Sunteți pe pagina 1din 45

Dicţionar de termeni daci

Dicţionar de termeni daci, nume personalităţi, cuvinte dacice...

Agrianii

Populaţia tracică a agrianilor a locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei


de astăzi, cuprinse între munţii Rodopi şi Fluviul Struma, numit în
antichitate Strymon. Acest trib este amintit încă în sec.V î.e.n. de către
istoricul grec Tucidide. În secolele următoare, agrianii continuă să fie
menţionaţi de către istoricii antici, ex.: Polybiu, Ptolomeu. Din toate
aceste relatări rezultă că agrianii s-au remarcat prin vitejia lor în războaie
şi că au fost recunoscuţi ca buni arcaşi.

Albocensii

Ptolomeu menţionează pe albocensi printre care locuiau în părţile de sud-


est ale Daciei. Originea lor dacică nu este pusă la îndoială. Se crede că
numele lor provine de la localitatea Alboca, localizată în sudul Banatului
de azi.

Ansamensii

Trib localizat, după unele inscripţii din vremea stăpânirii romane în Dacia,
pe Someş (numit Samus în antichitate), în nord-vestul Transilvaniei. În
plină epocă romană, există atestat epigrafic un sat purtând numele
acestui trib: vicus Ansamensium.

Apsinthici

Populaţie tracică menţionată în vechime în bazinul inferior al Fluviului

1
Ebru, pe malul lui drept, deci într-o regiune situată în partea de sud sud-
est a Bulgariei (mai târziu acest ţinut este cunoscut sub numele de
Corpilica). Centrul acestei formaţiuni tribale a fost localitatea Apsinthis,
de la care şi-a luat numele populaţia din jur. Între izvoarele antice care
pomenesc pe apsinthici e geograful Strabon, dar inele informaţii au
apărut încă din sec.V î.e.n. la Herodot părintele istoriei. Printre altele,
acelaşi izvor menţionează faptele că aceşti traci aduceau jertfe omeneşti
zeului lor Pleistoros.

Armata - arme

Majoritatea autorilor antici subliniază virtuţile războinice ale daco-geţilor,


cu ajutorul cărora s-a creat şi menţinut prestigiul statului dac, fondat în
mare măsură pe o bună organizare militară atât ofensivă cât şi, mai ales,
defensivă. Ca procedeu tactic de bază, ordinea de bătaie în unghi ascuţit,
pentru a străpunge mai uşor liniile duşmane, are similitudini în tacticile
scitice cu care războinicii daci au venit deseori în contact, iar sub Decebal
exista o armată permanentă care se instruia temeinic şi continuu
recrutată pe sistemul teritorial-unional şi pe obşti.

Armata dacă era în majoritate compusă din pedestrime având ca arme


principale arcul cu săgeţi otrăvite cu venin de viperă, lănci, suliţe,
măciuci, topoare şi la brâuri pumnale scurte şi încovoiate: falx supina iar
ca arme defensive nu lipsea scutul.
Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme participau direct la lupte
de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau.

Stindardul de luptă caracteristic era reprezentat de un cap de lup de


bronz sau de argint înfipt într-o lance, cu gura deschisă şi limba scoasă şi
un trup de şarpe care fâlfâia în bătaia vântului, se umfla şi dădea
senzaţia de mişcare. În plus aerul trecea printr-un dispozitiv care
producea un şuierat puternic care producea un efect psihologic invers:
îmbărbăta proprii oşteni şi îngrozea pe cei ai duşmanului, în plus
introducea o stare de nervozitate cailor inamici.
Semnalele de luptă se dădeau cu buciumele şi uneori cu ajutorul cornului.

Sabia - îndoită la vârf, ceea ce îi mărea puterea de impact şi penetrare,


uneori în formă de seceră: falx sau sica.

Nobilii mai foloseau şi sabia lungă şi dreaptă de factură celtică iar un alt
2
tip de sabie folosită era cea scurtă şi dreaptă cu două tăişuri împrumutată
probabil de la romani.

Lancea - era lungă cu mâner de lemn şi vârf de bronz sau fier.

Suliţa - era de fapt o lance mai scurtă şi mai ascuţită care se arunca cu
mâna sau cu balista.

Arcul - cu o bătaie în jurul a o sută şi ceva de metri era o armă de bază


în lupta ofensivă iar cavaleria o folosea ca o armă defensivă, săgeţile
otrăvite se purtau într-o tolbă la spate, tolbă ornamentată frumos.

Praştia - cu ajutorul căreia se aruncau pietre sau plumbi ascuţiţi la


ambele capete.

Scutul - de formă ovală era de asemenea frumos împodobit cu figuri


geometrice sau florale.

Coiful - era folosit doar de pilleaţi, comaţii luptând adesea doar cu capul
gol rar căptuşind căciulile cu pâslă.

Lorica - cămaşă de zale compusă din verigi de fier era purtată de călăreţi
iar ca un obicei împrumutat de la sarmaţi uneori se purtau zale complecte
pe tot corpul care acopereau chiar şi calul. Aceşti călăreţi se numeau
catafractari.

De către marea masă de luptători intens folosite erau: toporul de bronz


mai des din fier, măciuca şi ciomagul.

Pe lângă infanteria care era unitatea de bază pentru acţiunile duse în


teren accidentat dacii aveau şi unităţi de cavalerie.

Artacii

Ramură munteană a moesilor, care locuiau între Traiana şi Philippopolis


(actualele oraşe Stara Zagora şi, respectiv, Plovdiv). Foarte războinici,
aşa cum relevă istoricul grec Dio Cassius (c.155-c.236 e.n.), artacii s-au
ridicat împotriva cuceritorilor romani, dar în anul 28 î.e.n., au fost învinşi
de proconsulul Marcus Licinius Crassus. Pe o inscripţie găsită la Plovdiv şi
semnificativă pentru împământenirea unor zeităţi greceşti la mitologia
locală, Hera are atributul de artakene, adică "a artacilor".
3
Astii

Trib tracic localizat în apropierea coloniei greceşti Apollonia Pontică (azi


Sozopol, Bulgaria), "puţin mai retras în sus de la mare", aşa cum ne
informează Strabon.

În câteva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teritoriul ocupat de


asti s-au descoperit în mai multe rânduri "tezaure" conţinând vârfuri de
săgeţi din bronz, turnate anume ca piese de schimb premonetar. S-a
emis ipoteza că astii ar fi fost producătorii şi purtătorii acestor mijloace
de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetătorilor
înclină însă să accepte o altă explicaţie şi anume că turnarea acestor
vârfuri de săgeţi s-a făcut în principal, în atelierele coloniilor greceşti
milesiene: Olbia, Histria şi Apollonia.
Tot de la Strabon ştim că astii au fost piraţi temuţi şi că jefuiau pe cei
care debarcau pe coasta pustie şi stâncoasă a promontoriului Thynias.
Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi luat locul
celui al odrisilor jucând un important rol istoric în epoca elenistică. Dar
faptele în sprijinul acestei supoziţii ne apar insuficiente. Cert este că astii
au dominat litoralul amintit, dominaţie uşurată mult de dispariţia
regatului celţilor din Tylis (pe la 218 î.e.n.) şi de decăderea Apolloniei. În
anul 108 î.e.n. consulul Cneius Manilus Vulso a intrat în conflict cu astii.
Sub Imperiul roman, ţinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei
Tracia, cuprinzând şi zona păduroasă de la vest de munţii Istranca.

Din relatarea lui Procopius, apărută în 551 e.n., reţinem o ultimă


informaţie privind regiunea care ne interesează, în 550 e.n., "sclavinii
(slavii) jefuiră în voie şi ţara numită Astica, rămasă până atunci
nepustiită, şi de aceea avură prilejul să găsească acolo pradă bogată.
Răvăşiră astfel un ţinut întins şi ajunseră până la Zidurile cele Mari, cale
de ceva mai mult de o zi depărtare de Bizanţ. Nu mult după aceea oastea
romană se luă pe urmele năvălitorilor şi se întâlni cu o parte din ei; se
încăierară pe neaşteptate şi (romanii) îi puseră pe fugă".

Ausdecensii (usdecensii)

Puternic trib tracic, care a locuit la nord de munţii Haemus (Balcani),


între râurile Utus (Vit) şi Asamus (Osem) afluenţi ai Dunării. Prin secolele
I-II e.n. romanii i-au colonizat şi împroprietărit pe ausdecensi la sud de

4
Adamclisi şi în alte părţi ale Dobrogei, în mijlocul populaţiei geto-dacice,
ostilă stăpânirii romane. Se înţelegecă asemenea împroprietăriri au dat
naştere unor ascuţite lupte pentru pământ între geto-dacii autohtoni şi
tracii balcanici, deveniţi instrumente ale dominaţiei romane la Dunăre.

În urmă cu 75 de ani, istoricul Gr.G. Tocilescu a descoperit în satul


Cetatea din judeţul Constanţa un stâlp de piatră gravat cu o inscripţie în
limba latină şi în care este vorba despre astfel de împroprietăriri. În
traducere, texul acestei inscripţii care, la vremea respectivă, a fost
publicat cu mult lacune de lectură şi pe care am izbutit să-l definitivez,
sună astfel: "S-au aşezat stâlpii de hotar al teritoriului comunităţii
ausdecensilor, înspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, în
conformitate cu actele de proprietate ale comunităţii. Dacii sunt obligaţi
să iasă dincolo (de aceste semne). Stâlpii de hotărnicie ai teritoriului
comunităţii să fie respectaţi. Messalla Pieror (?) a înfipt (în pământ)
stâlpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de către Helvius Pertinax,
guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat
de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni".

Este deci vorba despre un litigiu de propietate între geto-dacii şi tribul


tracic al ausdecensilor.
Inscripţia datează din anii 177-179 e.n., perioadă în care, după aflăm din
alte documente, Pertinax cumula funcţiile de guvernator al provinciilor
Moesia Inferior, Moesia Superior şi al celor trei Dacii. Din textul
menţionat rezultă că tracul C. Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat
de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, aşezând din loc
în loc, stâlpi de hotărnicie. Pentru ca în timpul acestei acţiuni să nu se
producă încăierări între părţile în litigiu, prudentul guvernator Pertinax a
ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni,
cu garnizoana la Tomis (Constanta), să fie prezent la faţa locului cu
soldaţii săi. Inscripţia este categorică faţă de daci, cărora li se ordonă să
"iasă" din teritoriul acordat ausdecensilor şi, pe viitor, să le "respecte"
pământul.

În Dobrogea s-au găsit şi alţi stâlpi de hotărnicie, care reflectă o aprigă


luptă pentru pământ între băstinaşii geto-daci şi coloniştii de tot felul,
veniţi o dată cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, în exilul său tomitan,
a manifestat simpatie faţă de acesti autohtoni dârji, exploataţi în vremea
stăpânirii romane pentru că se opuseseră legiunilor imperiale, atunci când
acestea pătrunseseră între Dunăre şi mare. Aşa se explică de ce, în
momentele de criză ale Imperiului roman (năvala costobocilor din anul
170 e.n., războaiele cu marcomanii şi sarmaţii ale împăratului Marcus
Aureliu ş.a.) geto-dacii din această parte a Moesiei au căutat să reintre în
posesia pământurilor ce le fuseseră răpite. Ei n-au constituit o minoritate
5
de daci alungaţi de peste Dunăre de către Traian, cum gresit afirmă
istoricul. A. Alföldi, ci s-au aflat aici încă din vremea expediţiei lui Darius I
(514 î.e.n.) opunându-se invaziei persane, fiind "cei mai bravi şi mai
drepţi dintre traci", după aprecierea lui Herodot.

Bebricii

Populaţie de origine tracă. A locuit în Bitinia şi în Mysia, într-o regiune de


pe ţărmul Hellespontului şi din preajma cetăţii Lampsakos, regiune
cunoscută în antichitate sub denumirea de Bebrycia. Era situată în partea
de nord-vest a Turciei de astăzi, în zona de coastă. Izvoarele istorice
păstrate reţin doar faptul că printre divinităţile cărora li se închiau
această populaţie se număra şi Priap. O localitate antică, situată pe
coastele sud-estice ale Mării de Marmara, înspre strâmtoarea Dardanele,
purta chiar numele acestei zeităţi. Ea se afla în apropiere de locul unde
râul Granicus (azi Cian) se vărsa în Marea de Marmara. În ciocnirile pe
care le-au avut cu populaţiile învecinate, printre care bitinii şi frigii,
bebricii au fost înfrânţi şi li s-a pierdut urma.

Bendis

Zeiţă din mitologia tracă, adorată de geto-daci ca zeiţă a Lunii, a


pădurilor şi a farmecelor. Bustul de bronz descoperit la Piatra Roşie o
înfăţişează cu sânii proeminenti cât şi afirmaţia lui Herodot (Istorii, IV,
94;V,7) care sustine că era adorată de femeile trace indică faptul că era o
zeiţă a dragostei, a maternităţii, a feminităţii în general.

Biefii

În lucrarea sa Getica (1926), Vasile Pârvan situa acest trib dacic în afara
Transilvaniei şi Olteniei. Era o reinterpretare corectă a lui Ptolemeu, care
grupase neamurile Daciei preromane şi aşezase pe biefi undeva la nord
6
de buridavensi (III,8;3). Plasarea acestui trib în nord-estul Banatului,
pare cea mai apropiată de realitate.

Bisaltii

Neam care a dat numele ţinutului Bisaltia (după Herodot), aflat pe


ambele maluri ale fluviului Strymon (azi Struma, în Bulgaria şi Grecia).
Bine plasaţi în apropierea celebrelor mine din Pangeu, bisaltii au emis,
între circa 500-480 î.e.n., octodrahme de argint de 28-29g, având
reprezentat pe avers un călăreţ în picioare lângă calul său, ţinând în
mână două lăncii lungi, iar pe revers un pătrat adâncit, împărţit în patru
sectoare. Pe aversul unor exemplare era gravată, în litere greceşti,
legenda BIS ALTIKON. Asemenea monede au fost găsite, alături de altele,
în mai multe tezaure importante ca cele descoperite la Stip, în sudul
Iugoslaviei, pe coasta Asiei Mici (Iordan lângă Bostra şi Massayaf, în
nordul Feniciei), în apropiere de Ecbatana (Hamadan, în Iran), sau în
Egipt.

În vremea celui de-al doilea război medic (sec. V î.e.n.) bisaltii au avut o
atitudine favorabilă faţă de greci şi ostilă faţă de persani. Ştim aceasta de
la Herodot, care ne povesteşte o cumplită întâmplare: " În acelaşi ţinut,
regele trac care domnea peste bisalti şi crestoni săvârşi un lucru
neobişnuit de crud. Cum el însuşi făcuse cunoscut lui Xerxes că nu se
învoia să-i fie rob şi pribegi pe înălţimile munţilor Rodopi, aşişderea nu
îngădui nici copiilor săi să pornească cu război împotriva Elladei. Aceştia
însă, fie din îndărătnicie, fie din dorinţa fierbinte de a vedea războiul, îi
însoţiseră pe perşi. Când se întoarseră acasă, tuturor celor şase care
scăpaseră vii şi nevătămaţi, tatăl lor le scoase ochii pentru vina ce-au
avut-o".

După cum ne spune Tucidide, bisaltii şi triburile tracice învecinate locuiau


în cetăţi mici, iar dacă este să-i dăm crezare lui Herodot, măcar pentru
perioada veche, nu agricultura ar fi fost ocupaţia lor de predilecţie, ci, aşa
cum par să confirme şi câteva versuri din Virgiliu (Georgicele), mai
degrabă creşterea vitelor. Ceva mai târziu însă, ţinutul locuit de ei apare
la Titus Livius ca "bogat în cereale şi metale". În vremea regilor
macedoneni Alexandru I (495-454/51 î.e.n.) şi Perdiccas (451 ?-414
î.e.n.), se presupune că bisaltii ar fi făcut parte din regatul Macedoniei.
Marile interese care se încrucişau şi se ciocneau în zona bogatelor mine
din munţii Pangeu, râvnite de thasieni şi de atenieni au făcut ca
dominaţia politică macedoneană în regiunea de la gurile Fluviului
Strymon să fie adesea ameninţată, suveranii macedoneni Filip II (359-
7
336 î.e.n.) şi Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.) având de luptat cu
triburile de aici.

De la Titus Livius, aflăm că, după victoria romană de la Pydna (168 î.e.n.)
Bisaltia întreagă, "locuită de bisalti, bărbaţi foarte curajoşi", a intrat în
alcătuirea primei regiuni a Macedoniei "libere".

Bistonii

ÎN VERSURILE LUI Ovidiu (43 î.e.n.), poetul latin exilat la Tomis în sec.I
e.n., apar ca un leit-motiv, mai ales în "scrisorile lui Pont", cuvintele
biston, bistonian etc., autorul având în vedere neamurile traco-getice,
fără alte precizări. În realitate, încă înainte de Ovidiu, bistonii au fost
cunoscuţi ca o populaţie tracică de la marea Egee, din zona oraşului antic
Abdera. Probabil că, în vremea poetului, cuvântul definea doar anumite
caracteristici specifice tracice, neamul biston pierzându-se treptat în
masă de triburi sud-tracice, unele grecizate, iar altele, mai târziu, în curs
de romanizare. Aşa se face că, în sensul generic amintit mai sus, Ovidiu
scrie despre "copitele calului bistonian" sau despre ţara bistonilor mândră
de talentele lui Cotys, fiul regelui get Roemetalces.

Magistrat al oraşului Callatis (Mangalia), Cotys nu era doar un om politic


respectat, dar şi un om de cultură elenă şi poet lăudat de Ovidiu.

Un alt poet latin, mai puţin cunoscut, Silius Italicus (25-101 e.n.), ne-a
lăsat un detaliu semnificativ despre bistoni, scriind că aveau săbii
încovoiate. Poate că la el, ca şi la Ovidiu, numele tribului are tot o valoare
generică pentru traci, după cum, mult mai târziu îl întâlnim cu acelaşi
sens la Claudius Claudianus (sec.IV-V e.n.) şi el poet de limba latină.
Momentul evocat de acesta se fixează în anul 391, când împăratul
Theodosiu I cel Mare a înfruntat "turmele blonde", adică pe goţii care
"acoperiseră câmpiile bistone".

Bitinii

Au locuit în nord-vestul Asiei Mici. După unele izvoare istorice, au fost de


origine tracică. Iată ce aflăm de la Herodot în acest sens. Tracii luptau
purtând pe cap căciuli de vulpe, pe trup tunici şi se înfăşurau cu zeghi
pestriţe, iar pe pulpe şi în picioare aveau încălţări din piei de căprioară.
Purtau suliţi, scuturi uşoare şi săbii mici. Acestia, trecând în Asia, s-au
8
numit bitini; mai înainte după cum spun ei, se numeau strimoni, locuind
pe râul Strymon..." (astăzi Struma: traversează Bulgaria şi Grecia).
Aceste migraţii se petrecuseră cu aproape trei veacuri înaintea lui
Herodot, în sec.V populaţiile respective având deja arii stabilite şi destul
de bine delimitate. Folosind argumente lingvistice, între care predomină
toponimele, Vasile Pârvan afirma încă în 1926: "Elementul dacic a fost
precumpănitor în migraţia geto-scitică spre Macedonia, Rodopi, valea de
jos a Hebrului şi chiar Bitinia şi nord-vestul Asiei Mici (Getica).

Briantii

Populaţie tracică menţionată de Herodot (VII, 108) ca locuind pe coasta


tracică a mării Egee, în faţa insulei Samotrace. Tot aici mai locuiau şi
ciconii, o altă populaţie tracică. Briantii continuă să fie menţionaţi şi de
alte izvoare antice din secolele următoare. Ne limităm să amintim pe
Titus Livius (XXXVIII, 41, 8) şi pe Plinius (Naturalis historia, IV, 41), la
care apar sub denumirea de priantae.

Brigii

Sunt cunoscuţi ca populaţie din Asia Mică de origine tracică; ulterior


plecării lor din Europa, au primit numele de frigieni. Brigii sunt de neam
tracic, o spune Strabon, "ca şi migdonii, bebricii, medobitinii, bitinii, tinii,
la care îi adaug şi pe mariandini. Ei au părăsit cu toţii ultimii Europa, iar
moesii au rămas pe loc". Aceste informaţii sunt reluate, mai târziu, şi de
Plinius cel Bătrân, ambii autori referindu-se, de fapt, la evenimente
istorice petrecute în două etape: unele grupuri de traci au migrat spre
Asia Mică prin sec.XII î.e.n., împinşi de ilirii care pătrunseră în Balcani, iar
altele, prin sec.VII î.e.n., între acestia fiind şi bitinii. Dacă admitem
identitatea dintre brigi şi frigieni - păstrând proporţiile evoluţiei istorice -
informaţiile lingvistice parvenite de la această populaţie ne apar
interesante. Limba frigiană e cunoscută din inscripţiile bilingve din sec.III
î.e.n., şi există informaţii că în sec. V e.n. era încă vorbită; astfel,
Socrates Scolasticul (380-439) afirmă că episcopul arian Selinas, născut
din tată got şi mamă frigiană, slujea în biserică în ambele limbi ale
părinţilor.

9
Carpii

Populaţie de origine dacică. În secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la


est de Carpaţi până la Nistru.

După unii cercetători, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte),


nume ce derivă fie din rădăcina sker="a tăia", fie din alfabetul Karpë,
Karme (karp-m)="stâncă; după alţii, el ar deriva din rădăcina indo-
europeană Kar="a lăuda". Indiferent dacă numele carpilor vine de la
Carpates (munte), ori de la forma indo-europeană Kar, un lucru este
sigur şi anume că populaţia carpică a locuit în preajma munţilor Carpaţi.
V. Pârvan şi alţi istorici consideră însă că munţii Carpaţi au luat numele
de la carpi.

Majoritatea cercetătorilor, români şi străini, au presupus originea dacică a


carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel,
denumirea de carpo-daci, folosită de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a
fost tradusă prin "carpii de origine dacică". Originea dacică a carpilor
poate fi, însă, dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică.

Analiza atentă a izvoarelor scrise (antice) şi a datelor arheologice sprijină


autohtonia carpilor în spaţiul est-carpatic românesc şi infirmă ipotezele
conform cărora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al
Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiţi de învăţaţii antici Herodot
(IV,17), Strabon (XII, 3,21) şi Pomponius Mela (II,1,7) ca şi carpizii
întâlniţi la Ephoros (frag.158,78) şi Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt
carpi, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor (W.Tomaschek,
E.H.Minns, V.Pârvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi înrudite cu carpii. În
felul acesta nu mai putem susţine că cele mai vechi izvoare literare îi
fixează pe carpi în sud-vestul Ucrainei.

Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei în cca. 200


puncte, majoritatea concentrându-se în zona subcarpatică şi centrală a
provinciei, acolo unde au fost îngropate (tot de carpi) şi cele mai multe
tezaure monetare (romane). Vestigii ale civilizaţiei carpilor s-au
descoperit şi în zona dintre Prut şi Nistru.

Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii, au dominat, din punct


de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică
(dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile "barbare" pătrunse în zona
10
extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmaţi.

După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172)


carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai
periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes,
Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat în repetate rânduri
imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Izvoare
literare şi epigrafice (texte, inscripţii pe unele stele funerare, diplome
militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV e.n.
(anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318). Ca
urmare a victoriilor obţinute asupra carpilor, unora dintre împăraţi li s-a
conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian,
Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare). În
urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferaţi în
Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de
baştină, alături de goţi şi huni, aşa cum arată ştirile literare antice şi
datele arheologice. Teza conform căreia întreaga populaţie carpică a fost
transferată în imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum
solum sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Aurelis
Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH,
IX, 230), nu mai poate fi susţinută.

Între carpi şi romani au existat şi relaţii paşnice, fapt dovedit de o serie


de materiale arheologice şi tezaure monetare romane (peste 75)
descoperite în teritoriul carpis. Unele dintre tezaure provin, probabil, din
vânzarea unor produse, iar altele din subsidii plătite de romani, carpilor.

Cultura carpică, datată între anii 107-319, este dacică în esenţa ei şi


poate fi considerată ca o formă evoluată a La Tene-ului getodacic, căreia i
s-au adăugat influenţele romane şi sarmatice. Este una din cele mai
frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atestă
deopotrivă talentul şi hărnicia oamenilor care au creat-o, cât şi treapta de
civilizaţie pe care au atins-o.

Carpii sunt menţionaţi pentru ultima dată în anul 381 de către istoricul
grec Zosimos (IV, 34,6) sub numele de carpo-daci. La acea dată, alături
de huni şi sciri, ei au făcut o nouă incursiune în imperiu şi au fost respinşi
de împăratul Theodosiu I, fiind obligaţi să se întoarcă în locurile de unde
veniseră. Istoricul antic a folosit denumirea de carpo-daci pentru a arăta
că cei alungaţi la nord de Dunăre au fost carpii din Dacia şi nu cei care se
aflau în imperiu, transplantaţi aici la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV.

Sensibili şi receptivi la influenţa romană, într-o măsură mai mare au


asimilat treptat numeroase grupuri de populaşii migratoare şi au
11
contribuit din plin la etnogeneza poporului român. Pătrunzând pe
teritoriul fostelor provincii romane Dacia şi Scythia Minor, ei au revitalizat
elementul daco-roman şi l-au făcut să reziste şi să iasă victorios din
confruntarea cu neamurile germanice şi cu alţi migratori. Carpii au
cunoscut atât romanitatea, cât şi aşa-zisa "barbarie", dar au optat, până
la urmă, în favoarea celei dintâi.

Carpo-dacii

Ne-am menţionat în lucrarea istoricului grec Zosimos (sec.V e.n.).


Istoria nouă, în lucrarea în care ni se relatează că "Teodosiuus a respins
pe sciri şi pe carpodaci şi, învingându-i în luptă, i-a silit să treacă Istrul şi
să se întoarcă pe meleagurile lor." Denumirea de carpo-daci, pe care n-o
mai întâlnim în celelalte izvoare scrise, a fost interpretată de istorici în
mod diferit: carpo-dacii ar fi ori "daci amestecaţi cu carpi", ori "carpi de
origine dacică", ori,"daci în ţara carpilor". Fiecare formulare oferă
concluzia că n-ar fi vorba despre o singură populatie, ci despre două
neamuri de aceeaşi origine (dacă).

V. Pârvan a identificat numele carpo-dacilor cu acela al carpilor,


importantă uniune de triburi dace de la Est de Carpaţi. Cercetările şi
descoperirile arheologice recente au dovedit justeţea acestui punct de
vedere, demostrând o dată în plus identitatea carpo-dacilor cu aceea a
carpilor. Denumirea de carpo-daci folosită de Zosimos se referă la
populaţia carpică rămasă pe loc, în Dacia, după ce o parte a acestei
populaţii a fost transferată în Imperiul roman, la sfârşitul sec.III şi
începutul sec.IV e.n.

Caucoensii

Autorul antic care a menţionat existenţa tribului dacic al caucoensilor a


fost geograful grec Ptolemeu. Localizaţi de Vasile Pârvan în "regiunea de
munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor", (Getica)
caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul
Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru,
ceea ce ne face să adăugăm, în mod logic, la zona locuită de tribul
caucoensilor, şi în centrul Moldovei. La aceeaşi concluzie ne aduce şi
harta ce însoţea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte
triburi vecine sunt amplasate în aşa fel, încât se poate deduce existenţa,
în centrul Moldovei, a caucoensilor. O seamă de diferite alte aprecieri
12
referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorită puţinelor
informaţii de care dispunem.

Cavalerul Trac

Zeu tânăr aparţinând pantneonului mitologic trac din aria balcanică şi


danubiană reprezentat călare îndeosebi pe fond cinegetic.

Deşi atributele şi originea sunt obscure, pare să fi fost rezultatul unui


sincretism rapid datorat penetraţiei, romane în ariile cultului său. Sunt
argumente că ar fi patronat războiul şi cultul funerar dat fiind aparitia pe
un număr mare de stele funerare târzii.

Iconografia locală l-a păstrat sub forma Sf.Gheorghe (C.R. Vulcănescu,


mitologia romană, Bucureşti, 1995.)

Pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă,


atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania.

Ceiagisii

Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia se află şi


neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiţi alături de piefigi şi se apreciază, după
cercetările lui V.Pârvan (Getica), că ar fi locuit la sud de potulatenşi,
adică în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei (cursul inferior al
Oltului).

Costobocii

Triburi de daci liberi care au locuit în partea de nord şi nord-est al Daciei.


Apartenenţa lor etnică poate fi dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică.
Astfel, cultura Lipiţa, ai cărei creatori sunt consideraţi costobocii, este o
cultură prin excelenţă dacică, fapt subliniat de toţi cercetătorii buni
cunoscători ai materialului arheologic.

Descoperirile arheologice ajută şi la localizarea costobocilor, problemă


controversată şi greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria
de răspândire a culturii Lipiţa cuprinde bazinul superior şi mijlociu al
Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov şi
13
Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi
Bucovina.

Materialul arheologic din faza mai veche (sec.I î.e.n.-I e.n.) îşi găseşte
analogii în aşezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cel din faza mai
nouă (sec.II-III.e.n.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri
explicându-se prin situarea culturii Lipiţa la periferia lumii geto-dacice.

Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec.II, când o serie de


izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de
ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când
pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada
şi profanând templul din oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor, prin Moesia
Inferior, respectiv Dobrogea, este mentionată de două epitafe
descoperite la Adamclisi. După alungarea lor din imperiu, romanii I-au
îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-iatace pe costoboci. În urma
înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat
pe teritoriul carpic, ia alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de
baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmat.

Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea de tip


Lipiţa, a fost dominat de costoboci până în anul 170 e.n., după această
dată intrând sub controlul carpilor, aşa cum arată descoperirile
arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire
perioadei de început a migraţiei popoarelor.

Prin acţiunile militare întreprinse în sec.II-III e.n.,costobocii şi carpii au


fost adversari redutabili ai Imperiului roman.

Cotensii

Trib menţionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice.


Geograful grec îl dispune, ca şi pe cel al buridavensilor, la sud de
ratacensi, cancoensi şi biefi. Dealtfel, V.Pârvan îi şi numeşte "enigmaticii
cotensi" şi îi localizează în E Daciei, respectiv în S-Moldovei. Cercetările
arheologice din această parte a Daciei pledează pentru includerea
cotensilor printre neamurile de origine geto-dacică.

Crobizii

14
Judecând după mărturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu,
Ptolomeu, Athenaios şi ale autorului, rămas necunoscut, al Periplului
Pontului Euxin, crobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunăre
(Hecateu), fie între Tomis şi Callatis (Strabon) fie lângă Dionysopolis
(Pseudo-Skymnos). Această localizare îi face pe învăţaţii moderni să-i
considere geţi, locuitorii principali ai ţinutului dintre munţii Carpaţi şi
Haemus. V. Beşevliev, renumit lingvist bulgar, consideră că toponimele
terminate din dina (Adina, Amlaidina - astăzi probabil localitatea 23
August din Constanţa şi Mangalia - şi Asbolodina - menţionată în teritoriul
callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar
coincide cu localizarea acestora de către Strabon.

Despre istoria acestora nu ştim decât că au avut un conducător, Isanthes


renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui (mărturia se găseşte la
istoricul Phylarchos şi la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le
atribuia credinţă în nemurirea sufletului, larg răspândită la neamurile
getice.

Dantheleţii

Herodot îi situează pe dantheleti la izvoarele Strymonului (Struma), dar


Strabon îi localizează, împreună cu corallii, şi bessii, între Munţii Haemus
şi Pont. De la istoricul grec Polibiu (203-120 î.e.n) aflăm că regele
macedonean Filip V a întreprins, în anul 183 î.e.n., o incursiune prin
mijlocul Traciei spre teritoriile odrisilor, bessilor, şi ale dantheletilor,
jefuindu-le satele şi locuinţele.

Împreună cu dardanii şi scordiscii, dantheleti au atacat în anul 85 î.e.n.


Macedonia, fiind respinşi de generalul roman Sylla. Mai târziu bastarnii au
pustiit ţinuturile dantheletilor, conduşi pe atunci de un rege orb, Sitas. În
sprijinul lor, după cum relatează Dio Casius, a venit în anul 29 î.e.n.,
Marcus Licinius Crassus, care a urmărit pe bastarni până la gurile Dunării.
De la acelaşi istoric mai aflăm că bastarnii i-au atacat din nou pe
dantheleti, răzbunându-se pentru cele îndurate de pe urma romanilor.
Împreună cu scordiscii, dantheletii au întreprins, în anul 16 î.e.n., o
campanie de jaf în Macedonia. În epoca Imperiului roman, teritoriul
dantheletilor a devenit unul dintre punctele strategice principale ale

15
provinciei Tracia. Numele lor apare şi în Tabula Peutingeriană. Ca soldaţi,
dantheletii sunt menţionaţi în legiunile romane de pe limesul de la Rhin.

Deceneu

Sacerdot dac zeificat, mare preot în timpul lui Burebista păstrând totuşi
structura de erou civilizator.

După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiţie care a avut un rol


principal în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi
nobili daci. Observând înclinatia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa
lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filozofia, căci era un maestru
priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor
barbare, i-a instruit în fizică făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii,
pe care Goţii (Geţii) transcriindu-le le păstrează până azi (sec.VI) cu
numele de Belagines, i-a învăţat logica făcându-i superiori celorlalte
popoare în ce priveste mintea, arătându-le practica, i-a îndemnat să-şi
trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să
contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi
toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât
globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a
expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la
apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc (Getica, XI,
69-70).

Ca mare preot şi ca vicerege, apoi rege el însuşi, Deceneu a dispus de o


dublă autoritate morală şi politică (organizându triburile şi casta
sacerdotală).

DECENEU - 44-X î.Ch. - Preotul vicerege preia şi puterea laică după


moartea lui Burebista (în probabil cel mai mare din cele 4 apoi 5 regate în
care reîmparte Dacia burebistiană), imaginându-ne că au existat 2
facţiuni, una răsculată şi una condusă de Deceneu, ultima câştigând,
astfel lui Deceneu i se mai adaugă şi titlul de rege, judecător suprem
(ceea ce atestă existenţa altor judecători) şi probabil comandant al
armatei, titlurilor pe care le avea şi pe vremea lui Burebista: mare preot,
instructor în filozofie, morala, ştiinţe - fizică, logică-psihologie,
astronomie, medicină -)

16
Derronii

Trib tracic nemenţionat de izvoarele literare antice şi identificat de


savanţi cu ajutorul monedelor de argint pe care le-a emis între anii 520-
500 î.e.n. Sunt cunoscute 2 tipuri principale de monede, în greutate de
cca. 40,5 g (dodecadrahme) - cele mai grele dintre emisiunile triburilor
tracice - sau de cca. 28 g (octodrahme), cu legenda derro (în transcriere
latină).

Monede de acest fel sunt prezente în tezaurele de la Ishtib (sudul


R.S.F.Iugoslavia), Velicikovo (Bulgaria) şi din Egipt, unde apar împreună
cu alte emisiuni monetare, găsite la Fayum, Zagazig şi Asyut (ultimul
tezaur - descoperit în 1968-1969). Deoarece unii scriitori antici, printre
care se numără Strabon şi Pomponius Mela, vorbesc despre un munte
Derris, situat în Sithonia, în partea centrală a Peninsulei Chalcidice, n-ar
fi exclus ca derronii, dacă ţinem seama de activitatea lor monetară, să fi
locuit într-o zonă din vecinătatea acestuia, nu prea departe de regiunea
minieră a Pangeului (azi în Grecia).

Derzelas

Zeu aparţinând mitologic daco-getice având un cult de origine autohtonă.


Este considerat fie un zeu al sănătăţii, al energiei vitale umane (I.I.
Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H. Crişan). Un templu al lui
Derzelas s-a zidit la Histria în sec.III. î.e.n.

Dionii

Unul dintre importantele neamuri din Munţii Rodopi, aşezaţi în număr


mare, pe cursul superior al râului Nestos (Mesta), aşa cum precizează în
sec.V îe.n. Tucidide. Li se mai spunea şi machairophorii, adică purtătorii
de săbii scurte şi încovoiate". Dioii se numără printre triburile trace care
şi-au păstrat independenţa faţă de regatul odrisilor, angajându-se în
armata lui Sitalkes.

Unii istorici consideră pe dioi o ramură a bessilor, ca urmare a denumirii


de diobessi folosită de Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, denumire
care desemna populaţia tracă din preajma izvoarelor şi de pe cursul
superior al Fluviului Hebrus. După părerea lui V. Pârvan, dioii menţionaţi
17
de Tucidide ar putea fi identificaţi cu o populaţie dacică. Stăruinţa cu care
revine totuşi în izvoare localizarea dioilor între Srtymon şi Hebrus pare să
nu lase nici o îndoială asupra originii lor sud-tracice.

Gebeleizis

Zeu al cerului înnourat şi pluvial în mitologia daco-getică, diriguitor al


furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu
săgeţi, considerat uneori şi zeu al luminii, fiind un zeu important.

Herodot îl aminteşte (Istorii IV, 94) citindu-l după Zamolxes, context


din care rezultă că ar fi două ipostaze ale aceluiaşi zeu uranian şi veche
divinitate daco-getică, patronul aristocraţiei, care ulterior, datorită
dezvoltării religiei a suportat un sincretism cu Zamolxis, probabil sub
presiunea teologică a preoţilor.

Iambatoules

Zeu cu atribute incerte.

Geto - dacii

Sunt una şi aceeasi populaţie, considerată de lumea antică ramura


nordică a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al
României. Denumirea de geţi, folosită cu predilecţie de scriitorii greci,
desemnează în ansamblu populaţia geto-dacilor, dar are în vedere mai
ales triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpaţi şi
până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se
referă la populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei.

Vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot


(Istorii, IV, 90-94) spune că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru,
"birui mai întâi pe geţi". Aceştia se cred nemuritori şi sunt cei mai viteji şi
mai drepti dintre traci. Pentru aceeaşi perioadă se mai întâlnesc unei ştiri
succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istoirii, II, 96, 1).
Izvoarele îi pomenesc mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua
jumătate a sec.IV î.e.n. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin,
Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un
conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru
cel Mare, după cum ne povesteşte istoricul grec Adrian (Expediţia lui
18
Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină rezistenţa geţilor din
stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata
macedoneană şi pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în
zona gurilor Dunării, la întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor
(Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 şi Curtius Rufus,
Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Pe la 300 î.e.n. îi întâlnim pe geţii din câmpia munteană uniţi într-o mare
şi puternică uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca
istorică, XXI, 11,12), relatează că geţii conduşi de regele Dromichete
reuşesc să înfrângă cele două expediţii ale lui Lysimach, întreprinse la
nord de Dunăre şi să facă prizonieri, mai întâi pe Agatocles, fiul acestuia,
apoi pe însuşi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis,
reşedinţa căpeteniei gete, situată undeva în câmpia Dunării. Plin de
înţelepciune şi mărinimie, Dromichete cruţă viaţa lui Lysimach, după ce
mai înainte l-a încărcat de daruri pe fiul acestuia, şi-l eliberează din
captivitate. El primeste în schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate
şi chiar pe fiica acestuia de soţie.

Pentru a doua jumătate a sec.III şi începutul sec.II î.e.n., două


documente epigrafice descoperite la Histria, atestă prezenţa la Dunărea
de Jos, mai precis prin părţile de sud ale Moldovei şi nord-estului
Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos şi
Rhemaxos. Aproximativ în aceeasi vreme, după cum spune Trogus
Popmpius (la Iustin, Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac
Oroles, ce stăpânea prin părţile Moldovei, poate şi în estul Transilvaniei,
pedepseşte pe supuşii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes
împotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelaşi scriitor antic mai
aflăm că puterea dacilor creşte pe vremea regului Robobostes.

Secolele I î.e.n. înseamnă, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul


puterii geto-dacilor. Această perioadă este dominată de cei doi mari regi
ai Daciei, Burebista şi Decebal. Primul care domneşte aproximativ între
anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscripţie grecească din Dionysopolis
(Balcic) "cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit
vreodată peste Tracia".

Din informaţiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu


marele rege dac - şi Jordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat
unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. În jurul
anului 60 î.e.n., el distruge puterea celţilor boii, până în Slovacia, apoi
cucereşte oraşele greceşti de pe coasta de vest şi de nord a Mării Negre,
de la Apollonia şi până la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins
aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reuşeşte să întemeieze un
19
mare regat, care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de
Mijloc şi Morava spre nord până la Carpaţii Păduroşi şi spre est până la
Nistru şi Marea Neagră, iar spre sud, peste Dobrogea până la Balcani.
Stăpân pe o Dacie mare şi puternică, Burebista intervine în politica
Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate
acestea sunt confirmate de relatările lui Strabon: "Ajungând în fruntea
neamului său, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii,
abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci încât în câţiva ani a făcut
un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populatiile
vecine. Ba, încă a ajuns să fie temut şi de romani". După dispariţia de pe
arena politică a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al şaselea
deceniu al sec.I î.e.n. (45-44), izvoarele literare menţionează o serie de
regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso,
Comosicus, Diuras, Diurpaneus şi, în Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes.

O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface


unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romană,
LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale războiului, iscusit la faptă, meşter în
a întinde curse şi viteaz în luptă. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se
remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate împotriva romanilor,
primele confruntări având loc în timpul împăratului Domiţian. Războaiele
daco-romane din anii 101-102 şi 105-106, soldate cu înfrângerea şi
supunerea geto-dacilor, au însemnat şi sfârşitul lui Decebal, ţara fiind
transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu romanii, ca şi de-a
lungul întregii sale existenţe, Decebal s-a dovedit un mare conducător,
priceput şi abil în arta războiului şi în politică, rămânând un exemplu
măreţ de dăruire totală pentru binele şi libertatea neamului său.

O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria şi civilizaţia geto-


dacilor în cadrul lumii antice rezultă din cercetările arheologice. Graţie
acestor investigatii se cunosc acum numeroase aşezări şi cetăţi geto-
dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri şi coline
subcarpatice, cele mai multe aşezări apar ca centre întărite, prevăzute cu
şanţuri şi valuri de apărare şi cu pante abrupte. Uneori valurile sunt
întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova), alteori cu bârne şi vălături
de chirpici ars (Popeşti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Mărgăriteşti
şi Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate şi unele din davaele
lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău şi Zargidava-
Brad (Moldova), Argedava-Popeşti (Muntenia), Buridava-Ocniţa (Oltenia)
şi Ziridava-Pecica (Banat).

De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri


subcarpatice şi pe coline de munte, cetăţi cu ziduri durate în piatră după
moda grecească. Asemenea cetăţi au fost identificate şi cercetate în
20
munţii din zona Orăştiei, la Grădiştea Muncelului, unde se afla
Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, la care
se adaugă Piatra Craivi (jud.Alba), Băniţa la vest de bazinul Jiului, Tilişca
(Sibiu), Polovragi (Oltenia) şi Bâtca Doamnei (Piatra Neamţ). În multe din
aceste cetăţi s-au ridicat, pe lângă locuinte şi ateliere, sanctuarea măreţe
asemănătoare templelor antice greco-romane.

Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului


(epoca Latene), cunoaşte o evoluţie în timp ce poate fi urmărită începând
cu a doua jumătate a sec.V î.e.n. Având ca fond principal tradiţiile şi
moştenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuţia şi a unor
elemente de influenţă grecească şi celtică. În sec.III-I î.e.n. şi sec.I e.n.,
cultura geto-dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga
Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul
cel mai răspândit şi cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica
lucrată atât cu mâna, cât şi cu roata. Geţii din zona Dunării se dovedesc a
fi meşteri pricepuţi în prelucrarea argintului şi în realizarea unor
adevărate opere de artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite,
descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Găvanu (Muntenia),Craiova
(Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnaşament etc., se
remarcă prin execuţia tehnică şi prin ornamentaţia lor deosebită. În sec.I.
î.e.n., geto-dacii dovedesc o deosebită în confecţionarea unor obiecte de
podoabă şi vase-cupe lucrate într-un stil propriu, cum sunt cupele
ornamentate, lănţişoare, fibule, brăţări şi alte podoabe din tezaurele de la
Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii
Goala, Coada Malului, Poiana Gori şi Ţifesti din Dacia extracarpatică.

În mod cu totul deosebit, geto-dacii evidenţiază prin monetăriile lor


proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind tehnica
grecească şi preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt
emisiuni ale unor triburi şi uniuni de triburi din sec.III-î.e.n. În vremea lui
Burebista se trece la o monetărie unică de tipul denarilor romani
republicani.

Numeroasele unelte de fier descoperite în aşezările şi cetăţile geto-dacilor


sunt o dovadă a nivelului la care se situa meşteşugul prelucrării fierului,
tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrii, construcţia de locuinte ş.a.

Tezaurele de monede, obiecte de podoabă şi diferite alte produse de


factură, greco-romană, venite pe calea schimburilor indică raporturile
permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară.

O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravieţuiască


mult timp după cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei,
21
cât şi în afara acesteia.

Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la


netăgătuit al continuităţii geto-dacilor până la topirea lor în populaţia
romanică de mai târziu.

Harpii

Trib carpic (sau înrudit cu carpii) de origine traco-getică, care în secolele


II-III e.n. a locuit la nord de gurile Dunării, în zona dintre Prut şi Nistru.
Ptolemeu vorbeşte în Geografia sa de un "oraş" Harpis. Prezenţa unei
populaţii getice în această regiune, respectiv carpi sau harpi, ne este
atestată şi arheologic de ceramica descoperită într-o serie de morminte
din zona amintită.

Kogaionon (Kogaion)

Munte sacru din mitologia daco-getică, în masivul căruia se localizau


sediul şi sanctuarul lui Zamolxis cât şi locuinţa Marelui Preot dac.

Cea mai probabilă localizare e vârful Omul din Bucegi.

Ktistai

Sectă de anahoreţi daci (Stabon în Geografia, VII;3;3).

În traducerea lui I.I. Russu "Ktistai" înseamnă "strălucitorii". O altă


denumire a lor este kapnobatai tradus de V. Pârvan prin "călători prin
fum".

Ioseplus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII;1;5;22) folosind pentru


aceiaşi tagmă cuvântul: pleistoii îi compară cu secta esenienilor.

22
Laii

Vechi trib traci menţionat încă de Tucidide (II, 96). Informaţia este
reluată mai târziu, în sec.VI e.n., de compilatorul Stefanos din Bizanţ, cu
explicaţia că laii sunt un neam peonic. Monedele proprii apar în sec.V
î.e.n. de-a lungul râurilor Strymon (azi Struma) şi Axios (azi Vardar). În
timpul stăpânirii romane, o parte a acestei populaţii a fost transplantată
în Dobrogea, deopotrivă cu bessii. Îi găsim atestaţi pe teritoriul histiran în
198-248 e.n. alături de cetăţeni romani, în satul Secundini (vicus
Secundini) şi, eventual, în aşa-numitul Turn al Lailor în 137-138 e.n.
lângă Tomis, în satul Turris Muca (fostul sat Anadolkioi, astăzi înglobat în
teritoriul municipiului Constanţa), sunt semnalaţi de asemenea alături de
cetăţenii romani, în vremea domniei împăraţilor Maximin şi Maximus
(235-238 e.n.).

Medobitinii

Până în momentul de faţă avem foarte puţine cunoştinţe despre acest


neam. Medobitinii sunt amintiţi de Strabon - în lucrarea lui foarte des
citată, Geographica, scrisă în limba elenă - ca făcând parte din rândul
neamurilor trace care "au părăsit Europa" în două valuri (după ulimele
cercetări - în sec.XII î.e.n. şi apoi în sec.VII î.e.n.), stabilindu-se în Asia
Mică. Acelaşi lucru s-a întâmplat, afirmă geograful grec, şi cu brigii,
migdonii, bebricii, butinii şi tinii.

Obulensii

Trib traco-getic menţionat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a


provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobroge. Acelaşi
geograf antic precizează că ţinutul obulensilor se afla la nord de cel al
crobizilor. Aşadar, dacă informaţiile despre localizarea crobizilor parvenite
din antichitate, cât şi recentele cercetări de toponimie antică sunt
corecte, ar fi posibil ca obulensii să fi ocupat partea de est a Dobrogei
23
centrale. Nu avem nici o indicaţie privind capitala acestui trib. O ipoteză
în acest sens poate fi sugerată de o recentă informaţie epigrafică, potrivit
căreia în limitele teritoriului histrian din epoca romană a existat
localitatea Arcidava, cândva sediul unei importante uniuni getice - poate
a obulensilor - cu care grecii de pe litoral au căutat să întreţină relaţii cât
mai prieteneşti. Dar şi alte centre getice pot fi presupuse că au fost
capitala acestui trib

Odrisii

Unul din cele mai importante triburi tracice. A locuit pe ambele maluri ale
râului Tonzos (azi Tundja) până în apropierea Apolloniei (azi Sozopol,
Bulgaria), ocupând astfel centrul Traciei. Încă din sec.V î.e.n., Herodot şi
apoi Tucidide menţionează existenţa unui mare regat, ale cărui limite s-ar
fi extins, potrivit precizărilor lui Ticidide de la Abdera (azi lângă Polystylo,
Grecia, până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat se numea
Teres I (aprox. 470-440 î.e.n.). Urmasul său, Sitalkes (aprox. 440-424
î.e.n.), a purtat o serie de lupte cu sciţii de la nord de Dunăre, căutând să
întreţină bune relaţii cu grecii din Abdera şi încheind chiar un tratat de
alianţă cu Atena. Sub acest cârmuitor regatul odris, având o organizare
internă perfecţionată şi întemeindu-şi autoritatea celorlalte seminţii
tracice, ca şi a unor cetăţi greceşti, pe care le obliga la plata unui greu
tribut, a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare. O vreme, în partea
de apus a Traciei a domnit fratele lui Sitalkes, Sparadokos, care a dus o
politică opusă, potrivnică aliantei cu Atena. Puternica cetate a ridicat
împotriva sa pe regele Macedoniei, Perdiccas, şi pe Sitalkes, aliaţi în
această împrejurare, deşi în altele au fost război. Adokos s-a refugiat la
sciţi, care au sfârşit însă prin a-l preda fratelui şi adversarului să. Urmaşii
lui Sitalkes, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor. În
schimb în vremea lui Kersebleptes, mai exact în anul 341 î.e.n., Filip II,
regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a cucerit regatul Odris
(Diodor).

Sunt cunoscuţi mai mulţi regi ai odrisilor care au emis, în a doua


jumătate a sec.V şi în sec.IV î.e.n., până la cucerirea macedoneană,
monede de argint şi de bronz, cu legende în alfabetul grecesc:
Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis (membru activ al unei
coaliţii îndreptată împotriva lui Filip II, în 356 î.e.n.). Chiar dacă aceste
monede nu au avut un rol prea important în circulaţie, ele sunt o dovadă
a prosperităţii regilor odrisi; destul să mai arătăm că, pe la 400 î.e.n.,
regele Seuthes şi-a permis să angajeze 6.000 mercenari greci, în vederea
rezolvării unor conflicte locale (Xenophon, Anabasis).

Cu toată că Alexandru cel Mare i-a schimbat sau antrenat pe cârmuitorii


24
locali în campania din Asia, în Tracia au rămas puternice nuclee de
rezistenţă, care au dat mult de furcă macedonilor, atât în anii glorioasei
domnii a lui Alexandru (Curtis Rufus), cât şi mai târziu răscoalei cetăţilor
vest-pontice în frunte cu Calatis când Lisimah s-a îndreptat spre sud
pentru a face faţă debarcării generalului grec Pausanias, a găsit
trecătorile Balcanilor blocate de fortele regelui trac Seuthes III şi a reuşit
să treacă doar cu preţul unor mari pierderi (Diodor). Regatul lui Seuthes
III era situat în Valea Trandafirilor, între munţii Balcani şi Sredna Gora.
Arheologii bulgari i-au descoperit şi cercetat capitala, Seuthopolis, un
adevărat oraş, construit după model grecesc. În ciuda vitregiei
vremurilor, Seuthes III a emis monede de bronz de tip grecesc, în spiritul
tradiţiei regilor odrisi independenţi.

În 277 î.e.n., celţii, instalaţi în Pensinsula Balcanică, au întemeiat regatul


din Tylis, ajungând să controleze cea mai mare parte a triburilor tracice.
După aproximativ şase decenii, se pare că în 218 î.e.n., o răscoală a
tracilor a pus capăt existenţei regatului din Tylis (Polybiu). Din secolul
următor, avem din nou dovezi despre existenţa unor conducători locali
traci, unii sigur odrisi, ca Amadokos, menţionat într-un conflict cu regele
Filip V, care a cucerit, în 180 î.e.n., oraşul Philippopolis şi a făcut chiar o
incursiune pe culmile Balcanilor, împreună cu toată oştirea, pe cât de
spectaculoasă la atât de inutilă (Polybiu, Titus Livius), căci zilele regatului
său erau numărate. După victoria din 168 î.e.n. asupra Macedoniei,
romanii au recunoscut autoritatea regelui Odris, Cotys. Două decenii mai
târziu, Macedonia a fost transformată în provincie romană. Din această
perioadă merită să amintim isprăvile regelui odris Diegylis, care după ce
a eşuat în încercarea de a ajunge pe tronul Macedoniei, a ocupat teritorii
în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia, până ce a fost învons, la rându-i,
în 145 î.e.n., de regele Pergamului. Merită să amintim şi pe un alt
Amadokos, în zilele agitate ale războaielor cu Mitridate VI Eupator, regele
Pontului şi adversar temut al Romei şi, în final, pe Sadalas, ale cărui
relaţii cu Messembria (azi Nesebăr, Bulgaria) şi cu triumvirul Marcus
Antomius prin anii 45-42 î.e.n., ne sunt, de asemenea, cunoscute. Chiar
dacă din acel moment dinastia odrisă se va uni cu aceea a sapeilor, o altă
seminţie tracă, este cert că sub titulatura de regat clientelar (dependent
de autoritatea Romei) al odrisilor, romanii vor încredinţa dinastiei odriso-
sapeice, după 29-28 î.e.n., conducerea şi apărarea unei zone foarte
întinse, de la gurile Dunării şi până la sudul actualei Bulgarii. În anul 46
e.n., împăratul roman Claudius, profitând de uciderea lui Rhoementalces
III, va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii
Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.

25
Oinensii

Tot în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, a locuit şi


tribul traco-getic al oinensilor. Dacă localizarea lor este corectă, este
posibil ca ei să fi ocupat partea de vest a Dobrogei centrale. Nici despre
capitala acestui trib nu avem indicaţii. Amintim doar, ca o simplă ipoteză,
faptul că Zyraxes, unul din dinaştii cu care a luptat M. Licinius Crassus în
29/28 î.e.n., îşi avea capitala Genucla, undeva pe Dunăre (aşa cum
spune Cassius Dio). Dar, ca şi în cazul Arcidavei, multe alte centre
indigene (de ex. Troesmis-Igliţa, Capidava, etc)

Orrescii

Trib de etnie încă nesigură, poate tracic. Mai mulţi autori antici (Polybiu,
Titus Livius, Strabon, Pliniu cel Bătrân), îl amintesc sub numele de
ORESTI şi-l situează la sud de triburile ilirice din Epir. Lociund undeva
între Axios (Vardar) şi Strymon (Struma), la apus de edoni, bisalţi,
derroni, nu departe de zona minieră a Pangeului, tribul Orrescilor îşi
semnează, între 520-500 î.e.n. octodrahmele şi staterii de argint cu
legenda - transcrisă de noi cu caractere latine - ORRESKION sau
ORHESKION. Tipul iconografic al primelor, pe aversul cărora este
reprezentat un luptător cu două lăncii în mână, în picioare, care încearcă
să stăpânească doi boi, este foarte apropiat de cel folosit de BISALTI, în
timp ce imaginea de pe stateri, înfăţişând un centaur răpind o nimfă,
seamănă foarte mult cu reprezentările de pe monedele similare emise de
ZAIELI.

Împreună cu alte monede, emisiunile orrescilor s-au găsit în tezaurele


monetare de la Ishtib şi Nevrokop (Bulgaria), precum şi în trei tezaure
descoperite în Egipt (Fayum, Asyut şi Athribis - azi Benha el Asl),
îngropate între circa 500 şi 460 î.e.n.

pot fi considerate drept capitală a oinensilor.

Personalităţi

26
MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD

ÎNAINTE DE BUREBISTA

Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte


din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din
Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau
în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus).
Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi,
precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în
cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu
Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.

Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la


deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care
le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti,
celtice, romane - s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe
când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere
cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această
direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile
geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia,
vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul
lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o
intensitate neîntreruptă.

Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este
Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n.,
ca rege al agatirşilor "Părintele istoriei" ne lasă a întelege că acest
personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se
confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate
popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca
medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor
numite convenţional "iraniei". Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi
localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge
de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca "foarte
fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur", ceea ce corespunde renumelui de ţară
auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a
agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de
incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că
Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes,
întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul
grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui
27
Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le
dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor
strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe
perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata
de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.

Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost


la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând
în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă
dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către
aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care
numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l
împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor
carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că
istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din
mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi
în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după
cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în
Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind
existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în
cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei.

În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui


dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a
împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.

Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru


apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este
cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza
rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de
la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor
persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji
şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit
acel, "rege al dunărenilor" (Histrianorum rex) care, aproape două secole
mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările
din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus)
numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros
(Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile
Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva
lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe
trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi - după cum
relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este
cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit
oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel
28
Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de
a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).

În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui


Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi,
personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin
înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii
memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic
din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi,
devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să
fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea
geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea
unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului,
în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii
geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi
atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de
hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se
afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de
forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi
ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de
rezistenţă.

Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia


învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi
elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru
cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind
cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe:
"Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!".

Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete,


numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând
însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut
moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât
mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri.
Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor
îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă,
care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de
norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe
duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o
pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta
Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul
antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte
cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru
regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de
29
vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l
care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La
răspunsul acestuia: "Fireşte, a macedonenilor", regele get i-ar fi făcut cu
blândeţe o mustrare ironică: "Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai
atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa
aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ,
unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?" Lisimah ar fi declarat
că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa
cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că
pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi
că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata
lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi.

Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de


Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns
cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea
pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea
progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi
tocmai cu începere din această vreme.

Piarensii şi Dimensii

Aceste triburi traco-getice, au fost situate de Ptolomeu tot în Europa


provincia Moesia Inferioară (N-E Bulgariei). Presupunând că geograful
antic ar fi transmis greşit numele piarensilor, învăţaţii socotesc că
denumirea tribului trebuie legate de localitatea Apoiaria (azi Riahov), care
ar fi fost capitala sa şi care s-a dezvoltat cu deosebire în sec.IV-VI. O
ipoteză plauzibilă, ţinând seama că acest trib e cunoscut şi sub numele
de appiarensi.
Dimensii se pare că au avut drept centru, localitatea Dimum (azi Belene),
de la care li se trage numele.

Piefigii

Printre neamurile din Dacia, menţionate de Ptolemeu în Geografia sa, se


întâlneşte şi numele piefigilor. Toţi istoricii sunt de acord în a le atribui o
origine certă geto-dacică. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia
munteană, aproximativ în fostul judeţ Blaşca şi în actualele judeţe Ilfov şi
30
Ialomiţa, iar mai recent R. Vulpe i-a plasat pe valea
Argeşului, în jurul aşezării getice de la Popeşti
(jud.Ilfov), identificată de acelaşi autor cu "oraşul"
Sornum, menţionat de Ptolomeu.

După toate probabilităţile, neamul piefigilor este unul şi


acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele
III-I î.e.n., determinată pe baza studiului monedelor
geto-dacice de tip Vârteju - Bucureşti. Începuturile ei
pot fi urcate în timp până în vremea regelui
Dromichete, când geţii se afirmă prin victoriile
repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În
perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea
de triburi getice din mijlocul Munteniei - foarte probabil
acel neam al piefigilor - reprezintă cel mai important
centru economic şi politic din toată Dacia. Acest nucleu
getic va constitui dacă nu principalul, unul din
principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera
sa de unificare a tuturor geto-dacilor.

Pleistoi

Termen grec indicând un ordin preoţesc sau monastic din Dacia ai cărei
membrii duceau o viaţă ascetică riguroasă comparabilă cu viaţa
comunităţii esenienilor de la Qumran. Istoricii români îi consideră de fapt
întreg clerul geto-dac.

Pleistoros

Zeu trac adorat de daci, după Herodot şi de Apsintieni (Istorii, IX;119)


iar după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice; XVIII, 22) zeu al
pleistoilor daci, considerat zeu al războiului

Portul

Daco-geţii aveau o caracteristică vestimentară unitară, lucru confirmat de


numeroasele imagini ale lor de pe columnă sau de pe metopele de la
Adamclisi, unde se prezintă un singur tip de veştmânt civil. Ovidiu îi
numeşte; "geţii purtători de pantaloni". Aceşti pantaloni erau largi şi lungi
până la căpută unde erau legaţi cu o sfoară, iar un alt tip, îl reprezintă
iţarii, care erau mai strâmţi pe picior. În picioare aveau opinci legate cu
nojiţe. Interesant de remarcat că "opinca" este prezentat de
31
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE ca derivând din
bulgărescul "OPINKA, OPINAK" deşi dacii de pe Columnă le purtau cu
mult înainte ca să vină bulgarii să le boteze!

Pe cap se purta o căciulă de stofă moale, încreţită, căciula purtată de


nobili, iar poporenii umblau cu capul descoperit.

Corpul eram îmbrăcat cu o tunică lungă până la genunchi încinsă peste


brâu iar pe umeri prinsă cu o agrafă. Peste tunică, pe vreme rea purtau o
mantie impermeabilă prevăzută cu glugă.

Anticii îi aseamănă pe daci cu celelalte seminţii nordice: sciţi, celţi,


germani. Înalţi, robuşti, blonzi roşcaţi spre castaniu cu ochi albaştri.

Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat liber pe spate,


ceea ce le-a atras numele de comaţi - pletoşii în traducere. Nobilii, purtau
căciula de lână - pileum - ca un semn distinctiv al rangului lor. Şi unii şi
alţii purtau mustăţi şi bărbi bogate potrivite din foarfeci.

Femeile dace sunt de o frumuseţe aspră dar expresivă. Zvelte, de statură


înaltă, puternice, având părul pieptănat pe tâmple, cu cărare pe mijloc şi
strâns la spate într-un coc. Pe cap purtau basmale probabil colorate.

Pe lângă opinca tradiţională se mai foloseau încălţări de pâslă, dar vara,


neîndoielnic, umblau desculţi.

Iarna ataşau la opinci crampoane iar călăreţii purtau pinteni.

Potulatenşii

Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu prin cele care locuiau în


Dacia. După opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat părţile de nord
ale Olteniei şi zona deluroasă din vestul Munteniei. În parte localizarea
potulatenşilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzătoare
monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Mănăstirea, întâlnite mai frecvent
în estul Olteniei şi nord-vestul Munteniei (a doua jumătate a sec.II.î.e.n.).

Predavensii

Vorbind despre neamurile din centrul şi vestul Daciei, autorul Geografiei


pomeneste şi pe predavensi, de asemenea de origine dacică. Ei pot fi
32
localizaţi la nord de Muresul inferior, până aproape de Crişuri, ceea ce îi
determină pe predavensi cu purtătorii monedelor dacice de tip Toc-
Cherelus, care, la sfârşitul sec.II şi începutul sec.I î.e.n., au locuit în
părţile din dreapta Mureşului de Jos.

Ratacensii

Sunt pomeniţi, de autorul citat mai sus, în grupa neamurilor din părţile
centrale ale Daciei. Au fost consideraţi fără rezerve de origine dacică şi
plasaţi în platoul transilvănean dintre Târnave şi Someş (V.Pârvan,
Getica). În ultima vreme, ei au fost identificaţi cu uniunea de triburi dace
de pe valea Mureşului şi a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la
Carpaţi. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip
Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea, precedând, din timp,
momentul unificării de către Burebista.

Sacii

Tribul sacilor este menţionat de istoricul Aurelius Victor. Despre


localizarea lor s-a pronunţat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa
lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul oraşului de
pe Dunăre, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunăreni), la sud de
Axiopolis (azi Cernavodă). Menţionată în Nititia Digniâatum Orientis ca
sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formaţiune militară),
localitatea amintită a făcut în ultima vreme obiectul unor intense cercetări
datorate arheologului C. Scorpan, ale căror rezultate sunt publicate în
revista constănţeană Pontica. De aici rezultă că în preajma unei aşezări
indigene - care trebuie să fi purtat numele de Sacidava - s-a instalat, pe
la începutul sec.II e.n., un castru a cărui viaţă durează până în primele
decenii ale sec.VII e.n.. De evoluţia acestor două unităţi castru şi
aşezarea indigenă - trebuie legată istoria sacilor în epoca romană, care,
în aceste condiţii, pot fi de asemenea, consideraţi un neam getic.

Siensii

Alături de celelalte populaţii din Dacia, pe care acelaşi geograf antic le


înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt menţionaţi şi siensii. După
calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi
33
Buzău, adică în partea de nord-est a Munteniei, corespunzătoare
judeţelor Buzău şi Brăila. Cercetările numismatice recente, bazate pe o
mai bună cunoaştere a monedelor geto-dacice de tip Dumbrăveni şi
Înoteşti-Răcoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de
triburi, care se întindea de la râu Buzău şi până pe cursul inferior al
Siretului. Această uniune de triburi ar putea fi constituită de neamul
siensilor care, în acest caz, trebuie să fi ocupat o zonă mai mare faţă de
cea propusă de V.Pârvan. Important de amintit în această privinţă este
faptul că, însă din sec.III î.e.n., geţii din această regiune, siensii de
atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viaţa
politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării
Negre.

Sucii

În izvoarele literare şi epigrafice, acest trib getic este menţionat fie succi,
fie suci. După aceleaşi surse, membrii tribului respectiv sunt semnalaţi în
trei locuri.

În munţii Haemus se cunoaste trecătoarea Succilor, controlată mult timp


de acest trib şi identificată azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre
importanţa ei strategică vorbesc Ammiannus Marcelinus şi alţi istorici.
După unii filologi, printre care şi Tomaschek, toponimicul este de obârşie
indoeruropeană însemnând "despicătură".

Se pare că din pasul Succilor balcanici au emigrat două grupe de


populaţie spre Dunăre. Unii dintre suci s-au aşezat la răsărit de
Durostorum (Silistra) şi au creat acolo un important centru politico-militar
denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost
Pârjoala), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată
de Tabula Pentigeriana de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din
vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice.

Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s-a aşezat la apus de


gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava,
localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în
jud.Olt. Săpăturile arheologice au identificat la Celei o fortificaţie a sucilor
sub temeliile cetăţii romano-bizantine şi o aşezare a lor în zona
înconjurătoare. Numai cetatea a fost distrusă de romani mai înainte de
cucerirea Daciei. Aşezarea civilă s-a menţinut, putându-se constata că a
avut legături economice cu lumea elenistică şi cu negustorii romani din
vremea republicii. Sub stăpânirea romană din sec.II-V e.n., sucii din
câmpia românăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense
34
de caracter civil şi militar. De la Aurelian până la invaziile hunilor a
rezidat acolo un prefect al Legiunii V Macedonica, ce-şi avea sediul
principal pe malul opus, la Oescus (Ghighen, în Bulgaria). La Sucidava,
ceramica dacică a sucilor şi alte materiale pot fi urmărite din sec.II î.e.n.,
până în sec.IV e.n. Ultima menţiune a toponimului sub forma Sycibida o
avem de la Procopius.

Tagrii

Populaţia antică, pomenită în Geografia lui Ptolomeu şi localizată de el,


"lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi". După părerea lui V.Pârvan
(Getica) tagrii ar putea fi un trib getic mai mic, care locuia pe cursul
mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii
specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târziu de pe un vas de aur
descoperit în Banat la Sâmnicolaul Mare.

Terizii

Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din


Lesbos şi apoi de lexicografii bizantini Photios şi Suidas. Istoriografia
modernă îi consideră de asemenea geţi, din moment ce - ne-o spune
Suidas- cred şi ei în nemurirea sufletului. În legătură cu localizarea lor,
istoricii leagă numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic
(Dionysopolis), mentionat de mai mulţi autori antici, printre care Strabon,
Ptolomeu, Arrian şi denumit azi capul Caliacra (numele actual se găseşte
în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). Din istoria aşezării de
pe promontoriul Tirizis, încă în curs de cercetare, se cunoaşte, doar faptul
că ea a servit ca ascunzătoare a tezaurului lui Lisimah, urmaşul lui
Alexandru cel Mare şi stăpânul părţii europene a regatului acestuia (323-
281 î.e.n.). Tot aici s-a găsit o inscripţie dedicată lui Rhoemetalces,
regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, promontoriul a servit ca loc
de refugiu pentru rebelii conduşi de Vitallianus (514 e.n.), comandantul
bizantin care s-a răsculat împotriva lui Anastasius I, împăratul Imperiului
roman de răsărit.

Tinii

Trib tracic menţionat încă de Herodot printre neamurile din Asia Mică
asupra cărora îşi întinsese stăpânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege
35
al Lidiei. Strabon îi aminteşte printre triburile trace care "au părăsit cu
desăvârşire Europa", fenomen ce s-a produs în două etape, prima în
sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n.

Această informaţie, pe care o găsim şi la Pliniu cel Bătrân se vădeşte în


parte falsă, pentru că în veacurile următoare tinii au fost prezenţi încă în
număr mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizanţ. Într-adevăr, pe
teritoriul lor s-a desfăşurat acţiunea militară din anii 400-399 î.e.n., prin
care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisă, a
întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanţi de enofon, un regat în sudul
Traciei, unde domnise şi tatăl său, Maisades, răsturnat de supusii săi, cu
câţiva ani înainte.

Medokos, regele odrişilor, fusese de acord cu această acţiune, ceea ce


arată că populaţiile din regiunea respectivă scăpau deseori de sub
controlul puterii centrale a odrişilor. Faptul este confirmat de relatările lui
Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care deşi adunase o armată
numeroasă, pierduse mulţi oameni în aceast ţinut, unde tinii îi luaseră
până şi lucrurile". Tinii erau consideraţi între traci ca "cei mai buni
luptători, mai ales în timpul nopţii".

Satele din câmpia tinilor erau bogate, aşa cum reiese din episodul în care
se relatează că într-o singură luptă, grecii aliaţi cu Seuthes au capturat
de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, şi 10.000 alte capete de vite. Casele
lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii,
ca şi alţi traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau şi urechile, şi
se îmbrăcau în tunici care le acopereau pieptul şi coapsele. Călăreţii
purtau în plus mantii ce le atârnau până la picioare.

Pe coasta tracă se afla o regiune pustie şi stâncoasă, din care făceau


parte promontoriul Thynias şi oraşul Thynia (azi Iniada în Turcia). Ţinutul
aparţinea coloniei greceşti Apollonia, aşa cum ne informează Strabon, dar
afirmaţia acesteia pare să fi fost mai mult nominală. Regiunea se bucura
de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de acţiune
predilecte ale piraţilor traci (vezi la Asti). Xenofon în "Anabaxis", ne
relatează chiar că "tracii ce locuiau în aceste locuri înfipseseră stâlpi de
demarcaţie şi fiecare trib jefuia corăbiile ajunse în portiunea lui" căci
înainte de introducerea acestui sistem avuseseră loc ciocniri sângeroase
pentru împărţirea prăzii.

De notat că în enumerarea obiectelor găsite de grecii lui Xenofon la faţa


locului, se află cea mai veche indicaţie despre comerţul de carte: foi de
papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.

36
Tracii în bazinul carpatic

În articolul "Tracii în bazinul carpatic" publicat în revista Slovenska


Archeologia (1974) - pe care îl prezentăm cititorilor într-o formă
prescurtată - arheologul ceh Mikulas Ducek, cercetător ştiinţific la Institul
de arheologie din oraşul Nitra, bun cunoscător al preistoriei regiunii
carpato-danubiano-pontice, subliniază rolul activ al tracilor în zona
Carpaţilor, în primele secole ale celei de-a doua jumătăţi a mileniului I
î.e.n. Între altele, autorul emite părerea că agatârşii au aparţinut
neamurilor tracice, opiniile sale în această direcţie fiind convergente cu
ale multor cercetători români şi străini. Cât priveste pe sciţi, care au fost
un neam iranian şi au locuit în stepele nord-pontice, aceştia nu au putut
constitui- după opinia lui Mikulas Ducek - o pătură dominantă în zona
carpatică şi în ţinuturile danubiano-balcanice, părere împărtăşită, de
asemenea, şi de alţi cercetători.

În ceea ce mă priveste, rămân şi astăzi la teoria mea mai veche, potrivit


căreia în bazinul carpatic şi în regiunea precarpatică nu poate fi dovedită
o ocupaţie scitică şi, în consecinţă nu au avut loc nici expediţii militare
scitice în acest spaţiu. Existenţa unui număr restrâns de morminte cu
antichităţi scitice, începând din răsărit, din regiunea Ilbiei, trecând peste
Moldova şi, mai departe, spre Transilvania şi Câmpia Maghiară, este mai
degrabă dovada unor relaţii comeciale, negustorii respectivi fiind însoţiţi
după obiceiul vremii, de escorte militare.

În acelaşi timp, numărul mic al antichităţilor cu adevărat scitice


(pumnale-akinakes, plăci de bronz de la tolba de săgeţi, oglinzi, topoare
etc.) şi cantitatea mare de imitaţii a adevăratelor obiecte scitice,
dovedesc relaţii de scurtă durată între bazinul carpatic şi regiunea Olbiei,
eventual chiar Olbia. În ceea ce priveste vârfurile de săgeţi cu trei muchii,
acestea au o răspândire atât de vastă în Europa încât nu există temeiuri
să fie atribuite peste tot şi cu orice preţi sciţilor. Împreună cu zăbalele de
tip Vekerzug, ele sunt o dovadă în plus a folosirii lor de către populaţia
autohtonă din bazinul carpatic. Demonstraţia noastră se sprijină pe
realitatea că zăbalele de tip Vekerzug sunt o creaţie a unor meşteri locali
din bazinul carpatic. Celor care susţin originea lor caucaziană le lipsesc
argumente convingătoare. Descoperirile de la Ferigele, Tigveni
(România), Brezje Magdalenska Gora, Vace, Zarorje, Donja Dolina
(Iugoslavia), Schandorf, Oberpullendorf (Austria) şi Wymysowo (Polonia),
atestă că ele sunt o consecinţă a schimburilor comerciale şi nu a unor
expediţii militare.

37
Obiectele de aur în formă de cerb de la Zöldhalompuszta şi
Tápiószentmárton (ambele localităţi în Ungaria) nu exprimăm după
părerea mea, aşa numitul stil animalier scitic în forma lor clasică;
totodată, mărimea lor nu corespunde adevăratelor podoabe scitice de
acest gen. Aşa-numitele elemente de factură scitică au ajuns, după
convingerea mea, în bazinul carpatic prin Moldova şi valea Mureşului, deci
într-o regiune locuită de agatârşi şi într-o perioadă de timp foarte scurtă.
O întrerupere a acestor contacte o dovedeşte ridicarea cetăţilor din
Moldova din sec.VI-IV î.e.n. (după unii cercetători datate mai precis între
550-470 î.e.n.), datorită pericolului scitic.

Din cele expuse mai sus rezultă deci că nu putem vorbi despre expediţii
războinice scitice în bazinul carpatic. Se pot presupune numai contacte
comerciale care veneau de la Olbia şi în cadrul cărora au fost răspândite
şi antichităţi scitice, după care s-au făcut apoi imitaţii de către localnici.

Prezenţa tracilor şi a culturii lor la nord de Dunăre este documentată - în


continuare - şi în a doua jumătate a sec.VII î.e.n.; în regiunea pontică -
în sec.VII-Vi î.e.n., în regiunea transilvăneană, în Câmpia Maghiară şi în
nordul Tisei- în a doua jumătate a sec.VI, iar în Slovacia de sud, sud-est
şi sud-vest - la sfârşitul sec.VI, dar mai ales în sec.V-IV î.e.n.

Organizarea socială a tracilor în Peninsula Balcanică a fost de tipul


societăţii împărţită în clase. Apariţia coloniilor greceşti nu numai că
accelerase decăderea societăţii gentilice, dar reprezentase, încă din
sec.VII î.e.n., una din cele mai importante premise pentru apariţia
acestui tip de societate.

Din izvoarele scrise şi arheologice reiese că în sec.VI-V î.e.n., oraşele


greceşti de pe litoralul Mării Negre au devenit factori de seamă în istoria
tracilor şi sciţilor. Unele localităţi întemeiate pe coasta de apus a Mării
Negre, Histria, la sfârşitul sec.VII î.e.n., Tomis (Constanta), Callatis
(Mangalia), la începutul sec.VI î.e.n., Dionysopolis ((Balcik) Odessos
(Varna), Messembria (Nessebăr), la sfârşitul sec.VI, Apolonia (Sozopol),
la sfârşitul sec.VII, Tyras, la gura Nistrului, la sec.VI î.e.n., au devenit
centre culturale şi comerciale deosebite de importante, strâns legate de
lumea tracică. La nord de Tyras a fost întemeiat, în prima jumătate a
sec.VI, oraşul Olbia, care a evoluat într-un oraş-stat şi care a făcut
comerţ cu regiunea Bugului şi a Nistrului; judecând după unele
descoperiri arheologice, Olbia a întreţinut relaţii comerciale şi cu
populaţia tracică din Mildova actuală, din Transilvania şi din Câmpia
Maghiară.

Contactul tracilor cu oraşele greceşti se reflectă clar în descoperirile


38
arheologice din regiunea locuită de traci, respectiv de traco-geţi. Ele
dovedesc că în aceste oraşe au venit, din Grecia sau din Asia Mică,
negustori sau meşteri care au întemeiat ateliere sau magazii de mărfuri.
Produsele de provenienţă ateniană sunt un indiciu că şi atelierele din
Atena sec.V au participat la comerţul cu tracii. Scenele reprezentate pe
produsele de ceramică greacă au fost împrumutate de multe ori din
mitologia tracă. Pe de altă parte, tezaurele de aur, argint sau bronz, ca şi
alte monumente trace, poartă la rândul lor, urme ale influenţei culturale
greceşti sau din Asia Mică, pe lângă forma proprie tracă de exprimare
artistică. Descoperirile arheologice dezvăluie, de asemenea, că relaţiile
comerciale ale oraşelor greceşti cu teitoriul tracic s-au intensificat în a
doua jumătate a sec.VI, pentru a cunoaşte apogeul în sec.V-IV î.e.n.

La începutul sec.V, la traci a apărut prima formaţiune statală mai mare şi


anume regatul odrizilor de sub conducerea lui Teres (a domnit pe la 527-
435 î.e.n).

Triburile tracilor de nord sunt atestate mereu şi arheologic în regiunea


carpato-dunăreană şi în sec.VII-VI î.e.n. După expeditia lui Darius din
anul 513-512 împotriva sciţilor, de-a lungul coastei de apus a Mării
Negre, este exclus orice contact al sciţilor - şi cu atât mai mult unul
militar - cu bazinul carpatic. În această epocă, deci la sfârşitul sec.VI
î.e.n. tracii s-ar fi deplasat în mare număr spre vest de-a lungul văii
Mureşului, a Dunării şi Tisei. Mişcarea lor poate fi legată şi de grupul
cultural Kustanovice şi ea trebuie plasată încă la sfârşitul triburilor nord-
tracice în bazinul carpatic a fost, desigur, cauzată de motive economice
de dorinţa căpeteniilor trace de a cuceri noi teritorii şi a ajunge la noi
surse de bogăţii.

Pătrunderea tracilor în bazinul carpatic a accelerat, din toate punctele de


vedere, dezvoltarea social-economică a populaţiei autohtone, tracii
acestei epoci venind cu o cultură mai înaltă şi cu o structură socială mai
avansată. În Slovacia de sud-vest, de sud şi de răsărit, apariţia tracilor în
sec. V î.e.n., a impulsionat trecerea la faza democraţiei militare în toată
această regiune, ca, de altfel, şi în Câmpia Maghiară şi în zona Tisei.
Prezenţa tracilor a determinat nu numai schimbări sociale sau o mai bună
organizare militară, dar a favorizat şi dezvoltarea forţelor de producţie.
Astfel, ei au adus un nou mijloc de producţie, roata olarului, care a
stimulat dezvoltarea economică. Producţia specializată de ceramică, ca şi
a unor obiecte de fier sau bronz (zăbale, vârfuri de săgeţi, topoare) a
contribuit desigur, la crearea unui plusprodus. Aceasta se vede şi din
faptul că din comerţul cu regiuni îndepărtate au apărut unele obiecte de
lux: chihlimbar de pe coasta Mării Baltice, sticlă probabil din sud, din
regiunile ilirice. S-a dezvoltat probabil şi producţia agricolă în urma
39
introducerii unei tehnici mai avansate. Urmarea logică a acestui proces a
fost o cresterea producţiei într-o serie de ramuri economice, care a dus,
în cele din urmă, la o diferenţiere socială a populaţiei din bazinul carpatic
şi deci şi din Slovacia.

Populaţia tracică a convietuit în mod paşnic cu populaţia băştinaşă, cum o


dovedesc, poate cel mai bine, cimitirele bi-rituale, care dezvăluie
continuarea vechii baze culturale. Necropolele descoperite oferă un
material documentar satisfăcător cu privire la relaţiile social-economice
preconizate. În Slovacia, unul din exemplele cele mai ilustrative îl
constituie necropola de la Chotin, regiunea Komárno. Mormintele cu inel
de lut, răspândite izolat pe cuprinsul necropolei, arată poziţia socială
deosebită a celui înmormântat. Mormintele de cai sau cele umane cu cai
pot şi ele constitui indicii referitoare la bogăţia unei anumite pături a
acestei populaţii, deoarece calul reprezintă o valoare (care putea fi însă
exprimată şi în alte produse). Perlele de chihlimbar şi de sticlă sau inelele
de tâmplă argintate, sunt, deasemenea, dovezi că unii membrii ai acestei
societăţi s-au îmbogăţit treptat. Mormintele duble sau triple (bărbat-
femeie, bărbat-femeie-copil) din acest cimitir confirmă nu numai
descrierea lui Herodot referitoare la ritul de înmormântare trac, dar şi
poziţia de conducători pe care au avut-o cei înmormântaţi. În ceea ce
priveşte mormintele cu săgeţi în trei muchii, ele pot fi socotite ca
aparţinând membrilor cetelor militare. Căci triburile trace ale acelei epoci
au adus în bazinul carpatic, în afară de organizarea lor tribală, pe care o
aveau şi în Tracia sau la nord de Dunăre şi organizarea bazată pe cete
militare.

Din privirea de ansamblu asupra materialului arheologic şi din


valorificarea lui - sau din revalorificarea unor descoperiri mai vechi - ca şi
din confruntarea cu sursele istorice scrise am încercat să dezvoltăm o
nouă imagine asupra evoluţiei spaţiului carpatic şi precarpatic. Din acest
punct de vedere am fost înclinaţi să ajungem la un nou fel de a privi
rolul, până acum necorespunzător reliefat, al tracilor şi al culturii lor,
dezvoltarea social-economică a Europei de sud-est şi a bazinului carpatic
în Hallstattul târziu, în conexiune şi cu rezolvarea problemei sciţilor în
această regiune.

O altă problemă constă în interpretarea etnică a materialului arhelogic. În


această privinţă nu trebuie să plecăm numai de la materialul arheologic,
ci să avem în vedere şi izvoarele scrise. Pe baza acestui principiu am
ajuns la următoarele concluzii:

1. În timpul evoluţiei hallstattiene târzii, în Slovacia a pătruns, la sfârşitul


sec.VII î.e.n., grupul cultural nord-tracic Kustanovice, care poate fi
40
urmărit până în sec.III î.e.n. Influenţa lui s-a făcut simţită şi în Slovacia
de mijloc. După sec.V î.e.n., înrâuriri ale culturii nord-trace au ajuns
treptat şi în Slovacia de sud şi de mijloc, venind dinspre Câmpia
Maghiară.

2. În Slovacia de sud şi de mijloc au apărut necropole bi-rituale şi


ceramică lucrată la roată. Organizarea gentilică, care dăduse deja semne
de dezagregare [...], a fost impulsionată în această perioadă de uniunile
de triburi nord-trace.

3. Materialul arheologic din Bulgaria de astăzi, atribuit în mod sigur


triburilor trace, cât şi ritul de înmormântare trac dovedesc fără putinţă de
tăgadă, identitatea cu monumentele materiale şi ritul de înmormântare
constatat în Slovacia, atribuit de asemenea triburilor nord-trace, precum
şi cu materialul din epoca necropolelor birituale din Ungaria.

4. Monumentelor nord-trace există şi în România (în Lodova), în partea


de apus a Ucrainei şi în Ucraina carpatică.

5. Monumentele scitice, care în regiunile menţionate nu sunt multe la


număr, constituie dovezi ale contactelor cu regiunea Olbiei, respectiv
chiar cu Olbia. Se ridică însă problema dacă acest comerţ a fost practicat
de sciţi sau chia de greci, deoarece, după cum bine se ştie, sciţii au fost
consumatori de produse greceşti, care au fost confecţionate pentru ei în
aşa-numitul stil animalier. În bazinul carpatic sunt atât de puţine produse
scitice veritabile, realizate în acest stil, încât nu se poate vorbi de o
ocupare scitică a acestor regiuni.

6. Numărul redus de monumente scitice în regiunea precarpatică poate fi


considerat ca rezultatul unui contact bilateral între triburi trace şi scitice,
explicabil prin legăturile de rudenie dintre dinastia tracă şi scitică din
perioada regatului odris. Vârfurile de săgeţi de bronz în trei muchii nu pot
constitui un argument pentru atribuirea etnică.

7. Documentele arheologice şi izvoarele istorice dovedesc că triburile


trace ajung treptat, începând cu sec.VI, dar mai ales cu mijlocul acestui
secol, în bazinul carpatic şi deci şi în Slovacia.

8. Moştenirea culturală din afara bazinului carpatic (Austria inferioară,


Polonia, Slovacia), pe care noi am atribuit-o tracilor de nord, este o
dovadă a contactelor comerciale ale triburilor nord-trace cu aceste
regiuni.

9. Rituri de înmormântare din regiunea de stepă nord-pontică în decursul


41
sec.VI-V î.e.n. (poate chiar sfârşitul sec.VII) respectiv inhumaţia în
camere mortuare de lemn, nu este identic cu cel din spaţiul carpato-
dunărean (incineraţia). În sec.VI-V î.e.n. incineraţia nu este cunoscută în
stepa nord-pontică, după cum în decursul sec.VII-V î.e.n. nu este
practicată nici în regiunea de silvostepă din dreapta Nistrului mijlociu. Aici
au fost găsite numai camere mortuare arse, parţial sau total. Această
realitate infirmă opiniile după care mormintele de incineraţie - sau
eventualele morminte de incineraţie în tumul - ar fi manifestări ale ritului
de înmormântare scitic.

10. Descompunerea societăţii gentilice şi apariţia aristocraţiei gentilice


sunt datate în Slovacia, la sfârşitul sec. VII î.e.n. În tracia, acest proces
este încheiat în prima jumătate a mileniului I î.e.n., când apar comunităţi
patriarhale casnice colective de producţie săteşti. În sec.V î.e.n.,
comunităţile casnice se unesc în colective monograme de familie. Iau
naştere comunităţi săteşti şi uniuni tribale, iar aristocraţia îşi însuşeşte
pământul. Prin venirea lor în bazinul carpatic, tracii accelerează evoluţia
social-economică a populaţiei autohtone şi favorizează dezvoltarea
forţelor de producţie, prin intoducerea unui nou mijloc de producţie -
roata olarului. Aceasta duce la o producţie specializată care, la rândul ei,
determină realizarea unui plusprodus. De asemenea, tracii introduc în
Slovacia şi în restul bazinului carpatic o mai bună organizare a uniunilor
de triburi.

Tyntenii

Cu câţiva ani în urmă, între Iordania şi Siria, a fost descoperită, într-un


important tezaur monetar, o octodrahmă de argint, în greutate de 29,83
g. cu legenda TYN. Moneda, emisă cam la hotarul veacuriloe VI - V î.e.n.,
are pe verso un personaj în picioare alături de doi boi, iar pe revers o
roată într-un pătrat adâncit. Alte monede purtând inscripţia TYNTENON,
sugerează ipoteza că octodrahma a fost emisă de tribul tyntenilor. Ţinând
seama de iconografia ei, similară ca cea de pe monedele altor triburi
tracice din zona muntelui Pangeu, acest trib s-ar situa cam în aceeaşi
regiune. Pe de altă parte, începutul de nume TYN ne-ar permite să ne
gândim şi la tribul tracic al tinilor, destul de bine cunoscut din izvoarele
literare, dar aşezarea lui geografică face puţin probabilă această
eventualitate. Dacă facem abstractie de legătura TYN-TYNTENON, ar
trebui totuşi, să avem în vedere un trib din celebra zonă minieră, al cărui
nume ar urma atunci să facă obiectul unor cercetări viitoare.

42
Tyrageţii

Populaţie de origine getică, localizată de izvoarele antice pe cursul


mijlociu şi inferior al Nistrului. În încercarea sa de dispunere geografică a
diferitelor neamuri din Dacia, V.Pârvan (Getica) face precizarea că "pe
Tyras (Nistru), în mod special, geţii erau numiţi -Tyragetai".

Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera


geografică a lui Strabo, din care reţinem următoarele: "Locuitorii de pe
malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă
în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi
sarmanţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni
ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul
(stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmanţii iazygi".

În acelaşi sens se pronunţă şi Ptolomeu:"mai jos de bastarni, lângă Dacia


sunt tagrii şi mai jos de ei tyrageţii". La rândul său, Plimin cel Bătrân (23-
79 e.n.) ne informează că "de la Istru înainte se află vestitul Fluviu Tyras
şi o insulă întinsă locuită de tyrageţi".

Tyrageţii locuiau, deci, în sec.I î.e.n. - II e.n. pe cursul inferior al Nistrului


(Tyras), prezentându-se ca o populaţie distinctă şi de sarmaţi şi de
bastarni. Săpăturile efectuate în părţile de S-E ale Câmpiei Bugeagului, în
necropolele tumulare de la Sabat şi Katargi, care au scos la iveală
ceramică locală carpică, sprijină şi ele originea getică a acestei populaţii.
Bizuindu-se pe descoperirile arheologice dintre Prut şi Nistru, ca şi pe
analiza izvoarelor scrise şi pe unele toponime, arheologii sovietici V.P.
Petrov şi G.B. Federov ajung la concluzia că tyrageţii au reprezentat
populaţia autohtonă din regiunea Nistrului, de la mijlocul mileniului
I.î.e.n. şi până în primele secole ale e.n.

Zaielii

Trib tracic, de asemenea, prin apropierea munţilor Pangeu. A emis


monede de argint cu o greutate de 9,16 g purtând pe avers imaginea
unui centaur răpind o nimfă şi o legendă, cu caractere greceşti: ZEIELON.

Reprezentări asemănătoare - un satir răpind o nimfă - întâlnim şi pe alte


monede găsite în aceeaşi zonă şi pe care unii cercetători le consideră ca
fiind emise de un trib tracic anonim. Se pare că este vorba de emisiuni
thasiene. Aşa cum am mai arătat, thasienii au manifestat interes faşă de
sudul Traciei în general şi de zona minelor din Pangeu în special.
43
Imixtiunea lor în aceste regiuni este de natură să explice atât difuziunea
acestor monede, cât şi asemănările iconografice dintre ele şi cele ale
zaielilor.

Zamolxis (Zalmoxis, Zamolxe, Salmoxis)

După scriitori, Zamolxis a fost daimon getic: (Herodot) sclav al lui


Pytagora (Herodot, Strabon, Celsus, Origene) înţelept iniţiat (Strabon,
Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat
(Herodot, Strabon) mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu
(Platon) legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet
(Strabon), reformator religios cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare
preot al divinităţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat
(Celsus), divinitate feminină (Suidas), Hiperboreu (Clemet Alexandrinul),
Saman (E.R. Dodds), zeu dyonisiac după modelul Sabazius (G.G.
Tocilescu) zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M. Eliade),
zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu Htonic (H. Daicoviciu), zeu Htonic
(I.I. Russu), divinitate iniţiatică (T. Herseni), profet Htonic, naturist şi
iniţiatic al unui zeu suprem (R. Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Al.
Busuioceanu), zeu totemic întruchipând ursul (R. Vulcănescu), un zeu
care reapare periodic (Al. Popescu), Zeul-Moş (N. Densuşianu, R.
Vulcănescu).

Este cert că acest cult a influenţat sau a fost influenţat de celţi.

O dată la 4-5 ani se sacrifică un sol, sacrificiul nu se producea pe pământ


ci în aer iar solul era ales în urma unor teste. Dacă solul nu murea era
învinuit şi se trimitea alt sol.

Doctrina zamolxiană avea, în linii mari, următoarele principii:

- nemurirea ca atare (sau numai imortalitatea sufletului).

- vindecarea prin corelatia trup-suflet

- ascentismul

- predicarea curajului,mai ales la caste ktistailor, ai căror membrii erau


lipsiţi de teamă

- cunoasterea astrelor

- morala dreptăţii şi a cinstei


44
- conturul personalităţii marelui zeu dac este absolut original în panteonul
antic european, prin sistemul de mistere iniţiatice, magia psihomedicală,
mitul unităţii spirit-trup, respectiv divinitate-umanitate (confirmat de
trimiterea rituală a solului în cer), mitul unităţii astrale (confirmat de
calendarul specific al dacilor) ca şi absenţa totală a thanatofobiei
(confirmată de constiinţa dacilor că, iniţiati întru Zamolxe ei ajung
nemuritori cu adevărat).

Urme ale cultului zamolxian se găsesc în folclorul românesc (Moţii;


Caloianul) dar dintre toate cultele antice, aceste s-a pretat cel mai mult la
creştinare.

Zbelsusdos

Zeu din mitologia tracă, simboliza lumina cu fulger.

45