PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

Unitatea de învățare 5.
INFLUENŢA MINORITARĂ ȘI POLARIZREA DE GRUP

1. INFLUENȚA MINORITARĂ

Până la sfârşitul deceniului al 8-lea influenţa socială a fost în bună măsură confundată cu
influenţa exercitată de majoritate. În cadrul a ceea ce Moscovici (1979) a numit paradigma funcţionalistă
s-au studiat mecanismele de reglare socială ce asigură perpetuarea normelor, felul în care indivizii
aderă la normele majorităţii. Acest tip de abordare, ce are drept axiomă ideea superiorităţii sursei în
raport cu ţinta fundează influenţa pe dependenţă normativă sau informaţională. Grupul exercită o
puternică presiune spre uniformitate, eliminând orice divergenţă de opinie prin sancţiuni severe
(Schachter, 1951). El are mereu câştig de cauză în faţa individului, ce trebuie să renunţe la adoptarea
oricărei poziţii deviate şi să se conformeze normei. Schimbarea socială este opera grupului. Ea se
produce lent, fără a pune în pericol coeziunea acestuia. Hollander (1960), prin teoria creditului
idiosincrasic, este singura voce distonantă în această perioadă. El evită acuzaţia de imobilism, făcând
din indivizii cu statut înalt agenţii inovaţiei: liderul are iniţiativa schimbării, dar numai după ce s-a
conformat normelor, câştigându-şi astfel poziţia în grup.

TEMĂ DE CONTROL
Arătaţi de ce, în principiu, nu se poate explica schimbarea socială cu ajutorul dinamicilor din influența
majoritară.

Moscovici clădeşte modelul genetic sau interacţionist pe ideea că conflictul social reprezintă
mecanismul general al influenţei. Din acest punct de vedere, indivizii nu numai că îşi adaptează
comportamentele la normele de grup, dar pot propune ei înşişi norme. Argumentând că individul sau
grupul restrâns de indivizi devianţi în raport cu norma dominantă se află la originea inovaţiei, această
nouă paradigmă vizează să cerceteze condiţiile în care o minoritate lipsită de putere, de status, de
competenţă, de credit idiosincrasic poate obţine influenţă.

APLICAȚIE
Identificați cazuri din istorie în care minorităţile (de orice fel, nu neapărat etnice) a avut câștig de cauză.

În primele experimente inspirate de aceste idei, Moscovici a dezvoltat teoria consistenţei.

Asch (1951) arătase că un complice dând răspunsuri eronate în faţa unei majorităţi de subiecţi naivi
este luat în derâdere iar impactul său este nul. Potrivit propoziţiei de bază a modelului genetic, conflictul
dintre minoritate şi majoritate, întreţinut de prima, provoacă transformarea atitudinilor majorităţii şi deci
schimbarea socială. Minoritatea realizează “gestionarea” eficientă a conflictului prin intermediul stilului ei
de comportament, a cărui trăsătură principală o reprezintă consistenţa.

DEFINIȚIE
Pentru Moscovici, stilul de comportament corespunde organizării intenţionale a semnelor verbale şi non-
verbale, ce permit comunicarea unei informaţii directe asupra obiectului, precum şi a intenţiilor
persoanei ce-l adoptă.

41
ŞTEFAN BONCU

EXPERIMENT
Într-unul din experimentele de debut (Moscovici, Lage şi Naffrechoux, 1969), în care se solicita
subiecţilor să aprecieze culoarea unui diapozitiv albastru, o majoritate de 4 subiecţi naivi se confruntă
cu răspunsurile eronate a 2 complici. Minoritatea dă dovadă de o neclintită consistenţă, reiterând mereu
răspunsul “verde”. În aceste condiţii, 8,42 % din răspunsurile majorităţii se modifică (în condiţia de
control se obţin numai 0,25 % răspunsuri “verde”). Impactul minorităţii neconsistente, ce alternase
judecăţile false cu cele adevărate se dovedeşte mult mai redus: 1,25 %.

Aşadar, demersul unei minorităţi consistente diacronic şi sincronic (cei doi complici
manifestaseră un acord total în judecăţile lor) nu rămâne fără rezultat. Gabriel Mugny a observat că
stilul de comportament consistent este o chestiune mai delicată decât simpla repetare a răspunsului
deviant, neţinând seama de feed-back-ul receptorului. El a demonstrat că stilul de negociere - flexibil
sau rigid - poate decide cuantumul de influenţă în condiţii echivalente de consistenţă.
Dacă primele experimente au avut în vedere numai complezenţa indusă de minoritate, curând
s-a înţeles că propriul influenţei minoritare este de a nu se manifesta direct. Ideea că mecanismele
acestui tip de influenţă sunt diferite de cele ale conformismului a apărut devreme, dar n-a primit
confirmare decât începând cu 1976. În acest an Moscovici şi Lage au publicat rezultatele unei cercetări
ce îngăduiau concluzia că minoritatea obţine o influenţă latentă, în vreme ce influenţa majorităţii este
manifestă şi directă. Într-o paradigmă albastru-verde subiecţii expuşi mesajului minoritar dau mai multe
răspunsuri de verde într-un test ulterior de discriminare a culorilor decât cei aflaţi sub influenţa
majorităţii. Moscovici (1980) a numit influenţa indirectă a minorităţii conversiune şi a pus-o pe seama
conflictului socio-cognitiv provocat de intervenţia sursei minoritare.

EXPERIMENT
Împreună cu B. Personnaz, Moscovici a realizat un experiment deosebit de ingenios pentru a testa
această ipoteză. În acest studiu modificarea codului perceptiv al subiecţilor corespunde influenţei
latente. S-a demonstrat (deşi nu toţi cercetătorii au obţinut rezultate identice) că sursa minoritară, prin
răspunsurile ei “verzi” în faţa diapozitivului albastru, face ca subiecţii să vadă imaginea consecutivă a
albastrului ca fiind roşul.

APLICAȚIE
Pentru a înţelege efectul imaginii consecutive, folosit în acest experiment ca variabilă dependentă, priviţi
vreme de 30 de secunde un disc de culoare verde şi mutaţi-vă apoi brusc privirea pe o suprafaţă albă (o
coală de hârtie). Veţi vedea, pentru un timp foarte scurt culoarea roșie, care este culoarea
complementară a verdelui.

Detectarea acestei influenţe “ascunse” a minorităţii a devenit una din preocupările de bază ale
cercetătorilor din acest domeniu. Pentru a o pune în evidenţă ei au studiat impactul minoritar asupra
conţinuturilor ce n-au fost explicit abordate de minoritate (influenţă indirectă) sau au măsurat influenţa
după un anumit timp (influenţă întârziată).
De ce nu obţine minoritatea influenţă manifestă? Explicaţia se axează pe procesul de
comparare socială cu sursa, ce are loc în orice situaţie de influenţă. Mugny, unul din cei mai cunoscuţi

42
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

cercetători ai minorităţilor active, a fost printre primii în aplicarea ideilor din studiile asupra categorizării
sociale şi comportamentului intergrup la influenţa socială. Compararea socială focalizează atenţia
subiectului asupra caracteristicilor sociale ale sursei şi, în cazul sursei majoritare, conduce la “paralizie
socio-cognitivă“ şi la conformism public. Dimpotrivă, sursa minoritară provoacă un conflict de
identificare; influenţa socială manifestă este compromisă ca urmare a caracteristicilor sale conotate
negativ, pe care subiectul refuză să şi le auto-atribuie.

APLICAȚIE
Explicaţi conflictul de identificare folosind exemple cotidiene. Cu ce surse de influenţă nu dorim să ne
identificăm deși simțim că ar putea avea dreptate?

Spre deosebire de conformismul public, influenţa latentă se bazează pe o activitate socio-

cognitivă complexă, validarea, în cadrul căreia atenţia subiectului se centrează pe obiectul judecăţii
minoritare. Întrucât conflictul nu poate fi rezolvat pe plan manifest sau relaţional, el va fi interiorizat.
Analiza minuţioasă a răspunsului sursei face ca ţinta să infereze principiile organizatoare ale poziţiei
minoritare, pe care le va aplica mai târziu pentru a da răspunsuri aproximativ identice cu cele ale sursei,
sau le va folosi în evaluarea unor opinii apropiate de cele ale minorităţii.
Acest “constructivism social” a fost ilustrat de Charlan Nemeth (1987). În mai multe
experimente cercetătoarea americană a dovedit că în sarcinile de rezolvare de probleme subiecţii
expuşi influenţi minoritare dau răspunsuri mai originale, probând o gândire divergentă, faţă de cei
expuşi influenţei majorităţii, la care se constată o gândire mai curând convergentă. Preluând ideea că
minoritatea şi majoritatea determină forme diferite de gândire, Butera şi colaboratorii (1991-1992) au
analizat impactul celor două tipuri de surse asupra raţionamentului. Pornind de la premisa că în
verificarea ipotezelor infirmarea constituie o strategie mai eficientă şi mai precisă decât confirmarea, ei
au demonstrat că ţintele influenţei minoritare au tendinţa de a alege infirmarea, iar cele ale influenţei
majoritare de a alege strategia opusă.
În ultimii ani au fost propuse două concepte pentru a articula comparaţia şi validarea ca
procese cognitive implicate în influenţa minoritară: descentrarea şi disocierea. Conform ipotezei
descentrării, majorităţile obţin influenţă în cazul în care ţintele se aşteaptă la consens, în vreme ce
minorităţile au succes în situaţiile în care există mai multe răspunsuri corecte posibile. Postulatul de
bază al teoriei disocierii este că în anumite situaţii ţinta percepe mesajul ca pe un atribut intrinsec al
sursei, iar în altele ea disociază mesajul de sursă. În ultimul caz, după ce a făcut comparaţia între sine
şi sursa minoritară, subiectul se poate angaja în activitatea de validare.
Un câmp de studii ce a suscitat multe dispute este cel al efectelor categorizării în influenţa
minoritară. Maass şi colaboratorii săi (1982) au distins minorităţile simple (ce diferă de sursa de
influenţă numai după opiniile susţinute) de minorităţile duble (ce au, pe lângă opinii diferite, şi un alt
background social), ajungând la concluzia că primele obţin mai multă influenţă. Teoria identităţii sociale
a oferit un excelent cadru teoretic pentru explicarea mecanismelor influenţei minoritare. Totuşi, Martin
(1988) a introdus măsuri indirecte şi a pus în evidenţă o influenţă latentă a minorităţii out-group mai
mare decât cea a minorităţii in-group. Minoritatea induce conversiune când i se recunoaşte
specificitatea - iar adevărata ei natură este aceea de out-group.
În fine, o altă linie de cercetări, cu rezultate spectaculoase, o constituie aceea a rezistenţelor
în faţa influenţei minoritare. Un prim tip de rezistenţă, psihologizarea, se înfăţişează ca opusul disocierii.
Ea constă în a pune discursul minoritar pe seama unor caracteristici psihologice ale sursei. Stabilirea
acestei corespondenţe de către ţintă face imposibilă conversiunea. Psihologizarea nu are aceleaşi
efecte în cazul influenţei majorităţii, ceea ce o recomandă ca o strategie specifică de a se pune la
adăpost în faţa mesajelor minoritare.

43
ŞTEFAN BONCU

APLICAȚIE
Descrieţi procesul de psihologizare în faţa unor surse ca militanţii în favoarea drepturilor homosexualilor
(stabiliţi, deci, câteva caracteristici psihologice ale unor asemenea surse, caracteristici pe seama cărora
ar putea fi puse atitudinea lor şi demersul lor de influență.

Studiul unei alte forme de rezistenţă, negarea sau discreditarea a prilejuit evidenţierea unor
“efecte perverse”: negarea sau diminuarea valorii unei opinii minoritare are ca rezultat blocarea
influenţei la nivel direct, dar amplificarea influenţei indirecte sau întârziate. Concluziile lui Clar (1994),
formulate în urma unui studiu asupra cenzurării mesajului minoritar se referă la aceleaşi efecte
perverse: intervenţia minoritară cenzurată sau interzisă devine mai eficientă.

2. POLARIZAREA DE GRUP

Concepţia simţului comun asupra influenţei de grup are la bază ideea că interacţiunea de grup
dă naştere compromisului. După o discuţie intensă, la care au participat mai mulţi indivizi cu opinii
diferite, este probabil ca fiecare să fi cedat mai mult sau mai puţin şi ca fiecare să se afle mult mai
aproape de medie decât înaintea discuţiei. În fond, concepţia aceasta din cunoaşterea comună este
similară concluziilor lui Sherif din 1935. Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de
risc, ea conduce la presupunerea că grupurile sunt reţinute şi prudente (regresia către medie îi
astâmpără pe cei prea curajoşi), iar indivizii sunt relativ dispuşi să rişte.
Trebuie spus însă că problema aceasta, a luării deciziei în grup cu privire la chestiuni riscante,
este una din cele care a dat prilejul psihologiei sociale să contrazică simţul comun. Într-adevăr, în ciuda
intuiţiilor naive ale fiecăruia din noi, psihologii sociali au demonstrat că grupurile sunt mai puţin
conservatoare în deciziile pe care le iau decât indivizii.

TEMĂ DE REFLECȚIE
Imaginați-vă reacţia consiliului de administraţie al unei bănci la propunerea unei firme dintr-o ţară
africană de a investi în ţara respectivă (investiţie ce comportă, evident, un grad înalt de risc). Credeţi că
membrii individuali ai consiliului vor fi mai dispuşi să rişte decât consiliul în ansamblul său?

2.1. Deciziile riscante ale grupului

Câmpul acesta de cercetare - luarea deciziei de grup - a fost inaugurat de James Stoner în
1961. La vremea aceea, Stoner îşi făcea teza de masterat. El a comparat luarea deciziei de către
indivizi şi de către grupuri în situaţii care implicau riscuri. În vederea acestei comparaţii, Stoner a folosit
dileme decizionale: subiectului individual ori membrilor grupului li se prezenta un scenariu în care
evolua un personaj şi li se cerea să dea un sfat personajului respectiv în privinţa alegerii pe care urma
să o facă. Iată una din dilemele utilizate de psihologul social american:
“Helen este o scriitoare despre care se spune că are un talent deosebit, dar care până acum
n-a făcut decât să-şi asigure un trai confortabil, scriind western-uri pentru studiouri nu tocmai
prestigioase. De curând, un cunoscut critic i-a propus să încerce să publice un roman serios. Dacă
Helen ar izbuti să se apuce de lucru (are câteva idei grozave), s-ar putea ca volumul ei să fie unul de
mare succes, care să-i schimbe cu totul cariera. Pe de altă parte, dacă romanul nu va fi apreciat de
critică, va pierde mai bine de un an şi jumătate fără să câştige nici un ban.
Imaginaţi-vă că sunteţi puşi în situaţia de a-i da un sfat Helenei. Alegeţi cea mai slabă
probabilitate pe care a-ţi considera-o acceptabilă pentru ca Helen să încerce să scrie romanul.

44
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

Helen ar trebui să înceapă lucrul la roman dacă şansele ca acesta să fie un succes sunt de
cel puţin: a. 1 din 10; b. 2 din 10; c. 3 din 10; d. 4 din 10; e. 5 din 10; f. 6 din 10; g. 7 din 10; h. 8 din 10;
i. 9 din 10; j. 10 din 10. “
După ce alegeau varianta cea mai convenabilă din punctul lor de vedere în 12 astfel de
dileme, subiecţii discutau aceleaşi dileme în grupuri de cinci şi luau din nou o decizie, de data aceasta
colectivă.
Experimentele acestea simple ale lui Stoner au uimit comunitatea ştiinţifică de psihologie
socială. Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decât
indivizii izolaţi. Astfel, s-a ajuns ca psihologia socială să-şi asume cercetarea acestei teme incitante.

DEFINIȚIE
Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de
grup mai riscante decât media opiniilor membrilor din faza de pre-discuție.

În deceniul al 7-lea s-au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui Stoner.
Fenomenul schimbării riscante apărea în mod constant, dar câţiva ani psihologii sociali nu au putut
formula explicaţii plauzibile. Cele două explicaţii credibile făceau apel la a. ideea de difuziune a
responsabilităţii (în grup, responsabilitatea pentru eventualul eşec din cauza deciziei riscante se
împarte) sau la b. ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuşi să rişte se bucură de mai mult
prestigiu decât cei prudenţi). Miza era foarte mare pentru psihologia socială, căci grupuri de discuţie în
care poate apărea schimbarea spre risc sunt, de exemplu, consiliile de administraţie ale firmelor
industriale şi ale băncilor, juriile din procesele americane, consiliile de apărare ale statelor etc.

TEMĂ DE REFLECȚIE
Explicați în ce fel concepţia despre deciziile riscante ale grupurilor intră în contradicţie cu experimentul
lui Sherif asupra normalizării.

Treptat, cercetătorii şi-au dat seama că tendinţa grupurilor de a lua decizii riscante nu apare
întotdeauna. Mai mult, au fost scoase la iveală situaţii în care grupurile au făcut alegeri mai prudente
decât indivizii. Astfel, psihologii sociali au realizat că acest fenomen de grup nu este, aşa cum s-a crezut
la început, o schimbare consistentă către opinii mai riscante, ci mai curând o calitate a discuţiilor de
grup de a întări opiniile iniţiale ale membrilor. În 1969, într-un articol fundamental, Serge Moscovici şi
Marisa Zavalloni au propus termenul de polarizare de grup pentru tendinţa discuţiilor de grup de a
produce decizii de grup mai extreme în raport cu media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie, în
direcţia favorizată de medie. Riscul în grupuri devenea astfel un caz particular al polarizării de grup.

2.2. Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile

Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme ori de a
intensifica opiniile membrilor în direcţia în care ele înclinau deja înaintea discuţiei de grup. Polarizarea
nu semnifică nicidecum că discuţia de grup ar împărţi membrii în două tabere. Ea corespunde grupării
opiniilor la un pol (la o extremă), şi anume la polul spre care opiniile membrilor tindeau în faza de pre-
interacţiune. De exemplu, o discuţie între câteva feministe are darul de a intensifica atitudinile feministe
ale participantelor - ele aveau atitudini moderate în favoarea curentului feminist înainte de schimbul de
opinii, iar în timpul discuţiei acestea vor fi întărite.
Două experimente au meritul de a fi lămurit lucrurile.

45
ŞTEFAN BONCU

EXPERIMENT
Moscovici şi Zavalloni (1969) au măsurat opiniile unor studenţi francezi faţă de Charles de Gaulle şi au
constatat că acestea erau pozitive. Ei au cerut subiecţilor, în faza următoare a experimentului, să
discute 15 minute despre de Gaulle şi apoi le-au măsurat din nou atitudinile. Rezultatele au arătat că
discuţia de grup a făcut ca subiecţii să aibă atitudini şi mai favorabile faţă de fostul preşedinte al Franţei.
Pe de altă parte, utilizând aceeaşi subiecţi, Moscovici şi Zavalloni au luat o măsură a atitudinii lor faţă
de americani în condiţie individuală, i-au pus să discute despre americani între ei şi apoi au cules din
nou opiniile. În privinţa acestei atitudini, discuţia de grup a avut un efect de sens contrar: dacă în faza
de pre-interacţiune subiecţii avuseseră o atitudine negativă, în faza post-interacţiune, ei declarau
atitudini şi mai negative. Astfel, autorii au probat că grupurile determină intensificări ale atitudinilor în
funcţie de orientarea lor iniţială: pe cele favorabile le face şi mai favorabile, iar pe cele negative, şi mai
negative. Remarcăm că în acest experiment se vorbeşte de atitudini şi nu de opinii şi că variabila
dependentă s-a schimbat: subiecţilor nu li se mai cere să se pună de acord în privinţa unei alegeri, ci se
măsoară atitudinea individuală după faza de discuţie de grup.

EXPERIMENT
Myers şi Bishop (1970) au repetat aproximativ designul descris anterior. Aceşti cercetători au
selecţionat, pe baza unor chestionare, subiecţi rasişti şi subiecţi non-rasişti şi au format grupuri de
discuţie după criteriul prezenţei sau absenţei prejudecăţilor: pe cei rasişti i-au pus să stea de vorbă între
ei despre negri, iar pe cei non-rasişti, la fel. Autorii au observat astfel că discuţiile de grup au mărit
diferenţa de atitudine dintre cele două categorii de subiecţi: în urma discuţiilor, rasiştii au devenit mai
rasişti, iar non-rasişti şi mai puţin înclinaţi să-i acuze pe negri. Aşadar, interacţiunile între indivizii cu
atitudini apropiate au darul de a întări aceste atitudini, adică de a le face să fie mai apropiate de
extrema spre care înclinau înainte.

Evident, polarizarea atitudinilor se produce foarte frecvent şi în viaţa cotidiană. Oamenii îşi
formează grupuri de prieteni care au aceleaşi atitudini ca şi ei. Această asociere întăreşte atitudinile
împărtăşite de membri.

APLICAȚIE
Dați exemple de fenomene de polarizare a unor atitudini politice în grupul de prieteni din care faceți
parte.

Revenind la fenomenul schimbării riscante, el este un caz de polarizare întrucât grupul ia

decizia riscantă în funcţie de atitudinile anterioare ale membrilor, care aveau deja tendinţa de a risca în
chestiunea respectivă. Discuţia de grup amplifică tendinţa anterioară spre risc a membrilor. Dacă la
început, în faza de pre-interacţiune, membrii sunt mai degrabă înclinaţi spre prudenţă, discuţia de grup
va polariza atitudinea în direcţia prudenţei: după interacţiune membrii vor fi mai prudenţi decât înainte.

2.3. Explicații ale fenomenului de polarizare

În cei 30 de ani de cercetări asupra polarizării au apărut multe teorii. În mare, ele pot fi incluse
în două categorii: teorii ce pun accentul pe influenţa informaţională şi teorii în care accentul cade pe
influenţa normativă.

46
 
PSIHOLOGIE SOCIALĂ II

2.3.1. Teoria argumentelor persuasive

În privinţa proceselor de influenţă informaţională, multe cercetări au încercat să stabilească
felul în care procesarea informaţiei relevante poate afecta polarizarea de grup.
Cea mai sofisticată teorie construită din această perspectivă este teoria argumentelor
persuasive (TAP), propusă şi ameliorată de-a lungul unui deceniu de Amiram Vinokur şi Eugene
Burnstein. Potrivit acestor cercetători americani, poziţia unui individ într-o anumită chestiune este
determinată de numărul şi capacitatea persuasivă a argumentelor pro şi contra pe care el le
actualizează din memorie atunci când îşi formulează poziţia. De pildă, apreciind vinovăţia ori inocenţa
unui acuzat, juraţii dintr-un proces american îşi fundamentează decizia lor dinaintea deliberării pe
argumentele puţine ori numeroase care există şi pe forţa acestora. Discuţia finală de juriu va determina
schimbarea poziţiei unui jurat într-o anumită direcţie în măsura în care în discuţie se vehiculează
argumente persuasive în favoarea acelei direcţii.
Întrucât noţiunea de capacitate persuasivă este fundamentală pentru TAP, Burnstein şi
Vinokur au realizat câteva studii pentru a determina caracteristicile care fac ca un argument să fie
persuasiv. Ei au stabilit doi factori principali ce determină capacitatea persuasivă a unui argument:
validitatea şi noutatea. Validitatea percepută a unui argument se referă la valoarea lui de adevăr, la
calitatea unui argument de a se integra în concepţiile anterioare ale persoanei, precum şi la calitatea lui
de a decurge logic din faptele şi ideile general acceptate. Pe de altă parte, noutatea percepută a unui
argument se referă la calitatea lui de a organiza informaţia într-un mod inedit, la faptul că sugerează idei
noi şi la faptul că îngăduie un acces mai bun al individului la informaţia suplimentară stocată în
memorie. Argumentele noi au, potrivit celor doi autori americani, mai multă putere de persuasiune.
Alături de validitate, noutatea determină măsura în care un argument cauzează schimbarea poziţiei unui
individ.
Potrivit teoriei argumentelor persuasive, într-o discuţie de grup, indivizii fac publice
argumentele pe care se bazează poziţia lor. Dacă grupul conţine indivizi cu opinii similare, atunci este
probabil că fiecare individ va auzi, pe lângă argumentele familiare, câteva argumente noi în favoarea
poziţiei sale. În consecinţă, poziţia fiecăruia se va întări, iar poziţia grupului ca întreg se va polariza -
deci va deveni mai extremă.

EXEMPLU
Un individ care se pronunţă în general în favoarea pedepsei cu moartea, va auzi argumente noi
în favoarea poziţiei sale dacă va participa la o discuţie cu alţi partizani ai acestei idei şi va ajunge în felul
acesta să-şi întărească convingerea. Pe de altă parte, şi el va oferi altora din grup argumente pe care
aceştia nu le cunoşteau, încât, putem aprecia că discuţia de grup va reprezenta pentru toţi participanţii un
prilej nu numai de confirmare, dar de consolidare a opiniei lor.

2.3.2. Compararea socială

Teoriile care explică polarizarea prin intermediul influenţei normative mai degrabă decât prin
influenţa informaţională, fac apel la cadrul teoretic generos care este teoria comparării sociale. Potrivit
acestei perspective, indivizii sunt motivaţi să se perceapă şi să se prezinte pe ei înşişi într-o lumină
favorabilă. Pentru a reuşi acest lucru, indivizii trebuie să observe cum se prezintă ceilalţi şi să-şi
ajusteze în consecinţă auto-prezentarea. Unele variante ale teoriei comparării sociale arată că mulţi
indivizi au dorinţa de a fi percepuţi ca fiind mai buni decât media celorlalţi. Discuţia de grup indică
modele de comportament dezirabile social şi astfel indivizii îşi schimbă poziţia în direcţia grupului pentru
a câştiga aprobare şi pentru a eluda dezaprobarea. De exemplu, un individ care se pronunţă în
favoarea pedepsei cu moartea, aflat într-un grup care înclină, de asemenea, să susţină pedeapsa
capitală, va ajunge la concluzia (nu neapărat validă) că această atitudine este valorizată social.
Dezirabilitatea socială a susţinerii pedepsei capitale va determina membrii grupului să devină mai
extremişti în partizanatul lor.

47
ŞTEFAN BONCU

Apărătorii explicaţiei bazate pe compararea socială au făcut experimente în care subiectul era
expus poziţiei altora, fără să fie expus la argumentele lor. În viaţa de zi cu zi, aceasta se întâmplă, de
exemplu, atunci când citim în ziar rezultatele unui sondaj de opinie. S-a demonstrat că indivizii au
tendinţa de a-şi ajusta răspunsurile pentru a menţine o poziţie valorizată social chiar şi în situaţia în care
află poziţiile altora. Aşadar, polarizarea este posibilă şi în lipsa discuţiei. Este adevărat că polarizarea
rezultată din simpla comparare socială este mai puţin intensă decât cea care se produce în timpul unei
discuţii. Totuşi, e surprinzător că indivizii nu numai că se conformează normei de grup, dar chiar o
depăşesc, tinzând să adopte o poziţie mai extremă.

Fiecare din cele două mari explicaţii asupra polarizării este susţinută cu date experimentale.
Există chiar experimente care confirmă una şi o infirmă pe cealaltă. Dar nu se poate susţine că una din
explicaţii ar avea un avantaj empiric asupra celeilalte. Cei mai mulţi psihologi sociali cred că ambele
sunt corecte - fiecare explică polarizarea în circumstanţe diferite.

TEST DE AUTO-EVALUARE
1. Psihologizarea înseamnă:
a. a efectua o analiză psihologică amănunțită a dinamicilor din grupul minoritar;
a. a pune discursul minoritar pe seama unor caracteristici psihologice ale sursei.
2. Influența minoritară este:
a. manifestă și superficială;
b. latentă, profundă și durabilă.
3. Polarizarea de grup se referă la:
a. deplasarea atitudinilor spre polul spre care tindeau înainte de discuția de grup;
b. deplasarea atitudinilor spre ambii poli, atât spre polul negativ, cât și spre polul pozitiv.

48