DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR

Definiţie şi izvoare.

Dreptul de autor cuprinde două accepţiuni:

1) Instituţia de autor – privită ca totalitatea normelor care reglementează drepturile născute din creaţia
intelectuală.
2) Drept subiectiv de autor – totalitatea drepturilor pe care le are creatorul unei opere literar-artistice ca
urmare a realizării operei.
În România, prima lege care a reglementat dreptul de autor de opere literare şi artistice a fost Legea presei
– 13 aprilie 1862, lege care a fost adoptată în timpul domniei lui Cuza Vodă şi recunoştea creatorilor, dreptul de a
se bucura ca de o proprietate în tot timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde şi de a ceda operele lor.
Era prevăzut că reproducerea sau imitarea unei opere fără consimţământul autorului se sancţionează printr-o dublă
sancţiune şi anume : confiscarea exemplarului astfel obţinut cât şi plata unei amenzi echivalentă cu preţul a 1.000
de exemplare din ediţia originală.
Dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire se făcea pe o perioadă determinată şi anume 10
ani de la moartea autorului („de cuius”). Sub rezerva reciprocităţii, legea recunoştea acest drept străinilor, cu
precizarea că ei nu putea beneficia în România de drepturi care le erau recunoscute în ţara lor de origine.
La 28 iunie 1923 intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor şi anume : „Legea
proprietăţii literare şi artistice”. Această lege se caracterizează prin două trăsături esenţiale şi anume :
- protecţia dreptului de autor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei formalităţi;
- recunoştea dreptul de autor şi străinilor în aceleaşi condiţii ca şi pentru români – „principiul
tratamentului naţional”.
Legea a consacrat şi o serie de drepturi morale, precizând că în cazul morţii autorului, moştenitorii săi, vor
păstra dreptul moral de a împiedica denaturarea operei respective. Această lege a statuat că acest drept se transmite
pe cale succesorală doar pe o perioadă de 30 de ani din momentul morţii autorului.
Din momentul în care opera înceta de a mai constitui un drept exclusiv intrând în patrimoniul public ,
dreptul de control care forma esenţa dreptului moral al autorului revenea Academiei României devenind un drept
perpetuu. Tot în această lege se recunoştea dreptul autorului de a interzice prin testament publicarea operelor
publicate în timpul vieţii dar numai pentru o perioadă de 30 de ani.
„Legea proprietăţii literare şi artistice” a fost completată în 1946 printr-o altă lege – Lege privind contractul
de editură şi dreptul de autor asupra operelor literare. Această lege a fost parţial abrogată prin Decretul nr. 16 din 14
ianuarie 1949 – „Decret privind difuzarea şi editarea cărţii”.
La 16 februarie 1951 intră în vigoare „Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de autor asupra operelor literale
susceptibile de a fi tipărite”, decret care a suferit o modificare în ianuarie 1952 prin Decretul nr. 428/1952.
Toate aceste legi şi decrete vor fi abrogate expres prin Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care a
rămas în vigoare până în 1996. După 1990 au existat câteva priorităţi legislative printre care şi o nouă reglementare
a dreptului de autor, dar aceasta nu s-a produs decât în 1996 prin promulgarea Legii nr. 8/1996.
Legea nr. 8/14 martie 1996 „privind dreptul de autor şi drepturile conexe” a fost publicată în M.O. nr.
60 din 26 martie 1996 şi a intrat în vigoare la trei luni de la publicare. Textul iniţial a fost modificat şi completat
succesiv prin legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi legea nr. 285/2004 publicată în
M.Of.nr.587/2004. Legea cuprinde 154 de articole ceea ce constituie o dovadă suficientă pentru a constata că ea se
aliniază reglementărilor europene în materie dar nu numai prin proporţiile ei, fapt mai rar întâlnit în dreptul nostru,
ci şi prin soluţiile consacrate.
Operele de creaţie intelectuală se împart în trei categorii , şi anume :
-opere literare , artistice sau ştiinţifice , precum şi orice asemenea opere de creaţie intelectuală care
generează dreptul de autor ;
-interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau/şi executanţi ; înregistrările sonore ale producătorilor de
înregistrări sonore şi emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune ;
-invenţiile care dau dreptul la brevetul de invenţie şi care constituie titlul de protecţie pentru invenţie ;
Potrivit art. 1 din legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire ( publ. în M.Of. nr.
588/21.11.2000 ) , prin drepturi de proprietate intelectuală , se înţeleg următoarele categorii de drepturi :
- dreptul de autor ;
- drepturile conexe dreptului de autor ;
- dreptul asupra brevetelor de invenţii .
1
 - dreptul asupra mărcilor de produs sau de servicii înregistrate ;
- dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale ;
- dreptul asupra indicaţiilor geografice ;
Dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei
sau persoanelor fizice care au realizat o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul literar , artistic sau
ştiinţific , oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi
destinaţia lor ori altor titulari legali , persoane fizice sau juridice .
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală , altele decât drepturile de autor , de care
beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii , producătorii de înregistrări
sonore pentru propriile înregistrări, organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile emisiuni .
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru orice invenţie , ce are ca obiect un
produs , un procedeu sau o metodă , în toate domeniile tehnologice , cu condiţia ca invenţia să fie nouă , să implice
o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de o aplicare industrială . ( legea nr. 64/1991 privind brevetul de
invenţie , publ. în M.Of. nr. 212/21.10.1991)
Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică care serveşte la
deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altei persoane . Pot
constitui mărci semnele distinctive : cuvintele , inclusiv numele de persoane , desenele , literele , cifrele ,
elementele figurative , formele tridimensionale , combinaţiile de culori , etc.
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul nou al unui produs , având o funcţie utilitară .
Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o
anumită ţară , regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care o calitate , reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi , în mod esenţial , atribuite acestei origini geografice .
În continuare vom trata noţiunile legate de dreptul de autor şi drepturile conexe drepturilor de autor ,
urmând ca celelalte drepturi ce derivă din creaţia intelectuală să le tratăm în partea a doua a cursului .

Obiectul dreptului de autor

În conformitate cu prevederile art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de autor este constituit din
operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de
creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. O operă pentru a se
bucura de protecţie juridică trebuie să îndeplinească 3 condiţii :
- să fie rezultatul unei creaţii intelectuale din partea autorului;
- să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor – ceea ce înseamnă că nu în toate
cazurile opera trebuie să fie fixat pe un suport material;
- să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin reproducere, executare, expunere,
reprezentare sau orice alt mijloc.
Prin operă ( de la latinescul opera = creaţie,lucrare ) se înţelege produsul
activităţii de creaţie intelectuală , ca emanaţie a inteligenţei şi voinţei autorului .
Decretul 321/1956 prevedea şi el această obligaţie din actuala reglementare dar asigurarea protecţiei era
condiţionată de faptul aducerii la cunoştinţa publicului a operei în cauză. Legea nr. 8/1996 recunoaşte acest drept
prin simplul fapt al creaţiei.
În doctrină prima condiţie este denumită originalitatea operei şi este considerată ca o expresie a amprentei
personalităţii şi individualităţii autorului. Originalitatea nu trebuie confundată cu noutatea care pentru invenţie este
o condiţie impusă pentru ca aceasta din urmă să poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.
Alături de operele absolut originale există şi opere relativ originale ai căror autori au împrumutat unor
creaţii preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru să-i priveze de vocaţia la dreptul de autor, cum este cazul
unei întregi categorii de opere denumite derivate sau compozite.

Categorii de opere protejate

Majoritatea legislaţiilor nu cuprind o enumerare a categoriilor de opere protejate în cadrul dreptului de

autor, mărginindu-se fie la o definiţie cu caracter general, fie la o referire la cele trei mari categorii de clasificare
doctrinală şi anume : opere literare, artistice şi muzicale. În unele cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria
celor artistice. Operele ştiinţifice sunt, uneori, menţionate separat. Unele legislaţii nu cuprind o definiţie a operei
protejabile. Condiţiile protecţiei fiind desprinse de jurisprudenţă şi doctrină.
Legislaţiile mai noi însă, printre care şi actuala lege română, au recurs la o enumerare a operelor protejabile
fără însă a atribui acestei enumerări un caracter limitativ.
Atât Decretul nr. 321/1956 cât şi actuala reglementare - legea nr. 8/1996 , pentru a nu da naştere la
interpretări au enumerat această categorie de opere protejate:
2
 „a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise
sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele
şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
g) operele de arta grafica sau plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura, gravura, litografie, arta
monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei si a metalului, desene, design, precum si alte opere
de arta aplicata produselor destinate unei utilizari practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de
arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.
j) operele de artă digitală .”
De asemenea , articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de autor şi următoarele categorii
de opere derivate:
„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte
transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi : enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau
compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea
materialului, constituie creaţii intelectuale.”
Prin opere derivate se înţeleg acelea care au fost create plecând de la una sau mai multe opere
preexistente . Pentru recunoaşterea operei derivate , şi mai ales pentru protecţia ei, este necesar ca prin această
operă să nu fie prejudiciate drepturile autorilor operei originale .
Prin dreptul de autor nu sunt protejate:
„a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de functionare sau conceptele
matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau
de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi : stema, sigiliul,
drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.”
Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru calculator, include în
categoria operele de creaţie intelectuală protejate şi :
- orice expresie a unui program ,
- programele de aplicaţie şi sistemele de operare , exprimate în orice fel de limbaj ,
- materialul de concepţie pregătitor,
- manualele .
Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor
pentru calculator nu sunt protejate : ideile , procedeele , metodele de funcţionare , conceptele matematice şi
principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator .

Subiectul dreptului de autor.

Legea face distincţia între calitatea de autor al unei opere , pe de o parte , şi aceea de subiect al dreptului de
autor al unei asemenea opere , pe de altă parte .
Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană , deoarece numai ea dispune de
însuşirile şi capacităţile fizice şi spirituale care sunt necesare realizării unei asemenea creaţii . Articolul 3 alin. 1 din
lege precizează că „ este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera” .
De îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă , chiar dacă nu este terminată , autorul dobândeşte
dreptul de autor asupra operei realizate şi , odată cu aceasta , calitatea juridică de subiect al dreptului de autor . Ea
rezultă din prevederile art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de autor ( respectiv de titular al dreptului de
autor ) asupra unei opere este recunoscut şi garantat „ în condiţiile prezentei legi” .
Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică . Actuala noastră
reglementare recunoaşte un drept de autor şi persoanelor juridice şi ca urmare acestea vor putea deveni titularii
3
drepturilor născute din creaţia intelectuală. Însă , ceea ce se poate acorda şi se acordă uneori , prin lege , altor
persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor , care în mod firesc nu poate aparţine decât creatorului , ci
numai „ beneficiul protecţiei” acordate autorului .
Doctrina împarte subiectele dreptului de autor în subiecte primare / originare, adică acele persoane care au
creat nemijlocit opera şi subiecte derivate – persoane care în virtutea competenţelor recunoscute de lege dobândesc
atribute ale dreptului de autor.
Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la cunoştinţa publicului – prezumţie
relativă.
Dacă opera a fost adusă la cunoştinţa publicului sub un pseudonim sau sub formă anonimă, dreptul de autor
va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică care o face publică dar numai cu consimţământul autorului atâta
timp cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea.
În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situaţii :
- opera a fost creată de o singură persoană;
- opera a fost creată de două sau mai multe persoane – operă cu mai mulţi autori, realizare în coautorat.
( comună )
Aşa cum se susţine în doctrină, pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite trei condiţii :
- opera să fie creată de două sau mai multe persoane;
- este considerat coautor persoana care a desfăşurat o activitate de creaţie şi nu cea care a acordat un sprijin
ştiinţific;
- existenţa unei înţelegeri prealabile între coautori.
În cazul coautoratului există un obiect comun : opera, asupra căreia mai multe persoane (coautorii) îşi vor
exercita drepturile, ca urmare şi aici se vor aplica regulile cu privire la coproprietate din dreptul comun.
În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situaţia în care unul dintre autori să fie principal iar ceilalţi
coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina partea fiecărui coautor, situaţie în care coautorii nu pot
exploata opera decât de comun acord, foloasele materiale împărţindu-se între aceştia. O altă ipoteză este aceea în
care contribuţia fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca fiecare să-şi poată
valorifica singur numai partea din operă în aşa fel încât să nu-i prejudicieze pe ceilalţi.
Spre deosebire de operele comune, operele colective, au un caracter complex, fiind rezultatul unirii, într-un
corp comun a mai multor opere individuale, situaţie în care dreptul de autor asupra operei colective aparţine
persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată (spre exemplu
opera cinematografică sau altă operă audiovizuală).
Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor. Acestea pot dobândi dreptul fie
prin moştenire potrivit legislaţiei civile fie prin acte între vii. Ceea ce se dobândeşte sunt în primul rând drepturi
patrimoniale şi în mod cu totul excepţional o parte din drepturile personal nepatrimoniale.

DREPTUL DE AUTOR

Conţinutul dreptului de autor

1. Consideraţii generale. Natura dreptului subiectiv de autor.

Legislaţia Revoluţiei franceze recunoaşte pentru prima oară, în forma lor modernă (prin abandonarea
sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le califică drepturi de proprietate, calificare care într-un
înţeles convenţional, se mai păstrează încă pentru drepturile autorilor de creaţii tehnice, care şi astăzi se numesc
drepturi de proprietate industrială.
În doctrina şi chiar în legislaţia unor state continuă să fie folosită şi expresia proprietate literară şi
artistică1, deşi majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de autor considerat ca drept de proprietate, al cărei
ultim reprezentant modern a fost, în dreptul francez, L. Josserand 2. În teoria lui Josserand însă, era vorba despre „un
fel de proprietate”, în măsura în care dreptul de autor comportă o apropiere exclusivă, opozabilă tuturor. Astăzi,
teoria dominantă este aceea formulată în 1877 de Edmond Picard 3, potrivit căreia drepturile inventatorilor şi acelea
ale autorilor formează o categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat ulterior
sub două variante : cea monistă şi cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a lui R. Franceschelli 4, care consideră
de asemenea că drepturile la care ne-am referit alcătuiesc o categorie specială, care trebuie adăugată clasificării
tradiţionale, le denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin două trăsături :
- dreptul de a realiza şi exploata opera;
1
Vezi în acest sens Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisin, 9e édition, éd. Dalloz 1999.
2
Vezi L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938, p. 846.
3
Într-un articol de revistă la care E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920, p. 94.
4
R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului şi inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”, vol.
II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 – 466.
4
 - dreptul de a împiedica pe terţi de a o reproduce, multiplica şi valorifica ( ius prohibendi sau ius excludenti
alios)5.
Teza caracterului dualist a fost reprezentată în ţara noastră de prof. Constantin Stătescu care considera că
această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ care reglementează dreptul de autor. Decretul nr.
321/1956 enumera în art. 3 atât drepturi personal nepatrimoniale câr şi pe cele patrimoniale fapt ce a permis
teoretic să discute acest caracter dualist al dreptului de autor.
Majoritatea civiliştilor români au relevat dependenţa prerogativelor patrimoniale de existenţa celor
nepatrimoniale, ceea ce a determinat pe legiuitor să deroge de la dreptul comun stabilind că drepturile patrimoniale
care aparţin autorului se vor transmite contrar dreptului comun pe o perioadă determinată de timp.
Aurelian Ionaşcu în „Dreptul de autor în legislaţia R.P. Române” făcând o analiză a dreptului de autor aşa
cum era reglementat în acea perioadă prin Decretul nr. 321/1956 sublinia dependenţa elementului patrimonial de a
ceea a dreptului personal nepatrimonial concluzionând : „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce
dă naştere pe cale de consecinţă şi la drepturi de ordin patrimonial care fiind împletite organic cu cele de ordin
personal nepatrimoniale formează un tot unitar”.
Noua reglementare, stabileşte în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt drepturile morale (sau personal
nepatrimoniale) şi care sunt drepturile patrimoniale de care se bucură autorul operei.

2. Drepturile morale (personal nepatrimoniale)

În doctrina română, autorii – pornind de la dispoziţiile legii din 1956 – nu au fost întotdeauna de acord
asupra conţinutului categoriei denumite, în majoritatea doctrinei europene, drepturi morale.
C. Stătescu, enumeră ca reprezentând „aspectul personal nepatrimonial al dreptului de autor” următoarele
prerogative care sunt strâns legate de personalitatea autorului şi, în consecinţă, netransmisibile atât prin acte între
vii, cât şi pentru cauză de moarte :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor sau dreptul la calitatea de autor;
c) dreptul la inviolabilitatea operei.
Pentru A. Ionaşcu, consecvent punctului de vedere adoptat cu privire la natura dreptului de autor, drepturile
personale nepatrimoniale ale autorului sunt următoarele :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite
de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite cu natura ei.
Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile în timpul vieţii autorului ,
netransmisibile la moştenitori şi imprescriptibile.
A. Ionaşcu face însă o distincţie între „dreptul autorului de a fi recunoscut autor şi dreptul său la
inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura operei, care se transmite, la moartea autorului,
uniunii sau asociaţiei respective de creatori ori, în lipsă, organului de stat competent, pe de o parte, şi dreptul
personal nepatrimonial al autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului şi cel de a consimţi la folosirea de
către alţii, pe de altă parte, cu privire la care în lipsa unei dispoziţii în lege ajunge la concluzia dedusă din natura
lor, că se sting la moartea autorului.
Pentru Fr. Deak şi St. Cărpenaru 6, erau recunoscute de legea din 1956, autorului, următoarele drepturi
personal nepatrimoniale:
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut ca autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea actelor de folosire săvârşite
de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei.
În legătură cu opiniile exprimate de autorii la care ne-am referit, Yolanda Eminescu face următoarele
constatări :
„a) Cu o singură excepţie, toţi autorii citaţi sunt de acord asupra prerogativelor nepatrimoniale care
alcătuiesc dreptul de autor. Numai pentru C. Stătescu, dreptul autorului de a folosi opera (prin reproducere,
difuzare, reprezentare etc.) a cărui consecinţă este aceea de a consimţi la folosirea operei de către alţii, aparţine
categoriei drepturilor patrimoniale.

5
Pentru amănunte vezi Yolanda Eminescu, „Dreptul de autor – Legea nr.8 din 14 martie 1996 – comentată”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 1997, p. 137 – 143.
6
Vezi, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea din
Bucureşti, 1983, p. 339 – 343.
5
 b) Nici unul dintre autorii citaţi nu menţionează distinct printre drepturile personale nepatrimoniale, un
drept esenţial, dreptul de retractare şi modificare, cu alte cuvinte, dreptul autorului, care rămâne stăpân al operei
sale, de a o retrage, revenind asupra consimţământului dat la folosirea operei sale sau de a o modifica, în principiu,
oricând.”
Luând în considerare prevederile exprese ale actualei reglementări în materia dreptului de autor (într-o
formă mai analitică), respectiv art. 10 din Legea nr. 8/1996, Yolanda Eminescu formulează următoarea concluzie :
„Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter personal nepatrimonial :
a) dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului pentru prima oară;
b) dreptul de retractare;
c) dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor;
d) dreptul la respectul integrităţii operei sau dreptul la calitatea acesteia.” 7
Legea noastră nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor , dar acestea pot fi desprinse
din unele dispoziţii ale legii . Astfel :
- dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului : autorul personal are şi exercită dreptul de a decide
dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele sub care opera va fi adusă la cunoştinţă ,
modalitatea în care acest lucru va fi făcut , precum şi retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lăsate la
aprecierea suverană a autorului .
- dreptul moral al autorului este inalienabil şi neurmăribil ( insesizabil ) : este destinat a asigura protecţia
personalităţii autorului .
- drepturile morale ale autorilor au un caracter perpetuu şi imprescriptibil : utilizarea operei nu poate aduce atingere
memoriei autorului , iar opera nu poate fi disociată de creatorul ei , chiar încetat din viaţă . După moartea
autorului , exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi a dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului se
transmit prin moştenire . Imprescriptibilitatea drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp cât
opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul unei exploatări .

3. Dreptul de divulgare
Noua reglementare în materia dreptului de autor prevede expres dreptul de divulgare :
„Art. 10. – Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;”
Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publicului - dreptul de divulgare
– are un rol hotărâtor asupra naşterii drepturilor patrimoniale care prin exercitarea dreptului de divulgare devin
drepturi propriu-zise.
Cu privire la dreptul absolut şi discreţionar, recunoscut de toate legislaţiile autorului de a-şi aduce opera la
cunoştinţa publicului, de a o „divulga”, H. Desbois arată că această putere de decizie a scriitorului şi artistului
„apare ca un atribut de ordin intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că îi permite – este aspect moral propriu-zis
– să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el , sau – şi este aspectul intelectual – să nu-l publice
cât timp opera nu i se va părea corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale” 8.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial nu este transmisibil prin acte între vii. Acest drept
moral se transmite moştenitorilor sau , după caz , organismelor de gestiune colectivă .

4. Dreptul de retractare
Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa directă a caracterului absolut
şi discreţionar al acestuia. El constituie totuşi un drept distinct a cărui soartă nu este indisolubil legată de cea a
dreptului de divulgare, lucru care apare cu evidenţă în cazul operelor postume.
Dreptul de retractare nu a fost prevăzut în reglementarea anterioară , dar art. 10 lit. e din Legea nr. 8/1996
prevede în mod expres acest drept :
„e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare ,
prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
În conformitate cu prevederile articolului 77 alin. 3 din lege , dreptul de retractare a operei nu este
recunoscut în cazul programelor de calculator .
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi retrage opera pe care a
divulgat-o anterior .
Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării , motivele care stau la baza
deciziei aparţinând exclusiv autorului şi neputând fi supuse cenzurii instanţei.

5. Dreptul la paternitatea operei şi la nume

7
Vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p. 145.
8
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. II. Paris, Dalloz, 1966, p. 421 – 422.
6
 Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei este prevăzut de art. 10 lit. b) din lege, numit
în doctrină dreptul la paternitatea operei.
Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe necesitatea de a respecta
legătura firească dintre creator şi opera sa. Acest drept îmbracă un aspect pozitiv, care constă în dreptul autorului de
a revendica oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ – adică dreptul de a se opune la orice act de contestare a
acestei calităţi din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la nume, adică dreptul de a
decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub numele său, sub un pseudonim sau fără indicare de
nume; poate reveni oricând asupra acestei hotărâri şi publica opera sub numele său (art. 10 lit. c din legea 8/1996
prevede : „c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;”).
Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie indicat de cesionarul
dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în orice alt mod al operei, pe coperta operei publicate
în volum separat, la începutul sau sfârşitul celor publicate în culegeri sau periodice, pe programe, afişe şi orice
materiale publicitare. În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului operei originale.
Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite
fără consimţământul autorului.
Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată întocmai (cu prenumele întreg, cu
iniţială etc.). Nerespectarea voinţei autorului în legătură cu numele va constitui adesea, nu numai o încălcare a
dreptului la nume, dar şi a dreptului la calitatea de autor.
În cazul în care un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un autor cunoscut) nu ne vom
afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci a unei încălcări a dreptului personal nepatrimonial la
nume.
Dreptul la paternitatea operei face parte din categoria prerogativelor a căror supravieţuire după moartea
autorului este necontestată. Jurisprudenţa franceză s-a pronunţat încă în secolul trecut în acest sens, într-un proces
celebru privitor la publicarea de către un editor, Lerouge, a unor memorii abuziv atribuite lui Fouché, duce de
Ostrante, ministru al lui Napoleon9.
Dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice , nu şi persoanelor juridice .
După moartea autorului , exerciţiul acestui drept se transmite moştenitorilor sau , după caz , organismelor
de gestiune colectivă , pe durată nelimitată .

6. Dreptul la inviolabilitatea operei.

Dreptul la inviolabilitatea operei este prevăzut expres în art. 10 lit. d) din legea nr.8/1996 : „d) dreptul de a
pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei,
dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;”.
Dreptul la inviolabilitatea operei este denumit în doctrină şi în unele legislaţii, drept la respectul sau
integritatea operei. Prin acest drept se înţelege prerogativa autorului de a face cunoscută opera sa în forma hotărâtă
de el şi, ca urmare, inadmisibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări fără acordul autorului.
Natura nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei face ca acest drept să aibă un caracter absolut ,
inalienabil şi imprescriptibil . În consecinţă , el nu încetează şi nici nu poate fi considerat diminuat în cazul
cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului asupra operei .
Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură prin consacrarea acestui drept protecţia operei
împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă onoarei, reputaţiei sau altor interese ale autorului.
Legea franceză şi belgiană garantează în această privinţă, autorului, o protecţie absolută.
Să subliniem faptul că noua reglementare în art. 11 se pronunţă ferm şi explicit : „(1) Drepturile morale nu
pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, iar mai departe reglementează transmiterea exerciţiului
drepturilor cu privire la calitatea de autor şi respectarea integrităţii operei : „(2) După moartea autorului, exerciţiul
drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) şi d) se transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată
nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a
administrat drepturile autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul
respectiv de creatie ” .

8. Drepturile patrimoniale.
În vechea legislaţie acest drept prevedea doar posibilitatea de utilizare şi exploatare a operei. Pe baza noii
reglementări, fără a analiza diferenţele de opinii cu privire la determinarea prerogativelor patrimoniale ale dreptului
de autor, vom analiza dreptul autorului de a folosi opera şi de a dispune de ea, sau de dreptul autorului de
valorificare a operei.
În ce priveşte dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei, îmbrăţişăm părerea exprimată de
Yolanda Eminescu şi considerăm că nu este cazul să fie transformat într-o prerogativă în compunerea dreptului de
9
Vezi, Gérard Gavin, Le droit moral de l’auteur dans la jurisprudence et la législation française, Paris, Dalloz, 1960, p. 123.
7
autor, deoarece el este o regulă de răspundere civilă care intervine în toate cazurile de încălcare a unor drepturi
recunoscute de lege.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective , a căror existenţă este condiţionată de
manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoştinţă publică şi de a o exploata în beneficiul său şi
al succesorilor săi .
Drepturile patrimoniale de autor sunt legate de persoana autorului , sunt exclusive şi limitate în timp .
Conform art. 12. din lege : „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.”
În cazul în care autorul se decide să-şi utilizeze şi să-şi exploateze opera în mod direct , el poate face
aceasta în orice chip şi prin orice modalităţi , fără nici un fel de îngrădiri decât acelea care decurg din obligaţia
generală a oricărei persoane de a respecta legea şi bunele moravuri . Cele mai frecvente situaţii în practică sunt
acelea în care autorul îşi exercită dreptul la utilizarea şi exploatarea operei prin intermediul altor persoane fizice sau
juridice .
Din acest drept exclusiv care aparţine autorului de a-şi exploata opera iau naştere alte drepturi distincte şi
exclusive ale autorului prevăzute expres prin art. 13 din lege, după cum urmează :
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea integrală sau parţială , directă sau
indirectă , temporară sau permanentă , prin orice mijloace şi sub orice formă a operei.
În art. 14 din lege, este prevăzut înţelesul noţiunii de reproducere în sensul că : „Prin reproducere, în sensul
prezentei legi, se înţelege realizarea uneia sau mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc şi sub orice formă ,
inclusiv realizarea oricarei inregistrari sonore sau audiovizuale a unei opere.” În literatura noastră de specialitate
s-a arătat că prin reproducere se înţelege fixarea materială şi durabilă a operei pe un lucru , prin orice procedee , în
scopul de a fi comunicată publicului indirect , prin intermediul acelui lucru .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza distribuirea operei .
Art. 14 indice 1 din lege, prevede şi înţelesul noţiunii de distribuire a operei , astfel : „ Prin distribuire , în
sensul prezentei legi, se intelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului
sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora”.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza importul în vederea comercializării pe teritoriul
României a copiilor de pe operă, realizate cu consimţământul autorului.
Prin import, se intelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a
copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza închirierea operei .
Acest drept de a autoriza închirierea operei poate fi acordat pe o perioadă de timp limitată, dar în schimbul
unui avantaj economic sau comercial direct sau indirect. De remarcat că acest drept este o noutate în reglementarea
actuală el nefiind prevăzut în decretul nr. 321/1956.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza împrumutul operei .
Potrivit art. 14 indice 4 , prin împrumut se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp
limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii
care permite accesul publicului în acest scop. Împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului
şi dă dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest drept nu poate face obiectul unei renunţări.
Legiuitorul a prevăzut în art. 14 indice 5 că nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror utilizare există un contract;
d) lucrările de referinţă pentru consultare imediată sau pentru împrumut între instituţii;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea sunt utilizate de către cel care
a angajat autorul, în cadrul activităţii obişnuite.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică, direct sau indirect a operei,
prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poata fi accesată în orice loc
şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza radiodifuzarea operei .
Prin radiodifuzare se poate înţelege fie emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de
televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a
reprezentării digitale a acestora, inclusiv prin satelit, în scopul recepţionării de către public , sau fie transmiterea
unei opere sau a reprezentării digitale a acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu
similar, în scopul recepţionării de către public.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza retransmiterea prin cablu a operei .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza realizarea pe baza operei sale a unor opere derivate
(traducere, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă
aceasta constituie creaţie intelectuală.
8
 - dreptul de suită ( denumire preluată din limba franceză ) reprezintă dreptul autorului, care şi-a transmis cu
titlu oneros originalul operei, sub forma unui drept de creanţă, de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la
orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor . Acest drept este recunoscut în mod expres de
lege autorului operei de artă plastică , artă grafică sau al unei opere fotografice pentru orice revânzare care implică,
în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere
de artă.
Suma care îi va reveni autorului la fiecare revânzare a operei se calculează conform următoarelor cote, fără
a putea depăşi 12.500 euro:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25%.
Acestor autori li se recunoaşte şi o altă serie de drepturi care rezultă din dreptul de suită : dreptul de a fi
informat despre locul şi data vânzării, despre preţul de vânzare şi despre locul unde se află opera sa. Toate aceste
informaţii cât şi obligaţia de a reţine şi a plăti cota rezultată din preţ trebuie să fie date autorului într-un termen
limită de 2 luni de la vânzarea operei.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Autorul unei opere chiar dacă şi-a
înstrăinat-o poate pretinde proprietarului sau posesorului operei să-i permită accesul la acea operă dacă acest fapt
este necesar pentru exercitarea dreptului său. I se impune totuşi autorului o condiţie şi anume aceea de a nu aduce
atingere unui interes legitim al proprietarului sau posesorului.
- dreptul de recuperare pe care-l are autorul asupra unei opere care ar urma să fie distrusă aflată în
proprietatea altei persoane.
Conform art. 23 alin. 1 : „Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o
oferi autorului la preţul de cost al materialului.”
- dreptul autorului de a-şi transmite drepturile patrimoniale prin moştenire potrivit legislaţiei civile.
- dreptul autorului sau al titularului dreptului de autor de a ceda drepturile sale patrimoniale prin contract .
Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi , la un anumit teritoriu şi
respectiv la o anumită perioadă de timp . Principalele contracte prin care autorul poate transmite ( cesiona ) altora
drepturile sale sunt : contractul de comandă a unei opere viitoare , contractul de editare , contractul de reprezentare
teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere a unei opere , contractele ce pot fi încheiate în domeniile
speciale reglementate în partea a doua a legii : în domeniul operelor cinematografice sau domeniul utilizării
programelor pentru calculator , etc.

Dreptul de autor şi regimul matrimonial

Legea nr. 8/1996 nu cuprinde dispoziţii relative la dreptul de autor şi regimul matrimonial .
Potrivit art. 30 alin. 1 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul căsătoriei , de oricare dintre soţi ,
sunt de la data dobândirii , bunuri comune .
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită . Pe de altă parte , art. 31 din C.fam. enumeră limitativ ,
categoriile de bunuri care sunt proprii : lit. d – manuscrisele ştiinţifice sau literare , schiţele şi proiectele artistice ,
proiectele de invenţii , precum şi alte asemenea bunuri .
Textul indicat mai sus nu se referă la drepturile morale sau la drepturile patrimoniale de autor , ci la
obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creaţie intelectuală a autorului , obiect care este distinct de
operă . Autorul are un drept de proprietate asupra obiectului material , acesta fiind dreptul la care se referă art. 31
lit. d din C.fam. . Foloasele patrimoniale obţinute de autor rezultate din exploatarea operei realizate în timpul
căsătoriei , dacă opera a fost realizată şi exploatată în timpul căsătoriei , constituie bun comun, având acelaşi regim
ca şi retribuţia .
Drepturile morale nu pot aparţine decât soţului autor .

9
 DREPTUL DE AUTOR

Comparând dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa existenţei în timp, vom
constata că dreptul de proprietate este perpetuu pe când dreptul de proprietate intelectuală este limitat în timp.
Napoleon considera la timpul său că : „proprietatea autorilor n-ar trebui să dureze decât în timpul vieţii
lor”.
Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII–lea şi se bazează atât pe natura
specifică a acestui drept cât şi pe raţiuni de interes social. Legiuitorul a acordat un tratament diferenţiat proprietăţii
asupra bunurilor corporale faţă de proprietatea asupra bunurilor incorporale (creaţiile intelectuale) datorită faptului
că bunurile corporale în general sunt utilizate de un proprietar sau mai mulţi coproprietari, pe când operele
intelectuale au tendinţa de a cădea în domeniul public, de multe ori necunoscându-se autorul unei opere după
trecerea unei perioade mai îndelungate de timp.
Discutând limitele dreptului de autor ne vom referi atât la durata protecţiei dreptului de autor, cât şi la
limitele exercitării dreptului de autor.

Durata protecţiei dreptului de autor

Drepturile de autor se divid în drepturi nepatrimoniale ( denumite de actuala lege drepturi morale ) şi în
drepturi patrimoniale .
Autorului unei opere literare, artistice, ştiinţifice i se recunoaşte un drept asupra operei pe tot parcursul
vieţii sale – art. 24 alin. 1 . Acest drept ia naştere din momentul creaţiei operei indiferent de modul sau forma
concretă de exprimare a acelei creaţii.
Drepturile morale sunt inalienabile şi imprescriptibile , adică nu pot face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări din partea autorului sau al unei dobândiri , pe orice cale , din partea vreunei alte persoane . Drepturile
morale sunt ocrotite din momentul creării operei şi până la decesul autorului . Drepturile morale sunt cele
enumerate de art. 10 din lege .
Articolul 11 alin. 2 din lege prevede trei excepţii , când exerciţiul unor drepturi morale se transmite prin
moştenire :
- exerciţiul dreptului de a decide dacă,în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi
oricărei atingeri aduse operei , dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului .
Transmiterea acestor drepturi morale are loc pe durată nelimitată .
Drepturile patrimoniale cuprinse în conţinutul dreptului de autor, se nasc chiar din momentul creării operei
şi durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia ele se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei
civile pe o perioadă de 70 de ani .
Articolul 149 alin. 3 din lege prevede că , în ceea ce priveşte durata drepturilor de exploatare , în cazul
operelor a căror autori au decedat înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 8/1996 , şi pentru care au expirat
termenele de protecţie , se prelungeşte până la termenul prevăzut de această lege .
După împlinirea termenului de protecţie opera cade în domeniul public adică monopolul exploatării
operei , recunoscut titularilor drepturilor patrimoniale încetează şi din acel moment opera intră în patrimoniul
comun al umanităţii şi poate fi folosită liber .

Limitele exercitării dreptului de autor

Majoritatea legislaţiilor prevăd excepţii de la dreptul exclusiv al autorului de a utiliza opera sa datorită unor
considerente de interes general cât şi datorită factorului social îndeplinit de dreptul de autor. În Capitolul VI al
Legii nr. 8/1996 şi legislaţia română a prevăzut limitele exercitării dreptului de autor, limitări care corespund cu
prevederile comunitare în materie respectiv Directivele Comisiei Comunităţii Europene”. Astfel conform
reglementării române, sunt permise utilizări ale operelor fără consimţământul autorului şi fără ca acesta să fie
remunerat, dacă sunt respectate următoarele 3 condiţii :
1 – utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe;
2 – să nu contravină exploatării normale a operei;
3 – să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare .
Aceste utilizări, aşa cum sunt prevăzute în art. 33 din lege sunt :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru
scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o opera, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de
exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.
În privinţa dreptului de citare se fac următoarele precizări :
10
 - citarea nu trebuie să fie un scop în sine ci ea trebuie să fie justificată de natura sau scopul operei în care
reproducerea dintr-un alt autor este folositoare;
- cât priveşte întinderea citatului, el trebuie să reprezinte în ansamblu textul în care este încorporat, un
accesoriu şi nu raţiunea de „a fi” a textului;
- de asemenea trebuie reprodus întreg citatul în sensul că citatul trebuie reprodus fidel în formă exactă
aşa cum a fost cuprins în textul publicat de autor;
- desprinderea citatului din contextul operei trebuie să se facă în aşa fel încât să nu dea naştere la nici o
alterare a înţelesului pasajului citat, a ideii pe care autorul citat a exprimat-o aşa cum reiese ea din
citarea pasajului în întreg contextul din care a fost desprins.
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de
televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea
pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte
extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor,
filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ;
reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al
deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile publicului, de către instituţii de învăţământ
sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct
ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau
comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată
permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de
reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în
scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate
publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public
sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului,
excluzând orice utilizare comercială.
De menţionat faptul că pentru cazurile prevăzute la alin.1 literele b), c), e), f) şi i) este impusă menţionarea
sursei şi numelui autorului dacă acesta apare pe lucrarea utilizată, iar în cazul operelor de artă plastică sau de
arhitectură, şi locul unde se găseşte originalul. Reproducerile unei opere permise de art. 33 fără consimţământul
autorului au , în principiu , numai scop de informare pentru învăţământ , cercetare , actualitate sau în beneficiul
persoanelor cu handicap.
De asemenea legea prevede că nu constituie o încălcare a dreptului de autor reproducerea unei opere fără
consimţământul autorului pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii dar trebuie respectate
următoarele condiţii :
1 – opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică,
2 – reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei,
3 – să nu aducă un prejudiciu autorului sau titularului dreptului de utilizare .
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 35 din lege , sunt permise şi următoarele transformări ale
operei :
a – transformarea privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului,
b – dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să nu creeze
confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia din urmă,
c – dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Deşi art. 35 nu prevede expres , pentru ca aceste transformări să fie permise este necesar ca , în prealabil ,
opera să fi fost adusă la cunoştinţă publică.

Transmiterea dreptului de autor

Transmiterea drepturilor născute din crearea unei opere literare, artistice se face atât pe cale succesorală cât
şi prin acte inter vivos.
Transmiterea succesorală – Drepturile personal nepatrimoniale din conţinutul dreptului de autor deşi în
principiu sunt ne transmisibile, datorită faptului că iau naştere din creaţia intelectuală sunt exceptate de la dreptul
comun în sensul că trei dintre cele patru drepturi şi anume dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei şi cel
la inviolabilitatea operei se transmit prin moştenire potrivit dreptului comun pe durată nelimitată.

11
 În caz de moştenire vacantă exercitarea acestor drepturi este preluată de oganismul de gestiune colectivă
mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, de organismul de gestiune colectivă cu cel mai
mare numar de membri, din domeniul respectiv de creaţie.
Soluţia propusă de legea actuală ni se pare justă deoarece aceste trei drepturi sunt intrinsec legate de un
anumit autor.
Moştenitorii acestor drepturi morale au obligaţia de a le exercita în aşa fel încât să nu prejudicieze moral
memoria celui dispărut şi pentru a respecta în totalitate adevărul istoric. Este firesc ca cel care moşteneşte dreptul
de a exploata opera după moartea autorului să vegheze ca acea operă să apară sub numele celui care a creat-o şi
întocmai cum ea a fost creată.
O problemă care s-a pus în literatura juridică este aceea a operelor postume( divulgarea tardivă ) . Cel care
publică o astfel de operă va beneficia de toate drepturile patrimoniale care ar fi aparţinut autorului dar numai
pentru o perioadă de 25 de ani, perioadă care începe să curgă din momentul în care opera a fost adusă la cunoştinţa
publicului pentru prima data.
În privinţa drepturilor patrimoniale, acestea se transmit potrivit Codului civil, numai că durata transmiterii
este limitată în timp. În vechea reglementare perioada maximă de timp , pentru care se transmiteau aceste drepturi ,
era de 50 de ani. Deoarece în legislaţia ţărilor membre a U.E. această perioadă este de 70 de ani legiuitorul român a
armonizat şi în această privinţă legislaţia internă cu cea europeană astfel că drepturile patrimoniale se transmit
potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani. Această perioadă nu este influenţată de faptul că opera a fost
adusă la cunoştinţă publică sau nu.
În situaţia moştenirilor vacante avem de asemenea o derogare de la dreptul comun în sensul că nu revin
statului, ci drepturile lui de cuius sunt preluate de organisme de gestiune colectivă care au ca membrii un număr
mai mare de membrii din domeniul în care a creat autorul.
De aceeaşi durata de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la cunoştinţa publicului, sub
pseudonim, sau fără indicare de nume cât şi cei ai autorului operei realizate în colaborare, numai că în acest caz
termenul de 70 de ani va începe să curgă din momentul morţii ultimului coautor.
Dacă contribuţia fiecărui coautor este distinctă, durata dreptului patrimonial, pentru fiecare dintre
moştenitorii coautorilor este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor pe care îl moştenesc.
În cazul operelor colective durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere este de 70 de ani şi începe
să curgă de la data aducerii operei la cunoştinţa publicului. În situaţia în care înăuntrul acestui termen, opera nu a
fost adusă la cunoştinţă publicului durata drepturilor patrimoniale expiră la trecerea unei perioade de 70 de ani de la
crearea operei.
În cazul programelor pentru calculator ; drepturile patrimoniale ale autorului programelor de calculator se
transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de 70 de ani.
O excepţie de la dreptul comun este aceea că deşi data deschiderii moştenirii coincide cu data morţii celui
ce lasă moştenirea, durata termenelor de protecţie se calculează începând cu data de 01 ianuarie a anului următor
morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică – art. 32 din lege.

Transmiterea contractuală a dreptului de autor

Prima reglementare privind transmiterea contractuală a dreptului de autor a fost Legea nr. 956 din 24 iulie
1946. Anterior acestei legi contractul de valorificare a dreptului de autor era supus reglementărilor dreptului
comun. Legea amintită nu s-a ocupat decât de operele literare şi de contractul de editare ; dispoziţiile ei erau
aplicate prin extindere şi contractului de reprezentare.
O nouă reglementare a contractului a intervenit în anul 1949 prin Decretul nr. 17 din 14 ianuarie (completat
ulterior prin Decretul nr. 19 din 16 februarie 1051) conform căruia : „dreptul de autor putea fi valorificat direct sau
prin contractul de editare, de reprezentare publică, prin contractul de folosinţă a unei într-un film şi prin contractul
de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune”,
În noua reglementare legiuitorul a analizat amplu şi distinct contractul de cesiune a dreptului de autor,
contract pe care îl vom întâlni doar în cadrul proprietăţii industriale.
De asemenea sunt reglementate contractul de editare, de reprezentare în public a unei opere (formele prin
care se poate realiza această comunicare sunt variate : de la recitarea publică, execuţie lirică, reprezentare dramatică
până la difuzarea prin orice procedee a cuvintelor sunetelor şi imaginilor.), contractul de difuzare a unei opere prin
radio sau televiziune, contractul de comandă cât şi contractul de închiriere a unei opere.
Privitor la contractul de cesiune, acesta este definit astfel : „convenţia prin care o parte, numită cedent
(autorul operei), transmite cu titlu oneros sau gratuit, în tot sau în parte unei alte persoane numită cesionar
(persoană fizică sau juridică) drepturile patrimoniale născute din crearea unei opere literare, artistice sau tehnice”.
Titularul dreptului de autor poate ceda prin contract numai drepturile sale patrimoniale .
Caracterele juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor sunt :
- are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor ;
- este un contract consensual ;
12
 - este un contract cu titlul oneros ;
- este un contract , în principiu , intuitu personae ;
- este un contract sinalagmatic .
Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor în
capitolul VII , care conţine regulile comune pentru contractele de valorificare a drepturilor patrimoniale , şi regulile
speciale pentru contractul de editare , contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de
închiriere şi contractul de comandă . Regulile comune ale cesiunii se aplică , în mod corespunzător , în completarea
regulilor speciale , pentru celelalte tipuri de contracte reglementate de lege , precum şi în cazul încheierii unor
contracte nenumite prin care se valorifică drepturi patrimoniale de autor .
Cesiunea poate fi limitată în timp, în spaţiu sau la un anumit drept, putând fi exclusivă sau ne exclusivă.
Cesiunea exclusivă. Cesiunea este exclusivă în situaţia în care titularul dreptului de autor, nu mai poate
utiliza opera în modalitatea sau pe teritoriul convenit cu cesionarul. De asemenea, el nu mai poate transmite
drepturile respective şi unei alte persoane.
Cesiunea neexclusivă. Cesiunea este neexclusivă în situaţia în care titularul dreptului de autor îşi poate
păstra el însuşi opera şi poate transmite dreptul său neexclusiv şi altor persoane.
Clauzele obligatorii în contractele de cesiune :
1 – părţile contractante cu indicarea exactă a elementelor de identificare ale acestora,
2 – precizarea expresă a dreptului patrimonial care se transmite prin contractul în cauză,
3 – modalitatea de utilizare a operei,
4 – durata în timp a cesiunii,
5 – felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă),
6 – remuneraţia titularului dreptului de autor.
Lipsa oricăreia dintre aceste clauze poate duce la anularea contractului, anulare care poate fi cerută de
partea interesată. Este lovit de nulitate absolută contractul de cesiune care are drept obiect cedarea dreptului
patrimonial privitor la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sa ne nominalizate.
Contractul trebuie să îmbrace forma scrisă cerută însă numai ad probationem şi nu ad validitatem. De la
această regulă există o excepţie : contractul care are ca obiect folosirea operei în presă.
În privinţa remuneraţiei care i se cuvine autorului, aceasta se va stabili prin acordul părţilor şi va putea fi
proporţională cu încasările provenind din utilizarea operei sau se poate stabili o sumă fixă.
Dacă părţile nu au stabilit prin contract modalitatea de remunerare, autorul are dreptul să ceară acest lucru
pe cale judecătorească, instanţa urmând a stabili suma datorată, ţinând cont de sumele care se plătesc uzual pentru
astfel de situaţii, cât şi de opera în sine, în funcţie de felul cesiunii.
Legea noastră reglementează şi o acţiune specială pentru revizuirea contractelor lezionare , având unele
asemănări cu acţiunea în resciziune pentru leziune din dreptul comun . Potrivit art. 43 alin. 3 din lege , în cazul unei
disproporţii evidente între renumeraţia autorului şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor
patrimoniale , autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea
convenabilă a remuneraţiei .
În cazul operelor create în cadrul unui contract individual de muncă, drepturile patrimoniale sunt stabilite
prin acel contract de muncă şi ele (drepturile patrimoniale) pot aparţine fie, unităţii care l-a angajat pe autor, fie
autorului. Dacă prin contractul de muncă s-au cedat unităţii drepturile patrimoniale născute din crearea operei este
obligatorie precizarea termenului pentru care ele au fost cedate, iar în cazul în care acest termen nu se regăseşte în
contract, acesta nu va putea fi mai mare de 3 ani de la predarea operei.
După expirarea acestui termen, drepturile patrimoniale vor reveni autorului. De asemenea, autorul unei
opere create în baza contractului individual de muncă, îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei create în
baza contractului ca parte componentă din ansamblul creaţiei sale.

În general contractele de valorificare a drepturilor de autor au ca obiect o operă terminată în momentul

încheierii contractului, dar, în cazul unui autor cunoscut şi recunoscut ca valoros într-un anumit domeniu, se poate
ivi dorinţa de a se solicita acelui autor crearea în beneficiul unei persoane a unei anumite opere. Această cerere se
poate materializa printr-un contract de comandă.

Contractul de comandă a unei opere viitoare, a fost reglementat şi prin Decretul nr. 321/1956 dar este
reglementat şi în actuala Lege nr. 8/1996.
Ceea ce este specific acestui tip de contract este faptul că acordul părţilor nu poartă numai asupra unei
opere viitoare, dar mai ales asupra actului de creaţie al autorului. Acesta din urmă, nu se obligă numai să cedeze în
limitele prevăzute de lege, drepturile pe care le va dobândi asupra operei sale viitoare, dar şi să creeze acea operă.
În ceea ce priveşte obligaţiei autorului de a crea opera cerută, contractul apare ca un contract de executare
de lucrări, iar în ceea ce priveşte obligaţia autorului de a autoriza publicarea operei sale terminate, contractul are
natura unui contract de valorificare a drepturilor de autor.
13
 Contractul de comandă trebuie să prevadă atât termenul de predare cât şi pe cel de acceptare a operei de
către cel ce a comandat-o. După predarea operei, beneficiarul poate să o accepte, să o refuze sau să ceară anumite
modificări. În situaţia în care beneficiarul refuză opera, adică denunţă unilateral contractul, autorul operei are
dreptul să păstreze sumele încasate şi să primească drept despăgubire contravaloarea lucrărilor, respectiv
cheltuielile făcute cu executarea lucrărilor pregătitoare în vederea realizării operei.
Legea recunoaşte şi autorului dreptul de a solicita desfiinţarea contractului de cesiune a dreptului
patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl exploatează sau îl exploatează într-o măsură insuficientă şi dacă, prin
aceasta, interesele justificate ale autorului sunt afectate considerabil.
Cauzele de exonerare de răspundere pentru cesionar în caz de neexploatare sau exploatare insuficientă a
operei sunt :
- culpa autorului,
- fapta unui terţ pentru care nu e ţinut să răspundă,
- cazul fortuit,
- forţa majoră.
Termenul în care se poate cere desfiinţarea contractului de cesiune în cazul neexploatării sau exploatării
insuficiente a operei, începe să curgă doar după expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra
operei. Dacă opera cedată urmează a fi publicată în publicaţii cotidiene, acest termen va fi de 3 luni, iar în cazul
publicaţiilor periodice de 1 an.
În cazul vânzării originalului unei opere de artă plastică sau fotografică, cumpărătorul are dreptul să o
expună public chiar dacă ea nu a fost publicată până la acel moment, cu condiţia ca autorul să nu fi interzis în mod
expres exercitarea acestui drept în actul de înstrăinare a operei.
Cel ce dobândeşte proprietatea asupra suportului material al operei nu dobândeşte ca urmare a acestui fapt
şi un drept de utilizare asupra operei.

Contractul de editare
Contractul de editare este acel contract prin care autorul cedează editorului temporar în schimbul unei sume
de bani numită remuneraţie, dreptul său de reproducere şi distribuţie a operei.
Pe lângă aceste două drepturi cedate autorul poate ceda editorului său şi un drept de a autoriza traducerea şi
adaptarea operei.
Contractul trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii relative următoarele clauze :
- felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă);
- întinderea cesiunii în spaţiu;
- durata şi remuneraţia autorului.
Pe lângă aceste clauze obligatorii, contractul mai poate să prevadă :
- un termen până la care autorul trebuie să predea originalul operei;
- un termen până la apariţia şi difuzarea exemplarului fiecărei ediţii,
- numărul maxim şi minim de exemplare;
- modul în care autorul poate să controleze numărul de exemplare produs de editorul său.
Editorul are următoarele obligaţii specifice :
a – să respecte clauzele contractuale;
b – să permită autorului să facă modificări în cazul unei ediţii noi;
c – să ceară consimţământul autorului atunci când doreşte să cedeze contractul de editare;
d – să înapoieze autorului originalul operei primite pentru publicare dacă nu s-a convenit altfel.
Contractul de editură încetează la expirarea perioadei pentru care el a fost încheiat. Autorul are dreptul să
ceară desfiinţarea contractului dacă editorul nu-i publică opera în termenul convenit cât şi daune dacă prin
nepublicare, a suferit un prejudiciu.
În privinţa suportării riscului contractului, legiuitorul a făcut distincţia între operele publicate şi cele
nepublicate. Astfel, riscul pieirii operei va fi suportat de editor, dacă opera a fost publicată, el având obligaţia de a
plăti remuneraţia convenită autorului. Dacă opera este distrusă total înainte de a fi pusă în circuit civil editorul este
îndreptăţit să pregătească o ediţie nouă , iar autorul va avea drept de remuneraţie numai pentru una dintre aceste
ediţii .
Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte :
1 – contract de prestare de servicii,
2 – contract de antrepriză.
În primul caz, autorul pe cheltuiala sa îl împuterniceşte pe editor să-i reproducă opera, urmând ca autorul
să-şi valorifice singur opera după editare.
În cazul în care autorul îl împuterniceşte pe editor ca pe cheltuiala sa să-i reproducă opera şi să i-o difuzeze
suntem în situaţia celui de-al doilea tip de contract şi anume cel de antrepriză, căruia I se aplică dispoziţiile codului
civil.
14
 După cum se cunoaşte contractul de antrepriză este acel contract în virtutea căruia una dintre părţi –
denumită antreprenor – se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare pentru cealaltă parte – denumită client –
în schimbul unei remuneraţii.

Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.

Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este acel contract prin care titularul dreptului
de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală
sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă în schimbul unei
remuneraţii, cesionarul având obligaţia să o reprezinte sau să o execute în condiţiile convenite.
Contractul se va încheia în formă scrisă, fie pe durată determinată fie pe un număr determinat de
comunicări către public.
Faţă de contractul de editare contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, deosebirea care
apare se referă la faptul că în cel de-al doilea legea prevede includerea în contract, în mod expres, a datei la care va
avea loc premiera sau singura comunicare a operei, după caz, celelalte clauze fiind asemănătoare.

Contractul de închiriere a unei opere.

Acest tip de contract, este prevăzut în legea nr. 8/1996, dar în mod sumar, precizându-se doar că I se aplică
regulile din dreptul civil, referitoare la contractul de locaţie, prevăzut de art. 1410 Cod civil.
Prin acest contract, autorul unei opere, cedează utilizarea , pe un anumit termen, cel puţin a unui exemplar,
al operei sale, în original sau copie, în schimbul unei sume de bani.
Acest tip de contract se foloseşte în special pentru categoria de opere ca : programe pentru calculator sau
opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Din analiza acestor contracte se poate desprinde concluzia că, pe de o parte, prin ele se realizează atât
aducerea operei la cunoştinţa publicului cât şi exploatarea acelei opere, iar pe de altă parte, următoarele trăsături
esenţiale ale acestor contracte :
a – au ca obiect, transmiterea temporară a dreptului de a utiliza o operă determinată;
b – sunt contracte consensuale;
c – sunt contracte sinalagmatice;
d – sunt contracte încheiate intuitu personae;
e – forma scrisă este prevăzută pentru aceste contracte ca o condiţie ad probationem şi nu ad validitatem.
În privinţa capacităţii autorului de a încheia un contract de valorificare a drepturilor sale asupra operelor
create se vor aplica dispoziţiile comune cu privire la capacitate.

Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale

Operele cinematografice ca obiect al dreptului de autor au dat naştere la numeroase discuţii în literatura
juridică, iar soluţia adoptată de diferite legislaţii naţionale sunt departe de a fi unitare.
Până la apariţia Legii nr. 8/1996, în ţara noastră, aceste opere nu au fost reglementate în mod distinct. În
actuala reglementare ele se regăsesc tratate separat în capitolul VIII al legii menţionate iar dispoziţiile referitoare
acestui fel de opere sunt în concordanţă cu directivele comunitare în materie.
Legiuitorul român defineşte acest gen de opere astfel : „Opera audiovizuala este opera cinematografica,
opera exprimata printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice alta opera constand dintr-o succesiune de
imagini in miscare, insotite sau nu de sunete.”
Opera audiovizuală are mai mulţi autori. Producătorul şi regizorul care sunt consideraţi autori principali, la
care se mai adaugă şi alţi autori, cum sunt : autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii
special create pentru opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie
când acestea reprezintă o parte importanţă a operei.
Cei doi autori principali, regizorul şi producătorul, sunt definiţi astfel de actuala reglementare :
„Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce îşi asumă conducerea creării şi
realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal.”
„Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea
producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi
financiare.”
Între producător şi regizor se încheie un contract prin care părţile pot conveni să fie incluşi ca autori ai
operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.
În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei alte opere preexistente, trebuie
reamintit faptul că dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra
unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. În aceste condiţii legea
prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv mai sus precizat printr-un contract încheiat între titularul
15
dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea
expres condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.
De remarcat că în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei audiovizuale, precum şi alţi
autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a propriilor contribuţii, în
condiţiile legii.
Producătorul şi autorul principal sunt cei care hotărăsc dacă opera audiovizuală este terminată sau nu,
versiunea definitivă, dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului şi modul în care va fi exploatată versiunea
definitivă a operei.
Prin lege se interzice distrugerea suportului original al versiunii definitive a operei audiovizuale în forma
copiei-standard.
În ceea ce priveşte folosirea drepturilor patrimoniale, acestea se vor împărţi între autorii operei
audiovizuale. Remuneraţia autorului poate fi stabilită pentru fiecare mod de utilizare a operei audiovizuale care este
proporţională cu încasările brute rezultate din utilizare.
Autorii au dreptul să ceară producătorilor, periodic, situaţia încasărilor realizate din utilizarea operei.
Rezilierea contractului dintre producător şi autor poate fi cerută de acesta din urmă dacă producătorul în
termen de 5 ani de la încheierea contractului nu finalizează opera audiovizuală sau nu difuzează opera în termen de
1 an de la finalizarea ei.

Programele pentru calculator

Programele pentru calculator sunt reglementate în capitolul IX din Legea nr. 8/1996, reglementare care este
considerată insuficientă în legislaţia română. În conformitate cu prevederile art. 72 din lege „protecţia programelor
pentru calculator include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate
în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele.”
Nu sunt protejate prin lege, ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematice şi
principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza
interfeţelor sale.
Autorul programelor pentru calculator are aceleaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi oricare autor al
unei opere literare sau artistice. El poate ceda drepturile de utilizare a unui program pentru calculator fără ca
aceasta să ducă la transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă programele pentru calculator sunt
realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi exploatate de cel angajat, dacă prin contract nu s-a
convenit altfel.

Operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice

a) Operele de artă plastică, pot fi bi sau tridimensionale la baza protecţiei lor stând individualitatea operei
care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă plastică se bucură de toate drepturile morale şi
patrimoniale prevăzute de lege.
Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui contract care trebuie să conţină
indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă, un desen, o fotografie) precum şi referiri la semnătura
autorului. Reproducerile nu pot fi puse în vânzare fără consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ
care este dat după examinarea reproducerii.
După realizarea reproducerii toate instrumentele speciale care au folosit la realizarea acelei reproduceri,
trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă nu sunt achiziţionate de către titularul dreptului de autor sau
dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea modelele originale după care s-au realizat reproducerile trebuie restituite titularului. În
situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o expoziţie, persoana fizică sau juridică care organizează acea
expoziţie suportă riscul dispariţiei sau distrugerii totale sau parţiale a operei.

b) Operele de arhitectură – pot fi realizate numai cu acordul arhitectului, iar construcţia realizată, va
trebui să poarte la loc vizibil numele arhitectului.
c) Operele fotografice sunt protejate în cadrul instituţiei dreptului de autor cu precizarea că „nu pot
beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte documente de orice fel, desene
tehnice şi alte asemenea.”.
În ceea ce priveşte opera fotografică realizată în baza unui contract individual de muncă sau la comandă, se
prezumă faptul că acele fotografii aparţin pentru o perioadă de 3 ani celui care a făcut comanda sau angajatorului,
dacă nu s-a convenit altfel.
Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra unei opere fotografice se
produce în momentul înstrăinării negativului operei fotografice. Persoana care comandă să I se execute o fotografie
poate să publice sau să reproducă acea fotografie fără consimţământul autorului dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă fotografia originală poartă numele autorului, acest nume trebuie să figureze şi pe reproducere.
16
 Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei şi a secretului sursei de informare.
Operele care conţin un portret nu pot fi utilizate fără acordul persoanei reprezentate de acel portret.
Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă sau să o comunice public fără
consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia pe o perioadă de 20 de ani după moartea sa.
De la această regulă există şi excepţii. Şi anume , 1) în cazul în care persoana reprezentată în portret este de
profesie model sau a fost remunerată pentru a poza , 2) difuzarea unei opere care conţine un portret poate fi făcută
fără autorizaţia persoanei reprezentate dacă :
a – Este o persoană general cunoscută şi portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale publice;
b – Portretul persoanei reprezentate constituie numai un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un
peisaj sau o manifestare publică.
Corespondenţa adresată unei persoane, poate fi utilizată doar cu consimţământul destinatarului acelei
corespondenţe , iar după moartea sa , timp de 20 de ani , cu consimţământul succesorilor săi, cu condiţia ca
persoana destinatară să nu-şi fi exprimat o altă dorinţă.
Atât destinatarul cât şi persoana reprezentată într-un portret se bucură de dreptul moral de a pretinde
respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificărilor sau denaturărilor ce i-ar crea un prejudiciu.
Autorul are dreptul să ceară editorului sau producătorului său, să păstreze secretul sursei de informaţii
folosită în operă şi să nu comunice documente referitoare la aceasta. Numai cu consimţământul persoanei sau în
baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se poate dezvălui secretul.

DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR

Directiva comunitară din 1993 impune statelor membre Uniunii Europene coordonarea unor reguli ale
dreptului de autor şi drepturile conexe aplicabile radiodifuziunii prin satelit şi retransmisia prin cablu .
Art. 5 din această directivă prevede : „protecţia drepturilor conexe drepturilor de autor nu aduce atingere şi
nu modifică sub nici un aspect protecţia conferită în cadrul drepturilor de autor.”
Actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) este în strictă concordanţă cu reglementarea comunitară în
privinţa drepturilor conexe drepturilor de autor. Prin aceasta, pentru prima oară în legislaţia României sunt
reglementate drepturile conexe drepturilor de autor. Aceste drepturi sunt reglementate în 5 capitole ale legii,
ocupând o reglementare textuală mai mare decât întreaga reglementare anterioară privitoare la drepturile de autor.
Prin drepturile conexe drepturilor de autor înţelegem ansamblul prerogativelor nepatrimoniale ( morale ) şi
patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de persoane fizice sau juridice care desfăşoară activităţi
subsecvente activităţii de creaţie propriu-zisă .
În conformitate cu prevederile art. 94 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute şi protejate drepturile conexe
drepturilor de autor, următoarelor 3 categorii de persoane
( titularii drepturilor conexe ) :
1 – artiştii interpreţi şi executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii;
2 – producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile
înregistrări.
Pentru aceste două categorii de titulari de drepturi conexe drepturilor de autor legea cuprinde în afară de
dispoziţiile din capitolele care le sunt destinate, un capitol cu reguli comune atât pentru autori cât şi pentru artişti şi
producători.
3 – organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile lor emisiuni şi servicii de programe .

Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.

În doctrină s-a pus problema dacă aceşti artişti sau executanţi sunt coautori la realizarea operei. Pentru că ei
nu participă la crearea operei interpretate sau executate s-a considerat că nu pot avea calitatea de coautori, prestaţia
lor a fost considerată drept operă derivată. Această calificare, nu este justă pentru că ar însemna să se pună această
prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau adaptările care însă, sunt opere cu entitate proprie.
Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de multe ori importanţa rolului lor
este egală cu cea a autorului iar uneori chiar superioară, mai ales pe scara realizărilor şi realităţilor comerciale.
Ca urmare s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau executanţilor este necesar să se
instituie un regim care deşi modelat după cel al dreptului de autor să fie diferit de acesta.
Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa numitelor drepturi conexe.
Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată sau executată şi interpretarea sau executarea ei
este demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea ori executarea unei opere poate compromite sau să dea
strălucire operei preexistente.
În conformitate cu prevederile art. 95 din lege, sunt consideraţi artişti interpreţi sau executaţi : „actorii,
cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă,
17
interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de
orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete.”
Din ultima parte a textului de lege, care foloseşte expresia „spectacol de orice fel”, rezultă existenţa unor
drepturi conexe de autor şi altor categorii de artişti interpreţi sau executanţi ai unor creaţii sau realizări artistice
decât cele expres denumite şi enumerate în cuprinsul textului de lege.
Obiectul drepturilor conexe se deduce din conţinutul art. 94 , şi poate consta din:
- interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi ,
- înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de înregistrări,
- emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune .
Actuala reglementare, recunoaşte acestor artişti interpreţi sau executanţi o serie de drepturi morale şi
patrimoniale asemănătoare cu cele recunoscute autorilor.

Drepturile morale
În conformitate cu prevederile art. 96 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunosc următoarele
drepturi morale :
1 – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii,
2 – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi
la fiecare utilizare a înregistrării acesteia,
3 – dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări, falsificări
sau alte modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar
prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa,
În continuare, art. 97 din lege, prevede că drepturile morale conexe drepturilor de autor ale artiştilor
interpreţi sau executaţi, la fel ca şi drepturile morale ale autorilor, nu pot face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări.
Aliniatul 2 al art. 97 din lege, stabileşte că exerciţiul drepturilor morale ale drepturilor conexe drepturilor
de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi pot fi transmise prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată
nelimitată. În caz de vacanţă succesorală exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectiva care
a administrat drepturile artistului interpret sau executant ori, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de
membri, din domeniul respectiv.

Drepturile patrimoniale
Artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un drept patrimonial exclusiv asupra realizărilor lor care,
potrivit art. 98 din lege, conferă interpreţilor, dreptul de a autoriza efectuarea de către terţi a următoarelor activităţi :
a) fixarea interpretarii sau a executiei sale ;
În art. 98 din lege, se prevede expres înţelesul termenului de fixare. Astfel : „În înţelesul prezentei legi, se
consideră fixare încorporarea, prin orice mijloc, de sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări
digitale ale acestora, în orice fel de suport, inclusiv electronic, care permite perceperea, reproducerea ori
comunicarea lor către public, într-un mod oarecare.”
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi
sub orice formă, a interpretării sau a execuţiei fixate:
c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;
d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;
e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate;
f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau a execuţiei fixate;
g) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în afara cazului în care
interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată;
h) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel încât să poată fi accesată,
în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
i) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
În condiţiile prevăzute de art. 99 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un drept
patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la prestaţiile colective, realizate în formaţii cum ar fi, membrii
unui grup, cor, corp de balet, trupe teatrale, şi care, trebuie să-şi desemneze dintre ei, în scris cu acordul majorităţii
membrilor grupului, un reprezentant pentru exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 98 din lege.
Pentru cazul în care artistul interpret sau executant îţi desfăşoară activitatea pe baza unui contract
individual de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la drepturile patrimoniale ale acestor artişti.
Astfel, art. 100 din lege prevede posibilitatea ca dreptul patrimonial prevăzut la art. 98 să poată fi transmis
celui care angajează, cu condiţia ca transmiterea dreptului să fie expres prevăzută în contractul individual de
muncă.

18
 În situaţia în care artistul interpret sau executant a participat la realizarea unei opere audiovizuale, ori a
unei înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară, se consideră că acesta cedează producătorului dreptul
exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate prin reproducere, distribuire, import, inchiriere si imprumut.
Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale care aparţin unui artist interpret
sau executant se stabilesc prin acordul părţilor.
Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea
prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită prin contract artistul interpret sau
executant poate solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei, la fel ca şi în cazul
contractului de cesiune a drepturilor de autor.
Se poate solicita, tot pe cale judecătorească revizuirea contractului de cesiune în situaţia în care există o
disproporţie între remuneraţia primită şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale.
În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile patrimoniale aparţin artistului
interpret sau executant.
Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi păstrează dreptul exclusiv
de utilizare a acesteia ca parte integrantă în ansamblul creaţiei sale.
În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute artistului interpret sau executant,
art. 102 din lege, prevede că durata este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a
avut loc fixarea sau comunicarea către public.

Drepturile producătorilor de înregistrări sonore.

Potrivit art. 103 alin. 1 din lege, se consideră inregistrare sonora sau fonograma, in sensul prezentei legi,
orice fixare, exclusiv sonora, a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori executie a unei opere sau a altor sunete
ori a reprezentarilor digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda si suportul utilizate pentru aceasta fixare.
Producătorii de înregistrări sonore sunt persoanele fizice sau juridice care îşi asumă responsabilitatea
organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor, fie că aceasta constituie sau nu o operă în sensul
prevederilor Legii nr. 8/1996.
Producătorul de înregistrări sonore, are dreptul recunoscut de lege ca în cazul reproducerii şi difuzării
înregistrărilor sonore pe care le realizează, să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte
suporturi, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant şi propriul său nume şi denumirea
întreprinderii sale.
Pe lângă acest drept moral, producătorilor de înregistrări sonore, li se recunoaşte un drept patrimonial
exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu privire la acestea :
a) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi
sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore;
b) distribuirea propriilor înregistrări sonore;
c) închirierea propriilor înregistrari sonore;
d) împrumutul propriilor înregistrări sonore;
e) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor legal realizate ale propriilor înregistrări
sonore;
f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu excepţia celor publicate în scop
comercial;
g) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să poată fi accesate, în orice
loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public;
h) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.
La aceste drepturi, art. 105 alin. 3 din lege, prevede şi dreptul exclusiv al producătorului de înregistrări
sonore de a împiedica importul de copii ale propriilor înregistrări sonore realizate fără autorizarea sa.
Cu privire la durata drepturilor patrimoniale recunoscute de lege producătorilor de înregistrări sonore,
aceasta este de 50 de ani şi începe să curgă cu data de 1 ianuarie al anului următor celui în care a avut loc prima
fixare, ori de la data aducerii la cunoştinţă publică.

Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale.

Art. 106 indice 1 arată că se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă orice fixare a unei opere
audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul
utilizate pentru această fixare.
Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă
responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în
mişcare, însoţite ori nu de sunet şi, în această calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.
Producătorii de înregistrări audiovizuale pot exercita acelaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi
producătorii de înregistrări sonore .
19
 Organismele de radiodifuziune şi de televiziune.
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune sunt creatori de programe iar programele reprezintă o
operă comună creată de mai mulţi coautori, în colaborare, aşa cum o defineşte art. 5 al legii.
Conform art. 113 alin. 1 din lege, aceste organisme de radiodifuziune şi de televiziune au dreptul
patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel autorizat de a menţiona numele organismelor în cauză,
următoarele activităţi :
a) fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune;
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi
sub orice formă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel
de suport;
c) distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe
orice fel de suport;
d) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport;
e) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de
televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar, precum şi prin
orice alt mod de comunicare către public, inclusiv retransmiterea pe Internet ;
f) comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune în
locuri accesibile publicului, cu plata intrării;
g) închirierea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune, fixate pe
orice tip de suport;
h) împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe
orice fel de suport;
i) punerea la dispozitia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de
televiziune fixate pe orice fel de suport, indiferent dacă au fost emise prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau
satelit, astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

La cele de mai sus se adaugă dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de radio şi televiziune de a
împiedica importul de copii realizate, fără autorizarea lor, de pe propriile programe de radio sau de televiziune,
fixate pe orice tip de suport.
Durata drepturilor patrimoniale exclusive ale organismelor de radiodifuziune şi de televiziune este de 50 de
ani, perioadă ce începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima emitere sau
transmitere a acestor organisme.
Şi în cazul acestor drepturi, legiuitorul a prevăzut unele din limitările exercitării acestora, fiind permise fără
consimţământul organismelor menţionate, cât şi utilizarea programelor de radio şi de televiziune pentru uzul
personal sau pentru cercul unei familii.

Comunicarea publică prin satelit.

Acest nou mod de transmitere prin satelit, a fost reglementat pentru prima oară prin Legea nr. 8/1996, fapt
ce se impunea datorită nivelului atins de ştiinţa şi tehnica mondială a telecomunicaţiilor.
Prin comunicare publică prin satelit se înţelege introducerea sub controlul şi responsabilitatea unui
organism de radiodifuziune sau de televiziune situat pe teritoriul României, a semnalelor purtătoare de programe
destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine pe pământ.
Trecerea la utilizarea pe scară largă a acestui nou sistem de comunicaţii publice nu trebuie să aibă ca
urmare încălcarea în vreun fel a drepturilor creatorilor de opere în general sau a altor categorii de participanţi la
realizarea unor opere audiovizuale, apte a fi transmise publicului pe această cale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. 1 din lege, organismele de radiodifuziune şi de
televiziune care au ca obiect de activitate comunicarea publică a unor programe prin satelit, trebuie să îşi desfăşoare
activitatea cu respectarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe protejate prin Legea nr. 8/1996.
În situaţia în care semnalele purtătoare de programe sunt emise sub o formă codificată, comunicarea
aceasta va fi considerată comunicare publică numai dacă dispozitivul de decodificare a emisiunii este pus la
dispoziţia publicului prin organismul respectiv sau cu consimţământul său.
Răspunderea pentru comunicarea publică prin satelit trebuie să revină acelor organisme de radiodifuziune
sau de televiziune care sunt titularele programelor în cauză, precum şi persoanelor fizice sau juridice care au primit
din partea acestora autorizarea efectuării acestor comunicaţii publice.
Titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe dreptului de autor asupra operelor sau prestaţiilor care
ar putea face obiectul unor programe comunicate prin satelit, îşi vor putea cesiona drepturile lor, în vederea
realizării unei astfel de comunicări publice, numai printr-un contract încheiat individual sau prin intermediul unui

20
organism de gestiune colectivă. În acest caz este vorba despre un nou contract de cesiune care se adaugă celorlalte
contracte de valorificare a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe prevăzute de Legea nr. 8/1996.

Retransmiterea prin cablu.

Introducerea acestei reglementări în legislaţia actuală este de asemenea o noutate în legislaţia noastră şi a
devenit posibilă şi necesară ca urmare a evoluţiei telecomunicaţiilor în general pe plan mondial şi a utilizării acestui
mod de comunicare publică pe scară tot mai largă în ultimul timp şi în ţara noastră.
Ideea centrală a acestei reglementări o constituie afirmarea principiului conform căruia nici prin acest nou
mod de comunicare publică, dreptul de autor şi drepturile conexe acestuia nu pot fi ignorate sau încălcate în nici un
fel.
Legea stabileşte că titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile lor
pentru autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu, pe baza contractelor încheiate prin intermediul unor
organisme de gestiune colectivă.
Dacă unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturile lor unui organism de gestiune colectivă,
organismul care gestionează drepturile din aceeaşi categorie este considerat de drept a fi şi gestionarul drepturilor
lor. Dacă în acelaşi domeniu există mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta între
acestea. Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe, pot să-şi revendice drepturile de la acele organisme în
termen de 3 ani de la data retransmiterii prin cablu.
Organismele de gestiune colectivă pot încheia contracte cu distribuitorii prin cablu.
Art. 121 indice 1 din lege prevede însă două cazuri în care retransmiterea prin cablu este permisă fără
consimţământul titularului de drepturi şi fără plata vreunei remuneraţii :
1 – în cazul programelor proprii ale organismelor publice de radiodifuziune şi de televiziune cu acoperire
naţională;
2 – în cazul retransmiterii unor programe ale organismelor de radiodifuziune şi de televiziune ale căror
programe sunt retransmise prin cablu .

Drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date.

Prin bază de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente independente, protejate ori
nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile
prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.
Potrivit art. 122 indice 1 fabricantul unei baze de date este persoana fizică sau juridică ce a făcut o
investiţie substantială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze
de date.
Fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza si de a interzice extragerea
si/sau reutilizarea totalitatii sau a unei parti substantiale din aceasta, evaluata calitativ sau cantitativ.
Drepturile fabricantului bazei de date iau nastere o data cu definitivarea bazei de date. Durata protectiei
este de 15 ani, incepand cu data de 1 ianuarie a anului imediat urmator definitivarii bazei de date.

Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe se face printr-o serie de mijloace de drept
administrativ, civil şi penal. Apariţia unei legi, în concordanţă cu legislaţia internaţională în materie, a permis
intrarea în legalitate şi în acest domeniu în care datorită schimbărilor apărute în tehnică şi tehnologie, a cerut-o cu
necesitate. De asemenea, reglementarea drepturilor conexe a constituit un al pas în crearea cadrului legislativ
necesar apărării acestor drepturi. Spre deosebire de alte obiecte ale dreptului de proprietate intelectuală (invenţiile,
mărcile, desenele şi modelele industriale), operele creaţiei literare, artistice şi ştiinţifice sau de orice altă natură
asemănătoare, originalul este protejat de lege în mod necondiţionat.

Ocrotirea dreptului de autor prin mijloace de drept administrativ în general.

1. Mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional prin care

sunt protejate drepturile de autor.

Realizarea prin dispoziţiile legii a cadrului juridic necesar creării unor organisme de gestiune colectivă prin
care se pot exercita şi proteja unele dintre drepturile de autor sau dintre drepturile conexe acestora, constituie
mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional.
Pentru prima dată Legea nr. 8/1996, prevede că titularii dreptului de autor şi a drepturilor conexe îşi pot
exercita drepturile lor nu numai în mod personal dar şi, la cererea lor, prin organisme de gestiune colectivă.
Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin libera asociere care au ca obiect
de activitate în principal colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari.
21
Aceste organisme au statutul asociaţiilor fără scop lucrativ şi dobândesc personalitatea juridică în condiţiile legii cu
avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste organisme pentru a fi avizate de Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor sunt stabilite de lege. Organismele sunt create direct de către titularii drepturilor de autor şi ai
drepturilor conexe, cum sunt autorii, artiştii interpreţi sau executanţi, producătorii precum şi alţi titulari persoane
fizice sau juridice ai drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe.
Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat pe baza unui statut adoptat după procedura
prevăzută de lege. Dispoziţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă un astfel de statut sunt prevăzute în art.
127 lit. a – j din lege şi trebuie să fie completate cu orice dispoziţii obligatorii reieşite din legislaţia în vigoare.
Pentru a evidenţia rolul de protecţie pe care îl au organismele de gestiune colectivă, înfiinţate prin aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, vom aminti că în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 4 din lege orice titular al
dreptului de proprietate sau al drepturilor conexe, poate încredinţa prin contract exerciţiul drepturilor sale unui
organism de gestiune colectivă, acesta din urmă fiind ţinut să accepte exercitarea acestor drepturi pe bază colectivă,
dacă gestiunea categoriei de drepturi în cauză intră în activitatea sa statutară.
Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii :
a) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea
repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă;
b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite,
ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al caror mod de
exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convenţiilor încheiate cu
organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune
ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a
repertoriului protejat;
d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea drepturilor cuvenite, ca urmare a
utilizarii repertoriului propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu
organismele similare din străinătate;
e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit
prevederilor din statut;
f) să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice aspect al activităţii de colectare a
sumelor datorate de utilizatori şi de repartizare a acestora;
g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul procedurilor legale, în
limita obiectului lor de activitate;
h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare, în format scris şi
electronic, pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, în vederea repartizării;
informaţiile şi documentele transmise vor fi însoţite de adresa de înaintare, purtând numele reprezentantului legal,
semnătura şi ştampila;
i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectiva în raporturile cu autoritatile publice care au drept
de control şi, prin acestea, cu utilizatorii;
j) să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la titularii dreptului de autor
sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

Existenţa unui organism administrativ central cu competenţă naţională pentru protejarea drepturilor de
autor denumit Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, este o garanţie suplimentară pentru garantarea drepturilor
titularilor drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe.
Acest organism a luat fiinţă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 prin transformarea Agenţiei
Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor – organ de specialitate aflat în subordinea Ministerului Culturii –
prin schimbarea denumirii şi subordonării. Odată cu schimbarea denumirii acest organism a devenit organ de
specialitate subordonat Guvernului.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte
evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Directorul general al acestui organism precum şi cei 20 de arbitrii (jurişti) sunt numiţi de guvern. Oficiul
funcţionează pe baza unui regulament aprobat de Guvern. (H.G. nr. 60/10 martie 1997 publicată în M.O. nr. 46 din
18 martie 1997).
Atribuţiile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, conform prevederilor art. 138 din lege, sunt
următoarele :
a) reglementeaza activitatea din domeniu, prin decizii ale directorului general;
22
 b) elaboreaza proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate;
c) tine evidenta repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectiva;
d) organizeaza si administreaza, contra cost, inregistrarea, in registrele nationale si in alte evidente
nationale specifice, prevazute de lege;
e) avizeaza constituirea si supravegheaza functionarea organismelor de gestiune colectiva;
f) avizeaza, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, potrivit legii, inscrierea in Registrul
aflat la grefa judecatoriei, a asociatiilor si fundatiilor constituite in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor
conexe, inclusiv in ceea ce priveste asociatiile pentru combaterea pirateriei;
g) controleaza din oficiu, pe cheltuiala proprie, respectarea legislatiei din domeniu si aplica sanctiuni
contraventionale potrivit legii;
h) controleaza functionarea organismelor de gestiune colectiva si stabileste masurile de intrare in legalitate
sau aplica sanctiuni, dupa caz;
i) controleaza la cerere, pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, activitatile care constituie incalcari
ale legislatiei in domeniu, si aplica sanctiuni contraventionale, potrivit legii;
j) incheie acte de constatare a infractiunilor din domeniu, ridica mijloace materiale de proba si le inainteaza
organelor de urmarire penala;
k) administreaza baza de date, la nivel national, privind contraventiile sanctionate in domeniul drepturilor
de autor si al drepturilor conexe;
l) asigura secretariatul procedurilor de mediere desfasurate potrivit legii;
m) efectueaza, contra cost, constatari tehnico-stiintifice si expertize, prin specialisti proprii, la solicitarea
organelor de cercetare penala sau a instantelor judecatoresti;
n) desfasoara activitati de informare privind legislatia din domeniu, pe cheltuiala proprie, precum si
activitati de instruire, pe cheltuiala celor interesati;
o) desfasoara activitati de reprezentare in relatiile cu organizatiile de specialitate similare si cu organizatiile
internationale din domeniu, la care statul roman este parte;
p) indeplineste orice alte atributii prevazute de lege.

Apărarea drepturilor de autor prin mijloace dreptului civil şi ale dreptului procesual civil.

Acţiunile civile vor avea ca obiect recunoaşterea drepturilor şi reparaţia prejudiciului, fiind fie acţiuni în
răspundere civilă ( art. 998-999 C.Civil ), fie acţiuni în răspundere contractuală.
În afara acestor acţiuni, cei vătămaţi vor putea promova şi alte acţiuni cum ar fi:îmbogăţirea fără justă
cauză sau plata nedatorată .
În prezent textul de bază privitor la această problemă este articolul 139 alin. 1 din lege care statuează :
„ Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta lege atrage răspunderea civilă , contravenţională sau
penală , după caz , potrivit legii” , text aplicabil şi în materia drepturilor nepatrimoniale de autor şi a acelora conexe
cu acestea .
Există încă şi alte prevederi care ocrotesc unele drepturi nepatrimoniale , cum ar fi Decretul nr. 31/1954 ,
care în articolul 54 prevede că „ persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim , la
denumire , la onoare , la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice , artistice ori
literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea
săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”. Totodată , cel care a suferit o atingere a unor
asemenea drepturi va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice
măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins .
Pentru prevenirea unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestor drepturi recunoscute de
Legea nr. 8/1996, titularii pot solicita instanţei de judecată luarea unor măsuri asiguratorii ca :
1 – remiterea pentru acoperirea prejudiciilor suferite a încasărilor realizate prin actul ilicit sau, dacă
prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită, în vederea valorificării
acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate,
2 – distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinaţie unică
sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit,
3 – scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor efectuate ilegal,
4 – publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de judecată, pe cheltuiala celui care
a săvârşit fapta.
Litigiile născute din încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe sunt de competenţa organelor
jurisdicţionale, potrivit dispoziţiilor dreptului comun şi ale Legii nr. 8/1996.

23
 Apărarea drepturilor de autor prin mijloace de drept penal.

Faţă de anterioara reglementare (Decretul nr. 321/1956) care avea un singur articol incriminator, actuala
reglementare (Legea nr. 8/1996) prevede un număr de 30 de infracţiuni pentru anumite fapte care încalcă dreptul de
autor şi drepturile conexe.
Această nouă reglementare se remarcă şi prin înăsprirea pedepselor aplicate pentru faptele reţinute ca
infracţiuni. În timp ce Decretul nr. 321/1956 sancţiona infracţiunea de uzurpare a calităţii de autor cu pedeapsa
închisorii de la o lună la 1 an sau cu amendă, în actuala reglementare sunt prevăzute pedepse cu mult mai mari
pentru toate faptele reţinute ca infracţiuni în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 8/1996, sunt grupate în mai multe categorii :

A. Infracţiuni prin care se aduc atingere drepturilor de autor şi drepturilor conexe.

Constituie infracţiune, fapta persoanei care, fără a avea autorizaţia sau, după caz, consimţământul
titularului drepturilor recunoscute prin lege, cu privire la dreptul de autor şi a drepturilor conexe, săvârşeşte cu
vinovăţie, una din faptele prevăzute în art. 140 lit. a – h din Legea nr. 8/1996.
În conformitate cu textul legal citat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 an la 3 ani
sau cu amendă de la 100.000.000 lei la 300.000.000 lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei
care fără a avea autorizaţia sau după caz consimţământul titularului drepturilor recunoscute de Legea nr.8/1996,
după cum urmează :
a) distribuirea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
b) importul, pe piata interna, a copiilor operelor sau produselor purtatoare de drepturi conexe, realizate cu
consimtamantul titularilor;
c) inchirierea operelor sau produselor purtatoare de drepturi conexe;
d) comunicarea publica a operelor, altele decat cele muzicale, sau a produselor purtatoare de drepturi
conexe;
e) radiodifuzarea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
f) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
g) realizarea de opere derivate;
h) fixarea, in scop comercial, a interpretarilor sau a executiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune
sau de televiziune.

B. Infracţiunea de uzurpare a dreptului de autor.

În conformitate cu prevederile art. 141 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 500.000.000 lei fapta persoanei care-şi însuşeşte fără drept
calitatea de autor a unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publicului o operă sub un alt nume decât
acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

C. Infracţiuni mai grave decât cele prevăzute la art. 140 din lege.

În conformitate cu prevederile art. 143 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă fapta
persoanei fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege :
a) inlatura, in cunostinta de cauza si cu scop comercial, de pe opere sau alte produse protejate, ori modifica
pe acestea orice informatie sub forma electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe
aplicabil;
b) distribuie, importa in scopul distribuirii, radiodifuzeaza ori comunica public sau pune la dispozitia
publicului, astfel incat sa poata fi accesate, in orice loc si in orice moment ales in mod individual, fara drept, prin
intermediul tehnicii digitale, opere sau alte produse protejate, pentru care informatiile existente sub forma
electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe, au fost inlaturate ori modificate fara
autorizatie, stiind ca acest lucru permite, faciliteaza, provoaca sau ascunde o infractiune prevazuta in prezenta lege.
De asemenea , constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda de la
50.000.000 lei la 300.000.000 lei fapta persoanei care produce, importa, distribuie sau inchiriaza, ofera, prin orice
mod, spre vanzare sau inchiriere, ori detine, in vederea comercializarii, dispozitive ori componente care permit
neutralizarea masurilor tehnice de protectie sau care presteaza servicii care conduc la neutralizarea masurilor
tehnice de protectie, inclusiv, in mediul digital
În conformitate cu prevederile art. 139 alin 2 din lege, „Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor
de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora
şi pot pretinde repararea prejudiciului în conformitate cu normele legale.”
24
 După cum se cunoaşte, sunt unele infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate iar pentru alte infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Prin plângere în sensul prevederilor codului de procedură penală, se înţelege încunoştinţarea făcută de o
persoană sau grup de persoane care au suferit o vătămare prin săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, adresată
unui organ de urmărire penală în scopul încetării faptei dăunătoare, a pedepsirii persoanelor vinovate şi a reparării
prejudiciilor morale şi/sau patrimoniale suferite ca urmare a săvârşirii acelor fapte.
În unele cazuri în care legea prevede necesitatea formulării unei plângeri prealabile, formularea şi
prezentarea acesteia în scris sau oral este o condiţie a punerii în mişcare a acţiunii penale.
Prin sesizare din oficiu ca mijloc de punere în mişcare a acţiunii penale, se înţelege acea procedură penală
prin care un organ de stat competent (organ de urmărire penală, instanţă de judecată sau alt organ determinat prin
lege) se autosesizează în baza atribuţiilor şi îndatoririlor care i-au fost recunoscute sau impuse prin lege cu privire
la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Sesizarea din oficiu pentru săvârşirea unei infracţiuni din domeniul
drepturilor de autor sau a drepturilor conexe, poate fi declanşată şi de către Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor aşa după cum reiese din atribuţiile acestui organ conferite de lege .

Regimul internaţional al dreptului de autor

Prima convenţie privitoare la drepturile de autor a fost „Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor
literare şi artistice”. Stimulată de elaborarea convenţiei de la Paris asupra proprietăţii industriale, la Congresul care
se ţinea la Berna în 10 la 13 septembrie 1883, Asociaţia literară şi artistică internaţională (ALAI) adopta un proiect
de „convenţie pentru constituirea Uniunii generale pentru protecţia drepturilor autorilor asupra operelor lor
literare şi artistice”. Consiliul federal elveţian a trimis acest proiect „tuturor ţărilor civilizate” informându-le de
ţinerea în anul următor a unei conferinţe diplomatice destinată a discuta despre acest proiect. În fapt, au fost
necesare trei conferinţe internaţionale înainte de adoptarea textului definitiv. Convenţia de la Berna din 12
septembrie 1886 fruct al muncii a 17 „savanţi” reprezentând 12 ţări, era considerată, la vremea sa, ca „modelul cel
mai desăvârşit al textelor legislative”.
Convenţia de la Berna din 1886 a făcut obiectul unui prim amendament la Paris la 4 mai 1896, apoi unei
prime revizuiri la Berlin în 1908, a unui nou amendament în 20 martie 1914, unei noi revizuiri – actul de la Roma –
din 2 iunie 1928, apoi unei alte revizuiri – actul de la Bruxelles – din 26 iunie 1948. Aceste diferite revizuiri aveau
ca obiect ridicarea nivelului de protecţie a regulilor convenţionale. Ultimele două revizuiri ale convenţiei de la
Berna, cea de la Stockholm din 1967 şi cea de la Paris din 1971, dimpotrivă, au scăzut protecţia acordată prin
regulile convenţionale prin dispoziţii derogatorii dreptului de autor în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 152/1926 promulgată prin Decretul nr. 132/1926
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1927.
În prezent, Uniunea de la Berna numără 105 state printre care şi USA care a aderat la această uniune în
1989 după o lungă perioadă de izolare.
Convenţia de la Berna instituie ca principiu „asimilarea unionistă naţionalului”, adică ea dispune ca
protecţia acordată operelor originare dintr-un stat membru al Uniunii trebuie să fie aceeaşi ca şi aceea acordată
operelor de origine locală de către legea statului în care protecţia este reclamată.
Convenţia de la Berna se bazează pe două principii şi anume :
a – principiul tratamentului naţional, sau al asimilării străinilor resortisanţi ai uniunii cu naţionalii;
b – principiul tratamentului unionist sau al minimului de protecţie pe care statele membre sunt obligate să-l
asigure în acest domeniu.
Primul principiu prevede că în fiecare dintre ţările membre ale uniunii, operele resortisanţilor acestora sunt
supuse regimului stabilit pentru operele naţionalilor. Ne aflăm în prezenţa unui conflict de lege care se rezolvă în
mod uniform pe întreg teritoriul uniunii în favoarea legii statului în care se revendică protecţia.
Al doilea principiu reprezintă un pas înainte pe linia uniformizării soluţiilor. În temeiul acestui principiu,
operele resortisanţilor uniunii, beneficiază în toate ţările membre de un minim de protecţie. Problema de a stabili
dreptul unui autor la beneficiul tratamentului naţional este rezolvată în Convenţia de la Berna, în funcţie de 2
criterii şi anume :
1 – criteriul naţionalităţii autorului;
2 – criteriul locului publicării operei.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 4 ale convenţiei aşa cum a fost după ultima revizuire de la Paris din 1971, s-a
stabilit :
a – autorii resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii precum şi cei care îşi au reşedinţa obişnuită într-o ţară
a uniunii, beneficiază în toate celelalte ţări ale uniunii, altele decât ţara de origine, pentru operele lor publicate sau
nepublicate de dreptul recunoscut în fiecare ţară în parte, naţionalilor;
b – autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii şi nici nu-şi au reşedinţa obişnuită într-o
asemenea ţară beneficiază de aceiaşi protecţie pentru operele publicare pentru prima dată într-o ţară a uniunii sau
simultan într-o asemenea ţară şi o ţară străină a uniunii.
25
 Prin publicare simultană se înţelege publicarea intervenită în două sau mai multe ţări în interval de 30 de
zile de la prima publicare.
Respectând condiţiile reglementărilor internaţionale, Legea nr. 8/1996 prevede în art. 147 următoarele :
„străinii, titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţii,
tratate şi acorduri internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu
cel al cetăţenilor români cu condiţia ca aceştia să beneficieze la rândul lor de tratament naţional în statul respectiv.”
În prezent pe plan mondial există două sisteme juridice principale şi anume :
- cel european
- cel de copyright.
Între aceste două sisteme există deosebirea că primul acordă prioritate intereselor autorului iar cel de-al
doilea, intereselor industriei.
Dreptul de copyright are în centrul atenţiei exclusiv cercul exemplarelor şi implicit un caracter dominant
economic.
Menţinerea celor două sisteme este consacrată în prezent instituţional în măsura în care ele coexistă în
sistemul uniunii de la Berna la care USA a aderat.

DREPTUL PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE

Sfârşitul secolului al XX - lea se caracterizează în special printr-o explozie nemaiîntâlnită a tehnologiei şi o

veritabilă revoluţie a mijloacelor de informare.
Tehnologia priveşte brevetele , desenele şi modelele ; mijloacele de informare sunt în strânsă legătură, cu
semnele distinctive, publicitatea şi mărcile de fabrică spre exemplu , având unele în raport cu altele importante
consecinţe (incidenţe).
Dreptul proprietăţii industriale formează o parte dintr-un ansamblu denumit proprietatea intelectuală. În
fapt, proprietatea intelectuală cuprinde totalitatea reglementărilor care tind la protecţia drepturilor proprietăţii
industriale, a drepturilor de autor şi de know-how (savoir-faire).
Dreptul proprietăţii industriale cuprinde brevetele de invenţie, modelele şi desenele industriale, mărcile de
fabrică, de comerţ şi de servicii, numele comercial, însemnele, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă şi
concurenţa neloială10. Caracterul disparat al acestor drepturi nu împiedică gruparea lor în trei categorii : drepturile
cu privire la creaţiile industriale, semnele distinctive şi concurenţa neloială. Constituie o creaţie industrială,
invenţia cât şi modelul şi desenul industrial ; dimpotrivă, marca, numele comercial, însemnul, denumirea de origine
şi indicaţia de provenienţă sunt semne distinctive. Brevetul de invenţie provine fără nici o îndoială dintr-un act
creator al minţii (spiritului) ca şi modelul şi desenul industrial. În schimb, a alege un semn pentru a face din el o
marcă nu este o operă de creaţie. A utiliza o denumire de origine sau o indicaţie de provenienţă nu aparţine mai
mult creaţiei. Concurenţa datorează legătura sa cu creaţiile noi şi semnele distinctive tradiţiei.

Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială

În opinia lui P. Roubier toate drepturile de proprietate industrială sunt „drepturi de clientelă”11. Drepturile
de clientelă se caracterizează printr-o exclusivitate, un monopol. Ele constituie alături de drepturile personale şi
reale o a treia categorie de drepturi. Drepturile de clientelă diferă de drepturile personale deoarece sunt opozabile
tuturor. Într-adevăr, brevetul poate interzice oricui fabricarea produsului protejat sau utilizarea procedeului acoperit
de brevet. În acelaşi fel, titularul mărcii poate să se opună ca oricare concurent să utilizeze acelaşi semn pentru a
desemna un produs asemănător. Titularul unui drept de proprietate industrială poate deci să opună dreptul său „erga
omnes”. Dar, drepturile de proprietate industrială nu sunt totuşi drepturi reale. Ele nu sunt drepturi reale deoarece
au o durată relativ scurtă ; nu sunt perpetue.
Roubier împingând mai departe analiza, a propus să se facă distincţia în interiorul familiei drepturilor de
clientelă a unui grup de drepturi pe care le-a calificat ca „intelectuale”. Brevetele de invenţie precum şi drepturile
aferente modelelor şi desenelor industriale, provenind dintr-un act de creaţie intelectuală sunt drepturi intelectuale.
Drepturile asupra semnelor distinctive nu intră în această categorie căci ele nu implică nici un efort creator. 12
Această teorie a suscitat unele rezerve. I se reproşează a fi fundamentată exclusiv pe funcţia drepturilor de
proprietate. Dacă Roubier le-a calificat drepturi de clientelă, s-a pornit de la constatarea că aceste prerogative
realizau asupra unei clientele o influenţă originală în raport cu drepturile de proprietate sau de creanţă.
Ori definiţia drepturilor de proprietate industrială trebuie să se bazeze pe analiza conţinutului acestor
drepturi. Acesta este demersul care a fost urmat de M. Mousseron şi care i-a permis să demonstreze că dreptul

10
Art. 1. – Convenţia de la Paris, 1883.
11
P. ROUBIER, Le droit de la propriété industrielle, t. 1, 1952, n° 9 et s., p. 86 et s. ; Rev. Trim. Dr. Civ. , 1935, 228 et s.
12
P. ROUBIER, Le droit de la propriété industrielle, t. 1, 1952, n° 22, p. 98 et s.
26
brevetului nu este alt ceva decât un drept de proprietate, un „drept de proprietate incorporală”13. Aceeaşi
calificare este adecvată tuturor drepturilor de proprietate industrială aşa cum o confirmă şi legislativul şi
jurisprudenţa.

Proprietatea industrială şi expansiunea economică

Este admis în general că proprietatea industrială constituie un factor de dezvoltare tehnică şi de progres
economic14. Progresul economic presupune reunirea a două condiţii fundamentale : existenţa unui instrument care
să stimuleze activitatea inventivă şi care să uşureze schimbul de cunoştinţe tehnice. Brevetul de invenţie constituie
acest instrument. Prin dreptul exclusiv pe care-l conferă, brevetul de invenţie oferă inventatorului speranţa de a-şi
amortiza investiţiile adesea considerabile pe care le implică transformarea unei invenţii într-un produs sau un
procedeu industrializabil şi comercializabil. Brevetul joacă astfel un rol important în circulaţia informaţiilor
ştiinţifice şi tehnice şi contribuie astfel la îmbogăţirea patrimoniului tehnologic al societăţii 15.
Marca constituie un minunat instrument de cucerire a pieţelor datorită în special dezvoltării mijloacelor
care permit publicitatea. Ea este, şi rămâne, singurul instrument care permite să se distingă un produs de alte
produse similare.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, se pare că industrializarea este un imperativ comun şi pentru multe
dintre ele o vie şi presantă aspiraţie. Trecerea lor la stadiul industrial postulează pentru ele împrumuturi masive de
tehnologii străine. Dar aceste transferuri implică un climat de încredere. Rolul esenţial al proprietăţii industriale
este de a întări climatul de încredere. Cel care preia tehnologia va putea în plus să cunoască consistenţa a ceea ce i
se propune graţie brevetului. La rândul său, donatorul va avea sentimentul unei mai mari securităţi juridice. Dreptul
proprietăţii industriale este mai uşor de cunoscut şi de pus în operă decât dreptul obligaţiilor. Căci în lipsa dreptului
de proprietate industrială, operaţiile sale sunt reglate prin dreptul obligaţiilor. Pe de altă parte, absenţa protecţiei
prin brevet nu incită deţinătorii de tehnologii să le transfere. Se cunosc toate dificultăţile pe care le întâlneşte
negociatorul de know-how sau savoir-faire (nebrevetat) ţinut la relevări suficiente pentru a aduce partenerul său la a
trata având grijă să nu i se spună prea mult astfel încât interesul pentru achiziţionarea know-how – ului să rămână
puternic. Pe de altă parte, deţinătorul donator de tehnologie solicită ca tehnologia sa să fie protejată în ţara
beneficiară a transferului în scopul de a putea să se opună unei eventuale contrafaceri.

Reglementarea juridică a brevetelor de invenţie.

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 21 octombrie 1991, Legea brevetelor de invenţie a intrat în
vigoare la data de 21 ianuarie 1992 . După cum remarcă Dr. Yolanda Eminescu, 16 în intenţia legiuitorului, această
lege reprezintă o întoarcere la principiile fundamentale ale primei noastre legi în acest domeniu, legea din 1906,
care a pregătit aderarea României la Convenţia de la Paris şi totodată o încercare de aliniere la legislaţiile moderne,
prin luarea în considerare a transformărilor intervenite în dreptul de proprietate industrială, transformări de cele mai
multe ori, ignorate deliberat, de legiuitorul perioadei comuniste.
Legea brevetelor de invenţie nr. 64/1991a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 752/2002 , iar prin H.G.
nr. 499/2003 s-a aprobat Regulamentul de aplicare a legii nr. 64/1991 ( publicată în M.Of. nr. 348/2003 ) .
Noua lege cuprinde o serie întreagă de dispoziţii de mult aşteptate de inventatori şi care urmăresc nu numai
stimularea în viitor a activităţii creatoare în acest domeniu, dar şi repararea unor nedreptăţi, consecinţă a soluţiilor
abuzive, atât de frecvente în legea anterioară.
Legea este structurată în 8 capitole cu 70 de articole astfel :
I. Dispoziţii generale (art. 1-6)
II. Invenţia brevetabilă (art. 7-13)
III. Înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea brevetului (art. 14-33)
IV. Drepturi şi obligaţii (art. 34-47)

13
J.-M. MOUSSERON, Contribution à l’analyse objective du droit du breveté d’invention , 1960, n° 247 et s., p. 272 et s.
14
G. FINNISS, Les brevets et l’expansion économique, in Mélanges Bastian, t. 2, Droit de la propriété industrielle , Lib. Tech. , p. 223 ; B.
REMICHE, Le rôle du système des brevets dans le développement. Le cas des pays andins , LITEC, Collection CEIPI, 1982 ; P. MATHELY,
« La propriété industrielle et les pays en voie de développement », PIBD 1978.9 (n° spécial, n° 223) ; A. FRANCON, Le droit des brevets et
les pays en voie de développement , mélanges Goldman, p. 89 ; Y. EMINESCU, « Le rôle des brevets dans la stimulation de la création
nationale et le transfert de techniques », Rev. Int. Dr. Comparé, 1978.581 ; J.L. BISMUTH, Etude de quelques contraintes juridiques
applicables au contrat de transfert technologique, Mélanges Weill, p. 33.
15
A. BOUJU, Le jour où les brevets d’invention cesseront d’être déposés , in Mélanges Bastian, t. 2, Droit de la propriété industrielle , Lib.
Tech. P. 169.
16
Dr. YOLANDA EMINESCU, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul Legii brevetelor de invenţie, Ediţia a II-a, ed. LUMINA LEX
1997, p. 7.
27
 V. Transmiterea drepturilor (art. 48-54)
VI. Apărarea drepturilor privind invenţiile (art. 55-62)
VII. Atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind invenţiile (art. 63-64)
VIII. Dispoziţii tranzitorii şi finale (art. 65-70).

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Prezentare generală.

Noua lege pune pe prim plan dispoziţiile care consacră dreptul inventatorului asupra invenţiilor sale.
Conform prevederilor art. 3 din noua lege, dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi (care operează în temeiul transmisiunii succesorale sal al unui contract de cesiune).
Brevetul este unicul titlu de protecţie a invenţiilor şi conferă titularului, potrivit art. 3, un drept exclusiv, pe
toată durata sa de valabilitate (prelungită la 20 de ani), din momentul depozitului cererii de brevet. Brevetul de
perfecţionare are durata brevetului principal (pentru restul perioadei de valabilitate în curs), dar nu mai scurtă de 10
ani. O importantă inovaţie a noii reglementări priveşte regimul invenţiilor de serviciu. Inspirată după modelul
francez, soluţia consacrată de art. 5, consideră, contrar soluţiei abuzive din legea anterioară ( legea nr.62/1974 ) ,
regimul invenţiilor de serviciu, ca un regim de excepţie, regim al cărui limite sunt strict definite. În plus, invenţiile
realizate în condiţiile definite de lege, nu sunt supuse regimului invenţiilor de serviciu, decât în absenţa unor clauze
contractuale mai favorabile inventatorului.
Acest regim poate fi rezumat astfel :
a. brevetul aparţine angajatorului, dacă contractul de muncă prevede o misiune inventivă specială
încredinţată expres salariatului şi care corespunde funcţiilor sale efective;
b. în lipsa unei clauze contractuale diferite, brevetul aparţine organizaţiei care a încheiat un contract de
cercetare cu inventatorul;
c. în lipsa unor clauze contractuale diferite, în toate celelalte cazuri brevetul aparţine inventatorului salariat,
chiar dacă, pentru realizarea invenţiei a folosit mijloacele tehnice ale întreprinderii în care era angajat sau invenţia
aparţine domeniului de activitate al acesteia.
În toate cazurile, inventatorul are obligaţia de a informa pe cel care l-a angajat, cu privire la realizarea
invenţiei.
Inventatorul va putea breveta invenţia pe numele său, în toate cazurile, inclusiv cele de la lit. a şi b de mai
sus, dacă în termen de 60 de zile de la data când a fost informat, angajatorul nu a depus cererea de brevet.
Potrivit alin. final al art. 5, angajatorul va avea un drept de preferinţă la încheierea unui contract de cesiune
sau licenţă cu inventatorul, cu condiţia de a exercita acest drept în termen de 3 luni din momentul în care a primit
oferta inventatorului.
Art. 7 defineşte invenţia brevetabilă într-o formulare clară şi modernă şi formulează cele trei condiţii de
brevetabilitate : noutate, activitate inventivă şi caracter industrial, elemente care sunt la rândul lor definite : - la art.
8 : „ O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii” , - art. 10 „ O invenţie este considerată ca
implicând o activitate inventivă dacă , pentru o persoană de specialitate , ea nu rezultă în mod evident din
cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii” , - art. 11 „ O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă
obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel puţin în unul dintre domeniile industriale , inclusiv în agricultură” . În
definiţia caracterului industrial apare criteriu repetabilităţii. Alt fel spus, invenţia este susceptibilă de a fi reprodusă,
cu aceleaşi caracteristici, ori de câte ori ar fi necesar .
Deosebit de importantă este dispariţia din noua lege a diferitelor forme de cesiune legală, care făceau
obiectul art. 14 lit. a şi b din vechea lege şi care acopereau de fapt 90-95% din cererile de brevet, ceea ce făcea
inutilă reglementarea specială a unor cazuri de nebrevetabilitate.
Legea nouă este caracterizată şi printr-o amplă reglementare a procedurii în faţa O.S.I.M. 17. Să remarcăm,
cu privire la depozitul cererii, faptul că, pentru a fi înregistrată cererea trebuie să fie însoţită de descrierea invenţiei,
dar că revendicările şi desenele explicative pot fi depuse în termen de 2 luni de la înregistrare. Data depozitului
naţional este data înregistrării în Registrul Naţional şi potrivit prevederilor art. 17 se asigură o prioritate din
momentul constituirii depozitului sau de la data priorităţii invocate şi recunoscute.
Art. 18 alin. ultim face o menţiune specială cu privire la invenţiile referitoare la un „microorganism” şi
depozitul său la o instituţie indicată printr-o decizie a guvernului sau având calitatea de autoritate de depozit
internaţional.
Actele care confirmă prioritatea invocată (de depozit sau expoziţie) pot fi depuse într-un termen de 3 luni
de la data depozitului. Priorităţile care n-au fost invocate în momentul depozitului, vor putea fi invocate în termen
de 2 luni de la constituirea acestuia.
Publicarea cererilor care îndeplinesc condiţiile legale, se va face într-un termen de 18 luni de la constituirea
depozitului reglementar, termen care poate fi redus la cererea depunătorului aşa cum expres prevede art. 23 din
lege.
17
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
28
 Examenul cererii se face potrivit prevederilor art. 25 din lege, la cererea depunătorului, formulată fie în
momentul constituirii depozitului, fie într-un termen de 30 de luni de la această dată.
În conformitate cu prevederile art. 29 din lege, decizia va fi luată în termen de 18 luni de la cererea
depunătorului de a se proceda la examen şi va fi publicată în termen de 30 de luni de la pronunţarea ei.
Până la luarea deciziei, depunătorul are dreptul să modifice revendicările, desenele şi descrierea, fără însă a
depăşi limitele divulgării în momentul depozitului.
În ipoteza în care cererea de examinare nu se face în termenele prevăzute de lege, cererea de brevet se
consideră abandonată.
În aceste cazuri, ca şi în cele de neplată a taxelor 18 sau de retragere a cererii Oficiul pronunţă o decizie de
respingere.
Cu privire la capitolul consacrat drepturilor şi obligaţiilor, doctrina s-a pronunţat în sensul că dispoziţiile
sale sunt în general supraabundente, dar nu numai dintr-o preocupare de fotogenie, ci mai ales cu intenţia de a
explica inventatorilor, cât mai pe larg, drepturile lor.
Potrivit prevederilor art. 33 din lege se aduce o nouă şi importantă precizare în sensul că întinderea
protecţiei este determinată de revendicări, care vor fi interpretate în lumina descrierii şi a desenelor.
Art. 35 prevede următoarele 6 ipoteze de folosire a unei invenţii, care nu aduc atingere dreptului exclusiv al
titularului :
- folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor , precum şi utilizarea pe bordul
vehiculelor terestre, navale şi aeriene (aparţinând ţărilor membre ale unor convenţii internaţionale la care România
este parte), care trec temporar sau accidental pe teritoriul ţării;
- exerciţiul unui drept de posesiune anterioară şi personală;
- producerea şi utilizarea într-un scop exclusiv privat şi necomercial ;
- punerea în vânzare sau vânzarea de exemplare ale unui produs brevetat, anterior vândute de titularul
brevetului
- folosirea cu bună-credinţă a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a
titularului de brevet şi revalidarea brevetului ;
- exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a renunţat .
Dreptul inventatorului la nume este expres prevăzut la art. 36 din lege care adaugă că în cazurile în care
titularul brevetului este o altă persoană decât inventatorul, acesta din urmă are dreptul la eliberarea
unui duplicat al brevetului.
În art. 37 din lege, în materia drepturilor patrimoniale, se face consacrarea regulii libertăţii
contractuale.
În caz de neplată a anuităţilor pentru menţinerea în vigoare a brevetului, intervine sancţiunea
decăderii, prevăzută de art. 38 care consacră însă dreptul titularului la revalidarea brevetului, în
temeiul unei cereri motivate.
Legea prevede dreptul terţilor care au folosit invenţia în intervalul dintre decădere şi revalidare, de a
continua folosirea, în aceleaşi condiţii şi limite.
În art. 41 se consacră dreptul titularului de a renunţa expres la brevet. În cazul invenţiilor de serviciu,
renunţarea titularului trebuie să fie comunicată inventatorului, care va avea dreptul să ceară transferul pe numele
său.
Legea nouă menţine obligaţia de a efectua primul depozit în ţară. Brevetarea în străinătate este însă
încurajată. Titularul brevetului este obligat să informeze OSIM – ul în caz de obţinere a brevetului în străinătate.
Transmisibilitatea dreptului la eliberarea brevetului, a brevetului eliberat şi a drepturilor născute din brevet,
este consacrată într-o redactare analitică în art. 47. În schimb cu excepţia acestei dispoziţii de principiu, legea
nu cuprinde nici o altă dispoziţie cu privire la diferitele forme de transmisiune şi particularităţile lor. Ea consacră în
schimb restul capitolului (art. 48-52), licenţelor obligatorii şi din oficiu.
Dispoziţiile art. 48, privind licenţa obligatorie în caz de neexploatare a brevetului şi condiţiile în care pot fi
acordate aceste licenţe, sunt o reproducere a textelor Convenţiei de la Paris (art. 5 alin. 4).
Drepturile patrimoniale ale titularului de brevet se stabilesc prin contract şi, în caz de dezacord între părţi,
prin hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Un capitol important din lege priveşte apărarea drepturilor (art. 53-66).
Este vorba de :
- contestaţia împotriva deciziilor Oficiului, care poate fi declarată în termen de 3 luni de la comunicare (art.
53);
- revocarea de către Oficiu a deciziilor sale, la cererea celor interesaţi, introdusă în termen de 6 luni de la
publicarea deciziei (art. 54);
- acţiunea penală în caz de însuşire ilicită a calităţii de autor al invenţiei (art. 57), sancţionată cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă;
18
Vezi prevederile art. 47 din lege.
29
 - contrafacerea, sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau amendă.
Legea prevede dreptul celui păgubit la repararea daunelor, potrivit dreptului comun, precum şi posibilitatea
pentru tribunal de a decide confiscarea obiectelor contrafăcute .
Art. 58 alin. final extinde aplicarea acestei dispoziţii la persoanele beneficiind de protecţia provizorie
prevăzută de art. 35 alin. 1.
Articolele 67-68 privesc atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Ultimele articole ale legii sunt grupate în capitolul VIII Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Subiecţii raporturilor juridice ale dreptului proprietăţii industriale

Legea nr. 64/1991 distinge două categorii de subiecţi de drept :
- subiect individual unic – inventatorul sau succesorul său în drepturi ;
- subiect colectiv – în situaţia în care invenţia a fost creată de mai mulţi inventatori, fiecare având
calitatea de coautor a invenţiei. Condiţiile existenţei subiectului colectiv nu diferă de cele prevăzute de
lege în cazul dreptului de autor.
Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unor prevederi contractuale mai avantajoase lui, dreptul la brevetul
de invenţie aparţine :
a – unităţii – pentru invenţiile realizate în exercitarea unui contract de muncă în care se prevede pentru
angajat o misiune inventivă încredinţată în mod explicit şi care corespunde cu funcţiile acestuia.
1 - Invenţia a fost creată în cadrul unui contract cu misiune inventivă. Misiunea inventivă poate fi introdusă
în contractul individual de muncă în mai multe feluri :
- în momentul încheierii contractului individual de muncă la angajare;
- contractul individual de muncă reînnoit şi care prevede o misiune inventivă;
- încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă prin care se prevede o misiune inventivă.
2 – Invenţia a fost realizată în cadrul unui contract de cercetare în care se poate prevedea o clauză prin care
dreptul la eliberarea brevetului de invenţie să aparţină fie :
- unităţii care a comandat lucrarea;
- unităţii de cercetare;
- ambelor.
În lipsa acestor clauze, dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea.
3 – În cazul în care s-au prevăzut prin contract că invenţiile vor fi realizate de salariat, fie în exerciţiul
funcţiilor sale, fie în domeniul unităţii, fie cu ajutorul material al unităţii, dreptul la eliberarea brevetului de
invenţie aparţine unităţii.
b – salariatului – pentru invenţiile sale realizate fie în exercitarea funcţiilor sale, fie în domeniul de
activitate al unităţii, fie cu ajutorul material al unităţii.
Dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine salariatului în următoarele situaţii :
- există o clauză prin care dreptul la brevetul de invenţie aparţine salariatului;
- invenţia a fost creată de salariat fie în exercitarea funcţiilor sale, fie în domeniul de activitate al unităţii,
fie cu ajutorul material al unităţii şi nu există clauză contractuală contrară;
- invenţia a fost realizată de salariat în timpul executării contractului individual de muncă dar ea nu
este în legătură cu activitatea unităţii şi nu a fost creată în exercitarea funcţiei salariatului;
- deşi dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii, datorită faptului că invenţia a fost realizată în
cadrul unui contract de cercetare, dar dacă unitatea, în termen de 60 de zile de la data când salariatul a
informat în scris unitatea despre realizarea invenţiei, nu a depus cerere de brevetare a invenţiei la
OSIM;
- unitatea nu este interesată de eliberarea brevetului.

Obligaţiile persoanelor fizice titulare de brevet care sunt salarizate cu contract de muncă pentru o
misiune inventivă.
1 – Obligaţia de a informa unitatea în scris despre realizarea invenţiei şi despre stadiul în care s-a ajuns cu
ea.
2 – Obligaţia de a nu divulga invenţia realizată.
3 – Obligaţia de a achita taxele referitoare la brevet.

Obligaţiile unităţilor titulare de brevet

1 – Obligaţia de a-l informa pe inventator că renunţă la brevet şi ca urmare acesta poate să-şi breveteze
singur invenţia.
2 – Obligaţia unităţii de a informa pe inventator asupra stadiului în care se află cererea depusă la OSIM
pentru obţinerea brevetului de invenţie.
30
 Dacă unitatea va fi titular de brevet de invenţie va avea obligaţia să plătească taxele pentru menţinerea în
vigoare a brevetului de invenţie.

Obiectul raportului juridic de invenţie

Obiectul raportului este constituit din invenţia care urmează a fi brevetată.

Capitolul II din Legea nr. 64/1991 se intitulează INVENŢIA BREVETABILĂ.
Pentru ca o invenţie să poată fi protejată prin brevet de invenţie, trebuie să îndeplinească 3 condiţii :
a) să fie nouă :
Noutatea presupune ca ea să nu fie cunoscută în stadiul tehnicii, care cuprinde toate cunoştinţele care au
devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute.
b) să rezulte dintr-o activitate inventivă :
Această condiţie este îndeplinită dacă pentru o persoană de specialitate din acel domeniu invenţia nu
rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.
c) să fie susceptibilă de aplicare industrială :
Obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu de activitate din industrie, agricultură şi poate
fi reprodus în aceleaşi caracteristici ori de câte ori este necesar.
Invenţia poate avea ca obiect : - un produs,
- un procedeu,
- o metodă.
Conform art. 12 din lege, nu pot fi brevetate invenţii care contravin ordinii publice şi bunelor moravuri.
Ceea ce înseamnă că încălcarea acestei dispoziţii imperative duce la nebrevetabilitatea unei invenţii.
Nu sunt considerate invenţii brevetabile : ideile, descoperirile, teoriile ştiinţifice, modelele matematice,
programele de calculator în sine, soluţiile cu caracter economic sau de organizare, diagramele, metodele de
învăţământ şi instruire, regulile de joc, sistemele urbanistice, planurile şi metodele de sistematizare, fenomenele
fizice în sine, reţetele culinare, realizări cu caracter estetic.

Clasificarea invenţiilor

1. După criteriul brevetabilităţii :

- invenţii brevetabile : - pionier
- obişnuite
- complementare : - de perfecţionare
- de completare
- invenţii nebrevetabile.

2. După obiectul invenţiei brevetate :

- invenţie de produs nou industrial
- invenţie de procedeu sau metodă
- invenţie de noi combinaţii realizate prin reunirea într-o modalitate nouă fie a unor elemente cunoscute, fie
a unor elemente cunoscute cu elemente noi, care în combinaţia realizată să reprezinte o alcătuire în care elementele
componente prin specificul construcţiei, funcţionării, tehnologiei lor se intercondiţionează reciproc în aşa fel încât
soluţionează o problemă tehnică dată obţinându-se eficienţe noi sau superioare.

3. După natura invenţiei :

- invenţii simple – au ca obiect o soluţie tehnică sau produs nou, ori un procedeu.
- complexe – au ca obiect mai multe soluţii conjugate.

4.După obligaţiile contractuale ce revin inventatorului :

- invenţii libere – a căror modalitate de protecţie prin brevet este lăsată la latitudinea autorului invenţiei.
- de serviciu – realizată în baza unui contract de muncă cu misiune inventivă.

5.După apartenenţa drepturilor asupra invenţiei :

- invenţii proprii sau necesionate , care revin autorului
- invenţii cesionate.

6.După subiecţii protecţiei :

- invenţii individuale
- invenţii colective.
31
 Titlurile de protecţie a invenţiilor
În România, protecţia juridică se realizează prin brevet, dar titlul de protecţie mai poate fi certificat de
autor sau de inventator. Aceste titluri au rolul de a asigura o ocrotire specifică invenţiei, sau de a asigura drepturile
inventatorilor asupra invenţiilor realizate.
Certificatul ca titlu de protecţie a fost prevăzut în Legea nr. 62/1974 în situaţia în care invenţia era
brevetată de unitate. În această situaţie inventatorul avea dreptul la eliberarea unui certificat de inventator.
Spre deosebire de brevet acest certificat de invenţie nu era un titlu de protecţie a invenţiei, ci un titlu prin
care se recunoştea inventatorului calitatea de autor al invenţiei şi drepturile ce decurgeau din această calitate.
În prezent, legiuitorul a renunţat la acest certificat, iar în situaţia în care titularul brevetului este unitatea,
inventatorul va primi un duplicat al brevetului de invenţie.
Certificatul este folosit ca titlu de protecţie a invenţiei în Franţa unde Legea din 1968 prevede 3 titluri de
protecţie :
A – brevet de inventator – asigură o protecţie timp de 20 de ani de la data constituirii depozitului cu
condiţia achitării taxelor anuale.
B – certificat de utilitate – mic brevet ce acordă o protecţie de 6 ani.
C – certificat adiţional – conferit pentru elementele de perfecţionare.
În legislaţia ţărilor vecine a existat un certificat de autor, inventatorul având un drept de opţiune între acesta
şi brevet.

Brevetul ca titlu de protecţie

Cuvântul brevet provine din latinescul „brevis” ceea ce înseamnă scurt, puţin, mic.
În Roma antică – nota brevis însemna menţiunile succinte pe care cei însărcinaţi le făceau despre
discursurile oratorilor în senat.
Privilegiile – un alt termen folosit pentru recunoaşterea drepturilor de autor în sec. XIV şi XV, urmând apoi
perioada în care drepturile referitoare la invenţii sunt denumite patente.
În legea franceză din 1791 apare denumirea de brevet, care va fi preluată şi de legea italiană – 1855, legea
spaniolă – 1878, legea portugheză – 1896.
Astăzi patent înseamnă brevet, având semnificaţia de titlu de protecţie a invenţiei.
Convenţia de la Paris din 1883 a folosit pentru prima oară în convenţie internaţională denumirea de brevet.
Brevetul este titlul eliberat de către O.S.I.M. , care conferă titularului său un drept exclusiv de
exploatare , pe durata de valabilitate a acestuia

Obţinerea brevetului
Spre deosebire de dreptul de autor, în domeniul proprietăţii industriale, protecţia juridică este legată de
îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.
În privinţa invenţiilor, legea prevede procedura de obţinere a brevetului în capitolul III., referitor la
înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea brevetului.
Această procedură se desfăşoară în faţa OSIM şi cuprinde mai mult etape şi care sunt detaliate în
regulamentul de aplicare a legii (M.O. nr. 348 din 2003, H.G. nr. 499/2003)
Redactarea cererii de eliberare a brevetului – este operaţia de întocmire a înscrisului pretins de lege prin
care solicitantul, personal sau prin mandatar solicită OSIM eliberarea brevetului.
Cererea de eliberare a brevetului se completează pe formular tipizat şi în limba română. Dacă sunt mai
mulţi solicitanţi, aceştia vor trebui să-şi menţioneze numele, domiciliul şi cetăţenia pe cererea tip, iar dacă este o
persoană juridică în cerere se va menţiona pe lângă elementele de identificare ale persoanei juridice şi numele şi
prenumele conducătorului societăţii.
Pe lângă cerere, solicitantul va trebui să mai depună descrierea invenţiei, revendicările şi desenele
explicative, dacă acestea sunt necesare. Toate aceste documente alcătuiesc depozitul naţional reglementar.
Descrierea invenţiei este prezentarea în scris a invenţiei în condiţiile art. 15 din lege şi trebuie să cuprindă
obligatoriu următoarele :
- titlul invenţiei, fără a divulga invenţia,
- precizarea domeniului de aplicare a invenţiei,
- prezentarea stadiului anterior al tehnicii în măsura în care solicitantul îl cunoaşte şi îl consideră util pentru
înţelegerea invenţiei,
- expunerea invenţiei astfel încât să fie înţeleasă problema tehnică pe care o realizează,
- prezentarea în detaliu a obiectului invenţiei pentru care se solicită protecţie şi modul său de executare şi
folosire cât şi indicarea în mod explicit a modului în care invenţia îndeplineşte condiţia de aplicare industrială.
Revendicările determină întinderea protecţiei conferite prin brevet şi acestea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii :
32
 - să definească în termeni tehnici obiectul pentru care se solicită protecţie,
- să indice elementele tehnice ale invenţiei, care trebuie să se bazeze în întregime pe descrierea invenţiei.
Revendicările pot fi independente sau dependente şi trebuie să asigure protecţia invenţiei în limitele pentru
care aceasta poate fi finalizată cu aceleaşi efecte tehnice; să constituie elemente noi, suficient de conturate astfel
încât să asigure reproducerea invenţiei.
Dacă cererea de brevet conţine desene explicative toate elementele tehnice menţionate într-o revendicare
vor fi însoţite de semnele de referinţă respective. Desenele sunt necesare în măsura în care contribuie la înţelegerea
invenţiei şi a elementelor de noutate ce o caracterizează.
Pe lângă aceste documente care alcătuiesc depozitul naţional reglementar, solicitantul de brevet de invenţie
este obligat să depună şi alte documente care nu condiţionează data depozitului naţional reglementar, dar care sunt
necesare :
- rezultatul invenţiei care indică domeniul tehnic căruia îi aparţine.
- procura în cazul în care depunerea cererii se face prin mandatar autorizat, sub semnătură privată la
înregistrarea cererii sau într-un termen de 3 luni de la data depozitului.
- actul de prioritate care este data primului depozit al cererii de brevet, indiferent de autoritatea naţională
competentă la care s-a făcut depozitul cererii în condiţiile Convenţiei de la Paris.
Persoanele fizice şi juridice străine, ale statelor părţi la convenţiile la care România este parte precum şi
resortisanţii acelor state sau succesorii lor în drepturi beneficiază de un drept de prioritate cu începere de la data
primului depozit, dacă solicită, în termen de 12 luni de la această dată acordarea unui brevet pentru aceeaşi
invenţie.
Este admisă într-o cerere de brevet invocarea unor priorităţi multiple cu condiţia respectării unităţii
invenţiei şi a termenului de prioritate.
Invocarea priorităţii unei invenţii într-o cerere de brevet se poate face şi în baza unui depozit creat în urma
expunerii produsului, conform invenţiei, într-o expoziţie internaţională organizată în România sau în statele
membre ale convenţiilor la care România este parte, dacă cererea de brevet este depusă în termen de 6 luni de la
data introducerii în expoziţie a produsului.
Autorizarea privind dreptul la invocarea priorităţii. Când solicitantul cererii de brevet invocă un drept de
prioritate care aparţine altei persoane pentru recunoaşterea priorităţii este necesară depunerea la OSIM a unei
autorizaţii din partea cedentului din care să rezulte că solicitantul are dreptul să invoce prioritatea primului depozit.
Actul de transmitere a dreptului la eliberarea brevetului de invenţie. Dacă inventatorul sau inventatorii au
cedat dreptul la eliberarea brevetului de invenţie unei persoane fizice sau juridice înainte de depunerea cererii de
brevet de invenţie solicitantul va depune la OSIM actul prin care solicită această transmitere.
Cererea de brevet trebuie să se refere numai la o singură invenţie şi trebuie să fie depusă la Registratura
generală a OSIM fie direct, fie prin poştă – recomandat cu confirmare de primire.
OSIM va înscrie pe cerere data primirii, numărul de la Registratura generală a OSIM şi documentele
primite sub semnătură. Un exemplar al cererii completat se va returna solicitantului, pentru confirmarea primirii.
În cazul în care în perioada de la înregistrarea unei cereri de brevet şi până la eliberarea brevetului, printr-o
hotărâre judecătorească se stabileşte că altă persoană decât solicitantul sau succesorul său în drepturi este
îndreptăţit la eliberarea brevetului, OSIM este obligat să execute hotărârea judecătorească.
Odată cu depunerea cererii de brevet, solicitantul are obligaţia să depună şi taxa de înregistrare a cererii.
Toate cererile de brevete de invenţie, indiferent de solicitant se depun în limba română.
Datele conţinute în cererea de brevet sunt confidenţiale până la publicarea acestora de către OSIM,
divulgarea lor fără acordul inventatorului fiind interzise indiferent de modalitatea în care persoanele au luat
cunoştinţă de ele şi oricare ar fi calitatea lor (mandatar, consilier în proprietate industrială).
Divulgarea înainte de publicare a cererii de brevet se pedepseşte conform dispoziţiilor legii penale. OSIM
are obligaţia să asigure confidenţialitatea cererii de la data depunerii acesteia la registratură până la publicare.
Atribuirea caracterului secret unor invenţii din domeniul apărării şi siguranţei naţionale create pe teritoriul
României revine Ministerului Apărării şi Ministerului de Interne, cât şi Serviciului Român de Informaţii prin
reprezentanţii lor desemnaţi. Atribuirea caracterului secret se face în termen de 15 zile de la data depozitului
naţional prin aplicarea pe documentaţia cererii a unei ştampile cu înscrisul secret şi semnătura în clar a
reprezentantului care a atribuit acest caracter.
Cererile de brevet de invenţie care îndeplinesc condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege se publică
după expirarea unui termen de 18 luni de la data depozitului naţional sau a priorităţii invocate şi recunoscute.
Pentru ca cererile să fie publicate în termenul arătat, OSIM examinează cererea şi documentaţiile depuse
odată cu aceasta verificând dacă au fost îndeplinite cerinţele legale ceea ce reprezintă faza de examinare
preliminară a cererii de brevet de invenţie.

Examinarea de fond a cererii de brevet

Condiţii :
33
 1 – Începerea examinării să fi fost cerută (cererea se poate face la data depozitului cererii de brevet sau
separat, într-un termen de 30 de luni de la această dată).
2 – Să se fi achitat taxa de examinare.
3 – Să existe dovada plăţii acestei taxe.
Dacă după publicarea cererii o altă persoană cere examinarea în fond, acest fapt se notifică solicitantului.
Examinarea cererii de brevet are în vedere următoarele :
- invenţia să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar, complet şi corect din punct de
vedere ştiinţific şi tehnic astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să nu desfăşoare o activitate inventivă.
- să fie invocate priorităţile şi să fie stabilită unitatea inventivă şi brevetabilitatea ei. OSIM are dreptul să
ceară solicitantului actele pe care le consideră necesare în legătură cu depozitul constituit sau îndeplinirea
condiţiilor de brevetare.

Hotărârile OSIM
În urma examinării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile legii, examinatorul de stat de
specialitate întocmeşte un raport de examinare pe baza căruia o comisie de examinare din cadrul OSIM ia o
hotărâre, fie de acordare a brevetului de invenţie, fie de respingere.
Comisia este formată dintr-un preşedinte desemnat de către directorul general al OSIM şi 2 membrii
desemnaţi de şeful serviciului de examinare de specialitate.
Toate hotărârile luate de comisie se comunică solicitantului sau succesorilor săi în termen de 30 de zile şi
se înscriu în Registrul Naţional al cererilor de brevete de invenţie depuse.
Hotărârile de acordare a brevetului de invenţie se publică în Buletinul Oficial de proprietate industrială, iar
descrierile şi revendicările în 3 luni de la emiterea hotărârii de acordare a brevetului.
Împotriva hotărârilor OSIM privind cererea de brevet, persoanele interesate pot formula contestaţii sau
cereri de revocare în termen de 3 luni de la comunicare.
Potrivit art. 54 orice persoană interesată poate cere revocarea în tot sau în parte a hotărârilor de acordare a
brevetului de invenţie în termen de 6 luni de la publicarea descrierilor, revendicărilor şi desenelor pentru
neîndeplinirea oricăror condiţii prevăzute de lege pentru invenţia brevetabilă.
Cererea de revocare, pentru a putea fi invocată, va cuprinde expunerea motivelor şi documentelor în
susţinere, nerespectarea condiţiilor de formă şi procedură.
Contestaţiile şi cererile de revocare se soluţionează de comisia de reexaminare formată din alte persoane
decât cele care au examinat cererea în fond. Unul dintre membrii acestei comisii este consilierul juridic al OSIM.
Comisia poate hotărî :
a – Admiterea contestaţiei sau cererii de revocare dispunând acordarea brevetului de invenţie ori
respingerea cererii sau trimiterea cauzei de reexaminare în serviciul de specialitate al OSIM.
b – Respingerea contestaţiei sau cererii de revocare.
Hotărârile de respingere, luate de comisia de reexaminare pot fi atacate la Tribunalul municipiului
Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare.
OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale pentru neîndeplinirea prevederilor legii dar
numai până la comunicarea hotărârii.
Dacă OSIM hotărăşte acordarea brevetului de invenţie acesta va fi eliberat de către directorul general al
OSIM. Brevetele se înscriu în registrul naţional al brevetelor de invenţie. După eliberarea brevetului de invenţie,
titularul datorează taxe pe perioada de la data depozitului până la eliberarea brevetului conform legii.

Perioada de valabilitate a brevetului

Perioada de valabilitate a brevetului exprimă durata de timp în care protecţia legală a invenţiei este actuală.
Această durată este reglementată diferit în funcţie de caracterul brevetului. Perioada de valabilitate este de 20 de
ani. Perioada de valabilitate începe să curgă de la data constituirii depozitului naţional reglementar. Termenele care
stabilesc perioada de valabilitate a brevetului se calculează potrivit normelor de procedură civilă.

Încetarea perioadei de valabilitate a brevetului

Încetarea perioadei de valabilitate a brevetului, marchează momentul în care răstimpul de valabilitate al
brevetului a încetat sau împrejurările în care drepturile care decurg din brevet se sting.
Cauzele care duc la încetarea valabilităţii brevetului de invenţie sunt cele care determină încetarea
drepturilor ce decurg din brevet şi se concretizează în :
A. Cauze de stingere a drepturilor ce decurg din brevetul de invenţie, sunt următoarele :
- expirarea duratei de protecţie,
- renunţarea titularului de brevet.
Expirarea – împlinirea termenului de valabilitate a brevetului .

34
 Renunţarea – manifestarea de voinţă prin care titularul de brevet de invenţie, înainte de expirarea
brevetului îşi abandonează dreptul asupra brevetului său. La brevet pot renunţa numai titularii acestuia. Când există
mai mulţi titulari, fiecare dintre aceştia trebuie să renunţe expres la dreptul respectiv.
Obiectul renunţării poate fi numai brevetul, iar durata renunţării priveşte perioada până la expirarea
brevetului, răstimp în care dacă nu ar fi intervenit renunţarea, brevetul fiind în vigoare, valabilitatea acestuia s-ar fi
menţinut.
Renunţarea poate fi totală - când vizează revendicările în totalitate, sau parţială – când se referă numai la o
parte din ele. Renunţarea poate să privească o invenţie principală sau una complementară, ori pe ambele deodată.
Renunţarea ca act unilateral de voinţă este în afara anulării pentru vicii de consimţământ irevocabilă şi
trebuie să fie redactată în scris şi semnată de autorul sau autorii ei.
Declaraţia de renunţare trebuie depusă la OSIM şi înregistrată. Comisia care a examinat şi a acordat
brevetul după ce verifică legalitatea renunţării, hotărăşte motivat asupra admiterii sau respingerii cererii respective.
Prin renunţare drepturile titularului se sting numai pentru viitor. Pentru perioada trecută cuprinsă între
începerea valabilităţii brevetului şi data renunţării, brevetul îşi produce toate efectele juridice prevăzute de lege.
Data care determină momentul în care efectele juridice ale renunţării se produc este data înregistrării cererii
de renunţare la OSIM. Din acest moment renunţarea este opozabilă terţilor, invenţia devenind publică iar titularul
de brevet şi-a abandonat drepturile.
B. Decăderea din drepturile conferite de brevet
Decăderea din drepturi este o consecinţă suportată de titularul de brevet în situaţia în care nu-şi plăteşte
taxele legale, datorate anual pentru menţinerea în vigoare a brevetului.
Potrivit art. 45 alin. 3 din lege decăderea se publică în Buletinul OSIM.
Pentru persoanele fizice sau juridice străine taxele se datorează în valută.
C. Cauze de anulare
Fiind un act juridic, în situaţia în care brevetul nu a fost întocmit în conformitate cu dispoziţiile legale,
acesta poate fi lovit de nulitate.
Analiza cauzelor de nulitate ne duc la concluzia că suntem în prezenţa unei nulităţi absolute. Acestea sunt :
- nebrevetabilitatea investiţiei în situaţia în care invenţia contravine ordinii publice şi bunelor moravuri.
- neîndeplinirea condiţiilor legale pentru existenţa invenţiei brevetabile.
Nulitatea poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi făcută în tot cursul duratei de valabilitate
a brevetului şi se judecă de către Tribunalul municipiului Bucureşti.
Hotărârile judecătoreşti prin care se anulează brevetul se înregistrează la OSIM şi se publică în termen de
30 de zile.

TRANSMITEREA DREPTURILOR REFERITOARE LA INVENŢII

Transmiterea drepturilor născute din crearea unei invenţii se poate face atât pe cale succesorală legală sau
testamentară cât şi prin acte între vii (inter vivos) respectiv prin cesiune sau prin licenţiere.
Cesiunea este convenţia prin care titularul dreptului la acordarea brevetului ori titularul dreptului asupra
brevetului transmite în tot sau în parte, gratuit sau oneros, drepturile sale născute din invenţie, unei alte persoane.
Cesiunea este totală dacă se transmit drepturile în integralitatea lor iar parţială când se transmit numai o
parte din aceste drepturi.
Cesiunea poate fi parţială :
- din punct de vedere teritorial, dacă se referă la limitarea la o parte din teritoriu,
- din punct de vedere al aplicaţiilor, dacă invenţia este susceptibilă de mai multe aplicaţii şi numai o parte
dintre acestea formează obiectul transmiterii,
- din punct de vedere al conţinutului dreptului transmis când cesiunea poate să se refere, spre exemplu,
numai asupra dreptului exclusiv de a fabrica produsul brevetat cu păstrarea dreptului de a comercializa acele
produse.
În toate cazurile cesiunea parţială se traduce printr-o coproprietate asupra brevetului.
Cesiunea este oneroasă când se încheie contra unui echivalent şi generează pentru cedent obligaţia de a
garanta valabilitatea brevetului la data transmisiunii, fără a fi ţinut de vreo garanţie a valorii comerciale a invenţiei.
Cesiunea gratuită are loc în ipoteza în care cedentul acţionează dintr-o intenţie de liberalitate.
Cesiunea se poate rezilia sau rezoluţiona potrivit regulilor de drept comun.
Cesiunea drepturilor la acordarea brevetului, în cazul invenţiilor libere poate fi consimţită odată cu
înregistrarea acesteia, ori în cursul efectuării procedurii de acordare a brevetului.
Cesiunea dreptului asupra brevetului poate fi consimţită de cei în drept doar după acordarea brevetului.
Poate fi de drept comun când titularul îşi poate transmite dreptul cui doreşte, sau specială când titularul nu-şi poate
cesiona dreptul decât unei instituţii specializate.
Licenţa poate fi exclusivă sau neexclusivă.
35
 Deoarece invenţiile au o importanţă deosebită pentru progresul tehnic al unei ţări, interesul general este ca
orice invenţie să fie pusă în aplicare. Legea prevede că la cererea oricărei persoane interesate Tribunalul
municipiului Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la înregistrarea
cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani de la eliberarea brevetului socotindu-se termenul care expiră cel mai
târziu.
Această licenţă se acordă numai în situaţia în care invenţia nu a fost aplicată sau insuficient aplicată pe
teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să justifice inacţiunea şi nici nu s-a ajuns la o înţelegere cu
acesta.
Licenţa obligatorie este întotdeauna neexclusivă şi este acordată în condiţii determinate în ceea ce priveşte
durata, nivelul redevenţelor şi drepturilor băneşti cuvenite inventatorului. Această licenţă se înregistrează la OSIM
şi produce efecte din momentul înregistrării. Poate fi retrasă tot de către Tribunalul municipiului Bucureşti în
situaţia în care beneficiarul ei nu respectă condiţiile de exploatare a invenţiei în condiţiile stabilite.

Mijloacele de apărare a drepturilor privind invenţiile

Apărarea drepturilor privind invenţiile se poate face prin mijloace de drept administrativ, de drept civil
şi/sau de drept penal.
Mijloacele de drept administrativ vizează posibilitatea contestării hotărârilor OSIM prin cereri de revocare
adresate organului emitent şi soluţionate de către acesta.
OSIM este organ guvernamental şi are competenţă generală pe întreg teritoriul României în privinţa
invenţiilor, mărcilor, denumirilor geografice şi a celorlalte elemente care pot face obiectul dreptului de proprietate
industrială.
OSIM reprezintă România în relaţiile cu celelalte organisme internaţionale similare şi cu organizaţia
mondială a proprietăţii industriale.
Comisiile din cadrul OSIM, desfăşoară o activitate jurisdicţională administrativă iar hotărârile acestor
comisii pot fi atacate cu recurs la Tribunalul municipiului Bucureşti.
Mijloacele de drept penal vizează faptele care constituie infracţiuni în acest domeniu. Legea nr. 64/1991
stabileşte care sunt infracţiunile în acest domeniu astfel :
1 – conform dispoziţiilor art. 57 din lege, însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
2 – conform dispoziţiilor art. 58 din lege, constituie infracţiune contrafacerea care în sensul legii este
definită ca fabricarea, utilizarea sau punerea în circulaţie, fără drept, a obiectului unui brevet sau al unui alt drept
decurgând din brevet în cursul duratei de valabilitate. Săvârşirea acestei infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
3 – conform dispoziţiilor art. 61 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă, divulgarea de către personalul OSIM şi de către persoanele care efectuează lucrări în legătură
cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererile de brevet până la publicarea lor.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.
Mijloacele de drept civil şi procesual civil se concretizează prin acţiunile civile care pot avea ca obiect
următoarele :
1 – acţiunea în anulare a brevetului, acţiune care este de competenţa exclusivă a Tribunalului municipiului
Bucureşti.
2 – acţiuni care sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti conform prevederilor codului de procedură
civilă cu privire la competenţă :
a – cele privitoare la calitatea de autor sau titular de brevet,
b – cele privind alte drepturi decurgând din brevete de invenţie decât calitatea de autor,
c – cele privind drepturile patrimoniale legate de contractele de cesiune şi licenţă,
d – cele privind drepturile patrimoniale în cazul invenţiilor de serviciu,
e – cele privind dreptul de informare al inventatorului şi la asistenţă din partea unităţii în cazul invenţiilor
de serviciu.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din cele amintite, partea vătămată are dreptul să ceară recuperarea
prejudiciului suferit în urma comiterii infracţiunii, în condiţiile dreptului comun. Acţiunile civile enumerate mai sus
nu sunt supuse taxei de timbru.
Legea prevede că, în situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă se constată că o altă
persoană decât cea care figurează în brevetul de invenţie este îndreptăţită la acordarea brevetului, OSIM are
obligaţia să elibereze brevetul persoanei îndreptăţite şi să facă publică această schimbare.
Spre deosebire de celelalte state europene, noi nu avem un cod al proprietăţii industriale şi nu dispunem de
tribunalele de brevete – tribunale specializate. Este necesar a se lua o serie de măsuri legislative care să realizeze

36
apropierea sistemului european în acest domeniu şi de Oficiul European de Brevete – organism care are printre
atribuţiile sale şi organizarea unor cursuri de perfecţionare a magistraţilor în acest domeniu.

Regimul internaţional al invenţiilor

Convenţia de la Paris – 1883 – a stabilit următoarele principii :

1 – Principiul tratamentului naţional potrivit căruia cetăţeanul unei ţări membre a Uniunii se bucură,
referitor la drepturile privind invenţiile, în oricare din statele unioniste de tratamentul pe care ţările respective îl
aplică naţionalilor lor.
Această regulă fundamentală denumită şi principiul asimilării străinilor cu naţionalii, asimilează în ceea ce
priveşte protecţia legală acordată invenţiei pe străinul cetăţean al unui stat unionist cu cetăţeanul oricăreia din
statele membre ale uniunii.
2 – Principiul asigurării priorităţii convenţionale care se referă la recunoaşterea dreptului de prioritate în
favoarea resortisanţilor Uniunii care au depus într-una din ţările membre ale Uniunii o cerere de brevet de invenţie.
Acest principiu este cheia întregului sistem al Convenţiei de la Paris.
Conform acestui principiu, prioritatea se naşte din primul depozit al unei cereri de brevet de invenţie într-o
ţară a Uniunii, aşa cum este consacrat în art. 4 lit. a, alin. 1 din Convenţie şi permite depunătorului sau succesorului
său în drepturi de a efectua unul sau mai multe depozite, având acelaşi obiect în oricare altă ţară a Uniunii, fără ca
acestea sau faptele petrecute în intervalul care s-a scurs de la efectuarea primului depozit să-i fie opozabile.
Pentru a da naştere unui drept de prioritate, primul depozit trebuie să fie un depozit naţional, cu alte cuvinte
un depozit care îndeplineşte condiţiile cerute de convenţiile internaţionale bilaterale sau multinaţionale încheiate
între ţările uniunii.
Ţinând cont de prevederile Convenţiei de la Paris, legea română reglementează în art. 45 – 46 modul în
care se poate face brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române, stabilind următoarele
reguli :
a – autorii invenţiilor trebuie să înregistreze cererea de brevet de invenţie la OSIM şi apoi să ceară
brevetarea în străinătate (primul depozit trebuie făcut în ţară),
b – în cazul invenţiilor din domeniul apărării şi siguranţei naţionale care au un caracter secret, brevetarea în
străinătate se face numai cu aprobarea instituţiilor care le-au atribuit acest caracter secret.
În vederea brevetării în străinătate a invenţiilor, persoanele fizice îndreptăţite pot beneficia de credite în
valută pentru plata taxelor, ceea ce înseamnă că inventatorul este obligat să plătească taxele în valută.
Pentru a-şi produce efectele acest al doilea principiu presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe : o primă
cerere de brevet trebuie să fie depusă într-o ţară a Uniunii indiferent dacă în baza acelei cereri a fost sau nu eliberat
brevetul.
Aprecierea primului depozit se face potrivit regulii locus regit actum cu privire la forma sau regularitatea
depozitului.
Depunerea depozitului ulterior trebuie să privească o invenţie identică cu cea cuprinsă în primul depozit şi
să fie constituit într-un stat al Uniunii.
Invocarea priorităţii trebuie să se facă de către titulari sau succesorii lor în drepturi odată cu depunerea
cererii de brevet de invenţie. Prioritatea invocată trebuie să fie confirmată prin actele de prioritate. Termenul de
prioritate de 12 luni începe să curgă din ziua depozitului primei cereri fără ca acea zi să fie cuprinsă în calcul, iar
dacă ultima zi este o zi nelucrătoare, termenul expiră în prima zi lucrătoare care urmează.
Scopul urmărit de Convenţie prin consacrarea dreptului de prioritate a fost acela de a asigura protecţia
internaţională a investiţiilor, imposibil de realizat numai prin garantarea tratamentului naţional.
3 – Principiul consacrării dreptului moral al inventatorului potrivit căruia, inventatorului i se recunoaşte
dreptul de a i se menţiona calitatea sa, cât şi numele şi prenumele în brevetul acordat, în publicaţii sau documente
ce privesc invenţia.
4 – Principiul sancţionării abuzului de monopol, regulă care permite ţărilor resortisante să reglementeze
sub forma licenţelor obligatorii sancţionarea titularilor de brevet care fie nu exploatează, fie exploatează insuficient
invenţia brevetată de care dispune.
5 – Principiul recunoaşterii imunităţii vehiculelor terestre, navale şi aeriene, care includ în structura lor
lucrări realizate prin folosirea unor invenţii brevetate (principiul se regăseşte în legea română la art. 37)

Acordul de la Haga – 1947 – acord care a avut drept scop crearea şi organizarea institutului internaţional de
brevete cu sediul la Haga – institut devenit Direcţia Oficiului European de Brevete, oficiu care are ca atribuţie
principală, eliberarea de avize asupra noutăţii invenţiilor propuse pentru brevetare.
Convenţia de la Strassbourg – 1963 – care a intrat în vigoare în august 1980 şi a avut ca obiect unificarea
unor elemente ale brevetelor de invenţie. Obiectul unificării îl formează în principiu condiţiile de brevetabilitate şi

37
efectele brevetului. În ce priveşte condiţiile de brevetabilitate au fost reţinute cele 3 condiţii, iar revendicările au
fost considerate ca determinând limita protecţiei.
Aranjamentul de la Strassbourg – 1971 – este important deoarece cu această ocazie s-a încheiat un
aranjament pentru clasificarea internaţională a brevetelor, clasificare care se face în funcţie de obiectul lor şi
facilitează cercetările de anterioritate.
Uniunea a publicat şi un ghid pentru utilizarea clasificării internaţionale a brevetelor şi a elaborat
instrucţiuni pentru cercetările de anterioritate şi pentru uzul clasificărilor.
Tratatul de la Washington – este tratatul de cooperare în materie de brevete încheiat la Washington în 1970,
intrat în vigoare în 1978, şi a avut ca obiect organizarea unui sistem caracterizat printr-un depozit unic de cerere de
brevet de invenţie cu o cercetare internaţională de natură să stabilească stadiul tehnicii, precum şi un examen
preliminar internaţional. Aceste trei elemente sunt grupate în 2 faze dintre care prima (depozitul şi cercetarea
internaţională) este obligatorie, iar cea de a doua (examenul preliminar internaţional) este facultativă.

Contractul de know-how
Expresia de „know-how” este de origine americană şi înseamnă a şti cum să faci (to know how to do it) sau
desemnează o dexteritate.
Iniţial sensul expresiei se limita la a desemna o aptitudine născută sau dobândită care permitea executarea
unei lucrări, dar odată cu trecerea timpului acest sens s-a extins incluzând elemente de ordin intelectual ca
experienţa şi competenţa.
Expresia de „know-how” a fost prima dată folosită în USA în 1916, după care a pătruns şi în Europa – în
Franţa expresia „savoir-faire” are acelaşi sens şi conţinut cu expresia americană şi este folosită frecvent.
În literatura de specialitate, cât şi activitatea unor organisme internaţionale a stat preocuparea pentru
definirea acestei noţiuni.
Definiţii date :
1 – Know-how = un ansamblu de noţiuni, cunoştinţe şi experienţă necesare fabricării unui produs sau
punerii în aplicare a unui procedeu.
2 – Knou-how = ansamblu de cunoştinţe brevetabile sau nebrevetabile dar nebrevetate necesare fabricării,
funcţionării, întreţinerii sau comercializării unor produse sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori procedee.
Din definiţii rezultă că know-how – ul este alcătuit din elemente abstracte ca abilităţi, experienţă,
cunoaştere, elemente intelectuale care pot avea un suport material ca : obiecte, planuri, schiţe sau alte documente.
Aşa cum s-a arătat, de cele mai multe ori, elementul intelectual nu poate fi separat de suportul material.
Esenţial este că know-how - ul nu este niciodată brevetat, ceea ce înseamnă că nu este divulgat.
Invenţiile devenind tot mai complexe şi sofisticate descrierea lor este adesea insuficientă, pentru a le putea
pune în practică. De aceea este necesară încheierea unor contracte de know-how. În practică, contractele de
comunicare de know-how sunt în mod curent contracte de licenţă de know-how, iar clauzele înscrise în aceste
contracte sunt în general, formulate după modelul celor de licenţă purtând asupra unor drepturi de proprietate
intelectuală.
Acest contract, poate fi definit ca fiind o convenţie prin care pentru plata unor redevenţe, datorie plătibilă
sub formă de cote, se transmit cunoştinţe tehnice nebrevetate care reprezintă o noutate relativă, subiectivă şi
implică un anumit secret, altfel spus convenţia prin care se transmite documentaţia tehnică a unei invenţii.
Caracterele juridice ale acestui contract sunt :
1 – nu este un contract reglementat printr-o lege specială şi deci se aplică regulile de drept comun,
2 – este un contract al cărui obiect presupune o noutate relativă (se raportează doar la părţile convenţiei) şi
subiectivă (se determină numai în funcţie de cunoştinţele tehnice ale părţilor).
3 – un contract al cărui obiect reprezintă un secret specific faţă de secretul cerut unei soluţii brevetabile în
înţelesul că nerespectarea lui duce de obicei la diminuarea valorii know-how – ului şi nu la desfiinţarea lui.
Obligaţia principală la care dă naştere contractul este acela de transmitere a know-how-ului , adică a
cunoştinţelor şi soluţiilor noi , secrete , substanţiale şi identificate , deţinute de un comerciant cedent , utile în
industrie , comerţ sau servicii .

38