SUNT AICI, CU TINE

De Cornel Udrea

Anul trecut, pe vremea asta,eram in Egipt... ma zdroncaneam pe o camila batrana si apatica, acoperita
cuniste valtrapuri complicate si desirate de atatea funduri turistice. Stapanulei, unul chior si fara varsta,
ragea mai tare decat camila, aratandu-mi cu unbrat descarnat piramidele, de parca el le descoperise in
chiar ziua aceea,special pentru mine. In fond, refaceau la scara mica, pe banii mei, aventurasupravietuirii
intr-o lume de nisip, ostila. La o adica, n-ar fi iesit nimenidintr-o piramida, sa-ti dea o cana cu apa. Nu
draga, n-am vibrat la vedereapiramidelor, a motanului ala, pe care-l cheama „Sfinx”, eu vibrez cand vad
unbarbat viu, intepenit pe picioarele din spate, pregatit sa ma ridice inbrate... Ma uit des la fotografiile ce
le-am facut pe-acolo. Imi statea bine inrochita aia inflorita si palaria rosie, barbatii mai mult cu ochii la
minedecat la piramide si Nil.

Adevarule ca mi-am jurat sa nu plang: cea din pat sunt eu! A dat peste mine o nenorocirepe patru
roti, o nenorocire japoneza mi se pare, cu roti groase si dezlantuita,care m-a aruncat la cativa metri! De
ce eu, de ce pe mine? Probabil norocul s-aplictisit sa mai locuiasca cu mine, a plecat, insa nu mi-a spus ca
pleaca, numi-a zis nimic, m-a parasit in varful picioarelor! Dute-n ma-ta, norocule almeu! Nu te-am vazut
nici macar o data la fata!

Foartemoarta inca nu sunt... i-am auzit vorbind pe medici, o dadeau pe latineste, dareu am priceput
ca mai am o sansa, e drept foarte mica, dar posibila! Si astia,baietii lui Hipocrat, vorbeau de noroc... si de-
o minune, marca garantata, cusemnatura lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu da cu pietre in ceeace a cladit cu mana lui... isi rumega supararile in tacere si nici
SfantuluiPetre nu-i spune de ce ofteaza uneori.

Cunorocul asta trebuie sa fie o intreaga stiinta nevazuta, o facatura faraexplicatie: vecinul n-a jucat
niciodata la ruleta ruseasca, dar toti ceilaltidin jur, cad secerati de plumb in tampla, merge pe strada si
gaseste portofelulnimanui plin cu bancnote de 1000... o mie de dolari, ce altceva? Sapa sa-sifaca privata
pe langa cabana si da de-o comoara, pierde trenul si ala deraiazapeste-o ora, se vara ca prostul la coada,
crezand ca e ceva mai ieftin lavanzare si afla ca e al o mie-lea vizitator al expozitiei si primeste omasina...

Cestilalti,carora nu li s-a servit cu lingura, trebuie sa munceasca pe branci, sa-sinumere fiecare

banut si daca au suparat – fara sa stie – vreun sfant aflat incadere libera, apoi la ei se asaza boala in casa,
li se rastoarna lumanarea, leramane mata gravida cu sobolanul, ori grindina le sparge capul.

Sau damasina peste ei... asa, tam-nisam, da navala un Nissan!

Moarteae o realitate. Tevile alea, aparatele alea care ma tin in viata sunt orealitate. Visele nu, de-
aia nu platim impozit pe ele,dar ne costa.

Viata eo realitate. Trezitul din somn e o realitate si ce urata uneori, cand ai infata pustiul unei zile
cenusii in care nu primesti nici macar un zambet, oimbratisare, un cuvant frumos si cinstit, ca o aripa de
fluture. Viata e simana lipicioasa care ti se pune pe fund in autobuz, injuratura sparta intredinti ca o aluna,
urletele femeii care naste si obrazul neterminat alincasatorului de la electricitate. Si ce mai viata e
moartea, la urma urmei...lucrul acela, daca lucru o fi, ca nu poti sa-l iei dintr-un loc si sa-l aseziintr-altul, il
legi sa nu cada, cand il duci cu tine prin vacante si concediicare se sfarsesc – nedesmintit – cu o zi ploioasa,
urata ca administratorulblocului.
 Eu n-amintalnit administratori de bloc frumosi, sa-ti fie drag de ei, cand te duci cubirul si nu incape
indoiala ca nevestele lor i-au indragit si s-au lasatpacalite la altar, pe cand ei erau altceva si aratau
altcumva.

De unde inconstienta asta de-ane crede nemuritori? Hai, pana la 30 de ani mai merge, se coace omul la
soarelerealitatii, dar dupa aceea care sunt temeiurile? Pe ce se bazeaza omul, vorbalui Moromete.
Adicatelea daca ajunge la o suta de ani, acesta e-un motiv demandrie? De ce sa ne laudam noi cu secolul
de viata al altora? Fiecare a avutin familie o strabunica ce putea sa citeasca la varsta de o suta de ani,
faraochelari, sa umble fara baston, ori un mosneag care povestea, cu amanunte,soldat fiind, ce fumau
nemtalaii in transeele lor de laTurtucaia! Ce meritavem, de ce ii privim ca pe-o curiozitate zbarcita si
umblatoare? Se zice caDumnezeu, pe cand era harnic si pus pe fapte mari, altele decat cele de-acum,a-
nceput sa-mparta tuturor animalelor cate 40 de ani, la fiecare...

Omul, iaca si el, ultimul larand, sosit cu intarziere, naiba stie pe unde-o fi umblat... Ii vine randul sidin sac
scoate Dumnezeu 25 de ani, atatia ii mai ramasesera... Omul se supara,bombane, se scarpina-n cap, se-
nvarte de colo-colo, cu mainile la spate.

– Ce-i, ma,ce nu-ti convine?

– Eputin, Doamne, putin de tot, raspunde omul...

Dumnezeubombane si El, se scarpina-n pleata alba, se-nvarte de colo-colo cu mainile laspate, si-
ntr-un tarziu zice: du-te de cere la animale, o sa-ti dea animaleledin viata lor.

Pleacaomul si se-ntalneste cu calul. Pe-atunci vorbeau aceeasi limba, se intelegeaubine, omul nu-i
pusese inca zabala in gura si saua pe spate: „Da-mi 25 de anidintr-ai tai, face omul.” Si calul ii da. La fel si
cainele, inca 25 de ani,iar la urma si maimuta il cadoriseste cu inc-un sfert de veac. Asa cu o suta deani
asupra-si se-ntoarna la Dumnezeu si-acela ii zice: „A fost hotararea ta,omule! Primii 25 de ani ai tai ai sa-i
traiesti omeneste, in ceilalti 25 ai satragi ca un cal, in ceilalti 25 vei latra ca un caine, iar in ultimii 25, ceidin
jur te-or maimutari, si-si vor bate joc de tine!”

MARIA MAGDALENA Din DON JUAN MOARE CA TOTI CEILALTI

Teodor Mazilu

A fost ingrozitor!Nu, nu ,numa intreba!Ingrozitor.10000 de barbati imi strigau innebuniti

numele,voiau

sa-misfasie rochia.Mai rau ca la Carnavalul de la Rio…Si agitatia asta isterica imifacea placere.Ca sa vezi
cum e omul!in loc sa ma scarbeasca imi faceaplacere.Mereu imi propun sa ma scarbeasca si pana la urma
ma trezesc ca-mi faceplacere?Nu mai stiu unde sa ma ascund…Chiar daca m-as duce in Himalaya, tot
arveni dupa mine haitele astea de admiratori nebuni.M-am saturat.Nu exista zi incare sa nu primesc o mie
de declaratii de dragoste:apuca-te, citeste-le,claseaza-le, strecoara cate un cuvant de simpatie.A trebuit
sa-mi angajezsecretara…Chiar m-am saturat!Eu tot sper sa ma apuce scarba..
 Ma simt nefericita!Eu astept o mare iubire!Si stau si astept si astept sistau si astept si ma-ntrteb de ce
totibarbatii pe care I-am iubit sedeau la mama dracului, in podisul Tibetului , intimp ce toti cretinii, toti
negustorii, toti neputinciosii zaceau la doi paside mine?De ce uratul e la doi pasi de noi , doar sa-ntinzi
mana?

Viata astade curtezana ar trebui sa starneasca sila oricarei fiinte delicate.Eu sunt oasemenea fiinta ..da,
nefericirea mea e cea mai buna dovada.Sunt mereu jignitaca barbatii nu-mi vad sufletul, mereu le-o
reprosez.Cred ca viata asta decurtezana ma va scarbi, odata siodata!Cat o sa o mai duc asa?Cand o sa am
si eu timp liber?sa mai citesc si euo carte …de ani de zile n-am mai citit o carte!!As vrea sa ma cuprinda
sila deviata pe care o duc, sa mi se faca lehamite si uite ca nu mi se face.Si iar se instaleaza desfrau, iar
mise pare viata frumoasa.

Gata!M-am hotarat!Plec in Egipt1O casuta pemalul Nilului:patru camere, baie, bucatarie-sa stau acolo
pana vor veni si tristeteasi remuscarea si durerea si ce ma fac daca nu vor veni niciodata?

Monologul Caterinei din Furtuna de A.N.Ostrovski (actul I,scena 7)

CATERINA:Zic :de ce nu zboara oamenii capasarile?Stii, cateodata imi pare c’as fi o pasare.Cand stai pe-o
culme dedeal,parca,iti vine sa zbori!Uite-as mi-as lua avant,as ridica mainile si aszbura.Sa incerc oare
acuma?(Vrea sa se repeada)

……………………………………………………………………………….

Ah,cum eramodata!Traiam fara nici o grija ca o pasare sloboda.Mamuca era asa de buna cumine,ma gatea
ca pe-o papusa nu ma punea la treaba,faceam numai ce vroiam.Ah!Stii cum o duceam cand eram
acasa?Stai sa-ti spun.Ma sculam dis dedimineata;daca era vara,ma duceam la fantana,ma
spalam,aduceam apa si toateflorile din casa le udam.Aveam flori multe,multe.Dupa aceea ne duceam cu
mamala biserica,cu toi si cu hagioaicele – la noi era casa plina de hagioaice si demaici. – Cand veneam de
la biserica,ne asezam la lucru,brodam,mai mult cuaur,pe catifea,iar hagioaicele incepeau a povesti:pe
unde au colindat,cate auvazut,spuneau tot felul de intamplari sau cantau stihuri.Asa trecea vremea panala
masa.Pe urma,batranele se culcau si eu ma duceam sa ma plimb pringradina.Apio la vecernie,si seara iar
povesti si cantece.Asa ere de bine!

………………………………………………………………………………...

Da,dar aiciparc’as fi in robie.Si grozav imi placea sa ma duc la biserica.Parca intram inrai.Nu mai vedeam
pe nimeni,uitam si de vreme nici n-auzeam cand se sfarseaslujba.Parca toate s-ar fi petrecut intr-o
clipita.Mamuca spunea ca toti seuitau sa vada cei cu mine.Si stii inzilele cu soare,cade ca un stalp luminos
din bolta,si in stalpul acela,e ca unfum,ca un nor.Si imi parea ca in stalpul acela zboara ingeri
cantand.Iarcateodata se intampla cand ma sculamnoaptea – la noi in toate partile ardeaucandele – si ma
inchinam undeva intr-un colt pana dimineata.Ori ma duceam disde dimineata in gradina,la rasaritul
soarelui,cadeam in genuchi,ma inchinam siplangeam si singura nu steam de ce ma inchin si de ce
plang.Asa ma gaseau.Si dece ma inchinam atuncea si de ce plangeam nu stiu ca nu-mi trebuia

nimica,aveamdetonate.Si ce visuri aveam,Varica,ce visuri!Ori biserici de aur,ori gradiniminunate si tot

cantau glasuri nevazute si mirosea a chiparos;iar muntii sicopacii nu erau ca cei obisnuiti ci asa cum sunt
zugraviti pe icoane.Sialtadata parka zburam,parka zburam prin vazduh.Si acum mai visez cateodata darrar
de tot si altceva.

Doamna Quickly de W. Shakespeare

Vaurez buna-ziua, inaltimea voastra.

Sanu va fie cu suparare, inaltimea voastra!

Asputea incredinta oare un cuvant, doua inaltimii voastre?

Sunteti numai urechi?

Esteo anume doamna Ford, Sir; dati-va, rogu-va, mai in partea asta sa nu ne-audacineva... eu, stiti,
locuiesc la domnul Caius.

Vasa zica D-na Ford..

Ah,sir, e o fiinta cumsecade!

Doamne,Doamne, ce mai craidon imi sunteti! Dar sa va ierte Dumnezeu si pe noi totipentru ca
pentru asta ma rog si eu.

Eibine, iata care-i povestea din fir in par. Ati pus-o intr-o asemenea fierberepe biata femeie ca te
minunezi, nu alta. Cel mai de frunte dintre curteni, n-arfi putut s-o aduce in halul asta. Si doar erau acolo
cavaleri, lorzi, gentilomicu echipajele lor... Va asigur curgeau echipaje dupa echipaje, scrisori dupascrisori
si cadouri dupa cadouri... si toti miroseau atat de frumos a mosc.

Si toti va spun erau numai in matasesi aur;

Sitoti umblau numai cu cuvinte aligante de ar fi putut cuceri inima oricareifemei.

Eibine va asigur n-au dobandit de la dansa nici macar o privire... Chiar astazidimineata mie mi s-au
oferit douazeci deingerasi de argint, dar eu ii dau incolo pe toti ingerii de neamul asta, cum sespune, afara
de cazul cand ii castig pe cale cinstita...

Eibine, dansa a primitscrisoarea de la dumneavoastra, va mutumeste de o mie deori si va anunta

ca sotul ei va lipsi de acasa intre orele zece si unsprezece.

Zecesi unsprezece...

Siatunci spune dansa puteti veni sa-i vedeti pictura aia pe care o stitidumneavoastra. Jupan Ford,
barbatul ei, n-are sa fie acasa. Vai draga de ea,duce cu el o viata tare grea, e un barbat gelos pana in
maduva oaselor. Zeceunspe; amarnica viata trage cu dansul draga de ea.

Aaa!Dar mai am un misaj pentru inaltimea voastra. Doamna Page si ea va trimitesimtaminte pornite
din inima; si lasati-ma sa v-o spun la ureche, dansa este ofemeie atat de virtuasa si atat de iducata, cum
nu mai exista dua in Windsor...
 Suntincredintat ca umblati cu farmece, intalimea voastra, dar incantata sa va fieinima pentru aceste
farmece.

Ah!Doamna Page ar dori din toata inima sa ii trimiteti pe micul dumneavoastra paj;sotul ei are o
netarmuita infectiune pentru dansul.

Dar!Nu e bine sa stie pruncii toate stricaciunile; vedeti persoanele de o anumitavarsta au cum s-ar
spune discretie si stiu cum sa se comporte in lume!

Asaca aveti mare grija cum potriviti lucrurile!

Suntincredintata ca umblati cu farmece, nu alta! Dar pentru farmecele astea ma rogsi eu.

ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI de WilliamShakespeare

CATARINA

Hai, descreţeşte-ţi fruntea încruntată,

Şi nu-ţi zvârli privirea cu dispreţ

Ca să-ţi răneşti stăpânul, domnul tău,

Cârmuitorul tău. Ţi se zbârceşte,

Frumosul chip, când teîncrunţi aşa,

Ca o livadă când obate bruma.

Şi bunul tău renume ţi se duce,

Ca mugurii, când vinevijelia

Şi-i scutură. Femeia mânioasă

E-ntocmai ca fântânatulburată,

Ca apa noroioasă şi sălcie,

Din care nimeni, cât de însetat,

Nu vrea să bea măcar opicatură.

Bărbatul ţi-e stăpânşi păzitor

E viaţa ta, e capul tău, ţi-e domn ;

Veghează – asupra ta şi se-ngrijeşte

De tine. Îşi supune veşnic trupul

La grele munci, pe mare, pe uscat,

Veghează noaptea pe furtună, ziua

Pe arşiţă ; pe când tu staiacasă,

Pe lângă foc, în linişte şi pace.

Şi-ţi cere doar iubire, ascultare,

Credinţă, şi un zâmbet în privire.

Răsplată ne-nsemnată pentru grija

Şi osteneala lui. Căci datoria

Femeii către soţul ei, e-asemeni

Supunerii pe care-o datoresc

Supuşii suveranului. Şi când

Se-arată încruntată, necăjită,

Cicălitoare, acră, nu-i ascultă

Porunca înţeleaptă, nu e oare

O învrăjbită neascultătoare,

Ce soţului i-arată vrăjmăşie ?

Mă ruşinez când unele femei

Se războiesc cu soţii, neprimind

Să vieţuiască-n pace, şi voiesc

Să poruncească şi să stăpânească,

În loc să se supună, să asculte

Şi să iubească. Nu ne este trupul

Aşa firav şi gingaş,şi molatec

Şi nedeprins cu zbuciumul, cu munca

Acestei lumi, ca astfel să ne fie

A sufletelor noastregingăşie !

Neputincioase şisemeţe gâze !

Şi mintea mea, a fostnechibzuită,

Şi inima trufaşă ;am avut

Destule pricini să răspund la vorbe

Cu vorbe, la mânie cu mânie!

Acum văd că lănciile noastre

Sunt trestii doar, şi că forţa noastra

E-o slăbiciune nemaipomenită!

Cu cât voim să ne-arătăm mai sus,

Cu-atât ne arătăm mai de nimic!

Deci fiţi la locul vostru, e mai bine;

Şi mâinile, aşa cum se cuvine,

Le-ncrucişaţi, în semn de ascultare,

Şi cereţi-le soţilor iertare.

Iar dacă soţul meu îmi porunceşte

Îndeplinesc pe loc, tot ce pofteşte …

MACBETH de William Shakespeare

LADY MACBETH

Ce i-a-mbătat pe ei,mă-mbărbătează,

Ce stinsu-i-a-mi dăfoc. Auzi! Tăcere!

E bufniţa, e clopotarul sorţii

Ce-şi cântă fiorosulnoapte bună.

El e la lucru. Porţile-s deschise,

Iar pajii regelui beţi morţi, cu sforăieli,

Îşi bat şi joc de slujba lor de strajă.

Le-am dres cu nişte leacuri băutura

Şi firea-n ei cu moartea se sfădeşte

De-s morţi sau vii.

Darcine-i, cine-i ? Stai !

Mi-e teamă, vai, că s-au trezit din somn

Şi-atunci nu s-a făcutnimic. Nu fapta

Ne poate pierde, numai încercarea!

Auzi ! Le-am pus pumnalele alături,

Şi nu se poate-a nu le fi găsit.

De n-ar fi semănat în somn cu tata,

Aş fi făcut-o eu !

Bărbatul meu ! …De ce-ai ieşit ? E pe sfârşit cu cina.

În treaba asta , noi ne oprimaici ?

Ţi-a fost nădejdea beată-n care te mândreai ?

Şi-a adormit? Şi se trezeşte-acum

Atât de veştedă şi pământie

Privind la ce făceai de bunăvoie ?

Ştiu azi ce preţ să dau pe-a ta iubire, –

Te temi să fii şi-n faptă şi-n tărie

Acelaşi ca-n dorinţă . Vrei să ai

Tot ce socoţi a fi podoaba vieţii,

Şi să rămâi mişel în ochii tăi,

Ţinut între „aş vrea” şi „nu-ndrăznesc”,

Întocmai ca motanul din poveste.

Cefiară

Te-a-mpins această faptă să-mi destăinui ?

Erai bărbat când cutezai s-o faci,

Iar ca să fii mai mult decât ai fost,

Cu-atât mai mult va fi să fii bărbat.

N-aveai atunci nici timp, nici locprielnic

Dar vreai să ţi le faci! Şi când prilejul

Se-arată de la sine, eşti nevolnic!

Am alăptat şi ştiu cât de duios

Iubeşti pe pruncul căruia-i dai sânul,

Dar i-l smulgeam din ştirbele-i gingii

În clipa chiar când îmi zâmbea-n obraz,

Şi creierii zdrobeam, de-aş fi jurat

Cum te-ai jurat!

Dăm greş ?

Ci strâge-ţi tot curajul într-un gând,

Şi nu dăm greş! Când Duncan va domi,

Căci greaua-i zi de drum, la somn l-îndeamnă,

Eu i-ameţesc pe-nsoţitorii-i doi,

Cu băuturi, într-o aşa măsură,

Că amintirea, paznic minţii, e-abur,

Şi-al gândului locaş, cazan de spirt.

Iar când în somn porcesc ei zac beţi morţi,

Ce lucru n-o să fim în stare a-i face

Noi amândoi, lui Duncan , nepăzitul ?

Ce oare nu putem a pune-n seamă

Acestor doi bureţi, străjerii săi,

Şi vina marei noastre făr-de-legi

S-o poarte ei ?

Cine-ndrăzneşte să creadă altceva, când

Ne-om urla durerea şi-ntristarea c-a murit? … Du-te!

Tennesse Williams, Orfeu în infern

Lady

Suntnebună de mult, nu de azi dimineaţă. Am de gând să-ţi reţin “tovarăşa de viaţă”până îmi fac bagajele!
Da, mă duc să-mi fac bagajele şi să plec, dacă pleci tu,să plec după tine! La asta nu te-ai gândit? Într-
adevăr, nu te-ai gândit. Cecrezi că aveam să fac dupa plecarea ta? Ce crezi? Să stau aici într-un magazinplin
de sticle şi cutii, în timp ce tu pleci zorit mai departe, fără să am măcaradresa ta? O să-mi trimiţi adresa!
O, mulţumesc, mulţumesc. Şi ce să fac cuadresa ta, să mă uit la ea în dosul acestei perdele? Să-i spun: “
O, draga meaadresă, în locul lui strânge-mă, sărută-mă şi să-mi fii credincioasă!”
Batesus…Ştiu! E Moartea care-mi bate la uşă! Crezi că eu nu aud cum bate?Parcă i s-ar ciocni oasele între
ele… Întreabă-mă şi am să-ţi spun cum e cândte culci în pat cu Moartea, colo sus. Mi se încreţea carnea
pe mine laatingerea lui. Dar am îndurat şi asta. Cred că inima mea ştia că într-o zicineva se va pogorî să
mă scoată din acest infern! Ai fost tu acela. Şiiată-mă! Trăiesc din nou! Nu vreau să mă ofilesc în bezna de
aici! Să-ţi intreasta bine în cap! Acuma, ascultă! Tot ce este în acest blestemat magazin îţiaparţine, nu
numai salariul tău, ci tot ce a adunat Moartea aici, însă Moarteatrebuie să moară mai înainte de a fugi noi
de aici…Înţelegi, în sfârşit, ce-ţispun? Atunci, du-te şi schimbă-te. Astă-seara va fi spectacol de gală.

Margareta

„Faust „ - Johann Wolfgang von Goethe

Liniştea mea,

Odihna toată –

Nu le mai aflu

Ah niciodată.(îngenunchind)

Călăule,ce vii din ceaţă

Cine ţi-a dat puterea-aceastasupra mea?

E încă miez de noapte.

Mai lasă-mă, nu mă lua!

Îndură-te încă puţin de viaţamea.

Suntatât de tânără

Şi trebuie să mor?

Frumoasă fost-am de asemeni şide aici năpasta !

Ce aproape a fost iubitul.Astăzi e departe.

Sfâşiată e cununa. Risipităfloarea.

(ascultă cu încordare)

glasul iubitului a fost acesta?

(se ridică; lanţurile cad)

apare strada-n faţa mea,deodată,

pe unde te văzui întâiaşidată...

senină, iată şi grădina,...

în care te-aşteptam...

cu Marta, vecina şi cântam...

(întorcându-seiar spre el)

se face zi. Pătrunde – aiciultina zi!

Şi de ar fi fost cum trebuia săfie,

Desigur ziua mea de nuntă-ar fi!

s-a întâmplat cum mi-a fost dat:

ne-om revedea.

Dar nu la dans...

Cenamilă se-nalţă din pământ?

Ce cată el pe locul sfânt?

Pe mine el mă vrea.

Apleacă-ţi faţa,

Îndurerato, te apleacă,

Ridică de pe mine ceaţa.

Tu, cufăptura toată

De suferinţă sfâşiată

Priveşte la fiul de pe cruce

Privirea ţi se duce

Către cerescul Tată,

Să-ţi curme suferinţa!

Ajută-ma,mă scapă

De moarte şi de ruşine

Apleacă-te, te – apleacă

Maică peste mine.

Doamne,mă dau

În grija Ta.

Mântuie-mă,Tată!
Voi îngeri cetelor senine.

Împrejmuinţi-mă, ţinându-mă subscut !

O, Henric, ce groază mi-e detine!

Magda

„Ultima oră” – Mihail Sebastian

Nu mai puteamsuporta cursul dumneavoastră. Mă indigna. Mă înfuria. Domnule profesor: mie-

miplace Alexandru cel Mare. Dumitale nu-ţi place. Îl critici, n-ai încredere înel. Vedeţi, pentru
dumneavoastră, Alexandru cel Mare e un obiect destudiu…pentru mine…el e altceva. Un om. Un prieten.
Mai mult decât atât. Opasiune…destul de veche. Încă din liceu. Pe Alexandru cel Mare l-am iubit dinprimul
moment. Da,

l-am iubit. E foarte frumos. Efrumos, e tânăr, e puţin nebun, e generos. El e înalt, puternic, îndrăzneţ. Euîl
cunosc pe Alexandru. Îl cunosc. Uneori îl văd, îl aud. Cunosc vocea lui,cunosc privirea lui – privirea
lui arzătoare, ochii lui calzi şi umezi. Cu ce orgoliu îşi ridică frunteaspre stele… Cu ce sfidare îşi lasă capul
pe spate. Uneori la curs,ascultându-te, ascultându-te cum vorbeai despre el, aş fi vrut să te întrerup,aş fi
vrut să strig. Vorbeai cu indiferenţă despre lucruri ameninţător defrumoase. Cum puteai fi aşa de rece?
Aşa de absent? Şi totuşi erau clipe cândse părea că înţelegi, că vezi. Erau momente, în cursul dumitale
când lucrurileînviau deodată… Uite astă toamnă…în noiembrie, poate ai uitat, poate nu mai ţiiminte, într-
o joi după masă, ningea, ningea pentru prima oară… noi eram puţiniîn sală… să fi fost douăzeci. Ai intrat
târziu. Erai palid, puţin obosit. Aiînceput să vorbeşti cu vocea dumitale indiferentă de totdeauna. Vorbeai
despreplecarea lui Alexandru în Asia. Păreai plictisit, absent. Şi deodată – nu ştiucum s-a întâmplat – ai
tresărit, ai ridicat mâna cu un gest ca un fulger – ungest care deschidea porţile Asiei, porţile visului. Glasul
îţi vibra. În ochiaveai o mare lumină… Simţeam că teiubesc. Pe dumneata, pe el, pe amândoi…O…da …îl
iubesc! El merge cu mâinilelibere, cu ochii închişi, înainte, în neprevăzut, în plină aventură, până lacapăt.
Alexandru e o flacără. N-ai s-o stingi dumneata. Cu toate planşele, cutoate fişele, cu toate cărţile: n-ai s-o
stingi. E mai puternic, e mai viu, emai frumos. E aşa de frumos! Uită-te în ochii lui, drept în ochii lui –
şispune-mi nu ţi-e frică de el? Alexandru cel Mic!

Agnès –monolog

„Şcoala nevestelor”- Molière

Vei crede că-i poveste, şi-i totuşi adevăr. Lucram la oscufie, sus pe balcon, când iată,un tânăr
foarte bine în stadă se arată, şi cumremarcă umila mea prezenţă, adânc se ploconeşte făcând o reverenţă.
Nevrând săpar mojică, pe loc, la rândul meu, prin altă reverenţă l-am salutat şi eu. Elface încă una
plecându-se profund. Tot printr-o reverenţă la rândul meurăspund. El se întoarce şi face o a treia. Eu nu
mă dau bătută, răspund şi la aceea. El treceîncă o dată, de două ori, de nouă ori, eu, care cu privirea mea
mereu îlurmăream, o nouă reverenţă la rândul meu făceam. Noroc că într-aceste şinoaptea a venit...
Alminteri cine ştie, mergeam la infinit, deoarece în cazulîn care mă dădeam bătută, ar fi putut să creadă
că eu sunt prost crescută.

Dimineaţa, şezând în prag, aci, veni la mine o babă, şi astfel îmi grăi:„Copila mea, Prea-sfântu-i supărat.
Mă tem din cer să nu trimită asupra tablestem, el te-a făcut frumoasă, tu însă cu păcat te foloseşti de
harul ce ţieţi l-a dat. Deci află că un suflet se plânse chiar acuşi de rana dureroasă pecare i-o făcuşi.

– Un om rănit de mine? întrebatunci mirată.

– De tine, zice baba. Rănit demoarte, vai! E tânărul pe care aseară-l salutai.

– Dar cum se poate una ca asta, zic. Făcui să cadă din greşeală vreo oalăîn capul lui?

– E asta-i! zice baba. Nu fusenici o oală. Cu ochii tăi, frumoaso, mi l-ai băgat în boală.

– Vai, Doamne! zic. Asemenicuvinte mă uimsc. La ochi sunt eu bolnavă şi lumea îmbolnăvesc? – Da ,
zicebaba. Curge din ochii tăi otravă, şi nu cunoşti, măicuţă, puterea ei grozavă.Sărmanul om tânjeşte,
puterile îl lasă, şi dacă -zice baba cea miloasă- nu vrei să fi cu el puţin mai milostivă, întrei sau patru zile îi
rupem de colivă. – Vai Doamne!, zic. Aş plânge dedurere. Dar mie, bietul tânăr, ce ajutor îmi cere? – Îţi
cere, zice baba, unlucru de nimic. Să vie să te vadă şi să vorbiţi un pic. Privirea ta, atâta maipoate să-l învie,
căci pentru boala asta nu-i altă doftorie. – Vai -ziceu- bucuroasă, păi, dacă e aşa, săvină să mă vadă de
câte ori o vrea!

Şi astfel veni la mine şi-lvindecai de boală. Acuma spune singur, făcui vreo greşeală? Aş fi putut rămâneaşa,
nepăsătoare, ştiind că, fără mine, sărmanul tânăr moare? Eu, care simt însuflet durerea orişicui, şi care
plâng în hohot când văd murind un pui.

Marion –monolog

„Danton”- Georg Büchner

Maică-mea a fost ofemeie bună! Îmi spunea că modestia e cea mai preţioasă virtute. Când
aduceaoaspeţi la noi acasă, câteodată vorbeau. Atunci mama mă obliga să plec dincameră. Dacă o
întrebam ce au vrut să spună, îmi spunea că ar trebui să-mi fieruşine. De câte ori îmi dădea o carte s-o
citesc, trebuia neapărat să sarcâteva pagini. Însă îmi plăcea să citesc Biblia, şi acolo totul era sfânt,chiar
dacă nu înţelegeam anumite lucruri. N-aveam pe cine să întreb, aşa cătrebuia să mă gândesc singură.
Odată, într-un an, venise primăvara, am simţitcă se petrece în jurul meu ceva ciudat, la care nu puteam
lua parte. Trebuia sărespir aerul ăsta ciudat, care aproape mi se lipea de trup. Îmi priveam trupul.Şi de
câte ori o făceam, mă simţeam despicată în două părţi, care se topeauapoi una într-alta. Era un băiat care
obişnuia să treacă pe la noi. Era dulceşi spunea prostii. Nu înţelegeam ce însemnau, dar mă făceau să râd.
Mama îl invitadeseori – ne făcea la amândouă plăcere.

Şi pe urmă n-am înţeles, dacă puteam să stăm împreună pe două scaune, dece să nu stăm împreună sub
un singur cearceaf? Aici, el m-a făcut mai fericitădecât cu glumele lui. O făceam pe ascuns şi continuam
să o facem.
Iar apoi... a fost ca o mare care te înghite şi te trage din ce în ce maimult în adânc. Nu mai simţeam decât
un singur lucru – toţi bărbaţii se topeauîntr-un singur trup. Asta mi-era firea. Cum să scap? Până la urmă
a înţeles.Avenit într-o dimineaţă şi m-a sărutat de parcă ar fi vrut să mă zugrume, eraoribil cum mă
strângea de gât. Era înfiorător să-ţi fie atât de frică. Apoimi-a dat drumul, a râs şi a spus că era gata să facă
ceva idiot – să nu mă maidezbrac, să am grijă de rochie că e aproape stricată. Şi că nu vrea să-mistrice
cheful, dar rochia asta e tot ce mi-a mai rămas curat pe lume. Apoi aplecat şi n-am înţeles niciodată ce-a
spus. În seara aceea stăteam lafereastră, ştii că eu înţeleg numai ceea ce simt. Visam în amurgul roşiatic
şiînnorat. Şi a venit o mulţime pe stradă, copiii fugeau şi femeile se uitau acumpe fereastră. M-am uitat şi
eu jos în curte. Îl cărau într-un coş, lunastălucea pe fruntea lui albă, avea părul ud, se înecase. Trebuia să
plâng. Eraprima durere din viaţa mea. Alţi oameni au Duminici, şi zile de lucru, au şasezile de trai şi una
de rugăciuni, ei simt ceva deosebit când este ziua lor saucând vine Crăciunul. Eu... nu simt nimic. Şi nu
înţeleg. Nu simt nicischimbarea, nici sărbătorile, sunt mereu aceeaşi, un dor fără sfârşit, un foc,un torent,
o foame. Maică-mea a murit de inimă rea, oamenii mă arătau pe stradăcu degetul... Ce mai prostie... Toţi
ne găsim plăcerea în ceva – în trupuri deicoane, în flori, în jocuri... e acelaşi dor, iar oamenii care simt cea
maimare plăcere ar trebui să se roage mai mult.

Sinesti

Camil Petrescu

Esti desigursurprins ca seful meu de cabinet a insistat atat de mult, aratand ca vreau sate vad asta-seara.
Mi s-a spus la club azi dupaamiaza,ca sunt atacat de o foaieoarecare; la inceput n-am dat nici o importanta
numelui gazetei… Intelegi? Unministru nu o sa stea sa citeasca toate gazetele care il injura. Unde am
ajunge ? Sipersonal din principiu nu citesc foile care ma ataca. Asa ca habar nu aveam deacest atac din…
Intocmai zic nu aveam habar, cand mi-au cazut ochii sub titlu.A… dar aici e director bunul meu prieten
Gelu Ruscanu… probabil ca nici nu stieomul despre ce e vorba. Se vede ca vreun redactor zelos in criza de
subiecte,acum pe caldurile astea, a vrut sa mai anime foaia si…

………………………………………………………………………………...

Inainte deminister si de toate ma intereseaza acum ce scrisoare este asta ? Catrecine este adresata ?

………………………………………………………………………………...

Cecaraghioslacuri… Si pe urma, cu cine ar fi putut sa ma insele ? Dar in sfarsit… da-mi scrisoarea s-

o cercetam impreuna. Sa-tidovedesc daca e nevoie ce infamie s-a incercat.

………………………………………………………………………………...

Deocamdatada-mi sa vad scrisoarea… Vreau si eu sa aflu cu cine m-a inselat ? Dacan-oi fi cumva
chiar dumneata. Mai stii dracie ?! Te pomenesti ca-i faceaicurte cu piciorul pe sub masa ? Si de aceea ii
gaseai mancaruriledelicioase. Maria te invita cam des cand erai student. « Restaurantelesunt asa de
proaste si murdare… bietul baiat » Poate ca de aceea imigaseai discursurile frumoase, admirabile cand le
comentam seara la coltulcaminului pe cand Maria ne turna ceaiul ? Si pe urma seara, cand
ieseamimpreuna fumand, iti aduci aminte ce tigari minunate aveam ? Eu la club,dumneata acasa… sa-ti
prepari examenele… ori te pomenesti ca dupa ce nedesparteam o luai pe bulevard la dreapata, la mine
acasa ? Si eu tecredeam cu ochii pe carte… E drept ca servitorii oameni de incredere nu mi-auspus nimic…
Dar mai stii, poate ca dumneata luptatorul pentru adevar, pentrudreptatea absoluta, inflacaratul
reformator… Campionul luptei impotrivacoruptiei… « fie ea de sus fie de jos » cum scrie Dreptatea
Sociala,ai debutat prin a corupe pe Lina si Vasile ? Poate ca atunci cand euintram pe usa, dumneata
escaladai cum puteai fereastra ? Fleacuri,fleacuri… dumneata ma iubesti domnule. Da, da, mai mult decat
ai crede poate…cu toata graba inexplicabila de a publica scrisoarea asta ! Mi-aduc amintesi n-am sa uit
niciodata, cand eram bolnav de pneumonie, cu 40 de grade temperaturacat devotament mi-ai aratat.
Infrigurarea cu care alergai dupa doctor… ceasuripe care le vegheai cu Maria la capataiul meu… De cate
ori nu te apuca dimineatala mine acasa…

………………………………………………………………………………...

Eu am jefuit, am asasinat? Afirma aceastanevasta-mea in scrisoarea ei?

………………………………………………………………………………...

Astadovedeste fara putinta de tagada ca nevasta-mea este o mitomana, o mitomanaerotica.

………………………………………………………………………………...

Tepriveste… Sa admitem daca vrei, pentru usurarea discutiei si aceasta absurdaafirmatie. Dar sunt
avocat, discutam strict juridic…Ce valoare probanta poatesa aiba aceasta scrisoare pe care vrei sa o publici
si in care autorul ei faceafirmatii care il privesc ca valoare de adevar despre un tert ?

………………………………………………………………………………...

Atunciincepi cu un asasinat. Nu vei lovi decat tot in aceasta nenorocita, caci vei daprada opiniei
publice, nu numai purtarea ei de sotie nedemna si de mamadenaturata care nu-si va mai putea pastra
copiii, dar vei etala si tarele eiintime de femeie bolnava…

………………………………………………………………………………...

Candeu ministrul justitiei, am venit aici, mi-am dat seama cat risc si cat deimposibila este orice
reactie pe loc, asa cum ai merita din partea mea. Mi-am spus catrebuie sa fiu calmorice s-ar intampla. Mi-
am spus ca trebuie sa viu pentru ca o nenorocireameninta pe fiul singurului om superior pe care l-am
intalnit in viata mea, sidoar in anume sens, ameninta si famila mea. Dar cum? Pentruca dumneata crezi
asta, dumneata, in definitiv un oarecare, ma si socoticondamnat si ma executi pe tememiul marturiilor
unei mitomane erotice care demult ar fi trebuit sa fie internata intr-o casa de sanatate? Nu gasesti catreci
dincolo de limitele discutiei convenite ? Caci am convenit faptul indiscutie, numai in nadejdea ca voi
impiedica o nenorocire iscata din dementa.Daca n-ar fi fost amintirea fierbinte a lui Grigore Ruscanu si
dorinta uneilamuriri…

………………………………………………………………………………...

Eraprea patimas dar patima asta, setea asta de tot deviase la el intr-o legaturastupida si in jocul de
carti. Nopti intregi vrea sa biruie cu logica luiexagerata absurditatea hazardului. Asa s-a ruinat. Cum vezi,
te inteleg cand te privesccoplesit de aceasta imprejurarea dureroasa din viata dumitale.

………………………………………………………………………………...
 Sane intelegem… Nu poti suporta ideea ca eu sunt ministrul justitiei. Cine e devina ca iei fumurile
dumitale drept realitate ? A, daca printr-oinexplicabila eroare eu as fi gasit vinovat legal, atunci desigur ca
ar fi fostcazul unui cerc patrat. Dar numai fiindca dumneata singur m-ai condamnat, saiei in serios aceasta
condamnare e absurd, e ridicol… Pentru astfel de fumurivrei sa sacrifici o femeie ?

Matei Visniec – Sufleurul fricii

Bruno: Pemine ma cheama Bruno… Ma cunosc toti pe-aici… Stiti, eu sunt un visator… Imiplac de pilda,
aceste dupa-amieze de toamna. Nu-i asa ca au in ele cevamisterios si, ca sa zic asa, discret? Da, da… Au
ceva misterios… Stiti, euconsider ca nimic nu e mai frumos decat sa stai la o bere, pe terasa. Uniiprefera
plimbarea… Da, accept plimbarea, dar nu pot s-o compar cu sederea peterasa. Sunt unii care nu suporta
berea.Fie vorba intre noi, nimic nu se poate compara cu o bere. Eu, daca nu beau obere dupa-amiaza, ma
simt, cum sa va spun, ma simt strain… Nu mai intelegnimic… Veti crede ca e un viciu… Nicidecum! E, ca sa
zic asa, o nevoie purspirituala… Ma intelegeti, eu, ori de cate ori ma aflu aici, pe terasa, simtcum devin
mai bun, mai uman… Am dintr-o data o teribila slabiciune pentru discutii,incep sa receptez mai adanc
natura, s-o observ… Iata de pilda, aceasta toamna…Ce toamna!... Ce mai toamna!... E domnule o toamna…
cum nu sunt multe in …univers! Ha-ha! Ce parere aveti despre aceasta metafora, ca sa-i zic asa? V-amspus
ca eu am o predilectie pentru contemplare… spre observarea acelor lucruricare, la prima vedere, nu-i asa,
ne scapa. Iar metafora, domnule, oricemetafora, domnule, poseda, ca sa zic asa, contine si cate un
sambure de adevar!Da! Poate ca e cea mai frumoasa toamna care a existat vreodata si noi… nu stimnimic…
Nimic… Nimic…

Tenesse Williams – Menajeria de sticla

TOM: Asta-ibuna! Nu cumva ma crezi indragostit de slujba asta? Nu cumva ma creziindragostit de fabrica
de incaltaminte Continental? Socoti poate ca visul meucel mai de pret este sa-mi petrec 55 de ani din viata
acolo, intre patru peretide plastic cu tuburi fluorescente? Ei bine, nu! De multe ori as prefera sa iacineva
un par si sa-mi dea in cap decat sa ma duc acolo. Si totusi ma duc! Decate ori intri in camera zbierand acel
“Rasari si straluceste, mandru soare!”imi pare rau ca n-am murit in somn. Si totusi ma scol si ma duc!
Pentru 65 de dolari pe luna renuntla tot ce-am visat sa fac sau sa ajung vreodata. Si tu spui ca sunt egoist,
cama gandesc numai la mine. Vrei sa stii ceva, mama? Daca eramintr-adevar egoist asa cum zici tu, de
mult imi luam eu lumea-n cap.

Ma duc la cinema.

Bine, mint. Ma duc sa ma destrabalez. Ma duc in localuri de fumatopiu. In tavernele viciului si ale crimei,
auzi mama? Am intrat in Maffia, inbanda Hogan, sunt un asasin platit, umblu cu un pistol automat intr-o
cutie devioara, conduc un grup de case de toleranta in Valley-Street. Mi sespune Asasinul – Wingfield
Asasinul, si duc o existenta dubla: ziua lucrez la depozit, ca orice salariat cinstit,iar noaptea sunt rege –
temutul rege al lumii interlope! Joc la cazinouri,pierd averi intregi la ruleta… Portmustata falsa si bandaj
negru pe un ochi, iar uneori imi pun favoriti verzi. Inasemenea ocazii mi se spune El Diavolo. A, ti-as putea
spune lucruri care arface sa ti se zbarleasca parul in cap. Dusmanii mei si-au pus in gand sa arunceimobilul
asta in aer. Intr-o noapte au sa ne arunce pe toti. In ceea ce mapriveste are sa-mi para bine, am sa fiu
chiar fericit, si dumneata la fel. Tevei inalta pe o coada de matura sus, sus de tot deasupra lui Blue
Mountain,cu toti cei saptesprezece curtezani ai tai, ca o batrana vrajitoare, pisaloagasi rea.

Mars, soldat!
John Gordon

Se poate sa nu credeti ca eu nu vreau sa fac parte din grupul…

Imi pare rau, am gresit, pot sa reiau? Sa nu credeti ca vreau, adica ca nu vreau… vai de mine, ce cacofonie…

Cred ca este greu sa examinati pe cineva ca mine, dar…in fine…ma scuzati ca v-am irosit timpul si….
analizele si drumul…

De fapt, voi mi-ati irosit timpul,voi mi-ati luat sangele si urina, si acum vreti sa plec?... Sa plec?...
bine,plec… Ba nu plec deloc! Daca plec, iau cu mine tot ce-mi apartine! E dreptul meu ! Doar sunt si eu
cineva, nu sunt doar o suma din partile mele componente… sunt cineva ! Sunt cetatean, platesc impozit,
imi sustin guvernul, imi tin gura, cred tot ce se scrie in ziare, fac toate astea si am si eu drepturile
mele : vreau urina si sangele meu inapoi si astept scuze ! Exact, scuze ! Imi datorati scuze ! Cineva imi
datoreaza ceva, tara mea imi datoreaza ceva !

N-am lipsit niciodata de la serviciu, tatal meu primea cadouri, merg la sora mea, copiii ei primesc cadouri,
mama nu-mi recunoaste vocea la telefon,tata a murit…

Credeti ca este bine sa merg singur acasa? Sa fim seriosi. De fapt, cine s-ar uita la un barbat de teapa mea?
Stiti cum ma striga portarii de la teatru: ‘Lunganul’... Eu joc intr-un fel de teatru, terapie prin arta…de fapt,
e trupa sanatoriului…asta a fost demult … foarte demult…

Eu…cu ce am gresit eu?

Negrisorii astia revoltati, astia care injura, care fura, ajung sa te hartuiasca, sa te ucida in metrou;
ei reprezinta ceva, ei fac ceva, lumea le da atentie… Sau fetele astea, cu fusta pana aici, care innebunesc
barbatii, numele lor apare peste tot! Sunt promovati ca vedete. Ei fac ceva, ei nu au timp de armata! Ei
sunt buricul pamantului !

Poza si numele meu nu apar in ziarul de duminica, pe cand barbatii aia slinosi, cu parul dat pe spate,
si alti parveniti, sunt simbolul societatii in care traiesc eu! Si voi imi spuneti ca nu sunt apt ? Voi sunteti
inapti… Impotentilor !

Vreau sucul meu de portocale ! Vreau sucul meu de portocale. Mi-ati luat sangele, vreau sucul meu
de portocale ! Imi cunosc drepturile ! Cunosc si un avocat dat dracului ; dar nu-l chem, ma descurc perfect
si singur ! Vreau sa se termine cu petrecerile de la etaj ! Vreau liniste ! Altfel, nu ma pot concentra si ati
putea crede ca sunt nebun. Nu sunt nebun, imi apar doar drepturile! Cand ma duc sa fac o reclamatie,
functionarul sa nu stea doar pe scaun si sa scrie ! Trebuie sa faca ceva, sa ma ajute cu ceva!...
 Chever, opreste-te ! Te doare ? Nu te doare, Chever ! Esti puternic ! Esti curajos ! Treci la tabla : A,
C, N, G, V…e bine, randul de jos… b, i, h…E ‘n’, dar este bine..

Treci pe cantar ! Ai greutatea ideala, ai inaltimea unui sportiv de performanta ! Ce faci? Ma auzi ?
Ai un auz perfect! Spune-mi ce simteai?

Aveam 13 ani si cand am ajuns acasa, el nu era acolo. Mi-era frig. Ma obisnuisem sa-l gasesc mereu
acolo. Apoi mi-au spus ca a murit in Vietnam. Sunt fiul unui erou mort in Vietnam, sau n-ati auzit de
Vietnam? Dumnezeu nu prea si-a dat osteneala sa binecuvanteze America in Vietnam!

In picioare, Chever!

Nu cred ca pot….

Poti, esti puternic, esti curajos! Asa: spatele drept, pieptul inainte, mergi drept! Bravo! Cu puterea
investita in mine, iti ordon sa dai jos de pe tine toate articolele vestimentare! Ai 10 secunde: 1 Mississippi,
2 Mississippi, 3 Mississippi. Gresit!

Cu puterea investita in mine, declar ca esti inapt! Armata americana nu are nevoie de tine.
Urmatorul!....

Se poate sa nu credeti ca eu nu vreau sa fac parte din grupul… Imi pare rau, am gresit, pot sa reiau?
Pot?... Pot?

Tom

din „Menajeria desticlă” de Tennessee Williams

Da, mi-s buzunarele pline cu fel defel de scamatorii. Dar să nu credeţi cumva că aş fi vreunul din acei
scamatoride profesie care înfăţişează iluzia sub haina realităţii. Nu. Eu am să vă arătadevărul cu plăcuta
mască a iluziei.

Voi începedeci prin a întoarce timpul îndărăt şi-l voi opri în acea stranie perioadădintre cele două
războaie, când tineretul american, dezamăgit şi dezorientat,bâjbâia în căutarea unei fericiri iluzorii. În
Spania era revoluţie. La noierau doar declaraţii sforăitoare şi confuze.

Tata ne-apărăsit de mult, de mult de tot. Era telefonist dar, într-o bună zi, atras dedepărtările
necunoscute, şi-a lăsat telefoanele baltă şi a plecat în lumealargă, spre libertate. Ultima oară când am avut
veşti de la el a fost sub formaunei ilustrate trimise de la Tehuantepec, de pe coasta pacifică a
Mexicului,care conţinea doar atât: „Bună ziua, la revedere.” Şi nici o adresă.

Mama era ofemeie şi jumătate! Când hotăra un lucru, nu se lăsa până nu-l ducea la bunsfârşit.

Ei drăciadracului! Cât îţi închipui că am să mai rabd? N-am nimic care să-mi aparţină,care să fie al
meu în casa asta. Casa ta! Casa ta! Cine plăteşte chiria? Cine esluga...
 M-amsăturat! Plec! Plec! Nu crezi că şi răbdarea mea are o limită, mamă? Ştiu,ştiu, pentru tine n-
are nici o importanţă că ceea ce fac este cu totul altcevadecât aş vrea să fac. Nu cumva mă crezi îndrăgostit
de slujba asta? Nu cumva măcrezi îndrăgostit de fabrica de încălţăminte Continental? Socoţi poate că
visulmeu cel mai scump este să-mi petrec cincizecişicinci de ani de viaţă acolo,între patru pereţi de plastic,
cu tuburi fluorescente? Ei bine, nu! De multeori aş prefera să ia cineva un par şi să-mi dea în cap decât să
mă mai ducacolo. Şi totuşi mă duc! De câte ori intri în cameră zbierând acel „Răsari şi străluceşte mândru
soare” îmispun: „Bine de cei morţi”.Şi totuşi, mă scol şi mă duc. Pentru 65 de dolari pelună, renunţ la tot
ce am visat să fac sau să ajung vreodată. Şi tu spui căsunt egoist, că mă gândesc numai la mine! Vrei să ştii
ceva mamă? Dacă eramegoist cum zici, de mult îmi luam şi eu lumea-n cap. Ca dânsul. Astăzi aş fifost
departe.

Vrei săştii unde mă duc în fiecare seară? Bine! Mă duc să mă destrăbălez! Mă duc înlocuri de fumat
opiu! În tavernele viciului şi ale crimei, auzi mamă? Am intratîn Maffia, în banda Hogan, sunt un asasin
plătit, umblu cu un pistol automatîntr-o cutie de vioară, conduc un grup de case de toleranţă în Valley-
Street!Mi se spune Asasinul, – Wingfield Asasinul,şi duc o existenţă dublă: ziua lucrez la depozit, ca orice
salariat cinstit,iar noaptea sunt rege – temutul rege al lumii interlope!

M-amsăturat până şi de filme. Da, de filme. Uite, le vezi? Toate vedetele astea cuzâmbete
irezistibile care au aventuri peste aventuri şi care se îndoapă până aici... mie unul mi-ajunge! Fiindcă, ştii
cese întâmplă? Oamenii merg la cinema în loc să trăiască ei înşişi. Toatepersonajele astea pe care le fabrică
Hollywood-ul şi care duc o viaţă minunată,trăiesc şi pentru ceilalţi cetăţeni ai Americii, în timp ce America
stă în săli întunecoase şile urmăreşte din ochi aventurile. Câtă inconştienţă! Eu unul m-am săturat! Aşacă
plec. Plec.

Ştiţi ce mi-a spus mama? „Du-te!Du-te în lună, du-te unde vrei, egoistule!”

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult,mult mai departe... Căci timpul este cea mai lungă distanţă între
două locuri.Am plecat de acasă, am păşit pentru ultima oară treptele scării de incendiu şide atunci am
amers pe urmele tatălui meu... Am călătorit foarte mult. Oraşeletreceau prin faţa mea ca nişte frunze
moarte, frunze viu colorate, darrupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva.
Cevacare venea întotdeauna pe neaşteptate. Merg câteodată noaptea singur, pestrăzile unui oraş străin,
când nu găsesc pe nimeni care să-mi ţină de urât.Traversez strada, intru într-un cinematograf sau într-un
bar, comand un whisky,vorbesc cu primul străin care îmi iese în cale.

Mamă, eu... te rog să mă ierţi. Amrăsărit, dar n-o să strălucesc... Acum nu mă mai pot întoarce.

“ION” - ACESTI INGERITRISTI --- D.R. POPESCU

Una dingreselile mele, pentru care am ajuns unde sunt, a fost ca n-am spus niciodatanimic. Nu ti-
am spus adevarul. Ca ma snopeai in batai... Stateam cu capul inpamant si nici nu strigam. M-ai batut si cu
furca de fier. Parca te vad cumvanai cu mana ridicata... Imi place, in gand, sa te opresc intotdeauna
cumainile in sus si sa te tin asa, drept pedeapsa, cat vreau eu... Atunci nuti-am zis nimic, n-aveam curaj...
Dar acum pot sa-ti zic...
 Am omemorie grozava, tata, si nu ma lasa sa uit nimic. Si nu-ti iert nimic din cemi-ai facut. Si nimanui
n-o sa-i mai permit nimic. In fiecare zi! Nu mai vreausa iau bataie. Fiindca nu mai mi-e frica, tata, nu mai
sunt las, intelegi?

Mama seimblolnavise, o lasasei. N-ai rabdat niciodata sa vezi pe cineva suferind langatine, n-ai
rabdat nici o durere care nu era a ta, nici o suferinta... Tederanja. Scapai de ea. Si cand mama a murit, te-
ai mai linistit.

Ai baut debucurie, in fata satului nu mai aveai nici un pacat, puteai trai linistit cunoua nevasta. Ai
baut de bucurie, dar lumea a crezut ca de durere. Si ai lasatlumea sa creada ca de durere beai... N-am sa
te uit.

...Mavanasei ca pe un iepure, cat statusem acasa, dar n-am crapat... Am fugit dincotetul tau... Dar
aici s-au inselat toti, crezandu-ma iepure, fiindca eu aminceput sa invat sa musc si sa intep, ca un caine,
ca un arici, dar eu eram maidegraba un caine raios cu piele de arici...

Asta mi-aizis cand am venit apoi acasa, n-am sa te uit.

"—Ceurli, ma, la mine, ca un caine raios?, ce tot racai lumea cu pielea ta dearici? Vezi sa nu te-
afum!"

Da, nu-tiamintesti... Nu-ti amintesti nici de mama? Ai imbolnavit-o in batai. Nu delapte s-a
imbolnavit ea... si ei ii spuneai c-o visai noaptea murind. Dar eate-a iubit, nu te-a spus...cum te-am iubit si
eu la inceput si am crezut c-asatrebuie sa fie un copil, sa nu se supere pe taica-sau.

Gasisei unacu case mari. Voiai sa scapi de mama. O calcai in picioare!

Tintele depe bocancii tai... Aveai niste bocanci cu tinte, ti-amintesti?

Eu mi-iamintesc... I-ai purtat mult timp, si dupa moartea mamei... Doua tinte am luatsi eu de pe
talpile lor, ca amintire. Una pentru mama, pe care n-am cunoscut-osi alta pentru mine. Ai calcat-o pe
mama cu bocancii...Si cand au spalat-omoarta se mai vedeau inca, vinete, urmele bocancilor tai. Uite
tintele!Pipaie-le! Cand o sa mori, o sa ti le pun la capatai!

Stii care afost ultima dorinta a mamei? Cea mai fierbinte dorinta a ei inainte de a muri?Sa nu te
primeasca la inmormantarea ei!

A murittanara, la 18 ani, si tu ai omorat-o! Si te-a iubit, pacatosule!...

A fugit cutine de la parinti, din dragoste... Erai lumina ochilor ei, asa-ti zicea, imispunea bunica... Iti
dai seama cum a crapat pamantul sub ea, cand a vazut catesti de porc?

A murit dedurere. Nu numai de tintele bocancilor tai, de durere c-ai inselat-o pentruniste case mari.
Nu voia sa te mai vada, nu mai avea pentru ce trai, de rusine,imi spunea bunica...
“CHELNERUL” TREI PRONUME PERSONALE --- ANA RIPKA – RUS

- "Nu va suparati, puteti sa imi dati si mie o tigara?"

Noi, astia care servim la mese,n-avem vreme nici macar de o tigara. Seful de sala sta mereu cu ochii beliti
lanoi, nu ne putem scarpina nici in fund, ca ne-am si trezi cu el strambandu-se,acru si amenintand! Daca
mergeti la toaleta barbatilor, veti vedea in fatafiecarui pisoar, cate un chelner cu o mana tinandu-ne de
slit, si cu cealaltamascand o tigara, din care trag repeziti si cu sete. Din cand in cand maiprivesc ingroziti
peste umar, spre usa, sa nu fie surprinsi.

Le-ati vazut pe tinerele imbracatein subrete? Inca-s la scoala, fac practica aici. Sfioase, stangace, naive,
impiedicate...Noi, astia cu vechime in ale meseriei, trebuie sa le supraveghem. Pe doua le-amochit eu, nici
nu m-am decis inca la care sa ma opresc. Deocamdata le calauzescpasii pe taramul ingrat al deservirii
publice. Ma aflu abia la faza aranzari tinutei" – Hei, domnisoara, uite ce te-ai murdarit!". Le trag intr-un
coltintunecat si le asez mai bine bonetica, sortuletul si volanele fustitei.(Priveste precaut afara, revine si
trage din tigara). Nici nu banuiam ca nistepustoaice pot avea deja proeminentele acelea
opulente...stiti...prematurdezvoltate. (Ramane cu urechea ciulita). Oau! Ce-mi place piesa asta!
(Sescutura nebuneste) (Priveste afara, apoi brusc: Sase! Vine sefu'! Stingetigara). Cred ca a
trecut...(priveste afara tusind)

Ce misto e piesa asta! Pacat ca nupot dansa. Trebuie sa plec. (Da sa iasa, dar revine). Apropo, ati auzit ce
s-aintamplat ieri in fata bisericii? Am crezut ca ma prapadesc de ras! Toti ploziiaiai ingalati, calarindu-i pe
popa si pe clopotar, ca niste draci impielitati,si diaconul, care scotea niste sunete din gat, de nu stiai daca
rade oriplange! In loc sa se teama bisericosii ca micutii cersetori ar fura banii dincutia milei, mai bine ar
da din cand in cand cate un spectacol ca ala de ierisi ar face bani mai dihai decat aia de la teatru!

(Isi priveste ceasul) tre' sa plec,vine seful!

Multumesc pentru tigara!

Cadavrul

de Aldo Nicolaj

Un interior burghez. Dormitor în care –între patru lumânări – stă mortul. Uşa încăperii e întredeschisă şi,
printr-oînlănţuire de odăi, se poate vedea sufrageria, unde familia e la masă. Edoardo,50 de ani, plăcut la
vedere şi politicos, îmbrăcat în negru, are mâinileîmpreunate şi între degete un buchet de viorele. Ele este
mortul. Face câţivapaşi spre public, apoi

EDOARDO: Mă numescEdoardo Filobello, născut la Roma, acum 52 de ani, decedat ieri la (se uită la
ceas)…la orele 20 si57…Chiar în clipa aceea s-a oprit şi ceasul. Se întâmplă. Din simpatie. Mort de
pneumonie, cu supliment de criză cardiacă. Eu am tot spus: „Chemaţi cardiologul…chemaţi cardiologul”.
Aş! „Măcar pentru un control… .” Toţi îi dădeau întruna că în ziua de astăzi, cu atâta penicilină la îndemână,
cine mai moare de pneumonie ? Poftim, rezultatul. Toţi contra cardiologului. Inclusivmedicul casei. Mare
dobitoc şi acesta. De bună-credinţă, ce-i drept, dar dacă m-ar fi ascultat, în clipa asta aş mai fi încă Edoardo
Filobello, iar nu răposatul Edoardo Filobello. (îşi priveşte făptura) Ia te uită cum m-au împopoţonat!
Costumul negru, o fi elpotrivit cu ocazia, nu zic nu, dar mie mi-au plăcut întotdeauna hainele deculoare
deschisă, sportive, tweedurile acelea frumoase şi vesele…De cravată, ce să mai vorbim, am refuzat mereu
să mi-o pun. Nevastă-mea – căci ea mi-a făcut-o cadou – insista de fiecare dată: ai să vezi că într-o bună
zi o să ţi-o pui şi n-ai să mai vrei s-o scoţi în veci! Chiar aşa. Acum înţeleg, o păstra pentru împrejurarea de
faţă. Poate că pentru o asemenea împrejurare o fi şi cumpărat-o! Femeile! Prevăzătoarele! Se gândesc la
tot şi la toate. Mă simt atât de caraghios cu hainele astea negre şi cu buchetul de viorele în mână…Ei!
Desigur, nimeni nu s-ar fi aşteptat săsfârşesc atât de repede. Cu atât mai puţin eu. M-am bucurat
totdeauna de o sănătate de fier. Nici tu guturai, nici tu dureri de cap…mistuiam până şi pietrele de moară.
Cât despre inimă, cardiologul îmi zicea mereu: „Ceasornic! Aş vrea eu să am o inimă ca a dumitale!” Mai
bine ar fi avut-o! Crăpa el, nu eu…Acum, nu ne mai rămâne decât să ne resemnăm. A apărut şi anunţul în
ziar. Anunţ cu plată, bineînţeles (ia ziarul şi citeşte): „Ieri, după o scurtă suferinţă, s-a stins în deplină
seninătate”…Seninătate? Dar n-am apucat nici măcar să mă dumiresc!?...„Sufletul nobil al lui Edoardo
Filobello, de ani 52…” Ce nevoie era să mai pună şi anii…Ce trebuie să ştie lumea câţi ani am? „…Anunţă
decesul, zdrobiţi de durere”…cam exagerat, adjectivul! Ar fi fost de-ajuns: îndureraţi… „Clara, soţie, Dante,
fiu, Gina, noră…” pe care, în paranteză fie spus, n-am putut s-o sufăr niciodată, cu aerele şi cu fandoselile
ei! „Iside, soră. Înmormântarea va avea loc mâine, vineri 13, la orele 17…” Şi să mai zici că n-ai de ce să fii
superstiţios! Vineri, 13, 17. La toate s-au gândit… „Nu se primesc vizite”. De ce? Mie mi-a plăcut
întotdeauna să am lume în jurul meu… „Rugăm a nu se trimite flori. Conform dorinţei defunctului, familia
nu va purta doliu…” În privinţa florilor – o economie stupidă. În privinţa doliului…n-am pomenit niciodată
despre asta, nici pro, nici contra. O idee a soţiei mele, de buna seamă, care nu vrea să se îmbrace în negru,
fiindcă negrul o îmbătrâneşte! „Parastasul de 30 de zile va avea loc…” (uluit) Să mor,nu altceva! S-au şi
gândit, de pe acum, la parastasul de 30 de zile. Nici n-am murit bine, şi ei se şi îngrijesc de parastasul de o
lună. Aşa, scapă de-o grijă, şi nu-şi mai bat capul după aceea. Ce repede se lichidează un biet om nefericit:
înmormântare…parastas de 30 de zile…cine moare veşnic zace, cine-I viu trăieşte-n pace! (înaintează spre
uşă: în fund, se întrevăd membrii familiei, aşezaţi la masă. Decupată în geamul opac al uşii, umbra soţiei
lui Edoardo înmoaie o grisină în paharul cu vin). Chiar zdrobită de durere n-aş prea zice că e, nevastă-
mea… Mde, chiar şi durerea trebuie hrănită…Mâncaţi, mâncaţi, dară! Poftă bună! Consolaţi-vă cu
bucatele. Ce mutră are fiu-meu! Tot posomorât, cum l-am ştiut întotdeauna… Nu pentru că am murit eu,
ferească sfântul! Expresia lui obişnuită. Şi când s-a însurat avea aceeaşi expresie, de plictiseală şi dezgust.
Se înviorează numai când îşi admiră colecţia de timbre. Nevastă-sa, ce să mai zic, chiar dacă nu-i rău ca
fizic, e de o prostie… […] Hm, ce aromă! Ciorbă de zarzavat, făcută de Iside. Bucatele trebuie gătite cum
le găteşte ea. Cu pasiune. Trebuie să găteşti cu entuziasmul cu care faci dragoste, asta e, zarzavaturile
tăiate bucăţele mici, mici de tot…mirodeniile, eh, mirodeniile…leuşteanul…slănina prăjită şi ceapa toccata
mărunt, mărunt… Când aduce ciorba ei de zarzavat la masă, în toate odăile se răspândeşte un parfum care
i-ar scula şi pe morţi… (se opreşte) Nu, e un fel de a vorbi. Din păcate nu e decât un fel de a vorbi. (se uită
la o tavă plină cu telegrame, aşezată pe noptieră, le răsfoieşte) Câte telegrame! Soluţia cea mai uşoară ca
să scapi de condoleanţe. Toţi împărtăşesc durerea…participă mişcaţi la doliul familiei…deplâng dureroasa
pierdere…se asociază suferinţei…În realitate îi doare în cot! […] Deh, ce să mai… (se întoarce din nou în
direcţia familiei) Mănâncă întruna, „dumnealor”! Frumos lucru, familia. Bietul bărbat munceşte toată
viaţa, face sacrificii peste sacrificii, trudeşte şi trage căruţa, pentru familie, şi pe urmă…poftim, iat-o
familia! Nici nu apuci să mori de-a binelea, că se şi adună în jurul mesei, şi ce fac? Mănâncă. Liniştiţi, senini,
cu poftă de parcă eu nu aş fi existat niciodată. Chiar dacă inima le e zdrobită, pofta de mâncare nu şi-au
pierdut-o, dimpotrivă: se gândesc la moştenire. Ei, da: un birou de avocatură, bine pus pe
picioare…pachetul de acţiuni…cont curent în bancă…apartament în oraş…vilişoară la mare… Iată de ce am
existat eu! Şi fiindcă eram un gospodar cam strict…fiindcă am pretins totdeauna anumite economii…acum
că eu nu mai sunt, domnii îşi trag sufletul. Nici nu le pasă de mort, se gândesc la beneficiile lăsate lor de
mortul ăsta nenorocit. Nevastă-mea o să-şi cumpere un vizon…o să renoveze casa…o să scoată mobilele
acelea frumoase, care-mi plăceau mie…o să primească vizite…o să organizeze bridge-uri şi canaste… Noră-
mea o să fie fericită că duce o viaţă mondenă toţi neisprăviţii o să vină aici să se înfrupte…toţi pierde-
vară…toţi faliţii. Masă aşternută pentru toată lumea… Singurul care n-o să irosească banii moşteniţi, o să
fie fiu-meu. E de ajuns să te uiţi la mutra lui, ca să înţelegi că nu simte nici măcar gustul de a trăi. O să se
limiteze la cumpărarea de timbre. Timbre rare… bucăţele de hârtie colorată, de lipit într-un album… Şi-
aşa, eu m-am canonit toată viaţa pentru ca banii mei să folosească la cumpărarea de timbre.Ce imoral! Ce
tristeţe!... Şi, până una alta, ăştia mănâncă.[…] Dar ce o fi gătit atât de gustos, soră-mea Iside? Păi, sigur
că da, tocană de ciuperci. Una din pasiunile mele. Te pomeneşti că a făcut-o ca să-mi cinstească amintirea!
Unde o fi cumpărat ciupercile?... Pun pariu că de la bătrânica aceea care trece regulat pe aici… Eu am spus
întotdeauna să nu le cumpere de la babă: nu vede bine, cum poate cu vederea ei slabă, să deosebească o
ciupercă bună, de una otrăvitoare? Pentru că, să ne-nţelegem, ciupercile astea… cât eram în viaţă, eu mă
pricepeam la ciuperci… au un miros special… Ar trebui să le atrag atenţia…Cum să fac? Sunt mort. Şi-apoi,
înfulecă, toţi, cu atâta poftă… Nevastă-mea se serveşte a doua oară… fiu-meu repetă şi el… noră-mea
tăvăleşte miezul de pâine în farfurie, ca să strângă tot sosul… soră-mea parcă n-ar fi mâncat de-o
săptămână… Cum de nu-şi dă nici unul seama? (urlând) Opriţi-vă! Atenţie! Atenţie! (fireşte, nu este auzit;
resemnat) Mâine, ziarele o să publice ştirea la cronica neagră : „ O întreagă familie otrăvită cu ciuperci”.
Bieţii de ei. Nu-şi închipuie, în clipa asta, că o să ne vedem atât de curând… Fără să aibă nici cel mai mic
răgaz să se bucure de moştenire. Nici tu vizon… nici tu mobilă nouă… nici tu viaţă mondenă… nici tu
timbre… Se spune că viaţa e plină de neprevăzut. Aşa o fi, dar ce să mai spunem despre moarte?...
Frumoasă încurcătură! Până la urmă, o să se amâne şi înmormântarea mea. Poate că Societatea de Pompe
Funebre face o reducere pentru înmormântarea unei familii întregi… În fond, ar fi o economie. Da, numai
că la ce şi cui ar servi o asemenea economie, acum? (se uită, pe rând, la fiecare membru al familiei) Îmi
pare rău, dar mă văd nevoit să vă spun : „Pe curând!” (salută cu mâna, apoi îşi reia poziţia iniţială de
cadavru).
CIURUL

Michael Azama

“Ce-i cu telegrama asta?”, i-am spusgardianei.

“Cititi-o!”Si-am respirat adanc. Am ramas foarte calma. “Nuuu!” cred ca am strigat.

“Imi parerau, ” repeta. “E vorba de mama dumneavoastra”, a spus in cele din urma.Probabil am mai strigat
o data. Nu stiu…apoi, cred ca am lesinat.

Sunt atatia ani de cand astept. Nu-imomentul sa renunt pentru cateva ore. E ciudat locul acesta
intre doua lumi…curtea de onoare, inchisoarea, acest portic pe care nu l-am mai trecut deatatia ani.
Porticul da in strada… strada…

Nu-ti fie frica, fata mea. Spune-ti ca a iesi nu inseamnanimic. Nu-i nimic. N-ar fi trebuit, mama sa-mi faci
o asemenea porcarie inseara iesirii mele.

Nicoleimi spunea: ”De-abia cand pui piciorul afara incep sa curga belelele.”

Tovarasamea de celula plange fara zgomot. As mai fi ramas inca putin, chiar daca pute.Aici se
vorbeste, se rade, asta se smiocaie, traiesti!

Gamelele,sforile cu lenjerie de la un pat la altul, povestile prostesti, parfumurile dedouazeci de

franci, paduchii. Da, eram aici la cald… nefericirea mea, topita-nnefericirea celorlalte! Oamenii de acolo,
din oras, sunt o alta lume.

Furgonulintra-n curte. Gerard. Gilbert! voi fi departe de voi, nu v-am vazut crescand.Cand o sa va
revad?

Politistulspune incet: “Vreti o tigara?... in principiu este interzisa, dar…” Asta maface sa smiorcai.
Apoi: “Va e bine?”, “Da, imi este cat se poate de bine. Suntcat se poate de moarta.”

Usa sedeschide incetisor. Complet singura. Pe fereastra vad un baiat, cu o paine subbrat. Nu voi
mai vedea pe nimeni. Atatia ani de inchisoare… Vei rezista,fetito, vei rezista!

“Liniste!Sunteti in experienta observationala pentru trei saptamani.” Ei numesc astaprimire.

Ciudata primire. Patul fixat depodea, scaunul fixat de podea, geamurile batute-n cuie. Ghiseul pe
undegardianul iti da de mancare… Daca vezi o pasare, ai o zi norocoasa.

Cosmarul asta, mereu acelasi. Un barbatma tine de mana, iti seamana. Am un buchet de flori. Sunt
fericita… ma conducepe strazile unui oras necunoscut. Deodata ma lasa si dispare la un colt. Ilcaut
innebunita… nimeni… alerg. Picioarele nu ma mai tin. Noaptea cade dintr-odata ca la cinema.

Primul nostru vorbitor, Gerard. Eram acolo de trei ani. Eram coafata, imbracata,aranjata. “Ia zi, te
mariti azi, sau ce?” Nicole se distra.

- Maiceva decat asta, am vorbitor cu fiul meu. Nu l-am vazut de trei ani.

- N-osa te recunoasca.
- Taci!ca mi-e frica!

Si-apoi tu, tu ai vrut-o. Nu puteai fi decat al meu. E vinamea…. iau totul asupra mea… fiecare act. Cel mai
murder, cel mai dur. Sangelevarsat, sangele inchegat pe tesatura.

Cuscaaia de la tribunal. Astept “MAXIMUM!” Iata ce te asteapta micuto…! Mainile carese ridica, ce
jura sa spuna adevarul, ziaristii, sala plina, spectacolul asta!Iata viata mea vazuta in negru: “Inca de mica
smulgea capetele papusilor ei”“Domnilor, Curtea!” Toata sala se ridica…

“Da!pentru vinovatie. Da! pentru premeditare. Da! pentru premeditare. Maximum” Eimposibil!

Maestre, spuneati zece ani cel mult!

“Cel putin scapati de pedeapsa pe viata, nuva plangeti!”

Va convine,domnilor ocnasi.

Muncesc pe nimicsi nu fac niciodata greva. Dar la familie v-ati gandit? “Familia, stiti, oricum n-o
intereseaza.”

Maintreb, de ce ies. In fond, cine ma asteapta: niste pusti, care vor fi barbatein toata firea si care nu
vor mai avea nevoie de mine – cine stie poate ii voiincurca.

Mi-am impartit lucrurile ieri ac sicum as fi murit. Adio, va spun. Ah, in inchisoare este amuzant. Oh, ce ne
maidistram… Cand esti nefericita nu ai dreptul sa fii trista.

Clopotele de dimineata. Mila. Nuvreau sa ies, usase deschide. Nu! Nu vreau! Mi se vor inapoia actele. Sa
ma vad asa cum eramacum… Imi voi pune taiorul. E din nou la moda. Va fi o batista alba lafereastra unei
cellule… semnul de adio al lui Nicole. Nu mai plange…

Gardianul va deschide larg usa cu cele doua canaturi…

Nu voi intoarce privirea, asta poarta ghinion,voi privi drept inainte spre oras. Mi-e frica. Asculta acesti
pasi pe culoar,vin, sunt pentru tine. Usati se va deschide.

Ridica-te si danseaza, danseaza!