Sunteți pe pagina 1din 73

http://lectii-virtuale.

ro

Teorie - Atomul

Atomul

o
Chimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul materiei şi a transformărilor pe care materia le suferă.

.r
Materia este orice lucru care are grutate şi ocupă spaţiu; este peste tot în jurul nostru. Materia este

le
formată din substanţe care la rândul lor conţin molecule, ioni sau atomi.

Substanţele sunt de două feluri:

a
tu
substanţe simple (conţin molecule formate din atomi identici): O2, H2
substanţe compuse (conţin molecule formate din atomi diferiţi): H2O, CuSO4
ir
Atomul (din greacă: indivizibil) este cea mai mica particulă posibilă care încă mai păstrează
proprietăţile unei substanţe. Atomii au proprietăţi fizice şi chimice specifice în funcţie de numărul şi
i-V

aranjamentul celor trei particule subatomice:

electroni: e-
ţi

protoni: p+
ec

neutroni:

Structura atomului: atomul este format dintr-un nucleu care conţine protoni şi neutroni, şi un
.L

înveliş electronic care este o zonă difuză în jurul nucleului unde se găsesc electronii.
w
w
w

Proprietăţile particulelor subatomice:

Numele particulei Simbol Masă (kg) (u. a. m.) Sarcină electrică


Electron e- 9.1093 x 10-31 0.000548 -1
Proton p+ 1.6727 x 10-27 1.007277 +1
Neutron 1.6749 x 10-27 1.008665 0

Numărul atomic se notează cu Z şi reprezintă numărul de protoni din nucleul unui atom. Prin
numărul atomic, un atom se diferenţiază de ceilalţi atomi. Z reprezintă şi numărul de ordine al unui
atom în tabelul periodic, cât şi numărul de electroni în cazul atomilor neutri.

1/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Sarcina nucleară a unui atom este pozitivă şi egală cu numărul de protoni din nucleu; se notează
cu simbolul +Z. În cazul atomilor neutri, numărul protonilor este egal cu numărul electronilor din
învelişul electronic. Sarcina nucleară pozitivă este anulată de sarcina electronica negativă.

Atomii care au acelaşi număr atomic Z şi aceeaşi sarcină nucleară +Z formează un element chimic.

Numărul de masă al unui atom se notează cu A şi reprezintă suma dintre numărul de protoni şi
numărul de neutroni din nucleul unui atom.

A = Z + N, unde N este numărul de neutroni

Aşadar, mărimile care caracterizează un element chimic sunt numărul atomic Z şi numărul de masă

o
A. Acestea se scriu în faţa simbolului elementului chimic după cum este reprezentat în imaginea de
mai jos:

.r
a le
Exemplu:

Atomul de carbon are simbolul


tu
. Astfel deducem că atomul de carbon are următoarele particule
ir
subatomice:
i-V

6 p+
6 e-

12 – 6 = 6
ţi
ec
.L
w

Teorie - Masa atomică. Izotopi. Mol de atomi.


w
w

Masa atomică. Izotopi. Mol de atomi.

Izotopii sunt specii de atomi care au acelaşi număr atomic Z, dar au numărul de masă A diferit. Asta
presupune acelaşi număr de protoni, dar număr diferit de neutroni.

Pentru că au acelaşi număr de protoni, izotopii unui element chimic au aceleaşi proprietăţi chimice
şi aparţin în acelaşi loc în tabelul periodic.

Exemplu – Numărul de particule subatomice în cazul izotopilor elementului carbon:

2/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

În natură, elementul carbon se găseşte sub forma a trei izotopi, , şi . Tabelul de mai jos
prezintă numărul de particule subatomice pentru cei trei izotopi ai carbonului.

Masele atomilor se exprimă sub formă de multipli ai unităţii atomice de masă. Unitatea atomică
de masă, se notează cu u sau u. a. m. şi este egală, prin convenţie, cu a 12-a parte din masa unui
atom al izotopului de carbon . Masa atomică relativă reprezintă numărul care arată de câte ori

o
masa unui atom este mai mare decât unitatea atomică de masă.

.r
Masa atomică relativă medie este valoarea trecută în tabelul periodic în dreptul fiecărui element,

le
şi este, de obicei, un număr raţional (a nu se confunda cu numărul de masă A care este un număr
întreg). În cazul unui element chimic care se găseşte în natură sub forma a mai mulţi izotopi stabili,

a
masa atomică relativă medie este dependentă de:

tu
masa atomică relativă a fiecărui izotop (A1, A2 … An);
procentul sau abundenţa izotopului în compoziţia elementului în natură (a1%, a2% … an%).
ir
Masa atomică relativă medie se calculează cu următoarea relaţie matematică:
i-V
ţi

Exemplu – Calculul masei atomice în cazul elementului clor:


ec

Masa atomică relativă medie a elementului clor este ACl = 35.45; clorul se găseşte în natură sub
forma a doi izotopi stabili, şi .
.L

Izotopul are în nucleu 17 p+ şi 18 neutroni, iar în învelişul electronic are 17 e-.


w

Izotopul are în nucleu 17 p+ şi 20 neutroni, iar în învelişul electronic are 17 e-.


w

Tabelul de mai jos prezintă masele izotopilor clorului şi procentul lor în compoziţia elementului în
w

natură.

Izotop Masa izotopului (u. a. m.) Compoziţia procentuală


34.97 75.77 %
36.95 24.23 %

Astfel, masa atomică relativă medie a clorului va fi:

3/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Molul este o unitate de măsură care ia în considerare dimensiunile extrem de mici ale atomilor şi
face trecerea către lumea vizibilă, mai uşor de înţeles.

Un mol de atomi reprezintă cantitatea, în grame, dintr-o substanţă simplă care conţine 6.022.x.1023
atomi. Se mai numeşte şi atom gram.

Numărul lui Avogadro, notat cu NA, este egal cu 6.022.x.1023 atomi şi reprezintă numărul de atomi

o
conţinuţi în exact 12g ai izotopului de carbon .

.r
Exemplu – Masa unui mol de atomi de neon:

le
1 mol de atomi de Ne reprezintă cantitatea de Ne care conţine 6.022.x.1023 atomi de Ne şi are
valoarea de 20.18g. În calcule, se foloseşte, de obicei, valoarea rotunjită a masei atomice a neonului,

a
20g. Deci cantitatea de 20g Ne corespunde unui mol de atomi de Ne.

tu
ir
i-V

Teorie - Structura învelişului electronic


ţi
ec

Structura învelişului electronic


.L
w

Învelişul electronic al unui atom este format din:


w

straturi
substraturi
w

orbitali

Modelele atomice sunt modele teoretice prin care oamenii de ştiinţă au încercat să explice, de-a
lungul timpului, structura unui atom.

Un orbital este zona din jurul nucleului unde electronii se găsesc cu probabilitate maximă. Această
definiţie este dată conform modelului atomic propus în 1930 de fizicianul Erwin Schrӧdinger, model
ce nu a fost încă infirmat.

Straturile electronice sau straturile de electroni sunt zone difuze, situate la distanţe diferite de
nucleu. Învelişul electronic al unui atom poate fi structurat în straturi de electroni notate cu litere de
la K la Q, sau cu cifre de la 1 la 7.

4/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Numărul maxim de electroni care se găsesc în fiecare strat este dat de următoarea regulă, valabilă
pentru n 4: un strat de electroni poate fi ocupat de maxim 2 x n2 e-.

o
Fiecare strat conţine unul sau mai multe substraturi, iar substraturile conţin orbitali. Substraturile

.r
se deosebesc între ele prin nivelul de energie şi prin numărul maxim de electroni pe care îi pot

le
conţine.

Tipuri de orbitali: exista 4 tipuri de orbitali – orbitali s, orbitali p, orbitali d şi orbitali f. După

a
nivelul de energie caracteristic, orbitalii se ordonează astfel: s, p, d, f; deci orbitalii s au energia cea

tu
mai joasă, şi orbitalii f au cel mai ridicat nivel de energie. Substraturile sunt formate din orbitali de
acelaşi tip, şi au aceeaşi energie.
ir
Strat 1 (K) 2 (L) 3 (M) 4 (N) 5 (O) 6 (P) 7 (Q)
Substraturi 1s 2s; 2p 3s; 3p; 3d 4s; 4p; 4d; 4f 5s; 5p; 5d; 5f 6s; 6p; 6d; 6f 7s; 7p; 7d; 7f
i-V
ţi

Mişcarea de spin este mişcarea electronului în jurul propriei axe.


ec

Un orbital poate fi ocupat de maximum 2 e- de spin opus. Reprezentarea simbolică a unui orbital

ocupat cu cei 2 e- de spin opus: sau


.L
w

Orbitalii de tip s: au formă sferică, pot fi


w

ocupaţi de maxim 2 e-. În substraturile s, se


găseşte un singur orbital s.
w

Orbital s

Orbitalii de tip p: au forma a doi lobi simetrici cu orientare precisă în spaţiu. Un substrat p este
format din 3 orbitali de tip p: px, py şi pz, fiecare orientat după una din cele trei direcţii ale axelor de
coordonate xyz. Într-un substrat p, pot intra maxim 6 e-, câte 2 e- pe fiecare din cei trei orbitali p.

5/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

În fiecare strat care conţine atât orbitali s cât şi orbitali p, orbitalii s sunt aranjaţi la un nivel

o
energetic inferior faţă de orbitalii p.

.r
a le
tu
ir
Diagrama energetică pentru primele două straturi electronice
i-V

Orbitalii de tip d: au structuri complicate. Într-un substrat d se găsesc 5 orbitali d. Aceştia pot fi
ţi

ocupaţi cu maximum 10 e-, câte doi e- pentru fiecare din cei 5 orbitali d.
ec

Orbitalii de tip f: au structuri complicate. Într-un substrat f se găsesc 7 orbitali de tip f care pot fi
ocupaţi cu maximum 14 e-, câte doi e- pentru fiecare din cei 7 orbitali f.
.L
w
w

Exemplu – Structura învelişului electronic a unui atom cu 4 straturi electronice complet ocupate:
w

6/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Configuraţia electronică a


elementelor din primele trei perioade

Configuraţia electronică a elementelor din primele trei perioade

(elementele cu Z =1 până la Z = 18)

o
.r
Configuraţia electronică reprezintă distribuţia electronilor în straturile, substraturile şi orbitalii
care formează învelişul electronic al unui atom.

le
Distribuţia electronilor în învelişul electronic depinde de anumite reguli, sau principii. Aceste

a
principii sunt următoarele:

tu
1. Principiul stabilităţii sau al minimei energii: electronii preferă să ocupe niveluri de
energie cât mai joase, astfel că orbitalii sunt ocupaţi în ordinea creşterii energiei lor – s, p, d, f.
ir
2. Principiul lui Pauli sau de excluziune: fiecare orbital al unui atom poate fi ocupat cu
maximum doi electroni de spin opus.
i-V
ţi

sau
ec

1. Regula lui Hund: orbitalii primesc câte un electron cu acelaşi spin (spin paralel), şi numai
după ce toţi orbitalii substratului sunt astfel ocupaţi cu câte un electron, se trece la
completarea cu cel de-al doilea electron, de spin opus.
.L

Exemplu – completarea substratului 2p cu electroni:


w

pasul 1: se completează orbitalii cu câte un e- de spin paralel


w
w

pasul 2: se completează orbitalii cu electronul de spin opus

Excepţii de la principiul minimei energii:

orbitalul 4s are o energie mai joasă decât orbitalii 3d;


orbitalul 5s are o energie mai joasă decât de orbitalii 4d;
există şi alte excepţii cu privire la orbitalii de tip f, însă acestea nu fac obiectul lecţiei de faţă.

7/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
a le
tu
ir
Diagramă de energie – reprezentarea nivelurilor energetice în funcţie de nivelul de energie al
i-V

fiecărui orbital pentru primele 5 straturi electronice.


ţi

Învelişul electronic al fiecărui element, diferă de învelişul electronic al elementului anterior din
ec

tabelul periodic numai printr-un electron, numit electron distinctiv. Acest lucru este foarte uşor de
observat prin configuraţiile electronice ale elementelor.
.L

Configuraţiile electronice ale elementelor din primele 3 perioade:


w
w
w

2 1
3 Li: 1s 2s

5 B: 1s22s22p1

8/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

6C: 1s22s22p2

Atenţie la modul de completare cu electroni a substratului 2p!

o
.r
Orbitalii monoelectronici sunt orbitali ce conţin electroni fără pereche, deci conţin câte un singur

le
electron. Prezenţa acestor orbitali explică reactivitatea elementelor chimice.

Structura de 8 electroni pe ultimul strat se numeşte octet. Elementele care au octet pe ultimul strat

a
au o stabilitate foarte ridicată, sau mai putem spune că au o reactivitate foarte redusă.

10 Ne: 1s22s22p6
tu
ir
– Neonul este un element foarte stabil şi încheie perioada a doua a tabelului periodic.
i-V

11 Na: 1s22s22p63s1

– Partea îngroşată a configuraţiei sodiului este identică cu configuraţia neonului, aşadar mai putem
ţi

scrie configuraţia sodiului în felul următor: 11Na: [Ne]3s1


ec
.L
w
w
w

13 Al: 1s22s22p63s23p1 sau 13 Al: [Ne]3s23p1

18 Ar: 1s22s22p63s23p6 sau 18 Ar: [Ne]3s23p6

Teorie - Configuraţia electronică a

9/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

elementelor din perioada a 4-a

Configuraţia electronică a elementelor din perioada a 4-a

Blocul s al tabelului periodic conţine elementele chimice care au electronul distinctiv în substraturi
ce conţin orbitali de tip s.

o
.r
Excepţie: Heliul are electronul distinctiv într-un orbital de tip s, însă în tabelul periodic
a fost aşezat în grupa gazelor rare, datorită stabilităţii sale foarte ridicate.

le
Blocul p al tabelului periodic conţine elementele chimice care au electronul distinctiv în substraturi
ce conţin orbitali de tip p.

a
tu
Ordinea de ocupare a orbitalilor cu electroni ţine cont de nivelul energetic al substraturilor, şi
este următoarea:
ir
i-V
ţi
ec

În ordinea de ocupare a orbitalilor cu electroni se observă că se completează mai întâi substratul 4s,
.L

şi abia apoi se completează substratul 3d. Acest lucru se întâmplă deoarece orbitalii 3d se află într-
un nivel energetic mai ridicat decât 4s, chiar dacă orbitalii 3d se află în stratul 3, iar orbitalul 4s se
w

află în stratul 4.
w

19K: 1s22s22p63s23p64s1
w

20Ca: 1s22s22p63s23p64s2

Atenţie! Există o diferenţă între ordinea de ocupare cu electroni şi configuraţia electronică. La


scrierea configuraţiei electronice se aşează orbitalii ocupaţi cu electroni din fiecare strat în ordinea
crescătoare a numărului stratului, n (cu n având valori de la 1 la 7), din care fac parte. Astfel se
poate face diferenţa dintre electronii de valenţă şi electronul distinctiv.

Ordinea de ocupare cu e- Configuraţia electronică


21Sc: 1s22s22p63s23p64s23d1 21Sc: 1s22s22p63s23p63d14s2
[Ar] 4s23d1 [Ar] 3d14s2
e- distinctiv este e- din substratul 3d. e- de valenţă sunt cei doi e- din substratul 4s.

10/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Electronul distinctiv este ultimul electron care ocupă un orbital din învelişul electronic.

Electronii de valenţă sunt electronii care se află în stratul exterior, stratul cel mai îndepărtat de
nucleu. Electronii de valenţă sunt electronii care reacţionează cu electronii altor elemente deoarece
ei au o probabilitate mai ridicată de a fi mai departe de nucleu.

Blocul d al tabelului periodic conţine elementele chimice care au electronul distinctiv în substraturi
ce conţin orbitali de tip d. Cele 10 elemente de la Sc la Zn din perioada a 4-a a tabelului periodic,
formează prima serie de elemente tranziţionale de tip d.

o
Exemplu – Numărul de electroni de valenţă ai elementului brom.

.r
Ordinea de completare cu e-: 35 Br: 1s22s22p63s23p64s23d104p5

le
Configuraţia electronica: Br:
35 1s22s22p63s23p63d104s24p5

a
Aşadar, bromul are 7 e- de valenţă care se găsesc în ultimul nivel ocupat.

tu
Excepţii la configuraţia electronică în cazul unor elemente din blocul d: Aceste excepţii apar
ir
deoarece nivelurile energetice complet ocupate cu electroni (p6, d10, f14) cât şi nivelurile energetice
i-V

semiocupate cu electroni (d5, f7) au stabilitate mai mare şi sunt preferate de atomi. În cazul perioadei
a 4-a, există două excepţii: cromul şi cuprul.
ţi

Ordinea de ocupare cu e-
ec

Configuraţia electronică
24Cr: 1s22s22p63s23p64s13d5 24Cr: 1s22s22p63s23p63d54s1
29Cu: 1s22s22p63s23p64s13d10 29Cu: 1s22s22p63s23p63d104s1
.L
w
w
w

Teorie - Tabelul periodic: grupe și perioade

Tabelul periodic – grupe și perioade

Dmitri Mendeleev a publicat în 1869 prima variantă a tabelului periodic. Chimistul rus a formulat
legea periodicității în acest fel: “Proprietățile fizice și chimice ale elementelor sunt într-o
dependență periodică de masele lor atomice”.

11/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Legea periodicității a fost reformulată odată ce s-au aflat mai multe detalii despre structura
atomului: proprietățile fizice și chimice ale elementelor chimice sunt într-o dependență periodică de
sarcinile nucleelor atomice ale elementelor. Cu alte cuvinte, proprietățile elementelor se repetă
periodic când elementele sunt aranjate în funcție de numărul lor atomic.

Tabelul periodic este un sistem utilizat internațional pentru organizarea elementelor chimice în
funcție de numărul lor atomic. Astfel, tabelul periodic oferă informații despre numărul de protoni și
numărul de electroni din structura atomilor elementelor. De asemenea, tabelul periodic oferă
informații și despre felul în care elementele chimice reacționează prin faptul că elementele cu
trăsături comune sau similare sunt grupate împreună, în grupe.

Șirurile orizontale ale tabelului periodic sunt perioadele, iar coloanele verticale sunt grupele.

o
Numărul de ordine al unui element în tabelul periodic este dat de numărul atomic Z, adică de

.r
numărul de protoni din nucleul atomului. Așadar, vedem că poziția unui element chimic în tabelul
periodic depinde de structura atomului său.

le
Elementele chimice sunt așezate în perioadele tabelului periodic în ordinea în care crește Z. Fiecare

a
element are cu un proton mai mult decât elementul dinaintea lui, și deci are și un electron în plus

tu
față de elementul dinaintea lui – acest electron fiind electronul distinctiv.
ir
Perioadele tabelului periodic
i-V

Numărul perioadei în care se află un element chimic indică două lucruri:

numărul straturilor din învelișul electronic ocupate parțial sau complet cu electroni;
ţi

numărul stratului exterior din înveliș, stratul în care se află electronii de valență ai atomului.
ec

De aceea, stratul exterior se mai numește și strat de valență.

Exemplu – Configurația electronică a sodiului, element din perioada a treia:


.L
w
w

Tabelul periodic are 7 perioade. Primele trei perioade sunt perioade scurte. Următoarele patru
w

perioade sunt perioade lungi.

În fiecare perioadă, numerele atomice cresc de la stânga la dreapta. Elementele care fac parte din
aceeași perioadă au proprietăți diferite, cu excepția seriei Lantanidelor și Actinidelor.

Fiecare perioadă începe cu un element care are în stratul exterior un singur electron, ns1, și se
încheie cu un element pentru care ultimul strat electronic este complet ocupat, cu 2 e- în cazul
Heliului, și cu 8 e- în cazul celorlalte gaze rare: ns2 np6 (octet).

Prima perioadă a tabelului, este cea mai scurtă, are numai două elemente: Hidrogenul (H) și Heliul
(He). He are primul strat, 1s, complet ocupat, ceea ce-l face un element stabil, primul dintre gazele
nobile sau rare. Așadar, configurația He este 1s2.

A doua perioadă are 8 elemente. Începe cu elementul Litiu (Li), care are 3 electroni, deci începe

12/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

ocuparea celui de-al doilea strat electronic. Perioada a doua se încheie cu elementul Neon (Ne), care
are stratul 2 complet ocupat – așadar are o configurație de octet pe ultimul său strat electronic,
fiind un gaz rar.

A treia perioadă are tot 8 elemente. Începe cu elementul Sodiu (Na) și se încheie cu Argonul (Ar),
care are o configurație stabilă de octet pe ultimul strat electronic, stratul 3.

Perioadele patru și cinci au câte 18 elemente. Odată cu perioada a patra, începe completarea cu
electroni a orbitalilor de tip d. În perioada a patra, se completează cu electroni substratul 3d,
generându-se astfel prima serie de metale tranziționale d. În perioada a cincea, se completează cu
electroni substratul 4d, deci această perioadă conține a doua serie de metale tranziționale d.

o
În perioadele șase și șapte se completează cu electroni orbitalii de tip f. În perioada a șasea, în cazul
elementului Lantan (La) începe ocuparea substratului 4f, ceea ce generează seria Lantanidelor,

.r
numite și Pământuri Rare. Lantanidele au proprietăți similare unele cu altele. În cazul perioadei a
șaptea, începe completarea cu electroni a substratului 5f, odată cu elementul Actiniu (Ac), ceea ce

le
generează seria Actinidelor. Actinidele sunt elemente radioactive. Astfel, ultimele două perioade ale
tabelului au câte 32 de elemente. Lantaniele și Actinidele sunt scrise sub tabelul periodic pentru ca

a
perioadele 6 și 7 să nu fie mai lungi decât celelalte perioade.

tu
ir
Grupele tabelului periodic
i-V

Tabelul periodic are 18 grupe, 8 grupe mari, și 10 grupe mici.

Grupele principale sunt grupele mari de la marginile tabelului. Grupele secundare sunt grupele
ţi

mici din centrul tabelului.


ec

Grupele tabelului periodic se notează în două feluri:

cu cifre romane, de la 1 la 18:


.L

grupele principale sunt grupele: 1, 2, 13, 14, 15, 16, 17, 18;
grupele secundare au numere de la 3 la 12, inclusiv;
w

cu cifre romane:
grupele principale sunt I A, II A, III A, IV A, V A, VI, A, VII, A, VIII A;
w

grupele secundare apar în tabelul periodic în ordinea următoare: III B, IV B, V B, VI B,


VII B, VIII B (grupa VIII B cuprinde grupele Fierului, Cobaltului si Nichelului, care au
w

fost grupate împreuna datorită unor proprietăți similare ale elementelor componente), I
B, II B.

Elementele care formează o grupă au același număr de electroni de valență. Acest lucru face ca
elementele dintr-o grupă să aibă proprietăți similare.

Calculul numărului de electroni de valență

pentru elementele din grupele principale: numărul grupei notat cu cifre romane, sau: numărul
grupei notat cu cifre arabe în cazul grupelor 1 și 2, iar în cazul celorlalte grupe principale,

13/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

numărul grupei minus 10. De exemplu, numărul electronilor de valență din grupa 13 este: 13 –
10 = 3 e- de valență;
elementele din grupele secundare au toate câte 2 e- de valență.

În funcție de proprietățile lor, unele grupe au primit denumiri specifice:

Grupa 1 se mai numește și grupa metalelor alcaline: în reacțiile chimice, aceste elemente tind să
piardă câte un electron. Hidrogenul nu este un metal alcalin, însă a fost grupat alături de celelalte
metale alcaline datorită configurației sale care conține un singur electron.

o
Grupa 2 se mai numește și grupa metalelor alcalino-pământoase: în reacțiile chimice, aceste
elemente tind să piardă câte 2 e-.

.r
Grupa 17 se mai numește și grupa halogenilor: halogenii tind să câștige câte un electron în

le
reacțiile chimice.

a
Grupa 18 se mai numește și grupa gazelor rare/nobile: aceste elemente sunt foarte stabile, adică
reacționează foarte greu, și numai în condiții extreme.

tu
ir
Blocul s conține grupele principale 1 și 2. Aceste elemente au electronul distinctiv într-un orbital s.
i-V

Blocul p conține grupele principale 13, 14, 15, 16, 17, și 18. Elementele din blocul p au electronul
distinctiv într-un orbital p al ultimului lor strat electronic. Excepție este He, care deși are
configurația 1s2, se află în blocul p datorită proprietăților sale similare cu gazele rare.
ţi

Blocul d conține grupele secundare, de la grupa a 3-a, la grupa a 12-a. Elementele din acest bloc,
ec

au electronul distinctiv într-un orbital d al penultimului strat electronic.


.L

Blocul f conține seria Lantanidelor și seria Actinidelor. Aceste elemente au electronul distinctiv într-
un orbital f al antepenultimului strat.
w

Elementele tranziționale (metale tranziționale) sunt elementele din blocurile d și f. Acestea se


numesc “tranziționale” deoarece ele fac trecerea între elementele de tip s și cele de tip p, adică
w

despart blocurile s și p.
w

Exemplu – Corelația dintre configurația electronică a unui element chimic (ordinea de ocupare cu
electroni) și poziția sa în tabelul periodic în cazul unui element din blocul s (Potasiu), a unui element
din blocul d (Vanadiu), și în cazul unui element din blocul p (Bor):

14/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
le
a
tu
ir
i-V
ţi
ec
.L
w
w
w

15/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Poziția elementelor în tabelul


periodic și proprietățile periodice

Poziția elementelor în tabelul periodic și proprietățile periodice

o
Proprietățile elementelor chimice sunt împărțite în două categorii principale, după modul în care
variază în tabelul periodic: proprietăți periodice și proprietăți neperiodice.

.r
I. Proprietăți periodice: proprietăți care se repetă după un anumit număr de elemente (se

le
repetă periodic). Repetarea periodică a proprietăților elementelor din aceeași grupă se
datorează completării cu electroni – structura stratului exterior a elementelor variază periodic.

a
Aceste proprietăți sunt:

tu
i. Chimice:
Valența;
Electronegativitatea;
ir
Caracterul metalic;
Caracterul nemetalic;
i-V

ii. Fizice:
Volumul atomic;
Raza atomică;
ţi

Volumul ionic;
Raza ionică;
ec

Energia de ionizare.
II. Proprietăți neperiodice: proprietăți care variază continuu de la un element la altul și nu se
.L

repetă deloc; sunt proprietățile specifice fiecărui element în parte. Acestea sunt:
i. Numărul atomic, Z;
ii. Numărul de masă, A.
w
w

Variația proprietăților periodice fizice în tabelul periodic


w

Volumul atomic este distanța dintre nucleul unui atom și electronii de valență (electronii cei mai
îndepărtați de nucleu). Pentru că poziția electronilor în învelișul electronic este o funcție de
probabilitate, această distanță nu este o măsură precisă. Așadar, pentru mai multă precizie, s-a
introdus noțiunea de rază atomică.

Variația volumului atomic în tabelul periodic: crește de sus în jos în grupă și scade de la
stânga la dreapta în perioadă. Volumele atomice ale elementelor tranziționale sunt foarte mici.

Raza atomică (ra) a unui element în stare solidă este jumătate din distanța dintre nucleele a doi
atomi vecini dintr-o probă de material solid. Definiția este valabilă numai pentru solide, deoarece
pentru măsurare este nevoie de doi atomi identici legați între ei, însă e bine să se țină cont de faptul
că toate elementele pot fi aduse în stare solidă, iar unele elemente (în special metale) sunt solide la

16/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

temperatura camerei.

Variația razei atomice în tabelul periodic: crește de sus în jos în grupă și scade de la stânga
la dreapta în perioadă. Razele atomice ale elementelor tranziționale sunt foarte mici.

Ionii sunt specii chimice pentru care numărul protonilor din nucleu este diferit de numărul
electronilor din învelișul electronic. Acest lucru face ca ionii să aibă sarcină electrică diferită de
zero.

Pentru a ajunge la o configurație stabilă, unii atomi neutri (care au sarcina electrică egală cu zero)

o
acceptă sau cedează electroni:

.r
Când un atom cedează/pierde un număr n de electroni, atomul neutru se va transforma într-un
ion pozitiv care se mai numește și cation. În acest caz: nr. p+ > nr. e- sarcina pozitivă,

le
n+

a
E – ne-
tu
En+
ir
i-V

Când un atom câștigă/primește un număr n de electroni, atomul neutru se va transforma într-


un ion negativ care se mai numește și anion. În acest caz: nr. p+ < nr. e- sarcina
negativă, n-
ţi
ec

E + ne- En-
.L

Raza ionică
w

Raza cationilor este mai mică decât raza atomilor din care provin cationii: ri+ < ra
Raza anionilor este mai mare decât raza atomilor din care provin anionii: ri- > ra
w

Pentru un element E, : ri+ < ra < ri-


w

Variația razei ionice în tabelul perodic: crește în grupă de sus în jos, și scade în perioadă de
la stânga la dreapta.

Teorie - Variația energiei de ionizare

Variația energiei de ionizare

17/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Anionii sunt ioni negativi. Un atom devine anion atunci când primește electroni. Așadar, un anion
are un număr de electroni mai mare decât numărul de protoni din nucleu.

Cationii sunt ioni pozitivi. Un atom devine cation atunci când cedează electroni. Așadar, un cation
are un număr de electroni mai mic decât numărul de protoni din nucleu.

Exemplu – Formarea ionilor Al3+ și O2-:

13 Al: Al – 3 e- Al3+

o
Cei 3 e- cedați de Al sunt electronii care se aflau pe ultimul său strat electronic.
Ionul Al3+ are acum o configurație stabilă de octet, identică cu configurația gazului rar Ne.

.r
O: O + 2 e- O2-

le
8

Atomul de oxigen are 6 e- pe ultimul strat electronic. Așadar, pentru a ajunge la o configurație

a
stabilă de octet, atomul de oxigen primește 2 e-.

tu
Ionul O2- are acum o configurație stabilă de octet, identică cu configurația gazului rar Ne.
ir
Energia de ionizare reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a smulge un electron din
i-V

învelișul electronic al unui atom în stare gazoasă. Rezultatul este obținerea unui cation.

Prima energie de ionizare sau energia de ionizare primară (notată în continuare cu I1)
ţi

reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a smulge electronul cel mai slab reținut de sarcina
nucleară a unui atom.
ec

Dacă atomul unui element în stare gazoasă are mai mulți electroni pe ultimul strat, aceștia pot fi și
ei smulși din stratul electronic sub influența unei energii de ionzare secundare, terțiare,
.L

cuaternare, etc, (I2, I3, I4, etc) în funcție de numărul de electroni care vor fi smulși din învelișul
electronic.
w

Energia de ionizare poate fi energie termică (căldură) și atunci se măsoară în kcal/mol sau în
w

kJ/mol. Energia de ionizare se poate măsura și în electronvolți, eV.


w

Electronul sau electronii smulși din învelișul electronic al unui atom vor fi preluați de un alt atom
sau vor fi împărțiți cu un alt atom în cadrul unei reacții chimice – electronii nu rămân niciodată în
aer.

Procesul de ionizare poate fi reprezentat astfel:

Ionizare primară: E(gaz) + I1 E+ + e-

Ionizare secundară: E(gaz) + I2 E2+ + 2 e-

Ionizare terțiară: E(gaz) + I3 E3+ + 3 e-

I1 < I2 < I3

18/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Variația energiei de ionizare primare

În grupă: energia de ionizare descrește de sus în jos.


În perioadă: energia de ionizare crește de la stânga la dreapta.

Cele mai scăzute valori ale energiei de ionizare le au elementele situate în colțul din stânga, jos, al
tabelului periodic.

Reacția elementelor din grupa 1 cu apa: există o corelație între reacția elementelor cu apa și

o
valoarea energiei lor de ionizare: cu cât energia de ionizare este mai scăzută, cu atât elementul va

.r
reacționa mai rapid și mai violent cu apa.

le
Cs și H2O reacționează cu explozie;
K și H2O reacționează cu degajare de căldură (din reacție se va degaja H2 care se aprinde de la

a
sine);
Na și H2O reacționează tot cu degajare de căldură (apa din vasul de reacție se va încălzi).

tu
ir
Cele mai ridicate valori ale energiei de ionizare le au elementele din colțul dreapta, sus, al tabelului
i-V

periodic. În cazul unora dintre aceste elemente, energia de ionizare este atât de ridicată încât este
greu, sau aproape imposibil ca un electron să fie smuls din înveliș. Aceste elemente preferă să
primească electroni pentru a ajunge la o configurație stabilă.
ţi
ec
.L
w

Teorie - Variația proprietăților periodice


w

chimice
w

Variația proprietăților periodice chimice

Proprietățile periodice ale elementelor chimice sunt proprietățile care revin de la o perioadă la
alta la elementele din aceeași grupă. Periodicitatea acestor proprietăți se datorează existenței
aceluiași număr de electroni în stratul de valență al elementelor din aceeași grupă.

În special în cazul grupelor principale, elementele din aceeași grupă au aceleași proprietăți chimice
generale.

19/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Un element chimic poate obține o configurație electronică stabilă de octet sau de dublet, în două
feluri:

Prin transfer de electroni (cedare sau acceptare de electroni);


Prin punere în comun de electroni (formare de legături chimice covalente).

Electronegativitatea este puterea cu care un element atrage electronii dintr-o legătură covalentă
și are valori numerice.

Scara numerică a electronegativității are valori între 0,7 și 4, unde elementul cu valoarea 4

o
atrage cel mai puternic electronii dintr-o legătură covalentă.

.r
a le
tu
ir
i-V
ţi
ec
.L
w

Valorile electronegativităților elementelor din grupele principale conform lui Linus Pauling.
w

Cei mai electronegativi atomi sunt cei cărora le mai lipsesc 1 e-, 2 e-, sau 3 e- până la configurația de
octet. Cele mai mici valori ale electronegativității le au atomii care pot realiza configurația de octet
w

pierzând un singur electron (elementele din grupa 1).

Electronegativitatea are o variație în tabelul periodic similară cu energia de ionizare: cu cât un


element este mai electronegativ, cu atât elementul respectiv are o energie de ionizare mai mare.

Variația electronegativității în tabelul periodic:

crește în perioadă de la stânga la dreapta;


crește în grupă de jos în sus.

Electropozitivitatea este tendința atomilor de a ceda electroni cu ușurință ( unul, doi sau 3 e-) și a
forma ioni pozitivi, pentru a ajunge la o configurație electronică stabilă.

Valența este un număr întreg ce caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt

20/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

atom. NU este același lucru cu numărul electronilor de valență sau cu numărul stratului de valență.
Valența este determinată de numărul electronilor cu care un atom poate participa la o legătură
chimică și variază în funcție de element și de poziția acestuia în tabelul periodic.

Valența se poate raporta la reacția elementelor cu hidrogenul sau oxigenul. De exemplu, ilustrând
formulele generale ale oxizilor elementelor din grupele principale, se poate observa variația
periodică a valenței elementelor.

Grupa 1 2 13 14 15 16 17
Valența I II III IV, II V, III VI, IV VII, V
EO2 E2O5 EO3 E2O7
Oxizi E2O EO E2O3
EO E2O3 EO2 E2O5

o
.r
Variația valenței în tabelul periodic:

le
crește în perioadă de la stânga la dreapta;

a
nu variază în grupă.

tu
ir
Metale și nemetale
i-V

În tabelul periodic există trei categorii principale de elemente chimice: metale, nemetale și
semimetale (numite și metaloizi).

Nemetalele sunt despărțite de semimetale și metale prin diagonala care pornește în zig-zag de la bor
ţi

spre poloniu.
ec
.L
w
w
w

Caracteristicile metalelor Caracteristicile nemetalelor

21/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

• nu conduc căldură și electricitate;


• conduc căldură și electricitate;
• nu sunt maleabile, nici ductile;
• sunt maleabile și ductile (se pot trage în foi
• nu au luciu metalic;
și fire);
• se găsesc în toate cele 3 stări de agregare:
• au luciu metalic;
solide (C, Si, P, S, I2), gaze (N, O2, F2, Cl2, Ar,
• sunt solide la temperaturi obișnuite
Ne, Kr, etc), lichide (Br2);
(excepție: Hg);
• au între 4 și 8 e- de valență;
• au între 1 și 3 e- de valență;
• acceptă electroni, formând ioni negativi;
• cedează electroni, formând ioni pozitivi;
• oxizii nemetalici au caracter acid (în reacție
• oxizii metalici au caracter bazic (în reacție
cu apa formează acizi).
cu apa formează hidroxizi).

o
.r
Variația caracterului metalic în tabelul periodic:

le
scade în perioadă de la stânga la dreapta;
crește în grupă de sus în jos.

a
Caracterul bazic al oxizilor metalici variază la fel ca și caracterul metalic al elementelor.

tu
ir
Variația caracterului nemetalic în tabelul periodic:
i-V

scade în perioadă de la dreapta la stânga;


crește în grupă de jos în sus.
ţi

Caracterul acid al oxizilor nemetalici variază la fel ca și caracterul nemetalic al elementelor.


ec
.L
w
w
w

Teorie - Legătura ionică și compușii ionici

Legătura ionică și compușii ionici

Starea de energie minimă reprezintă tendința atomilor de a depune cât mai puțin efort sau
energie pentru a exista într-o stare cât mai stabilă. Acest lucru se poate îndeplini prin realizarea
unor structuri electronice stabile pe ultimul strat, structuri corespunzătoare celui mai apropiat gaz

22/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

inert din tabelul periodic.

Gazele inerte au configurații electronice de octet (8 e- în ultimul strat electronic), cu excepția


heliului care are configurație de dublet (2 e- în ultimul strat electronic). Aceste configurații oferă
inerția chimică a acestor gaze. Atomii tuturor elementelor tind spre această inerție.

Regula octetului prevede că, de cele mai multe ori, atomii tind să-și realizeze o configurație
electronică stabilă de 8 e- pe ultimul strat.

Atomii elementelor pot ajunge la configurații stabile prin 3 modalități care duc la formarea
legăturilor chimice cu alți atomi:

o
1. cedare de e-,
2. primire de e-,

.r
3. punere în comun de e-.

le
Legătura chimică este o interacție de lungă durată între atomi care le permite acestora să formeze
compuși chimici. Tipul legăturii chimice depinde de modul de formare: dacă legătura rezultă din

a
forțele de atracție electrostatică între atomi cu sarcini opuse, sau dacă rezultă prin punerea în

tu
comun de electroni.

Legătura covalentă presupune punere în comun de electroni între atomi.


ir
Legătura metalică presupune punere în comun de electroni între atomi ai metalelor în stare
i-V

elementală.

Legătura ionică presupune un transfer de electroni de la un atom la altul: un atom cedează


ţi

electroni, iar celălalt atom acceptă electroni. Astfel se formează ioni cu sarcini electrice opuse între
care se manifestă forțe de atracție electrostatică. Transferul de ioni are loc de la un element cu
ec

caracter metalic, către un element cu caracter nemetalic.


.L

Simbolurile Lewis sunt diagrame energetice simplificate care reprezintă numai electronii din
w

nivelul electronic exterior, cel mai îndepăratat de nucleu. Simbolurile Lewis nu afișează electronii
din nivelurile energetice complete, care nu contribuie la proprietățile chimice ale speciei respective.
w
w

Reprezentarea formării unei legături ionice prin simboluri Lewis:

23/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
Legătura ionică ia naștere prin atracția electrostatică dintre sarcinile electrice opuse ale unui

le
cation (de obicei metalic) și unui anion (de obicei nemetalic).

a
Compușii ionici sunt compuși chimici formați din ioni ținuți împreună prin legături ionice, legături
care sunt, de fapt, forțe de atracție electrostatică între sarcina pozitivă a cationului component și

tu
sarcina negativă a anionului. Per total, sarcina electrică a unui compus ionic este neutră.
ir
Compușii ionici sunt substanțe cristaline – ionii ocupă poziții fixe într-un ansamblu geometric
regulat numit rețea ionică.
i-V

Legătura ionică nu este o legătură propriu-zisă, ea nu are orientare în spațiu. Așadar, prin legături
ionice nu se pot forma molecule. Forțele de atracție electrostatică acționează în toate direcțiile
formând rețele cristaline pe care le recunoaștem drept compuși ionici.
ţi

Compușii ionici pot fi:


ec

săruri (NaCl, CuSO4, AgF, etc.);


.L

oxizi bazici (Na2O, CaO, etc.);


hidroxizi (NaOH, Mg(OH)2,etc. ).
w

Caracteristici generale ale compușilor ionici:


w

sunt substanțe solide;


formează cristale;
w

au puncte de topire și de fierbere foarte ridicate;


cei solubili în apă formează soluții care conduc curentul electric.

Teorie - Legătura coordinativă. Combinațiile

24/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

complexe.

Legătura coordinativă este o legătură covalentă polară în care dubletul de legătură provine de la
un singur atom. Legătura coordinativă se formează între o specie chimică care are o pereche de e-
neparticipanți numită donor, și o specie chimică care are deficit de e- numită acceptor. Acest tip
special de legătură covalentă se reprezintă printr-o săgeată orientată de la donor la acceptor.

o
.r
le
Un exemplu clasic este formarea clorurii de amoniu:

a
tu
ir
i-V
ţi

Combinațiile complexe, numite și compuși de coordinație sau compuși coordinativi, sunt


ec

compuși chimici care conțin un ion sau atom de metal (numit ion central sau centru de
coordinare) legat prin legături coordinative de unul sau mai mulți liganzi, care sunt ioni sau
molecule ce conțin una sau mai multe perechi de electroni ce pot fi împărțite cu metalul.
.L

Numărul de coordinare al unei combinații complexe este dat de numărul de liganzi care sunt
w

legați coordinativ de ionul central.

Combinațiile complexe pot fi neutre din punct de vedere electric, sau pot avea sarcină negativă
w

precum ionul [Zn(OH)4]2-, ori sarcină pozitivă precum ionul [Cu(NH3)4]2+. Combinațiile complexe care
w

au sarcină electrică se mai numesc și ioni complecși.

Calculul sarcinii ionului complex:

1. când liganzii sunt molecule: sarcina ionului complex este pozitivă și egală cu sarcina ionului
central.

Exemplu: Ionul de tetraaminocupru are sarcina +2, dată de ionul de cupru din complex:
[Cu (NH3)4]2+.
2+

1. când liganzii sunt ioni negativi: sarcina ionului complex se calculează făcând suma sarcinilor
ionilor din complex, ținând seama de numărul de coordinare.

Exemplu: în cazul ionului de hexafluorură de fier [Fe F6]3-, sarcina ionului central este (+3),

25/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

sarcina ligandului este (-1)*6 = (-6), deci sarcina complexului este (+3)+(-6) = (-3).

Teorie - Forțe intermoleculare. Legătura de


hidrogen.

o
.r
Forțe intermoleculare. Legătura de hidrogen.

a le
Forțele intramoleculare sunt forțele care țin împreună atomii sau ionii care formează compușii
chimici. Acestea sunt legăturile covalente (polare, nepolare și coordinative) și legăturile ionice.

tu
Așadar, forțele intramoleculare se referă la acele forțe care acționează în interiorul moleculei.
ir
Forțele intermoleculare sau interacțiunile intermoleculare sunt forțele care acționează între
moleculele, atomii sau ionii unei substanțe și sunt responsabile de starea de agregare și de
i-V

proprietățile fizice ale substanțelor. Cele mai importante forțe intermoleculare sunt următoarele:

Legăturile de hidrogen;
ţi

Interacțiile dipol-dipol;
Forțele de dispersie London.
ec

Interacțiile dipol-dipol și forțele de dispersie London se mai numesc și forțe van der Waals.
.L

Forțele intermoleculare sunt mult mai slabe decât forțele intramoleculare. Cu toate acestea, de tăria
forțelor intermoleculare depind starea de agregare a substanțelor cât și proprietățile lor fizice,
w

precum temperaturile de fierbere și de topire, sau presiunea de vapori.


w
w

Forțe intermoleculare mai


Forțe intermoleculare slabe: Forțe intermoleculare
puternice decât în cazul
stare gazoasă puternice: stare solidă
gazelor: stare lichidă

Trecerea unei substanțe din stare solidă în stare lichidă și apoi în stare gazoasă presupune
învingerea forțelor dintre moleculele substanței respective. Acest lucru se poate îndeplini prin

26/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

schimbarea temperaturii sau a presiunii.

Punctele de topire și de fierbere ale unei substanțe se referă la temperatura la care o


substanță se topește, respectiv temperatura la care o substanță fierbe.

Punctele de topire ale compușilor ionici sunt foarte ridicate datorită forțelor de atracție
electrostatică foarte puternice dintre ioni.

Punctele de topire și de fierbere ale compușilor moleculari sunt mai mici decât cele ale
compușilor ionici.

În cazul substanțelor moleculare, starea de agregare cât și alte proprietăți fizice, depind și de

o
masa moleculelor care formează substanța. Într-o serie de compuși cu structuri asemănătoare,
creșterea masei moleculare duce la creșterea punctelor de topire și de fierbere în seria respectivă.

.r
Însă anumite substanțe între moleculele cărora se formează legături de hidrogen au comportamente
și proprietăți diferite.

le
Legăturile de hidrogen sunt cele mai puternice dintre forțele intermoleculare și sunt interacțiuni

a
de natură electrostatică ce se stabilesc atunci când un atom de hidrogen legat covalent de un atom
puternic electronegativ cu volum atomic mic se află în vecinătatea altui atom puternic electronegativ

tu
care are o pereche de electroni neparticipanți. Se stabilesc, deci, între molecule polare care conțin
hidrogen și atomi puternic electronegativi cu volum atomic mic, de obicei, atomi de O, N sau F.
ir
Așadar, exemple de molecule între care se formează legături de hidrogen sunt H2O, HF, NH3.
i-V

Substanțele între moleculele cărora se stabilesc legături de hidrogen au anumite proprietăți prin
care se deosebesc de alți compuși cu masă moleculară apropiată. Spre exemplu, aceste substanțe
sunt solubile în solvenți cu ale căror molecule pot forma legături de hidrogen; de asemenea, aceste
ţi

substanțe au valorile punctelor de topire și de fierbere mai ridicate.


ec

Deși sunt interacțiuni mai slabe decât interacțiunile intramoleculare precum legăturile covalente și
ionice, legăturile de hidrogen joacă un rol extrem de important în menținerea integrității structurale
a numeroase molecule importante din organismele vii: proteine, enzime, acizi nucleici.
.L

Modul în care se formează legături de hidrogen între moleculele de apă:


w
w
w

Oxigenul este atomul cu electronegativitatea cea mai mare din molecula de apă, așadar,

27/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

electronii celor două legături covalente cu atomii de hidrogen sunt mai puternic atrași către
atomul de oxigen. Consecința este formarea a doi dipoli: fiecare atom de hidrogen are un pol
pozitiv (sarcină parțială pozitivă), iar oxigenul este polul negativ (sarcină parțială negativă).
În plus, oxigenul are două perechi de electroni neparticipanți la legătura covalentă, perechi ce
vor atrage alți atomi de hidrogen.
Când moleculele de apă se apropie, între polul negativ al uneia și polul pozitiv al alteia se
stabilește o forță de atracție electrostatică, adică o legătură de hidrogen.
Legăturile de hidrogen dintre molecule se simbolizează printr-o linie punctată între atomii
între care se stabilește interacțiunea intermoleculară.

o
Variația tăriei legăturilor de hidrogen dintre moleculele de HF, H2O și NH3:

.r
Legăturile de hidrogen dintre moleculele de HF au cea mai mare tărie, urmează tăria legăturilor
dintre moleculele de apă, iar cele mai slabe legături de hidrogen se formează între moleculele de

le
amoniac.

a
tu
ir
i-V
ţi

Teorie - Proprietățile apei


ec
.L
w

Proprietățile apei
w

Structura moleculei de apă, H2O:


w

conține un atom de oxigen și doi atomi de hidrogen;


atomii de hidrogen sunt uniți prin câte o legătură covalentă simplă de atomul de oxigen;
cele două legături covalente H – O formează un unghi de 104, 5°;
oxigenul, fiind un atom puternic electronegativ, atrage mai puternic electronii din legăturile

28/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

covalente, influențând astfel geometria moleculei și toate celelalte proprietăți ale apei;
după ce formează cele două legături covalente cu atomii de hidrogen, atomul de oxigen
rămâne cu două perechi de electroni neparticipanți în stratul său de valență;
în ansamblul ei, este o moleculă neutră din punct de vedere electric, însă sarcina electrică nu
este distribuită uniform în moleculă – acest lucru duce la apariția dipolilor: atrăgând mai
puternic electronii spre el, atomul de oxigen capătă o sarcină parțială negativă (pol negativ), în
timp ce atomii de hidrogen capătă, fiecare, sarcină parțială pozitivă (poli pozitivi).

Toate aceste caracteristici ale moleculei de apă sunt responsabile de comportamentul și


proprietățile anormale ale apei, ca substanță:

1. Apa este lichidă la temperatura camerei, comparativ cu substanțe formate din molecule cu

o
mase moleculare apropiate care sunt gaze la temperatura camerei.
2. Densitatea formei solide (densitatea gheții) este mai mică decât densitatea formei lichide.

.r
3. Apa este un solvent excelent, dizolvând cu ușurință chiar și substanțe extrem de diferite între

le
ele precum sarea (compus ionic) și zahărul (compus molecular).
4. Moleculele de apă formează legături de hidrogen între ele.
5. Apa are un punct de fierbere extrem de ridicat (100° C), comparativ cu punctele de fierbere

a
ale celorlalte hidruri din grupa oxigenului.

Gheața
tu
ir
Apa în stare solidă, de gheață, permite formarea unui număr maxim de legături de hidrogen între
moleculele sale. Acest lucru duce la o un aranjament hexagonal al moleculelor, deschis, similar cu
i-V

un fagure de miere. Această structură foarte organizată, cu multe goluri, este motivul densității mai
mici a gheții față de densitatea formei lichide.
ţi
ec

Teorie - Forțe dipol-dipol și forțe de dispersie


London
.L
w
w

Forțe dipol-dipol și forțe de dispersie London


w

Forțele dipol-dipol și forțele de dispersie London sunt tipri de interacțiuni intermoleculare, sau
legături slabe.

Dipolul (în chimie) se referă la separarea sarcinilor electrice dintre doi atomi legați covalent, în
cadrul unei molecule. Dipolii apar în cazul moleculelor polare deoarece electronii preferă să fie mai
apropiați de atomul cu electronegativitate mai mare, generând o zonă de sarcină parțială negativă în
jurul acestuia (notată cu δ-). În jurul atomilor mai puțin electronegativi, unde densitatea de electroni
este mai mică, se generează zone de sarcină parțială pozitivă (notate cu δ+).

Exemplu – molecula de HCl este un dipol:

29/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Forțele dipol-dipol se stabilesc între molecule polare (care au dipoli permanenți) datorită atracției
de natură electrostatică dintre atomii cu sarcină parțială pozitivă dintr-o moleculă și atomii cu
sarcină parțială negativă dintr-o moleculă vecină. Așadar, sunt tot forțe de natură electrostatică,
cum este și cazul legăturilor de hidrogen, însă sunt mai slabe. De fapt, legăturile de hidrogen sunt
un tip special de forțe dipol-dipol.

Fiind interacțiuni intermoleculare mai slabe decât legăturile de hidrogen, moleculele asociate prin

o
forțe dipol-dipol au puncte de fierbere și de topire mai scăzute decât cele asociate prin legături de

.r
hidrogen.

le
Exemple de molecule care interacționează prin forțe dipol-dipol sunt HCl, H2S, HI, HBr.

a
Exemplu – Interacția dipol-dipol se poate observa în cazul moleculelor de HCl: polul pozitiv al unei
molecule de HCl atrage polul negativ al unei molecule vecine, influențându-i astfel poziția.

tu
ir
i-V
ţi
ec

Forțele de dispersie London sunt cele mai slabe dintre forțele intermoleculare și apar între toate
tipurile de atomi și molecule. Forțele de dispersie London sunt forțe de atracție temporară care apar
.L

atunci când electronii din straturile exterioare a doi atomi vecini ocupă poziții care duc la formarea
unor dipoli temporari. Existența acestor forțe explică de ce orice substanță, inclusiv substanțele
w

nepolare și chiar și gazele nobile, pot fi aduse în stare lichidă și apoi în stare solidă atunci când
temperaturile sunt modificate în mod corespunzător.
w

Datorită mișcării constante a electronilor în jurul nucleului, un atom sau o moleculă poate dezvolta
w

un dipol temporar în momentul în care electronii sunt distribuiți inegal (sau asimetric) în stratul de
valență.

30/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Atomii sau moleculele cu dipoli temporari interacționează datorită atracției elctrostatice dintre
dipolii temporari.

o
Volumul atomic influențează tăria forțelor de dispersie: atomii mai mari și mai grei, deci cu

.r
volum atomic mare, pot forma forțe de dispersie mai puternice decât atomii cu volum atomic mic.
Acest lucru se întâmplă deoarece în atomii mai mari electronii de valență sunt, de obicei, mai

le
îndepărtați de nucleu decât în atomii mai mici – aceși electroni sunt mai puțin atrași de nucleu, deci
pot forma dipoli temporari cu mai multă ușurință.

a
tu
ir
Teorie - Valența și numărul de oxidare,
i-V

partea I
ţi
ec

Valența și numărul de oxidare


.L
w

Electronii de valență sunt electronii care se găsesc pe ultimul strat al învelișului electronic al unui
atom. Pentru a ajunge la o configurație electronică stabilă pe ultimul strat, atomii folosesc, de obicei,
w

electronii de valență și substraturile libere, neocupate cu electroni.


w

Valența este un număr întreg și caracterizează capacitatea de combinare a unui atom cu un alt
atom.

Electrovalența se referă la numărul de electroni pe care un atom care va forma un compus ionic îi
poate ceda sau îi poate primi.

Covalența se referă la numărul de electroni pe care un atom îi poate pune în comun cu un alt atom
pentru a forma un compus molecular.

Numărul de oxidare al unui atom, notat pe scurt cu N.O., reprezintă sarcina electrică pe care
atomul o are în cazul unui compus ionic, sau sarcina teoretică pe care ar avea-o dacă electronii puși
în comun într-un compus molecular ar fi total deplasați spre atomii cu electronegativitatea mai
mare. Numărul de oxidare, este, pe scurt, o sarcină teoretică.

31/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Numărul de oxidare se exprimă printr-un număr întreg, pozitiv sau negativ, care se poate nota în
două moduri:

cu cifre arabe precedate de sarcina “+” sau “–“și așezată deasupra simbolului elementului;
cu cifre romane așezate între paranteze, după simbolul elementului.

Regului pentru determinarea numerelor de oxidare:

1. Atomii substanțelor elementare (de exemplu Cu, Na) au N.O. = 0; la fel, și moleculele nepolare
formate din atomi identici (precum H2, O2, P4) au N.O. = 0.

o
.r
2. În compușii ionici, atomii au N.O. egal cu numărul de electroni cedați sau primiți la formarea

le
legăturii ionice. N.O. are semnul “+” atunci când e vorba de electroni cedați, și semnul “-“ atunci
când e vorba de electroni acceptați.

a
tu
ir
3. Hidrogenul:
i-V

în compuși covalenți (precum HCl, NH3, H2O) are N.O. = +1


în hidruri ionice (precum NaH, CaH2) are N.O. = -1
ţi
ec
.L
w
w

4. Oxigenul:
w

în majoritatea compușilor are N.O. = -2


în peroxizi (precum H2O2) are N.O. = -1
în compusul F2O, are N.O. = +2

32/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
5. Ionii:

le
în cazul ionilor monoatomici, N.O. este egal cu sarcina ionului;

a
în cazul ionilor poliatomici, sarcina totală a ionului este egală cu suma numerelor de oxidare
individuale.

tu
ir
6. Pentru calculul numerelor de oxidare ale atomilor ce formează molecule neutre, se ține cont de
faptul că suma numerelor de oxidare este egală cu zero.
i-V
ţi
ec
.L
w
w
w

Teorie - Valența și numărul de oxidare –


partea a II-a

Valența și numărul de oxidare – partea a II-a

Determinarea numărului de oxidare în funcție de electronegativitate se poate face conform

33/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

următoarei reguli:

Numărul de oxidare al unui atom dintr-un compus chimic este egal cu numărul electronilor
de valență ai atomului în stare liberă, minus numărul electronilor care sunt mai puternic
atrași de atom în moleculă sau în ionul poliatomic.

Exemplu – calculul numerelor de oxidare ale atomilor de H și F din molecula de HF, în funcție de
electronegativitate:

o
.r
Atomul de F, în stare liberă, are 7 e- de valență. În molecula de HF, H și F pun în comun câte
un e- fiecare, deci se formează un dublet de legătură. Fiind mai electronegativ, F atrage mai

le
puternic către el atât electronii din învelișul său de valență, cât și electronul pus în comun de
H. Atomul de hidrogen, cu electronegativitatea sa mai scăzută, nu atrage mai puternic nici

a
măcar electronul pe care chiar el îl pune în comun. Așadar, aplicând regula de mai sus, avem

tu
următoarele două calcule:

N.O.F = 7 (e- de valență) – 8 (e- atrași mai puternic de F) = -1


ir
N.O.O = 1 (e- de valență) – 0 (e- atrași mai puternic de O) = +1
i-V

Determinarea numărului de oxidare în funcție de numărul grupei se poate face ținând cont de
numărul electronilor de valență și de calea pe care elementele o aleg pentru a-și atinge configurația
ţi

stabilă.
ec

1. Grupele principale (1, 2, 13, 14, 15, 16, 17, 18): în cazul primelor două grupe principale,
numărul electronilor de valență corespunde cu numărul grupei; în cazul următoarelor 6 grupe
principale, numărul electronilor de valență corespunde cu numărul grupei, minus 10.
.L

Elementele care pot forma ioni pozitivi sau ioni negativi au numerele de oxidare egale cu
w

electrovalența elementului.
w

Un caz aparte sunt elementele grupei a 14-a. C și Si pun electroni în comun atunci când
formează molecule cu alte elemente. În majoritatea cazurilor, C și Si au N.O. = +4. Însă C poate
w

avea și N.O. = +2, în cazul moleculei de CO (monoxid de carbon) spre exemplu. Sn și Pb pot ceda
electronii de valență. În majoritatea compușilor pe care îi formează, Sn și Pb au fie N.O. = +2, fie
N.O. = +4.

2. Grupele secundare: în cazul elementelor din cele 10 grupe secundare, trebuie să ținem cont
că electronul distinctiv ocupă un substrat aflat mai în interiorul învelișului electronic, în raport
cu ultimul strat. De aceea, elementele din grupele secundare pot folosi ca electroni de valență fie
electronii de valență din stratul exterior, fie electronii din stratul în care se află electronul
distinctiv (adică ultimul electron care ocupă un orbital). Astfel, aceste elemente pot avea mai
multe numere de oxidare în diverși compuși chimici. În general, cu cât numărul grupei
secundare e mai mare, cu atât acesta poate avea mai multe numere de oxidare.

Exemplu – Mn poate avea numere de oxidare de la +2 la +7:

34/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Starea gazoasă. Legea gazelor ideale.

o
Starea gazoasă. Legea gazelor ideale.

.r
le
Un gaz ideal este un model teoretic prin care se presupune că un gaz se află într-o stare ideală în
care nu este afectat de condițiile lumii reale. Un gaz ideal este caracterizat astfel: între particulele

a
care formează gazul nu acționează nicun fel de forțe intermoleculare, și în plus, particulele gazului

tu
nu ocupă spațiu, volumul lor atomic este complet ignorat. Deci aceste particule, chiar dacă se lovesc
unele de altele, nu interacționează în niciun fel. Bineînțeles, un astfel de gaz nu există în realitate,
însă astfel s-a putut crea un model teoretic simplificat ce poate fi utilizat pentru înțelegerea
ir
comportamentului gazelor reale.
i-V

Legea gazelor ideale ilustrează legătura dintre cele patru variabile și o constantă care descriu
comportamentul unui gaz:
ţi

pV = nRT
ec

p – presiunea, [atm]

V – volumul, [L]
.L

n – numărul de moli, [mol]


w

T – temperatura, [K] sau [° C]


w

R – constanta molară a gazelor ideale, R = 0.082 [L*atm/mol*K]


w

Relații între parametrii care descriu comportamentul gazelor:

Presiune și volum: există o dependență indirectă între presiunea și volumul unui gaz. Dacă
volumul unui gaz se mărește, presiunea sa va scădea.
Volum și temperatură: există o dependență directă între volumul și temperatura unui gaz.
Dacă într-un sistem se menține presiune constantă și se mărește temperatura, volumul gazului
va crește proporțional cu temperatura.
Volum și număr de moli: există o dependență directă între numărul de moli și volumul unui
gaz. Dacă într-un sistem se mențin temperatura și presiunea constante și se mărește numărul
de moli, volumul gazului va crește proporțional cu numărul de moli.

35/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Legea generală a gazelor

o
Legea generală a gazelor

.r
le
Gazele sunt substanțe care ocupă tot volumul recipientelor în care se află. Recipientul trebuie să fie
închis pentru ca o substanță gazoasă să rămână acolo.

a
Volumul molar, Vm are valoarea 22,4 L/mol și reprezintă volumul pe care îl ocupă un mol din orice
gaz în condiții normale de presiune și temperatură.
tu
ir
Condițiile normale de temperatură și presiune se referă la următoarele valori:
i-V

T = 273,15 K (sau 0° C)

p = 1 atm
ţi

Parametrii de stare ai unui gaz sunt mărimile care caracterizează starea unui gaz la un moment
dat, și sunt următoarii trei: presiunea (p), temperatura (T), și volumul (V).
ec

Comportamentul gazelor reale începe să devieze de la comportamentul gazelor ideale în special


.L

atunci când se creează condiții propice pentru moleculele de gaz de a forma legături
intermoleculare:
w

la presiune ridicată;
la temperatură joasă;
w

la densitate mare.
w

Legea generală a gazelor a fost obținută prin combinarea mai multor legi simplificate care descriu
comportamentul gazelor reale. Este nevoie de această lege deoarece legea gazelor ideale nu poate
fi aplicată în orice condiții. Așadar, legea generală a gazelor prezintă relația matematică dintre cei
trei parametri de stare ai unui gaz pentru o cantitate fixă de gaz:

Pentru a descrie un sistem gazos care trece dintr-o stare inițială (1) într-o stare finală (2), putem
folosi tot legea generală a gazelor în următoarea formă:

36/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Constanta molară a gazelor perfecte, R este o constantă care se referă la toți cei trei parametri
de stare standard ai gazelor, și are aceeași valoare pentru orice gaz, fie el real sau ideal. R are mai
multe valori numerice, în funcție de unitățile de măsură ale parametrilor de stare.

Exemplu – Calculul valorii lui R în condiții normale când presiunea e exprimată în atmosfere,
volumul în litri, iar temperatura în K:

o
.r
a le
Teorie - Soluții. Dizolvarea compușilor ionici
și moleculari. tu
ir
i-V

Soluții. Dizolvarea compușilor ionici și moleculari.


ţi
ec

Soluțiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe substanțe.
.L

Substanțele pot forma amestecuri indiferent de starea lor de agregare; amestecurile formate pot fi
omogene sau eterogene.
w

Într-un amestec eterogen putem distinge clar substanțele care-l compun, deci un amestec eterogen
w

este format din cel puțin două faze.

Amestecul omogen apare atunci când două, sau chiar și mai multe substanțe, se amestecă atât de
w

bine încât par a fi devenit una singură – adică există o singură fază. Astfel iau naștere soluțiile.

O soluție se obține prin procesul de dizolvare a unuia sau a mai multor soluți într-un solvent.

Solventul sau dizolvantul este substanța care se află în cantitate mai mare, și este substanța care
dizolvă alte substanțe (soluți).

Solutul, solvatul sau dizolvatul este substanța care se află în cantitate mai mică, și se dizolvă în
solvent. Un solvent poate dizolva mai mulți soluți în același timp.

Exemplu – Obținerea unei soluții:

prin amestecarea unei linguri de sare într-un pahar cu apă se obține o soluție apoasă de sare;

37/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

solventul este apa, iar solutul este sarea.

Exemplu – Tipuri de soluții:

Soluții lichide: apa de mare este o soluție lichidă în care sunt dizolvați peste 60 de soluți.
Soluții gazoase: atmosfera pământului este o soluție gazoasă; pentru că aerul este format din
aproape 79 % azot, azotul este considerat ca fiind solventul, iar oxigenul, dioxidul de carbon și
celelalte gaze din aer sunt considerate soluți.
Soluții solide: aliajele reprezintă amestecuri omogene între două sau mai multe metale; de
exemplu bronzul este o soluție de zinc în cupru.

Solubilitatea este proprietatea unei substanțe de a se dizolva într-o altă substanță. Solubilitatea se

o
referă la cantitatea de solut care se va dizolva într-o anume cantitate de solvent în anumite condiții
de temperatură și presiune.

.r
Solubilitatea depinde de:

le
temperatură: în cazul solidelor, solubilitatea crește odată cu creșterea temperaturii

a
(dependență directă); în cazul gazelor, solubilitatea scade odată cu creșterea temperaturii
(dependență indirectă).

tu
presiune: în special solubilitatea gazelor este influențată de presiune.
natura solventului este factorul care determină tipul de legături care se pot forma între
ir
particulele de soluți și solvenți.
i-V

Apa este un solvent extraordinar: în apă sunt solubili atât compușii ionici, cât și compușii
moleculari (compușii moleculari pot forma legături de hidrogen cu moleculele de apă). Așadar,
printre substanțele care se dizolvă în apă se numără substanțe ionice precum NaCl, NaOH, CuSO4 și
ţi

substanțe polare precum zahărul, NH3, HCl.


ec

Dizolvarea este un fenomen fizic în timpul căruia particulele de solut difuzează printre moleculele
de solvent, până se obține un amestec omogen. În același timp cu dizolvarea se pot stabili interacții
cu formare de legături între particulele de solut și de solvent, interacții care pot duce la următoarele
.L

procese:
w

disocierea sau ionizarea substanțelor ionice și a substanțelor polare în ioni;


solvatarea moleculelor sau a ionilor dizolvați cu molecule de solvent (când solventul este apa,
w

procesul se numește hidratare).


w

Dizolvarea unui compus ionic în apă:

38/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Dizolvarea unui cristal de NaCl în apă

Mai întâi moleculele de apă se infiltrează între ioni, distrugând astfel structura unui compus ionic
solid. Sarcinile parțiale pozitive ale atomilor de hidrogen din moleculele de apă pot simula o sarcină
pozitivă reală și pot face asta mai ales când sunt prezente mai multe molecule de apă, atrăgând
astfel un anion din cristalul ionic. La fel, sarcinile parțiale negative ale atomilor de oxigen din
moleculele de apă pot simula o sarcină negativă reală, atrăgând astfel un cation din cristal. Fiecare
ion din cristal este înconjurat în acest fel de mai mulți dipoli de apă cu care stabilește interacții
ion-dipol. Mai multe interacții ion-dipol slabe însumate ajung să depășească forța de atracție
electrostatică dintre ioni, iar ionii se desprind de cristal și trec în soluție înconjurați de molecule de

o
apă (hidratați).

.r
a le
tu
ir
i-V

Dizolvarea unui compus polar în apă:


ţi
ec
.L
w

Dizolvarea unuei molecule de HCl în apă


w
w

În acest caz se formează interacții dipol-dipol între dipolii apei și moleculele polare de solut. Sub
acțiunea acestor forțe intermoleculare dipol-dipol slabe, dar numeroase, molecula polară de solut
trece în soluție ca moleculă hidratată. În majoritatea cazurilor, după procesul fizic de dizolvare a
moleculelor polare, pot avea loc interacțiuni de natură fizică sau chiar și interacțiuni de natură
chimică (ruperea legăturilor covalente, stabilirea unor noi legături covalente, formarea unor noi
specii chimice în soluție).

Solubilitatea compușilor organici în apă:

moleculele organice care conțin numai atomi de C și H (hidrocarburile) nu sunt solubile în apă;
moleculele organice care conțin și alți atomi pe lângă C și H (de exemplu, pot conține O, N sau
P) sunt solubile în apă.

39/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Concentrația soluțiilor.


Cristalohidrați.

Concentrația soluțiilor. Cristalohidrați.

o
Concentrația reprezintă cantitatea de solut care este dizolvat într-o soluție. O soluție poate fi
descrisă în termeni de concentrație molară sau concentrație procentuală.

.r
Concentrația procentuală a unei soluții reprezintă masa de solut, în grame, dizolvată în 100 g de

le
soluție; se notează cu c %. Formula concentrației procentuale:

a
tu
ir
i-V

Exemplu – o soluție de NaCl 30 % conține 30 g de NaCl în 100 g soluție.


ţi

Molaritatea sau concentrația molară a unei soluții reprezintă numărul de moli de substanță
ec

dizolvată într-un litru de soluție; se notează cu CM. Formula concentrației molare:


.L
w

unde n reprezintă numărul de moli de solut și se calculează împărțind masa de


w

solut, m, la masa molară, M, a solutului:


w

Când lucrăm cu volume de soluții în mililitri, formula concentrației molare este următoarea:

Exemplu – o soluție de HCl 2M conține 2 moli de HCl într-un litru de soluție.

Cristalohidrații sunt substanțe ionice care înglobează în structura lor molecule de apă, numite apă
de cristalizare. Pierderea apei de cristalizare, totală sau parțială, din compoziția unei substanțe,
duce la modificarea unor proprietăți fizice, dar și a masei molare.
40/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Anhidru se referă la absența apei din compoziția unei substanțe.

Eflorescența se referă la proprietatea unor cristalohidrați de a pierde, în timp, o parte din apa de
cristalizare.

Higroscopicitatea se referă la proprietatea unor cristalohidrați de a absorbi apă din atmosferă.

Teorie - Concentrația procentuală – aplicații

o
.r
Concentrația procentuală – aplicații

a le
I. Care este concentrația procentuală de sare din apa mării, știind că într-un kg de apă de mare sunt
27 g de sare?
tu
ir
ms = 1 kg = 1000 g
i-V

md = 27 g sare

____________________
ţi
ec

c% sare = ?
.L
w

Sau – calcul prin regula de trei simplă:


w

x g sare ......................100 g soluție (apă de mare)


w

27 g sare.....................1000 g soluție (apă de mare)

II. La 10 L de apă se adaugă 11 linguri de sare. Dacă o lingură de sare are 18 g, care este
concentrația procentuală a soluției finale?

pentru astfel de calcule trebuie să cunoaștem densitatea solventului. Densitatea se notează cu


, și reprezintă masa unității de volum (câte kg cântărește un L de soluție, sau câte grame
cântărește un mL de soluție):

41/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

_______________________________

o
c% = ?

.r
a le
tu
ir
i-V
ţi
ec
.L
w
w

Concentrația molară - aplicații


w

I. Pentru un experiment în laboratorul de chimie trebuie să dizolvăm în apă 4 g NaOH pentru a


obține 500 mL soluție NaOH 0,2 M. Însă nu am fost atenți și am dizolvat 6 g NaOH. Ce concentrație
molară are soluția pe care am preparat-o?

Vsol = 500 mL

md = 6 g

42/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

_______________

CM = ?

Calculul masei molare a NaOH, folosind valorile maselor atomice relative ale elementelor
componente. Aceste valori sunt afișate în tabelul periodic.

MNaOH = MNa + MO + MH = 23 + 16 + 1 = 40 g/mol

o
.r
le
Sau – aplicând definiția concentrației molare, calculul se poate face și cu regula de trei simplă, în

a
felul următor:

tu
Mai întâi aflăm câți moli de NaOH sunt în 6 g de NaOH dizolvate în 500 mL de soluție, și apoi
îi raportăm la 1 L (1000 mL) de soluție.
ir
i-V
ţi
ec
.L
w

II. Când lucrăm în laborator avem nevoie de foarte multă precizie. Pentru a prepara o soluție de o
anumită concentrație necesară într-un experiment, avem nevoie de condiții care să asigure obținerea
w

concentrației exacte. Pentru aceasta, folosim instrumente de măsură precise: balanța analitică
pentru cântărirea cât mai exactă a masei de solut și balon cotat pentru măsurarea volumului de
w

soluție.

Trebuie să preparăm 500 mL soluție de dicromat de potasiu (K2Cr2O7) de concentrație 0,05 M.


Etapele pe care trebuie să le parcurgem pentru a obține această soluție în laboratorul de chimie
sunt următoarele:

1. calculăm masa de K2Cr2O7 de care avem nevoie:

CM = 0,05 M

Vsol = 500 mL = 0,5 L

_____________________

43/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
le
2. cântărim la balanța analitică, pe o sticlă de ceas, exact cantitatea de K2Cr2O7 pe care am

a
obținut-o prin calculul de la punctul 1;

tu
3. introducem substanța în balonul cotat de 500 mL;
ir
4. adăugăm apă până umplem aproximativ jumătate din balonul cotat și agităm până ce
dicromatul se dizolvă;
i-V

5. aducem la semn completând cu apă, până ce meniscul soluției este tangent la semnul de
pe balon.
ţi
ec

III. În problema precedentă am adăgat apă peste soluția de dicromat (care este o sare), însă acest
lucru nu trebuie făcut atunci când lucrăm cu acizi! Niciodată nu adăugăm apă peste acid, ci numai
.L

invers, adăugăm acid în apă! Acest lucru se face treptat, prin picurare.

De ce volum de soluție apoasă de HCl 20%, cu densitate = 1,12 g/mL, avem nevoie pentru a prepara
w

500 mL soluție de HCl 2M?


w
w

______________________________

1. aflăm masa de HCl gazos care intră în 500 mL soluție HCl 2 M:

44/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

o
.r
2. aflăm volumul de soluție de HCl 20% care corespunde unei mase de 100 g. Pentru asta ne folosim
de densitate:

a le
tu
3. aflăm volumul de soluție de HCl 20% de care avem nevoie pentru prepararea soluției HCl 2M:
ir
i-V
ţi

4. calculăm exact volumul de apă de care avem nevoie pentru volumul de soluție dorit, și peste acest
ec

volum de apă adăugăm treptat, în cantități mici (prin picurare), volumul de acid necesar pentru
obținerea concentrației dorite. Pentru prepararea unor astfel de soluții în laboratorul de chimie,
.L

putem utiliza cilindri gradați și pipete gradate de diferite volume.


w
w
w

Teorie - Echilibrul chimic. Legea acţiunii


maselor.

45/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Echilibrul chimic. Legea acţiunii maselor.

În cazul celor mai multe reacţii chimice rezultatul final este un amestec de reactanţi şi produşi de
reacţie.

Reacţia directă este reacţia prin care reactanţii formează produşi de reacţie.

Reacţia inversă este reacţia de descompunere a produşilor de reacţie în reactanţii iniţiali.

Reacţia directă şi reacţia inversă au loc continuu, în acelaşi timp, pînă când se atinge echilibrul
chimic. Atingerea echilibrului chimic nu înseamnă că se opresc cele două reacţii, ci că nu se mai

o
înregistrează schimbări în concentraţiile reactanţilor şi produşilor.

.r
Reacţia reversibilă presupune o reacţie directă (prin care reactanţii formează produşi de reacţie)

le
care este perfect echilibrată de o reacţie inversă (prin care produşii se descompun înapoi în
reactanţi). De la punctul în care o reacţie reversibilă atinge echilibrul nu mai există variaţii vizibile

a
în concentraţiile speciilor chimice implicate.

tu
Reacţia reversibilă se reprezintă cu două săgeţi: o săgeată cu sensul spre dreapta desemnând sensul
formării produşilor de reacţie, şi o săgeată cu sensul spre stânga desemnând sensul descompunerii
ir
produşilor în reactanţi.
i-V

Starea de echilibru într-o reacţie chimică reprezintă momentul în care procesul de formare al
produşilor unei reacţii (progresul reacţiei spre dreapta) este în echilibru perfect cu procesul invers
de descompunere al produşilor în reactanţi (progresul reacţiei spre stânga).
ţi

Vom exemplifica toate aceste noţiuni prin reacţia de obţinere a amoniacului:


ec
.L

Reacţia directă şi reacţia inversă se produc în acelaşi timp: imediat ce s-a format NH3, o parte din el
se descompune în H2 şi N2, iar aceste procese de formare şi descompunere se întâmplă continuu
w

până când concentraţiile gazelor participante la reacţii ajung la valori bine determinate, adică se
atinge starea de echilibru.
w

Reacţia directă:
w

Reacţia inversă:

46/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Evoluţia, în timp, a concentraţiilor gazelor din instalaţia de obţinere a amoniacului.

o
.r
a le
Evoluţia, în timp, a vitezei reacţiei directe (de formare a amoniacului) şi a reacţiei inverse (de

tu
descompunere a amoniacului în reactanţi).

La echilibru viteza reacţiei directe este egală cu viteza reacţiei inverse.


ir
Legea acţiunii maselor arată că raportul dintre produsul concentraţiilor produşilor de reacţie şi
i-V

produsul concentraţiilor reactanţilor, ridicate la o putere egală cu valoarea coeficienţilor


stoechiometrici, este constant la atingerea stării de echilibru la o anumită temperatură.

Pentru o reacţie generală de forma:


ţi
ec

aA + bB cC + dD

în care literele mici reprezintă coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei, iar literele mari sunt
.L

reactanţii, respectiv produşii, legea acţiunii maselor se reprezintă prin următoarea relaţie:
w
w
w

K – constanta de echilibru: are o valoare constantă, valabilă numai pentru o


temperatură specifică, de obicei precizată;
Exponenţii din această relaţie – sunt coeficienţii stoechiometrici ai reacţiei;
Valorile scrise între paranteze pătrate – exprimă molaritatea/concentraţia molară.

Exemplu – expresia constantei de echilibru şi aflarea unităţii de măsură pentru reacţia de obţinere a
amoniacului:

47/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Echilibre chimice – aplicaţii

o
.r
a le
Echilibre chimice – aplicaţii

tu
Starea de echilibru chimic este descrisă, pe scurt, în felul următor:
ir
Viteza reacţiei directe este egală cu viteza reacţiei inverse;
i-V

Concentraţiile substanţelor implicate în reacţie sunt stabilizate la valori bine determinate.

Adesea, într-un laborator de chimie, se cunosc cantităţile de substanţă disponibile pentru reacţiile
ţi

chimice. Ceea ce trebuie să aflăm, prin calcul, sunt cantităţile exacte de substanţe prezente la
echilibru. Pentru acest tip de calcul se poate folosi metoda descrisă în continuare.
ec

Exemplu de calcul – Într-un vas de 4L se introduc 4 moli de hidrogen şi 8 moli de iod. Care este
compoziţia la echilibru pentru reacţia dintre hidrogen şi iod? Se cunoaşte K = 794 pentru T = 298K.
.L
w
w
w

___________________________

Compoziţia la echilibru = ?

Mai întâi aflăm concentraţiile iniţiale ale speciilor chimice participante la reacţie:
concentraţiile reactanţilor le aflăm prin calcul, iar în cazul produsului de reacţie, concentraţia
iniţială este 0M, având în vedere că, iniţial, nu există niciun mol de HI în vasul de reacţie.

48/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Apoi completăm următorul tabel:

Ecuaţia reacţiei H2(g) + I2(g) 2HI


Concentraţia iniţială 1M 2M 0M
Concentraţia modificată -xM -xM + 2x M
Concentraţia la echilibru (1-x) M (2-x) M 2x M

o
– unde x reprezintă cantitatea de reactanţi care se consumă pentru a forma HI în condiţiile date de

.r
temperatură şi presiune.

a le
tu
ir
i-V
ţi
ec
.L
w
w

Pentru a afla concentraţiile substanţelor la echilibru, înlocuim în tabel, pe rândul


w

corespunzător, valoarea lui x cu 0,995 mol/L. Astfel obţinem compoziţia la echilibru.

Ecuaţia reacţiei H2(g) + I2(g) 2HI


Concentraţia iniţială 1M 2M 0M
Concentraţia modificată - x M -xM + 2x M
Concentraţia la echilibru 0,005 mol/L 1,005 mol/L 1,99 mol/L

Cunoaşterea valorii lui K permite să se prevadă sensul în care se produce reacţia chimică:

49/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

K > 1 – sistemul este deplasat spre dreapta: este favorizată formarea produşilor de reacţie;
K < 1 – sistemul este deplasat spre stânga: este favorizată existenţa reactanţilor, şi nu
formarea produşilor de reacţie;
K = 1 – toate speciile chimice sunt la echilibru în aceeaşi proporţie, echilibrul nu e deplasat în
nicio direcţie.

Echilibrele chimice pentru care valoarea lui K este mult mai mare decât 1 (cel puţin de ordinul 103)
pot fi considerate, în practică, reacţii totale.

Reacţiile totale sunt reacţii în care întreaga concentraţie de reactanţi este convertită în cadrul
reacţiei chimice în produşi de reacţie.

o
.r
Teorie - Factorii care influenţează echilibrul

le
chimic

a
tu
ir
Factorii care influenţează echilibrul chimic
i-V

Prin modificarea condiţiilor de reacţie, se poate favoriza fie obţinerea produşilor de reacţie, fie
ţi

descompunerea produşilor în reactanţi.


ec

Factorii care influenţează starea de echilibru chimic sunt concentraţia, temperatura şi


presiunea. Aşadar, echilibrul chimic poate fi perturbat prin modificarea concentraţiei substanţelor
care iau parte la reacţie, şi prin modificarea temperaturii sau presiunii sistemului chimic.
.L

Dacă variaţia unui anume parametru tinde să ducă la formarea unei concentraţii mai mari de
w

produşi, spunem că echilibrul este deplasat spre dreapta.


w

Dacă variaţia unui anume parametru tinde să ducă la formarea unei concentraţii mai mari de
reactanţi, spunem că echilibrul este deplasat spre stânga.
w

Principiul lui Le Chatelier sau principiul constrângerii minime este enunţat în felul următor:
dacă un sistem aflat la echilibru este perturbat prin modificarea temperaturii, presiunii sau a
concentraţiei unuia dintre componenţi, echilibrul se deplasează în direcţia în care se minimizează
constrângerea produsă.

Influenţa concentraţiei asupra echilibrelor chimice: dacă se modifică concentraţia unei substanţe
sau a mai multor substanţe care iau parte la reacţie, rezultatul va fi deplasarea echilibrului în
direcţia în care echilibrul se poate atinge din nou. Creşterea concentraţiei uneia dintre substanţele
din amestecul aflat la echilibru va determina deplasarea echilibrului în sensul în care se consumă
mai mult din această substanţă.

Sistemul de reacţie se deplasează spre dreapta, în direcţia formării produşilor de reacţie, fie când se
măresc concentraţiile reactanţilor, fie când se micşorează concentraţiile produşilor de reacţie.

50/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Influenţa presiunii asupra echilibrelor chimice în fază gazoasă: conform principiului lui Le
Chatelier, un echilibru în fază gazoasă va reacţiona la creşterea presiunii prin deplasarea lui în
sensul micşorării presiunii. Acest lucru se poate realiza prin micşorarea numărului de molecule
aflate în volumul fix al vasului de reacţie, adică prin scăderea concentraţiei molare sau prin scăderea
presiunii parţiale. Când creşte presiunea unui sistem, consecinţa este micşorarea numărului de
molecule pentru restabilirea echilibrului.

În majoritatea cazurilor, sistemele de reacţie în fază solidă şi lichidă nu sunt afectate de schimbările
de presiune. Însă, cu cât e mai mare conţinutul de gaz într-o soluţie, cu atât orice schimbare a
presiunii va modifica echilibrul soluţiei.

Starea de echilibru a reacţiilor care au loc fără modificarea numărului de moli nu este influenţată de

o
creşterea presiunii. De exemplu, o reacţie în care 2 moli de reactanţi produc 2 moli de produs,
modificarea presiunii nu ar putea perturba echilibrul.

.r
Reacţiile endoterme sunt reacţiile care consumă energie sub formă de căldură.

le
Reacţiile exoterme sunt reacţiile care degajă energie sub formă de căldură.

a
Influenţa temperaturii asupra echilibrelor chimice: conform principiului lui Le Chatelier, într-un

tu
sistem chimic aflat la echilibru creşterea temperaturii favorizează reacţia endotermă (deplasarea
echilibrului în sensul în care se consumă căldură), iar scăderea temperaturii favorizează reacţia
ir
exotermă (deplasarea echilibrului în sensul în care se degajă căldură).
i-V

În general, creşterea temperaturii favorizează stabilirea echilibrelor chimice, deoarece prin


creşterea agitaţiei termice se măreşte probabilitatea ca moleculele să se ciocnească şi reacţia să
aibă loc.
ţi

Reacţiile reversibile sunt reacţiile care, în anumite condiţii de lucru, pot decurge în ambele
ec

direcţii.

În cazul reacţiilor reversibile în vasul de reacţie sunt prezente toate speciile chimice participante.
.L

Reacţia reversibilă se desfăşoară în cele două sensuri opuse, până când concentraţiile substanţelor
ajung la anumite valori bine determinate, impuse de constanta de echilibru K, ce caracterizează
w

starea de echilibru.
w

Reacţiile ireversibile sunt reacţiile chimice care, în anumite condiţii de lucru, se desfăşoară într-o
singură direcţie. Dacă se schimbă condiţiile de lucru, reacţia redevine reversibilă.
w

În cazul reacţiilor ireversibile cel puţin unul dintre produşii de reacţie părăseşte vasul de reacţie sau
nu mai poate participa la reacţie în anumite condiţii de lucru, iar astfel, reacţia se va deplasa
complet în direcţia formării acelui produs, până când se consumă total unul dintre reactivi. În astfel
de cazuri starea de echilibru nu se mai atinge, iar reacţia se poate considera ireversibilă. În mediul
de reacţie se vor găsi numai produşi de reacţie (şi reactivul luat în exces).

51/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Teorie - Acizi şi baze. Teoria protolitică a


acizilor şi bazelor.

Acizi şi baze. Teoria protolitică a acizilor şi bazelor.

o
Protonul este o particulă subatomică din nucleul atomilor. Însă în cazul atomului de hidrogen
singurul proton din nucleu formează însuşi nucleul atomului. Astfel, protonul se mai notează şi cu

.r
simbolul H+, simbolul ionului de hidrogen, adică al unui atom de hidrogen care şi-a cedat singurul
electron din înveliş. Deci protonul, p+, este sinonim cu ionul de hidrogen, H+.

le
Conform teoriei acido-bazice a lui Svante Arrhenius (chimist suedez), numită şi teoria disociaţiei

a
electrolitice, avem următoarele definiţii:

tu
Acid: orice compus care conţine H şi care, la dizolvarea în apă, cedează ioni de hidrogen.
Bază: orice compus care la dizolvarea în apă pune în libertate ioni hidroxil, HO-.
ir
Exemplu – Dizolvarea HCl gazos în apă:
i-V
ţi
ec
.L

Fiecare moleculă de HCl cedează un proton; în soluţie, protonul nu poate exista liber, fixându-se
astfel de o moleculă de apă şi formând ionul hidroniu, H3O+.
w
w

Exemplu – Dizolvarea NaOH în apă:


w

Ionii Na+ şi HO- care se găsesc în structura solidă a compusului disociază complet în apă; ionul Na+
este hidratat de m molecule de apă.

Teoria propusă de Arrhenius este limitată la reacţii care au loc în apă. Cu timpul s-a observat că
mulţi alţi compuşi se comportă ca acizi şi baze chiar dacă nu este prezentă apa.

Transferul de protoni stă la baza reacţiilor dintre acizi şi baze.

52/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Reacţia de neutralizare este reacţia dintre un acid şi o bază care anulează atât aciditatea, cât şi
bazicitatea compuşilor implicaţi. În general, produşii reacţiei de neutralizare sunt o sare şi apă.

Teoria Brönsted-Lowry sau teoria protolitică:

Acid: orice substanţă care poate dona un proton către o altă moleculă (donor de H+);
Bază: orice substanţă care poate accepta un proton (acceptor de H+).

Conform teoriei protolitice, sunt consideraţi acizi şi compuşii precum ionul hidroniu (H3O+), ionul

o
amoniu (NH4+), ionul carbonat acid (HCO3-). De asemenea, sunt considerate baze şi molecule precum

.r
amoniacul, dar şi anioni precum Cl-, SO4-, CO32-, HSO4-, deoarece pot accepta protoni, trecând în
acizii corespunzători.

le
Clasificarea acizilor după numărul de protoni cedaţi de o moleculă:

a
monoacizi: cedează un singur proton (HCl, HI, HNO3);

tu
poliacizi: pot ceda 2 sau mai mulţi protoni (H2S, H2SO4 – diacizi; H3PO4, H3AsO3 – triacizi);
poliacizii cedează protoni (sau ionizează) în trepte.
ir
Orice acid, prin cedare de protoni, se transformă într-o specie chimică cu caracter de bază şi se
i-V

numeşte baza conjugată a acidului.

Orice bază, prin acceptare de protoni, se transofrmă într-o specie chimică cu caracter acid şi se
ţi

numeşte acidul conjugat al bazei.


ec

Exemplu – Reacţia ionului amoniu cu apa:


.L
w
w
w

Exemplu – Cupluri acid-bază conjugate:

HCl/Cl- sau HCN/CN-, unde ionii Cl- şi CN- sunt bazele conjugate;
NH4+/NH3, unde NH3 este baza conjugată.

Teorie - Tăria acizilor şi bazelor. Amfoliţi

53/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

acido-bazici.

Tăria acizilor şi bazelor. Amfoliţi acido-bazici.

Criteriul tăriei acido-bazice este cel mai important criteriu de clasificare pentru practică al acizilor şi
bazelor.

o
Conform tăriei acido-bazice, acizii se clasifică în două mari categorii: acizi tari şi acizi slabi.

.r
Un acid tare disociază complet în apă, într-un proton şi un anion; protonul se leagă de o moleculă

le
de apă, formând un ion hidroniu (H3O+). Reacţia este considerată ireversibilă şi se reprezintă cu o
singură săgeată deoarece în soluţie nu se mai găsesc deloc molecule de acid – acestea au ionizat

a
complet.

6 acizi sunt consideraţi ca fiind acizi tari:


tu
ir
1. HCl – acidul clorhidric;
2. HNO3 – acidul azotic;
i-V

3. H2SO4 – acidul sulfuric;


4. HBr – acidul bromhidric;
5. HI – acidul iodhidric;
ţi

6. HClO4 – acidul percloric.


ec

Reprezentarea schematică a ionizării acizilor tari în soluţie apoasă:


.L

Acidul tare HA disociază complet în soluţia


w

apoasă în ionul A- şi într-un proton care


imediat se leagă de o moleculă de apă,
w

formând ionul hidroniu, H3O+. Concentraţia


ionilor H3O+ este egală cu concentraţia
w

acidului tare HA.

Exemplu – dizolvarea HNO3 0,5 M în apă:

HNO3 + H2O NO3- + H3O+

CHNO3 = CH3O+ = 0,5 moli/L

Un acid slab ionizează parţial în soluţie apoasă (nu disociază complet); ionii abia formaţi pot să

54/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

reacţioneze între ei pentru a reface acidul. Reacţia este reversibilă şi se notează cu două săgeţi, în
sensuri opuse, datorită celor două procese care se desfăşoară în sensuri opuse: reacţia directă de
ionizare a acidului prin care se obţin anioni şi ioni hidroniu, şi reacţia inversă de refacere a acidului
slab şi a apei din ionii prezenţi în soluţie.

Reprezentarea schematică a ionizării acizilor slabi în soluţie apoasă:

Într-o soluţie apoasă de acid slab coexistă


molecule de acid, notate cu HA, anionii
corespunzători, A-, şi ioni hidroniu, H3O+.
Ionizând parţial, acizii slabi duc la obţinerea

o
unei concentraţii mai mici de ioni hidroniu

.r
decât concentraţia acidului introdus în
soluţie.

a le
Clasa acizilor slabi conţine un număr foarte mare de acizi, printre care: HF (acidul fluorhidric),

tu
H2CO3 (acidul carbonic), H2S (acidul sulfhidric), HNO2 (acidul azotos), CH3COOH (acidul acetic), etc.
ir
Constanta de aciditate, Ka, este o mărime care caracterizează tăria unui acid. Cu cât această
constantă e mai mare, cu atât acidul va ceda H+ mai uşor.
i-V

Calculul constantei de aciditate: valoarea constantei de aciditate, Ka, se obţine înmulţind


constanta de echilibru, K, a reacţiei unui acid slab cu apa, cu concentraţia apei.
ţi
ec

Exemplu - Aflarea constantei de aciditate pentru acidul cianhidric:


.L

HCN + H2O CN- + H3O+


w

pentru a obţine constanta de echilibru, aplicăm legea acţiunii maselor:


w
w

apoi aplicăm relaţia de calcul pentru Ka:

55/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Conform tăriei acido-bazice, bazele se clasifică în două mari categorii: baze tari şi baze slabe.

Bazele tari disociază complet în soluţie apoasă, formând cationi hidrataţi şi ioni hidroxil. Bazele tari
acceptă protoni foarte uşor.

Reprezentarea schematică a ionizării bazelor tari în soluţie apoasă:

Într-o soluţie apoasă, la dizolvarea unei baze


tari, BOH, se găsesc cationii B+ şi ionii
hidroxil HO- în care a disociat baza tare.
Concentraţia ionilor HO- într-o astfel de

o
soluţie este egală cu concentraţia bazei tari,

.r
BOH, introduse în soluţie.

a le
Din categoria bazelor tari fac parte hidroxizii metalelor alcaline şi câţiva hidroxizi ai metalelor

tu
alcalino-pământoase. Spre exemplu, LiOH (hidroxidul de litiu), NaOH (hidroxidul de sodiu), KOH
(hidroxidul de potasiu), sau Ba(OH)2 (hidroxidul de bariu) sunt baze tari.
ir
Bazele slabe nu ionizează complet în soluţie apoasă şi acceptă mai greu protoni, astfel că în
soluţiile apoase de baze slabe coexistă molecule de bază cu cationii şi cu ionii hidroxil în care au
i-V

disociat unele molecule de bază.

Reprezentarea schematică a disocierii bazelor slabe în soluţie apoasă:


ţi
ec

Baza slabă este notată cu B, deoarece există


şi baze care chiar dacă nu sunt hidroxizi
(deci nu pot elibera HO- prin disociere),
.L

reacţionează în schimb cu apa, formând


astfel HO-. În soluţie sunt prezente molecule
w

de bază slabă, B, cationii B+H şi ionii HO-.


Concentraţia ionilor HO- este mai mică decât
w

concentraţia de bază slabă care a fost


introdusă în soluţie.
w

Din categoria bazelor slabe fac parte NH3 (amoniacul), N2H4 (hidrazina) sau anionii acizilor slabi
precum CN- (ionul cianură) sau CO32- (ionul carbonat).

Constanta de bazicitate, Kb, este o mărime care caracterizează tăria unei baze. Cu cât valoarea Kb
este mai mare, cu atât baza acceptă protoni mai uşor (este mai tare).

Calculul constante de bazicitate: valoarea constantei de bazicitate, Kb, se obţine înmulţind


constanta de echilibru, K, a reacţiei unei baze slabe cu apa, cu concentraţia apei.

56/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Caracterul amfoter se referă la capacitatea anumitor substanţe de a reacţiona atât cu acizi, cât şi
cu baze, deci de a avea atât caracter bazic, cât şi caracter acid. Aceste substanţe se numesc
amfoliţi acido-bazici. Exemple de amfoliţi acido-bazici sunt apa, dar şi hidroxizii unor metale
precum Al(OH)3 sau Zn(OH)2.

Apa ca amfolit acido-bazic:

Caracterul amfoter al apei este motivul pentru care apa acţionează ca cel mai bun solvent atât
pentru acizi cât şi pentru baze.

O moleculă de apă poate ceda un proton, fiind deci un acid:

o
HOH H+ + HO-

.r
Molecula de apă poate şi să accepte un proton, fiind deci o bază:

le
H+ + HOH H3O+

a
Reacţia globală de ionizare a apei este următoarea:

2H2O H3O+ + HO-

tu
ir
i-V
ţi
ec

Teorie - pH-ul soluţiilor apoase


.L
w
w

pH-ul este o măsură a puterii (sau a tăriei) caracterului acid sau bazic al unei substanţe.
w

Apa este un amfolit acido-bazic care poate funcţiona fie ca acid, donând un proton şi
transformându-se în ion hidroxil, fie ca bază, acceptând un proton şi transformându-se în ion
hidroniu. Mai jos este reprezentată reacţia de autoprotoliză a apei sau reacţia globală de
ionizare:

2H2O H3O+ + HO-

Constanta de echilibru a reacţiei de autoprotoliză a apei:

57/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Se consideră că valoarea concentraţiei molare a apei la puterea a doua este constantă (deoarece
numai o moleculă de apă din câteva zeci de milioane de molecule ionizează), iar produsul dintre K şi
această constantă va fi tot o constantă, notată cu Kw: K x [H2O]2 = Kw

Kw = [HO-] x [H3O+] – produsul ionic al apei

La o temperatură de 25°C, Kw = 1,0 x 10-14 mol2/L2.

În soluţii acide: concentraţia ionilor hidroniu este mai mare decât concentraţia ionilor hidroxil.

[H3O+] > [HO-]

o
În soluţii neutre: concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil.

.r
[H3O+] = [HO-]

le
În soluţii bazice: concentraţia ionilor hidroniu este mai mică decât concentraţia ionilor hidroxil.

a
[H3O+] < [HO-]

tu
ir
Definiţia matematică a pH-ului: pH-ul este egal cu logaritm zecimal negativ din concentraţia
protonilor existenţi în soluţie (mai corect spus, din concentraţia ionilor hidroniu, având în vedere că
i-V

protonii nu pot exista liberi în soluţie).

pH = – lg[H+]
ţi

pH-ul mai poate fi definit şi astfel: pH-ul unei soluţii este egal cu puterea cu semn schimbat a
ec

concentraţiei molare a ionilor de hidroniu.

[H3O+] = 10-pH
.L

Când creşte concentraţia de protoni din soluţie, pH-ul scade. Iar când scade concentraţia de protoni
din soluţie, pH-ul creşte.
w

Scala de pH măsoară cât de acidă sau cât de bazică este o substanţă. Scala de pH cuprinde valori
w

de la 0 la 14, cu valorile între 0 şi 7 aparţinând acizilor, şi valorile între 7 şi 14 aparţinând bazelor.


Valoarea pH-ului apei pure, 7, este baza scalei de pH.
w

Acizi: pH < 7

Baze: pH > 7

Acizii tari au, în general, pH foarte scăzut. Acizii slabi care disociază incomplet au valori de pH de la
4 la 6. Bazele tari au pH foarte ridicat. Bazele slabe au, de obicei, pH-ul între 8 şi 11.

Teoretic, pH-ul neutru este considerat ca fiind pH=7. Practic, sunt considerate ca fiind neutre toate
soluţiile care au pH-ul între 6 şi 8.

58/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Tăria acizilor, constanta de aciditate și


exponentul de aciditate, partea I

Protonii sunt particule subatomice care se găsesc în nucleele tuturor atomilor. Numărul de protoni
din nucleul unu atom (redat prin numărul atomic, Z) oferă identitatea atomilor.

o
Nucleul unui atom de hidrogen sau ionul de hidrogen este considerat un proton. Astfel,

.r
protonul se notează și cu simbolul H+.

le
În soluțiile apoase, protonii există sub formă de ioni hidroniu, H3O+. Un ion hidroniu este format
dintr-o moleculă de apă și un ion de hidrogen.

a
tu
Teoria protolitică Brønsted-Lowry:

Acid – orice specie chimică care poate dona un proton altei molecule.
ir
Bază – orice specie chimică care poate accepta un proton de la altă moleculă.
i-V

Reacția generală care are loc la dizolvarea unui acid HA în apă:

HA(aq) + H2O(l) A-(aq) + H3O+(aq)


ţi
ec

Un cuplu acid-bază conjugată conține două specii chimice care sunt înrudite prin donarea și
acceptarea unui singur proton. De exemplu, în ecuația de mai sus, există două cupluri acid-bază
conjugată: HA/A- și H2O/H3O+.
.L

Tăria unui acid de forma HA este influențată de de polaritatea și tăria legăturii covalente polare
w

hidrogen – nemetal, și de stabilitatea anionului A- care rezultă.


w

În cazul unui acid tare, echilibrul chimic la disocierea în apă este complet deplasat spre dreapta. În
soluție nu se găsesc molecule de acid HA, ci numai produșii transferului de protoni: anionul A- și
w

ionul hidroniu H3O+.

În cazul unui acid slab, echilibrul chimic la disocierea în apă este mai mult deplasat spre stânga. În

59/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

soluție se găsește majoritar acidul HA în forma inițială, nedisociată. Ionii A- și H3O+ se găsesc în
cantități mici.

o
.r
le
Tăria acizilor, constanta de aciditate și

a
exponentul de aciditate, partea a II-a
tu
ir
i-V

Acid tare:
ţi

atomul de hidrogen se desprinde foarte ușor de nemetal;


ec

legătura covalentă este polară și slabă;


baza conjugată A- este slabă (mai slabă decât apa);
echilibrul reacției de disociere a acidului în apă este deplasat complet spre dreapta.
.L

Un acid tare duce la formarea unei baze conjugate slabe: acid tare/bază conjugată slabă.
w

Reacția de disociere a unui acid tare – disociere completă, echilibrul deplasat total spre dreapta:
w

HA(aq) + H2O(l) → A-(aq) + H3O+(aq)


w

Acid slab:

atomul de hidrogen se desprinde greu de nemetal;


baza conjugată A- este mai tare decât apa;
echilibrul reacției de disociere a acidului în apă este deplasat foare mult spre stânga: la
echilibru, majoritatea moleculelor de acid se găsesc sub formă nedisociată.

Un acid slab duce la formarea unei baze conjugate tari: acid slab/bază conjugată tare.

Reacția de disociere a unui acid slab în apă – grad de disociere foarte mic, echilibrul este deplasat
foarte mult spre stânga:

HA(aq) + H2O(l) A-(aq) + H3O+(aq)

60/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Constanta de aciditate, ka care caracterizează echilibrul de mai sus are următoarea expresie:

În cazul acizilor slabi, ka are valori foarte mici. De aceea, de foarte multe ori, valoarea constantei de
aciditate se exprimă prin exponentul de aciditate, pka, care este definit prin relația: pka = -lg ka

Tabelul de mai jos prezintă mai multe căi de a descrie tăria acizilor:

Proprietate Acid slab Acid tare


Valoarea ka foarte mică foarte mare

o
Valoarea pka pozitivă negativă

.r
deplasat foarte mult spre
deplasat foarte mult spre dreapta (se consideră

le
Echilibrul reacției de ionizare
stânga complet deplasat spre
dreapta)

a
Tăria bazei conjugate A-
mult mai tare decât apa mult mai slabă decât apa
comparativ cu tăria apei

tu
ir
Acizi tari: HCl, HBr, HI, HNO3, H2SO4, HClO4.
i-V

Acizi slabi (există mult mai mulți acizi slabi decât acizi tari): H2CO4, CH3 – COOH, HF, H3PO4, etc.
ţi
ec

Tăria bazelor. Constanta de bazicitate și


exponentul de bazicitate.
.L
w
w

Bazele tari acceptă protoni foarte ușor, și disociază complet în soluții apoase, în ionii componenți.
w

Baze tari sunt hidroxizii metalelor alcaline (LiOH, NaOH, KOH, RbOH, CsOH) și hidroxizii unor
metale alcalino-pământoase (Ca(OH)2, Sr(OH)2, Ba(OH)2).

Ecuația reacției de disociere completă a unei soluții de hidroxid de potasiu (KOH) 0,1 M în apă:

[K+] = 0,1 mol/L

[HO-] = 0,1 mol/L

Bazele slabe nu conțin gruparea hidroxil în structura lor, ele acceptă un proton de la o moleculă de

61/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

apă, lăsând astfel în urmă un ion hidroxil.

Ecuația reacției unei baze slabe B cu apa:

Constanta de bazicitate, kb, care caracterizează echilibrul de mai sus are următoarea expresie:

o
Bazele slabe nu formează foarte mulți ioni la dizolvarea în apă, iar valoarea constantei de bazicitate,
kb, este, în general, foarte mică. Astfel, valoarea kb se poate exprima și folosind exponentul de

.r
bazicitate, pkb. Exponentul de bazicitate este definit prin următoarea relație: pkb = -lg kb

le
Cu cât valoarea lui kb es te mai mare, iar valoarea pkb este mai mică, cu atât baza este mai tare.

a
Baze slabe sunt, de obicei, compușii care au în structura lor un atom de azot cu o pereche de

tu
electroni neparticipanți. Amoniacul (NH3), aminele (RNH2), diaminele (R2NH), și triaminele (R3N)
sunt baze slabe. Exemple: metilamina, dietilamina, trimetilamina.
ir
Amfionii sau substanțele amfotere sunt substanțele care se comportă ca o bază în reacțiile cu
acizi, iar în reacțiile cu baze se comportă ca un acid.
i-V

Exemple de substanțe amfotere: apa, ionul sulfură acidă (HS-).


ţi

Reacția de autoionizare a apei: 2H2O HO- + H3O+


ec

Acest echilibru este caracterizat prin produsul ionic al apei, kw care are următoarea expresie:

kw = [HO-]·[ H3O+]
.L

La 25° C produsul ionic al apei are următoarea valoare:


w

kw =1,0 · 10-14 (mol/L)2 la 25° C


w

Produsul ionic al apei face legătura între constanta de aciditate a unui acid și constanta de bazicitate
w

a bazei sale conjugate. Deci pentru un cuplu acid-bază conjugată, sunt valabile următoarele relații:

kw = ka · kb

pka + pkb = pkw = 14

62/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

pH-ul soluțiilor apoase de acizi

pH-ul unei soluții apoase reprezintă cantitatea de protoni (sau ioni hidroniu) care se găsesc în
soluție, și este definit prin relația: pH = -lg [H3O+]

Operatorul matematic p poate fi folosit și pentru a exprima alte cantități, spre exemplu:

pka = -lg ka

o
pOH = -lg [HO-]

.r
pkw = -lg kw

le
Cu cât pH-ul unei soluții este mai mare, cu atât concentrația molară a ionilor hidroniu este mai

a
scăzută.

tu
La 25° C, în apa pură se găsește următoarea concentrație de ioni hidroniu: [H3O+] = 1,0·10-7 mol/L,
echivalentă cu pH = 7.
ir
Soluții neutre: pH = 7
i-V

Soluții acide: pH < 7

Soluții bazice: pH > 7


ţi

Produsul ionic al apei, kw, face legătura între pH, pOH, [H3O+], și [HO-].
ec

La 25° C, următoarele relații sunt valabile pentru soluțiile apoase de acizi și baze:
.L

kw = [H3O+]·[HO-] = 1,0·10-14 (mol/L)2


w

pH + pOH = pkw = 14
w

Acizii monoprotici sunt acizii care conțin un singur atom de hidrogen în structura lor, deci acizii
care ionizează într-o singură treaptă. Exemple de acizi monoprotici tari: HCl, HClO4.
w

pH-ul acizilor tari

Acizii tari disociază complet în soluții apoase: HA(aq) + H2O(l) → A-(aq) + H3O+(aq)

Se consideră CHA ca fiind concentrația molară inițială a acidului tare. În cazul acizilor monoprotici
tari: CHA = [H3O+]. Astfel, pH-ul unui acid tare se determină cu relația:

pH = -lg [H3O+] = -lg CHA

63/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

pH-ul acizilor slabi

Acizii slabi disociază foarte puțin în soluții apoase, echilibrul fiind deplasat foarte mult spre stânga:

HA(aq) + H2O(l) A-(aq) + H3O+(aq)

Concentrația molară inițială a acidului HA este CHA.

Se consideră că la echilibru: [H3O+] = [A-] și [HA] = CHA - [H3O+]. Astfel, constanta de aciditate

o
devine:

.r
a le
tu
ir
Pentru acizii slabi care au ka < 10-5, termenii (-ka/2) și (ka2/4) se neglijează. Astfel, se obține o relație
i-V

simplificată pentru calculul concentrației ionilor hidroniu din soluție:


ţi
ec

pH-ul acizilor slabi se calculează conform relației:


.L
w
w
w

Aplicație - acizi slabi

Să se calculeze pH-ul unei soluții de acid acetic 0,01 M. Se cunoaște valoarea constantei de
aciditate: ka = 1,8·10-5 mol/L.

CH3 – COOH + H2O CH3 – COO- + H3O+

64/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Considerăm că la echilibru:

[CH3 – COO- ] = [H3O+]


[CH3 – COOH ] = CHA = 0,01 mol/L

​Astfel, expresia constantei de aciditate devine:

o
.r
le
Putem verifica calculul aplicând direct relația pentru pH-ul acizilor slabi.

a
pka = 4,74

tu
ir
i-V

pH-ul soluțiilor apoase de baze tari


ţi
ec

Ionizarea bazelor în apă are ca rezultat formarea ionilor hidroxil.


.L
w
w

Bazele tari disociază complet în apă:


w

Se consideră concentrația molară a bazei ca fiind CB.

La disocierea unei baze tari în apă: [HO-] = CB

Concentrația ionilor hidroniu din soluția unei baze se calculează folosind produsul ionic al apei:

pH-ul unei soluții de bază tare se calculează astfel:

65/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Pentru calculul pH-ului unei soluții de Ca(OH)2 (hidroxid de calciu), nu se poate aplica această
relație de calcul a pH-ului, deoarece în acest caz, la ionizarea completă în apă se obțin doi ioni
hidroxil.

De exemplu, trebuie să aflăm pH-ul unei soluții Ca(OH)2 0,01 M:

o
.r
a le
tu
ir
pH-ul soluțiilor apoase de baze slabe
i-V
ţi
ec

Bazele slabe nu conțin gruparea hidroxil în structura lor. Însă la dizolvarea lor în apă, bazele slabe
măresc concentrația ionilor hidroxil din soluție, acceptând un proton de la o moleculă de apă și
lăsând astfel în urmă un ion hidroxil:
.L

B(aq) + H2O(l) BH+(aq) + HO-(aq)


w
w
w

Considerăm că echilibru:

[HO-] = [BH+]
[B] = CB – [HO-]

Expresia constantei de bazicitate devine:

66/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Pentru bazele slabe care au kb < 10-5, termenii (-kb/2) și (kb2/4) se neglijează. Astfel, se obține o
relație simplificată pentru calculul concentrației ionilor hidroxil din soluție:

o
.r
În continuare trebuie să calculăm concentrația ionilor hidroniu din soluție:

a le
tu
ir
i-V
ţi
ec
.L
w
w

Reacția de neutralizare în soluții apoase


w

Reacția de neutralizare este o reacție cu schimb de protoni între un acid și o bază, cu formarea
unui compus ionic numit sare. Dacă baza care participă la neutralizare este un hidroxid, din reacție
se obține și apă.

Reacția de neutralizare în soluție apoasă dintre un acid tare și o bază tare se reduce la schimbul de
protoni dintre ionii hidroniu și hidroxil din soluție, cu formare de molecule de apă.

Reprezentarea unei reacții de neutralizare tipice între un acid și o bază:

67/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

HX(aq) + MOH(aq) → MX(aq) + H2O(l)

Ionul pozitiv (cationul) al compusului ionic obținut provine de la bază, iar ionul negativ (anionul)
provine de la acid.

Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă la neutralizarea unui acid tare cu o bază tare, trebuie să
ne folosim de reacțiile ionice.

Ionii spectatori sunt ioni care există, hidratați de molecule de apă, în mediul de reacție, însă nu
reacționează în niciun fel. Deci ionii spectatori nu participă la schimbul de protoni.

o
Exemplu - Reacția dintre acidul clorhidric și hidroxidul de sodiu:

.r
HCl + NaOH → NaCl + H2O

le
la dizolvarea în apă, HCl disociază complet: HCl(aq) + H2O(l) → H3O+(aq) + Cl-(aq)

a
la dizolvarea în apă, NaOH disociază complet: NaOH(aq) + H2O(l) → Na+(aq) + HO-(aq)

tu
Ecuația ionică totală a reacției de neutralizare este următoarea:

H3O+(aq) + Cl-(aq) + Na+(aq) + HO-(aq) → Na+(aq) + Cl-(aq) + 2 H2O(l)


ir
i-V

Ionii Na+ și Cl- nu participă la reacție. Aceștia sunt ioni spectatori. Eliminând ionii spectatori din
ecuația ionică, se obține ecuația reacției care chiar are loc:

H3O+(aq) + HO-(aq) →2 H2O(l)


ţi
ec

În cazul reacțiilor de neutralizare dintre acizii și bazele tari, diferă numai ionii spectatori. Oricare ar
.L

fi acești ioni, variația de entalpie a reacțiilor de neutralizare va fi întotdeauna egală cu aproximativ


-57 kJ/mol de apă format. Aceasta este căldura molară de neutralizare, ΔHneutralizare = -57 kJ/mol
H2O, și este aceeași indiferent de sarea care se obține din reacție.
w

Pentru a se obține sarea: se evaporă apa, iar în vasul de reacție rămân cristalele de sare.
w

Reacția dintre un acid slab și o bază tare:


w

De exemplu, în reacția dintre acidul acetic și hidroxidul de sodiu, numai ionul Na+ este ion spectator.
Transferul de protoni are loc între acidul acetic (anionul acidului slab) și ionul hidroxil.

Reacția dintre un acid tare și o bază slabă:

De exemplu, în reacția dintre acidul clorhidric și metilamina, numai ionul Cl- este ion spectator.
Transferul de protoni are loc între ionul de hidrogen (provenit din disocierea acidului clorhidric) și
metilamină.

68/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Titrări acido-bazice

Titrarea acido-bazică este un procedeu practic prin care se poate afla concentrația unei probe de
acid sau de bază. La efectuarea unei titrări se folosește o soluție de concentrație cunoscută pentru a
afla concentrația unei alte soluții printr-o reacție de neutralizare care este monitorizată.

De exemplu, pentru a se afla concentrația unei soluții de acid clorhidric dintr-o probă necunoscută,
se efectuează o titrare cu o soluție de hidroxid de sodiu de concentrație cunoscută.

o
Punctul de echivalență este momentul în care toată cantitatea de acid sau de bază din proba

.r
necunoscută a fost neutralizată.

le
În cazul titrării unui acid tare cu o bază tare, sau a unei baze tari cu un acid tare, la punctul de
echivalență pH-ul soluției va fi egal cu 7.

a
În timpul unei titrări, pH-ul poate fi monitorizat cu un pH-metru. Se pot folosi și indicatori acido-
bazici.
tu
ir
Indicatorii acido-bazici sunt substanțe organice, baze slabe sau acizi slabi, care își schimbă
culoarea în funcție de pH-ul soluției. Pentru o titrare acido-bazică e nevoie de numai câteva picături
i-V

de indicator în proba de concentrație necunoscută.

Exemplu – Domeniile de viraj și culorile în mediu bazic și acid a 3 indicatori acido-bazici:


ţi

Indicator Domeniu de viraj Mediu acid Mediu bazic


ec

metiloranj 3,2 – 4,4 roșu galben


turnesol 5,0 – 8,0 roșu albastru
fenolftaleină 8,2 – 10,0 incolor roșu
.L
w

Biureta este un tub de sticlă gradat și dotat cu un robinet sau cu o clemă, astfel înct conținutul ei se
w

poate picura într-un alt vas.


w

Exemplu – Să se afle concentrația unei probe de acid clorhidric cu volumul de 50 mL.

Ecuația reacției: HCl + NaOH → NaCl + H2O

Efectuăm o titrare acido-bazică cu o soluție de NaOH 0,15 M. Așadar, avem soluția de HCl într-un
pahar Erlenmeyer în care adăugăm 2-3 picături de fenolftaleină. Deasupra paharului, plasăm biureta
care conține soluția de NaOH 0,15 M. Citim volumul din biuretă la începutul și la finalul titrării.

Vi = 0,1 mL (prima citire)

Efectuăm titrarea: picurăm NaOH în paharul cu HCl. Amestecăm soluția din pahar cu mișcări
circulare.

Când ne apropiem de punctul de echivalență, soluția din pahar devine roz pal acolo unde am picurat

69/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

NaOH. Când amestecăm, culoarea va dispărea. Acum trebuie să picurăm cu multă atenție. Când
soluția din pahar rămâne roz pal și după agitarea paharului, înseamnă ca am atins punctul de
echivalență. Citim volumul soluției din biuretă.

Vf = 33,5 mL (a doua citire)

Vf - Vi = 33,5 – 0,1 = 33,4 mL = 0,0334 L NaOH – acesta este volumul de NaOH necesar pentru
neutralizarea celor 50 mL (0,05 L) HCl.

În continuare, aflăm numărul de moli de NaOH care au fost necesari neutralizaăii acidului:

νNaOH = CM · VNaOH = 0,15 · 0,0334 = 0,00501 moli = 5,01 · 10-3 moli NaOH

o
Conform ecuației reacției: νNaOH = νHCl

.r
νHCl = 5,01 · 10-3 moli HCl

le
CM HCl = 5,01 · 10-3/0,05 = 0,1002 mol/L

a
Așadar, 50 mL HCl 0,1 M neutralizează 33,4 mL NaOH 0,15 M.

tu
ir
i-V

Hidroliza sărurilor
ţi
ec

Sărurile sunt compuși ionici care se formează, în general, prin neutralizarea dintre un acid și o
.L

bază. Sărurile solubile disociază în apă în ionii lor componenți.


w

Sărurile sunt toate formate din câte un cation (ion pozitiv) provenit de la o bază, si un anion (ion
negativ radical acid) provenit de la un acid.
w

Deoarece apa are caracter amfoter, sunt posibile reacții cu schimb de protoni între unii dintre ionii
din structura sărurilor și moleculele de apă.
w

Atunci când o sare se dizolvă în apă, soluția apoasă de sare care se obține poate fi neutră, acidă sau
bazică, în funcție de natura ionilor componenți ai sării respective.

Reacția de hidroliză este reacția cu schimb de protoni dintre moleculele de apă și ionii proveniți
dintr-o sare, care are loc la dizolvarea unor săruri în apă.

După comportamentul la hidroliză, putem clasifica sărurile astfel:

1. Săruri care formează soluții neutre (săruri provenite de la acizi tari și baze tari);
2. Săruri care formează soluții acide (săruri provenite de la un acid tare și o bază slabă);
3. Săruri care formează soluții bazice (săruri provenite de la un acid slab și o bază tare);
4. Săruri provenite de la acizi slabi și baze slabe – aceste săruri pot forma soluții neutre, acide

70/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

sau bazice.

1. Săruri care formează soluții neutre:

Acestea sunt sărurile care au anionul unui acid tare și cationul unei baze tari. Soluțiile formate la
dizolvarea în apă a acestor săruri sunt neutre deoarece anionul și cationul din componența sărurilor
nu reacționează cu apa.

Exemplu – Dizolvarea azotatului de sodiu (NaNO3) în apă:

Cationul provine de la NaOH, care este o bază tare, iar anionul provine de la HNO3, care este un
acid tare:

o
HNO3 + NaOH → NaNO3 + H2O

.r
HNO3 (l) + H2O(l) → NO3- (aq) + H3O+(aq)

le
Ionul azotat este baza conjugată a acidului azotic, și este o bază mai slabă decât apa. Nu va

a
reacționa cu ionul hidroniu pentru a reforma acidul azotic. Anionul unui acid tare este hidratat la
dizolvare însă nu reacționează în niciun fel cu apa sau cu ionii hidroniu din soluție.

NaOH(s) (dizolvare în apă) → Na+(aq) + HO-(aq)


tu
ir
Ionul Na+ intră în soluție sub formă hidratată, însă nu reacționează în niciun fel cu apa sau cu ionii
i-V

hidroxil din soluție pentru a reforma baza. Cationii tuturor bazelor tari se comportă în acest fel în
soluții apoase.

Astfel, soluția apoasă de azotat de sodiu este neutră, deoarece nu are loc niciun transfer de protoni
ţi

între apă și ionii componenți ai sării.


ec
.L

Anionii acizilor tari: Cl-, I-, Br-, ClO4-, SO4-, NO3-.

Cationii bazelor tari: Li+, Na+, K+, Rb+, Cs+, Fr+, Ca2+, Sr2+, Ba2+.
w
w

2. Sărurile care formează soluții acide:


w

Acestea sunt sărurile care conțin anionul unui acid tare și cationul unei baze slabe. Soluțiile formate
la dizolvarea unor astfel de săruri în apă au caracter acid deoarece cationul se comportă ca un acid
slab în prezența apei, în timp ce anionul nu reacționează.

Exemplu – Hidroliza clorurii de amoniu (NH4Cl):

Clorura de amoniu este formată din ionul clorură, provenit de la un acid tare (HCl), și ionul amoniu,
provenit de la o bază slabă (NH3).

NH4+ (aq) + H2O(l) NH3 (aq) + H3O+(aq)

Ionul amoniu este un acid slab care reacționează cu apa formând un ion hidroniu.

71/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Așadar, la dizolvarea în apă a clorurii de amoniu, ionul clorură nu reacționează, în timp ce ionul
amoniu contribuie la mărirea concentrației de ioni hidroniu, dând astfel soluției un caracter acid.

3. Sărurile care formează soluții bazice:

Acestea sunt sărurile care conțin anionul unui acid slab și cationul unei baze tari. Soluțiile formate la
dizolvarea unor astfel de săruri în apă au caracter bazic deoarece anionul se comportă ca o bază
slabă în prezența apei, în timp ce cationul nu reacționează.

Exemplu – Hidroliza sulfurii acide de sodiu (NaHS):

o
Sulfura acidă de sodiu este formată din ionul Na+ , provenit de la NaOH, care nu reacționează cu

.r
apa, și din ionul sulfură acidă, HS-, provenit de la acidul sulfhidric (H2S).

le
HS- (aq) + H2O(l) H2S (aq) + HO-(aq)

a
Ionul sulfură acidă se comportă ca o bază slabă: acceptă un proton de la o moleculă de apă, lăsând
astfel în urmă un ion hidroxil.

tu
Așadar, la dizolvarea în apă a sulfurii acide de sodiu, ionul Na+ nu reacționează, în timp ce ionul
ir
sulfură acidă contribuie la mărirea concentrației de ioni hidroxil, dând astfel soluției un caracter
bazic.
i-V
ţi

Hidroliza sărurilor provenite de la acizi slabi


ec

și baze slabe
.L
w

4. Sărurile provenite de la acizi slabi și baze slabe:


w

Acestea sunt sărurile formate dintr-un cation care se comportă ca un acid slab în apă, și dintr-un
w

anion care se comportă ca o bază slabă în apă.

În funcție de tăria acidă relativă și tăria bazică relativă a celor doi ioni luați separat, soluția apoasă a
acestor săruri poate fi neutră, slab acidă, sau slab bazică.

soluție neutră: ka = kb
soluție cu caracter slab acid: ka > kb
soluție cu caracter slab bazic: ka < kb

Exemplu – Să se determine caracterul soluției care se formează la hidroliza cianurii de amoniu


(NH4CN).

72/73 http://lectii-virtuale.ro
http://lectii-virtuale.ro

Ionul amoniu provine de la amoniac, iar ionul cianură provine de la acidul cianhidric.

Ionul amoniu se comportă ca un acid slab, cedând un proton unei molecule de apă:

NH4+ (aq) + H2O(l) NH3 (aq) + H3O+(aq)

Ionul cianură se comportă ca o bază slabă, acceptând un proton de la o moleculă de apă:

CN- (aq) + H2O(l) HCN (aq) + HO-(aq)

Pentru a afla caracterul acestei soluții, trebuie să comparăm constanta de aciditate a ionului amoniu
cu constanta de bazicitate a ionului cianură.

o
Calculăm constanta de aciditate a ionului amoniu folosindu-ne de constanta de bazicitate a

.r
amoniacului (valoare ce se găsește mai ușor în tabele specializate), care este baza conjugată a
ionului amoniu:

a le
NH3/NH4+:

tu
La fel, calculăm constanta de bazicitate a ionului cianură, folosindu-ne de constanta de aciditate a
acidului cianhidric (valoare ce se găsește mai ușor în tabele specializate), care este acidul conjugat
ir
al ionului cianură:
i-V

HCN/CN-:
ţi
ec

Așadar, soluția de cianură de amoniu are caracter slab bazic.


.L
w
w
w

73/73 http://lectii-virtuale.ro