Eseul „Dimitrie Cantemir, eruditul,

moralistul, educatorul”
Dimitrie Cantemir poate fi considerat „cea mai strălucitoare şi mai
uimitoare personalitate a culturii române medievale” (Ion Verdeş), având
o fascinant de bogată activitate în foarte multe domenii culturale (istorie,
geografie, filosofie, etnografie, muzică etc.), la care a adus numeroase
contribuţii deosebit de importante: este autorul primei lucrări filosofice
româneşti – „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul
sufletului cu trupul”(1698); a elaborat cea mai bună hartă geografică a
Moldovei – până în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea – în
„Descriptio Moldaviae“ (1716); este „primul mare intelectual român de tip
european specialist în probleme orientale” (Nicolae Iorga), a elaborat
primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane etc. „Un erudit de
faimă europeană[1] [….], un fel de Lorenzo de Medici al nostru” (George
Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei (1710-1711),
primul român membru al Academiei de Științe din Berlin (1714) şi consilier
intim al ţarului, apoi – din 1721 – împăratului Rusiei, Piotr Alexievici
Romanov (1682-1725), fiind investit de acesta drept Principe Serenissim al
Rusiei (1711).
Din nenumăratele sale merite, unul important (mai puţin evident) este unul
lingvistic, Cantemir având un rol important în structurarea limbii române.
Deşi stilul său este greoi datorită topicii inversate, cercetătorul Dragoş
Moldovanu arată că dislocările din text sunt „actualizări sintactice ale
funcţiei unui procedeu retoric greco-latin (numit hiperbat în greceşte
şi verbi transgressio în limba latină), realizate în condiţii analoge cu
adaptările din celelalte literaturi care au suferit influenţa retoricii
clasice”[2]. Astfel, limba literară folosită de Cantemir, departe de a fi
„neromânească” ori „schimonisită”, prezintă „toate graţiile unei fraze de
cărturar” (George Călinescu) şi poate fi considerată un moment de
tranziţie între „cuvântul domol, evocator” al cronicarului Ion Neculce din
„Letopiseţul Ţării Moldovei”, şi „învolburatele experienţe lingvistice”
suferite de limba română în epocile literare viitoare – în special cea
romantică.

În prezenta lucrare voi analiza trei texte fundamentale ale operei lui
Dimitrie Cantemir, urmărind cu precădere statutul de „educator al
poporului” pe care Dimitrie Cantemir şi-l obţine prin scrierea şi publicarea
acestor lucrări:
  „Divanul…”[3] (1698/1699) este considerată „prima operă filosofică
românească” (Sexil Puşcariu)[4].
Cartea, o confruntare Înţelept-Suflet-Microcosm şi Lume-Trup-
Macrocosm, este compusă din trei părţi:
1. un dialog între lume şi înţelept (teza sau gâlceava);
2. un comentariu al înţeleptului (antiteza sau dovedirea asupra lumii);
3. o conciliere între „suflet şi trup” (sinteza sau legătura păcii), în mare
parte o traducere adaptată conform doctrinei autorului a cărţii teologului
Andrea Wissowatius, „Stimuli virtutum, fraena peccatorum, ut et alia
eiusdem generis opuscula posthuma” (Amsterdam, 1682).
Căutând să afle motivul pentru care Dimitrie Cantemir a scris această carte,
a cărei alcătuire „poate părea ciudată” în raport cu formaţia sa culturală,
acad. Virgil Cândea consideră că „Divanul” se datorează dorinţei de
afirmare a autorului, un „om al culturii sud-est europene din pragul
înnoirii sale”, care, adresându-se cititorilor de-acasă, dorea să-şi ateste
calităţile – în română şi greacă (cartea este bilingvă): „un domn creştin, cu
respectul tradiţiilor ideologice dominante în societatea vremii, iscusit în
arta scrisului, erudit – de la Biblie la Sfinţii Părinţi, până la clasicii greci
şi romani sau înţelepţii orientali”, ştiind că „această cultură are o funcţie
socială şi politică”, care l-ar fi putut ajuta pentru o eventuală accedere la
domnie. În acest sens, „Divanul” avea avantajul de a fi „o scriere originală
în domeniul eticii”, care „oferea îndoitul avantaj al noutăţii şi al
neutralităţii”[5].
După cum observă acelaşi Virgil Cândea, o semnificativă parte din text a
fost inspirat din alte lucrări, însă, indiferent de acest fapt, „opera însăşi
reprezintă în forma sa ultimă o creaţie exclusivăa lui Cantemir”, care a
cules „după bunul plac” idei din lucrările a diverşi autori („păgâni, catolici,
musulmani, eretici”), conforme cu propria sa doctrină: „Este atitudinea
obişnuită a gânditorului umanist, bucuros că ideile sale găsiseră la alţi
autori o exprimare fericită, pe care o adoptă fără rezerve”. „Citatele sunt
concomitent argumente de autoritate, ornamente literare şi dovadă de
erudiţie”[6].
„Divanul” este „prima scriere românească în care probleme precum
inexistenţa sufletului, a nemuririi sau a învierii să fi fost puse atât de
explicit” (acad. Virgil Cândea), cu precădere prin intermediul Lumii: de
pildă, citând din Eclesiastul: „cine au văzdut duhul omului suindu-să în sus
sau a dobitocului coborându-să în gios” (Ecl, 3, 20-21), Lumea, sceptică şi
încrezătoare doar în dovezile concrete, îi spune Înţeleptului că „în zadar
osteninţă şi în deşert nădédje tragi. Că macar pe aceasta socotéşte: de
vréme ce cineva în mine fiind şi cu ale méle bunuri slujindu-să şi bine n-au
văzduit ieşind din mine (adecă după moarte), ce bine va să mai
găsască sau ce fericire va să-l mai tîlniască (s.m.)?”. Totuşi, prin
Înţelept, câştigătorul confruntării, se optează pentru credinţa în creştinism
– sens în care capitolul 22 din Cartea a II-a este un fel de mărturisire de
credinţă: „Isus Hristos Dumnădzău şi mîntuitoriu, nedéjdea şi scutirea
noastră fu, carele mai denainte prin svinţii săi proroci s-au arătat. Pînă
mai pre urmă dară, céle scrise prin proroci a să plini vrémea sosind,
singur s-au arătat, de ficiorescul pîntece nescărăndivindu-să, din Marria
Ficioara şi din Duhul Sfînt omenesc trup luînd şi întrupîndu-să, pătimind
şi răstignindu-să şi a treia dzi înviind […], pre tot omenescul nărod, au din
morţi sculat”.
Deşi soluţia Înţeleptului „recomandă atitudinea clasică a moralei creştine
[…] a raţiunii «întregi şi drepte», bine orientată doctrinar”, opusă soluţiei
hedoniste a Lumii şi „domânind pasiunile prin care (aceasta) caută să
robească pe om”,Cantemir optează, asemenea lui Wissowatius, pentru
vieţuirea virtuoasă ci nu, precum autorii ortodocşi canonici, pentru viaţa
ascetică: „Înţelepciunea iaste substanţie, adecă postanovie, adecă
suptstare a tot lucrul cu cinste a face sau după cinstitele pravile a
trăi (s.m.); iaste driaptă şi orânduită a sufletului întăritură; […] iaste a
omenescului suflet sănătate şi acéia (adecă sănătatea sufletului) cu mult
mai vârtoasă decât a trupului” (Cartea a III-a, cap.6). Considerând
că „socotiala dreaptă şi îndreagă pe greşitoarea poftă să o
stăpânească” (Cartea a III-a, Pentru legătura păcii, Pontul I: „Cunoaşte-te
pre tine”), Cantemir se încrede în „capacitatea raţiunii de a domina
pasiunile” (Virgil Cândea)[7]. Virtutea (înţelepciunea) nu este valoroasă
doar prin sine, ci „a înţelepciunii, a bunătăţii răsplătirea, cea prea de
sus prafericita viaţă vécinică iaste (s.m.)”. Autorul rămâne „în
limitele unei ortodoxii formale […] dar despărţită de idealurile
eshatologice ale doctrinei tradiţionale”. Crezând în „compatibilitatea
dintre ortodoxie şi o anumită filosofie exterioară a ei”, autorul prezintă o
poziţie laicizantă, „asemenea umaniştilor apuseni cu două veacuri mai
devreme”[8].
Titlurile capitolelor transmit mesaje etico-morale de natură creştină,
precum criticile împotriva „poftelor lumeşti” (păcatelor): „4. Cu a lumii
frumséţe nu te amăgi”, deoarece „15. Dragostea frumséţelor multe
stricăciuni aduce”; „59. Poftele lumeşti ca sirenele, pre om adormindu-l, îl
iniacă”; „81, Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurtează”; „68.
Spurcatele pofte înmulţindu-să, până nu pre urmă în prăpastea oceanii te
liapădă”; „43…. Bine iaste păcatul a nu-l face; iară făcându-l, nu-l
tăgădui, ce-l îndată mărturiséşte”; îndemnuri de a munci – „73. Nu celor
léneşi, ce celor ostenitori daruri le dă” -, de a întoarce binele – „44…. În
dar ai luat, în dar să dai”; de a fi modest – „78. Când lumea te laudă […]
singur pre tine te ispitéşte; nice cu aceasta să te mîndreşti”; de asumare a
statului biblic al omului de «încunurare a creaţiei dumnezeieşti» – „71. Nu
rob, ce stăpân lumii Dumnădzău ţi-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa,
iară nu ea pe tine să te stăpânească” -, de încredere în lumea spirituală –
„68. Nu célea ce trupul véde, ce célea ce sufletul privéşte, acelora
nedejdiuiaşte” etc.;
În cuprinsul cărţii, autorul face o critică a lăcomiei: „30. Lacomul toţi
săraci a fi poftéşte”: „neagiungîndu-i ţarinile, poftéşte sate; nesăturîndu-
să de sate, poftéşte tîrguri; neîndestulîndu-să cu tîrgurile, poftéşte cetăţi şi
alalte”. Pentru că lăcomia este rea, Înţeleptul, citând un pasaj din
evanghelii – „precum iaste cămilii greu prin urechile acului a întra, încă
mai cu greu bogatului în [îm]părăţiia ceriului” (Evanghelia după Matei,
19:24) -, recomandă „sărac să fii”.
În Cartea a III-a, autorul oferă cititorilor un îndemn de cercetare a
Bibliei: „38. Svinta Scriptură de cetit. Cuvîntul lui Dumnădzău […] cu
dragoste şi cu toată nevoinţa citéşte şi procitéşte sau răscitéşte”. În acest
sens îi invită şi că cerceteze Psalmul 1, sh. 2, „unde dzice: «Şi în legea lui să
va învăţa dzua şi noaptea»”. Totodată, îndeamnă şi la alte lecturi: „39.
Alalţi scriitori încă de citit prelesne iaste şi foloséşte. După svintele slove,
ca printr-o plimbare a minţii înnoire, şi alte cărticéle a citi nu strică,
carile ca nişte sufleteşti însănătoşire şi alcătuire doftorii sunt”, sub sfatul
apostolului Pavel din Prima Epistolă către Tesaloniceni: „Toate de ispitit şi
de cercetat, carile sunt bune, acélea de ţinut” (Thesal., Cartea 1 gl.5, sh.21)
– adică „încercându-le pe toate, luaţi ce e bun”. În mod concret, recomandă
(folosesc titlul lor modern – n.m.), din antici („din păgîni nu
nevrédnici”): „De Officiis”, Cicero; câteva lucrări ale lui Seneca; „Moralele”
li Epictet; „Sfătuirea către Demonicos”, Isocrates; şi, din teologi
medievali („dintre creştini nu puţintei”), „Imitarea lui Hristos” (De
Imitatione Christi), Thomas à Kempis; „Despre ostaşul creştin”, Erasm; şi
„Morala creştină” (Ethica christiana), de Johannes Crellius Francus.
La finalul cărţii, autorul preia din cartea lui Wissowatius, „Stimuli
virtutum”, „Cele zece porunci ale stoicilor”, pe care în mod implicit le
recomandă cititorilor: „1. Lui Dumnădzău şi firii urmadză şi lor supus să
fii. 2. Fă fiecui bine precît poţi şi nemărui să strici. 3. Aşea te poartă cătră
altul precum ai vrea ca şi altul cătră tine să să poarte. 4. Toată nevoia,
asupriala carea ţi să face, suffere cu răbdare şi îngăduinţe. 5. Toate céle
împotrivă spre bine le socotéşte […]; 6. Slujeşté-te cu céle bune şi lucrurile
carile într-acest pămînt îţi sint date, ca cum ţ-ar fi cu împrumut date, şi de
la dînsele cu dragoste te lipséşte cînd iarăşi de la Dumnădzău să cer
înnapoi. 7. Aşadze-ţi acea prea de sus a ta fericire în voe lină, carea să nu-
ţi fie într-ascunsul inimii ştiutoare de rău. 8. Fii mai cu de-adins în fapte
înţelept decît în cuvinte. 9. Gîndéşte pururea de moarte, dar de dînsa să nu
te temi. 10. Odihnéşte-te şi îndestulit fii în dumădzăiasca orînduială,
socotind ia a fi preadriaptă, preaînţeliaptă şi noaă prealesne şi macar de
ni s-ar părea noaă prea aspră”.
Citarea şi chiar recomandarea operele unor „păgîni nu nevrednici” şi „ale
stoicilor porunci zece” – ci nu doar a autorilor creştini tradiţionali – fac din
Cantemir, după cum observă acad. Virgil Cândea, „un autor modern
pentru vremea lui (s.m.). Fără să fi depăşit graniţele gândirii
religioase, el ştia să preţuiască, în afara ei, autoritatea filosofilor laici ai
antichităţii şi ai Renaşterii […]”[9].

 „Istoria Ieroglifică” (1705)[10], roman medieval cu cheie, este „prima

operă literară româneacă în deplinul înţeles al cuvântului” (N.
Manolescu), şi totodată „întâia scriere care cuprinde memorii, cu
descrierea amplă a întregii societăţi contemporane” (Sextil
Puşcariu)[11].
Ieroglifele – adică acele «chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi
lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia» (el.) – oferă operei un
„caracter de generalitate”[12]. După cum observa criticul literar George
Călinescu, „metoda de a travesti observaţia asupra oamenilor în figuraţia
zoologică e de o tradiţie străveche şi durabilă”[13]. Totuşi, opera lui
Cantemir nu este o istorie secretă, după cum consideră criticul literar
Nicolae Manolescu: „S-a spus despre (Istoria ieroglifică) că este o istorie
secretă, uitându-se că a fost tipărită îndată ce a fost redactată, în 1705,
aşadar în timpul vieţii autorului şi înainte ca el să fie, a doua oară, domn
în Moldova, şi, mai ales că, chiar şi făă «scara» de la urmă furnizată de
însuşi Cantemir, contemporanii puteau prea lesne recunoaşte personajele
reale ascunse sub măştile de păsări şi de animale. Dacă oamenii de pe
atunci ar fi avut sensibilitatea noastră, opera ar fi trebuit să provoace un
uriaş scandal în întreaga Europă sud-estică. N-avem însă ştire despre aşa
ceva. […] mi se pare mai normal să acceptăm că nu din raţiuni esoterice
şi-a scris Cantemir povestea, ci din raţiuni ludice. Toate cifrurile,
numerice sau de alt fel, nu sunt la el decât nişte jocuri de om cultivat şi
inteligent. Nu lipseşte, desigur, intenţia pamfletară”[14]..
Acţiunea operei este complicată, fiind legată de confruntarea politică dintre
domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), corbul, aliat cu
domnitorul Moldovei Mihai Racoviţă (prima domnie: 1703-
1705), struţocămila, şi fraţii Cantemir, Dimitrie (inorogul) şi
Antioh (filul), cu propriile lor pretenţii la domnie[15], ca fii ai fostului
domnitor moldovean Constantin Cantemir (1685-
1693), monocheroleopardalisul. Conflictul se încheie cu împăcarea
temporară dintre corb şi inorog şi plata unei despăgubiri din partea
primului, acest lucru fiind considerat o victorie de către Cantemir în
epilogul romanului: „Corbul, în doaă monarhiii să stăpânească vrând,
supt cea pre an dare mai-micului său s-au legat”. Totuşi, naraţiunea nu
este elementul central al romanului: „Cantemir nu îşi propusese să
rememoreze, spre beneficiul posterităţii, lupta meschină pentru un dram
de putere purtată de minţi obtuze, aşa cum nu valorificase «tezaurul
ţărănesc» de lirism şi înţelepciune în întretăierea sufocantă a unor
dialoguri încărcate de sofistică; autorul reconsiderase o tradiţie de
gândire şi sensibilitate (s.m.), preschimbând chipuri de
contemporani, şi schiţase o comedie umană)care nu putea fi «judecată»
prin raportare la comedia lui Balzac.” (Alexandru Duţu, „Istoria
ieroglifică…”, 1983, vol.I, p.VI). Opera este „o coliziune care a angajat
principii, argumente, idei acceptate şi gândiri înnoitoare” (Alex. Duţu).
Pe parcursul lucrării, autorul a semănat 760 de „sentenţii, putea-le-am
dzice, cuvinte alese” (care „împodobesc frumos lucrarea”) în toată cartea şi
le-a înscris între paranteze. „Dacă cititorul doreşte să urmărească numai
argumentele şi evenimentele nu are decât să sară peste paranteze; dacă
va dori mai mult, o operă în care fraza frumoasă să se îmbine cu gândirea
frumoasă, nu va renunţa la paranteze. Cititorul e liber să aleagă
[….]” (Alex. Duţu, vol.cit, p.IX). „Sentenţiile” au un rol educativ[16], de
popularizare a unor idei precum critica împotriva lăcomiei („lăcomia nici în
hotărele gheometriceşti să opreşte…”) sau împotriva dorinţei de a obţine
putere („Eu sunt un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare”, afirmă
struţocămila Mihai Racoviţă), unele fiind însă de o mare profunzime: de
exemplu – în apărarea „Vidrei” (Constantin Duca) sunt folosite principii de
drept: „pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa” (principiulnon bis
in idem: o faptă nu poate fi pedepsită de două ori) şi „(este) împotriva a
legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de
pedeapsă a să da” (nu se poate da o pedeapsă pe baza depoziţiei unui
singur martor); de geometrie: „carile sunt tot într-un chip cătră altul al
triilea, tot într-un chip sunt între sine” (două mărimi egale cu a treia sunt
egale între ele); de filosofie: „doaă fire într-un ipohimen neputând
sta” (două naturi diferite nu pot avea o substanţă comună); de
logică: „simperasma trebuie să urmege protaselor” (concluzia urmează
premiselor). O idee deosebit de importantă este faptul că nu poate exista
constrângere pentru libertatea gândirii şi voinţei: „că spre închisoarea şi
legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sunt, iară spre strânsoarea
sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuri, nici dzăci
de mii de închisori pot ceva face”. Pe scurt: „sufletul filosof asupreală nu
are”[17]. Acordarea „importanţei ultime” pentru spirit, în pofida greutăţilor
trupeşti, este mai ales o teză a moralei creştine, pe care şi Dimitrie
Cantemir o preia: „ce duhul, cât de sărac şi slobod, decât împăratul de
poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decât tiranul strâmb mai tare
ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte”. Autorul pledează pentru
respectarea unei ordini transcedentale drepte („poruncile dumnezeieşti”)
decât a stăpânirii imanente nedrepte: „voia dumnădzăiască decât porunca
stăpânească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem”.
Pentru că împrumută termeni străini, autorul simte nevoia să le
tălmăcească: „pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai
nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să
deprindză” (vol.cit, p.6). Astfel, într-o „scară a numerelor şi cuvintelor
streine tâlcuitoare”, Cantemir oferă definiţii simple pentru termeni
împrumutaţi cu precădere din latină şi elină – dar şi din alte limbi (ex:
turca, araba) – precum argument (lat: «dovadă, cuvânt, voroavă
doveditoare»), dialog (el: «voroavă carea ieste tocmită ca întrebare şi
răspundere»), ironic (el: «cuvânt cu care lăudăm pe cel de hulă şi hulin pe
cel lăudat în şagă»), comedie (el: «figuri, voroave carile scornesc râsul şi
închipuiesc istoriiile adevărate»), sentenţie (lat: «sfatul cel mai de pe
urmă. Cuvânt carile într-alt chip nu se mai pot muta, ales»). Interesantă în
mod special este definirea conceptului de democraţie – «stâpânire în
carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra la sfat»(el.), în spiritul
atenian originar, foarte diferit de conceptul modern (democraţie
reprezentativă)[18]. Un sens diferit are şi cuvântul temperament –
«aşedzământul, stâmpărarea firii, întregimea sănătăţii» (lat.).
Textul educă simţul estetic al cititorilor, prin pasaje de mare valoare poetică
– precum cel care descrie răsăritul soarelui şi revărsatul zorilor: „făclia cea
de aur în sfeşnicul de diamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele
tuturor să pune”; sau apusul: „părintele planetelor şi ochiul lumii radzele
supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ şi ascunde”. În mod poetic
sunt aduse şi critici: „cu parahul răutăţii vinul vicleşului bea”.
Opera are şi intenţii politice „cifrate”, precum o posibilă unire a Ţării
Româneşti şi a Moldovei, descrisă în discursul Papagaiei (învăţatul Ion
Comnen): „Cine dară în lume […] se va afla, carile să socotească sau să
grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel
supt aripile Vulturului aciuiat că în primejdie va intra? […] Aceştea dară,
într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava şi odihna
[…] cei din ciuburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţâţele maică-sa
sugători a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decât toată fericirea
precum ca râul să va pogorî şi ca puhoiul va năbuşi […]”.

 „Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldavie” sau „Descrierea

Stării de Odinioară şi de Astăzi a Moldovei”[19] (1716)

Scrisă, conform opiniilor majoritare exprimate în lucrările de specialitate,

la propunerea Academiei din Berlin[20], „Descriptio Moldavie”, „una
dintre cărţile fundamentale ale spiritualităţii şi civilizaţiei româneşti
multiseculare” a fost, începând din secolul XVIII, „antrenată în circuitul de
valori ale ştiinţei şi culturii europene”, devenind o operă reprezentativă nu
doar a culturii româneşti ci şi a celei europene, mai ales drept una dintre
proeminentele lucrări ştiinţifice cu conţinut descriptiv-geografic
(enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (cf. Eşanu
Valentina şi Andrei, „Studiu introductiv” la „Descrierea Moldovei”, I.C.R.,
vol. II, 2007, „Considerente generale”, pp.5-7).
Prin structura ei concisă, „Descrierea Moldovei” are un înalt grad de
accesibilitate. Deşi scrisă cu normele unui savant, lucrarea include şi
aspecte ce ţin de tradiţia locului, pe care autorul le povesteşte dinăuntrul
lor – precum, de exemplu, originea numelui de Moldova: „Ibi, posteaquam,
per aliot saecula, locorum difficultate defensi, suis legibus regibusque
vixissent, tandem, circa annum Domini < >, cum premi se
animadverterent incolarum multitudine, Regis Bogdani filius Dragosz,
cum 300 saltem hominibus, venantis specie, montium trasitum Ortum
versus tendare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem,
Moldavis ’Dzimbru’ dictum, et, dum eum persequitur, ad montium radices
descendit. Porro, cum catula quaedam venatica – quam prae caeteris
diligebat – ’Molda’ dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in
profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur: canis vero, quae in ipsis
aquis quasiverat fugientem, rapidis fluvoili undis absorbetur. In huius
memoriam, fluvium ’Moldavam’ Dragosz primum apellavit
(s.m.), loco, ubi haec acciderant, suae gentis nomen, ’Roman’ indit, bovis
vero sylvestris caput novi Principatus insigne esse voluit” (Pars I, Capvt I.
De antiquis ed hodiernis Moldavie nominibus)[21]. De asemenea, prezintă
genealogia lui Dragoş, socotit de el întemeietor al Moldovei, după tradiţia
locului: „licet eius genealogiam nostri Annales non deducant, e regia
tamen veterum Moldavie stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo
Principes omnes semper ’Ioannes’ suis in titulis scribi solent ortum fuisse
constans apud nos est traditio (s.m.)”(Pars II, Capvt II. De electione
Principum Moldaviae)[22].
Totuşi, scrisă în limba latină şi adresată europenilor, lucrarea respectă
normele ştiinţifice ale obiectivităţii, autorul urmărind adevărul chiar şi
atunci când este neconvenabil pentru imaginea propriului popor –
apreciind totodată utilitatea sincerităţii: „Moldavorum mores descripturis
– rem alias vel nemini, vel paucis exterorum cognitam – amor patriae
instat iubetque eam gentem laudibus effere, in qua nati sumus, eiusque
terrae colons commendare, quae nobis originem dedit. At obsisti,
vicissim, veritas studium prohibetque ea predicare, quac
reprehendenda recta ratio suaderet (s.m.): consultius fore patriae,
ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia ingenue ob oculos ponerentur,
quam ut blanda adulatione solertique excusatione deciperentur, ut
crederent recte a se agi quae totus, elegantioribus imbutus moribus, orbis
terrarum vituperat”(Pars II, Capvt XVII. De Moldavorum
moribus)[23]. Astfel, dintre însuşirile moldovenilor, enumeră: au prea
multe vicii, prea puţine virtuţi (cu excepţia credinţei ortodoxe şi a
ospitalităţii); îngâmfaţi şi trufaşi, glumeţi şi veseli; nu au suflet
cumpătat („moderationem animi nullam noverunt”); nu sunt iubitori de
carte etc. Totuşi, în unele consideraţii este mai degrabă subiectiv, precum în
aprecierea faţă de vinul de Cotnar: „at omnibus Europaeis vinis, nec ipso
Tocaiensi exceptio, praestantius et nobilius esse affirmare ausim” („aş
cuteza să afirm că este mai presus şi mai nobil decât toate vinurile din
Europa, fără a-l lăsa laoparte nici pe cel de Tocai / Tokay”), însă „ignotum
hoc est exteris, quod perdat vim suam, dum sine decenti cura in doliis vel
mari, vel terra vehitur” („El le este necunoscut străinilor, pentru că îşi
pierde puterea, câtă vreme este cărat, fie pe mare, fie pe uscat, fără grija
cuvenită, în butoaie”). De asemenea, autorul priveşte unele aspecte ale ţării
dintr-o perspectivă „de afară”, precum prezenţa (sau absenţa) apelor
termale, acidulate şi minerale din Moldova: „Thermas, acidulas et
minerales quas aut non habet, aut non detexit Moldavia” („Ape termale,
acidulate şi minerale Moldova fie că nu are, fie că nu le-a descoperit încă”).
Lucrarea oferă şi o viziune de ansamblu asupra istoriei Moldovei. De
exemplu, despre teritoriu afirmă: ”Occasum versus, hodie multo amplior
est, quam olim fuit Moldavia” („Către Apus, Moldova este astăzi mai
întinsă decât a fost odinioară”). Totuşi, în est, a pierdut o parte din
teritoriu: „Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus – Inferiore,
Superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores
numerabantur viginti tres. Posteaquam vero, sequentibus
temporibus, Turcarum tyrannide oppressa esset Bassarabia[24],
[…], novendecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis
Principibus remanserunt” („Odinioară, Moldova toată era alcătuită din trei
părţi – cea de Jos, cea de Sus şi Basarabia, înlăuntrul cărora, laolaltă, se
numărau douăzeci şi trei de ţinuturi mai mici. Dar după ce, în vremurile
următoare, Basarabia a fost asuprită sub tirania turcilor […], Principiilor de
astăzi le-au mai rămas doar nouăsprezece ţinuturi, nici acestea întregi”). Un
subtext al cărţii ţine de contextul în care a fost scrisă: Ţara Moldovei, „aflată
de mai multă vreme sub stăpânire otomană […] trecea printr-un cumplit
declin economic” – autorul scoţind în evidenţă „urmările nefaste ale
dominaţiei turceşti în Moldova, precum şi necesitatea imperioasă de a
elibera ţara de sub stăpânirea otomană” (cf. Eşanu Valentina şi
Andrei, loc.cit). De exemplu, la finalul capitolului despre alegerea
Principiilor Moldovei (Partea a II-a, Cap.II), îi acuză indirect pe turci că au
făcut să „cadă în desuetudine” dreptul de succesiune „mereu bine păzit”
câtă vreme Moldova a fost liberă, „de la Dragoş, care a reîntemeiat
Moldova, şi până la Ştefan cel Mare”.

_______________________________________________
[1] Despre erudiţia lui Cantemir aminteşte, printre alţii, ambasadorul
Poloniei la Iaşi, Rafael Leszczyński, care, în 1699, îl descrie astfel: un
„bărbat erudit în limba latină şi cu educaţie aleasă, ca şi cum ar fi fost
educat în Polonia”, cu care se poate discuta „despre datoriile prieteniei” –
apud Virgil Cândea, (1979), „Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria
umanismului românesc”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, pp.280-281, citând (în
nota 137) din P.P. Panaitescu, (1930), „Călători poloni în Ţările Române”,
p.115.
[2] Dragoş Moldovanu, „Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa
lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul”, în culegerea „Studii de limbă literară şi
filologie”, vol. I, Bucureşti, 1969 (pp.25-50), pp.46-48, apud Virgil Cândea,
„Studiu introductiv” – „IV. «Divanul» – operă literară” (pp.58-69), p.62, în
Cantemir, Dimitrie, (1974), „Opere complete I”, „ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi comentarii de Virgil Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei.
[3] Menţionez că, pe lângă ediţia recomandată în bibliografie (din 1974, mai
jos citată), am avut la dispoziţie şi ediţia din 1969, Editura pentru
Literatură, „ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Virgil Cândea”, care, în
paralel cu textul original, oferă şi traducerea versiunii greceşti, într-un „text
limpede şi modern”, care poate ajuta la o mai bună înţelegere a celui vechi.
[4] Sextil Puşcariu,„Istoria literaturii române”, Cluj, 1929, p.170 –
apud „Istoria ieroglifică”, 1983, Editura Minerva, vol.I, p.V.
[5]Virgil Cândea, „Studiu introductiv” – „II. Geneza «Divanului»” (pp.24-
46), „1. Scopul autorului” (pp.23-26), în Cantemir, Dimitrie, (1974), „Opere
complete I”, „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil
Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei.
[6] Virgil Cândea, loc.cit. „4. Elaborarea” (pp.36-39).
[7] Virgil Cândea, „Raţiunea dominantă….”, p.183
[8]Virgil Cândea, „Opere complete I”, loc.cit., „III. Divanul – Scriere
filosofică şi etică” (pp.46-58).
[9] Virgil Cândea, „Raţiunea dominantă….”, p.173
[10] Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii
concursului (Ed. Gramar, 2008, prefaţă de Dan Horia Maziliu), ci ediţia din
1983 de la Editura Minerva, „ediţie îngrijită, note şi glosar de Ion Verdeş şi
P.P. Panaitescu; prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu” (n.m.
V.M.T.).
[11] Sextil Puşcariu,loc.cit.
[12] Ieroglifele reprezintă mai ales personaje, dar şi spaţii geografice sau
concepte. Majoritatea lor sunt tălmăcite în „cheia” operei. Dintre spaţiile
geografice, Moldova apare drept leu («mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate
jigăniile câte pre faţa pământului»), asociată cu pământul, Ţara
Românească drept vultur («tuturor zburătoarelor împărat»), asociată cu
aerul, iar Imperiul Otoman apare drept împărăţia peştilor, asociată
domeniului acvatic. Dintre personaje, enumăr cele mai cunoscute
(astăzi): inorogul – Dimitrie Cantemir; filul (elefantul) – Antioh
Cantemir; corbul – domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-
1714); struţocămila – Mihai Racoviţă, domnitor în Moldova (1703-1705,
1707-1709, 1716-1726) şi Ţara Românească (1730-1731, 1741-
1744); brehnacea (acvilă de munte) – stolnicul Constantin
Cantacuzino; bălăbanul şi uliul – domnitorii munteni Şerban
Cantacuzino (1678-1688) şi Ştefan Cantacuzino, „paharnicul” (1714-
1716); vidra – domnitorul moldovean Constantin Duca (1693-1695; 1700-
1703); leopardul (pardosul) –Iordache Ruset-Roznovanu, caimacam al
Moldovei (1807) etc. Alţi Cantacuzini sunt Ilie (mâţa sălbatică), Toma
postelnicul (şoim), Mihai spătarul (cucuzon), Răducanu (coruiul), iar
alţi Ruseteşti sunt Scarlat (cameleonul) şi Monalache (veveriţa). Sunt
reprezentate şi personaje colective: patrupedele (jiganii) sunt
moldovenii, iar zburătoarele (paserile) muntenii; câini – „capuchehaie şi
subalternii lor”; ogari – „călăraşi” (curieri); cotei (câini mai mici) –
„iscoade”; căprioara – familia Caragea; muşte – slugi boiereşti; viespi –
mercenari. Prin ieroglife sunt simbolizate şi concepte precum cinstea
numelui (finicul), „luarea domnii, adaogerea puterii” (coarne a boului),
„agonisita dreaptă” (hrana), „binele şi desfătările lumii” (focul), „puterea
de a face bine şi rău” (apa vie şi apa moartă).
[13] George Călinescu,„Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”, Ed.Minerva, 1982, Bucureşti, p.38
[14] Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, Ed.Minerva,
1990, volumul I, p.77
[15] Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei două luni după moartea
tatălui (martie – aprilie 1693), însă nu a fost confirmat de Înalta Poartă, în
locul său suindu-se pe tron Constantin Duca (1693-1695; 1700-
1703), vidra. Antioh a devenit domn al Moldovei după ce mazilirea lui Duca
(1695-1700), care a revenit, însă, mazilit din nou, a fost înlocuit prin decizia
adunării de la Adrianopol cu Mihai Racoviţă (1703-1705), struţocămila.
Eventual, Antioh obţine mazilirea lui Racoviţă şi obţine tronul Moldovei
(1705-1707). În schimb, Dimitrie avea pretenţii (nerealizate) de a accede la
tronul Ţării Româneşti, în locul lui Brâncoveanu. Eventual, a devenit
domnul Moldovei în 1710-1711.
[16] Valoarea educativă a maximelor a fost observată de omul politic şi
scriitorul Winston Churchill: „Este un lucru bun pentru un om needucat să
citească cărţi cu citate. [….]. Întipărite în memorie, aceste citate invită la
reflecţii şi îndeamnă la aprofundarea lecturii.” (“It is a good thing for an
uneducated man to read books of quotations […]. The quotations, when
engraved upon the memory, give you good thoughts. They also make you
anxious to read the authors and look for more”, în „My Early Life: A Roving
Commission”, (1930) ch.9. Education at Bangalore).

[17] O idee similară poate fi găsită la Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.):
„chiar dacă corpul (înţeleptului) este strâns ţinut în frâu, peste sufletul său
totuşi nu se pot arunca deloc lanţuri” („cuius etiamsi corpus constringatur,
animo tamen vincula inici nulla possint”, în „De finibus bonorum et
malorum”, Liber Tertius, 76).
[18] De remarcat că, totuşi, în cuprinsul textului, autorul foloseşte termenul
cu un înţeles mai apropiat sensului: (1) „puterea monarhiii noastre lângă
noi să orpim şi pe dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să
punem”. După cum ne lămureşte o interpretare critică, afirmaţia „este unul
din principiile de bază ale gândirii politice cantemirene privind colaborarea
dintre domn, care trebuie să exprime autoritatea politică nediscutată şi
nelimitată («puterea monarhiii») şi sfatul boieresc (numit de scriitor
«dimocratiie»), având doar atribuţia de povăţuitor, de consilier (aşa ar
trebui înţelească aici noţiunea de «epitrop» (vol.cit, p.40 – nota 2);
(2) „unii către alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a
trimite începură”: „Deşi, la «scară», Cantemir înţelege prin
democraţie stăpânirea în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra
la sfat, deci un sfat republican, aici termenul desemnează adunarea de la
Arnăut-chioi, care era democratică întrucât exprima o largă reprezentare a
straturilor sociale din cele două ţări româneşti” (vol.cit, p.41 – nota 2). De
asemenea, autorul evidenţiază diverse concepte democratice: „alegerea a
multora ieste mai adevărată şi mai întărită decât a unuia sau a doi”.
[19] Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii
concursului (Ed. Litera Internaţional, 2001, Bucureşti), ci o ediţie mai
recentă publicată de Institutul Cultural Român: 2 volume (2006,
2007), „ediţie critică întocmită de Dan Sluşanschi”, cu o versiune bilingvă a
textului: originalul latin (vol. I) şi o traducere modernă în limba română
(vol. I, II). Am dat citatele din operă în limba latină din respect faţă de
original (n.m. V.M.T.).
[20] Conform unei teorii acreditate de Gerard Şerbănesco, autorul
tratatului „Istoria universală a francmasoneriei”, primirea lui Dimitrie
Cantemir în Academia Berlineză şi cererea de a scrie o istorie a Moldovei a
avut o legătură şi cu apartenenţa sa francmasonică în loja „Ritului Scoţian
Antic şi Acceptat, Cantemir fiind istoric considerat, „primul francmason
român” (cf.Michel Barrat, Venerabilul Marii Loje din Franţa) –
apud „Francmasonul Dimitrie Cantemir şi obiceiurile moldovenilor din
Secolul Luminilor”, Marius
Petrescu, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/francmaso
nul-dimitrie-cantemir-obiceiurile-moldovenilor-secolul-luminil.
[21] „După ce au trăit acolo, cu legile şi regii lor, vreme de câteva veacuri,
apăraţi de greutatea locurilor, pînă la urmă, pe la anul Domnului < >,
cum îşi dădeau seama că-i înghesuieşte mulţimea locuitorilor, Dragoş, fiul
Regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărît să încerce
trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vînător. Pe calea asta a lui a
dat, din întîmplare, peste un bou sălbatic, numit de Moldoveni ’Dzimbru’,
şi, câtă vreme îl urmăreşte, ajunge să coboare la poalele munţilor. Apoi,
cum o capaucă de vânătoare – la care ţinea mai presus de ceilalţi câini –
pe nume ’Molda’, se aţinea mai aprig după fiară, aceasta, înfierbântată,
se aruncă într-un râu şi este ucisă acolo cu suliţele: dar căţeaua, care se
ţinuse după cea care fugea, chiar şi ape, este înghiţită de repezile unde ale
râuşorului. În amintirea ei, Dragoş a dat, în prima dată, râului
numele de ’Moldova’ (s.m.), locului unde se petrecuseră acestea i-a
dat numele neamului său, ’Roman’, iar capul boului sălbatic a vroit să fie
însemnul noului său Principat” (Partea I. Cap. I. Despre numele vechi şi de
astăzi ale Moldovei) – trad. Dan Sluşanschi.
[22] „cu toate că Annalele noastre nu-i scot genealogia, la noi tradiţia
stornică (s.m.) este totuşi cea că s-a născut din stirpea regească a
vechilor cârmuitori ai Moldovei, tată fiindu-i Bogdan, fiul lui Ioan, după
care toţi Principii obişnuiesc neîncetat să-şi spună, în titlurile lor ,’Ioan’
[…]” (Partea a II-a, Cap. II. Despre alegerea Principilor Moldovei).
[23] „Având noi de gând a descrie obiceiurile moldovenilor – un lucru, de
altfel, ori nimănui cunoscut, ori puţinora dintre străini – dragostea de
patrie stăruie şi-mi porunceşte să înalţ cu laudă neamul din care ne-am
născut, şi să-i vorbesc de bine pe locuitorii ţării, de unde ni-i obârşia. Dar
ei, la rându-i, i se împotriveşte năzuinţa către adevăr, care ne
împiedică să le susţinem drept bune pe cele pe care dreapta
judecată ne-ar îndemna să le mustrăm (s.m.): căci mai cu rost fi-
va pentru patria noastră să li se pună locuitorilor ei sub ochi, cu
nevinovăţie, viciile care colcăie pe la ei, decât să fie înşelaţi, cu blândă
linguşire şi îndemânatică dezvinovăţire, astfel încât să creadă că bine le
fac pe toate cele pe care întregul întins al lumii, cel crescut în moravuri
mai alese, le mustră cu asprime” (Partea a II-a, Cap. XVII. Despre
moravurile moldovenilor).
[24] Ca o notă istorica, menţionez că Basarabia din vremea lui Cantemir
(1716) nu este aceaşi cu Basarabia de astăzi: prima Basarabie includea pe
atunci doar Bugeacul, Cetatea Albă (Akkierman), Chilia şi Ismail, conceptul
desemnând partea de Moldovă „răpită de otomani”; a doua Basarabie
desemnează întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut, „răpit de ruşi” după
războiul ruso-turc din 1806-1812 (n.m.V.M.T.).