Sunteți pe pagina 1din 53

MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

CATEDRA DE SILVICULTURĂ ŞI GRĂDINI PUBLICE

STAŢIUNI FORESTIERE

curs de prelegeri pentru studenţii


specialităţii 616.1 Silvicultură şi Grădini Publice

Chişinău – 2010
Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Silvicultură şi Grădini Publice a Universităţii Agrare
de Stat din Moldova în corespundere cu curriculum-ul şi programa analitică a disciplinei “Staţiuni
forestiere” pentru studenţii de la specialitatea 616.1-Silvicultură şi Grădini Publice.
Autor: Mihail Scutaru, lector superior universitar

Referenţi ştiinţifici: Vice director tehnic ICAS Chişinău Anatolie Ceban


Doctor în biologie, conferenţiar
universitar catedra Protecţia Plantelor Alexei Bivol

Aprobat pentru publicare de Comisia metodică


a Universităţii Agrare de Stat din Moldova
proces verbal nr. 1 din 21.10.2010
Cuprins

Întroducere ................................................................................................................................ 4

1.Staţiunea forestieră ca sistem ................................................................................................ 5


1.1. Definirea staţiunii, obiect, scop, terminologie ........................................................... 5
1.2. Staţinea ca sistem. Elemente componente şi rolul lor în definirea
şi caracterizarea staţiunii .................................................................................................. 6
1.3. Raporturile dintre elementele componente ale staţiunii. Conexiuni interne ................ 7
1.4. Raporturile dintre componentele staţiunii şi biocenoză. Conexiuni externe ................ 8
1.5. Caracteristicile fundamentale ale staţiunii ............................................................... 10

2.Analiza componentelor staţiunii .......................................................................................... 11


2.1. Roca (substratul litologic) şi materialul parental determinant de sol şi
component staţional cu funcţii ecologice ........................................................................ 11
2.2. Relieful component de natură fizico-geografică al staţiuni ....................................... 13
2.3. Climatul, component ecologic principal al statiunilor forestiere ............................... 18
2.4. Solul, component de natură fizico-geografică şi ecologică al staţiunilor forestiere ... 24
2.4.1. Rolul solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor ............................................ 24
2.4.2. Solul ca spaţiu teran al staţiunii ............................................................................ 25
2.4.3. Regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare cu apă a plantelor ... 26
2.4.4. Troficitatea solului ............................................................................................... 28
2.4.5. Alte elemente edafice determinante pentru caracterizarea staţiunilor forestiere ..... 30

3. Principii de bază şi metoda de lucru în tipologia şi cartarea staţională forestieră din


Republica Moldova ................................................................................................................. 31
3.1. Concepţia tipologică staţională forestieră ................................................................ 31
3.2. Unităţi de clasificare ............................................................................................... 31
3.3. Denumirea tipurilor de staţiuni şi formula staţională ............................................... 33
3.4. Diagnoza şi descrierea tipurilor de staţiuni .............................................................. 34
3.5. Metoda de lucru în tipologia şi cartarea staţională forestieră .................................... 36

4. Metoda de constituire a tipurilor de staţiuni ...................................................................... 38


4.1. Metode de constituire .............................................................................................. 38
4.2. Criterii de diferenţiere, recunoaştere şi caracterizare a tipurilor
de staţiuni forestiere ....................................................................................................... 39
4.3. Criteriile de bonitate a staţiunilor forestiere ............................................................. 41

5. Caracterizarea principalelor staţiuni forestiere din Republica Moldova ......................... 43


5.1. Prezentarea sistemului tipologic forestier aplicat în pădurile
R. Moldova până la anul 1991 ........................................................................................ 43
5.2. Sistemul tipologic actual folosit în amenajarea pădurilor din R. Moldova ................ 44
5.3. Staţiuni forestiere de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi al făgetelor
de limită inferioară-FD2 ................................................................................................. 45
5.3.1. Caractere fizico-geografice şi ecologice generale ................................................. 45
5.3.2. Tipuri de staţiuni de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi de
făgete de limită inferioară .............................................................................................. 48
5.4. Staţiuni forestiere de stejărete şi amestecuri de diferite specii din
regiunea dealurilor joase (FD1) ...................................................................................... 49
5.5. Staţiuni de silvostepă (Ss) ....................................................................................... 50

Referinţe bibliografice ............................................................................................................ 53


3
ÎNTRODUCERE

Staţiunea, ca loc de viaţă a biocenozei, este în primul rînd o unitate fizico-


geografică (geotop), o unitate elementară a landşaftului sau peisajului, totodată este şi
o unitate ecologică (ecotop) prin regimurile de lumină, căldură, umiditatea aerului şi
a solului, a ionilor din sol proprii acestei unităţi.
Ca unitate fizico-geografică, staţiunea se caracterizează prin aşezarea
geografică care îi defineşte clima prin relief, substrat litologic şi sol. Ca unitate
ecologică se caracterizează prin specificul regimurilor factorilor ecologici enumeraţi.
Împreună, aceste elemente determină capacitatea staţiunii de a susţine viaţa
organizmelor asigurînd componentele abiotice din care plantele verzi vor sintetiza
substanţe organice, folosite ca sursă de materie şi energie de toate celelalte organizme
care formează biocenoza. Obiectul cursului este staţiunea forestieră ca loc de viaţă a
biocenozei sau mediu fizic al ecosistemului.
Scopul cursului este de a veni în sprijinul studenţilor pentru a cunoaşte
alcătuirea şi locul componentelor staţiunii forestiere în organizarea şi funcţionarea
pădurilor în ecosistemele terestre regenerabile, de mare stabilitate şi productivitate,
determinării căilor de intervenţie în intimitatea de viaţă a staţiunii pentru ai dirija
creşterea şi producţia de biomasă, totodată să-şi îndeplinească funcţiile atribuite din
biocenoză.
Prin caracteristicele ei staţiunea selectează organizmele componente ale
biocenozei şi determină productivitatea lor. De aceea, cunoaşterea staţiunii este
necesară atît pentru stabilirea compoziţiei arboretului cît şi pentru evaluarea masei
lemnoase ce va putea fi produsă de arboretul respectiv.

4
1. Staţiunea forestieră ca sistem

1.1. Definirea staţiunii, obiect, scop, terminologie


În concepţia pădurii ca ecosistem terestru, staţiunea forestieră sau biotopul
reprezintă componenţa sau subsistemul de natură anorganică, locul de viaţă al
biocenozei sau mediul fizic al ecosistemului. Staţiunea forestieră sau biotopul este
alcătuit din elemente ale reliefului, rocii sau materialului parental, solului şi climei şi
reprezintă fondul climatic şi edafic de substanţă şi energie al biocenozei. Staţiunea
este condiţia şi izvorul productivităţii vegetale (C.D.Chirita, 1977). Obiectul cursului
îl constituie staţiunea forestieră sau biotopul, componenţa de natură anorganică a
pădurii ca ecosistem. Scopul cursului este de a cunoaşte alcătuirea şi locul
componentelor sale în organizarea şi funcţionarea pădurilor în ecosistemele terestre
de mare parenitate, stabilitate şi productivitate, în vederea găsirii celor mai adevarate
căi de pătrundere în intimitatea ei de viaţă pentru a-i dirija creşterea şi producţia de
biomasă şi a-i asigura exercitarea celorlalte funcţii din biosferă. Staţiunea forestieră
asigură arborilor şi celorlalte organisme ale biocenozei spaţiul aerian şi subteran
pentru ancorararea lor în sol şi pentru a se aproviziona cu apă şi substanţe nutritive
făcând astfel posibilă viaţa biocenozelor, existenţa şi productivitatea ecosistemelor.
Mediul fizic sau staţional forestier reprezintă cadrul natural-condiţie de existenţă şi
parte intergrantă a ecosistemelor forestiere.
Producţia şi productivitatea ecosistemelor forestiere este determinată atât de
alcătuirea şi structura biocenozei dar şi de gradul de favorabilitate al staţiunii, de
masura în care aceasta este capabilă să satisfacă exigenţele ecologice şi functionale
ale specilor lemnoase componente ale arboretului. Staţiunea forestieră condiţionează
atât alcătuirea şi structura cât şi funcţionarea şi productivitatea biocenozelor
forestiere. De aceea, studiul staţiunii trebuie să ţină seama de locul şi rolul ei în
alcătuirea ecosistemului.
Cunoaşterea alcătuirii staţiunilor forestiere şi a raporturilor dintre elementele
lor componente şi dintre acestea şi biocenoză este de mare importanţă teoretică şi
practică pentru înţelegerea alcătuirii şi funcţionării pădurilor, cele mai complexe
ecosisteme terestre. Staţiunea permite explicarea cauzală, dialectică a structurii si
funcţionarii padurii ca ecosistem terestru, a productivităţii sale primare şi stabilirea
celor mai indicate intervenţii atât la nivelul staţiunii cât şi la cel al biocenozei şi al
ecosistemului în ansamblu. Cunoasterea staţiunilor forestiere, a componenţei cele mai
stabile a ecosistemului, permite silvicultorului armonizarea exigenţelor ecologice ale
speciilor şi arboretului cu specificul ecologic şi potenţialul productiv al staţiunii.

5
1.2. Staţinea ca sistem. Elemente componente şi rolul lor în definirea şi
caracterizarea staţiunii
Ca orice sistem, staţiunea forestieră este definită prin elementele sale componente,
conexiunile dintre acestea şi stările determinate de structura şi funcţionarea sistemului.
Statiunea forestieră este alcatuită din elemente ale reliefului, rocii (materialul
parental), solului si climei. Ea este în acelaşi timp o unitate fizico-geografică şi o
unitate ecologică.
Ca unitate fizico-geografică sau geotop, statiunea se infaţişează sub forma unui
areal limitat caracterizat prin următoarele componente:
· situaţia (aşezarea) în spaţiul geografic reprezentată prin latitudine, longitudine
şi altitidine;
· unitatea mare de relief (unitatea geomorfologică) şi forma de relief (câmpie,
terasă, platou, versant, depresiune, etc.); în cazul versanţilor se disting:
expoziţia, panta şi poziţia pe versant (superior, mijlociu, inferior);
· roca şi substratul litologic al solului, alcatuită din sedimente moi (loess, nisi-
puri, argile, etc.) sau din depozite de dezagregare de roci consolidate eruptive,
metamorfice sau sedimentare (depozite de suprafaţă, de cuvertură, etc.);
· învelişul de sol cu profunzimea şi proporţia de schelet şi succesiunea de
orizonturi pe profil.
Ca unitate ecologică (ecotop) staţiunea forestieră este alcatuită din următoarele
elemente:
· lumină şi căldură componente ale energiei radiante a soarelui;
· umiditatea din sol şi atmosferă manifestată sub formă de: precipitaţii,
umiditatea atmosferică, apa din sol, ape supraterane şi subterane;
· componentele aerului atmosferic: N2, O2, CO2 şi alte gaze;
· mişcarea aerului atmosferic sub formă de vânturi;
· macroelementele şi microelementele din sol sau substanţele nutritive;
· substanţele organice fiziologic active cu caracter de stimulatori de creştere sau
cu caracter inhibativ,
· aciditatea sau alcalinitatea soluţiei solului (reacţia solului exprimată în vapori pH);
· alte elemente componente ale solului (Al, Mn, etc.);
· consistenţa solului;
· regimul de aerisire şi căldură, etc.
Elementele componente ale solului sunt conţinute într-un volum edafic util mai
mare sau mai mic în raport cu profunzimea solului şi conţinut de schelet al acestuia.
În raport cu condiţiile climatice, în zona temperată se recunoaşte o perioadă de
vegetaţie sau o perioadă bioactivă care constituie factorul de timp al staţiunii, aşa
cum volumul edafic util reprezintă factorul de spaţiu.
6
Toate elementele componente ale staţiunii ca unitate ecologică (ecotop) nu sunt
constante în timp, ele au o anumită variabilitate de-a lungul anului, adică au un regim
propriu.
Elementele fizico-geografice şi cele strict ecologice prezentate mai sus care
alcătuiesc staţiunea se asociază şi se combină în diferite moduri, formînd complexe
mai mult sau mai puţin unitare de teritoriu (landşaft) şi mediu ecologic denumite
areale staţionare elementare sau de biotop, sau de habitat. Marea varietate spaţială a
elementelor fizico-geografice şi deci a factorilor ecologici determinaţi de acestea
crează o mare diversitate spaţială atât sub raport fizico-geografic cât şi ecologic. În
plus, chiar în cuprinsul aceluiasi areal staţional, elementele componente au o variaţie
în timp, ceea ce presupune o amplitudine de variatie a factorilor ecologici. Această
mare diversitate impune caracterizarea complexă a staţiunilor şi gruparea lor în
unităţi taxonomice de diferite niveluri. Dintre elementele componente ale staţiunii,
cele edafice şi climatice deţin locul cel mai important, întrucât ele constituie fondul
de substanţă şi energie alături de umiditate ca factor climatic şi edatic şi compoziţia
aerului atmosferic constituie componentele principale ale climei ce determină gradul
de favorabilitate al acestuia.

1.3. Raporturile dintre elementele componente ale staţiunii. Conexiuni interne


A doua caracteristică esenţială şi definitorie a oricarui şistem este aceea a
existenţei conexiunilor dintre elementele sale componente. Existenţa acestor cone-
xiuni şi natura lor sunt determinate pentru definirea şi caracterizarea sistemului. Co-
nexiunile pot fi interne, adică între elementele componente ale sistemului, în cazul de
faţă între elementele componente ale staţiunii şi externe, între elementele componente
ale staţiunii şi biocenozei (fig.1).
Dintre conexiunile interne în cazul staţiunilor forestiere, un rol hotăritor îl deţin
cele dintre factorii fizico-geografici, aşezarea geografică exprimată prin latitudine si
altitudine, unitatea geomorfologică şi forma de relief, natura rocii sau a substratului
litologic al solului şi factorii climatici şi edafici. Astfel, cantitatea de energie radiantă
emisă de soare sub formă de lumină şi caldură care constituie principala sau unica
sursă de energie a biosferei este strins dependentă de aşezarea geografică şi natura
reliefului. De asemenea, precipitaţiile ca sursă de umiditate variază şi ele în raport cu
aşezarea geografică şi relieful. Aşezarea geografică şi relieful influenţează şi celelalte
componente climatice respectiv compoziţia şi mişcarea aerului atmosferic.
Elementele edafice sunt şi ele la rândul lor influenţate de aşezarea geografică şi
relief întrucât climatul şi relieful sunt factori pedogenetici care alături de materialul
parental, vegetaţie şi faună imprimă o anumită tendinţă proceselor de solificare.
Substratul litologic determină natura şi componenţa materialului parental, iar acesta
la rândul său influenţează succesiunea de orizonturi pe profil, profunzimea solului şi
7
volumul edafic util, conţinutul de substanţe minerale, textură, structură, regimul de
umiditate, aeraţie şi căldură, capacitatea de absorbţie, reacţia solului, activitatea
biologică şi în final deci fertilitatea solului.
Factorii edafici ai staţiunii sunt dependenţi de factorii orografici şi în special de
unitatea mare de relief şi de forma de relief exprimată prin configuraţia terenului,
expoziţie si pantă. Aceştia influenţează natura materialului parental sau a depozitelor
de suprafaţă şi indirect, prin intermediul factorilor climatici, toate celelalte
componente ale solului.
Factorii edafici sunt puternic influentaţi şi de factorii climatici. Lumina şi
căldura condiţionează descompunerea materiei organice, natura şi conţinutul de
humus, regimul de căldură din sol. Umiditatea sub formă de precipitaţii şi umiditatea
atmosferică determină regimul de umiditate al solului, precum şi desfaşurarea
proceselor pedogenetice bioacumulatoare, alterare, levigare, acidificare, debazificare,
eluviere, iluviere, podzolire, pseudogleizare şi gleizare, salinizare şi degradare
alcalină etc.

1.4. Raporturile dintre componentele staţiunii şi biocenoză. Conexiuni externe


Între staţiune, ca subsistem al pădurii şi biocenoza şi subsistemul de natură
organică al pădurii, există conexiuni de natură externă care determină o strinsă
interdependenţă între aceste două subsisteme componente (fig.2).
Intre organizmele vii ale biocenozei şi mediul lor de viaţă există un schimb
permanent de substanţă şi energie, care nu încetează decât o dată cu moartea acestora.

8
Elementele componente ale staţiunii-cunoscute şi sub numele genetic de
``factori staţionali``-influenţează în mod diferit viaţa plantelor, şi anume:
· direct (şi în măsură variază şi indirect), aşa cum actionează lumina, căldura,
CO2, O2; apa, substanţele nutritive ş.a.; aceşti factori au prin excelenţă
caracterul de factori ecologici;
· numai indirect, aşa cum influentează de exemplu relieful, mineralele de sol,
textura, structura solului ş.a., numai modificând valorile şi regimurile factorilor
ecologici, sunt adică determinaţi ai acestra, deci determinanţi ecologici ai staţiunii.
Elementele componente ale staţiunii, care faţă de biocenoză joacă rolul de
factori ecologici nu acţionează separat, izolat unul de celălalt, ci în mod asociat, în
strinsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Ecosistemul pădure nu reprezintă
un conglomerat de elemente organice şi anorganice, ci un sistem unitar integral şi
integrat de elemente care se găsesc într-un permanent schimb de substanţă şi energie.
Acest lucru l-a determinat pe Mitscherlich să enunţe drept una din legile de bază ale
ecologiei ``Legea acţiunii combinate a factorilor``, lege care îi şi poartă numele.
Factorii ecologici acţionează simultan şi combinat prin rezultanţa lor comună. De
9
fiecare dată însă unul sau altul din factori devin prepoderenţi, având o influenţă
determinantă asupra biocenozei.
Raporturile dintre componenta vie şi gradul de concentraţie a factorilor
ecologici staţionali au fost exprimate de către Shelford prin legea toleranţei.
Factorii ecologici aflaţi în afara optimului determinând limitarea creşterilor la
diferite niveluri sub cel maxim au fost numiţi factori limitativi. Fiecare din factorii
limitativi contribuie la limitarea creşterii şi a producţiei, nivelul lor fiind determinat
de factorul a cărui concentraţie se află la minim.
Acest lucru l-a determinat pe Liebig în 1840 să enunţe legea minimului.
Conform acestei legi dezvoltarea substanţei vii, creşterea şi producţia de biomasă,
sunt limitate de anumite concentraţii ale factorilor ecologici staţionali. Atunci când
unul din factori se află în concentraţie minimă el impiedică direct şi indirect creşterea
şi producţia de biomasă.

1.5. Caracteristicile fundamentale ale staţiunii


Elementele componente ale staţiunii formează prin asociere în cadrul fiecarui
areal stational elementar un ansamblu fiziogeografic unitar (geotop) şi în strânsă legatură
cu acesta un anumit complex ecologic (ecotop) caracterizat prin anumite regimuri ale
elementelor climatice şi edafice (un anumit regim termic şi de umiditate în atmosferă şi
în sol, un anumit regim de troficitate, de aciditate sau alcalinitate, de aer şi aeraţie, de
consistenţă a solului etc). Aceste rezultate constituie specificul ecologic al staţiunii,
caracter complex fundamental al acesteia. In diferite staţiuni, specificul ecologic se
deosebeşte prin toate componentele lui sau numai prin unele dintre acestea. Având în
vedere strânsa interdependenţă şi conexiunele dintre elementele componente,
modificarea unuia peste anumite praguri limită atrage după sine modificarea şi a altor
elemente şi deci în final a complexului ecologic şi a specificului ecologic al staţiunii.
Ca urmare directă a specificului său ecologic, fiecare staţiune se caracterizează
printr-o anumită capacitate de a întreţine o anumită biocenoză. Cu alte cuvinte,
specificul ecologic redat de prezenţa şi gradul de concentrare a elementelor
componente asigură staţiunii o anumită aptitudine fitocenotică, adică permite
existenţa unui anumit tip de vegetaţie şi un anumit potenţial productiv care se
manifestă prin productivitatea arboretelor în cazul staţiunilor forestiere.
Specificul ecologic, aptitudinea fitocenotică şi potenţialul productiv constituie
caracterele fundamentale ale staţiunii şi ele trebuie exprimate concis chiar în
denumirea staţiunii respective.
Potenţialul productiv, rezultat al specificului ecologic al unei staţiuni, se mai
numeşte şi bonitate. Bonitatea poate fi stabilită numai în funcţie de prezenţa şi gradul
de concentrare al elementelor staţiunii şi în raport cu aptitudinile fitocenotice ale
acesteia, respectiv în strinsă interdependenţă cu un anumit tip de vegetaţie.
10
2. ANALIZA COMPONENTELOR STAŢIUNII

2.1. Roca (substratul litologic) şi materialul parental determinant de sol şi


component staţional cu funcţii ecologice

Structura geologică şi natura petrografică a substratului litologic al solului sunt


determinante atât pentru caracteristicile reliefului cât şi ale solurilor. Este cunoscut faptul
că structura geologică şi natura rocii imprimă un caracter puternic teritoriului. Marea
varietate a rocilor şi a mineralelor componente determină o comportare diferită la
acţiunea modelatoare a factorilor externi. Roca constituie de fapt baza materială directă
pe care se înscrie marea gamă a formelor de relief şi care împreună cu modul de aşezare
a straturilor (tectonică), reprezintă structura geologică a scoarţei terestre. Rapoartele
dintre rocă şi relief se exprimă în special prin varietatea formelor de eroziune diferenţiată
a rocilor şi care depinde de compoziţia lor minerologică, de tipul genetic de rocă şi de
modul lor de formare. Granitele, spre exemplu, sunt mai rezistente la dezagregare în
condiţiile climatului temperat, în comparaţie cu formaţiile sedimentare de fliş sau cele
miopliocene. În cuprinsul acestor zone climatice, rocile magmatice şi unele roci
metamorfice sunt erodate mult mai greu decât cele sedimentare moi (argile, nisipuri,
loess, depozite loessoidale etc.). Drept rezultat, în primul caz iau naştere forme de relief
pozitive cu altitudini mari şi cu energie de relief mare, pe cînd în cel de-al doilea iau
naştere forme de relief domoale, negative sau depresionare.
Eroziunea diferenţiată scoate în evidenţă şi influenţa dispunerii stratelor ca
rezultat al originii şi modului de formare, mai ales a celor cu înclinări mai mari până la
verticală. În concluzie roca alături de climă, constituie un element determinant pentru
relief, dând naştere unui relief specific litologic sau petrografic. Ca rezultat al unifor-
mităţii pe spaţii mari a rocilor, apar forme de relief uniforme, cum sunt de exemplu
câmpiile de loess sau cele de dune. Diferenţile de rocă şi modul lor deosebit de
comportare la acţiunea proceselor externe au facut să se vorbească chiar de un relief
granitic, conglomeratic, loessoid etc. Rocile scoarţei terestre sunt foarte variabile sub
raport mineralogic şi petrografic, prezentând o serie de proprietăţi chimico-mineralo-
gice care le fac să se comporte diferit la acţiunea proceselor externe: drept rezultat şi
relieful care se formează pe ele este destul de diferit. Rezistenţa la eroziune a rocilor
constituie caracteristica principală a lor sub raportul formelor de relief pe care le
generează şi este cunoscută sub denumirea de rezistenţa geomorfologică. Pentru
stabilirea rezistenţei geomorfologice, este necesar să se cunoască urmatoarele insuşiri:
duritatea; permiabilitatea; solubilitatea; stratificaţia; şistuozitatea; grosimea şi poziţia
stratelor; fisurarea, etc. După duritate rocule se impart astfel: roci dure, cu o mare
rezistenţă la eroziune, cum sunt: cuarţitele, bazaltele, calcarele silicioase, gresiile
compacte, conglomeratele cu ciment silicios etc., care dau întodeauna forme de relief
11
impunătoare, văi înguste; roci moi, usor de erodat, cum sunt: calcarele cochilifere,
şisturile argiloase, conglomeratele slab cimentate, marnele, argilele, loessul, nisipurile
etc., care dau forme de relief domoale, lipsite de contraste şi denivelări importante, ca
rezultat al eroziunii diferenţiate. În ansamblu, rocile dure dau formă pozitive de relief,
iar cele moi forme negative. După permiabilitate, rocile fine, argiloase, marnoase şi
compacte şi cele eruptive cristaline sunt impermeabile, iar cele macrogranulare
(pietrişuri, conglomerate, nisipuri etc,.) sunt permeabile.
Solubilitatea este specifică nimai calcarelor, sării şi gipsului, iar stratificaţia
numai rocilor sedimentare.
Şistuozitatea şi clivajul, specifice în general rocilor metamorfice uşurează
pătrunderea apei şi avansarea alterarii şi eroziunii.
Grosimea stratelor determină la rocile stratificate şi cu alcătuire litologică
diferită procesele de alterare şi eroziune, în sensul că cele cu straturi mai groase dau
forme de relief mai masiv, mai impunător faţă de cele mai subţiri, unde relieful este
mai uniform.
Poziţia stratelor face ca la cele orizontale eroziunea să se manifeste numai în
lungul văilor, iar cele verticale, cu rezistenţa diferită pe toată suprafaţa lor, dau
naştere la forme de bare sau creste zimţate cu pereţi abrupţi. Un alt factor important îl
constituie şi vârsta rocilor, care ne dă indicaţii asupra transformărilor diagenetice (în
special cimentarea) şi metamorfice suferite de acestea. Rocile tinere de vărstă cuater-
nară sunt în general mai friabile şi de erodat. Elementele geologice deosebite după
structură şi litologie, constituie criterii de diferenţiere şi caracterizare a staţiunilor,
având în vedere influenţa lor asupra reliefului şi mai ales asupra solului. Formate
direct pe roca autohtonă de natură eruptivă, metamorfică sau sedimentară cu caracter
acid, intermediar sau bazic, pe diferite depozite de suprafaţă, alohtone (eluvii, deluvii,
coluvii, proluvii), solurile prezintă stadii de dezvoltare genetică, insuşiri fizice, fizico-
mecanice, hidrofizice, chimice şi biologice, precum şi niveluri de fertilitate
determinate de natura substratului litologic sau a materialului parental. De aceea în
studiul şi caracterizarea staţională, substratul litologic este considerat în mod
justificat ca un component al staţiunii cu rol determinant în structura reliefului şi mai
ales în formarea şi insuşirile solului.
Substratul litologic al solurilor forestiere prezintă interes din punct de vedere al
grosimii stratului de rocă dezagregat afânat care determină procesul de solificare şi
grosimea invelişului de sol format, precum şi din punct de vedere al compoziţiei
minerologice care determină natura acidă, intermediară sau bazică a materialului
parental, deci conţinut de materiale primare (silicaţi) generatoare de argilă, de diverşi
cationi de cuarţ, (rezerva de substanţe nutritive minerale), textură şi drenajul intern al
solului şi condiţionează puternic desfaşurarea proceselor de solificare, descom-
punerea substanţei organice şi tipul de humus etc.
12
Grosimea stratului de rocă dezagregată şi afânată depinde atât de natura rocii şi
uşurinţa de dezagregare şi alterare a acesteia, cât şi felul depozitului pe care se dezvoltă
solul (eluvii, coluvii, proluvii). In general, pe substratele alcătuite din roci compacte, se
formează soluri subţiri scheletice, iar pe roci sedimentare necorozive şi moderat coezive
procesul de solificare înaintează repede şi rezultă soluri cu profile groase, adînci.
După compoziţia minerologică şi chimismul global al rocilor mamă de soluri
(prezenţa sau absenţa carbonatului de calciu şi magneziu, conţinutul de componenţi
acizi SiO2 şi de componenţi bazici), rocile au fost grupate în următoarele categorii:
· calcare, dolomite, calcare marnoase, gipsuri;
· marne argiloase şi argile marnoase;
· roci eruptive bazice, şisturi cristaline;
· roci eruptive neutre;
· roci eruptive acide (granite, porfire cuarţifere s.a);
· roci eruptive extrem acide (cuarţite, gresii şi nisipuri cuarţifice):
Gruparea acestor roci din punct de vedere al compoziţiei lor în procesul de
pedogeneză, permite simplificarea utilizării criteriului litologic în diferenţierea şi
caracterizarea staţiunilor forestiere.
Din punct de vedere pedogenetic rocile dintre r.Nistru şi r.Prut fac parte din grupele:
-roci consolidate compacte eruptive (familia granitelor);
-roci mobile şi slab consolidate (sedimentare) din care fac parte nisipuri, pietrişuri,
nisipuri lutoase, argile, loess şi depozite loessoidale, marne etc.

2.2. Relieful component de natură fizico-geografică al staţiuni


Relieful, prin elementele sale caracteristice, marea unitate de relief, forma de
relief cu înclinarea şi expoziţia în cazul formelor accidentale, reprezintă un compo-
nent de natură fizico-geografică de mare importanţă al staţiunii.
Relieful influienţează în principal asupra climatului, dând naştere topocli-
matului, precum şi asupra solului atât direct cât şi indirect prin intermediul climei.
Relieful influienţează direct climatul local precum şi profunzimea şi vârsta
solurilor şi indirect unele proprietăţi hidrofizice, chimice şi biologice ale acestora.
Relieful, indiferent de marimea sa, trebuie să fie caracterizat prin următoarele ele-
mente: altitudinea sau denivelarea; panta (înclinarea); geneza; evoluţia şi vârstă.
Altitudinea exprimă desfăsurarea pe verticală a diferitelor forme de relief deasupra
nivelului marii. Dupa altitudine se desting in general trei mari categorii de relief:
câmpiile de la 0 până la 200 m, podişurile, colinele, dealurile, munţii josi de la 201 m
până la 800 m, munţii propriu-zişi cu altitudini de peste 800 m.
Denivelarea reprezintă diferenţa de altitudine care separă punctele cele mai
înalte şi cele mai joase. Acest element se numeşte si energie de relief.

13
Altitudinea diferenţiază liniile mari ale reliefului, respectiv marile unitaţi de
relief: munţii, dealurle şi câmpiile cu treptele de tranziţie dintre acestea, subcarpaţii şi
piemonturile, dealurile joase şi câmpiile înalte.
În raport cu forma de relief se pot diferenţia pentru toate marile unităţi de relief:
interfluviu, valea şi versantul din a caror îmbinare rezultă toate complexele de relief.
Geneza indică modul de formare al reliefului care poate fi diferit ca rezultat al
acţiunii reciproce dintre factorii interni şi externi sau pentru formele mari de relief al
proceselor geofizice şi geologice.
În condiţiile climatice ale ţării noastre rolul hotărîtor în modelarea reliefului îl au
apele curgătoare (sub formă de pluviodenudatie, de eroziune torenţială sau fluviatilă).
Formele de relief rezultate datorită acţiunii apelor curgătoare poartă amprenta celor trei
activităţi ale acestora-eroziune, transport, depunere, la care se adaugă acţiunea multiplă a
pornirilor de teren (surpări, rostogoliri, torenţi de noroi, alunecări etc.).
Deoarece toate formele de relief rezultă din îmbinarea planurilor orizontale cu
cele în pantă, caracterizarea geomorfologică a teritoriului trebuie sa aibă în vedere
cele trei părţi principale: culmile (sau partea superioară a interfluviilor); văile (partea
inferioară a acestora) şi versanţii ca planuri de legatură între primele două.
Din îmbinarea cantitativă a acestora pot rezulta: reliefuri accidentate de felul
munţilor şi dealurilor la care versanţii au dezvoltare maximă şi la care procesele de
pantă provoacă modificări permanente în morfologie şi reliefuri plane, de câmpie,
care se caracterizează prin dezvoltarea maximă a planurilor pe orizontală (partea
superioară a interfluviilor şi cea inferioară a văilor), ca urmare eroziunea fiind
minimă şi predominând depunerile.
A.Relieful accidentat.În zonele cu relief accidentat, părţile superioare ale
interfluviilor sunt mai puţin atacate de agenţii modelatori şi acumulează în mare parte
pe loc produsele rezultate (eluvii). Versanţii sunt cel mai puternic supuşi eroziunii
deşi nu lipsesc nici acumularile foarte inegale ca grosime (de felul deluviilor,
coluviilor etc.). Fundul văilor şi cu deosebire albiile majore constituie domeniul
acumularilor de felul coluviilor, proluviilor etc.
a-Partea superioară a interfluviilor în cazul reliefului accidentat se diferenţiază atât ca
formă cât şi ca geneză. Ea se poate prezenta ca nişte largi platouri sau sub formă de
culmi ori de creste înguste.
a1-Platourile şau platformele se diferentiază la rândul lor după origini în:
-platforme structurale, care sunt dezvoltate pe un strat de rocă dură, de obicei în
terenuri sedimentare cu aşezarea aproape de orizontală, de pe care eroziunea a
înlăturat stratele mai friabile ceea ce dă acestor platforme o netezime aproape ideală
în contrast cu văile care le strabat şi cu versanţii puternic înclinaţi. Pe platformele
structurale calcaroase, netezimea acestora este deseori întreruptă de apariţia dolinelor
(pîlnii circulare). In regiunile cu strate uşor înclinate, platformele structurale se
14
apleacă şi ele în aceeaşi direcţie, urmând înclinarea stratului dur. În această situaţie se
pun în evidenţă şi alte forme caracteristice cum sunt creştele puternic înclinate în
partea cea mai ridicată. Relieful acestor regiuni apare astfel asimetric, văile
prezentînd un versant tărăgănit în faţa celui puternic înclinat al crestei. Aceste forme
de relief apar frecvent pe Podişul Central Moldovenesc, Podişul Nistrean, Podişul
Tigheciului;
-platforme de denudaţie, sau platforme de eroziune nivelate prin eroziune şi
acumulare datorită apelor curgătoare reprezintă suprafeţe larg ondulate, cu înălţimi în
pantă lină, cu văi erodate şi bahne. Prin aşezarea lor pe interfluvii, ambele categorii
de platforme sunt expuse vânturilor, cu deosebire că platformele structurale prezintă
o mai mare uniformitate termică şi de umiditate, pe când cele de denudaţie prezintă
uşoare diferenţieri topoclimatice şi de reţinere a apelor scurse de pe versanţi;
-platforme de abraziune-apar în vecinătatea litoralului şi sunt nivelate de valurile mării.
a2-Culmile la rândul lor pot fi largi şi rotungite sau coame înguste (plaiuri) sau foarte
înguste cu profil ascuţit (creste). Coamele au formă largă rotungită datorită în mare
parte rocilor în care sunt aşezate (roci dure de felul granitelor sau a şisturilor
cristaline dau forme rotungite de culme, în contrast cu versanţii puternic înclinaţi, fie
roci moi de felul argilelor care dau forme larg ondulate atât pe culme cât si pe
versanţi slab inclinaţi).
a3-Crestele sunt cele mai înguste forme de interfluvii cu versanţi puternic înclinaţi.
b-Versanţii se diferentiază după înclinare, expoziţie, formă şi substrat. După înclinare
sau pantă, versanţii pot fi: fără înclinare (pantă) sub 30; uşoara 3-50; moderată 6-150;
repede 15-250; foarte repede 25-450 şi abrupt peste 450. După expoziţie versanţii pot
fi: însoriţi (expoziţie sudică, sud-vestică); umbriţi-(expoziţie nordică sau nord-estică);
parţial umbriţi-(expoziţie estică şi nord-vestică); parţial însoriţi (expoziţie vestică şi
sud-estică). Dupa formă, versanţii pot fi alcătuiţi dintr-un plan simplu sau rezultanta
unui complex de plane diferite. Pantele pot fi drepte sau normale, când reprezintă
aceeaşi înclinare pe toată laţimea lor, convex sau concave. Pantele complexe rezultă
din îmbinarea celor trei categorii de pante şi sunt cele mai frecvente în natură. Ele pot
fi: convexe-concave în trepte.
-Terasele sunt forme de relief ce însoţesc versanţii văilor fluviale şi se diferenţiază în
podul terasei, neted şi de grosime diferită format din depuneri loessoide sub care se găsesc
de obicei pietrişuri; fruntea terasei puternic înclinată spre vale, între ele muchia terasei.
După substrat, versanţii se diferenţiază în raport cu felul şi grosimea
depozitelor de cuvertură. Se pot diferenţia: versanţi cu formaţie de cuvertură normal,
versanţi erodaţi parţial, erodaţi şi cu acumulări suprapuse.
c-Văile se deosebesc între ele după formă (profilul transversal), după marime
(adîncime şi lungime), după înclinarea talvegului (profilul longitudinal) şi după
regimul scurgerii apelor ce le străbat.
15
După formă, văile pot fi: a) înguste cu versanţii puternic înclinaţi şi apropiaţi
unul de altul şi iau naştere fie prin eroziune carstică (dizolvarea calcarului combinată
cu scurgerea grotelor), fie prin epigeneză (adîncimea unui curs de apă dintr-un
orizont de roci într-unul de roci dure mascat de acesta), fie segmentarii unui baraj
natural a văii produse prin surpare, alunecare, etc.; b) văi fără maluri frecvente în
zonele de câmpie cu scufundare lentă şi de acumulare intensă de material aluvionar.
După mărime, văile pot fi văiugi, lungi de 20-200m şi adânci de 1-5 m; vilcele
mai adânci 15-30 m cu versanţi în pantă accentuată de 15-300, cu talvegul înclinat;
viroage de 50-500 m lungime şi 10-50 m adâncime şi vai fluviatile, adânci de 10-30
m la câmpie şi 25-100 m la dealuri, laţimea variază de la 200 la 2000 m.
După înclinarea talvegului se pot deosebi: văi tinere, cu pantă accentuată, cu
numeroase neregularitaţi şi căderi în trepte întercalate cu aglomerari de bolovănişuri;
văi mature, cu inclinare mai redusă a talvegului, cu ape mai liniştite; văi bătrine, cu
panta talvegului extrem de redusă, cu ape liniştite, cu depozite fine de viituri.
După regimul scurgerii apelor, se diferentiază: văi formate din ape temporare,
din ploi de tipul ravenelor şi văi cu ape permanente.
Toate formele de relief accidentale prezentate mai înainte imprimă anumite
diferenţieri de ordin climatic şi edafic staţiunilor forestiere. Astfel, culmile sunt
puternic vânturate, solul este superficial şi mai uscat şi prezintă procese specifice de
sărăcire, podzolire şi întinerire prin eroziune. Expoziţia versanţilor determină
modificări în topoclimat, iar înclinarea determină modificări prin profunzimea şi
insuşirile solului ca urmare a depozitelor de cuvertură.
B. Reliefurile plane se caracterizează printr-o energie de relief mică, sub 30-40
m şi printr-o pondere redusă a versanţilor. În cadrul acestor tipuri de relief domină
partea superioară a interfluviilor numită câmp, şi fundul larg al văilor sau albiilor
majore. Din îmbinarea lor în diferite proporţii rezultă câmpiile, succesiune de
câmpuri şi văi puţin adânci şi luncile, terenuri joase de-a lungul răurilor principale şi
fluviilor pe alocuri extrem de întinse.
Câmpiile, pot fi împărţite în trei categorii: câmpiile înalte câmpiile tabulare şi
câmpiile joase.
Câmpiile înalte pot fi la rândul lor câmpii piemontane şi câmpii adânc
fragmentate cu aspect deluros.
Câmpiile tabulare se caracterizează prin câmpuri foarte întinse şi netede,
acoperite cu cuvertură groasă de depozite.
Câmpiile joase pot fi câmpii subzidente care prezintă arii de scufundare lentă şi
de acumulare densă a aluviunilor şi luncile râurilor care constitue părţile joase ale
câmpiei şi care prezintă domenii de aluvionare continuă şi de înălţare lentă.
Luncile reprezintă arii cu exces de umiditate, cu energie de relief mică şi cu
forme de relief în continue transformare datorită aluvionării intense. În cadrul
16
luncilor se deosebesc părţile înalte sub formă de tapşane laterale, terase scunde şi
grinduri cu parţile joase frecvent inundate sau acoperite permanent cu ape stătătoare
sub formă de ostroave şi japse. Depresiunile sunt porţiunile si mai joase care se
prezintă de obicei sub formă de mlaştini sau bălţi.
Formele de relief plat imprimă si ele diferenţieri importante spaţiale în special
în ce priveşte solurile şi regimul hidrologic.
Spaţiul dintre râurile Prut şi Nistru constitue o parte componentă a Câmpiei Est-
Europene. Înălţimea medie a suprafeţei este de 147 m, iar altitudinea maximă
deasupra nivelului mării constitue 429 m (Bălăneşti). Pe fundalul reducerii generale a
altitudinilor de la nord-vest spre sud-est se inregistrează unele particularităţi în
aşezarea câmpiilor nu prea înalte şi a dealurilor ascendente fragmentate, care ocupă
partea centrală a teritoriului.
Aici se evidenţiază următoarele unităţi orografice: Platforma Moldovenească,
Câmpiile Moldovei de Nord, Moldovei de Sud şi ale Nistrului de Jos, Înălţimile Mol-
dovei Centrale, Transnistrene şi ale Tigheciului, depresiunea din preajma Mării Negre.
Platforma Moldovenească ocupă partea de nord a teritoriului şi se caracte-
rizează, în fond, prin forme netede ale reliefului. Altitudinele dominante ating 240-
320 m; fragmentarea orizontală de o reţea de văi şi râpi constitue 1,5-2,0 km/km2,
fragmentarea medie verticală este de 50-100 m, în raioanele de vest atingând 150 m
din contul ridicării pragurilor de stincă a miocenului mediu.
Platforma trece treptat în Câmpia Moldovei de Nord (de Bălţi) din care face
parte Câmpia Prutului de Mijloc, Câmpia Colinară de Bălţi şi Câmpia Colino-
Deluroasă Ciuluc-Soloneţ. Câmpia Moldovei de Nord se deosebeşte prin altitudini
absolute mai mici (200-250m) şi fragmentarea orizontală de 1,0-1,5 km/km2, văi şi
râpi intense, pante line, care trec în cumpene ondulate de apă. Ridicarea suprafeţei
platformei faţă de acest teritoriu şi dealurile care o înconjoară la sud şi est ii imprimă
o formă de câmpie semiînchisă.
Câmpiile caracteristice pentru raioanele de nord ale republicii sunt întretăiate
de dealurile Moldovei Centrale, separate de Câmpia Moldovei de Nord printr-un prag
mai mare de 150 m, care trece în zona faliei tectonice de la Răuţel. Partea cea mai
ridicată şi mai fragmentată a înălţimilor din centru se numeşte Codrii (14,5% din
teritoriu). Fragmentarea orizontală constitue 2,5-4,0 km/km2, iar cea verticală
depăşeşte 200 m atingând pe alocuri 300 m.
Relieful podişului dat prezintă o îmbinare a unor lanţuri ale cumpenelor de apă
înguste în formă de creastă şi a văilor adânci şi largi ale râurilor, marginile cărora
sunt asociate de depresiuni semiinchise în formă de amfiteatru erozional şi prezintă
iminenţe de alunecări de teren, numite hârtoape.

17
În partea de nord-est a teritoriului, între văile râurilor Nistru, Prut şi Căinari,
este situat Podişul Nistrean, având cota medie de 250-300 m, iar cota maximă de 347
m. Fragmentarea orizontală atinge 1,6-2,0 km/km2, iar cea verticală de 150-200 m.
Câmpia Moldovei de Sud se mărgineşte cu dealurile Moldovei Centrale dinspre
nord şi nord-est. Înălţimea maximă constituie 247 m. Fragmentarea orizontală atinge
2,0-2,5 km/km2 iar cea verticală-100-150 m. La sud câmpia trece treptat în
depresiunea din preajma Mării Negre.
Podişul Tigheciului este întins în direcţia submeridională şi se evidenţiază
brusc pe fundalul acestor câmpii. Cotele sale absolute ating 220-300 m. Fragmentarea
orizontală constitue în medie 2,0-2,8 km/km2, iar cea verticală 180-260 m.
Câmpia terasată a Nistrului de Jos, care se caracterizează printr-o fragmentare
orizontală neinsemnată şi cote absolute reduse, se află în partea de sud-est a
Moldovei. Spre nord cîmpia se îngusteză şi trece în Valea Nistrului, care în partea de
mijloc formează un canion adânc, separând Podişul Transnistrean şi Volîno-Podolsk.
Evidenţierea pe un teritoriu relativ mic (33,8 mii km2) a celor şapte unităţi
orografice cu particularităţi morfostructurale şi morfosculpturale caracteristice, precum
şi cu exogeodinamică specificţă este condiţionată de evoluţia geologică în perioada
neogenă-cuaternară, care s-a desfaşurat în condiţii climaterice şi tectonice variabile.

2.3 Climatul, component ecologic principal al statiunilor forestiere


Răspîndirea speciilor de plante, a asociaţiilor şi formaţiilor vegetale, precum şi
aceea a tipurilor de soluri de geneză zonală şi regimurile ecologice ale acestora sunt
dominate de influenţa permanentă şi divers variabilă în timp a factorilor climatici.
Ansamblul factorilor climatici, al regimurilor lor şi al fenomenelor lor meteorologice
din stratul atmosferic apropiat de suprafaţa pământului-climatul-condiţionând mediul
fizic atmosferic al biocenozelor, trebuie considerat ca un component ecologic
complex şi fundamental al staţiunii (C.D.Chiriţa, 1977) .
Elementele climatice alături de cele edafice constituie principalele componente ale
staţiunii forestiere. Componentele climatice sunt determinate de factorii astronomici şi în
principal de mişcarea pământului în jurul axei sale. Drept rezultat, suprafaţa globului
terestru este împarţit în zone şi subzone climatice în raport cu latitudinea, altitudinea şi
ca o consecinţă directă are loc şi o zonalitate a solurilor şi a vegetaţiei.
Întrucât componentele principale ale staţiunii, clima şi solul alături de vegetaţie
sunt accentuat diferenţiate după o zonalitate orizontală şi verticală, staţiunile au deci
un pronunţat caracter geografic zonal.
Aşezarea geografică a teritoriului exprimată prin latitudine, longitudine şi
altitudine, alături de apropierea sau departarea de mări sau oceane şi de relief,
condiţionează puternic caracterul climei. În raport cu latitudinea se diferenţiază clima
tropicală, temperată şi polară; după apropierea de mări, oceane sau relief se
18
deosebesc climă continentală şi marină, climă de munţi sau platouri, de dealuri, de
câmpie, litorală, etc.
Ţara noastră este aşezată în zona climei temperate, cu nuanţă continentală şi
cuprinde, datorită reliefului, clima de dealuri şi câmpie.
Clima constituie factorul esenţial, care alături de sol condiţionează existenţa şi
răspândirea speciilor de plante şi animale şi a comunităţilor vegetale, respectiv a
biocenozelor.
Elementele constitutive ale climei sunt: energia radiantă, care ajunge la nivelul
pamîntului sub formă de lumină şi căldură, precum apa, compoziţia şi mişcarea
aerului atmosferic.
Variaţia valorilor elementelor climatice şi a modului lor de îmbinare determină
caracteristicile climatului unui anumit teritoriu, climat care poate fi: favorabil;
tolerant; mai puţin favorabil; daunator pentru vegetaţia forestieră. Limitele naturale
ale arealului diferitor specii, de biocenoze forestiere sunt determinate în primul rând
de condiţiile climatice şi în al doilea rând de alţi factori ai mediului.
Cantitatea de căldură exprimată prin temperaturile medii diurne, condiţionează
atât răspândirea speciilor forestiere, cât şi a pădurilor ca ecosisteme. Astfel, apariţia
pădurii la altitudine, impune existenţa a cel puţin 60 zile cu temperaturi medii diurne
> 100C. Îngheţurile tărzii şi timpurii, ca şi gerurile puternice din timpul iernii,
constitue factorii limitativi pentru răspândirea speciilor forestiere. De asemenea,
precipitaţiile în cantităţi reduse şi neuniform repartizate în cursul anului pot constitui
factori limitativi şi pentru raspândirea unor specii şi a asociaţiilor forestiere.
În republica noastră, zonalitatea condiţiilor climatice este mai evidentă pe
verticală decât pe orizontală şi ea se reflectă puternic în distribuţia solurilor şi a
vegetaţiei. Elementele climatice determinante ale zonalităţii verticale sunt căldura şi
umiditatea. Spre exemplu, pentru staţiunile de gorunete sunt caracteristice
precipitaţiile medii anuale în jur de 600 mm şi temperaturi medii anuale cuprinse
între 70 şi 90C, iar pentru cele de stejar pedunculat, precipitaţii de peste 500 mm şi
temperaturi medii anuale de peste 80C.
Relieful constituie factorul determinant al apariţiei climatului local, deoarece
procesele atmosferice se dezvoltă în strânsă dependenţă cu condiţiile fizico-
geografice ale teritoriului. Formele mari de relief, munţii, dealurile, câmpiile,
determină condiţii climatice locale subordonate districtelor climatice. Alături de
relief, vegetaţia şi în special cea forestieră precum şi prezenţa întinderilor de apă
influenţează condiţiile climatice locale.
Relieful modifică în special gradul de insolaţie, prin expoziţia şi înclinarea
versanţilor, cantitatea de căldură prin altitudine, expoziţie, înclinare şi configuraţia
terenului, cantitatea de precipitaţii şi umeditate în general prin altitudine, expoziţie,
microrelief, mişcarea aerului atmosferic etc.
19
Platourile din regiunea dealurilor prezintă condiţii climatice, exprimate prin
insolaţia caracteristică suprafeţelor plane, oscilaţii termice puternice de la zi la
noapte, umiditatea relativ scazută, vânturi puternice şi neregulate. Valorile elemen-
telor climatice respective variază în raport cu latitudinea şi altitudinea.
Versanţii prezintă condiţii climatice variate ca urmare a influenţei expoziţiei,
inclinării, altitudinii, profilului, etc.
Versanţii nordici, indiferent de înclinarea şi profilul pantei, se caracterizează
prin minus de lumină şi căldură, plus de umezeală şi frecvenţa vânturilor de nord.
Versanţii sudici se caracterizează prin plus de lumină şi căldură, minus de
umezeală şi sunt adăpostiţi faţă de vânturile reci de nord. Versanţii sudici puternic
înclinati, prezintă un surplus de lumină şi căldură în perioadele reci ale anului, faţă de
cei slab înclinaţi, ca urmare a poziţiei soarelui şi unghiului de incidenţă a razelor. Pe
expoziţii însorite se crează microclimate îndependente de cel al mediului local, pe
când cele umbrite se află sub influenţa climatului local.
Partea superioară a versanţilor este mai caldă primăvara şi toamna, ca urmare a
poziţiei soarelui pe bolta cerească, iar partea inferioară prezintă plus de căldura vara
şi un minus de căldură iarna şi în cursul nopţii, ca urmare a stagnarii aerului rece.
Versanţii estici se caracterizează printr-un plus de lumină şi căldură, mai ales
în orele de dimineaţă cu un minus de umezeală şi sunt expuşi vânturlor uscate din est.
Versanţii vestici, deşi sunt consideraţi asemanători sub raport climatic cu cei
estici, prezintă un plus de umiditate şi de căldură deoarece insolaţia de după amiază
gaseşte deja un mediu mai cald.
Cantitatea de căldură şi lumină primită de versanţii estici şi vestici variază
puternic în raport cu înclinarea. Cu cât inclinarea este mai mică, cu atât primesc
lumină şi căldură un timp mai îndelungat.Condiţiile climatice ale versanţilor depinde
şi de poziţia lor în cadrul marilor forme de relief.
Văile prezintă condiţii climatice particulare. Astfel, văile inguste, cu versanţi abrupţi
se caracterizează prin minus de lumină şi căldură în timpul verii şi plus de umiditate.
Văile largi cu versanţi în pantă mică primesc în timpul zilei o cantitate de
lumină apropiată de cea a suprafeţelor plane. Vara, în timpul zilei, se realizează un
plus de căldură în raport cu platourile. Noaptea şi iarna prezintă temperaturi mai
scăzute din cauza radiaţiei terestre şi scurgerii aerului rece de pe platourile şi versanţii
vecini. Văile largi, fără versanţi, cu cursuri de apă divagantă, care se întâlnesc în
regiunile de câmpie se caracterizează printr-un plus de umiditate şi un regim termic
mai moderat în tot cursul anului ca urmare a prezenţei maselor de apă.
Depresiunile se aseamănă sub raport climatic cu văile, ele prezintă plus de
umiditate, minus de căldură, sunt adăpostite contra vânturilor, prezintă inversiuni de
temperatură noaptea şi în perioada rece a anului. În funcţie de orientare pot favoriza
sau împiedica pătrunderea curenţilor reci de aer.
20
Câmpiile şi interfluviile de la altitudine mică prezintă plus de căldură şi o
repartiţie uniformă a acesteia pe spaţii mari, minus de umiditate şi repartiţie
neuniformă în timp şi spaţiu a precipitaţiilor, vânturi puternice.
În general, formele concave de teren se caracterizează prin condiţii climatice
extreme, iar cele convexe prin condiţii climatice mai moderate.
În tipologia staţională în afara climatului zonal şi districtual, prezintă interes şi
climatul local, determinat de climatul zonal şi districtual, dar şi modificările pe care
acesta le suferă sub influenţa reliefului. Aceste climate locale trebuie identificate şi
caracterizate. Acest lucru se poate realiza în funcţie de datele fenologice, repartiţia
speciilor lemnoase şi a formaţiilor forestiere, prezenţa unor specii în flora erbacee,
umiditatea solului, etc.
Modificările climatice majore determină separarea de tipuri de staţiuni, iar cele
minime de facieşuri staţionale în cadrul tipurilor determinate.
Clima teritoriului dintre râurile Prut şi Nistru este moderată continentală, cu o vară
lungă şi aridă, precum şi cu o iarnă moale şi cu puţină zăpadă. O influenţă determinantă
asupra formării climei o au circulaţia atmosferică şi caracterul suprafeţei subiancente.
Fragmentarea intensă a teritoriului determină varietatea de microclimă.
Caracteristicile climaterice de bază care determină evoluţia proceselor
geologice exogene şi regimul apelor freatice sunt oscilaţiile de temperaturi, regimul
eolian, cantitatea şi caracterul căderii precipitaţiilor atmosferice atât pe parcursul unui
an, cât şi în perioadele de mai mulţi ani.
Temperatura aerului se caracterizează prin oscilaţii pronunţate sezoniere.
Temperatura medie anuală este de + 7,5-100C, iar la suprafaţa solului este de + 10-120C.
Valorile negative ale temperaturilor se înregistrează numai în perioada de iarnă
(decembrie-februarie), atingând în ianuarie temperatura medie minimă de - 4,10C.
Temperaturile medii lunare ale celei mai calde luni-iulie, variază de la +20,60 pina la
+21,20C, iar a celei mai friguroase luni-ianuarie, variază de la -30 până la -4,80C. Ampli-
tudinea oscilatiilor anuale ale temperaturii constituie 700(de la -300 în luna ianuarie, până
la+40oC în luna iulie). Durata perioadei calde constituie în medie 165 zile pe an în
raioanele de nord şi 200 de zile în cele de sud. Îngheturile la suprafaţa solului se înregis-
trează din luna noiembrie până la jumătatea lunii martie, adâncimea lor atinge 0,6-0,8 m.
Regimul eolian este caracterizat prin predominarea direcţiilor contrare ale
vânturilor de nord-vest şi sud-est. Viteza vântului variază între 2,1-5,2 m/s, valorile
acesteea atingând pe suprafeţele deschise şi ridicate viteza de 3,5-4,5 m/s, iar în văi-
2,6-3,0 m/s.
Cantitatea de precipitaţii scade de la nord-vest spre sud-est, de la 560 până la
370 mm pe an. Cea mai mare cantitate de precipitaţii (peste 500 mm) se înregistrează
în zona podişurilor. Precipitaţiile cad în general în timpul cald al anului în formă de
averse de ploaie de scurtă durată şi numai 10 % din cantitatea lor anuală - în formă de
21
zăpadă. În perioada de iarnă cad 65-95 mm de precipitaţii-cca 18% din totalul anual.
Precipitaţiile sunt cu precădere sub formă de lapoviţă, se caracterizează prin
intensitate nu prea mare, de multe ori sunt îndelungate. Precipitaţiile sub formă de
zăpadă constituie 30-60% din cantitatea totală de precipitaţii din timpul iernii.
Învelişul de zăpadă apare la sfârşitul lunii noiembrie în raioanele de nord-est şi la
începutul lui decembrie în restul raioanelor. Dat fiind faptul că sunt frecvente
dezgheţurile, stratul de zăpadă este instabil, iar în unii ani zăpada nu se menţine.
Radiaţia solară totală constituie în raioanele de nord 110, în cele centrale -112-114
şi în cele de sud-116-118 Kcal/cm2. Temperatura la suprafaţa solului constituie în luna
ianuarie minus 30-60 (în timp ce temperatura minimă medie este de minus 70 -110), la
adâncimea de 8,0 cm atinge -30-40C, iar la adâncimea de 32,0 cm-plus 100-110C.
Temperatura la suprafaţa solului în luna iulie constituie 260-280C (în timp ce temperatura
maximă este de 440-500C), la adâncimea de 20 cm ea atinge 220-250C. Cantitatea
precipitaţiilor atmosferice constituie 450-500 mm/an, pe alocuri, în unele zone de nord şi
centrale-550 mm şi mai mult, iar în zonele de sud-mai puţin de 400 mm/an. Distribuţia
spaţială a precipitaţiilor este determinată în mare masură de particularităţile reliefului.
Astfel, intensificarea precipitaţiilor pe versanţii podişurilor, deschişi pentru vânturile
umede de vest şi nord vest, constituie 60 mm pe an la 100 m înalţime. Pe versanţii de
vest din calea vânturilor cantitatea de precipitaţii creşte în medie cu 15-20% în
comparaţie cu cantitatea din cîmpie, iar pe pantele de est, ascunse de vânturi-se reduce
cu 25% în comparaţie cu cantitatea maximă de precipitaţii de pe culmi.
Şi mai mare este variabilitatea cantităţlor de precipitaţii în timp. În unii ani,
cantităţile precipitaţiilor pot varia de la valorile medii multianuale cu 200-300 mm şi
mai mult într-un an. În 30-40 % din toţi anii de observaţii (din 1891 până în 1990),
devierile de la norma anuală depăşesc +100 mm. Cantitatea anuală cea mai mare de
precipitaţii înregistrate în această zonă constituie de la 650 până la 850 mm, iar cea
mai mică –de la 200 până la 350 mm.
Începând cu luna aprilie, cantităţile lunare de precipitaţii din primăvară sporesc
şi ating în luna mai 45-55 mm. Vara este lungă, caldă şi secetoasă. O particularitate a
ei este cantitatea maximă de precipitaţii de vară care cad în luna iunie. Variabilitatea
cantităţilor lunare de precipitaţii vara este foarte mare: la cantitatea medie de
precipitaţii de 55-85 mm din luna iunie, valorile extreme constitue 3-10 şi 200-300
mm. Cantitatea maximă de precipitatii în 24 ore variază în teritoriu de la 16 până la
25 averse, iar în unii ani chiar 45-55 averse.
Toamna prevalează precipitaţiile de lungă durată, cantitatea şi intensitatea lor
se reduce, constituind în medie de la 25-30 până la 40-45 mm/lună.
Caracterul îndelungat al căderii precipitaţiilor în perioada de toamnă-iarnă-primă-
vară, umeditatea înaltă a aerului şi consumul redus de umezeală contribute la înfiltrarea
lor şi acumularea în straturile de sol şi roci. Drept urmare se produce intensificarea
22
formării carstului în masivele de calcar sau sporirea îmbibării cu apă a versanţilor şi
intensificarea procesului de alunecare de teren în depunerile argilo-nisipoase. În perioada
de vară, precipitaţiile atmosferice care cad sub formă de averse de ploaie de scurtă durată
condiţionează intensificarea proceselor de spălare, eroziune areolată, de erodare a
albiilor râurilor, de acumulare a precipitaţiilor în lacuri şi rezervoare de apă.
Caracteristicile climaterice prezentate mai sus însă nu ne pot caracteriza integral
condiţiile, în care se află plantele în perioada de vegetaţie. Deaceea ar fi normal de
analizat condiţiile climatice ale republicii din punct de vedere silvotipologic. În
dependenţă de întinderea de la nordul republicii spre sud latitudional de peste 30 şi
fragmentarea însemnată a reliefului, climatul general temperat-continental se diferen-
ţiază în climate zonale, atât latitudional cât şi altitudional, pe verticală. Pentru analiza
teritoriului republicii din punct de vedere climacteric, a fost împărţit în trei zone-de nord,
centrală şi de sud, având ca hotare: zona sud-centru, latitudine nordică 460 35’; centru-
nord cu latitudine nordică 470 30’. În urma analizei, sau diferenţiat patru climate zonale:
climat jilav; climat reavăn; climat usat şi climat foarte uscat; şi şapte climate staţionale:
1-climat jilav moderat; 2-climat jilav moderat cald; 3-climat reavăn moderat; 4-climat
reavăn moderat cald; 5-climat uscat moderat cald; 6-climat foarte uscat moderat cald;
7-climat foarte uscat cald (după clasificarea lui D.V.Vorobiov, 1961).
Luând în considerare suma temperaturilor medii lunare pozitive şi altitudinea,
teritoriul republicii, în dependenţă de regimul termic, în mare parte aparţine
climatului temperat cald, cu suma temperaturilor mediii lunare pozitive (T) între 104
şi 1240 .Climatul temperat având T mai mic de 1040, se pote întâlni în zona de nord la
altitudini de peste 250 m, şi în Codri, la altitudini de peste 300 m. În sudul extrem al
republicii, la altitudini mai mici de 20-40 m, există o fişie neinsemnată a climatului
cald cu suma temperaturilor medii lunare pozitive de peste 1240.
Un interes aparte prezintă analiza regimului de umiditate a climatelor, cu care
este legată divizarea geografică în trei zone: forestieră; de silvostepă şi stepă.
Indicatorul umidităţii (W) climatelor are la fel o variabilitate în dependenţă de
latitudine şi creşterea altitudională.
În dependenţă de indicele de umiditate pe teritoriul republicii se întâlnesc 4
climate zonale: jilav, reavăn, uscat, foarte uscat. Climatul jilav ocupă o suprafaţă
neînsemnată în partea de nord-vest extremă a republicii, la altitudini de peste 220 m.
De regulă climatul jilav este caracteristic zonei forestiere, unde s-ar putea dezvolta
dumbrăvile jilave. Spre est către Grenăuţi hotarul dintre climatul jilav şi climatul
reavăn brusc se ridică pe verticală la altitudini de 370-450 m, cu mult mai înalt de cât
cele mai insemnate puncte din nordul republicii.
Climatul reavăn se întâlneşte pe Platforma Moldovenească, Înălţimile
Moldovei Centrale, Înălţimile Transnistrene şi Înălţimile Tigheciului. În zona de nord
a republicii, hotarul dintre climatele uscat şi reavăn trece în mediu la altitudinea de
23
190-200 m, cu devieri în Lunca Nistrului de Mijloc (după staţia meteo Soroca, la
altitudinea de121 m).
Pe Înălţimile Moldovei Centrale (Codrii), hotarul dintre climatul uscat şi
climatul reavăn trece la altitudini de 220-230 m, în partea de nord a Înălţimii
Moldovei Centrale, hotarul trece la altitudinea de 250 m. Pentru zona cu climat
reavăn corespunde zona pădurilor de stejar, de productivitate mijlocie superioară
(stejărete, stejăreto-sleauri, stejăreto-gorunetele, stejăreto-goruneto şleaurile,
gorunete, goruneto-sleauri, goruneto-făgetele şi făgetele de limită inferioară).
Pentru Înălţimile Tigheciului integral este caracteristic climatul reavăn. Şi aici
hotarul între climate trece la altitudinea de 200 m.
Pe o parte însemnată a teritoriului republicii (peste 60%) este instalat climatul
uscat, întâlnit pe Câmpia Moldovei de Nord, Câmpia Moldovei de Sud, Câmpia
Nistrului de Jos, depresiunea din preajma Mării Negre. Pentru zona cu climat uscat
corespunde zona de silvostepă cu vegetaţie de productivitate inferioara (stejărete de
stejar pufos, stejărete de pufos cu scumpie, stejărete de pedunculat cu porumbar,
gorunete cu scumpie, gorunete cu litospermum, gorunete cu cărpiniţă).
În zona Codrilor la altitudinea în jur de 300 m trece hotarul dintre climatul
temperat (mai sus de 300m) şi climatul temperat cald (mai jos de 300 m), luându-se
în considerare suma temperaturilor medii lunare pozitive. Aproape de această
altitudine (in jur de 270 m) trece şi limita naturală inferioară a fagului, deaceea şi
întâlnim în Codri făgetele de limită inferioară.
Este necesar de menţionat, că în zona cu climat uscat foarte bine sunt
prezentate pădurile din luncile râurilor Prut şi Nistru cu diferite intensităţi de
umiditate de la păduri reavene până la cele umede (zăvoaie de salcie albă).

2.4. Solul, component de natură fizico-geografică şi ecologică al staţiunilor forestiere


2.4.1. Rolul solului în definirea şi caracterizarea staţiunilor
Solul-pământul-mamă, intreţinătorul general, chiar ceva sfânt în conştiinţa
milenară a poporului, corp natural independent, ”a patra împărăţie a naturii”-după V.
I. Docuceaev, component al biosferei şi principalul corp biorigid în componenţa ei-
după V.I.Vernadschii (I.A.Krupenicov,1992).
Solul primar a aparut o dată cu viaţa pe pământ. Treptat întrând în contact intim cu
flora de uscat a început să se diferenţieze în spaţiu în dependenţă de formaţiile de plante,
având o dezvoltare mare în perioada cuaternară, ca urmare au apărut cele mai perfecte
soluri-cernoziomurile. În Republica Moldova ele ocupă a patra parte din teritoriu.
Solul alături de climă, constituie unul din elementele principale ale staţiunii.
Prin profunzimea şi volumul său edafic util, solul asigură spaţiul de ancorare a
arborilor, arbuştilor şi plantelor erbacee, precum şi aprovizionarea acestora cu apă şi
elemente nutritive necesare desfaşurării proceselor fiziologice şi bioecologice.
24
Ca subsistem al staţiunii, solul alcătuit din componente minerale şi organice
asigură pe de o parte spaţiul subteran pentru dezvoltarea sistemului de rădăcini ale
plantelor lemnoase şi erbacee, iar pe de altă parte constituie unica sursă de
aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive necesare existenţei şi productivităţii
fitocenozelor forestiere.
Ca inveliş al scoartei terestre, care are o anumită grosime şi morfologie a
profilului, adică o anumită succesiune de orizonturi pe profil, solul este un
constituient de natură fizico-geografică, adică un element al geotopului. În această
accepţiune, solul prezintă o serie de proprietăţi fizice, fizico-mecanice, hidrofizice,
termice, de aeraţie şi chimice care îi permit să depopziteze o anumită cantitate de apă
şi substanţe nitritive pe care le pune la dispoziţia fitocenozei, constituind astfel şi un
component al ecotopului.
Toate componentele solului constituie elementele edafice ale staţiunii, indiferent
că aparţin geotopului sau ecotopului şi joacă faţă de biocenoză rolul de factori
ecologici edafici.

2.4.2. Solul ca spaţiu teran al staţiunii


Pentru elementele componente ale fitocenozelor forestiere ca şi pentru alte
fitocenoze, solul reprezintă în primul rând spaţiul de ancorare şi dezvoltare a
rădăcinilor de unde îşi extrag apa şi elementele nutritive.
În această calitate, dintre proprietăţile solului, interesează în mod deosebit grosi-
mea sau (profunzimea) fiziologic utilă şi volumul edafic util, precum şi o serie de pro-
prietăţi cum ar fi: textura, structura, aşezarea, porozitatea şi consistenţa (compactitatea).
După cum se ştie, speciile forestire posedă un anumit tip de înrădăcinare care
reclamă un spaţiu mai mare sau mai mic de sol. Pentru a se dezvolta normal şi în
strănsă corelaţie cu organele supraterane, fiecare specie are nevoie de un anumit
spaţiu din sol, adică de un volum de pământ denumit volum edafic fiziologic util. De
cele mai multe ori însă solurile forestiere, datorită grosimii morfologice reduse a
profilului, datorită gradului de îndesare şi compactare excesivă fie datorită
conţinutului excesiv de schelet sau consistenţei foarte mari, porozităţii de aeraţie
reduse, stăgnării apelor din precipitaţii sau din pânzele freatice, lipsei unor elemente
nutritive accesibile, sau prezenţei unor săruri solubile în exces sau a unui complex
absorbtiv săturat în ion de Na, etc, nu favorizează o dezvoltare normală a rădăcinilor
arborilor, stîngenind astfel creşterea şi productivitatea arborilor şi arboretelor. Cu
toată adaptarea sistemului radicelar, în aceste cazuri arborii se dezvoltă greu, au
forme strâmbe şi coroane mici şi asimetrice şi în final creşteri lente şi productivităţi
scăzute. Alteori dezvoltarea sistemului radicelar al arborilor poate fi împedicată
datorită condiţiilor nefavorabile din unele orizonturi ale solului.
Grosimea morfologică a solului în care se dezvoltă cca 90% din sistemul de
25
rădăcini al speciei cu inrădăcinare cea mai profundă a fost numită de C.D.Chiriţă-
grosimea fiziologic utilă sau grosimea utilă a solului. În raport cu grosimea utilă,
solurile se clasifică astfel: foarte superficiale sub 15cm; superficiale 15-30cm;
mijlociu profunde 30-60cm; profunde 60-90cm; foarte profunde peste 90cm.
De cele mai multe ori nu este suficient să se cunoască numai grosimea utilă ci
şi conţinutul de schelet al solului pentru a se putea calcula volumul util de sol sau
volumul edafic (Ve) util. Acesta exprimă volumul de pâmânt fin existent la unitatea
de suprafaţă. Deaceea el se exprimă în m3/m2. În cazul solurilor lipsite de schelet
volumul edafic util la unitatea de suprafaţă are valoarea maximă 1m3/m2. Calculul
volumului edafic util se face pe orizonturi şi apoi se insumează pe întreg profilul.
Volumul de schelet se apreciază după procentul de suprafaţă ocupat pe peretele
profilului. C.D.Chiriţă distinge următoarele categorii de volum edafic:
§ nul până la minim 0,0…0,15m3/m2 – clasa de marimea 0 m;
§ mic 0,15…0,30m3/m2 –clasa de marime I;
§ sub mijlociu 0,30…0,45m3/m2 – clasa de marime II;
§ mijlociu 0,45…0,60m3/m2 – clasa de marime III;
§ mare 0,60…0,90m3/m2 – clasa de marime IV;
§ foarte mare peste 0,90m3/m2 – clasa de marime V.
Între volumul edafic util al solului şi clasa de producţie a arboretelor există o
corelaţie foarte strinsă pentru toate speciile, indiferent de sistemul lor de inrădăcinare.
De remarcat însă faptul că această corelaţie este puternic înfluenţată de troficitatea
specifică a solului, de cuantumul precipităţiilor, de natura şi caracterul substratului.
Acelaşi volum edafic util se poate realiza în condiţii diferite de grosimea utilă şi
de înrădăcinare, în raport cu caracterul scheletic al solului. Astfel, un volum edafic de
0,20 m3/m2 se poate realiza, pe o grosime de 20 cm, în cazul unui sol lipsit de schelet sau
pe o adîncime de 60 cm în cazul unui sol cu 66% schelet (C.D.Chiriţă, 1977).
Pentru diferite specii forestiere este important nu numai volumul edafic util ci
şi grosimea pe care se realizează acest volum, în raport cu care variază umiditatea şi
posibilitatea dezvoltării sistemului radicelar.

2.4.3. Regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare cu apă a plantelor


După cum se cunoaşte, plantele îşi extrag apa şi substanţele nutritive minerale
din sol. Deaceea, variaţia umiditaţii solului în cursul perioadei de vegetaţie, şi în
general în cursul anului, precum şi capacitatea solului de a reţine apa provenită din
precipitaţiile atmosferice sau din alte surse de a aproviziona plantele cu apă constituie
componentele ecologice edafice ale staţiunilor.
În raport cu aşezarea geografică, cu relieful şi cu condiţiile hidrotehnice ale
climatului, solurile se caracterizează printr-un anumit regim hidric. În funcţie de
regimul hidric şi de proprietăţile solului care concură la primirea, reţinerea şi cedarea
26
apei, în sol se realizează o anumită stare de saturaţie sau umezire cu apă, adica un
anumit grad de umiditate.
Această stare de umezire exprimă de fapt mărimea rezervelor de apă din sol şi
gradul lor de accesibilitate. Variaţia stării de umezire a solului în timp şi spaţiu
trebuie cunoscută pentru a putea stabili specificul ecologic al staţiunilor.
În funcţie de zona climatică, de forma de relief şi de regimul hidric al solului, cu
toată marea variabilitate a stării de umezire, se poate stabili in linii mari regimul de
umiditate a solului şi mărimea rezervelor de apă cu diferenţierea şi gruparea lor în
diferite unităţi de clasificare.
În studiul şi caracterizarea staţiunilor forestiere, sub raportul umiditaţii interesează
atât identificarea regimului de umiditate cât şi stabilirea gradului de aprovizionare cu apă
a vegetaţiei forestiere arborescente care depinde, în afara umiditaţii momentane, şi de
volumul edafic util de sol capabil să depoziteze rezerve de apă.
Solurile se împart în anumite categorii mari, în funcţie de sursele de apă ce le
umezesc şi de prezenţa sau absenţa unui exces temporar sau permanent de umiditate în
profilul lor, care determină apariţia aşa numitelor caractere de hidromorfie. Acestea sunt:
a. Soluri nehidromorfe, care aprovizionate numai cu apă din precipitaţii, lasă ca
aceasta să percoleze normal sau prea repede prin profilul lor, fără să se producă astfel
vre-un caracter chiar slab de hidromorfie. Regimul de umiditate ale acestor soluri are în
cursul anului o variaţie strâns condiţionată de regimul climatului, cu un maxim de
primâvarâ (în urma acumulărilor din precipitaţiile de toamnă şi a topirii zăpezii) urmat
apoi de scăderi sau ridicâri mai mari sau mai mici ale curbei umidităţii, în funcţie de
variaţia precipitaţiilor şi a evotranspiraţiei, cel puţin în orizontul de suprafaţă, în restul
profilului având o epuizare mai lentă, de aceea o variaţie mai înceată a rezervelor de apă.
b.Soluri semihidromorfe, cu caractere de hidromorfie moderate (în partea
mijlocie a profilului în special) sau puternice (dar în partea inferioară a profilului), îşi
datoresc hidromorfia fie unui exces temporar nu prea prelungit de apă stagnantă din
precipitaţii ± scurgeri de suprafaţă (soluri pseudogleizate în orizontul B), fie unui
exces de apă stagnant la baza sau la jumătatea inferioară a profilului, datorită pânzei
freatice puţin adânci (soluri semigleice şi soluri gleizate, de diferite tipuri genetice).
Solurile pseudogleizate au o umiditate de primăvară ridicată moderat excesivă,
urmată de o scădere de vară variat de accentuată, în funcţie de regimul de precipitaţii
şi intensificarea evotranspiraţiei.
Solurile umezite freatic (semigleice, gleizate) au în jumătatea superioră a profi-
lului regimuri de umiditate condiţionate climatic ca solurile nehidromorfe, iar în ju-
mătatea inferioară o umiditate mai accentuată, temporar excesivă chiar, variat de
prelungită în funcţie de coborîrea nivelului apei freatice în timpul verii.
c. Soluri hidromorfe, cu caracter de hidromorfie în întregul sau în cea mai mare
parte a profilului, datorite fie apei stagnante din precipitaţii ± scurgeri de suprafaţă,
27
care nu poate percolă prin profilul solului (soluri pseudogleice şi stagnogleice), fie
apei freatice stagnante, care umezeşte excesiv cea mai mare parte sau întregul profil
de sol (soluri gleice şi gleice mlăştinoase).
Întrucât regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor depinde
de caracterul lor zonal sau intrazonal, staţiunile forestiere se grupează sub raport hidric în
staţiuni cu soluri nehidromorfe, staţiuni cu soluri semihidromorfe, staţiuni cu soluri
hidromorfe şi staţiuni cu soluri hidromorf freatice sau pluviale (pseudogleice sau gleice).
Determinarea umidităţii solului se poate fece prin măsurători decadale, bilunare,
sau sezoniere primăvara, vara, estival timpuriu şi estival mijlociu.
Gradul de umezire a solului poate fi exprimat fie sub formă de cronoizoplete de
umiditate (totală sau accesibilă) sau de sucţiune sub formă de curbe de umiditate pe
profil obţinute prin determinări sezoniere, sub formă de curbe de rezerve de apă
exprimate în mm în diferite zone ale profilului de sol, fie sub formă de grade sau
intervale de umezire stabilite organoleptic şi de curbe de umiditate de-a lungul
perioadei de vegetaţie.
Umiditatea solului se poate menţine în întregime în anumite intervale de timp la
aceeaşi treaptă sau poate varia intre anumite limite, realizind astfel un interval de umiditate.
In studiul si cartarea staţională, prezintă importanţă cunoaşterea umidităţii la
intervalul vernal (primele doua săptămâni după topirea zăpezii sau înainte de
înfrunzirea pădurii de foioase); estival (din iulie până la finele lui septembrie), care
poate fi subdivizat în estival timpuriu (în prima, uneori în a doua decadă a lunii
iunie), estival mijlociu (întreaga luna august), şi estival târziu (luna septembrie).
Capacitatea de aprovizionare cu apă a vegetaţiei lemnoase de către solurile
forestiere depinde pe de o parte de gradul de umiditate al acestora, respectiv de
uşurinţă de cedare a apei către rădăcinile plantelor, iar pe de altă parte de cantitatea
de apă cedabilă (accesibilă), precum şi de mărimea şi densitatea sistemului de
rădăcini. Cu alte cuvinte, capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor depinde atât
de gradul de umiditate al acestora cât şi de volumul lor edafic util.
Capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor forestiere variază în raport cu
intervalul de umiditate şi volumul edafic astfel: extrem oligohidrice Hc….m,
oligohidrice HI; oligomezohidrice H II; mezohidrice HIII; euhidrice HIV; megahidrice
HV; excesiv moderat H(E); excesiv HE.

2.4.4.Troficitatea solului
Creşterea şi producţia de biomasă a arborilor şi arboretelor depinde, pe lângă
capacitatea de aprovizionare cu apă şi de aprovizionare cu substanţe nutritive a aces-
tora, şi de troficitatea solurilor.
Troficitatea solurilor este condiţionată atât de fondul de substanţe nutritive
accesibile plantelor, cât şi de apa accesibilă şi de favorabilitatea solului pentru
28
dezvoltarea sistemului de rădăcini.
Fondul nutritiv de substanţe folosibil de către plante determină troficitatea poten-
ţială iar cel efectiv accesibil plantelor troficitatea efectivă. Hotărâtoare pentru troficitatea
solului este partea superioară a profilului, cea humiferă străbătută de rădăcini. Troficitatea
solului poate fi grupată în troficitate minerală determinată de conţinutul solului în
substanţe nutritive minerale şi troficitate azotată determinată de conţinutul solului în azot.
Stabilitatea troficităţii solurilor se poate face atât direct, prin determinarea
tipului de humus, a proporţiei de humus, a conţinutului în elemente minerale precum
şi prin utilizarea unor indici analitici corelaţi, cât şi indirect, folosind indicaţiile
vegetaţiei (erbacee şi arborescente).
1.Diferenţierea categoriilor de troficitate după flora indicatoare, şcoala staţională
ucraineană (Pogrebneak 1958, 1963; Lavrinenko şi colab., 1956) a încadrat solurile în 4
categorii de troficitate: A,sărace; B,relativ sărace; C,relativ bogate; D, bogate.
Solurile din categoriile extreme (A şi D) au o flora specifică. Pe solurile sărace se
întâlnesc numai specii oligotrofe, iar pe cele bogate numai specii megatrofe. Pe solurile
relativ sărace se întâlnesc, alături de speciile oligotrofe, şi unele specii mezotrofe (nu
însa şi speciile eutrofe). Solurile relativ bogate nu au o floră specifică. Pe aceste soluri se
pot intilni atit specii oligotrofe si mezotrofe, cit si specii eutrofe, acest caracter al păturii
erbacee diferenţiind net solurile relativ bogate de solurile din alte categorii de troficitate.
Asupra folosirii florei indicatoare pentru diferenţierea troficităţii solurilor
forestiere este însă de păstrat rezerva că aceasta nu poate caracteriza întregul profil de
sol fiziologic util pentru vegetaţia arborescentă.
2. Pentru diferenţierea categoriilor de troficitate a solurilor forestiere, şcoala
germană acordă o atenţie deosebită formelor de humus forestier, diferenţiate atât
după caracterele morfologice, cât şi dupa unele date analitice.
Sprijinindu-se pe un număr mare de determinări de creşteri ale arborilor şi date
analitice asupra humusului forestier Muller (1967) a stabilit pentru solurile de pădure
cinci grupe de forme de humus cu valoare indicatoare asupra categoriilor de troficitate a
solurilor forestiere (mull; mull-moder; moder; moder-humus brut; humus brut).
3. Pentru o caracterizare cât mai completă a categoriilor de troficitate a solurilor de
pădure din regiunea de munţi mijlocii şi dealuri înalte Schwanecke (1965) ia în
considerare atăt tipul, respectiv forma de humus, cât şi o serie de indici analitici corelaţi
asupra orizonturilor minerale humifere ale solurilor de pădure. În ce priveşte tipul şi
substratul de humus, acesta este un indicator preţios al troficităţii azotate a solurilor.
Tipul de humus depinde de natura resturilor organice şi de condiţiile climatice
şi biologice în care are loc descompunerea acestor resturi organice.
În general, solurile cu mull au o troficitate cel puţin mijlocie daca nu ridicată în
raport cu proporţia de humus pe profil, cele cu mull-moder, moder o troficitate mijlocie
spre inferioară, iar cele cu humus brut au în toate situaţiile o troficitate scăzută.
29
2.4.5. Alte elemente edafice determinante pentru caracterizarea staţiunilor forestiere
În afara volumului edafic, a regimului de umiditate şi troficitate a solului şi a
capacităţilor de aprovizionare cu apă a vegetaţiei forestiere şi alte elemente edafice
devin în anumite condiţii hotărâtoare pentru definirea staţiunilor forestiere şi anume:
reacţia solului, aerul si aeraţia solului, consistenţa şi căldura solului.
Reacţia solului exprimată prin valorile pH este un element care influenţează
activitatea microbiologică din sol, procesele de nutriţie şi în final creşterea arborilor
şi producţia de biomasă a arboretelor. În solurile puternic acide, ionii de H+ şi Al3+ se
gasesc în concentraţi mari astfel încât devin limitativi creşterii plantelor lemnoase.
Concentraţia mare de Al împedică procesele de transformare a monozaharidelor în
zaharoză, cât şi procesele de sinteză a azotului din sărurile minerale în proteine.
Aerul din sol şi în special conţinutul de O2, precum şi aeraţia solului sunt fac-
tori importanţi pentru vegetaţia forestieră. Acest lucru este oglindit de corelaţia exis-
tentă între bonitatea staţiunii exprimată prin clase de producţie a arboretului şi
valoarea capacităţii de aer a solului.
Aerul şi aeraţia solului condiţionează dezvoltarea sistemului de rădăcini. Insu-
ficienţa aeraţiei este condiţionată de prezenţa caracterelor de hidromorfie în orizontul
B, sau de textura fină a acestuia.
Consistenţa numită şi compactitate, când este ridicată-reprezintă un element
important pentru definirea staţiunilor forestiere, mai ales a celor din zonele de dea-
luri, podişuri sau câmpie, unde poate deveni factor limitativ al bonităţii. Consistenţa
tare a orizontului Bt la luvisoluri împiedică dezvoltarea corespunzătoare a sistemului
radicelar al arborilor şi productivitatea arboretelor.
Solurile reavene, reavăn-jilave, pot avea o consistenţă mobilă, foarte friabilă,
friabilă-fermă, foarte fermă, extrem de fermă, iar cele uscate-mobilă, slab excesivă,
uşor dură, dură, foarte dură şi extrem de dură, în raport cu rezistenţa pe care o pune
un fragment de sol la sfărâmarea între degete.
Consistenţa înregistrează variaţii mari în raport cu umiditatea solului. De aceea,
consistenţa trebuie apreciată în sezonul estival, adică la umiditatea estivală dominantă în
orizontul B care poate prezenta o consistenţă limitativă pentru dezvoltarea rădăcinilor.
Căldura solului poate deveni factor limitativ în staţiunile montane de limită
altitudională, pe versanţii umbriţi şi văile înguste şi reci sau în cele cu soluri
hidromorfe, unde datorită stăgnării prelungite a apei acestea sunt foarte reci, mai ales
în sezonul de primăvară, la începutul întrării în vegetaţie a speciilor.
Vara, în unele soluri cu textură nisipoasă situate pe versanţii însoriţi, se realizează
temperaturi foarte ridicate care devin limitative pentru dezvoltarea speciilor forestiere.
La fel se comportă şi unele soluri superficiale şi scheletice formate pe calcare.
Salinitatea şi alcalinitatea solurilor devin factori limitativi chiar la valori mici
pentru vegetaţia forestieră arborescentă. Acest lucru apare de obicei în luncile unor
râuri sau în apropierea unor locuri sărate, situate în zona de silvostepă şi stepă.

30
3. Principii de bază şi metoda de lucru în tipologia şi cartarea staţională
forestieră din Republica Moldova

3.1. Concepţia tipologică staţională forestieră


În concepţia tipologiei staţionale forestiere româneşti, staţiunea este înţeleasă
ca subsistem al ecosistemului forestier de natură anorganică al pădurii.
Spaţiul geografic forestier în această concepţie, poate fi divizat în unităţi staţionale
de diferite ordine de mărime şi omogenitate în raport cu elementele componente.
Unitatea staţională elementară sau arealul staţional elementar este cea mai mică
unitate de teritoriu practic omogenă sub raportul rocii şi materialului parental,
reliefului, climei şi solului. Întrucât elementele componente ale staţiunilor variază
sensibil în spaţiu este de aşteptat ca în cadrul unei anumite regiuni geografice să se
întâlnească o mare varietate de unităţi staţionale elementare.
Unitatea staţională elementară reprezintă un areal staţional omogen separabilă
într-o unitate teritorială amenajistică (subparcelă). Acest areal staţionar elemental
prezintă un anumit substrat sau material parental, o anumită formă de relief, un anu-
mit tip, subtip, varietate, familie şi specie de sol şi un anumit climat local (topocli-
mat), elemente care condiţionează existenţa unui anumit tip de vegetaţie, cu compo-
ziţie şi productivitate bine definite.

3.2. Unităţi de clasificare


În tipoligia staţională forestieră sau adoptat următoarele unităţi de clasificare:
- tipul de staţiune- ca unitate fundamentală; -subtipul de staţiune; - faciesul
staţional; -familia de staţiuni ca unităţi inferioare tipului de staţiune;
- seria de tipuri de staţiuni;-grupa de tipuri de staţiuni;- subclasa de staţiuni; -
clasa de staţiuni ca unităţi de clasificare superioare tipului de staţiune.
Tipul de staţiune - reprezintă unitatea de bază (fundamentală) de clasificare în
tipologia staţională forestieră românească şi cuprinde totalitatea unităţilor staţionale
elementare asemănătoare ecologic şi forestier echivalente, adică cu aceeaşi ampli-
tudine de variaţie sub raportul specificului ecologic, aptitudinilor fitocenotice şi al
potenţialului productiv. Astfel conceput, tipul de staţiune nu trebuie să fie neapărat
omogen sub raportul reliefului, al substratului litologic şi al solului, adică sub rapor-
tul geotopului, ci numai sub raport ecologic, aptitudional şi bioproductiv. Tipurile de
staţiune sunt unităţi ecologice, condiţionate fizico-geografic.
Subtipul de staţiune este o subunitate care se constituie în cadrul tipurilor de
staţiune natural nedereglate, în funcţie de clasa de producţie a arboretului în cadrul
categoriei de bonitate a tipului de staţiune.
Faciesul staţional se deosebeşte după diferenţierile ecologice, care rezultă din
diferenţele de situaţie, relief, substrat, tip de humus şi acumularea humusului etc. şi
31
care sunt oglindite prin modificarea compoziţiei păturii erbacee şi chiar a arboretelor.
Faciesurile staţionale se diferenţiază în cadrul tipului de staţiune în funcţie de ampli-
tudinea ecologică a acestuia, care rezultă din variabilitatea elementelor componente:
situaţie, rocă, relief,climă şi sol.
În cadrul fiecărui tip de staţiune se poate recunoaşte un facies tipic şi faciesuri
de tranziţie către alte tipuri de staţiuni. Un facies staţional poate cuprinde unul sau
mai multe areale staţionale elementare deosebite sub raportul caracterelor fizico –
geografice şi ecologice.
Familia de staţiuni se diferenţiază în funcţie de familia de soluri şi forma de
climat şi anume în aceeaşi familie de staţiuni întră unităţile staţionale elementare cu
aceeaşi familie de sol, adică formate pe aceleaşi substrate litologice şi cu aceeaşi
formă de climat local.
Seria de staţiuni ca unitate de clasificare superioară tipului de staţiune cuprinde
totalitatea unităţilor staţionale elementare floristic ecologic analoage, adică cu acelaşi
tip de pătură erbacee care indică condiţii apropiate de troficitate şi umiditate în
orizontul humifer superior. În cadrul aceleiaşi serii de staţiuni (exemplu Asperula –
Asarum-Stellaria) întră 2-3 tipuri de staţiuni de bonitate diferite în raport cu
profunzimea şi volumul edafic de sol util.
Grupa de tipuri de staţiuni grupează tipurile de staţiune în funcţie de categoriile
de intervenţii silvotehnice necesare în gospodărirea pădurilor.
Subclasa de staţiuni reprezintă o unitate de clasificare care grupează tipurile de
staţiuni din aceeaşi subzonă sau etaj fitoclimatic care sunt apte pentru aceleaşi
formaţii forestiere. Subclasa de staţiuni este condiţionată climatic.
Clasa de staţiuni grupează totalitatea tipurilor de staţiuni din aceeaşi zonă
fitoclimatică (forestieră, silvostepă, stepă etc.) şi este de asemenea condiţionată climatic.
În condiţiile geografice şi ecologice (în dependenţă de tipologia ecologică
românească) ale R. Moldova apar următoarele clase de staţiuni: clasa staţiunilor
forestiere, notate cu F, clasa staţiunilor de stepă notate cu S.
În clasa staţiunilor forestiere în raport cu relieful şi aptitudinile fitoclimatice
apar următoarele staţiuni forestiere (pentru pădurile R. Moldova):
-staţiuni forestiere de cerete şi şleauri de deal FD2;
-staţiuni forestiere de stejărete şi cerete de dealuri FD1;
-din clasa staţiunilor de stepă o singură subclasă, staţiuni de silvostepă Ss.
În afara staţiunilor zonale a căror apariţie este condiţionată de zonalitatea
elementelor climatice şi edafice, pot apărea şi staţiuni azonale care pot fi:
-extrazonale – cele care apar în cadrul zonelor şi subzonelor bioclimatice prin
modificări locale ale climatului şi solului care se aseamănă cu cele din alte etaje sau
subzone;
-intrazonale – care apar în luncile râurilor din cadrul zonelor şi etajelor bioclimatice.
32
Luând în considerare climatul temperat continental în care se găseşte şi R.
Moldova, teritoriul republicii se găseşte la interferenţa dintre o serie de climate
caracteristice teritoriilor vecine şi anume, în partea de est, nord-est republica primeşte
influenţa climatului continental excesiv; din nord-climatul baltic; din sud-est a
climatului pontic al Mării Negre; din sud şi sud-vest cea a climatului mediteranian şi
submediteranian.
Totodată, prezenţa Carpaţilor transferă zonalitatea climatică latitudională în
zonalitate altitudională, imprimându-i particularităţi proprii care se revarsă radiar
asupra regimurilor limitrofe de dealuri. Drept rezultat, clima regiunilor de dealuri
poartă amprenta influenţelor generale de circulaţie generală a atmosferei, dar puternic
transformate de prezenţa Carpaţilor.

3.3. Denumirea tipurilor de staţiuni şi formula staţională


În tipologia staţională forestieră românească, C.D.Chiriţă (1964) a propus ca
tipurile de staţiuni să cuprindă în denumire elemente de orografie – altitudine legate
de formaţia forestieră zonală, precum şi caractere diferenţiate de natură silvoproduc-
tivă (bonitate), morfologică şi ecopedologică.
Elementele de orografie – altitudine (montan de făgete, deluros de gorunete etc.)
dau şi alte indicaţii de ordin fizico-geografic, ecologic şi în special climatic. Carac-
terele silvoproductive ale tipului de staţiuni sunt exprimate prin bonitate (superioară,
mijlocie, inferioară) iar morfo şi ecopedologice prin tipul subtipul de sol completate
cu volumul edafic. În acest fel se obţin indicaţii preţioase asupra succesiunii de
orizonturi pe profil şi stării generale a solului, sub raportul regimului de troficitate, a
regimului hidric, a umidităţii şi capacităţii de aprovizionare cu apă. În unele cazuri,
nomenclatura tipului de staţiune se întregeşte prin prezenţa descrierii tipului sau
faciesului de pătură erbacee indicatoare (Asarum-Stellaria-Asperula, Carex Pilosa,
Asperula-Dentaria etc.).
Astfel concepute denumirile tipurilor de staţiuni forestiere exprimă sintetic
claritatea şi caracteristicile tipului. Spre exemplu:
1.Deluros de cvercete cu gorunete, goruneto-şleauri, pe platouri, versanţi
însoriţi şi semiînsoriţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-brune,+/-brune slab luvice, edafic
mijlociu cu Asperula-Asarum-Stellaria, Bm;
2.Deluros de cvercete cu stegărete, pe platouri şi versanţi calcaroşi, cu soluri
litice, litice-rendzinice, edafic mic, Bi;
3.Silvostepă deluroasă de cverrcete de pufos, pe culmi şi treime mijlocie-
superioră de versanţi însoriţi, cu cernoziomuri argiloiluviale şi cambice, Bi (m).
Întrucât tipul de staţiune reprezintă o unitate ecologică condiţionată fizico – geo-
grafic, denumirile prezentate mai sus se întregesc cu unele indicaţii ecologice privind:
- categoria de troficitate globală potenţială;
33
- categoria de aprovizionare cu apă accesibilă;
- nivelul umidităţii estivale mijlocii sau predominante.
Astfel cele trei tipuri de staţiuni prezentate mai sus vor avea următoarele denu-
miri ecologice întregitoare:
1. oligomezotrofic şi mezotrofic, eu-spre mezohidric, estival reavăn, uscat-reavăn;
2. oligo-şi oligomezotrofic, oligohidric, estival uscat-reavăn;
3. mezo-spre eutrofic, oligohidric accentuat, estival- uscat-reavăn-uscat.
Pentru exprimarea concisă şi unitară a caracterelor fizico-geografice, ecologice,
silvoproductive ale tipului de staţiune, se folosesc formule staţionale, care cuprind
elemente care indică clasa şi subclasa de staţiuni (FD2-staţiuni forestiere de cerete cu
gorun şi şleauri de deal; FD1-staţiuni forestiere de stejărete şi cerete de deal; Ss-
staţiuni forestiere de silvostepă), uneori unitatea geomorfologică (luncă, versant,
culme, platou) şi specia sau speciile lemnoase caracteristice subzonei sau etajului,
bonitatea (BS, Bm, Bi) categoria de troficitate, categoria de aprovizionare cu apă şi
umiditatea estivală mijlocie sau predominantă.
Pentru cele trei tipuri de staţiuni prezentate mai sus, corespund următoarele
formule staţionale:
1. FD2 Sl-GO, Bm TII-III HIII-II UE 2-1;
2. FD1 CV-ST, Bi TI-II HIUE 1;
3. SS STP Bi (m) TIII-IV HI UE 0-1.

3.4.Diagnoza şi descrierea tipurilor de staţiuni


Diagnoza tipurilor de staţiuni reprezintă o caracterizare concisă a acestora. Ea
cuprinde indicaţiile necesare privind situaţia acestora în zonalitatea bioclimatică,
precum şi principalele caracteristici ecologice şi silvoproductive. În acest sens, se
prezintă substratul litologic şi forme de relief pe care apar tipurile de soluri, troficitate
şi capacitatea de aprovizionare cu apă a acestora, umiditatea estivală dominantă,
bonitatea şi tendinţele de evoluţie.
Descrierea detaliată a tipurilor de staţiuni trebuie să cuprindă următoarele elemente:
a) Răspândirea;
b) Elemente fizico-geografice:
-roca şi substratul litologic;
-formele de relief, iar în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţie şi
înclinarea;
-tipul, subtipul şi varietatea de soluri;
-profunzimea şi volumul edafic;
-propietăţile fizice şi fizico-mecanice ale solului.
c) Elemente ecologice:
1. -condiţiile climatice: temperaturi, precipitaţii, vânturi, topoclimate;
34
2. -condiţii edafice: troficitatea, aciditatea, capacitatea de aprovizionare cu apă,
aerul şi aeraţia, consistenţa solului, căldura solului;
3. lungimea perioadei bioactive.
d) -Pătura erbacee.
e) -Factorii ecologici limitativi.
f) -Faciesuri.
g) -Aptitudini forestiere; bonitate.
h) -Recomandări pentru producţie.
În continuare se prezintă modelul de descriere a unui tip de staţiune şi schema
sa ecologică (varianta regională nouă după G.Tudoran, 2001).
Deluros de cvercete cu gorunete, goruneto-şleauri pe platouri, versanţi
semiînsoriţi şi însoriţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-brune şi brune slab luvice, edafic
mijlociu cu Asperula-Asarum-Stellaria, Bm. FD2 Sl-G0.Bm TII-III HIII-II UE2-1.
1.Răspândire. Caractere fizico-geogfrafice. Foarte răspândit în arealul deluros al
cvercetelor şi şleaurilor de deal, pe versanţi semiînsoriţi cu diferite înclinări,
predominant slab şi moderat înclinaţi, culmi late, platouri în Podişul Central
Moldovenesc, Podişul Nistrean, înălţimea Tigheciului. Substraturi de argile uşoare şi
luturi, nisipoase şi nisipo-lutoase. Uşoare diferenţe termice şi de umiditate atmosferică în
minus faţă de media de platou a climatului regional al etajului, datorită reliefului local şi
poziţiei pe versant. Soluri cenuşii, cenuşii-închise şi tranziţii cenuşii-brune, brune,
profunde şi mijlociu profunde nisipo-lutoase până la lutoase şi mai rar, luto-argiloase,
fără schelet sau slab scheletice în orizontul B, cu volum edafic mijlociu spre mare.
2.Caractere ecologice. Condiţii climatice, temperaturi medii generale între 80-
90C. temperatura medie a lunii ianuarie -40C, temperatura medie a lunii iulie între
+19,50C şi 22,20C. Precipitaţiile însumează 450-550mm. Îngheţuri timpurii – în a
doua decadă a lunii septembrie, cele târzii-a doua decadă a lunii mai. Condiţii
caracteristice dezvoltării gorunului.
Condiţii edafice de asemenea favorabile şi foarte favorabile arboretelor de
gorun, soluri cu troficitate potenţială mijlocie (mezotrofice). Asigurarea cu azot este
bună, de la mediocru la normal (0,086-0,165) slab la mijlociu humifere (0,99-3,82%),
moderate la puternic saturate în baze (69,59-89,7%). Umiditatea în estival mijlociu
predominant UE2-1.
Se disting următoarele faciesuri:
-faciesul tipic, descris mai sus cu şleauri de deal şi pătură vie de tipul Asperula-
Asarum-Stellaria.
3.Aptitudini forestiere. Bonitate mijlocie pentru diferitele specii principale ale
şleaurilor de deal, goruneto-şleauri.
4.Succesiuni. Cu caracter predominant în urma deschiderii puternice a
masivului şi a tăierilor rase, invazie în grupe şi desişuri mari de jugastru, sânger.
35
5.Recomandări. Menţinerea în general a arboretelor de tip fundamental,
refacerea celor degradate şi brăcuite, cu creştere lâncedă, substituirea celor derivate în
compoziţia tipului fundamental. Păstrarea în special a gorunului-producător de lemn
apt de furniri estetice-ca specie de bază. Menţinerea în arborete ca specii valoroase a
frasinului, teiului, cireşului în proporţiile cuvenite.

3.5. Metoda de lucru în tipologia şi cartarea staţională forestieră


Studiul staţiunilor forestiere urmăreşte să stabilească componenţa staţională a
unui anumit spaţiu geografic, unitate de producţie, ocol silvic, etc. Acest studiu poate
urmări şi stabili răspândirea şi caracterizarea unităţilor staţionale elementare, a
familiilor, faciesurilor sau tipurilor de staţiuni în vederea precizării specificului lor
ecologic, a aptitudinilor fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.
În raport cu scopul şi obiectivele urmărite şi în funcţie de mijloacele materiale
şi tehnice existente, nivelul de cunoaştere staţională poate urmări fie numai identifi-
carea unităţilor staţionale elementare şi gruparea lor în tipuri, faciesuri şi eventual
familii de staţiuni şi diagnoza lor, fie repartiţia spaţială a acestor unităţi pe bază de
cartare staţională, fie efectuarea unui studiu detaliat de teren, completat cu analize de
laborator, pentru caracterizarea fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă a
tipurilor de staţiuni sau a tuturor unităţilor staţionale.
Pentru studiul staţiunilor forestiere se pot folosi următoarele metode de cercetare:
-cercetarea pe itinerar pe toposecvenţe pentru stabilirea catenei de staţiuni;
-cercetarea în semistaţionar cu măsurători de factori ecologici;
-cercetări în staţionar, adică în suprafeţe de probă permanente în care se fac
determinări şi măsurători periodice ale valorilor factorilor ecologici.
Metoda de lucru în studiul şi cartarea staţiunilor forestiere presupune urmă-
toarele categorii de lucrări:
-lucrări pregătitoare;
-lucrări de teren şi laborator;
-lucrări de birou.
Lucrările pregătitoare constau în documentarea şi recunoaşterea generală a
teritoriului de studiu sub raport geologic-litologic, geomorfologic (inclusiv hidro-
grafic), pedologic, climatic, edafic şi al vegetaţiei. În acest scop se folosesc toate
lucrările şi materialul cartografic şi fotogrametric existent referitor la regiunea ce
urmează a fi studiată. Pe baza acestei documentaţii şi recunoaşterii generale se
realizează încadrarea staţiunilor în zonalitatea bioclimatică.
Lucrările de teren constau în recunoaşterea unităţilor staţionale elementare,
încadrarea şi caracterizarea lor geomorfologică (unitatea de relief, forma de relief, iar
în cazul versanţilor poziţia pe versant, expoziţia şi înclinarea), observaţii şi
determinări locale asupra topoclimatelor şi încadrarea lor în climatul districtual,
36
determinarea rocilor (substratului litologic) şi a materialelor parentale cu caracte-
rizarea lor sub raport pedogenetic, descrierea şi caracterizarea morfologică a solului
(profunzime, schelet, volum edafic util, combinaţia de orizonturi de diagnostic, tipul
de humus şi acumularea humusului, textură, structură, porozitatea, umiditatea mo-
mentană şi regimul de umiditate, consistenţa, PH-ul, repartiţia spaţială a rădăcinilor
etc., descrierea vegetaţiei forestiere lemnoase şi erbacee (compoziţia şi vârsta
arboretului, tipul de pădure, clasa de producţie, tipul de pătură erbacee şi indicaţiile
lui în legătură cu regimul de troficitate şi umiditate a solului). Concomitent cu aceste
descrieri pentru completarea studiului staţional, se recoltează probe de sol pentru
efectuarea unor analize fizice, chimice şi biologice.
În silvicultura R. Moldova, lucrările de cartare la scară mare se execută
concomitent cu lucrările de amenajare a pădurilor.
Având în vedere faptul că instrucţiunile de amenajare a pădurilor prevăd ca
unitatea amenajistică (u.a.) sau subparcela, cea mai mică unitate teritorială să fie
omogenă sub raport staţional, adică să se suprapună peste o unitate staţională
elementară, în cartarea staţională apare obligativitatea ca pe teren să fie parcurse toate
unităţile amenajistice şi sa se verifice măsura în care aceste sunt omogene sub raport
staţional. În fiecare u.a. pentru cercetarea solului se efectuează cel puţin un sondaj, iar
acolo unde se schimbă factorii de solificare (materialul parental, forma de relief cu
toate caracteristicile sale, climatul sau vegetaţia) sondajul se adânceşte până la
dimensiunile unui profil principal care se descrie în detaliu şi eventual se recoltează
probe de sol pentru analize de laborator. Totodată în fiecare u.a. se descrie în detaliu
arboretul şi celelalte etaje de vegetaţie conform metodologiei de descriere şi
normativelor de lucru din amenajarea pădurilor.
Lucrările de birou încep cu completarea datelor de teren cu cele rezultate din
analizele de laborator, după care se trece la gruparea şi ordonarea fişelor de descriere a
unităţilor staţionale elementare în vederea constituirii tipurilor de staţiuni şi descrierea
lor fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă. Lucrările de birou se încheie cu
delimitarea spaţială a tipurilor de staţiuni şi întocmirea hărţii tipurilor de staţiuni.
Studiul şi descrierea staţiunilor sunt cu atât mai utile cu cât acestea sunt mai
complete şi bazate pe date cantitative. Studiul trebuie să ofere posibilitatea definirii
elementelor staţionale care se află în concentraţii optime, precum şi a celor care sunt la
limita inferioară sau superioară a concentraţiei lor şi care joacă rolul de factori ecologici
limitativi prin deficit sau exes. În acest fel se poate stabili specificul ecologic al
staţiunilor, aptitudinilor lor fitocenotice şi a potenţialului lor silvoproductiv.

37
4. METODA DE CONSTITUIRE A TIPURILOR DE STAŢIUNI

4.1. Metode de constituire


Cu ajutorul datelor de teren completate cu cele rezultate din analizele de
laborator, studiul staţional se întregeşte la birou cu constituirea tipurilor de staţiuni şi
descrierea lor fizico-geografică, ecologică şi silvoproductivă.
Constituirea tipurilor de staţiuni presupune încadrarea tipologică a unităţilor
staţionale elementare pornindu-se de la definiţia tipului de unitate ecologică
condiţionată fizico-geografic.
Încadrarea unităţilor staţionale elementare în tipuri de staţiuni se poate face
prin mai multe metode:
-metoda directă care foloseşte criteriile directe, respectiv caracterele intrinseci ale
staţiunilor;
-metoda indirectă care foloseşte criteriile indirecte, respectiv valoarea indicatoare a
tipului de pătură erbacee, compoziţia şi productivitatea arboretelor;
-metoda combinată care face apel atât la criteriile directe cât şi la cele indirecte.
Metoda directă poate fi utilizată în toate situaţiile, dar este indicată în pădurile
degradate sau puternic modificate de intervenţia omului sau pentru terenurile din
fondul forestier lipsite de vegetaţie arborescentă forestieră.
Metoda indirectă se poate aplica numai în pădurile naturale nedereglate.
Metoda combinată este metoda recomandată de C. D. Chiriţă, cea care se
aplică în prezent în tipologia forestieră românească. Ea presupune utilizarea tuturor
criteriilor directe şi indirecte, astfel încât prin gruparea tuturor unităţilor staţionale
elementare să se asigure echivalenţa lor ecologică sub raport climatic, trofic şi hidric.
Echivalenţa ecologică se poate realiza atât direct prin utilizarea caracterelor
ecologice de ordin climatic şi edafic cât şi indirect cu ajutorul elementelor fizico-
geografice care influenţează şi determină decisiv condiţiile climatice precum şi
troficitatea, regimul de umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă.
Echivalenţa climatică a unităţilor staţionale elementare reunite în aceleaşi tip
de staţiune se realizează la nivelul climatului zonal şi districtual prin încadrarea
acestora în aceeaşi subzonă sau etaj bioclimatic, în aceleaşi forme de relief, aceeaşi
poziţie pe versant, aceeaşi expoziţie sau expoziţii apropiate.
Pentru asigurarea echivalenţei climatice, se pot folosi şi indica şi indicaţiile
indirecte ale vegetaţiei forestiere erbacee şi arborescente şi mai ales compoziţia şi
desfăşurarea fazelor fenologice.
Echivalenţa edafică trofică presupune situarea diferitelor unităţi staţionale
elementare în aceeaşi categorie de troficitate sau intr-o categorie apropiată (vecină)
folosind indicii de troficitate globală potenţială, gradul de saturaţie în baze a
complexului absorbtiv, volumul edafic ş.a. Categoria de troficitate se poate stabili şi
38
indirect mai ales în pădurile naturale nedereglate în raport cu tipul şi subtipul de
humus, tipul de pătură erbacee şi clasa de producţie a arboretului.
Echivalenţa edafică hidrică presupune existenţa în cadrul unităţilor staţionale
elementare a unor condiţii asemănătoare sau apropiate în ce priveşte regimul de
umiditate al solului, condiţionat de regimul pedohidrologic care poate fi pluvial
nehidromorf, stagnant sau freatic semihidromorf sau hidromorf şi care se exprimă
prin intervalul de umiditate estival mijlociu în solurile nehidromorfe sau estival
mijlociu şi vernal timpuriu în cazul solurilor hidromorfe.
Regimul de umiditate se poate stabili prin determinări directe pe teren şi
laborator sau indirect cu ajutorul păturii erbacee care exprimă satisfăcător regimul de
umiditate pe o grosime mai mare decât îl exprimă pe cel de troficitate.
În solurile nehidromorfe, capacitatea de aprovizionare cu apă utilă variază între
Ho şi Hv (extrem oligohidrice şi megahidrice), iar în cazul solurilor hidromorfe
rezerva de apă şi capacitatea de aprovizionare cu apă variază în perioada vernal
timpurie de la H(E) sau HE la HI sau HII în estival mijlociu. Pe baza acestor echivalenţe
se încadrează în acelaşi tip de staţiune toate unităţile staţionale elementare care se află
în acelaşi climat local, în aceeaşi categorie de troficitate sau care diferă cu cel mult o
categorie şi în aceeaşi categorie de aprovizionare cu apă. În pădurile naturale
nedereglate în aceste unităţi staţionale elementare, se întâlneşte acelaşi tip de humus,
acelaşi tip de pătură erbacee şi aceeaşi categorie de productivitate a arboretului.
Pe aceste constatări se folosesc şi indicaţiile păturii vii şi arboretului pentru
diferenţierea tipurilor de staţiune şi pentru bonitatea staţiunilor forestiere.
În stabilirea echivalenţelor climatice şi edafice, trebuie să se ţină seama şi de
eventualele compensări ale factorilor ecologici datorită condiţiilor de relief, poziţiei
pe versant etc.
Pentru diferenţierea staţiunilor extrazonale, se iau în considerare numai
elementele climatului subzonal ca şi cele ale regimului de troficitate şi umiditate-
aeraţie din sol. O atenţie deosebită să acordăm regimului de însorire-încălzire şi regi-
mului termic al solului.

4.2. Criterii de diferenţiere, recunoaştere şi caracterizare a tipurilor de staţiuni


forestiere
În tipologia staţională forestieră, pentru recunoaşterea, diferenţierea şi
caracterizarea tipurilor de staţiuni se pot folosi atât criterii directe, care fac apel la
elementele intrinseci ale staţiunilor, cât şi indirect, care fac apel la indicaţiile
vegetaţiei forestiere erbacee şi lemnoase arborescente.
Criteriile directe pot fi grupate în raport cu natura elementelor componente ale
staţiunilor în criterii fizico-geografice şi criterii ecologice.
Criteriile fizico-geografice se referă la:
39
-situţia în zonalitatea bioclimatică (subzonă, etaj);
-forma de relief (versant, culme, creastă, platou, terasă, depresiune, vale, luncă, câm-
pie etc.);
-poziţia pe versant în cazul versanţilor, expoziţia şi înclinarea;
-roca (substrat litologic şi natura materialului parental: eluvii, deluvii, coluvii,
aluviuni etc.), grosimea lor ,etc.;
-tipul, subtipul şi varietatea de sol;
-tipul de humus în orizontul superior;
-grosimea morfologică şi fiziologică utilă a profilului de sol;
-textura în orizonturile A şi B, caracterul scheletic al solului şi eventual porozitatea;
-drenajul intern (prezenţa sau absenţa caracterelor de hidromorfie).
Criteriile ecologice sunt următoarele:
a) criterii climatice:
-climatul local (topoclimatul) şi gradul său de diferenţiere faţă de climatul subzonal şi
districtual materializată prin plus sau minus de insolaţie şi căldură, gradul de
adăpostire şi umbrire, umiditatea atmosferică etc.;
b) criterii edafice:
-nivelul troficităţii azotate şi minerale a solului pe profile până la 90 cm la câmpie şi
dealuri şi până la 50 cm la munte;
-regimul de umiditate şi capacitatea solului de aprovizionare ca apă a plantelor-
criterii decisive în regiunile de dealuri şi câmpie.
De remarcat faptul că aceste elemente componente ale staţiunilor care
constituie criterii de diferenţiere, recunoaştere şi caracterizare a tipurilor de staţiuni
sunt strâns corelate şi dependente unele de altele. Astfel, criteriile fizico-geografice
cum ar fi situaţia în zonalitatea bioclimatică, forma de relief, expoziţia, înclinarea şi
poziţia pe versant sunt elemente care definesc alături de regimul hidric, regimul de
umiditate al solului. Totodată roca şi substratul litologic, natura materialului parental
influenţează troficitatea minerală a solurilor, profunzimea şi caracterul lor scheletic,
volumul lor edafic util de care depinde capacitatea de aprovizionare cu apă.
Umiditatea momentană determinată la adâncimea de 15-20 cm în sezonul estival
mijlociu, poate constitui un indicator preţios al regimului de umiditate şi al capacităţii
de aprovizionare cu apă a plantelor.
Criteriile indirecte fac apel la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind
troficitatea, umiditatea şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solului, precum şi la
productivitatea arboretelor în funcţie de care se stabileşte nivelul bonităţii.
Criteriile indirecte sunt indicate a se folosi numai în staţiunile cu arborete
naturale nedereglate.
În pădurile degradate sau puternic modificate antropogen, ca şi terenurile
lipsite de vegetaţie forestieră arborescentă, se face apel numai la criteriile directe,
40
adică la criteriile îndelung stabilite ale staţiunilor şi eventual se compară cu cele din
ecosistemele învecinate similare nedereglate.

4.3. Criteriile de bonitate a staţiunilor forestiere


Întrucât bonitatea sau potenţialul productiv al staţiunii constituie un element
definitoriu al tipului de staţiune rezultă că aceleaşi criterii care diferenţiază şi
caracterizează tipul de staţiune sunt şi cele care definesc şi bonitatea staţiunii. De
aceea, bonitatea staţiunilor se poate realiza atât direct cu ajutorul elementelor
intrinseci ale staţiunilor cât şi indirect folosind indicaţiile vegetaţiei forestiere.
Criteriile directe de bonitate sunt atât de natură fizico-geografică cât şi
ecologică. Criteriile fizico-geografice se referă la situaţia în zonalitatea bioclimatică,
formă de relief şi poziţia pe versant cu materialul parental, tipul, subtipul şi varietatea
de sol, tipul de humus din orizontul superior, textura solurilor în orizonturile A şi B,
caracterul scheletic, porozitatea şi drenajul intern. Criteriile ecologice sunt atât de
natură climatică cât şi edafică. Cele climatic se referă la elementele climatului local,
iar cele edafice la nivelul troficităţii solului, regimul de umiditate şi capacitatea de
aprovizionare cu apă a plantelor.
Criteriile indirecte se referă la indicaţiile tipului de pătură erbacee privind
troficitatea şi umiditatea solului şi la productivitatea arboretelor exprimată prin clasa
de producţie.
Având în vedere cele prezentate mai sus, rezultă că în general pentru fiecare
subclasă de staţiuni, nivelul bonităţii este determinat în principal de condiţiile
climatice locale şi de cele edafice, adică de tipul, subtipul, varietatea de sol, volumul
edafic care condiţionează troficitatea, capacitatea de aprovizionare cu apă şi umidi-
tatea estivală dominantă.
Staţiunile de bonitate superioară sunt determinate pentru specia sau speciile din
etaj sau subzonă de:
-climatul optim favorabil;
-troficitatea ridicată a solurilor exprimată prin acumularea intensivă de humus de tip
mull sau mull-moder;
-capacitatea ridicată (euhidrică, megahidrică) de aprovizionare cu apă a solurilor, de
solurile profunde şi foarte profunde, cu volum edafic mare, estival cel puţin reavene
numai pentru cereto-gârniţete, putând coborî la nivelul uscat-reavăn în sezonul estival
mijlociu, fără excese mari şi prelungi de apă stagnantă din precipitaţii şi fără umezire
excesivă din apă freatică..
Staţiunile de bonitate inferioară sunt determinate de:
-climatul nefavorabil;
-nivelul foarte scăzut al capacităţii de aprovizionare cu apă a solurilor, generat de
volumul edafic mic sau foarte mic din solurile superficiale scheletice situate pe
41
versanţii repezi şi expoziţii însorite care determină scăderea umidităţii estivale la
nivelul uscat-reavăn sau uscat;
-excesul prelungit de apă stagnantă din precipitaţii în soluri hidromorfic pluviale;
-caracterul mlaştinos al solului determinat de nivelul ridicat al apei freatice în solurile
hidromorfe freatice (lăcovişti şi soluri gleice mlăştinoase);
-nivelul foarte scăzut al troficităţii solului T0 şi T1 la solurile foarte sărace în humus,
excesiv scheletice cu volum edafic foarte mic, vertisoluri, extrem de compacte chiar
de la suprafaţă, soluri salinizate, alcalinizate.

42
5.CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR STAŢIUNI FORESTIERE DIN
REPUBLICA MOLDOVA

5.1. Prezentarea sistemului tipologic forestier aplicat în pădurile R. Moldova


până la anul 1991
Studiul geobotanic şi ecologic al pădurilor R. Moldova a fost făcut de numeroşi
cercetători, printre care N.L.Okinşevici (1908), I.K.Pacioski (1914), C.C.Georgescu
(1935), Tr.Săvulescu (1927, 1937, 1938), Al.Borza (1931, 1935, 1937),
Z.Prezemeţchi (1941), L.P.Nicolaeva (1954), N.V.Dmitrieva (1957), A.I.Vainştein
(1961), V.M.Andreev (1949, 1964, 1979), T.S.Gheideman (1964), Gh. Postolache
(1978, 1995), s.a. după Gh. Tudoran (2001).
Prima clasificare a vegetaţiei forestiere pe bază fitocenotică a fost alcătuită de
Al.Borza (1937) care a evidenţiat şi descris asociaţiile care ţin de ordinele
Populetalia, Fagetalia, Quercetalia.
O valoroasă clasificare fitocenotico-ecologică a pădurilor R.Moldova a fost
întocmită de T.S. Gheideman (1964, 1966, 1968) potrivit şcolii tipologice ucrainene
Alexeev-Pogrebneak. În concepţia acestei şcoli, unitatea de clasificare reprezentativă
este tipul de teren forestier (S. Pascovschi; V. Leandru, 1958), după Gh. Tudoran
(2001). Tipurile de teren forestier se stabilesc în funcţie de două proprietăţi ale
solului-troficitatea şi umiditatea.
În cadrul fiecărui tip de teren forestier fitocenozele cu aceeaşi specie forestieră
dominantă climatic indicatoare din punct de vedere al biotopului, alcătuiesc tipuri de
pădure. Tipul de pădure se subîmparte apoi în tipuri de arboret sau tipuri de etaj
arborescent, în acelaşi tip de pădure încadrându-se atât arboretul de bază fundamental
cât şi arboretele derivate. În funcţie de gradul de asigurare a plantelor din habitat cu
umezeală T.S.Gheideman deosebeşte patru tipuri de biotipuri:
-biotipuri jilave, răspândite în văile râurilor, unde asigurarea cu apă are loc mai
ales din contul apelor freatice;
-biotipuri reavene, pe Podişul Central Moldovenesc, Podişul Nistrului,
Platforma Moldovenească, Înălţimea Tigheciului;
-biotipuri aride, răspândite în Câmpia de Nord a Moldovei şi Câmpia Colinară
a Moldovei de Sud;
-biotipuri foarte aride, în sudul R. Moldova, o fâşie îngustă de trecere în
depresiunea Mării Negre . Tipurile de pădure identificate de T.S.Gheideman în
pădurile R.Moldova au fost prezentate în lucrarea „Tipî lesa i lesnâe assoţiaţii
Moldavscoi SSR” (1964).

43
5.2. Sistemul tipologic actual folosit în amenajarea pădurilor din R. Moldova
Începând cu anul 1992, s-a trecut la aplicarea în practica amenajării pădurilor
dintre r.Prut şi Nistru a sistemului tipologic românesc.
Amenajarea pădurilor pe baze tipologice s-a experimentat pentru prima dată în
România în bazinul Suha din nordul Carpaţilor Orientali, în anul 1955.
Prima publicaţie cu caracter de teorie şi aplicaţie practică a tipologiei şi cartării
staţionale a apărut în anul 1958 semnată de C.Chiriţă şi membrii colectivului care au
executat lucrările de la Suha. În anul 1958, cercetările efectuate până atunci în
legătură cu clasificarea tipologică a pădurilor se finalizează în lucrarea „Tipuri de
pădure din R.P.R”. (S.Paşcovschi şi V.Leandru) şi se continuă prin „Cercetări
tipologice de sinteză asupra tipurilor de pădure fundamentale din România” din anul
1968 (Şt. Purcelan şi S. Paşcovschi).
În anul 1969 este prezentată o nouă sinteză a tipurilor de staţiuni, cuprinzând
criteriile de bază ale clasificării şi identificării lor (C.Chiriţă. N. Pătrăşcoiu, I. Vlad).
Sistematica, nomenclatura şi caracteristicile tipurilor respective au fost
oficializate prin întroducerea lor în îndrumarul pentru amenajarea pădurilor din anul
1972 (C. Chiriţă, N. Pătrăşcoiu,). Pentru fiecare tip de staţiune sunt prezentate tipurile
de pădure corespondente, făcându-se şi recomandări privind speciile forestiere care
pot fi introduse în fiecare tip de staţiune. Prin aceasta s-a încercat o îmbinare a celor
două concepţii referitoare la tipologia staţională şi tipologia pădurilor.
În anul 1977 apare o altă lucrare amplă asupra tipologiei staţionale - „Staţiuni
forestiere” (C.Chiriţă, I. Vlad, C. Păunescu, C.Roşu şi I. Iancu).
O ultimă sinteză a tipurilor de staţiuni forestiere este prezentată în lucrarea
„Pedologie şi staţiuni forestiere” apărută în anul 1997 şi 2006 (D.R. Tîrziu).
După anul 1970 ca urmare a pătrunderii rapide a conceptului de ecosistem
forestier în silvobiologie tipologia forestieră românească trebuie să-şi reconsidere pe
această nouă bază teoretică clasificările anterioare (Noi Direcţii,1971; V. Stănescu,
1973; D. Târziu, 1974; V.Stănescu şi D. Târziu, 1974; N. Doniţă şi Şt. Purcelan,
1975; N. Doniţă şi Şt. Purcelan, 1977; N. Doniţă şi colab., 1990).
În anul 1990, deja s-a reuşit încadrarea tipologică forestieră pe baze ecosiste-
mice după un sistem unitar şi s-a elaborat tipologia ecosistemică a pădurilor din
România, de către un colectiv de cercetători, specialişti în studiul staţiunilor, silvicul-
tură, auxologie, protecţie, cinegetică etc. (coordonatori N. Doniţă, C. Chiriţă, V.
Stănescu). În elaborarea tipologiei forestiere pe baze ecosistemice s-a pus problema
mai întăi a grupării ecosistemelor identificate şi prezentate în lucrările anterioare de
tipologie forestieră, în unităţi mai cuprinzătoare, ale căror însuşiri să poată fi studiate
şi în funcţie de acestea să se stabilească măsuri adecvate de gospodarire.

44
În lucrarea „Amenajarea pădurilor Republicii Moldova” (Gh. Tudoran, 2001) a
elaborat un sistem tipologic ecosistemic pentru pădurile dintre Prut şi Nistru pornind
de la sistemul românesc (N. Doniţă şi colab., 1990)
O preocupare constantă în aplicarea sistemului tipologic românesc a constituit-o
realizarea unei adaptări adecvate a acestuia după cum se prezintă în cele ce urmează.
După schema generală de zonalitate a vegetaţiei României (N. Doniţă ş.a.,
1992), ca unitate zonală altitudinală forestieră în condiţiile dintre Prut şi Nistru, se
întâlneşte etajul pădurilor de foioase (nemoral). Latitudional, unităţile zonale care se
întâlnesc sunt stepa, silvostepa şi zona pădurilor de stejar.
După clasificarea utilizată în tipologia forestieră românească, formaţiile de vege-
taţie forestieră identificate în Republica Moldova, se încadrează în etajele fitoclimatice:
-deluros discontinuu de cvercete cu gorun şi făgete de limită inferioară-FD2;
-deluros de stejărete-FD1;
-silvostepă-SS;
din zonele fitoclimatice: forestieră, silvostepă şi stepă.
Cercetările tipologice efectuate cu prilejul lucrărilor de amenajare început în anul
1992 au contribuit la identificarea unui număr apreciabil de ecosisteme forestiere.
În general, ecosistemele forestiere descrise pentru România sunt cuprinzătoare
şi surprind caracteristicile vegetaţiei forestiere dintre Prut şi Nistru, totuşi există
câteva particularităţi care trebuie evidenţiate.
Frecvenţa destul de mare a solurilor cenuşii, care redau de fapt nota regională a
staţiunilor forestiere dintre Prut şi Nistru, a determinat definirea de staţiuni noi, care
îşi găsesc parţial corespondenţa în tipologia descrisă pentru România.
Diferenţierea staţiunilor s-a făcut după sol, compoziţia fitocenotică şi
productivitate dar şi relieful cu expoziţia ca factor geomorfologic-a intervenit în mod
hotărâtor. Astfel s-au definit staţiuni de versanţi însoriţi şi platouri, versanţi umbriţi,
treime inferioară de versanţi umbriţi şi văi.
Există şi situaţii când formele de relief şi microrelieful din zona forestieră
induc o variaţie a factorilor climatici şi o mozaicare a vegetaţiei forestiere. Astfel se
explică prezenţa staţiunilor extrazonale de silvostepă identificate. Aceste insule apar
pe versanţii însoriţi (O.S. Făleşti, trupul de pădure „Cocienii de Sus”), pe complexe
de soluri cenuşii, cernoziomuri argiloiluviale şi cambice pe care vegetează stejărete
de pufos şi de pedunculat (ecotip de silvostepă).

5.3. Staţiuni forestiere de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi al făgetelor de


limită inferioară-FD2
5.3.1. Caractere fizico- geografice şi ecologice generale
Răspândire: Aceste staţiuni ocupă spaţiul cuprins între dealurile înalte şi
fragmentate de pe Podişul Central Moldovenesc, Podişul Nistrean, Platforma Moldo-
45
venească şi Podişul Tigheciului la altitudini mai mari de 200m, pe Platforma
Moldovenească la altitudini mai mari de 260-270m. La fel la întâlnim extrazonal pe
terasele Văii de Mijloc a Nistrului de la localitatea Lencăuţi până la sud de orăşelul
Vadul – lui – Vodă şi a Luncii de mijloc a Prutului în raza localităţilor Pruteni-
Lucăceni. Insular apare pe dealurile Câmpiei Colino – Deluroase Ciuluc - Soloneţ
între localităţile Pepeni şi Vadul Leca (trupul de pădure Rădi), localitatea Rădoaia
(trupul de pădure Rădoaia).
Condiţiile geologice şi geomorfologice
Din punct de vedere geologic pentru etajul fitoclimatic sunt caracteristice
depozitele pliocenului mediu şi superior cu straturi masive aluviale, care constau din
nisipuri cu straturi înclinate şi interstratificaţii, alevrite şi argile granulare, acoperite
pe alocuri cu depuneri argilo – nisipoase. Aceste depozite şi servesc ca rocă – mamă
pentru solurile din zona Codrilor, Platforma Moldovenească, Podişul Nistrean.
Specificul acestor depuneri sarmaţiene este stratificarea – succesiunea rocilor uşoare
şi grele din punct de vedere a proprietăţilor fizico – mecanice, influenţând benefic la
regimul de umiditate a solurilor formate. În aşa condiţii s-au format şi dezvoltat
solurile cenuşii şi brune de pădure, cele mai productive soluri pentru dezvoltarea
vegetaţiei forestiere. În partea de sud a Podişului Central Moldovenesc (pe culmi şi
treimi superioare de versanţi apar depozite meotice de luturi grele impermiabile
vinete – verzui, coezive, adesea saraturate. Proprietăţile fizico – mecanice rele cât şi
sărurile reprezintă un factor limitativ pentru dezvoltarea gorunului din zona dată.
Pe Podişul Nistrean în lungul r. Nistru se întâlnesc abrupturi şi maluri
stâncoase de calcar sarmaţian cu aflorimetre, recifii. Adesea, pâraiele afluenţi ai
Nistrului au săpat adevărate defilee în substraturile de calcar cochilifer. Aşa sunt
pâraiele ce străbat trupurile de pădure Călărăşăuca – Stânca, Rudi – Arioneşti,
Cremenciuc, Cosăuţi ş.a.
Astfel, coasta Nistrului apare ca nişte versanţi cuaternari de denudiţie cu
prăbuşiri, uneori cu abrupturi, maluri stâncoase.
Din punct de vedere geomorfologic staţiunile forestiere din etajul fitoclimatic
FD2 se caracterizează printr-un relief accidentat în care apare cu o mare frecvenţă
versanţii şi culmile urmate de platouri şi funduri de văi, la altitudini cuprinse între
180-200m până la 429 m şi sunt caracteristice podişurilor. Pe Platforma
Moldovenească relieful are forme mai netede, versanţii ocupând în mediu 44%,
urmaţi de culmi şi funduri de văi. Relieful Podişului Central Moldovenesc prezintă o
îmbinare a unor lanţuri ale cumpenelor de ape înguste în formă de creastă şi a văilor
adânci şi largi ale pâraielor, mărginile cărora sunt asociate de depresiuni semiînchise
în formă de amfiteatru erozional şi prezintă iminenţe de alunecări de teren, numite
hârtoape. Versanţii ocupă 88% din teritoriul podişului, urmate de creste de deal,
culmi, platouri şi funduri de văi.
46
În partea de nord-est a teritoriului dintre r.Prut şi r.Nistru între luncile râurilor
Nistru, Răut şi a râuleţului Căinari este situat Podişul Nistrean (Soroca-Rezina).
Relieful se caracterizează prin forme netede de relief, culmi de deal şi funduri de văi.
Specificul reliefului dea lungul r.Nistru este prezentat de terasele Văii de Mijloc a
Nistrului cu caractere de abrupturi şi stâncării de calcar, care pe lângă specificul
peisagistic mai formează şi un climat caracteristic acestor terase ce duce la procesele
de inversiune a climatului şi apariţia staţiunilor forestiere extrazonale din FD2→Ss.
Pe Podişul Tigheciului etajul fitoclimatic FD2 apare la altitudini mai mari de
270-280m pe culmi şi treimi superioare a versanţilor umbriţi, care ocupă în jur de
70% din teritoriu.
Condiţii edafice:
Solurile din etajul fitoclimatic FD2 sunt dominate de solurile cenuşii profunde
şi foarte profunde, soluri brune cenuşii şi brune argiloiluviale, nisipo-lutoase până la
lutoase şi, mai rar, luto-argiloase, fără schelet sau slab scheletice în orizontul B, cu
volum edafic mare şi foarte mare, troficitate potenţială ridicată, apă accesibilă la nivel
ridicat spre mijlociu. Factorii pedogenetici care au contribuit la formarea solurilor
sunt relieful, clima şi vegetaţia. S-ar putea vorbi de o etajare pedogenetică a solurilor
ca urmare a variaţiei condiţiilor bioclimatice strâns legate de relief cu parametrii săi
geomorfologici caracteristici (expoziţie, pantă). Predomină solurile molice, cenuşii în
proporţie de peste 65% din suprafaţa etajului. Solurile cenuşii tipice, cenuşii deschise
apar pe platouri, culmi, versanţi însoriţi, semiînsoriţi. Pe versanţii umbriţi şi la bazele
lor apar solurile cenuşiu închise. Tot pe versanţii umbriţi apar argiluvisolurile brune
argiloiluviale. Pe văile pâraielor care străbat teritoriul pădurilor din etaj apar soluri
argiloiluviale, aluviale şi chiar lăcovişti.
Dintre factorii ecologici edafici limitativi pentru nivelul bonităţii staţiunilor sunt
regimul de consistenţă, regimul de umiditate şi substratul litologic greu, impermiabil.
Condiţii climatice:
Dealurile şi podişurile prezintă o climă intermediară între clima munţilor şi
clima de câmpie. Se remarcă o zonalitate verticală a elementelor climatice.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 80 C şi 90C., precipitaţiile medii anuale-
între 500-550mm. Amplitudinea temperaturii medii anuale variază între 240C şi
250C, temperatura maximă absolută +400+420C; temperatura minimă absolută între -
320C şi -340C. Începutul perioadei cu suma temperaturilor medii diurne mai mari de
100C –a treia decadă a lunii aprilie, sfărşitul perioadei decada a doua a lunii
octombrie, durata medie 170-178zile. Durata verii variază între 113-125 zile, toamna
în jur de 75 zile, iarna in jur de 90 zile. Din suma precipitaţiilor anuale, apoximativ
80% cad în perioada aprilie-noiembrie, restul 20% în perioada decembrie-martie.
Cantitatea de precipitaţii creşte cu altitudinea şi anumite cu circa 60mm la 100m
altitudine, temperatura însă are valori descrescânde cu altitudinea, scăzând cu 0,50-
47
0,70C la 100m altitudine. Stratul continuu de zăpadă se menţine timp de 45-65 zile.
Indicele de ariditate variază îîntre 26,8 şi 28.
Pentru etajul FD2 sunt caracteristice climatul temperat având T mai mic de
0
104 C şi se întălneşte pe Platforma Moldovenească la altitudini mai sus de 270m, pe
Podişul Central Moldovenesc la altitudini mai sus de 300m, climatul temperat cald
având T cu valori între 1040C şi se 1240C se întălneşte la altitudinea între 200m şi
300m. În dependenţă de indicele de umiditate (W), ce caracterizează regimul de
umiditate a climatelor pentru etaj este caracteristic climatul reavăn, care are zona de
trecere în climatul uscat la altitudini în jur de 200-220m în mediu.
Pe fonul climatului zonal sub influienţa reliefului se diferenţiază topoclimate,
caracteristice în raport cu orientarea versanţilor. Climatul staţional local determinat
de cel zonal, este modificat în funcţie de diferenţele de altitudine, formele de relief,
expoziţie, vegetaţie, bazin hidrologic, individualizându-se climate locale de versanţi
însoriţi, umbriţi, de culmi şi platouri, văi. Avănd în vedere diferenţele neînsemnate de
altitudine cît şi poziţia generală a versanţilor, în etajul FD2 se diferenţiază un singur
etaj climatic, cel de versanţi, platou şi văi. Între etajul climatic şi cel fitoclimatic
există o strănsă corelaţie, etajarea vegetaţiei forestiere făcîndu-se sub acţiunea
simultană a factorilor fizico-geografici (substrat litologic, relief, clima, sol) şi a
factorilor biotici (particularutăţile biologice ale speciilor forestiere, amplitudinea
ecologică, intervenţia omului în pădure).
Dintre fenomenele climatice cu importanţă locală în regiunea dealurilor şi
podişurilor se remarcă scurgerile de aer pe versanţi, inversiunile de temperaturi şi
calmul predominant din depresiuni, însorirea mai bună pe versanţi sudici.

5.3.2. Tipuri de staţiuni de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi de făgete de


limită inferioară
Tipurile de staţiuni pentru etajul deluros de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi
al făgetelor de limită inferioară (FD2) după clasificarea utilizată în tipologia forestieră
românească, indentificarte în Republica Moldova cu ocazia cercetărilor efectuate cu
prilejul lucrărilor de amenajare începute în anul 1992, au fost prezentate în lucrarea
„Amenajarea pădurilor Republicii Moldova” în anul 2001, autor Gh. Tudoran.
La o parte din staţiunile descrise au fost întroduse în diagnoza lor caracteristici
referitoare la formaţiile forestiere, forma de relief şi sol (ca de exemplu la staţiunile
codificate cu : 6151; 6252; 6253; 6264) iar celelate staţiuni (codificate cu: 6213; 6124;
6155; 6156; 6265; 6271; 6272; 6310) se deosebesc prin caractere esenţiale de cele
existente în tipologia staţională românească şi pot fi considerate variante regionale noi.
6123. Silvostepă deluroasă de cvercete de penduculat (ecotip de silvostepă),
extrazonală în deluros de cvercete (cu gorun) pe versanţi însoriţi şi platouri
(predominant), cu complexe de cernoziomuri argiloiluviale şi cambice, şi cenuşii Bi;
48
6124. Silvostepă deluroasă de cvercete de pufos extrazonală în deluros de
cvercete (cu gorun), pe culmi şi treime mijlocie-superioară de versanţi însoriţi, cu
complexe de soluri cenuşii, pseudorendzine şi cernoziomuri argiloiluviale, Bm (i);
6151. Deluros de cvercete cu gorunete pe platouri şi versanţi însoriţi, cu soluri
cenuşii +/- cernoziomuri argiloiluviale, edafic mijlociu, Bi(m);
6154. Deluros de cvercete cu gorunete, goruneto-şleauri pe platouri, versanţi
semiînsoriţi şi însoriţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-brune şi brune slab luvice, edafic
mijlociu cu Carex Pilosa, Bm;
6155. Deluros de cvercete cu gorunete, goruneto-şleauri, pe platouri, versanţi
însoriţi şi semiînsoriţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-brune, +/- brune slab luvice, edafic
mijlociu cu Asperula-Asarum-Stellaria, Bm;
6156. Deluros de cvercete cu gorunete, goruneto- şleauri, pe platouri, versanţi
însoriţi şi semiînsoriţi, cu soluri cenişii, cenuşii-brune, edafic mare cu Asperula-
Asarum-Stellaria, Bs;
6252. Deluros de cvercete cu făgete de limită înferioară, amestecuri de şleau cu
fag, pe versanţi umbriţi, cu soluri cenuşii deschise, brune tipice şi slab luvice, edafic
mijlociu, cu Asperula-Asarum-Stellaria, Bm;
6253. Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară, amestecuri de şleau cu
fag, pe versanţi umbriţi, cu soluri cenuşii deschise, cenuşii-brune, brune tipice şi slab
luvice, edafic mare cu Asperula-Asarum-Stellaria, Bs;
6264. Deluros de cvercete cu stejărete, plopişuri de luncă de deal (funduri de
văi), cu soluri cenuşii+/-glezate, edafic mare, Bs;
6265. Deluros de cvercete cu vegetaţie de mlaştină, stuf, papură, pe depresiuni
de bază de versanţi, cu soluri gleice. Bm (i);
6271. Deluros de cvercete cu stejăreto-şleauri cu carpen, pe văile şi treime
inferioară de versanţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-brune, edafic mare, Bs;
6272. Deluros de cvercete cu şleauri de deal cu carpen, stejăreto-goruneto-
şleaur, şleauri cu gorun, pe platouri şi versanţi unbriţi, cu soluri cenuşii, cenuşii-
brune+/-brune slab luvice, edafic mijlociu, Bm;
6310. Deluros de cvercete cu plantaţii-culturi de ameliorare-pe versanţi cu
expuneri variate, ravene, cu soluri diverse, erodisoluri, litosoluri, coluvisoluri, soluri
carbonatice înţelenite, provenite din soluri cenuşii şi cernoziomuri, Bi;

5.4. Staţiuni forestiere de stejărete şi amestecuri de diferite specii din regiunea


dealurilor joase (FD1)
Răspăndire: Este caracteristic pentru regiunea dealurilor joase şi a zonelor de
trecere a podişurilor în câmpiile colinare şi colino-deluroase.
Specificul etajului este dat de prezenţa stejarului, care în anumite condiţii de
climă şi substrat poate avansa în regiunea dealurilor. Acest etaj este specific pentru
49
Platforma Moldovenească la altitudini mai joase de 250 m până la trecerea domoală
în pante uşoare spre sud, sud-est spre Câmpia de Nord a Moldovei. Pe Podişul
Nistrean apare în partea de vest, sud-vest, zona de trecere a podişului spre Câmpia de
Nord a Moldovei. Pe Podişul Central Moldovenesc etajul apare în partea de nord-
vest, nord, nord-est a podişului, zona de trecere a podişului în Câmpia de Nord a
Moldovei, în partea de est, sud-est, zona de trecere spre Câmpia Colinară a Moldovei
de Sud. Spre vest etajul reprezintă o zonă de trecere spre lunca Prutului de mijloc.
Condiţii geologice şi geomorfologice:
Din punct de vedere geologic sunt foarte răspândite formaţiile sedimentare,
constituite din depozite neogene de argile, luturi argilo-nisipoase şi depozite
cuatermare. Pe teritoriul etajului în urma retragerii apelor fostei mări sarmaţiene au
fost săpate adevărate defilee spre r.Nistru, scoţând la iveală substratul de calcar
cochilifer sarmaţian pe care sau format şi au evoluat solurile forestiere.
Relieful tipic de dealuri joase are structura uşor monoclinală, larg ondulată, cu
întinse suprafeţe structurale şi frecvente alunecări, surpări şi prăbuşiri.
Condiţii edafice: Sunt prezente, în general, aceleaşi soluri ca în etajul FD2, cu
unele deosebiri în ceea ce priveşte ponderea lor în suprafaţă. În acest etaj îşi fac
apariţia şi solurile rendzinice.
Condiţii climatice: Sunt aceleaşi condiţii ca în etajul FD2, doar că pentru acest
etaj temperatura medie multianuală creşte la 9,00-9,50C şi scad precipitaţiile anuale la
450-500mm, oglindit şi prin apariţia unui deficit de precipitaţii parţial necompensat şi
a unei perioade reduse de uscare.
Tipuri de staţiuni: Substratul litologic şi relieful care condiţionează apariţia
unor anumite tipuri de sol cu anumite regimuri de troficitate şi umiditate sunt factorii
principali ai diferenţierii tipurilor de staţiuni şi intr-o măsură oarecare le deosebesc de
tipurile de staţiuni descrise pentru tipologia românească din acest etaj.
S-au identificat şi descris următoarele tipuri de staţiuni:
7210. Deluros de cvrecete cu stejărete, pe platouri şi versanţi calcaroşi, cu
soluri litice, litice-rendzinice, edafic mic Bi;
7410. Deluros de cvercete cu stejărete pe versanţi moderat până la puternic
înclinaţi, mai rar platouri, cu soluri cenuşii, edafic submijlociu-mijlociu, Bi;
7420. Deluros de cvercete cu stejar pe platouri şi versanţi slab moderat înclinaţi
cu soluri cenuşii, cenuşii-brune, +/-brune slab luvice, edafic mare –mijlociu, Bm;
7430. Deluros de cvercete cu stejar pe văi şi treime inferioară de versanţi,
cenuşiu, cenuşiu închis +/-cernoziom argiloiluvial, edafic mare, Bs.

5.5. Staţiuni de silvostepă (Ss)


Răspăndire: Silvostepa ca subzonă de vegetatie apare atât în partea de nord a
republicii, cât şi în partea de sud, intrazonal în unele zone de dealuri, cât şi în lunca
50
Prutului şi în luncile din Valea Nistrului Inferior, extrazonal, apare insular în etajul
deluros de cvercete cu gorun şi şleauri de deal şi al făgetelor de limită inferioară (FD2), cât
şi în depresiunea din preajma Mării Negre (stepă), Silvostepa cuprinde întreaga Câmpie de
Nord a Moldovei, Câmpia Moldovei de Sud, luncile r.Prut şi a r. Nistru, porţiunea din
sudestul republicii a depresiunii Mării Negre, Câmpia terasată a Valei Nistrului Inferior.
Condiţii geologice şi geomorfologice: Din punct de vedere litologic cele mai
frecvente formaţii sunt loessurile şi depozitele loessoide. Caracteristice pentru etaj
sunt depunerile cuaternare. Cele mai timpurii depuneri sunt depunerile lutoase roşii-
brune şi a luturilor uşoare, pe care sau aşezat loessurile lutoase, ce au servit ca roca-
mamă pentru ciornoziomuri.
În luncile râurilor apar şi alternanţe de argile marnoase şi nisipuri, gresii calca-
roase şi pietrişuri. De regulă au servit ca rocă-mamă pentru diferite tipuri de sol de luncă.
Relieful caracteristic silvostepei este cel de câmpie cu aspect deluros, cu
intrefluvii paralele separate de văi largi cu frecvente terase şi lunci. Câmpiile
colinare, colino-deluroase ocupă peste 64% din teritoriul republicii, având altitudini
între 100-200m. Cracteristic pentru ele este altitudinile neînsemnate, cu o energie de
relief între 80-100m, suprafaţa versanţilor deţinând 50-60%, cu predominarea
pantelor între 20-60. Pentru câmpiile colinare colino-deluroase sunt caracteristicie
alunecări de teren în proces continuu de dezvoltare.
Condiţii climatice: Climatul de silvostepă este cald şi uscat. Temperaturile
medii anuale în Câmpia de Nord a Moldovei variază între 8,50-90C; în Câmpia
Moldovei de Sud între 90-100C, în depresiunea Mării Negre ajungând la 10,50C.
Precipitaţiile medii anuale variază între 400-450mm în Câmpia de Nord a
Moldovei şi 320-350mm în Câmpia Moldovei de Sud, ajungând în depresiunea Mării
Negre în jur de 300mm. În silvostepă sunt caracteristice perioadele de uscăciune
(secetă), care durează în mediu în jur de 90 zile, dar seceta din anul 2007 depăşind cu
mult această perioadă medie, peste 120 zile.
În dependenţă de suma temperaturilor pozitive medii a lunilor cu temperaturi
pozitive sunt caracteristice climatul temperat cald, pentru zona depresiunii Mării Negre
este caracteristic climatul cald (T>1240). În dependenţă de indicele de umiditate (W)
pentru etaj este caracteristic climatul uscat (W de la 0,2-0,6) şi foarte uscat (W<0,2).
Condiţii edafice: Caracteristice pentru silvostepă sunt solurile din clasa
cernoziomuri şi anume cernoziomurile tipice, cambice, obişnuite, argiloiluviale,
silvoxerofite, în lunci-aluvisolurile, precum şi gleiosolurile.
Tipuri de staţiuni:
Apariţia staţiunilor de silvostepă cu vegetaţie lemnoasă este determinată în
principal de elemente climatice şi în special de umiditate. În silvostepă, unde solurile
au în majoritatea cazurilor o troficitate ridicată (eutrofe sau megatrofice, mai rar
mezotrofice), diferenţierea tipurilor de staţiuni se face în funcţie de regimul de
51
umiditate şi capacitatea de aprovizionare cu apă a solurilor pentru vegetaţie care
depind în mod deosebit de forma de relief şi nivelul apelor freatice.
O parte din staţiunile descrise şi identificate corespund staţiunilor descrise în
tipologia românească (9220; 9612; 9613; 9614; 9623; 9624; 9641; 9642), la unele au
fost întroduse în diagnoza lor, caracteristici referitoare la informaţiile forestiere,
forma de relief şi sol (9350), celelalte staţiuni se deosebesc prin caracter esenţial de
ele descrise în tipologia românească staţională, se pot numi variante regionale noi
(9130; 9230; 9240; 9330; 9520).
9130. Silvostepă deluroasă de cvercete cu plantaţii-culturi de ameliorare-, pe
versanţii cu expuneri variate, ravene, soluri diverse: erodisoluri, litosoluri, colisoluri;
soluri carbonatice înţelenite, provenite din cernoziomuri, Bi;
9220. Silvostepă deluroasă externă şi extrazonal în stepă de stejărete xerofite
de pufos, Bi, cernoziom slab levigat pe loess;
9230. Stepă, terenuri slab înclinate cu cvercete de pedunculat, pe ciornoziom
carbonatic, Bi;
9240. Silvostepă deluroasă externă de pedunculat (ecotip de silvostepă), pe
versanţi divers înclinaţi, cu cernoziom slab levigat, Bi;
9330. Silvostepă deluroasă de cvercete de pufos, pe culmi şi treime mijlocie-
superioară pe versanţi însoriţi, cu cernoziomuri argiloiluviale şi cambice, Bi(m);
9340. Silvostepă deluroasă de pedunculat (ecotip de silvostepă), pe platouri şi
versanţi slab-moderat înclinaţi cu cernoziomuri cambice şi argiloiluviale, Bi;
9350. Silvostepă deluroasă de gorunet, Bi, cernoziom argiloiluvial pe loess sau
materiale loessoide;
9520. Silvostepă deluroasă de pedunculat (ecotip de silvostepă), pe văi şi
treime inferioară de versanţi (predominant), cernoziom cambic, argiloiluvial, Bi;
9612. Silvostepă-luncă de zăvoi de plopi, şleau-plopiş-,aluvial moderat
humifer, temporar slab umezit freatic, rar şi scurt inundabil, Bm;
9613. Silvostepă-luncă de zăvoi de plopi-, Bm-s, aluvial moderat humifer,
profund freatic umed, foarte rar şi scurt inundabil;
9614. Silvostepă-luncă de zăvoi de plopi-, Bs; aluvial intens humifer, freatic
umed, rar şi scurt inundabil;
9623. Silvostepă-luncă de zăvoi de salcie-, aluvial amfisemigleic, anual
prelungit inundabil, Bm;
9624. Silvostepă-luncă de zăvoi de salcie-, Bs, aluvial gleizat, anual relativ
prelungit inundabil;
9641. Silvostepă-lună de şleau-, sol zonal freatic umed, neinundabil sau foarte
rar şi scurt inundabil, Bm;
9642. Silvostepă-luncă de şleau-, sol zonal freatic umed, neinundabil sau foarte
rar şi scurt inundabil, foarte profund, Bs.
52
Referinţe bibliografice

1. Chiriţă, C.D., ş.a., - Staţiuni forestiere. - Bucureşti: Ed. Academiei Române


R.S.R, 1977, 518 p.
2. Гейдеман, Т. С., и др, - Типы леса и лесные ассоциации Молдавской
ССР., Кишинев, Изд. Картеа молдовенеаскэ, 1964, 268 стр.
3. Târziu, D., - Pedologie şi staţiuni forestiere, Braşov. Ed. Silvodel, 2006, 394p.
4. Tudoran, Gh., Marian, - Amenajarea pădurilor Republicii Moldova, Ed.
„Pentru Viaţă”, Braşov, 2001, 258 p.

53