ŞTEFAN BONCU

Unitatea de învățare 10.

COMPORTAMENTUL AGRESIV

1. DEFINIȚII ȘI MĂSURARE

Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit. Înţelesul
acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus, ceea ce este
considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există culturi care
privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar necesar, după cum în toate culturile există comportamente
agresive valorizate pozitiv (faptul de a-şi apăra ţara pe câmpul de luptă, faptul de a evolua cu succes
într-o confruntare pugilistică).

DEFINIȚII
 un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei.
 un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie.
 un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană, care este
motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament.
 un comportament care presupune a face rău altora.

Reţinem, ca numitor comun al acestor definiţii, intenţia de a face rău.

ÎNTREBĂRI
Este intervenţia chirurgului un comportament agresiv?
Dar comportamentul părintelui care-și pedepsește copilul lovindu-l?

Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covârşitoare pentru

succesul cercetării. În experimentele de laborator asupra comportamentului agresiv, acesta a fost
operaţionalizat astfel:
- a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura)
- a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. Aceasta este cea mai folosită
măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961.
- aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva, efectuată de cei ce-l cunosc.
- exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul experimentului.

2. TEORII ASUPRA COMPORTAMENTULUI AGRESIV

Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură
biologică, fie socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii,
deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament. Totuşi, teoriile biologice nu pot fi
ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decât de psihic. În plus, unele teorii
biologice sunt exclusiviste, ameninţând orice teorie socială.

84
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

2.1. Explicații biologice

Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Agresivitatea este
un instinct - un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic.

TEMĂ DE REFLECȚIE
Încercați să caracterizaţi instinctele în general. De ce, în psihologie, explicaţiile bazate pe instinct sunt
irelevante?

Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui William McDougall, exprimată într-o carte
din 1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele agresive se află sub
controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat că a pune totul pe seama unui
instinct de agresivitate nu explică declanşarea comportamentului agresiv.
Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre conduita
umană, având la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos.
Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare, ale cărui manifestări sunt atât
de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca medic, Freud a cercetat procesul lent de degradare a
organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat că acest proces este dirijat de o forţă psihică,
de instinctul morţii, îndreptat spre auto-distrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context
pur şi simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest instinct determină
comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente agresive. Teoria lui Freud este
uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste
pentru ca individul să se detensioneze.
Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele
fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atât în mediul fizic în care
evoluează specia, cât şi în mediul social. Comportamentul este determinat genetic şi controlat de
selecţia naturală.
Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv se află
la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor şi
competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.
Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva
etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. În multe culturi,
normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul este refulat până ce răbufneşte
puternic şi deosebit de nociv. La multe specii animale, agresivitatea este limitată de anumite semnale
de capitulare şi supunere din partea învinsului, ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă
inamicul. În cazul speciei umane, această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori oamenii luptă la distanţă de
inamicii lor, încât cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.
Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în evidenţă
baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că agresivitatea,
altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita supravieţuirea genelor individului. Inspiraţi
de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că ele
înlesnesc existenţa genelor ce permit individului să trăiască cel puţin atât cât e necesar pentru a transmite
genele sale generaţiei următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască cel
puţin până la vârsta când poate procrea. De exemplu, agresivitatea facilitează accesul la resurse, iar
sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea.
În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv pe
instinct, argumentând că:
- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată;
- astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente;

85
ŞTEFAN BONCU

- ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii;

- ele se bazează pe o logică circulară, propunând legături cauzale nedemonstrate empiric.

2.2. Explicații sociale și bio-sociale

Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care pun accentul pe
procesul de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de agresivitate. Chiar dacă ideea
instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă
învăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e declanşată de circumstanţe sociale specifice. Întrucât o
astfel de abordare include un element biologic, astfel de teorii sunt teorii bio-sociale.

a. Frustrare şi agresivitate
Teoria frustrare–agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a fost
propusă în 1939 de un grup de oameni de ştiinţă de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi
Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană. În esenţa ei, este
teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are la
bază o frustrare.

DEFINȚIE
Frustrarea a fost definită ca orice eveniment ce interferează cu atingerea scopului.

Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot determina
comportamentul agresiv. De altminteri, imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit
critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte reacţii posibile:
apatia, strigătul de neputinţă, etc.

APLICAȚIE
Descrieţi o situaţie în care frustrarea n-a fost urmată de comportament agresiv.

În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile de agresiune: de

exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de victimă.

b. Teoria indice-excitare (cue-arousal theory)

În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei frustrare-agresiune au
acceptat că frustrarea creează un set, o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv, dar
manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de condiţiile specifice.
Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil psihologul social cu
cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între frustrare şi comportamentul agresiv, Berkowitz
a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă
imediat agresivitate, ci generează în individ o stare de excitare (activare) emoţională: furia. Aceasta
produce la rândul ei o stare de pregătire (readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar comportamentul
agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă - indici
asociaţi cu furia. Stimulii ajung să funcţioneze ca indici de agresivitate prin condiţionare clasică: în
principiu, orice obiect ori persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel.

86
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

ÎNTREBARE
Credeţi că există şi alte emoţii, în afara furiei, ce pot determina comportamente agresive?

Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: 1. starea de excitare emoţională
(furia) şi 2. indicii din situaţie. Cel mai cunoscut experiment efectuat de psihologul social american
pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat aşa-numitul efect al
armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin învăţare socială, să fie
asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele,
sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite, de pildă, pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă.
Prezenţa pistoalelor, ca obiecte având o conotaţie agresivă ar trebui, prin urmare, să declanşeze o
agresiune mai intensă decât prezenţa altor obiecte conotate neutru.

EXPERIMENT
În experimentul din 1967, realizat în colaborare cu Le Page, subiecţilor (cu toţii studenţi) li se
cerea să execute o sarcină iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor.
Evaluarea, ce consta în aplicarea unor şocuri electrice, nu ţinea seama de performanţa reală a
subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de furie. Subiecţii care primeau pe nedrept multe
şocuri deveneau mai furioşi decât cei ce primeau un singur şoc. În a doua fază a experimentului, aceşti
subiecţi (atât cei furioşi cât şi cei foarte puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rândul lor (în aceeaşi
manieră) performanţa complicelui.
În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de agresivitate
ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o masă, se afla un pistol, iar
subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în seamă. Astfel, arma era
asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie, aceeaşi armă era vizibilă, dar nu mai era asociată cu
celălalt. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. În sfârşit, într-o
a patra condiţie, numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton - deci, un
obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost relevante. În primul rând trebuie
notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri electrice în comparaţie cu cei foarte puţin
furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a doua categorii prezenţa armei nu are nici un efect, în
vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri decât cei la fel de furioşi,
dar care nu au văzut arma. În fine, subiecţii furioşi se arată mai agresivi în prezenţa armei decât în
prezenţa rachetelor de badminton.

Toate aceste rezultate sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea
agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti
cercetători nu au folosit pistoale reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale – acest rezultat are o
relevanţă deosebită pentru studiile asupra violenţei filmate. O confirmare îngrijorătoare a venit din
partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme-jucărie în locul pistoalelor reale.

c. Teoria transferului excitării

Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a dezvoltat printr-
un program vast de cercetări, teoria transferului excitării. Potrivit acestei teorii, indivizii pot transfera
excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de excitaţie.
Aşadar, excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate fi adăugată excitării produse într-o nouă situaţie.
Zillmann a explorat minuţios condiţiile în care transferul excitării poate amplifica agresivitatea.

87
ŞTEFAN BONCU

El a demonstrat, de exemplu, că transferul excitării reziduale la o nouă situaţie creşte

agresivitatea numai când comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie.

EXEMPLU
Să ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare, constată că un alt
şofer i-a blocat maşina. Deşi o astfel de întâmplare nu are consecinţe extrem de grave, este probabil că
omul nostru va reacţiona în exces, manifestând violenţă verbală exagerată.

Aşadar, când un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii
auto sunt la ordinea zilei), transferul excitării reziduale va creşte probabilitatea răspunsului agresiv.

EXPERIMENT
Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un experiment din
1972. O parte din subiecţii lor erau provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii astfel provocaţi, ca şi cei
neprovocaţi, în funcţie de condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de
diapozitive neutre. În a doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri
electrice. Confirmând ipotezele experimentatorilor, rezultatele au arătat că subiecţii care au fost
provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia transferată a amplificat gradul
de violenţă al celor ce aveau deja tendinţa de a se comporta agresiv.

Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann, Johnson şi Day, în

1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. Contribuţia excitării anterioare la
intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul interpretează excitaţia. Dacă,
de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie nejustificată, ne simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă, vom
interpreta această stare de excitare drept furie. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea
răspunsului agresiv. Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să apară atunci când suntem
înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste câteva minute în faţa unui public. În cazul din urmă interpretarea
corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil.

EXPERIMENT
Zillmann, Johnson şi Day au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie
cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în primul
caz transferul excitării reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat anterior,
subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai târziu au avut posibilitatea să-i aplice şocuri
electrice. Între cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp de două minute, pentru a se obţine o stare
de excitare fiziologică. În plus, experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă, care pentru
jumătate din subiecţi a fost aşezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă jumătate după exerciţiul
fizic. Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea secvenţelor de experiment e
următoarea:
 Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie
 Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie
Zillmann şi colegii lui au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală resimţită în
faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică şocuri complicelui) va fi

88
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariţiei semnelor activării provocate
de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în cazul grupului I, excitaţia resimţită de subiecţi când sunt puşi în situaţia
de a aplica şocuri complicelui poate fi pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o
creştere a agresivităţii. Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat
mai agresiv faţă de complice.
Forţa demonstraţiei autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gândim că între cele
două grupuri experimentale apar diferenţe clare în comportamentul agresiv, deşi toţi subiecţii au fost
provocaţi la fel şi toţi au fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură.

Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitării (exerciţiul fizic) şi o sursă

emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele transferului excitării. Zillmann şi colegii săi au
arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să atribuie corect excitaţia unei surse,
transferul nu mai are loc.

EXEMPLU
Un astfel de factor este timpul: dacă, de exemplu, pedalăm câteva minute şi apoi urmărim un film
erotic, există puţine şanse să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă vizionăm filmul
după 20 de minute de la încheierea exerciţiului fizic, excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin
resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului, ci filmului.

În experiment, se demonstrează că circumstanţele care favorizează transferul excitării sunt:

exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale exerciţiului să dispară şi
apoi expunerea la un stimul emoţional.
Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde
cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată de a
răspunde agresiv cuiva când altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a supărat deja.
Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie transferul excitării.

d. Teoria învăţării sociale

Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică
procesele prin care: 1). se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament; 2). se
iniţiază comportamentele; 3). se menţin pattern-urile de comportament. Cel mai cunoscut psiholog din
acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat teoria învăţării sociale şi în studierea
agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele
adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care pot fi directe sau indirecte
(vicariante). Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct ori
observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive.
Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante formulate de
Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine, prima este recompensată
pentru conduita agresivă, căci are acum biscuitul. Cât despre învăţarea prin experienţă vicariantă
(termenul de vicar există şi în limba română, desemnând un rang în ierarhia eclesistică; la origine, el
echivala cu reprezentant sau locţiitor), ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale,
referindu-se la achiziţionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut
de altul conduce la o recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale de aceşti
teoreticieni. Ei îl inovează în oarecare măsură, arătând că nu imităm decât comportamente ce au fost
recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii lor de la grădiniţă ori de la
şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi adulţii - comportamentele de pe ecranul televizorului.

89
ŞTEFAN BONCU

ÎNTREBARE
Ce legătură există între socializare şi învăţarea vicariantă?

Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică depinde de:
- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzând propriile conduite
agresive şi cele observate la alţii;
- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii;
- probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită;
- factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie.
Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce
acţiuni, atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice), reliefând uşurinţa cu care
copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru copii, dat fiind
că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari.

3. FACTORI PERSONALI ȘI SIUAȚIONALI ÎN AGRESIVITATE

Personalitatea - Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea

agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din punctul
de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi.
Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre personalitate şi
mediu.
Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de
personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din această
categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii; se pot arăta adesea
agresive cu cei care intră în competiţie cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri când sunt
stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilalţi din cauza incompetenţei acestora şi pentru a controla situaţia.

APLICAȚIE
Încercaţi să distingeţi indivizii de tip A şi cei de tip B între colegii dvs. de serviciu ori de facultate.

Sexul – Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. În cursul
procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme
ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea diferenţei de agresivitate dintre cele două sexe variază în
funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini
mai agresive; totuşi, femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un
context similar.

TEMĂ DE REFLECȚIE
O idee interesantă, care a câştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că emanciparea femeii a
contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. Redefinirea rolurilor de sex a condus, se
pare, la desfiinţarea constrângerilor care afectau asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi, implicit, la o
rată a delicvenţei crescută în rândul acestora. Totuşi, cum această tendinţă este mult mai pronunţată în

90
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

rândul femeilor cu status socio-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut
tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi delicvenţă feminină rămâne
îndoielnică.

În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei

zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei.
▪ Zgomotul – Ştim din viaţa de zi cu zi că persoanele expuse la stimuli neplăcuţi devin agresive.

EXPERIMENT
Pentru a explora impactul zgomotului, Donnerstein şi Wilson au realizat un experiment, ce cuprindea
două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au fost provocaţi de un complice. În faza a doua,
subiecţii, atât cei ce fuseseră provocaţi cât şi ceilalţi, aveau posibilitatea să aplice şocuri electrice
complicelui. Numărul şi intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele dependente. Trebuie precizat
că în această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau transmise zgomote variind ca
intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii
care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.

▪ Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile corelaţionale arată că
agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă, potrivit statisticilor din oricare ţară
occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură şi
agresivitate a fost testată în multe studii experimentale. Concluziile precizează, ca şi în cazul altor
factori ai agresivităţii, că trebuie ţinut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta
agresiv.
▪ Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu sunt consistente.
De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între agresivitate şi densitate. Totuşi,
acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socio-economic sau nivelul de educaţie. S-a
arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor crucial îl constituie percepţia subiectivă - aglomeraţia
poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vârf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Când
aglomeraţia blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele agresive se accentuează. În
acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Teoria transferului excitării se referă la:
a. Contagiunea excitării fiziologice într-un grup
b. Transferul mental al excitaţiei (activării) fiziologice reziduale produsă de o sursă, unei alte surse
de excitaţie.
2. Potrivit teoriei frustrării asupra agresivității,
a. Orice frustrare produce agresivitate
b. Legătura dintre frustrare și agresiune este mediată de anumiți factori.
3. În concepția lui Freud,
a. Actul agresiv este cauzat de instinctul morții
b. Actul agresiv are la bază instinctul vieții

91
ŞTEFAN BONCU

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Boncu, Ștefan (2015). Psihologie socială II, Manual pentru învăţământul la distanţă, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Referinţe suplimentare:
 Boncu, Ş. (2002). Psihologia influenţei sociale. Iaşi: Polirom.
 Boncu, Ş. (2006) Procese interpersonale. Iaşi: Institutul European.
 Dafinoiu, I. și Boncu, Ș. (editori) (2014). Psihologie socială clinică. Iași: Polirom.
 Neculau, A. (ed.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Iaşi: Polirom.
 Neculau, A. (ed.) (2003). Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom;

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învățare 1: 1b; 2b.
Unitatea de învățare 2: 1a; 2b; 3a.
Unitatea de învățare 3. 1a,c; 2b; 3b.
Unitatea de învățare 4: 1a; 2a; 3b.
Unitatea de învățare 5: 1b; 2b; 3a.
Unitatea de învățare 6: 1b; 2b.
Unitatea de învățare 7: 1a; 2b; 3b.
Unitatea de învățare 8: 1b; 2a,b,c; 3b.
Unitatea de învățare 9: 1a; 2a; 3a.
Unitatea de învățare 10: 1b; 2b; 3a.

92