; foarte repede 25-450 şi abrupt peste 450. După expoziţie versanţii pot
fi: însoriţi (expoziţie sudică, sud-vestică); umbriţi-(expoziţie nordică sau nord-estică);
parţial umbriţi-(expoziţie estică şi nord-vestică); parţial însoriţi (expoziţie vestică şi
sud-estică). Dupa formă, versanţii pot fi alcătuiţi dintr-un plan simplu sau rezultanta
unui complex de plane diferite. Pantele pot fi drepte sau normale, când reprezintă
aceeaşi înclinare pe toată laţimea lor, convex sau concave. Pantele complexe rezultă
din îmbinarea celor trei categorii de pante şi sunt cele mai frecvente în natură. Ele pot
fi: convexe-concave în trepte.
-Terasele sunt forme de relief ce însoţesc versanţii văilor fluviale şi se diferenţiază în
podul terasei, neted şi de grosime diferită format din depuneri loessoide sub care se găsesc
de obicei pietrişuri; fruntea terasei puternic înclinată spre vale, între ele muchia terasei.
După substrat, versanţii se diferenţiază în raport cu felul şi grosimea
depozitelor de cuvertură. Se pot diferenţia: versanţi cu formaţie de cuvertură normal,
versanţi erodaţi parţial, erodaţi şi cu acumulări suprapuse.
c-Văile se deosebesc între ele după formă (profilul transversal), după marime
(adîncime şi lungime), după înclinarea talvegului (profilul longitudinal) şi după
regimul scurgerii apelor ce le străbat.
15
După formă, văile pot fi: a) înguste cu versanţii puternic înclinaţi şi apropiaţi
unul de altul şi iau naştere fie prin eroziune carstică (dizolvarea calcarului combinată
cu scurgerea grotelor), fie prin epigeneză (adîncimea unui curs de apă dintr-un
orizont de roci într-unul de roci dure mascat de acesta), fie segmentarii unui baraj
natural a văii produse prin surpare, alunecare, etc.; b) văi fără maluri frecvente în
zonele de câmpie cu scufundare lentă şi de acumulare intensă de material aluvionar.
După mărime, văile pot fi văiugi, lungi de 20-200m şi adânci de 1-5 m; vilcele
mai adânci 15-30 m cu versanţi în pantă accentuată de 15-300, cu talvegul înclinat;
viroage de 50-500 m lungime şi 10-50 m adâncime şi vai fluviatile, adânci de 10-30
m la câmpie şi 25-100 m la dealuri, laţimea variază de la 200 la 2000 m.
După înclinarea talvegului se pot deosebi: văi tinere, cu pantă accentuată, cu
numeroase neregularitaţi şi căderi în trepte întercalate cu aglomerari de bolovănişuri;
văi mature, cu inclinare mai redusă a talvegului, cu ape mai liniştite; văi bătrine, cu
panta talvegului extrem de redusă, cu ape liniştite, cu depozite fine de viituri.
După regimul scurgerii apelor, se diferentiază: văi formate din ape temporare,
din ploi de tipul ravenelor şi văi cu ape permanente.
Toate formele de relief accidentale prezentate mai înainte imprimă anumite
diferenţieri de ordin climatic şi edafic staţiunilor forestiere. Astfel, culmile sunt
puternic vânturate, solul este superficial şi mai uscat şi prezintă procese specifice de
sărăcire, podzolire şi întinerire prin eroziune. Expoziţia versanţilor determină
modificări în topoclimat, iar înclinarea determină modificări prin profunzimea şi
insuşirile solului ca urmare a depozitelor de cuvertură.
B. Reliefurile plane se caracterizează printr-o energie de relief mică, sub 30-40
m şi printr-o pondere redusă a versanţilor. În cadrul acestor tipuri de relief domină
partea superioară a interfluviilor numită câmp, şi fundul larg al văilor sau albiilor
majore. Din îmbinarea lor în diferite proporţii rezultă câmpiile, succesiune de
câmpuri şi văi puţin adânci şi luncile, terenuri joase de-a lungul răurilor principale şi
fluviilor pe alocuri extrem de întinse.
Câmpiile, pot fi împărţite în trei categorii: câmpiile înalte câmpiile tabulare şi
câmpiile joase.
Câmpiile înalte pot fi la rândul lor câmpii piemontane şi câmpii adânc
fragmentate cu aspect deluros.
Câmpiile tabulare se caracterizează prin câmpuri foarte întinse şi netede,
acoperite cu cuvertură groasă de depozite.
Câmpiile joase pot fi câmpii subzidente care prezintă arii de scufundare lentă şi
de acumulare densă a aluviunilor şi luncile râurilor care constitue părţile joase ale
câmpiei şi care prezintă domenii de aluvionare continuă şi de înălţare lentă.
Luncile reprezintă arii cu exces de umiditate, cu energie de relief mică şi cu
forme de relief în continue transformare datorită aluvionării intense. În cadrul
16
luncilor se deosebesc părţile înalte sub formă de tapşane laterale, terase scunde şi
grinduri cu parţile joase frecvent inundate sau acoperite permanent cu ape stătătoare
sub formă de ostroave şi japse. Depresiunile sunt porţiunile si mai joase care se
prezintă de obicei sub formă de mlaştini sau bălţi.
Formele de relief plat imprimă si ele diferenţieri importante spaţiale în special
în ce priveşte solurile şi regimul hidrologic.
Spaţiul dintre râurile Prut şi Nistru constitue o parte componentă a Câmpiei Est-
Europene. Înălţimea medie a suprafeţei este de 147 m, iar altitudinea maximă
deasupra nivelului mării constitue 429 m (Bălăneşti). Pe fundalul reducerii generale a
altitudinilor de la nord-vest spre sud-est se inregistrează unele particularităţi în
aşezarea câmpiilor nu prea înalte şi a dealurilor ascendente fragmentate, care ocupă
partea centrală a teritoriului.
Aici se evidenţiază următoarele unităţi orografice: Platforma Moldovenească,
Câmpiile Moldovei de Nord, Moldovei de Sud şi ale Nistrului de Jos, Înălţimile Mol-
dovei Centrale, Transnistrene şi ale Tigheciului, depresiunea din preajma Mării Negre.
Platforma Moldovenească ocupă partea de nord a teritoriului şi se caracte-
rizează, în fond, prin forme netede ale reliefului. Altitudinele dominante ating 240-
320 m; fragmentarea orizontală de o reţea de văi şi râpi constitue 1,5-2,0 km/km2,
fragmentarea medie verticală este de 50-100 m, în raioanele de vest atingând 150 m
din contul ridicării pragurilor de stincă a miocenului mediu.
Platforma trece treptat în Câmpia Moldovei de Nord (de Bălţi) din care face
parte Câmpia Prutului de Mijloc, Câmpia Colinară de Bălţi şi Câmpia Colino-
Deluroasă Ciuluc-Soloneţ. Câmpia Moldovei de Nord se deosebeşte prin altitudini
absolute mai mici (200-250m) şi fragmentarea orizontală de 1,0-1,5 km/km2, văi şi
râpi intense, pante line, care trec în cumpene ondulate de apă. Ridicarea suprafeţei
platformei faţă de acest teritoriu şi dealurile care o înconjoară la sud şi est ii imprimă
o formă de câmpie semiînchisă.
Câmpiile caracteristice pentru raioanele de nord ale republicii sunt întretăiate
de dealurile Moldovei Centrale, separate de Câmpia Moldovei de Nord printr-un prag
mai mare de 150 m, care trece în zona faliei tectonice de la Răuţel. Partea cea mai
ridicată şi mai fragmentată a înălţimilor din centru se numeşte Codrii (14,5% din
teritoriu). Fragmentarea orizontală constitue 2,5-4,0 km/km2, iar cea verticală
depăşeşte 200 m atingând pe alocuri 300 m.
Relieful podişului dat prezintă o îmbinare a unor lanţuri ale cumpenelor de apă
înguste în formă de creastă şi a văilor adânci şi largi ale râurilor, marginile cărora
sunt asociate de depresiuni semiinchise în formă de amfiteatru erozional şi prezintă
iminenţe de alunecări de teren, numite hârtoape.
17
În partea de nord-est a teritoriului, între văile râurilor Nistru, Prut şi Căinari,
este situat Podişul Nistrean, având cota medie de 250-300 m, iar cota maximă de 347
m. Fragmentarea orizontală atinge 1,6-2,0 km/km2, iar cea verticală de 150-200 m.
Câmpia Moldovei de Sud se mărgineşte cu dealurile Moldovei Centrale dinspre
nord şi nord-est. Înălţimea maximă constituie 247 m. Fragmentarea orizontală atinge
2,0-2,5 km/km2 iar cea verticală-100-150 m. La sud câmpia trece treptat în
depresiunea din preajma Mării Negre.
Podişul Tigheciului este întins în direcţia submeridională şi se evidenţiază
brusc pe fundalul acestor câmpii. Cotele sale absolute ating 220-300 m. Fragmentarea
orizontală constitue în medie 2,0-2,8 km/km2, iar cea verticală 180-260 m.
Câmpia terasată a Nistrului de Jos, care se caracterizează printr-o fragmentare
orizontală neinsemnată şi cote absolute reduse, se află în partea de sud-est a
Moldovei. Spre nord cîmpia se îngusteză şi trece în Valea Nistrului, care în partea de
mijloc formează un canion adânc, separând Podişul Transnistrean şi Volîno-Podolsk.
Evidenţierea pe un teritoriu relativ mic (33,8 mii km2) a celor şapte unităţi
orografice cu particularităţi morfostructurale şi morfosculpturale caracteristice, precum
şi cu exogeodinamică specificţă este condiţionată de evoluţia geologică în perioada
neogenă-cuaternară, care s-a desfaşurat în condiţii climaterice şi tectonice variabile.
2.4.4.Troficitatea solului
Creşterea şi producţia de biomasă a arborilor şi arboretelor depinde, pe lângă
capacitatea de aprovizionare cu apă şi de aprovizionare cu substanţe nutritive a aces-
tora, şi de troficitatea solurilor.
Troficitatea solurilor este condiţionată atât de fondul de substanţe nutritive
accesibile plantelor, cât şi de apa accesibilă şi de favorabilitatea solului pentru
28
dezvoltarea sistemului de rădăcini.
Fondul nutritiv de substanţe folosibil de către plante determină troficitatea poten-
ţială iar cel efectiv accesibil plantelor troficitatea efectivă. Hotărâtoare pentru troficitatea
solului este partea superioară a profilului, cea humiferă străbătută de rădăcini. Troficitatea
solului poate fi grupată în troficitate minerală determinată de conţinutul solului în
substanţe nutritive minerale şi troficitate azotată determinată de conţinutul solului în azot.
Stabilitatea troficităţii solurilor se poate face atât direct, prin determinarea
tipului de humus, a proporţiei de humus, a conţinutului în elemente minerale precum
şi prin utilizarea unor indici analitici corelaţi, cât şi indirect, folosind indicaţiile
vegetaţiei (erbacee şi arborescente).
1.Diferenţierea categoriilor de troficitate după flora indicatoare, şcoala staţională
ucraineană (Pogrebneak 1958, 1963; Lavrinenko şi colab., 1956) a încadrat solurile în 4
categorii de troficitate: A,sărace; B,relativ sărace; C,relativ bogate; D, bogate.
Solurile din categoriile extreme (A şi D) au o flora specifică. Pe solurile sărace se
întâlnesc numai specii oligotrofe, iar pe cele bogate numai specii megatrofe. Pe solurile
relativ sărace se întâlnesc, alături de speciile oligotrofe, şi unele specii mezotrofe (nu
însa şi speciile eutrofe). Solurile relativ bogate nu au o floră specifică. Pe aceste soluri se
pot intilni atit specii oligotrofe si mezotrofe, cit si specii eutrofe, acest caracter al păturii
erbacee diferenţiind net solurile relativ bogate de solurile din alte categorii de troficitate.
Asupra folosirii florei indicatoare pentru diferenţierea troficităţii solurilor
forestiere este însă de păstrat rezerva că aceasta nu poate caracteriza întregul profil de
sol fiziologic util pentru vegetaţia arborescentă.
2. Pentru diferenţierea categoriilor de troficitate a solurilor forestiere, şcoala
germană acordă o atenţie deosebită formelor de humus forestier, diferenţiate atât
după caracterele morfologice, cât şi dupa unele date analitice.
Sprijinindu-se pe un număr mare de determinări de creşteri ale arborilor şi date
analitice asupra humusului forestier Muller (1967) a stabilit pentru solurile de pădure
cinci grupe de forme de humus cu valoare indicatoare asupra categoriilor de troficitate a
solurilor forestiere (mull; mull-moder; moder; moder-humus brut; humus brut).
3. Pentru o caracterizare cât mai completă a categoriilor de troficitate a solurilor de
pădure din regiunea de munţi mijlocii şi dealuri înalte Schwanecke (1965) ia în
considerare atăt tipul, respectiv forma de humus, cât şi o serie de indici analitici corelaţi
asupra orizonturilor minerale humifere ale solurilor de pădure. În ce priveşte tipul şi
substratul de humus, acesta este un indicator preţios al troficităţii azotate a solurilor.
Tipul de humus depinde de natura resturilor organice şi de condiţiile climatice
şi biologice în care are loc descompunerea acestor resturi organice.
În general, solurile cu mull au o troficitate cel puţin mijlocie daca nu ridicată în
raport cu proporţia de humus pe profil, cele cu mull-moder, moder o troficitate mijlocie
spre inferioară, iar cele cu humus brut au în toate situaţiile o troficitate scăzută.
29
2.4.5. Alte elemente edafice determinante pentru caracterizarea staţiunilor forestiere
În afara volumului edafic, a regimului de umiditate şi troficitate a solului şi a
capacităţilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere şi alte elemente edafice
devin în anumite condiţii hotărâtoare pentru definirea staţiunilor forestiere şi anume:
reacţia solului, aerul si aeraţia solului, consistenţa şi căldura solului.
Reacţia solului exprimată prin valorile pH este un element care influenţează
activitatea microbiologică din sol, procesele de nutriţie şi în final creşterea arborilor
şi producţia de biomasă a arboretelor. În solurile puternic acide, ionii de H+ şi Al3+ se
gasesc în concentraţi mari astfel încât devin limitativi creşterii plantelor lemnoase.
Concentraţia mare de Al împedică procesele de transformare a monozaharidelor în
zaharoză, cât şi procesele de sinteză a azotului din sărurile minerale în proteine.
Aerul din sol şi în special conţinutul de O2, precum şi aeraţia solului sunt fac-
tori importanţi pentru vegetaţia forestieră. Acest lucru este oglindit de corelaţia exis-
tentă între bonitatea staţiunii exprimată prin clase de producţie a arboretului şi
valoarea capacităţii de aer a solului.
Aerul şi aeraţia solului condiţionează dezvoltarea sistemului de rădăcini. Insu-
ficienţa aeraţiei este condiţionată de prezenţa caracterelor de hidromorfie în orizontul
B, sau de textura fină a acestuia.
Consistenţa numită şi compactitate, când este ridicată-reprezintă un element
important pentru definirea staţiunilor forestiere, mai ales a celor din zonele de dea-
luri, podişuri sau câmpie, unde poate deveni factor limitativ al bonităţii. Consistenţa
tare a orizontului Bt la luvisoluri împiedică dezvoltarea corespunzătoare a sistemului
radicelar al arborilor şi productivitatea arboretelor.
Solurile reavene, reavăn-jilave, pot avea o consistenţă mobilă, foarte friabilă,
friabilă-fermă, foarte fermă, extrem de fermă, iar cele uscate-mobilă, slab excesivă,
uşor dură, dură, foarte dură şi extrem de dură, în raport cu rezistenţa pe care o pune
un fragment de sol la sfărâmarea între degete.
Consistenţa înregistrează variaţii mari în raport cu umiditatea solului. De aceea,
consistenţa trebuie apreciată în sezonul estival, adică la umiditatea estivală dominantă în
orizontul B care poate prezenta o consistenţă limitativă pentru dezvoltarea rădăcinilor.
Căldura solului poate deveni factor limitativ în staţiunile montane de limită
altitudională, pe versanţii umbriţi şi văile înguste şi reci sau în cele cu soluri
hidromorfe, unde datorită stăgnării prelungite a apei acestea sunt foarte reci, mai ales
în sezonul de primăvară, la începutul întrării în vegetaţie a speciilor.
Vara, în unele soluri cu textură nisipoasă situate pe versanţii însoriţi, se realizează
temperaturi foarte ridicate care devin limitative pentru dezvoltarea speciilor forestiere.
La fel se comportă şi unele soluri superficiale şi scheletice formate pe calcare.
Salinitatea şi alcalinitatea solurilor devin factori limitativi chiar la valori mici
pentru vegetaţia forestieră arborescentă. Acest lucru apare de obicei în luncile unor
râuri sau în apropierea unor locuri sărate, situate în zona de silvostepă şi stepă.
30
3. Principii de bază şi metoda de lucru în tipologia şi cartarea staţională
forestieră din Republica Moldova
37
4. METODA DE CONSTITUIRE A TIPURILOR DE STAŢIUNI
42
5.CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR STAŢIUNI FORESTIERE DIN
REPUBLICA MOLDOVA
43
5.2. Sistemul tipologic actual folosit în amenajarea pădurilor din R. Moldova
Începând cu anul 1992, s-a trecut la aplicarea în practica amenajării pădurilor
dintre r.Prut şi Nistru a sistemului tipologic românesc.
Amenajarea pădurilor pe baze tipologice s-a experimentat pentru prima dată în
România în bazinul Suha din nordul Carpaţilor Orientali, în anul 1955.
Prima publicaţie cu caracter de teorie şi aplicaţie practică a tipologiei şi cartării
staţionale a apărut în anul 1958 semnată de C.Chiriţă şi membrii colectivului care au
executat lucrările de la Suha. În anul 1958, cercetările efectuate până atunci în
legătură cu clasificarea tipologică a pădurilor se finalizează în lucrarea „Tipuri de
pădure din R.P.R”. (S.Paşcovschi şi V.Leandru) şi se continuă prin „Cercetări
tipologice de sinteză asupra tipurilor de pădure fundamentale din România” din anul
1968 (Şt. Purcelan şi S. Paşcovschi).
În anul 1969 este prezentată o nouă sinteză a tipurilor de staţiuni, cuprinzând
criteriile de bază ale clasificării şi identificării lor (C.Chiriţă. N. Pătrăşcoiu, I. Vlad).
Sistematica, nomenclatura şi caracteristicile tipurilor respective au fost
oficializate prin întroducerea lor în îndrumarul pentru amenajarea pădurilor din anul
1972 (C. Chiriţă, N. Pătrăşcoiu,). Pentru fiecare tip de staţiune sunt prezentate tipurile
de pădure corespondente, făcându-se şi recomandări privind speciile forestiere care
pot fi introduse în fiecare tip de staţiune. Prin aceasta s-a încercat o îmbinare a celor
două concepţii referitoare la tipologia staţională şi tipologia pădurilor.
În anul 1977 apare o altă lucrare amplă asupra tipologiei staţionale - „Staţiuni
forestiere” (C.Chiriţă, I. Vlad, C. Păunescu, C.Roşu şi I. Iancu).
O ultimă sinteză a tipurilor de staţiuni forestiere este prezentată în lucrarea
„Pedologie şi staţiuni forestiere” apărută în anul 1997 şi 2006 (D.R. Tîrziu).
După anul 1970 ca urmare a pătrunderii rapide a conceptului de ecosistem
forestier în silvobiologie tipologia forestieră românească trebuie să-şi reconsidere pe
această nouă bază teoretică clasificările anterioare (Noi Direcţii,1971; V. Stănescu,
1973; D. Târziu, 1974; V.Stănescu şi D. Târziu, 1974; N. Doniţă şi Şt. Purcelan,
1975; N. Doniţă şi Şt. Purcelan, 1977; N. Doniţă şi colab., 1990).
În anul 1990, deja s-a reuşit încadrarea tipologică forestieră pe baze ecosiste-
mice după un sistem unitar şi s-a elaborat tipologia ecosistemică a pădurilor din
România, de către un colectiv de cercetători, specialişti în studiul staţiunilor, silvicul-
tură, auxologie, protecţie, cinegetică etc. (coordonatori N. Doniţă, C. Chiriţă, V.
Stănescu). În elaborarea tipologiei forestiere pe baze ecosistemice s-a pus problema
mai întăi a grupării ecosistemelor identificate şi prezentate în lucrările anterioare de
tipologie forestieră, în unităţi mai cuprinzătoare, ale căror însuşiri să poată fi studiate
şi în funcţie de acestea să se stabilească măsuri adecvate de gospodarire.
44
În lucrarea „Amenajarea pădurilor Republicii Moldova” (Gh. Tudoran, 2001) a
elaborat un sistem tipologic ecosistemic pentru pădurile dintre Prut şi Nistru pornind
de la sistemul românesc (N. Doniţă şi colab., 1990)
O preocupare constantă în aplicarea sistemului tipologic românesc a constituit-o
realizarea unei adaptări adecvate a acestuia după cum se prezintă în cele ce urmează.
După schema generală de zonalitate a vegetaţiei României (N. Doniţă ş.a.,
1992), ca unitate zonală altitudinală forestieră în condiţiile dintre Prut şi Nistru, se
întâlneşte etajul pădurilor de foioase (nemoral). Latitudional, unităţile zonale care se
întâlnesc sunt stepa, silvostepa şi zona pădurilor de stejar.
După clasificarea utilizată în tipologia forestieră românească, formaţiile de vege-
taţie forestieră identificate în Republica Moldova, se încadrează în etajele fitoclimatice:
-deluros discontinuu de cvercete cu gorun şi făgete de limită inferioară-FD2;
-deluros de stejărete-FD1;
-silvostepă-SS;
din zonele fitoclimatice: forestieră, silvostepă şi stepă.
Cercetările tipologice efectuate cu prilejul lucrărilor de amenajare început în anul
1992 au contribuit la identificarea unui număr apreciabil de ecosisteme forestiere.
În general, ecosistemele forestiere descrise pentru România sunt cuprinzătoare
şi surprind caracteristicile vegetaţiei forestiere dintre Prut şi Nistru, totuşi există
câteva particularităţi care trebuie evidenţiate.
Frecvenţa destul de mare a solurilor cenuşii, care redau de fapt nota regională a
staţiunilor forestiere dintre Prut şi Nistru, a determinat definirea de staţiuni noi, care
îşi găsesc parţial corespondenţa în tipologia descrisă pentru România.
Diferenţierea staţiunilor s-a făcut după sol, compoziţia fitocenotică şi
productivitate dar şi relieful cu expoziţia ca factor geomorfologic-a intervenit în mod
hotărâtor. Astfel s-au definit staţiuni de versanţi însoriţi şi platouri, versanţi umbriţi,
treime inferioară de versanţi umbriţi şi văi.
Există şi situaţii când formele de relief şi microrelieful din zona forestieră
induc o variaţie a factorilor climatici şi o mozaicare a vegetaţiei forestiere. Astfel se
explică prezenţa staţiunilor extrazonale de silvostepă identificate. Aceste insule apar
pe versanţii însoriţi (O.S. Făleşti, trupul de pădure „Cocienii de Sus”), pe complexe
de soluri cenuşii, cernoziomuri argiloiluviale şi cambice pe care vegetează stejărete
de pufos şi de pedunculat (ecotip de silvostepă).
53