Capitolul

STRUCTURA ATOMULUI
 COMPONENTELE ATOMULUI
Atomii, particule foarte mici şi stabile, sunt sisteme compuse din două părţi:
− nucleul central, încărcat pozitiv, greu, astfel încât în el este concentrată
aproape întreaga masă a atomului;
− electronii, care se mişcă în jurul nucleului, încărcaţi negativ, cu o masă mult
mai mică decât a nucleului şi într-un astfel de număr încât sarcinile lor negative
să compenseze sarcinile pozitive ale nucleului.

SARCINA ELECTRICĂ ELEMENTARĂ (POZITIVĂ sau NEGATIVĂ)

Noţiunea de electricitate derivă de la „elektron" (lb. greacă = chihlimbar) şi
a fost introdusă de William Gilbert, fizician (sec. XVI) pentru a defini forţa de
atracţie a unei baghete de chihlimbar electrizate prin frecare, asupra obiectelor
uşoare.
Forţa de atracţie (f) dintre două sarcini electrice opuse, e1(+) şi e2(-) aflate
la distanţa r, este dată de legea lui Coulomb:
e1 ⋅ e2
f =
r2
- Sarcinile electrice elementare sunt aditive, identice şi indestructibile
(nu pot fi detaşate de electroni).

- Sarcina elementară pozitivă (e+) sau protonul, aflată în nucleu sau în stare
liberă, este egală în valoare absolută cu sarcina elementară negativă (e-) sau
electronul, dar are o masă de cca. 1840 ori mai mare.

- Aceste sarcini încarcă corpurile negativ sau pozitiv (exces sau deficit de
electroni) şi le fac conducătoare de electricitate (sarcinile se mişcă liber, în
spaţii largi, independent de temperatură).

Exemple:
- metale, aliaje şi soluţii de electroliţi, izolatoare sau dielectrice
(sarcinile electrice sunt legate)

- gaze inerte, molecule covalente şi substanţele ionice în stare solidă

sau semiconductoare (numărul de sarcini libere depinde de temperatură).
 LEGILE ELECTROLIZEI
• Michael Faraday, 1883, fizician şi chimist -
enunţă Legile electrolizei – care au permis
deducerea structurii discrete a sarcinilor electrice
elementare.
Substanţele conducătoare de electricitate pot fi:
- conductori metalici (electronici)
Celula electrolitică
- conductori ionici (electroliţi)
Electroliţii sunt conductori în soluţie şi în stare topită. Sunt electroneutri.
Purtătorii sarcinilor electrice sunt ionii.

- Trecerea curentului (electroliza) se realizează într-o celulă electrolitică, prin

doi electrozi imersaţi, legaţi prin conductori electrici la polul negativ (catodul),
respectiv la polul pozitiv (anodul) ai unei surse de curent continuu.

- Catodul atrage cationii (ionii pozitivi) iar anodul, anionii (ionii negativi). Ionii
transportă sarcinile electrice, le descarcă pe electrozi, devin atomi şi se depun
pe aceştia.
 Experienţele făcute cu diferiţi electrozi şi electroliţi, au condus la
enunţarea legilor electrolizei ale lui Faraday:

Cantităţile de substanţă dizolvată sau depusă la electrozi sunt

proporţionale cu cantitatea de electricitate care trece prin electrolit sau
cu echivalenţii chimici ai substanţelor, pentru o aceeaşi cantitate de
curent electric.

Echivalentul electrochimic al unui element, este cantitatea din

elementul respectiv, deplasată de pe (sau către) un electrod, de către o
cantitate de electricitate egală cu 1 coulomb = 1 amper • 1 secundă.
Echivalenţii electrochimici sunt numere subunitare şi mici.
Exemple: 1,0446 • 10-5 pentru hidrogen; 1,118 • 10-3 pentru argint etc.

- Raportul dintre echivalenţii chimici şi cei electrochimici ai tuturor elementelor

este egal cu 96.500 coulombi.

- Cantitatea de electricitate necesară pentru depunerea sau dizolvarea, la un

electrod, a unui echivalent-gram din orice substanţă este de 96500
coulombi/echivalent-gram şi se numeşte faraday (F).
 Rezultă că electricitatea este divizată în sarcini elementare pozitive şi
negative, deoarece ionii sunt atomi încărcaţi electric iar un Faraday (F) este
cantitatea de electricitate necesară pentru a neutraliza sarcinile electrice
ale unui echivalent-gram de ioni.
1 A
Din legile lui Faraday rezultă relaţia: m= ⋅ ⋅ it
96500 z
unde: m = masa elementului dizolvat sau depus la un electrod; A = masa
atomică a elementului; z = valenţa elementului; i = intensitatea curentului
(Amperi); t = durata electrolizei (secunde).

Numărul de atomi dintr-un echivalent-gram (Ne) este dat de raportul

dintre Numărul lui Avogadro, NA = 6,023 • 1023 atomi/atom-gram şi Valenţa, z :

N
Ne =
z
Cantitatea de electricitate (q) necesară deplasării pe sau de pe electrod a
unui atom al unui element va fi: Q 96500
q= = z
Ne N
În deplasarea relativă la electrozi, ionii unui element poartă o sarcină electrică
proporţională cu valenţa acestuia.
Ionii unui element monovalent vor transporta o cantitate de electricitate egală
cu sarcina elementară:

96500
q= = 1,602 ⋅ 10 −19
coulombi / electron
6,023 ⋅ 10 23

Deoarece un ion transportă o sarcină elementară sau un multiplu întreg al ei,

rezultă că electricitatea este de natură discontinuă.

Sarcina electrică elementară negativă (e) este o sarcină egală cu a

electronului (George Johnstone Stoney, 1891, fizician).
Aceasta este o constantă universală, caracteristică unor particule cu masă
de repaus, cuantificată la valorile sarcinii electrice q = ± e şi are valoarea
de 1,602 • 10 -19 coulombi.
 DOVEZI EXPERIMENTALE ALE EXISTENŢEI
ELECTRONILOR ŞI IONILOR

DESCĂRCĂRI ELECTRICE ÎN GAZE RAREFIATE

• Jean Picard (1670, fizician-astronom) – a Tub pentru descărcări electrice în

gaze (W. Crookes)
făcut observaţii privind descărcările electrice
în gaze. El a observat unele efecte luminoase
care apar în timpul acestor descărcări.

Din experienţe ulterioare s-a dedus că în

condiţii normale aerul şi alte gaze nu
conduc curentul electric.

- Dacă se aplică o diferenţă de potenţial electric de 10.000 V la doi electrozi

metalici de la capetele unui tub de sticlă lung de circa 50 cm în care se
găseşte aer, nu se observă trecerea curentului electric.
- Dacă se reduce presiunea aerului din interiorul tubului la 0,1−10−5 mmHg,
începe trecerea curentului electric şi apar efecte luminoase.
 RAZELE CATODICE (ELECTRONII)
- La presiunea de 0,1 - 0,01 torri, transportul electricităţii între electrozi se face
prin ioni şi apare o lumină colorată.
- Scăzând presiunea sub 0,01 torri, lumina dispare, iar din catod apare un flux
de raze invizibile, pe care Eugen Goldstein le-a numit raze catodice (1873);
mai târziu William Crookes şi Jean Baptiste Perrin au interpretat că razele
catodice sunt constituite din particule care au masă mică şi încărcare negativă.
- Razele catodice - se propagă în linie dreaptă; un obiect pus în calea lor
lasă umbră. Au sarcină negativă şi sunt electroni, după semnul deviaţiei lor
în câmp electric sau magnetic. Natura razelor catodice (electronilor) este
aceeaşi pentru toate gazele, raportul e/m fiind de 1,759 · 108 coulombi/gram.
- Aceste raze produc efecte mecanice, sunt deviate de un câmp magnetic
sau electric, nu sunt de natură ondulatorie ca lumina, ci sunt corpusculi,
descarcă un electroscop încărcat pozitiv, încarcă negativ conductorii întâlniţi
şi se propagă cu o viteză de circa 1,5-10 cm/s.

- Proprietăţile razelor catodice nu sunt influenţate de natura

materialului din care este confecţionat catodul şi nici de natura gazului
din tub.
• C. B. Prude, Hendrik Antoon Lorentz, Jean Baptiste Perrin şi
Joseph John Thomson au denumit electronii - particule cu sarcină
negativă care alcătuiesc razele catodice (denumire sugerată anterior de G.
J. Stoney (1891) pentru sarcina electrică elementară).

• Robert Andrews Millikan a determinat sarcina electronului ca fiind

1,602·10-19 C, respectiv 4,803·10-10 u.e.s.

S-a calculat şi masa electronului, care este de 9,11·10-31 kg, reprezentând

1/1837 din masa atomului de hidrogen.

Din datele experimentale s-a stabilit cu certitudine existenţa primei particule

ce intră în alcătuirea atomului – electronul.
 RAZELE ANODICE (RAZELE CANAL, IONII POZITIVI)
- Eugen Goldstein (1886) a descoperit razele anodice (raze canal).
- Se obţin prin vaporizarea anodului sub bombardamentul razelor catodice.
- Razele anodice (canal) - sunt formate din ioni pozitivi, având una sau
mai multe sarcini; aceşti ioni se formează prin extragerea electronilor din
atomii sau moleculele gazului din tub.

- Din deviaţia razelor anodice (canal) într-un câmp electric sau magnetic,
deviaţie opusă razelor catodice, s-a dedus încărcarea lor electrică
(pozitivă).

Exemplu: Dacă în tub este hidrogen, apar ioni pozitivi ca H+; dacă în tub
este azot, prin creşterea tensiunii aplicată se formează ioni pozitivi de azot:
N+; N2+; N3+; N4+; N5+. Pentru a extrage şi alţi electroni din azot, este
necesară o energie superioară, de cca. 104 ori mai mare.

- S-a determinat sarcina pozitivă a ionilor de hidrogen, aceasta fiind egală ca

mărime cu unitatea de sarcina negativă, dar de semn contrar. Această unitate
de sarcină pozitivă, numită proton, este + 4,803-10-10u.e.s. sau 1,602·10-19 C
şi are masa de 1,6725-10-24 g.
Spectrometria de masă este o aplicaţie importantă a fenomenului de
deviere a ionilor pozitivi în câmpuri electrice sau magnetice.
Devierea ionilor este mai mică decât a electronilor. Raportul e/m al ionilor
pozitivi, diferă de la gaz la gaz, în funcţie de masa acestora iar pentru
acelaşi gaz, de la ion la ion, în funcţie de sarcina acestora.

După modul de înregistrare a spectrelor, se disting:

- spectografe de masă (înregistrare pe placă fotografică a spectrelor de
linii, fiecare corespunzând ionilor cu aceeaşi masă)
- spectrometre de masă (înregistrarea curentului ionic sub forma unei
diagrame cu maxime de diferite înălţimi)

Din poziţia şi intensitatea maximelor (liniilor) se stabilesc, cu exactitate,

masa, respectiv abundenţa ionilor cu o masă dată.
 Descoperirea electronului a ajutat la înţelegerea şi explicarea efectelor
termoelectric şi fotoelectric .
EFECTUL TERMOELECTRIC

Metalele aduse la incandescenţă emit electroni datorită agitaţiei termice,

ceea ce dovedeşte că aceştia sunt componenţi ai atomilor.

Fenomenul, denumit efect termoelectric, poate fi urmărit cu lampa diodă

(un tub de sticlă vidat, cu un filament metalic şi o placă pozitivă).

- Lampa diodă -
evidenţierea efectului termoelectric
EFECTUL FOTOELECTRIC
Este fenomenul datorită căruia, sub acţiunea luminii, unele metale emit
electroni denumiţi fotoelectroni.
Celula fotoelectrică constă dintr-un balon de sticla, vidat, cu o porţiune
din suprafaţa interioară acoperită cu o oglindă de metal alcalin (catodul) şi
un inel de platină (anodul).
Între cei doi electrozi se stabileşte o diferenţă de potenţial. Dacă asupra
oglinzii metalice se îndreaptă un fascicul luminos, se înregistrează trecerea
unui curent electric. Curba caracteristică a fotocelulei (şi a diodei) prezintă
o limită de saturaţie a intensităţii curentului, la creşterea voltajului, în
momentul în care toţi electronii sunt captaţi de anod.

Dispozitiv pentru demonstrarea

efectului fotoelectric
Celula fotoelectrică
 DIMENSIUNILE ELECTRONULUI (masă, viteză, sarcină)
J.J. Thomson a descoperit şi a calculat viteza electronului şi respectiv
raportul e/m din devierea razelor catodice în câmpuri electrice şi magnetice:

e/m = 1,759 · 108 coulombi / gram

Valoarea sarcinii electrice elementare a fost evaluată pe baza legilor

electrolizei şi prin alte metode, cum este căderea unor picături de ulei
electrizate într-un câmp electric (experienţa lui Millikan):

e = 1,602 · 10-19 coulombi / electron = 4,803 · 10-10 unităţi electrostatice

Masa electronului este de 1837 de ori mai mică decât masa atomului
de hidrogen şi se calculează, cunoscând că sarcina electronului este -1,
din valoarea raportului e/m şi valoarea sarcinii electrice elementare:

1,602 ⋅10 −19 coulombi / electron − 28

me = 8
= 9,11 ⋅ 10 g / electron
1,759 ⋅10 coulombi / electron
 Masa electromagnetică a electronului este masa mecanică a acestuia la
care se adaugă surplusul de masă datorat sarcinii electrice şi cel al vitezei.
Aceasta rezultă din considerarea electronului ca o sferă de raza r, cu
sarcina e şi masa de natură electromagnetică :

e2
mem = 2 , unde c este viteza luminii.
rc
De aici se poate calcula raza electronului :

re = 2,82 ⋅ 10 −13 cm

Viteza electronilor, în tuburile de descărcări electrice în gaze rarefiate este

de ordinul a circa 1/5 din viteza luminii.
 Determinarea sarcinii electronului
Prin Experienţa lui Millikan (Robert Andrews Millikan, fizician, 1916) a fost
determinată pentru prima dată valoarea sarcinii electrice elementare.
Se măsoară forţa exercitată de un câmp electric de mărime cunoscută asupra
unor picături fine de ulei cu raze de 10-4-10-5 cm (obţinute cu ajutorul unui
pulverizator), încărcate electric, aflate în cădere liberă în aer, între plăcile unui
condensator.
Cu ajutorul unui orificiu, picăturile de ulei sunt obligate să pătrundă una câte
una în spatiul dintre plăcile unui condensator electric plan şi pot fi observate
lateral, cu ajutorul unui microscop.

DETERMINAREA SARCINII ELECTRICE ELEMENTARE

 Cea mai mică sarcină pe care o poate căpăta particula de ulei este:

−19 −10
e = 1,6 ⋅ 10 C = 4,803 ⋅ 10 ues

Valoarea aflată pentru sarcina electrică elementară (e) concordă cu

valoarea determinată cu ajutorul legilor electrolizei:

F 96494 −19 −10

e= = 23
= 1, 6 ⋅ 10 C = 4,803 ⋅ 10 ues
N 6,023 ⋅ 10
DESCOPERIREA RAZELOR X

- La sfârşitul secolului al XlX-lea au apărut şi alte descoperiri, care dovedeau

complexitatea structurii materiei.
- În anul 1895, Wilhelm Konrad Roentgen (1845-1923) a observat că dacă
în calea razelor catodice se introduce o placă metalică (de platină) înclinată
la 45° pe direcţia lor de propagare, numită anticatod, aceasta emite alte
radiaţii, necunoscute, denumite radiaţii X (raze X).
Proprietăţile razelor X:
- au mare putere de pătrundere;
- impresionează plăcile fotografice;
- produc fluorescenţa unor săruri;
- ionizează gazele;
- nu sunt influenţate de câmpurile electrice sau magnetice;
- nu au încărcare electrică.
DESCOPERIREA RADIOACTIVITĂŢII

În anul 1896 fizicianul francez Henri Becquerel cercetând unele minerale

fluorescente, a observat că mineralele şi compuşii care conţin uraniu
emană radiaţii invizibile, care manifestă unele proprietăţi specifice:

- descarcă un electroscop;

- străbat hârtia neagră şi diferite

foiţe metalice subţiri;

- impresionează plăcile fotografice

chiar acoperite cu hârtie neagră;

- provoacă fluorescenţa unor

substanţe;

Radiaţii α, β şi γ - ionizează aerul.

Sub influenţa unui câmp electric sau magnetic, aceste radiaţii se separă în
trei categorii:
-razele α - sunt nuclee de heliu şi au viteză foarte mare, de 1,4 · 107 – 2 · 107
m · s-1 şi energii de 2-9 MeV. Sarcina lor electrică a fost determinată de
Rutherford (1908), găsind că este de două ori mai mare decât a electronului.
Din modul cum sunt deviate în câmpurile electrice şi magnetice s-a interpretat
că radiaţiile au sarcini electrice pozitive;
-raze β - sunt mai puternic deviate de un câmp electric sau magnetic decât
cele α şi în sens opus. Sunt compuse din electroni, deci au aceeaşi natură ca
şi razele catodice. Au viteză foarte mare de 1,3 – 3 · 108 m · s-1 şi energii de
0,017-16 MeV. Sarcina electrică a particulelor β a fost determinată de
Becquerel în anul 1900 şi de Kaufman (1901), care au dedus că este egală
cu cea a electronului;
-raze γ - nu sunt deviate de câmpurile electrice sau magnetice, deci nu au
sarcini electrice. Au aceeaşi natură ca razele luminoase şi razele X, dar se
caracterizează prin lungimi de undă mai mici (0,0018-6,35-10-10m). Au mare
putere de pătrundere şi se propagă cu viteza luminii.
Cercetări ulterioare întreprinse de Marie Curie şi soţul său Pierre Curie
au arătat că şi alte substanţe au proprietatea de a produce în mod spontan
radiaţii, descoperind elementele Radiu (1898) şi Poloniu (1902).

Proprietatea unor elemente de a emite de la sine, spontan, radiaţii a fost

numită - radioactivitate naturală, iar elementele respective - radioactive.

În prezent se cunosc aproximativ 50 specii de atomi radioactivi.

Radiaţia emanată de un element radioactiv este independentă de forma
sub care se găseşte elementul respectiv, de starea lui de oxidare.
 NUCLEUL ATOMIC
O componentă fundamentală a atomului este nucleul, particulă
pozitivă a cărei existenţă a fost presupusă de Ernest Rutherford şi pusă
în evidenţă în anul 1911 împreună cu colaboratorii săi Wilhelm Geiger şi
Marsden.
Ei au proiectat un fascicul de raze α asupra unei foiţe de aur şi au
urmărit scintilaţiile produse pe un ecran fluorescent.

EXPERIENŢA LUI RUTHERFORD - a demonstrat existenţa nucleelor

atomice
 Astfel, s-au observat următoarele trei situaţii:

1. majoritatea particulelor α au trecut prin foiţa metalică,

continuându-şi traiectoria rectilinie fără nici o deviere, ceea ce
demonstrează că aceste particule nu au întâlnit nimic în drumul lor,
ele au străbătut un spaţiu gol;

2. unele dintre particulele α au fost puţin deviate din

drumul lor, sub un anumit unghi, ceea ce dovedeşte că acestea s-
au ciocnit de altele, trecând prin foiţa metalică;

3. o parte foarte mică din particulele α au suferit devieri

puternice, mai mari de 90° ajungând chiar la devieri de 180°, ele
fiind refulate pe aceeaşi traiectorie pe care au urmat-o până la foiţă.
Unele particule au fost deviate sub un anumit unghi din drumul lor, ceea ce se
explică prin ciocnirea lor cu electronii întâlniţi, deci cu sarcini negative.
Devierea puternică şi chiar întoarcerea unora din drum se explică prin
ciocnirea particulelor cu alte particule, mai puţin numeroase, care însă au
sarcini pozitive ca şi particulele α iniţiale.

Prin calcul s-a stabilit că aceste particule pozitive se găsesc la distanţe mari
între ele şi sunt legate de mase mult mai mari decât ale electronului sau ale
particulei α. Aceste sarcini pozitive ce au mase mari, se găsesc însă
concentrate în spaţii foarte mici, cu diametrul de aprox. 10-12 cm.

Cunoscându-se dimensiunile atomului de aprox. 10-8 cm, se poate deduce că

este vorba de un nucleu atomic care conţine sarcinile pozitive şi în care se
găseşte aproape întreaga masă a atomului, în atom fiind mult spaţiu liber.

Din devierea particulelor α, s-a putut calcula sarcina electrică a nucleelor unor
atomi metalici:

Exemple: Pt are sarcina nucleară pozitivă de 77,4 = 78

Ag are sarcina nucleară pozitivă de 46,3 = 47
Cu are sarcina nucleară pozitivă de 29,4 = 29.
 PREMISE ALE MODELELOR CUANTICE ALE
ATOMULUI
Teoria cuantelor a lui M. Planck

• Max Planck (1900) – conform teoriei sale, o cuantă, ε (spre

deosebire de corpusculii de substanţă sau electricitate) nu este o
cantitate constantă, ci direct proporţională cu frecvenţa, ν, a
radiaţiei emise sau absorbite:
ε = hν, unde: h = 6,626 x 10 −34 J·s = constanta lui Planck
(constantă de acţiune)

• Cuanta elementară de energie, hν - reprezintă cantitatea minimă

indivizibilă de energie, cu frecvenţa, ν, ce poate exista:

C
ν =
λ
 Teoria cuantelor a lui M. Planck

• Energia luminoasă emisă este, în general, un multiplu

întreg al cuantei elementare:

E = nhν, n = 1,2,3,...

Teoria cuantelor – a putut explica:

 Spectrele de emisie atomică - obţinute prin descărcări

electrice în gaze rarefiate, sau prin excitarea elementelor
în flacără, arc electric sau scânteie electrică.
 Spectrul de emisie al hidrogenului.
 Efectul fotoelectric – explicat pe baza teoriei cuantelor a lui
Planck

• Albert Einstein (1905) – pe baza teoriei cuantelor a lui Planck a

interpretat efectul fotoelectric:
1
hν = E 0 + m v 2
unde: 2
hν = energia fotonului radiaţiei incidente;
E0 = energia necesară îndepărtării electronului din metal;
1
mv 2 = energia cinetică a electronului emis.
2
• Dacă frecvenţa radiaţiei incidente nu are o valoare minimă hν > , nu are loc
emisie fotoelectrică de electroni.
ν
• Dacă frecvenţa minimă determinată experimental este 0 , atunci:

1 1
hν = hν 0 = mv 2 sau mv 2 = h(ν -ν 0 )
2 2
 Spectrul atomic al hidrogenului
(cel mai simplu spectru de linii)

• Johann Jakob Balmer (1885, matematician, fizician) - stabileşte

empiric relaţia cu ajutorul căreia se poate determina lungimea de
undă a liniilor spectrale:
1  1 1 
ν '= = R H  2 − 2 
λ 2 n 
-1
unde: ν’ = număr de undă [ cm ]
RH = constanta lui Rydberg pentru H = 109737,58
-1
λ = lungimea de undă [cm ]
n = număr cuantic întreg, n ia valori > 2 (3,4,5,...)

1ν reprezintă numărul de unde, aflat pe lungimea de

sau: ν '= =
λ C 1 cm
• Fiecare linie spectrală dintr-o serie are un număr de undă n,
bine stabilit. De ex. în seria Balmer, apar:

1  1 1 
linia n = 3 = RH 2 − 2  , => λ = 556,279 nm;
λ 2 3 

1  1 1 
linia n = 4 = RH 2 − 2 , => λ = 486,133 nm;
λ 2 4 

1  1 1 
linia n = 5 = RH 2 − 2 , => λ = 434,047 nm.
λ 2 5 

Pentru n = ∞, λ are cea mai mică valoare şi reprezintă ultima

linie distinctă din serie (limita seriei spectrale Balmer).
 Spectrul atomic al hidrogenului - continuare
• Cu cât creşte valoarea lui n, cu atât liniile spectrale
devin mai strânse, frecvenţele tinzând către o limită de
convergenţă, care poate fi calculată, deci numărul de undă
n∞

• S-a observat că între lungimile de undă (λ) calculate şi cele

observate pentru liniile din seria Balmer există o perfectă
concordanţă.

• Spectrul atomic de emisie al hidrogenului (seria Balmer) –

este discontinuu, constituit din linii colorate în roşu, bleu-
verde, indigo şi violet pe un fond întunecat, linii care se
apropie din ce în ce mai mult, terminându-se cu o zonă de
emisie continuă.
Spectrul atomic continuu al hidrogenului în domeniul vizibil
Spectrele atomice de absorbţie şi de emisie ale hidrogenului -
în domeniul vizibil
Spectrele atomice de emisie comparative al atomilor de
hidrogen, mercur, neon - în domeniul vizibil
• Walther Ritz (1908, fizician) – generalizează relaţia lui Balmer şi
introduce Principiul de combinare: Numărul de undă al
oricărei linii spectrale poate fi reprezentat ca o
combinare de doi termeni, unul constant, celălalt
variabil, pentru fiecare serie spectrală.

Pentru atomul de hidrogen – spectrul atomic se

calculează astfel:

 1 1 
Relaţia Ritz-Balmer: ν ' = R H  2 − 2  = T2 − T1
 n1 n 2 
unde:
R H = constanta lui Rydberg (Johannes Rydberg, fizician)
n 1 , n 2 = numere întregi ce caracterizează fiecare linie
din serie (n1 – constant şi n2 – variabil), n 2 > n1
• Principiul de combinare se poate aplica pe întregul domeniu
de spectre, de la domeniul razelor X până la domeniul IR.
T se numeşte termen spectral.
RH
n 12 = termen spectral constant şi determină seria de linii
RH
n 22 = termen spectral curent şi determină liniile fiecărei serii

• Theodore Lyman (1906, fizician) – descoperă în regiunea UV a

spectrului hidrogenului o serie de linii ale căror frecvenţe
corespund termenului constant n1 = 1 şi termenului variabil =
2,3,4 etc.
• Friedrich Paschen (1908, fizician) – descoperă regiunea IR ce
conţine o serie de linii pentru care n1 = 3 şi termenului variabil =
4,5,6 etc.
• Frederick Sumner Brackett (1922, fizician spectroscopist) –
descoperă seria cu n1 = 4.
• August Herman Pfund (1924, fizician) – descoperă o altă serie
din aceeaşi regiune a spectrului hidrogenului, având n1 = 5.
 Caracteristicile liniilor spectrului atomic al hidrogenului

Interpretarea regularităţii frecvenţelor liniilor din spectrul hidrogenului

a fost posibilă datorită teoriei lui Bohr (Niels Bohr, fizician).
Serii spectrale în spectrul de emisie al atomului de hidrogen
Diagrama GROTRIAN

Diagrama GROTRIAN
(Walter Grotrian,
astrofizician) - este o
reprezentare
convenţională a
nivelelor energetice,
respectiv a termenilor
spectrali.

Cu creşterea
numărului cuantic n,
nivelele energetice
se îndesesc, iar când n
 ∞ , îndesirea liniilor
conduce la
apariţia spectrului
continuu.