Sunteți pe pagina 1din 26

HIGROTERMICA CLĂDIRILOR

Capitolul 3

TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
ÎN CONSTRUCŢII

3.1. Noţiuni generale. Mărimi de bază şi definiţii


a. Sistem fizic
Se numeşte sistem macroscopic un corp sau un grup de
corpuri compus dintr-un număr foarte mare de particule, dar finit.
Delimitarea unui sistem de mediul ambiant se face printr-o suprafaţă
reală sau imaginară, prin intermediul căreia se poate controla
transferul de energie şi substanţă.
Sistemele macroscopice se împart în trei categorii:
 sisteme izolate, care nu schimbă cu mediul ambiant nici
energie şi nici substanţă;
 sisteme închise, care schimbă cu mediul ambiant numai
energie;
 sisteme deschise care schimbă cu mediul ambiant şi energie
şi substanţă.
b. Parametri de stare
Factorii macroscopici care descriu situaţia sistemului la un
anumit moment se numesc parametri macroscopici sau parametri de
stare. În limbaj curent se numesc parametri de stare acei parametri
care prezintă un anumit grad de independenţă matematică cum sunt
temperatura, presiunea etc.
În categoria mărimilor de stare intră energia internă,
entalpia, energia liberă etc., care depind de parametri de stare. În
afara acestor parametri, mai există şi mărimile sau funcţiile de

35
Irina Bliuc
transformare, cum sunt căldura şi lucrul mecanic, care depind de
evoluţia sistemului.
c. Proces
Un proces se defineşte ca fiind o succesiune continuă de stări
care ascultă de aceleaşi ecuaţii funcţionale. Funcţie de poziţia relativă
a stării finale a sistemului faţă de starea iniţială există două categorii
de procese:
 procese închise, la care starea finală coincide cu starea
iniţială;
 procese deschise, la care starea finală diferă de starea
iniţială.
d. Căldura
Energia totală a unui corp include energia externă (cinetică,
potenţială etc.) şi energia internă (energia mişcării termice, energia
nivelurilor energetice, energia nucleară etc.). Energia are inerţie şi la
un sistem izolat ea se conservă.
În cadrul interacţiunii a două sisteme poate avea loc transfer
de energie în diverse moduri. Modul de transfer de energie prin efect
termic se numeşte căldură şi este caracteristic sistemelor care nu-şi
modifică parametrii externi în timpul procesului. În limbaj curent,
cantitatea de energie transferată în acest mod poartă numele de
cantitate de căldură.
Căldura se defineşte numai în procese de transfer de energie,
fiind o formă de energie legată de agitaţia (vibraţia) aleatorie a
moleculelor care constituie materia. Această agitaţie se măsoară prin
temperatură, iar căldura prin creşterea de temperatură intr-un interval
de timp dat. La zero absolut agitaţia moleculară este nulă.
Căldura ca şi energia, se măsoară în Joule. Cantitatea de
căldură necesară pentru a ridica temperatura unui corp de masă m

36
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
de la temperatura T1 la temperatura T2 se calculează cu relaţia
calorimetrică clasică, în variante finite sau diferenţiale.
Q12  m  c (T2  T1 ) [J]
q12  c ( T2  T1 ) [J/Kg] (3.1)
dQ = m c dT [J]
dq = c dT [J/Kg]
în care:
m – masa exprimată în kg;
T – temperatura absolută, în K;
c - căldura masică medie, în J/kg K
c - căldura masică a procesului, în J/kg K.
Căldura pe care un corp o acumulează la încălzire şi o
cedează la răcire poartă numele de căldură sensibilă.
Căldura acumulată sau cedată la schimbare de fază poartă
numele de căldură latentă.
e. Transferul de căldură
Transferul de căldură reprezintă o sumă de procese spontane
ireversibile care au ca efect schimbul de energie între două sisteme
sau între două zone ale aceluiaşi corp aflate la temperaturi diferite.
Procesele de transfer termic respectă principiile termodi-
namicii clasice:
 Principiul unu al termodinamicii, denumit şi principiul
conservării şi transformării energiei, afirmă că: "Într-un sistem izolat
energia rămâne constantă, indiferent de transformările care au loc în
interior". Acest principiu are o mare sferă de valabilitate deoarece
exprimă teza filozofică a indistructibilităţii mişcării, deci şi a energiei
ca măsură a mişcării.
 Principiul al doilea al termodinamicii indică sensul de
desfăşurare al fenomenelor: "Într-un sistem izolat fenomenele se

37
Irina Bliuc
desfăşoară de la sine cu maximum de probabilitate, de la potenţiale
ridicate la potenţiale scăzute”. Acest principiu stabileşte sensul
natural al propagării căldurii, întotdeauna de la sursa cu temperatură
mai ridicată spre sursa cu temperatură mai scăzută.
 Principiul al treilea al termodinamicii, denumit şi
teorema termică a lui Nerrist se referă la proprietăţile sistemelor aflate
la temperaturi extrem de scăzute: "Izoterma de zero absolut coincide
cu adiabata". Una din consecinţele acestui principiu este aceea că
"temperatura de zero absolut nu poate fi atinsă".
f. Temperatura
Temperatura este un parametru scalar care la parametri
externi constanţi este o funcţie numai de energie, constituind astfel o
măsură a acesteia. Are semnificaţia de potenţial şi reprezintă o
măsură globală a proceselor care determină energia internă a unui
corp (agitaţia termică a moleculelor la lichide şi gaze, vibraţia atomilor
şi mişcarea electronilor liberi la metale).
Unitatea de măsură a temperaturii în sistemul internaţional
este Kelvinul (K), fiind admisă însă şi exprimarea temperaturii în
grade Celsius. Cele două scări de temperatură diferă prin alegerea
punctului de zero (fig. 3.1), legătura între ele fiind dată de relaţia:
T = 273,15 + θ (3.2)
în care T este temperatura exprimată în K, iar θ în ºC.
Diferenţa de temperatură este numeric aceeaşi indiferent de
scara utilizată, ca urmare, în calculele referitoare la fenomenele
termice în clădiri se admite exprimarea în ºC.

38
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR

Fig. 3.1 Relaţia între cele două scări de măsurare a temperaturii

g. Câmpul de temperatură
Mulţimea valorilor ce caracterizează temperatura la un
moment dat într-un spaţiu material poartă numele de câmp de
temperatură. Într-un punct M(x,y,z) din spaţiu, temperatura ca
parametru scalar de stare depinde de poziţia punctului şi de timp (t),
expresia generală a câmpului de temperaturi fiind:
T = f (x,y,z,t) (3.3)
În funcţie de modul de variaţie a temperaturii în raport cu
timpul şi cu cele trei dimensiuni ale spaţiului pot fi puse în evidenţă
următoarele situaţii:

Regim termic Unidirecţional Bidirecţional Tridirecţional


Staţionar T = f(x) T = f(x,y) T=f(x,y,z)
Nestaţionar T = f(x,t) T = f(x,y,t) T=f(x,y,z,t)

39
Irina Bliuc
h. Suprafeţe izoterme
Mulţimea punctelor din spaţiul considerat, care la un moment
dat au aceeaşi valoare de temperatură formează o suprafaţă
izotermă, caracterizată prin ecuaţia:
T(x,y,z,t) = constant (3.4)
Funcţie de caracterul câmpului de temperaturi, suprafeţele
izoterme pot fi staţionare – nu-şi modifică în timp coordonatele
spaţiale – sau nestaţionare – îşi modifică permanent poziţia.
i. Gradientul de temperatură
Este o mărime vectorială, orientată după direcţia normală pe
izoterme, cu ajutorul căreia se exprimă creşterea de temperatură într-
un punct al câmpului (fig.3.2).

Fig.3.2 Gradient de temperatură

Mărimea vectorului gradient este limita raportului între


diferenţa de temperatură T dintre două puncte şi distanţa între
acestea.
 T  T
grad T  lim   [C/m], [K/m] (3.5)
n0 n
  n

40
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
Conform principiului al II-lea al termodinamicii, căldura se
propagă în direcţia căderii de temperatură. În consecinţă, liniile de
curent termic sunt perpendiculare pe izoterme şi de sens contrar
gradientului de temperatură.
Gradientul termic variază de-a lungul suprafeţelor izoterme,
fiind cu atât mai mare cu cât este mai mică distanţa dintre două linii

T
sau suprafeţe izoterme vecine. Situaţia = constant, reprezintă
n
un caz particular, caracteristic câmpului unidirecţional de temperaturi.
Valoarea gradientului de temperatură cu semn schimbat
reprezintă căderea elementară de temperatură şi indică sensul de
propagare a căldurii.
j. Fluxul de căldură
Reprezintă cantitatea de căldură care trece printr-un corp sau
de la un corp la altul, printr-o suprafaţă izotermă A, în unitatea de
timp.
Q
 [W] (3.6)
t
în care:
 - fluxul de căldură, în W;
ΔQ – cantitatea de căldură transferată, în J
Δt – intervalul de timp în care are loc transferul de căldură, în
secunde.
k. Densitatea fluxului de căldură (flux unitar de căldură)
Reprezintă fluxul de căldură care traversează unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp:
 Q
q  [W/m2] (3.7)
A A  t
în care:

41
Irina Bliuc
A – aria suprafeţei de schimb de căldură
q – densitatea de flux termic.

3.2. Modurile fundamentale de transfer de căldură


Transferul de căldură se produce în trei moduri distincte,
conducţia, convecţia şi radiaţia, care pot să apară separat sau
simultan în cadrul unor procese complexe. Fiecare mod de transfer
de căldură este specific anumitor medii şi condiţii de desfăşurare a
fenomenelor.

3.2.1. Conducţia termică


Conducţia termică este procesul de transfer de căldură între
diferite zone ale aceluiaşi mediu sau între două medii diferite aflate în
contact, sub influenţa diferenţei de temperatură, fără existenţa unei
deplasări aparente de particule materiale. Conducţia este
caracteristică solidelor şi straturilor subţiri de fluid, aflate în repaos. La
corpurile poroase conducţia termică nu mai apare în stare pură, fiind
posibilă o mişcare a fluidului existent în pori, însoţită de transfer de
căldură.
În construcţii, transferul prin conducţie apare între cele două
feţe ale unui element compact ce separă medii cu temperaturi diferite
(perete, planşeu, acoperiş) şi între straturile componente ale
elementelor neomogene (zidărie-tencuială, beton, izolaţie termică
etc.), care de asemeni separă medii cu temperaturi diferite.
a) Mecanismul fizic al conducţiei termice
Teoriile moderne privind conducţia termică introduc conceptul
de fonon /91/, analog celui de foton în teoria radiaţiei
electromagnetice, cele două noţiuni fiind definite astfel:

42
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
 Foton, particulă elementară a radiaţiei electromagnetice care
posedă energie şi impuls şi nu poate exista în stare de
repaos;
 Fonon, particulă fictivă asociată vibraţiilor care se propagă
prin masa unui corp cristalin, având frecvenţa comparabilă cu
cea a sunetelor.
Procesul de transfer de căldură prin conducţie în medii solide,
lichide şi gazoase se desfăşoară în mod diferit.
În cazul corpurilor solide nemetalice (dielectrice) conducţia
termică are loc prin vibraţia reţelei cristaline, considerată ca o
suprapunere de unde acustice elastice. Astfel, între două feţe cu
temperaturi diferite ale aceluiaşi cristal, energia termică este
transferată prin fononi de la faţa caldă spre cea rece, în mod similar
propagării energiei electromagnetice în spaţiu, prin intermediul
fotonilor.
La trecerea prin materiale, undele termoacustice sunt
atenuate datorită dispersiei fononilor, atenuarea fiind proporţională cu
rezistenţa termică la conducţie. Pentru materiale cristaline ideale,
dispersia fononilor este practic nulă şi deci rezistenţa la transfer
termic este foarte redusă. În cazul cristalelor reale, datorită unor
defecte de structură, dispersia fononilor este foarte mare şi ca urmare
rezistenţa la transfer termic este mai mare şi conducţia termică mai
redusă. Conducţia este minimă la materiale amorfe, lipsite de
structură cristalină sau periodică.
La corpurile solide metalice şi semiconductoare, conducţia se
desfăşoară prin două procese diferite:
 Transfer de energie cu ajutorul fononilor prin unde ale
reţelei cristaline;

43
Irina Bliuc
 Transfer de energie prin intermediul electronilor liberi
(de valenţă), consideraţi ca un gaz monoatomic perfect.
Ponderea cu care intervin electronii de valenţă în conducţia
termică este de 10 ... 30 ori mai mare decât cea a fononilor.
În cazul corpurilor lichide şi gazoase, conducţia se realizează
de asemenea prin două procese:
 Ciocniri elastice din aproape în aproape între molecule
sau atomi, poziţia reciprocă a acestora în spaţiu rămânând
aceeaşi;
 Deplasări ale electronilor liberi.
Transferul de căldură exclusiv prin conducţie este specific
numai corpurilor solide opace. În mediile nesolide, fluide şi gaze,
conducţia intervine cu o anumită pondere, dar este permanent
însoţită de convecţie şi radiaţie.
b) Relaţia de bază a conducţiei termice. Legea lui Fourier
La baza studiului transferului de căldură prin conducţie se află
ipoteza lui Fourier, numită şi „legea experimentală a conducţiei” sau
„legea lui Fourier” (fig.3.3), formulată în anul 1822.

Fig. 3.3 Legea lui Fourier

44
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
Conform acestei ipoteze, fluxul de căldură ce traversează un
material, respectiv densitatea de flux, sunt proporţionale cu gradientul
de temperatură :
dT
    A [W] (3.8)
dx
dT
q   [W/m2] (3.9)
dx
In care:
 – fluxul de căldură transferat prin conducţie, în W;
q – densitatea fluxului termic, în W/m2;
 - conductivitatea termică a materialului, în W/mK sau
W/mC;
A – aria suprafeţei izoterme de schimb de căldură măsurată
perpendicular pe direcţia de propagare a căldurii;
dT
- gradientul de temperatură (căderea elementară de
dx
temperatură), în K/m sau C/m.
Semnul minus din membrul drept semnifică faptul că
propagarea căldurii are loc în sens invers creşterii de temperatură,
conform principiului II al termodinamicii.
Legea lui Fourier ilustrează cazul cel mai simplu de conducţie
unidirecţională în regim staţionar.
Integrând ecuaţia fluxului termic şi separând variabilele
T
 d 2

A 0
dx      dT (3.10)
T1

se obţine expresia densităţii de flux termic



q (T1  T2 ) (3.11)
d
care mai poate fi scrisă şi sub forma:

45
Irina Bliuc
T T
q 
d Rc (3.12)

în care Rc reprezintă rezistenţa termică la transfer conductiv. Pentru
peretele plan paralel expresia rezistenţei la transfer termic este:
d
Rc  [m2K/W] (3.13)

c) Conductivitatea termică
Conductivitatea termică este o caracteristică a fiecărui
material care reflectă capacitatea acestuia de a transmite căldura prin
conducţie şi poate fi apreciată prin valoarea coeficientului de
conductivitate termică, λ, factor de proporţionalitate în relaţia lui
Fourier. Conform relaţiei, coeficientul de conductivitate termică
reprezintă cantitatea de căldură ce traversează 1 m 2 dintr-un strat de
material omogen cu grosimea egală cu unitatea, în unitatea de timp,
la o diferenţă de temperatură de 1K, între feţele opuse (fig. 3.4).
Valoarea acestuia, caracteristică
diverselor materiale, se
determină prin metode
experimentale bazate pe regimul
termic staţionar sau nestaţionar
şi depinde de natura şi structura
corpurilor, starea de agregare,
umiditate şi temperatură.

Fig.3.4 Conductivitatea termică a


materialelor

Materialele de construcţii au o compoziţie eterogenă, fiind


amestecuri de materiale solide amorfe, caracterizate în general printr-

46
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
o structură capilaro-poroasă. În cazul acestor materiale, transferul de
căldură se realizează concomitent prin conducţie, convecţie, radiaţie
şi transformări succesive de fază. Din aceste considerente apare
potrivită formularea de conductivitate termică aparentă.
La temperaturi caracteristice exploatării clădirilor, valorile
conductivităţii termice aparente depind de densitatea aparentă,
respectiv de porozitatea materialului şi de umiditate.
Conductivitatea termică creşte odată cu creşterea densităţii
aparente, prezentând valori cuprinse între  = 0,02 W/mK la
materiale uşoare, termoizolante şi λ = 380 W/mK pentru metale
(Tabelul. 3.1).
Tabelul. 3.1
Valorile conductivităţii termice aparente pentru diferite materiale, în ordine
descrescătoare

Materialul λ [W/mK] Materialul λ [W/mK]


Cupru 380 Beton cu agregate uşoare 1,05...0,19
Aluminiu 230 Apă 0,59
Zinc 112 Ipsos 0,50...0,35
Oţel 5,8 Beton celular autoclavizat 0,33...0,16
Granit, bazalt 3,5...3,1 Lemn 0,23...0,12
Piatră
2,9...0,95 Zgură 0,10...0,043
calcaroasă
Beton armat 2,03...1,62 Sticlă spongioasă 0,063...0,05
Beton simplu 1,4...0,7 Vată minerală 0,041...0,03
Ceramică 1,15 Material plastic alveolar 0,044...0,02
Sticlă 0,75 Aer staţionar 0,0236

Conductivitatea termică a materialelor capilaro-poroase creşte


odată cu creşterea umidităţii, fenomen explicabil prin faptul că
valoarea conductivităţii termice a apei este de  = 0,55 W/mK în
stare lichidă şi  = 2,21 W/mK sub formă de gheaţă, faţă de valoarea
 = 0,0236 W/mK, caracteristică aerului. Prin urmare, înlocuirea
aerului din pori cu apă, duce la o creştere a conductivităţii termice cu

47
Irina Bliuc
atât mai accentuată cu cât porozitatea este mai mare. Astfel se explică
reducerea capacităţii de izolare termică a materialelor expuse umezirii
din precipitaţii atmosferice sau din condens.
În calculele de proiectare higrotermică a elementelor de
construcţii se ia în considerare conductivitatea termică de calcul, prin
ale cărei valori se ţine seama de unele abateri privind calitatea,
umiditatea şi temperatura de exploatare.
d) Analogia între fenomenele termice şi electrice.
Rezistenţa termică
Există fenomene de natură diferită, care pot fi descrise prin
ecuaţii matematice de aceeaşi formă. Asemenea fenomene sau
sisteme sunt analoge, ceea ce presupune că ecuaţiile care descriu
comportarea unui sistem pot fi transformate în ecuaţiile care descriu
comportarea celuilalt sistem prin simpla schimbare a simbolurilor cu
care se notează variabilele.

Fenomen electric Fenomen termic


I – intensitate q – densitatea flux
U – diferenţă de potenţial ΔT – diferenţă de temperatură
r – rezistenţa electrică Rc – rezistenţă termică

U T
I (3.14)  q (3.15)
r Rc
Legea lui Ohm Legea lui Fourier

Analogia între fenomenele termice şi cele electrice sau


hidraulice a făcut posibilă, în perioada premergătoare apariţiei şi
dezvoltării calculatoarelor, utilizarea unor modele analogice care
uşurează rezolvarea unor probleme complexe referitoare la transferul
de căldură în construcţii.

48
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
3.2.2. Convecţia termică
Convecţia termică se manifestă în medii cu mişcare aparentă
a particulelor şi în procesele de schimbare a stării de agregare (lichid-
gaz, gaz-lichid). Este cel mai important mod în care are loc transferul
de căldură între suprafaţa unui corp solid şi un fluid cu care vine în
contact, când între acestea există o diferenţă de temperatură (fig.3.5).

a b
Fig. 3.5 Circulaţia aerului determinată de convecţia termică
a- în interiorul unei încăperi; b- în structura unui element de construcţie cu
strat de aer ventilat

In construcţii, convecţia termică apare în numeroase situaţii:


 între suprafeţele elementelor de construcţii şi aerul interior
respectiv exterior;
 între un strat de aer şi suprafeţele care îl delimitează în
cadrul unui element de construcţie (pereţi cu strat de aer,
ferestre duble sau cuplate etc.);
 între suprafeţele corpurilor de încălzire şi aerul interior.
a) Mecanismul şi fizic al convecţiei termice
Transferul de căldură prin convecţie este un rezultat al conducţiei
termice, al acumulării de energie şi al mişcării de amestec. Dacă se

49
Irina Bliuc
consideră, spre exemplificare, cazul unui perete cald, în contact cu un
fluid mai rece, acest proces se desfăşoară în mai multe etape, în
următoarea succesiune:
 trecerea căldurii prin conducţie de la suprafaţa peretelui la
particulele de fluid adiacente, având ca efect creşterea
temperaturii şi a energiei interne a acestor particule;
 deplasarea particulelor de fluid cu temperaturi mai ridicate
spre zone cu temperaturi mai scăzute;
 cedarea unei părţi, din energia acumulată, particulelor cu
temperatură mai scăzută prin amestec.
Prin urmare, convecţia este un proces complex de transfer de
energie, masă şi impuls, energia fiind înmagazinată în particule de
fluid şi transportată prin mişcarea acestora.
Intensitatea procesului de schimb de căldură prin convecţie nu
depinde numai de diferenţa de temperatură ci şi de mişcarea de
amestec a fluidului. Funcţie de cauza care determină mişcarea de
amestec există:
 convecţie liberă sau naturală în care mişcarea de amestec
este determinată de diferenţele de temperatură ca urmare a
faptului că prin modificarea temperaturii fluidele îşi modifică
densitatea;
 convecţie forţată când mişcarea de amestec este
determinată de funcţionarea unor ventilatoare, pompe etc.,
sau de acţiunea vântului.

b) Relaţia de bază a transferului de căldură prin


convecţie;

50
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
Cunoscută sub numele de legea lui Newton, a fost formulată
în anul 1701 şi permite stabilirea fluxului termic, între un fluid şi
suprafaţa unui corp solid, aflate la temperaturi diferite (fig. 3.6).

Tf
αconv
A

Fig. 3.6 Legea lui Newton


Tf

 = conv A (TS -Tf) = conv A T [W] (3.16)



q   conv  T [W/m2] (3.17)
A
In care :
 – fluxul de căldură transferat prin convecţie
q – densitatea de flux termic, în W/m2;
conv - coeficientul de schimb de căldură prin convecţie denumit şi
conductanţă convectivă sau coeficient de schimb de căldură prin
convecţie, în W/m2K;
Tf, TS – temperatura fluidului, respectiv a solidului, în C;
T – diferenţa de temperatură solid-fluid, în C sau K;
A – aria suprafeţei de schimb de căldură a solidului, în m2.
Comparând relaţia densităţii de flux termic convectiv cu cea a
densităţii de flux termic prin conducţie, rezultă expresia rezistenţei la
transfer termic prin convecţie:

51
Irina Bliuc
1
Rconv  [m2K/W] (3.18)
conv

Valoarea coeficientului de transfer termic convectiv, α conv, este


influenţată de o serie de factori, cei mai importanţi fiind: viteza de
mişcare a aerului, rugozitatea suprafeţei solidului, poziţia suprafeţei
solidului (orizontală sau verticală), sensul fluxului de căldură (de la
fluid spre suprafaţa solidului sau invers).

3.2.3. Radiaţia termică


Radiaţia termică este procesul de transfer de căldură între
corpuri cu temperaturi diferite, separate în spaţiu, având drept suport
material undele electromagnetice.
Fenomenul de transfer de căldură prin radiaţie implică
participarea a două corpuri, unul care emite şi altul care
recepţionează radiaţia (fig. 3.7).

Receptor Emiţător

Corp de iluminat

T1 > T2 Planşeu

Fig. 3.7 Radiaţia termică


Pot fi menţionate câteva situaţii în care este prezent transferul
de căldură prin radiaţie:
 între corpurile de încălzire (radiatoare, sobe, plafoane sau

52
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
pardoseli radiante etc.) şi celelalte elemente de construcţii,
mobilier sau oameni;
 între corpurile de iluminat şi elementele de construcţie sau
mobilier;
 între Soare, ca cel mai tipic emiţător de radiaţii, şi Pământ,
respectiv construcţii, ca receptoare.
Radiaţia se propagă şi prin vid, ca urmare poate sa apară ca
mod elementar de transfer de căldură independent de conducţie şi
convecţie.
a) Mecanismul fizic al radiaţiei termice
Energia radiaţiei termice apare pe seama energiei interne a
unui corp şi reprezintă oscilaţii electromagnetice cu lungimi de undă
 = 0,1 ... 1,0 m. Radiaţiile termice, care nu fac parte din spectrul
vizibil respectă aceleaşi legi ca şi radiaţiile luminoase, adică se
propagă în linie dreaptă, se reflectă, se refractă, se absorb.
Fiecare corp material emite energie sub formă de radiaţii
electromagnetice datorită mişcării sarcinilor electrice ale atomilor ca
urmare a agitaţiei termice. Intensitatea radiaţiei depinde de
temperatura corpului şi de o proprietate a suprafeţei numită
emisivitate.
Cu cât temperatura unui corp este mai ridicată cu atât va
emite radiaţii cu lungime de undă mai mică. Astfel, dacă se încălzeşte
„până la alb” o bucată de metal care are un punct de topire foarte
înalt şi se lasă să se răcească într-o cameră întunecată, se observă
că acesta emite lumină şi căldură, trecând prin culorile galben,
portocaliu, roşu, roşu închis, după care nu va mai emite decât
căldură. Există deci o radiaţie vizibilă emisă de corpuri cu temperaturi
foarte înalte şi o radiaţie exclusiv termică, infraroşie, emisă de corpuri
la temperatura mediului ambiant. Soarele, la o temperatură de cca

53
Irina Bliuc
6000 K, emite în domeniul vizibil 53 %, în infraroşu apropiat 46% dar
şi în ultraviolet 1% (vezi fig. 2.1).
Pereţii clădirilor, corpul omenesc sau îmbrăcămintea la
temperaturi obişnuite, de aproximativ 300 K, sunt emiţători numai în
domeniul infraroşu, în timp ce pot fi la fel de buni receptori pentru
radiaţia solară, radiaţia emisă de corpurile de iluminat, ca şi pentru
radiaţiile emise în mediul apropiat format din obiecte sau persoane.
b) Relaţia de bază a transferului prin radiaţie
Stabilită de Stefan în 1879 (experimental) şi Boltzman
(teoretic) relaţia exprimă fluxul de energie radiantă emis de corpul
negru:
 = 0  A  T4 [W] (3.19)
în care:
 - fluxul de căldură transferat prin radiaţie, în W;
0 - coeficientul de radiaţie a corpului negru (constanta lui Stefan-
Boltzman);
0 = 5,67  10-8 [W/m2 K4] (3.20)
2
A - aria suprafeţei de schimb de căldura, în m ;
T - temperatura absolută a corpului.
Pentru corpurile oarecare, se defineşte coeficientul de
emisivitate, ε, care depinde de temperatură şi lungimea de undă şi
reprezintă raportul între densitatea spectrală de radiaţii emisă de corp
şi cea a corpului negru la aceeaşi temperatură. Fluxul radiant emis de
un asemenea corp cu temperatura T este:
 = ε A σ0 T4 [W] (3.21)
Transferul net de energie între 2 corpuri reale cu geometrii
oarecare se exprimă printr-o relaţie de forma:

54
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
4 4 1
   0F1,2 A c (T1  T2 )
1 1 [W] (3.22)
 1
1  2
în care:
F1,2 – funcţie care ţine seama de geometriile reale şi poziţia reciprocă
a celor două corpuri ;
Ac - aria de calcul a suprafeţei de schimb de căldură (m2);
ε1 , ε2 – emisivităţile celor două corpuri.
Procesul de schimb de căldură prin radiaţie poate fi asimilat
cu un proces de schimb de căldură prin suprafaţă, exprimat prin:

4 4
   rad  A c (T1  T2 )  ' 0  F1,2  A c (T1  T2 ) (3.23)

în care:
1
'
1 1 (3.24)

1  2
iar rad este coeficientul de schimb superficial de căldură prin radiaţie.
Prin analogie cu relaţia fluxului de căldură convectiv rezultă expresia
rezistenţei de transfer termic prin radiaţie.
1 T 1 T2
R rad   (3.25)
 rad  ' 0  F1,2 (T14  T2 4 )

3.3. Transferul de căldură prin elemente de construcţii ce


separă medii cu temperaturi diferite
Transferul de căldură între două medii cu temperaturi diferite,
separate printr-un element de construcţie, este un proces complex în
care apar simultan două sau trei din modurile fundamentale. De
exemplu, în condiţii de iarnă, în cazul unui perete exterior al unei
clădiri încălzite, transferul termic se produce prin:

55
Irina Bliuc
 convecţie şi radiaţie între aerul interior şi suprafaţa
interioară a peretelui;
 conducţie între faţa interioară şi exterioară a peretelui;
 convecţie şi radiaţie între suprafaţa exterioară a
peretelui şi aerul exterior (fig. 3.8).

Fig. 3.8 Transferul de căldură printr-un perete ce separă medii cu


temperaturi diferite

Transferul total de căldură între aerul interior şi suprafaţa


interioară a peretelui poate fi exprimat prin:
= conv + rad = i conv A (Ti – Tsi) + rad A (Ti – Tsi) =
= A (i conv + rad) (Ti – Tsi) [W] (3.26)
în care:
Ti reprezintă temperatura aerului interior;
Tsi, Tse - temperatura suprafeţei interioare respectiv exterioare a
peretelui;
A - suprafaţa prin care are loc schimbul de căldură.

56
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR
Mărimea i = i conv. + i rad. ţine seama de procesul combinat
de transfer de căldură prin convecţie şi radiaţie, este denumită
coeficient de transfer termic prin suprafaţa interioară a elementelor de
construcţii şi se exprimă în W/m2K.
1
Notând R si  , rezistenţa termică specifică la propagarea
i
căldurii prin suprafaţa interioară, expresia fluxului termic devine:
( Ti  Tsi )A [W] (3.27)
 
R si
Între cele două feţe ale elementului de construcţie, transferul
de căldură are loc prin conducţie, conform relaţiei:
 ( T  Tse )A
  cond  ( Tsi  Tse )A  si [W] (3.28)
d Rc
Rc fiind rezistenţa la transfer termic conductiv.
Expresia fluxului de căldură ce se transmite de la suprafaţa
exterioară la aerul exterior este analoagă cu 3.26.
(Tse  Te )A
  (Tse  Te )  A   e  [W] (3.29)
R se
 e   conv   rad reprezintă coeficientul de transfer termic prin

1
suprafaţa exterioară în W/m2K, iar R se  , rezistenţa termică
e

specifică la propagarea căldurii prin suprafaţa exterioară, în m2K/W.


În regim staţionar, valoarea fluxului de căldură este constantă,
ceea ce este echivalent cu:


 Ti  Tsi   A   Tsi  Tse   A   Tse  Te   A
(3.30)
R si Rc R se

57
Irina Bliuc
Aplicând proprietatea unui şir de rapoarte egale se obţine
expresia fluxului termic  , respectiv a densităţii de flux termic, q:
( Ti  Te )A (T  Te )A
  i [W] (3.31)
Rsi  Rc  R se R

Ti  Te T  Te
q  i [W/m2] (3.32)
R si  R c  R se R
Astfel, poate fi definită rezistenţa termică totală (de la mediu la
mediu) a unui element de construcţie :

R = Rsi + Rc + Rse [m2 K/W] (3.33)

Acelaşi rezultat poate fi obţinut şi direct, folosind schema


electrică analoagă procesului de transfer termic considerat.
T
q [W/m] (3.34)
R
Expresiile fluxului de căldură şi a densităţii de flux termic pot fi
scrise şi sub forma:
  U  A  T (3.35)
q = U T (3.36)
În care U este coeficientul de transfer termic unidirecţional sau
transmitanţa termică unidirecţională şi reprezintă cantitatea de
căldură ce traversează suprafaţa de 1 m2, în unitatea de timp, la o
diferenţă de temperatură de 1 K. Este inversul rezistenţei termice
totale şi se exprimă în W/m2 K (fig. 3.9).
Cu cât valoarea coeficientului U este mai mică, şi, implicit a
rezistenţei termice mai mare, cu atât transferul termic este mai redus
şi capacitatea de izolare termică a elementului de închidere este mai
bună.

58
HIGROTERMICA CLĂDIRILOR

Fig. 3.9 Semnificaţia fizică a coeficientului de transfer termic unidirecţional


(transmitanţa termică)

Coeficientul U, respectiv rezistenţa termică R, depinde de natura


materialului şi grosimea acestuia (fig.3.10).
 material termoizolant
1.7 cm,  = 0,04 W/mK
R = 0,60 m2K/W
 beton celular autoclavizat
9 cm,  = 0,21 W /mK
U = 1,66 m2K/W  zidărie de cărămidă eficientă 30 cm
 = 0,7 W /mK
beton armat 87 cm
  = 2,03 W /mK

Fig. 3.10 Capacitatea de izolare termică a diferitelor materiale reflectată în


valoarea rezistenţei termice

Se observă că pentru a realiza o anumită valoare a rezistentei


termice este nevoie de o grosime de material cu atât mai mare, cu cât
materialul este mai puţin izolant (are o conductivitate termica mare).
Din acest motiv, pentru reducerea consumurilor energetice în
exploatare dar şi a greutăţii clădirilor, materialele compacte grele intră
numai în alcătuirea elementelor de rezistenţă, elementele de

59
Irina Bliuc
închidere realizându-se din materiale uşoare, termoizolante sau în
sistem compozit, care include materiale termoizolante.
Expresiile matematice ale modurilor fundamentale de transfer
de căldură sunt prezentate sintetic în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Relaţiile de bază utilizate în studiul transferului de căldură
Modul de transfer al
Fluxul termic Comentarii
căldurii
Densitatea de flux
Conducţie termică
T  T2 unidirecţional de căldură
q   1 în direcţia x
d
Fluxul termic între două
T  T2 suprafeţe cu
 A 1
d temperaturile T1 şi T2
situate la distanţa d

Convecţie termică Densitatea de flux de


q  (Ts  Tf ) căldură de la suprafaţa
corpului solid la fluid
Fluxul de căldură de la
  A (Ts  Tf ) suprafaţa corpului solid -
la fluid

Radiaţie termică Fluxul termic total radiat


de o suprafaţa cu aria A
q  0 �A� T4 şi temperatura T
Fluxul termic schimbat
prin radiaţie între un corp
   '�
0 � A(T14  T24 ) cenuşiu cu temperatura
F1,2 �
T1 şi un corp negru cu
temperatura T2

60