Sunteți pe pagina 1din 145

PROTECŢIA COPILULUI ŞI A ALTOR

CATEGORII DE PERSOANE

NOTE DE CURS PENTRU FORMA DE


ÎNVĂŢĂMÂNT ID
AUTOR:Lector univ.dr. Codruţa Hageanu

Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu


GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conținutului disciplinei
Dreptul familiei, care este comună învățământului la forma de zi și la forma de
învățământ la distanță, conform planurilor de ănvățământ în vigoare.
El este destinat studenților de la forma de învățământ la distanță (ID) și
constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însușirea și
evaluarea disciplinei respective.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz
larg în învățământ național și internațional, care se adresează învățării individuale pe
baze interactive.
Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucțiuni asigură reținerea
informațiilor de bază, înțelegerea fenomenelor fundamentale și aplicarea
cunosștinețor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Manualul este structurat pe module de studiu care reprezintă o parte omogenă
din componența manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referință
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs și însușit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depășească 2-3 ore (intervalul se referă la conținutul de idei al
modulului de studiu și nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă,
testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare). Unele module cuprind mai multe
capitole.
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigențelor
autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele
așteptate doar cu condiția respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor
de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învățare în sistem de autoinstruire


Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de
autoinstruire.
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de
autoinstruire pe baza manualului de față:
1. Modulele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual,
chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de
studiu. Criteriile și modalitatea de ”înlănțuire” a modulelor de studiu sunt prezentate
la fiecare modul de studiu și ele trebuie respectate întocmai, sub sancțiunea
nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;
2. Fiecare modul de studiu conține și un test de evaluare și/sau temă pentru
acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului și
corectitudinii înțelegerii fenomenelor și proceselor descrise sau prezentate în modulul
de studiu;
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt
de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;
4. Ordinea logică a parcurgerii unității de studiu este următoarea:
 se citesc obiectivele și competenețele modulului de studiu
 se citesc cuvintele cheie
 se parcurg ideile principale ale capitolului sintetizate în rezumat
 se parcurge conținutul dezvoltat de idei al capitolului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar,
conținutul dezvoltat de idei
 se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu
răspunsurile date la sfârșitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare și/sau tema de control (după caz)
OBS.: este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să
se facă o pauză de 30 de minute sau o oră.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un capitol de studiu pe zi,
pentru a nu se periclita însușirea temeinică și structurală a materiei. În funcție de
necesitățile și posibilitățile de studiu ale studentului, studiul unui capitol poate fi
fracționat pe mai multe zile, dedicând cel puțin 30 de minute pe zi studiului.
PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Protecţia copilului şi a altor categorii de persoane”


reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la
forma de învățământ zi.
Conținutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră
mai accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicație (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării și corelării cunoștințelor) putînd fi găsite de
către student în bibliografia de specialitate recomandată.
Obiectul cursului:
Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea şi analiza principalelor instituţii ce
fac obiectul de studiu al dreptului familiei, respectiv: adopţia, ocrotirea părintească,
protecţia persoanelor defavorizate, a celor cu deficienţe şi a vistimelor războiului.

Obiectivele disciplinei:
- formarea deprinderilor de a analiza instituţiile specifice acestei materii,
individual şi sistematic;
- studiul istoric şi comparat al instituţiilor specifice, aprofundarea unor
noţiuni privind adopţia, protecţia copilului şi a altor categorii de persoane;
- dezvoltarea aptitudinilor de a analiza interdisciplinar aceste instituţii.
- identificarea si definirea principalelor instituţii;
- corelarea notiunilor studiate in anii anteriori la dreptul civil şi dreptul
familiei;
- cunoasterea legislatiei in materie si a propunerilor de modificare a
legislatiei interne pentru a se realiza acordul acesteia cu conventiile europene si
internaţionale.

Descrierea structurii manualului:


Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) și este compartimentat în capitole de studiu. Structura fiecărui capitol
de studiu este următoarea:
1. Obiective (rezultatele modulului)
2. Competențele dobândite de student
3. Cuvinte cheie
4. Rezumat al ideilor principale
5. Conținutul dezvoltat de idei al modulului
6. Bibliografie
7. Întrebări recapitulative
8. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă
CUPRINS
MODULUL 1
CAPITOLUL I
Noţiunea de copil în legislaţia internă şi internaţională
MODULUL 2
CAPITOLUL II
Protecţia juridică a copilului
- prin părinţi
- protecţia copilului lipsit de ocrotire părintească;
- protecţia specială a copilului
MODULUL 3
CAPITOLUL III
Adopţia
MODULUL 4
CAPITOLUL IV
Protecţia socială a persoanelor defavorizate
CAPITOLUL V
Protecţia socială a persoanlor cu deficienţe fizice şi psihice
CAPITOLUL VI
Protecţia victimelor războiului
CAPITOLUL VII
Protecţia împotriva discriminării

ANEXE
MODULUL 1

Obiective: Introducerea studenţilor în materia studiată, identificarea şi fixarea


noţiunilor de bază, a sediului materiei, a principiilor din legislaţia internă şi
internaţională.
Competenţe: Studenţii dobândesc noţiuni care să îi ajute să delimiteze
instituţia şi să o fixeze în cadrul sistemului de drept actual.
Cuvinte cheie: copil, limitele copilăriei.
Rezumat: Acest capitol introductiv cuprinde definirea noţiunii de copil,
trasează limitele copilăriei indicând şi modul în care s-a ajuns la această delimitare şi
prezintă evoluţia istorică a conceptului de drepturi ale copilului.

1. NOŢIUNEA DE COPIL

În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită de


legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Până la
apariţia acesteia în legislaţia noastră se punea semnul egal între noţiunea de mino şi
aceea de copil.
Legea nr. 272/2004 defineşte copilul în art.4 lit.a ca fiind: persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii.
Se observă deci că această definiţie oferă noţiunii de copil un sens mai restrâns
decât cel al noţiunii de minor.
În conformitate cu legislaţia internaţională, respectiv cu art.1 al Convenţiei
privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18
ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e stabilit
sub această vârstă.
Definiţia noţiunii de copil este foarte greu de dat. Copilul este fiinţa umană cea
mai fragilă şi care, datorită faptului că se află în formare, este cel mai uşor de
modelat. De aceea este important cine şi cum va modela personalitatea şi destinul
fiecărui copil în parte, pentru că ficare copil este un viitor cetăţean al ţării sale şi
poate influenţa în bine sau în rău soarta altor oameni.
Când începe şi unde se termină copilăria, cine şi în ce condiţii are grijă de un
copil, ce înseamnă adopţia, care sunt drepturile copilului şi cum putem face ca
exercitarea lor să devină normalitate, iată doar câteva dintre problemele la care va
încerca să răspundă acest curs.
Drepurile omului şi cetăţeanului au constituit una dintre preocupările
fundamentale ale omenirii încă din timpurile străvechi.
Cu toate acestea, despre drepturile copilului nu s-a vorbit foarte mult timp. La
început copilul era considerat un bun al lui pater familias asupra căruia acesta avea,
ca şi asupra femeii şi sclavilor un drept de viaţă şi de moarte.
În formă incipientă, anumite drepturi au fost recunoscute încă din vechime,
însă nu în forma explicită de azi. Astfel, de exemplu dreptul la nume, dreptul la
moştenire cu distincţiile după cum mama era căsătorită sau nu cu tatăl copilului,
anumite drepturi recunoscute minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cum ar fi
dreptul de a face testament pentru o parte din averea sa, dreptul de a încheia acte
juridice de importanţă mai mică şi chiar de a se căsători în anumite condiţii etc.
Abia în 1924, deci la 135 de ani după adoptarea Declaraţiei drepturilor omului
şi cetăţeanului în 1789, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia drepturilor
copilului care cuprinde o primă enumerare a drepturilor copilului şi a principiilor
reglementării.
Această declaraţie a avut doar caracter de recomandare
În 1959 altă Declaraţie cu privire la drepturile copilului a răma tot la nivel de
recomandare.
În sfârşit, în anul 1989 statele lumii s-au unit şi au adoptat primul act cu forţă
obligatorie pentru statele semnatare
Convenţia cu privire al Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România la 28
septembrie 1990, deci relativ devreme, ceea ce relevă dorinţa de democratizare a
societăţii şi de respectare a drepturilor atât de importante ale copilului.

I.Stabilirea limitelor copilăriei


În sensul Convenţiei, prin COPIL se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de
18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este
stabilit sub această vârstă ( art.1).
1.Începutul copilăriei
Prima discuţie ce se naşte în legătură cu acest text este momentul în care
începe copilăria.
Autorii care au analizat Convenţia, precum şi statele semnatare au purtat
discuţii care aveau ca scop stabilirea faptului dacă începutul copilăriei este:
- în momentul naşterii
- în momentul concepţiei sau
- între cele două.
Discuţia de faţă atinge problema avortului, iar adoptarea unei poziţii rigide în
această privinţă ar fi pus în pericol chiar adoptarea Convenţiei, astfel că nu s-a stabilit
expres momentul începerii copilăriei, pentru a respecta diversitatea tuturor soluţiilor
oferite de legislaţiile naţionale.
Totuşi, în preambulul Declaraţiei cu privire la drepturile copilului s-a arătat că,
dată fiind imaturitatea fizică şi intelectuală a copilului, acesta necesită o serie de
măsuri speciale de protecţie şi îngrijire, inclusiv o protecţie legală adecvată, înainte,
ca şi după naştere.
Cu toate acestea, Convenţia lasă fiecărui stat posibilitatea de a cântări şi de a
alege soluţia referitoare la avort şi planificare familială. E adevărat că majoritatea
prevederilor se aplică doar după naştere, dar mai multe state au considerat necesar să-
şi manifeste rezervele sau să-şi exprime poziţia.
Astfel, Argentina a afirmat că art.1 trebuie interpretat în sensul că numim copil
orice fiinţă umană din momentul concepţiei. Aceasta întrucât Codul civil argentinian,
în paragraful 38 prevede că: existenţa umană începe de la concepţia în uter; şi o
persoană poate dobândi anumite drepturi înainte de naştere, ca şi când ar fi fost deja
născută.
În schimb, Marea Britanie a declarat că ea interpretează Convenţia ca
aplicabilă numai după naşterea unui copil viu.
Chiar dacă prin Convenţie nu se critică şi nici nu se aprobă clar avortul,
comitetul pentru Drepturile Copilului a comentat negativ rata înaltă a avortului,
folosirea avortului ca mijloc de planificare familială, dar şi măsurile punitive aplicate
femeilor care au făcut avorturi ilegale.

2.Sfârşitul copilăriei
Conform Convenţiei, acesta este la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia
cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă ( art.1).
Comitetul a încurajat statele părţi să revizuiască vârsta majoratului dacă acesta
este sub 18 ani, pentru a mări astfel vârsta până la care se oferă protecţie.( de ex. s-a
arătat preocupat de lipsa de claritate a statutului copiilor între 16 şi 18 ani, sau a
recomandat revizuirea vârstei minime legale pentru căsătorie şi răspunderea penală).
Se mai arată că, vârsta până la care copilul beneficiază de protecţie nu trebuie
să fie nejustificat de scăzută şi că statele nu se pot absolvi de obligaţiile faţă de copiii
sub 18 ani, chiar dacă au atins vârsta majoratului în conformitate cu legislaţia
naţională.
Statele trebuie să stabilească, tot în conformitate cu art.1, limita minimă de
vârstă de la care un copil poate:
- să muncească,
- răspunde penal,
- vârsta minimă la căsătorie,
- consilierea juridică şi medicală fără acordul părinţilor,
- intervenţii chirurgicale fără consimţământul părinţilor,
- sfârşitul educaţiei obligatorii,
- înrolarea în forţele armate,
- privarea de libertate,
- pedeapsa capitală,
- depunerea unei mărturii,
- accesul la informaţii privind familia naturală,
- dobândirea capacităţii de a moşteni,
- alegerea religiei etc.
Convenţia nu dă indicaţii cu privire la vârstă, dar în art.12 se arată că, copiii
capabili să-şi formeze propriile opinii au dreptul să şi le exprime liber în toate
problemele care îi privesc. Opiniilor copiilor trebuie să li se acorde importanţa
adecvată, în conformitate cu vârsta şi maturitatea copilului. E necesară respectarea
capacităţilor în evoluţie ale copilului şi se recomandă ca vârsta minimă prevăzută
pentru diferite activităţi să fie neutre din punct de vedere al diferenţelor de gen
( recomandare făcută Iranului ).
De exemplu, în ceea ce priveşte consilierea medicală, legea franceză permite
minorilor de ambele sexe să aibă acces la contracepţie şi să fie aprovizionaţi cu
contraceptive în mod anonim ( în condiţii de protejare a propriei identităţi. O lege
recentă prevede că, la cererea lor, minorii pot fi testaţi şi trataţi pentru boli cu
transmitere sexuală în mod gratuit şi anonim, iar o fată sub vârsta majoratului trebuie
să-şi exprime consimţământul pentru întreruperea voluntară a sarcinii, consimţământ
ce se dă fără ca părinţii să fie prezenţi.
În Marea Britanie (1989) un copil poate refuza să consimtă la o examinare
psihiatrică sau medicală, dacă se consideră că are un nivel suficient de înţelegere.
Copiii de orice vârstă au dreptul să-şi dea consimţământul pentru tratament medical,
cu condiţia să demonstreze maturitatea de a înţelege implicaţiile acestuia, iar instanţa
poate anula refuzul copilului atunci când refuzul ameninţă viaţa copilului.
În Suedia consilierea contraceptivă este acordată copiilor şi tinerilor fără ca
părinţii acestora să fie informaţi, dacă aceasta este dorinţa copilului.
În Norvegia doctorii au obligaţia să furnizeze pacienţilor în vârstă de peste 12
ani informaţii cu privire la starea prezentă, boală sau tratament, copilul putând cere ca
aceste informaţii să nu fie date părinţilor. O astfel de cerere va fi îndeplinită dacă
medicul consideră necesar, funcţie de gradul de maturitate al copilului.
În ceea ce priveşte vârsta minimă la căsătorie Comitetul pentru Eliminarea
Discriminării împotriva Femeilor a propus ca vârsta minimă să fie de 18 ani,
indiferent de sex şi s-a arătat preocupat de faptul că, de ex. în Madagascar sunt
stabilite vârste diferite pentru băieţi şi fete şi se autorizează căsătoria fetelor la doar
14 ani, astfel că se creează discriminări şi se încalcă principiul interesului superior al
copilului care, după căsătorie e considerat adult şi nu mai beneficiază de protecţie.
Când a recomandat egalizarea vârstelor pentru căsătorie, Comitetul a indicat
creşterea vârstei fetelor şi nu reducerea vârstei băieţilor cum s-a făcut de ex. în
Yemen.
Comitetul s-a mai arătat preocupat de existenţa unor discrepanţe în legislaţia
unuia şi aceluiaşi stat. Astfel, de ex., în Sri Lanka există trei legi diferite – srilankeză,
Kandiană şi musulmană – care reglementează vârsta minimă pentru căsătorie. Aceste
legislaţii stabilesc vârste diferite şi permit chiar căsătoria unei fete de la 12 ani.
MODULUL 2

CAPITOLUL II
PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI
Obiective: Trasarea cadrului instituţional de ocrotire a copilului, cu accent pe
înţelegerea principiilor din legislaţia internă şi internaţională care guvernează materia.

Cuvinte cheie: ocrotire părintească, drepturile părinţilor, drepturile


copilului, măsuri de protecţie specială, tutelă, curatelă, plasament.

Rezumat: Ocrotire părintească desemnează totalitatea


drepturilor şi obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura
creşterea şi educarea copiilor. În cadrul acestui capitol se
analizează şi drepturile copiilor şi cele ale părinţilor, dar şi măsurile
de protecţie ce pot fi luate faţă de copii lipsiţi de ocrotire
părintească sau cu ocrotire necorespunzătoare.
Copiii lipsiţi de ocrotire părintească sau referitor la care ocrotirea e exercitată
necorepunzător sunt supuşi măsurilor de protecţie alternativă: tutela, adopţia sau
măsurile de protecţie specială care sunt plasamentul şi plasamentul de urgenţă. Faţă
de minorii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, se pot dispune măsurile
prevăzute de lege, plasamentul sau supravegherea specializată.

1. PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI PRIN PĂRINŢI


2.1.Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi
În principiu, ca o expresie a egalităţii depline între bărbat şi femeie, astfel cum
art. 98 alin. (1) C.fam. prevede expres, drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la
persoana şi bunurile copilului se exercită de comun acord de către ambii părinţi.
Încuviinţarea actelor copilului precum şi reprezentarea sa atât în cazul actelor
de drept material, cât şi al celor de drept procesual, trebuie să se facă expres 1, iar
actele trebuie să slujească interesul minorului2.
Introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii3 sau de contestare a filiaţiei nu
suspendă exerciţiul drepturilor şi obligaţilor părinteşti, ele trebuind a fi exercitate pe
tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare
acţiune a fost admisă.
2.2.Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea
ocrotirii părinteşti
În regulă generală, dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, potrivit art. 99 C.fam., hotărăşte autoritatea
tutelară, după ce-i ascultă pe părinţi. Activitatea autorităţii tutelare trebuie înţeleasă în
sensul că ea nu se substituie voinţei părinţilor, ci are menirea ca, prin propuneri,
sugestii şi analizarea împreună cu părinţii a diferitelor soluţii, să ajungă la înlăturarea
neînţelegerilor dintre aceştia. Textul foloseşte totuşi noţiunea de hotărăşte, ceea ce
înseamnă că, atunci când autoritatea tutelară nu ajunge la punerea de acord a
părinţilor, va adopta o soluţie care, în opinia noastră, deşi în literatura juridică 4 nu
aceasta este opinia împărtăşită, poate fi alta decât cele avansate de părinţi, atunci când
niciuna dintre acestea nu este în interesul minorului. Părinţii sunt însă datori ca, după
ce hotărârea a fost luată, să-şi îndeplinească îndatoririle de aşa natură ca ea să-şi
atingă finalitatea.
Credem că, urmare a adoptării Legii nr. 272/2004 atribuţiile autorităţii tutelare
trebuie revizuite, iar dispoziţiile Codului familiei corelate cu cele ale noii legislaţii.
1
A se vedea: T.R. I o n a ş c u , Egalitatea condiţiei juridice a soţilor în dreptul R.P.R., L.P. nr. 10/1958, p. 69; I.P. F i l i p e s c u ,
Probleme privind modul de exercitare a drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti, îndeosebi cele cu privire la persoana copilului, J.N. nr.
11/1965, p. 14-15; P. A n c a , Notă de practică judiciară, J.N. nr. 1/1964, p. 151-154; Al. S i l v i a n , Reprezentarea minorului în
exercitarea drepturilor procesuale şi cazurile de încuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, L.P. nr. 9/1958, p. 56.
2
A se vedea V. P ă t u l e a , Notă de practică judiciară, R.R.D. nr. 4/1972, p. 129-130.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1398/1970, R.R.D. nr. 6/1971, p. 153.
4
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 49; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 280; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ...,
op. cit., p. 558.
Spunem aceasta întrucât, în numeroase cazuri, noua lege prevede competenţa instan-
ţei judecătoreşti în soluţionarea neînţelegerilor dintre părţi, fără însă a abroga expres
articolele corespunzătoare din Codul familiei. Acestea vor fi, însă, considerate abro-
gate tacit prin aceea că vin în contradicţie cu noile dispoziţii legale.
De altfel, potrivit art. 102 C.fam., autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului
care a împlinit 14 ani, dacă aceasta este în interesul său, schimbarea felului învăţăturii
ori al pregătirii profesionale hotărâte de părinţii săi sau să aibă o locuinţă diferită pe
care o cere desăvârşirea pregătirii sale profesionale. Aceasta demonstrează că
autoritatea tutelară, în viziunea legiuitorului, poate hotărî şi diferit de voinţa părinţilor
în acele cazuri de excepţie, când între ei sau între ei şi copii există neînţelegeri.
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit art. 43 alin. (1) C.fam.,
drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către părintele căruia i s-a încredinţat
copilul, dar celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul şi
de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Întrebarea
care se pune este dacă în acest caz pot exista neînţelegeri între părinţi, în sensul art. 99
C.fam., cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Credem că răspunsul este afirma-
tiv. Este adevărat că măsurile ce se impun vor fi luate în mod curent de părintele căruia
i s-a încredinţat copilul, dar, dacă ulterior celălalt părinte nu este de acord cu măsura
luată de el, se va putea adresa instanţei judecătoreşti care urmează să hotărască1.
Potrivit art. 42 alin. (2) C.fam., instanţa judecătorească poate, pentru motive
temeinice, să încredinţeze copilul, odată cu divorţul, altor persoane sau unui serviciu
public specializat pentru protecţia copilului. În acest caz, drepturile privitoare la
persoana copilului vor fi exercitate de către persoana sau serviciul cărora li s-a încre-
dinţat copilul. Şi într-o atare situaţie, dacă unul sau ambii părinţi nu sunt de acord cu
măsurile luate, va putea cere schimbarea măsurii dispuse, dacă s-au schimbat temeiu-
rile care au fost avute în vedere la luarea acesteia.
Instanţa trebuie să stabilească, în acest caz, care dintre părinţi va exercita
dreptul de a administra bunurile minorului şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa
actele. Dacă celălalt părinte nu este însă de acord, ulterior luării, în această privinţă, a

1
A se vedea, în acelaşi sens, E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 183. În sens contrar, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op.
cit., p. 559.
unor măsuri, se va putea adresa instanţei care va hotărî, de asemenea, potrivit art. 99
C.fam.2
Sunt de competenţa instanţei judecătoreşti încă de la adoptarea Codului
familiei şi anterior Legii nr. 272/2004, următoarele categorii de litigii:
- litigiile privind întinderea, felul şi modalităţile de executare a obligaţiei de
întreţinere a părinţilor nedivorţaţi faţă de copilul minor [art. 107 alin. (3) C.fam.]. La
soluţionarea unui astfel de litigiu este obligatorie ascultarea părinţilor şi a autorităţii
tutelare;
- litigiul părinţilor cu privire la încredinţarea copilului minor cu ocazia
divorţului [art. 42 alin. (1) C.fam.];
- litigiul părinţilor în caz de divorţ, cu privire la contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere şi educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului
minor [art. 42 alin. (3) C.fam.];
- litigiul ivit între părinţii divorţaţi referitor la modul în care părintele căruia nu
i s-a încredinţat copilul va păstra legătura cu acesta. Se va asculta şi în acest caz
autoritatea tutelară şi copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani;
- litigiul dintre părinţi cu privire la stabilirea locuinţei copilului minor dacă
părinţii nu locuiesc împreună. Şi în acest caz se va asculta autoritatea tutelară şi
copilul, dacă a împlinit 10 ani.
2.3.Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte
Articolul 98 alin. (2) C.fam. precizează care sunt acele situaţii de fapt sau de
drept când exercitarea ocrotirii părinteşti, neputându-se face de către ambii părinţi, se
va face numai de către unul din ei.
2.3.1.Moartea unuia dintre părinţi
În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate a unui părinte sau a morţii
declarate prin hotărâre judecătorească, ocrotirea părintească, neputându-se exercita de
către ambii părinţi, se va exercita de părintele rămas în viaţă. În acest caz este vorba
desigur de minorii concepuţi până la data decesului, care în situaţia morţii declarate
judecătoreşte este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească şi nu aceea a rămânerii
definitive a acesteia. Copiii concepuţi între data stabilită prin hotărâre judecătorească

2
În sens contrar, I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 559.
ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiţi de
părintele aflat în viaţă în temeiul prevederii art. 98 alin. (2) C.fam. referitoare la
ipoteza când unul din părinţi, „… din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi
manifesta voinţa”. După hotărârea judecătorească de declarare a morţii, aceşti copii
nici nu mai beneficiază de prezumţia de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu
mai este socotit tatăl lor1. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii, ocrotirea părintească se va exercita de părintele aflat în viaţă,
potrivit aceluiaşi text, dar în ipoteza morţii unuia dintre părinţi2.
În cazul reapariţiei celui declarat mort şi anulării hotărârii judecătoreşti prin
care a fost declarat mort, acesta îşi recapătă drepturile şi îndatoririle părinteşti.

2.3.2. Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti


Aşa cum rezultă din prevederile art. 109 C.fam., dacă drepturile şi îndatoririle
părinteşti sunt exercitate astfel încât este primejduită sănătatea sau dezvoltarea fizică
a copilului sau dacă educarea sau pregătirea profesională nu se fac în spiritul moralei
şi al ordinii de drept, se poate pronunţa decăderea unuia sau ambilor părinţi din
drepturile părinteşti. Decăderea din drepturile părinteşti nu stinge însă drepturile
copilului faţă de părintele său, ceea ce înseamnă că şi obligaţiile părinteşti corelative
acestor drepturi rămân în fiinţă. Se menţine astfel, potrivit art. 110 C.fam., îndatorirea
de a întreţine minorul3. Părintele îşi păstrează, potrivit art. 111 C.fam., dreptul de a
avea legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea legături creşterea,
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduite.
2.3.3.Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi
Punerea sub interdicţie a unuia din părinţi face ca ocrotirea părintească în
totalitatea ei să fie exercitată de celălalt părinte.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia şi în această ipoteză, la
fel ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, părintele pus sub interdicţie va putea

1
Trib. pop. Şimleu, sentinţa civilă nr. 1860/1961, J.N. nr. 3/1963, p. 140 cu notă de I.Gh. P o p a , apud I.P. F i l i p e s c u , A.I.
F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547.
2
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 182.
3
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 190/1964, Repertoriu II, p. 88.
fi obligat la pensie de întreţinere1, argumentându-se în sensul că soluţia dată de art.
110 C.fam. poate fi extinsă şi la părintele pus sub interdicţie. Chiar dacă nu există
pentru acest caz un text care să consacre menţinerea acestei obligaţii, principiile ce se
desprind din Codul familiei sunt suficiente în acest sens.
S-a exprimat însă şi opinia contrară, potrivit căreia părintele pus sub interdicţie
nu poate fi ţinut la întreţinere în favoarea copilului său, întrucât situaţia celui pus sub
interdicţie este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părinteşti, iar, pe de altă
parte, câtă vreme pentru această ipoteză nu există un text care să o consacre, la fel ca
în cazul decăderii din drepturile părinteşti, a considera că obligaţia există înseamnă a
adăuga la lege2. În ce ne priveşte, considerăm că şi părintele pus sub interdicţie poate
fi obligat la pensie de întreţinere în favoarea copilului său, cu condiţia, evident, de a
avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligaţii, ci
legătura de filiaţie pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligaţie.
Dacă până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie prin hotărâre judecă-
torească rămasă definitivă a fost instituită, potrivit art. 146 C.fam., o curatelă provi-
zorie pentru îngrijirea persoanei şi reprezentarea celui pus sub interdicţie, precum şi
pentru administrarea bunurilor lui, în această perioadă ocrotirea părintească se va
exercita de celălalt părinte singur, întrucât, cum justificat s-a precizat „cel care are
nevoie el însuşi de ocrotire nu poate asigura ocrotirea efectivă a altei persoane” 3.
Exercitarea în atare situaţie a ocrotirii părinteşti de un singur părinte îşi are temeiul în
ipoteza vizată de art. 98 alin. (2) C.fam., când celălalt părinte se află, din orice împre-
jurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.
2.3.4. Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi
de a-şi manifesta voinţa
Textul art. 98 alin. (2) C.fam., nefăcând nicio precizare în privinţa
împrejurărilor de natură a-l pune pe unul dintre părinţi în neputinţă de a-şi manifesta
voinţa, în cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva din cazurile reţinute ca atare în
doctrina şi practica judiciară4.
A) Dispariţia unui părinte
1
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 176; I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 325.
2
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 185-186.
3
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 548-549.
4
Ibidem.
Dispariţia unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părinteşti de
către părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecăto-
rească, fie că dispariţia este numai o stare de fapt.
B) Contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi
Această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea
tuturor drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul
care a generat contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle
părinteşti vor fi exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de
a-şi manifesta voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator1.
C) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului
Această împrejurare este reglementată distinct prin art. 152 lit. c) C.fam.
potrivit căruia „dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale
cărei acte le încuviinţează”, instanţa judecătorească va putea numi un curator. Astfel,
cum s-a subliniat în literatura de specialitate2, numirea curatorului se va face numai în
cazul în care ambii părinţi sunt împiedicaţi să-l reprezinte pe minor ori să-i
încuviinţeze un act, în caz contrar celălalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi şi
obligaţii privind copilul minor3.
Boala gravă şi de lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedică pe
părinte să-l reprezinte pe minor sau să-i încuviinţeze actele, ci ea este o cauză de
împiedicare a exercitării ocrotirii părinteşti în totalitatea ei4.
D) Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate
Privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat de societate şi de
familia sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea
părintească va fi exercitată de celălalt părinte5.
2.4. Situaţii speciale privind exercitarea ocrotirii părinteşti

1
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.
2
A se vedea: M. E l i e s c u , Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 362; Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p.
279; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 550.
3
În sens contrar, M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 188-189.
4
Ibidem.
5
Fostul Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 850/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 110.
În privinţa copilului din afara căsătoriei şi a celui rezultat dintr-o căsătorie
lovită de nulitate, în literatura juridică1 au fost reţinute câteva cazuri speciale de
exercitare a ocrotirii părinteşti:
- prima situaţie se referă la ipoteza când unul dintre părinţi este decedat, pus
sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau se află în neputinţă de a-şi
manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani. În acest caz sarcina ocrotirii
părinteşti revine acestui din urmă părinte, însă, dacă el nu este căsătorit poate exercita
numai drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana copilului, nu şi pe cele
referitoare la bunurile acestuia. S-a precizat, prin interpretarea dispoziţiilor art. 152
lit. c) şi art. 98 alin. (2) C.fam. 2, că în această ipoteză se impune instituirea curatelei.
Situaţia este aceeaşi şi atunci când ambii părinţi sunt în măsură să exercite ocrotirea
părintească privitoare la persoana copilului, dar fiind sub 18 ani, nu pot asigura
ocrotirea acestuia în privinţa bunurilor sale;
- o altă situaţie de excepţie este aceea când unul dintre părinţi a decedat, este
pus sub interdicţie sau se află, din orice motive, în imposibilitate de a-şi exprima
voinţa, iar celălalt părinte nu are capacitate de exerciţiu având sub 14 ani. S-a
considerat că se poate face în acest caz, reglementat expres de lege, aplicarea art. 113
C.fam. în sensul instituirii tutelei3;
- ultima situaţie de excepţie semnalată în literatura juridică este aceea în care
unul dintre părinţi este în vârstă sub 18 ani, iar celălalt sub 14 ani. Părintele care nu a
împlinit 14 ani, nu poate exercita niciun drept şi nicio îndatorire privind ocrotirea
părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, poate exercita numai drepturile şi
îndatoririle privitoare la persoana copilului, dacă nu este căsătorit. Pentru exercitarea
drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti privitoare la bunurile copilului se va institui,
potrivit art. 152 lit. c) C.fam., curatela4.
2.5. Scindarea ocrotirii părinteşti
Noţiunea de scindare a ocrotirii părinteşti reuneşte cazurile în care, fie că
părinţii exercită ocrotirea în mod neegal între ei, fie că ocrotirea este exercitată în

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547 şi urm.; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 190-191.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 547 şi urm.; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 190-191.
parte de către părinţi, iar în parte de către persoana, familia sau serviciul public căruia
copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare1.
Dacă, de regulă, aşa cum este şi firesc, ocrotirea părintească este exercitată de
ambii părinţi, există situaţii când, deşi părinţii sunt în viaţă, în mod obiectiv ei nu mai
pot exercita în aceeaşi măsură drepturile şi îndatoririle părinteşti. Astfel de situaţii
sunt următoarele:
a) Încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei
Din analiza textului art. 42 C.fam. rezultă că, în cazul desfacerii căsătoriei prin
divorţ, pot apărea două situaţii de scindare a ocrotirii părinteşti: încredinţarea
copilului unuia dintre părinţi şi încredinţarea copilului unor rude sau altor persoane
străine, ori unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat.
Potrivit art. 43 alin. (1) C.fam. părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat
copilul, exercită în privinţa acestuia drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează
dreptul de a avea legături personale cu minorul şi îndatorirea de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. În situaţia în care încredinţarea
copilului s-a făcut unor rude, unei persoane străine sau unei instituţii de ocrotire 2,
drepturile şi îndatoririle prevăzute de art. 43 alin. (3) C.fam. vor reveni ambilor
părinţi.
Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a divorţului nu influenţează cu nimic
asupra obligaţiei de întreţinere, care continuă a fi în sarcina ambilor părinţi.
În literatura juridică3 s-a precizat, de asemenea, că şi îndatorirea de a creşte
copilul rămâne în această situaţie în sarcina ambilor părinţi, căci art. 43 alin. (3)
C.fam. vorbeşte în cazul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, de dreptul
acestuia de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia. Divorţul nu are şi nici nu trebuie să aibă, prin el însuşi, o legătură cu
raporturile dintre părinţi şi copii4.
În ce ne priveşte, suntem de acord cu autorii citaţi, în sensul că îndatorirea de a
creşte copilul rămâne în caz de divorţ şi în sarcina părintelui căruia nu i s-a încre-

1
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 326.
2
Prin adoptarea Legii nr. 272/2004, acestea sunt de mai multe tipuri: servicii de tip familial şi de tip rezidenţial. Din categoria
celor din urmă fac parte: centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgenţă şi centrele maternale.
3
A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 180; M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 193.
4
Ibidem.
dinţat copilul, întrucât a împărtăşi o opinie contrară ar însemna că acest părinte este
decăzut din drepturile părinteşti, ceea ce nu este de acceptat. Totuşi, trebuie să remar-
căm că, oricum, divorţul are implicaţii asupra modalităţilor în care se înfăptuieşte
îndatorirea de a creşte copilul care, pentru părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul,
nu mai sunt aceleaşi ca înainte de desfacerea căsătoriei. Scindarea ocrotirii părinteşti
presupune o limitare a mijloacelor prin care părintele căruia nu i s-a încredinţat
copilul poate să-şi îndeplinească îndatoririle. Astfel, dreptul de îndrumare, care este
corelativ îndatoririi de a creşte copilul, nu va fi exercitat decât în mică măsură de
părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul şi în mai mare măsură de celălalt părinte.
Dreptul de a-şi ţine copilul, care aparţine părinţilor, în acest caz este pierdut de părin-
tele căruia nu i s-a încredinţat copilul. Dacă în timpul căsătoriei măsurile necesare
pentru creşterea şi îndrumarea copilului sunt luate de către părinţi de comun acord,
după desfacerea căsătoriei, aceste măsuri se iau distinct de către fiecare părinte, iar, în
cazul când între ei apar dezacorduri în privinţa măsurilor luate de către fiecare în
parte, la cerere, va interveni instanţa de judecată. Prevederile art. 98 alin. (1) C.fam.
potrivit cărora măsurile privitoare la persoana şi bunurile copilului se iau de către
părinţi de comun acord, nu-şi mai găsesc aplicare în această situaţie. Dacă este
posibil, evident, nu există niciun impediment ca părinţii divorţaţi să decidă de comun
acord în privinţa măsurilor ce se impun a fi luate.
Care sunt atunci drepturile pe care le are, în această situaţie, părintele căruia nu
i s-a încredinţat copilul ?
- el are, mai întâi, dreptul de a avea legături personale cu minorul. În cazul în
care se nasc neînţelegeri între părinţi în această privinţă, fie că părintele căruia nu i
s-a încredinţat copilul exercită abuziv dreptul de a-l vizita pe copil, fie că celălalt
părinte nu-i îngăduie să întreţină relaţii personale cu copilul, instanţa judecătorească va
stabili perioadele în care copilul poate fi vizitat sau luat la domiciliul părintelui căruia
nu i s-a încredinţat copilul1. În practica judiciară s-a recunoscut nu numai părintelui
dreptul de a avea legături personale cu copilul său, dar şi bunicilor acestuia2. În practica
judiciară s-a considerat că acest drept nu poate fi interzis pentru că aceasta ar fi
1
A se vedea Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 200/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 59; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.
865/1979, decizia nr. 426/1980, Repertoriu III, p. 44-45; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1884/1979, C.D. 1979, p. 157; Plenul
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 20/1964, C.D. 1964, p. 39.
2
T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 723/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 58; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 321/1994, în C.
C r i ş u ş.a., Repertoriu pe anii 1989-1994, vol. I, Ed. Argessis 1995, p. 595; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 28/1992, idem.
echivalentul decăderii din drepturile părinteşti sau a pedepsei complementare prevăzute
de Codul penal1. Acest punct de vedere nu mai concordă cu legislaţia actuală, întrucât,
în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 se prevede explicit că instanţa poate interzice
sau limita dreptul de a avea legături personale cu minorul dacă aceasta contravine
interesului superior al copilului;
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul să ceară reîncredinţarea
acestuia, fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane. Reîncredin-
ţarea copilului poate avea loc, s-a precizat în practica judecătorească, în cazul schim-
bării împrejurărilor esenţiale care au fost avute în vedere de instanţă la adoptarea
primei hotărâri2;
- părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are şi dreptul de a cere ca celălalt
părinte să fie sancţionat în situaţia în care nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător
îndatoririle ce decurg din ocrotirea părintească;
- dreptul de a consimţi la adopţie este păstrat, indiferent dacă părinţii sunt
divorţaţi, iar copilul este încredinţat unuia dintre ei.
Scindarea ocrotirii părinteşti, ca urmare a divorţului şi a încredinţării copilului
unuia din părinţi, încetează în următoarele cazuri:
- în cazul morţii părintelui căruia copilul i-a fost încredinţat;
- în cazul decăderii acestuia din drepturile părinteşti;
- în cazul punerii sub interdicţie a acelui părinte;
- în cazul în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul nu-şi poate exprima
voinţa din orice motive3.
În aceste cazuri, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul redobândeşte exer-
ciţiul deplin al puterii părinteşti. Dacă însă interesele minorului se opun revenirii sale
la acest părinte, instanţa judecătorească va putea hotărî încredinţarea copilului altor
persoane sau unui serviciu public specializat.
B) Încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei

1
C.A. Iaşi, secţia civilă, decizia nr. 1684/2001, Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 2001, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1566/1975, R.R.D. nr. 5/1976, p. 64; decizia nr. 2021/1977, Repertoriu III, p. 43 -44;
decizia nr. 2177/1975, C.D. 1975, p. 164; decizia nr. 1577/1979, C.D. 1979, p. 168; I. M i h u ţ ă , Probleme de drept din practica pe
anul 1976 a secţiei civile a Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 9/1977, p. 44-45; Trib. jud. Suceava, decizia nr. 871/1976, R.R.D. nr.
10/1977, p. 60; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2448/1993, în C. C r i ş u ş.a., Repertoriu pe anii 1989-1994, vol. I, p. 594.
3
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 186; M.N. C o s t i n , op. cit., p. 198.
Întrucât în caz de declarare a nulităţii căsătoriei, potrivit art. 24 alin. (2) C.fam.,
urmează a se aplica, în privinţa copiilor minori, dispoziţiile legale din materia
divorţului, soluţiile preconizate mai sus sunt valabile şi pentru copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie desfiinţată.
C) Încredinţarea copilului din afara căsătoriei
În cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de
ambii părinţi, art. 65 C.fam. prevede că încredinţarea copilului şi contribuţia părinţilor
la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, sunt guvernate
prin asemănare de dispoziţiile legale privind copilul în caz de divorţ (art. 42-44
C.fam.).
În literatura juridică s-au semnalat însă şi anumite aspecte specifice în privinţa
copilului din afara căsătoriei, cu privire la care nu există unitate de vederi.
Un prim aspect este acela în legătură cu dreptul de a ţine copilul. Referitor la
acesta, într-o primă opinie, se susţine că aparţine ambilor părinţi, atâta vreme cât nu
s-a dat o hotărâre judecătorească de încredinţare a copilului unuia din părinţi. În
consecinţă, prezumţia de răspundere creată prin art. 1000 alin. (2) C.civ., susţin
autorii acestei opinii, se referă nu numai la părintele la care locuieşte copilul, ci şi la
celălalt părinte1. Exercitarea dreptului de îndrumare şi îndeplinirea îndatoririlor de a
creşte copilul, se susţine de aceiaşi autori, are loc dacă nu s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească de încredinţare a copilului minor, ca şi atunci când ocrotirea părin-
tească nu este scindată.
Într-o altă opinie, se susţine, dimpotrivă, că prezumţia de culpă instituită de art.
1000 alin. (2) C.civ., funcţionează faţă de ambii părinţi, numai în situaţia în care
aceştia locuiesc împreună cu copilul2. Dacă, însă, copilul locuieşte doar cu unul dintre
părinţi, prezumţia amintită va funcţiona numai faţă de acesta. Valabilitatea acestei
prezumţii este condiţionată nu de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare
a copilului, ci de împrejurarea dacă acesta locuieşte efectiv cu amândoi părinţii sau
numai cu unul dintre ei. Ocrotirea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei
este scindată prin forţa împrejurărilor, întrucât, de regulă, părinţii copilului nu
locuiesc împreună, uneori ei căsătorindu-se chiar cu alte persoane, astfel că de fapt
1
Ibidem, p. 202-203.
2
A se vedea M.N. C o s t i n , Filiaţia …, op. cit., p. 199.
dreptul de îndrumare şi îndatorirea de a-l creşte se exercită de părintele la care el se
află, deci, la fel ca în cazul copilului rezultat dintr-o căsătorie desfăcută, astfel că
pentru aceste motive legiuitorul a prevăzut în art. 65 C.fam. că se vor aplica prin
asemănare dispoziţiile legale privitoare la copil din materia divorţului1.
În ce ne priveşte, împărtăşim această din urmă opinie care, socotim noi, dă
expresie în mai mare măsură situaţiei reale, neextinzând în mod artificial prezumţia de
culpă instituită de art. 1000 alin. (2) C.civ. şi la părintele la care nu se află copilul, care
tocmai de aceea nu are posibilitatea reală de îndrumare şi supraveghere a copilului.
Mai precizăm, totuşi, că situaţii în care să se fi stabilit filiaţia faţă de ambii
părinţi a copilului din afara căsătoriei şi să nu se fi pronunţat o hotărâre de
încredinţare a sa unuia dintre părinţi se întâlnesc destul de rar.
2.6.Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
ocrotirii părinteşti
Sancţiunile care, potrivit legii, se pot aplica părinţilor pentru neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura
de drept căreia îi aparţin, în: sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept administrativ,
civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndato-
ririlor cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale2.
2.6.1.Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti
privitoare la persoana copilului
Plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent
maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial
Această măsură urmăreşte, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror
creştere şi educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor,
dar, în acelaşi timp, ea are şi caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună încredinţarea minorilor
unor rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din
drepturile părinteşti şi în cazul în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă

1
Ibidem.
2
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 331; I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat ..., op. cit., p. 582.
de ambii părinţi, iar aceştia nu sunt în măsură a asigura creşterea şi educarea copilului
minor [art. 42 alin. (2), art. 109 şi 65 C.fam.]1.
Această măsură se dispune de către instanţa de judecată la cererea direcţiei gene-
rale de asistenţă socială şi protecţie a copilului [art. 61 alin. (2) din Legea nr.
272/2004].

Decăderea din drepturile părinteşti


Decăderea din drepturile părinteşti, sancţiune de dreptul familiei, se poate
aplica pentru motivele prevăzute de art. 109 alin. (1) C.fam. şi anume, dacă sănătatea
sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor
de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se
fac conform ordinii de drept şi moralei.
Această sancţiune se poate adopta, astfel cum rezultă din textul citat, care este
de strictă interpretare, pentru abateri grave 2 de la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti
cu privire la persoana minorului, dar nu şi cu privire la bunurile acestuia 3. Ea se
pronunţă de instanţa judecătorească la cererea autorităţii tutelare4, citarea acesteia
precum şi a părinţilor copilului fiind obligatorie [art. 109 alin. (2) C.fam.]. Legea nu
prevede necesitatea ascultării copilului, chiar dacă acesta a împlinit 10 ani, întrucât
aprecierile pe care el le-ar face nu sunt în măsură a-i absolvi pe părinţi de faptele
grave comise.
Credem însă, că pentru protejarea intereselor copilului este indicată ascultarea
sa, chiar dacă opinia în această privinţă nu este determinantă.
În cazul în care sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti se dispune numai
faţă de unul din părinţi, ocrotirea părintească se va exercita de către celălalt părinte

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 792/1973, C.D. 1973, p. 271-272; L. M i h a i , C. Tu r i a n u ,
op. cit., p. 20.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1697/1970, C.D. 1970, p. 196; decizia civilă nr. 421/1973, C.D. 1973, p. 272.
3
A se vedea: T. H e n t e a , Cu privire la decăderea din drepturile părinteşti, J.N. nr. 11/1964, p. 82; Trib. Suprem, secţia civilă,
decizia nr. 1691/1970, C.D. 1970, p. 195-197.
4
În literatura juridică s-a exprimat şi opinia că acţiunea poate fi pornită şi de procuror ( I. A l b u ş.a., Înfierea ..., op. cit., p.
217-281; V.M. C i o b a n u , Tratat ..., op. cit., p. 355-357), iar în practică, sub imperiul Legii nr. 11/1991 s-a admis această acţiune,
chiar şi în cazul în care cererea a fost formulată de o instituţie de ocrotire (T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 1844/1992, în I.
M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1992, p. 70-71). Pentru distincţia între decăderea din drepturile părinteşti, declararea abandonului şi
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor părinteşti, a se vedea: M. Av r a m , C. B î r s a n , Unele consideraţii cu referire la
sancţiunile care au ca efect pierderea drepturilor părinteşti, Dreptul nr. 11/2002, p. 48-60; Al. B a c a c i , Precizări privind instituţia
ocrotirii părinteşti, Dreptul nr. 10/2000, p. 58-61.
[art. 98 alin. (2) C.fam.], iar când ambii părinţi au fost decăzuţi din drepturile
părinteşti copilul minor urmează a fi pus sub tutelă (art. 113 C.fam.). Decăderea, deşi
se pronunţă faţă de părinţi, trebuie raportată la un anumit copil, neextinzându-se şi la
ceilalţi copii pe care persoanele în cauză îi au.
Ca urmare a pronunţării acestei sancţiuni, părintele decade din drepturile şi
îndatoririle ce formează conţinutul ocrotirii părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a
întreţine copilul1 (art. 110 C.fam.) şi a dreptului de a avea legături personale cu
acesta. Legăturile personale vor fi îngăduite cu condiţia să nu se primejduiască
creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului (art. 111
C.fam.)2.
Dacă împrejurările care au dus la pronunţarea decăderii din drepturile părinteşti
au încetat, instanţa judecătorească poate reveni asupra măsurii luate (art. 112 C.fam.).

Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor


Articolul 1000 alin. (2) din Codul civil instituie o prezumţie relativă de culpă
împotriva părinţilor, care sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor
persoane de copiii lor minori3.
Răspunderea părinţilor este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv
pentru fapta altei persoane şi intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.
Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor sunt: existenţa prejudiciului, a
faptei ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar
condiţiile speciale sunt: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi.
După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii acţionează tripla
prezumţie legală referitoare la:
- fapta ilicită a părinţilor constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-
punzătoare a obligaţiilor privind supravegherea, educarea sau creşterea minorului;
- existenţa raportului de cauzalitate între fapta părinţilor şi fapta ilicită a minorului
şi

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 190/1964, J.N. nr. 11/1964, p. 171.
2
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3878/1996, B.J. 1996, p. 84-87.
3
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 154 şi urm.; V. L o g h i n , Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale
copiilor lor, L.P. nr. 6/1956, p. 668 şi urm.; I. A n g h e l , Fr. D e a k , M.P. P o p a , Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 47 şi
urm.; M. E l i e s c u , Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., 1972, p. 255 şi urm.
- existenţa vinei părinţilor în neîndeplinirea obligaţiilor1.
Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori a fost
larg discutată în doctrină şi jurisprudenţă. Opiniile formulate au întemeiat această
răspundere pe neîndeplinirea de către părinţi a obligaţiei de supraveghere a copiilor lor
minori2, pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de educare a copilului3
sau pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de creştere a copilului
minor4.
Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă
un proces de extindere în condiţiile actuale ale informatizării societăţii. Astfel, în
literatura juridică recentă s-a subliniat, bazat pe studii sociologice şi criminologice, că
o mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenţi
pasionaţi de calculator şi, uneori, chiar copii5.

Răspunderea contravenţională
Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor
norme de convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice 6, următoarele fapte care
interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii:
- constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul
săvârşirii de acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi a normelor de
convieţuire socială, precum şi actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupuri de
persoane care incită la dezordine socială;
- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de
muncă, precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte;
- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele
autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;

1
A se vedea C. S t ă t e s c u , C. B î r s a n , Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
2
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, C.D. 1973, p. 37; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 296/1962, C.D.
1962, p. 147.
3
A se vedea M. E l i e s c u , Răspunderea ..., op. cit., p. 256.
4
A se vedea: E.A. B a r a s c h ş.a., Ocrotirea ..., op. cit., p. 155-156; R. P e t re s c u , Examen al practicii judiciare privind conţinutul
prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, R.R.D. nr. 6/1981, p. 62.
5
A se vedea C. E l i s e i , Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori, Dreptul nr. 2/2002, p.70-85. Faţă de aceste noi situaţii şi pe considerente de drept comparat se propune, de lege ferenda,
consacrarea concepţiei obiective ca fundament al răspunderii părinţilor, apelându-se la noţiunea de garanţie, bazată pe principiul echităţii.
6
Republicată (M. Of. nr. 387 din 18 august 2000).
- atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea
spre a obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea unei persoane
la săvârşirea acestor fapte;
- servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflaţi în
vădită stare de ebrietate, precum şi a minorilor;
- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a
oricărei alte persoane aflate în întreţinere;
- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;
- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre
creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un
alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de
vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;
- lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi şi
minor), de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi;
- desfacerea, comercializarea şi consumul băuturilor alcoolice în locurile
publice, la intrarea în curţile şi în interioarele lor, cum sunt: spitale şi alte unităţi
sanitare, centre de plasament al minorilor, unităţi şi instituţii de învăţământ şi educaţie,
lăcaşuri de cult şi instituţii religioase aferente cultelor care interzic consumul băuturilor
alcoolice în practicarea religiei respective, pe trotuarele sau aleile de acces ale acestora.
Aceste contravenţii pot fi săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori şi au o
influenţă negativă asupra ocrotirii părinteşti.
Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistenţă juridică în condiţiile
legii. Instanţa va dispune şi citarea părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.

Răspunderea penală
A) Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni
Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 C.pen. se află şi inter-
zicerea drepturilor părinteşti. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 C.pen.
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci şi a drepturilor părinteşti,
se aplică facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puţin doi ani
şi instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi
persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, şi obligatoriu când legea
prevede expres această pedeapsă. Condiţia privitoare la cuantumul pedepsei aplicate,
cerută în cazul aplicării sale facultative, trebuie să fie îndeplinită şi în cazul aplicării
ei obligatorii. Instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi în cazul săvârşirii infracţiunilor de rele tratamente aplicate minorului,
prevăzută de art. 306 C.pen., sau incest, prevăzută de art. 203 C.pen. Codul penal
prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracţiunii de proxenetism,
prevăzută de art. 329.
Interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă complementară începe după
executarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră
executată prin graţiere sau prescripţia executării. Ea este temporară, durata trebuind
să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătoreşti de condamnare1.
Spre deosebire de pedepsele complementare, art. 71 C.pen. prevede interzi-
cerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C.pen., printre care sunt şi drepturile
părinteşti, ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei
cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia şi de gravitatea faptei comise.
B) Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
Codul penal, în art. 112 lit. g), se referă la această măsură de siguranţă ce are
rolul de a preveni actele de violenţă fizică sau psihică împotriva membrilor familiei.
Măsura este reglementată de art. 118¹ C.pen., care prevede că atunci când instanţa de
judecată constată că prezenţa în locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa
închisorii de cel puţin un an, pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice sau psihice ori pentru vătămarea corporală, sau pentru act sexual cu
un minor, ori pentru corupţie sexuală săvârşite asupra unui membru de familie,
constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de aceasta,
la cererea părţii vătămate, măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, pe o
durată de până la 2 ani2.

1
A se vedea C. M i t r a c h e , Drept penal român.Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 218.
2
Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea: C. N i c u l e a n u , Conţinutul măsurii de siguranţă privind interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată, Dreptul
nr. 1/2002, p. 174; O. P re d e s c u , Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată, Dreptul nr. 5/2002, p. 117-120.
C) Abandonul de familie
Comiterea acestei infracţiuni prevăzută de art. 305 C.pen. este pedepsită alter-
nativ cu închisoarea strictă sau cu zile-amendă şi constă în săvârşirea de către per-
soana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a
uneia dintre următoarele fapte:
- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau
morale;
- neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege;
- neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe
cale judecătorească.
Astfel cum se poate observa din conţinutul infracţiunii stabilit de legiuitor,
faptele incriminate prin art. 305 C. pen., constau în activităţi care vizează în mod
direct neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti şi în principal a obligaţiei de întreţinere.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie1, specific fiind din punct de vedere
procedural faptul că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
O situaţie specială este şi aceea prevăzută de alin. (3) al art. 305 C. pen. care
arată că, dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile, instanţa poate pronunţa împotriva acestuia o condamnare cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condi-
ţiile prevăzute de art. 81 C.pen.2
D) Relele tratamente aplicate minorului
Potrivit art. 306 din Codul penal această infracţiune constă în punerea în
primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia
minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.
Doctrina şi practica judecătorească au reţinut ca fapte ce se integrează în conţi-
nutul acestei infracţiuni: aplicarea de lovituri corporale grave; expunerea la îmbol-
năvire; alungarea din casă; lipsirea de libertate; obligarea minorului la practicarea

1
Ca urmare, nu săvârşeşte această infracţiune acela care, din cauza lipsei mijloacelor materiale, este împiedicat să plătească
pensia de întreţinere, nefiind deci de rea-credinţă (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1748/1996, Dreptul nr. 11/1997, p. 126).
2
Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 170/1972, C.D. 1972, p. 382.
cerşetoriei sau prostituţiei; punerea minorului să asiste la acte cu caracter obscen etc. 1
Astfel de fapte prejudiciază grav creşterea şi educarea copilului minor constituind
abateri periculoase de la finalitatea ocrotirii părinteşti. Pedeapsa prevăzută lege este
închisoarea strictă de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
E) Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Articolul 307 C.pen. incriminează, sub denumirea de nerespectarea măsurilor
privind încredinţarea minorului, în alin. (1) „reţinerea de către un părinte a copilului
său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încre-
dinţat minorul, potrivit legii, …”, iar în alin. (2) „fapta persoanei căreia i s-a încre-
dinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în
mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în
condiţiile prevăzute de părţi sau de organul competent”.
Astfel cum se observă din conţinutul textului, în alin. (1) legiuitorul vorbeşte
de minorul încredinţat „potrivit legii”, iar în alin. (2) de minorul încredinţat „prin
hotărâre judecătorească”.
În cazul celei de a doua modalităţi de comitere a infracţiunii fapta trebuie
săvârşită în mod repetat, aşa încât să rezulte că este vorba de o tendinţă sistematică de
a întrerupe legăturile minorului cu părinţii săi. Fapta nu constituie infracţiune dacă
minorul refuză să ia contact cu părinţii săi, iar refuzul este urmarea exprimării voinţei
sale, libere de orice constrângere2.
F) Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji
Această infracţiune este prevăzută în art. 314 C.pen. şi constă în „părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care
nu are putinţa de a se îngriji, de către persoana care o are sub pază sau îngrijire,
punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit art.
314 alin. (2), „Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârşirea faptei, îşi reia
de bunăvoie îndatoririle”.
2.6.2.Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire
la bunurile copilului
1
A se vedea V. D o n g o ro z , S. K a h a n e , I. O a n c e a , I. F o d o r , N. I l i e s c u , C. B u l a i , R. S t ă n o i u , V. R o ş c a , Explicaţii
teoretice ale Codului penal, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, vol. IV, p. 575 şi urm.
2
A se vedea O. L o g h i n , A. F i l i p a ş , Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 303.
Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului
din culpa lor
Părinţii au, potrivit art. 105 alin. (1) C.fam., îndatorirea de a administra
bunurile copilului minor şi de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta
de 14 ani. La fel ca tutorele (art. 141 C.fam.), ei răspund dacă în calitatea lor de
administratori au pricinuit minorului pagube. Răspunderea lor este solidară (art. 1003
C.civ.) dacă au administrat împreună şi de comun acord bunurile minorului.

Gestiunea frauduloasă
Această infracţiune este prevăzută de art. 214 C.pen. Ea se săvârşeşte ca
urmare a neîndeplinirii în condiţii corespunzătoare a îndatoririi de administrare a
bunurilor minorului de către părinţi sau cei ce au această însărcinare, dacă s-a prici-
nuit o pagubă cu rea-credinţă. În actuala reglementare fapta se sancţionează numai cu
închisoarea, pedeapsa alternativă a amenzii nemaifiind prevăzută.

3. PROTECŢIA COPILULUI LIPSIT DE OCROTIRE PĂRINTEASCĂ

Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului, legislaţia


actuală cuprinde dispoziţii în acest domeniu atât în Codul familiei, care constituie
dreptul comun în materie, cât şi în legi speciale.
Ocrotirea copilului, educarea şi pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra
firesc în societate şi a respecta normele morale şi de convieţuire socială, precum şi
ordinea de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme şi
organizaţii de stat sau neguvernamentale.
În capitolul anterior ne-am ocupat de ocrotirea copilului exercitată prin părinţi
(sau doar printr-unul dintre ei), însă există şi cazuri în care copiii sunt lipsiţi de
ocrotire părintească sau aceasta se exercită necorespunzător. În aceste situaţii, se vor
lua măsurile de protecţie alternativă prevăzute de Legea nr. 272/2004, anume: tutela,
măsurile de protecţie specială sau adopţia.
3.1.Tutela. Deschiderea tutelei
Tutela, ca instituţie juridică, grupează ansamblul normelor juridice care
reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul
unei persoane numite tutore şi care-şi exercită atribuţiile sub supravegherea autorităţii
tutelare1.
Tutela se deschide când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire
părintească, deci de îngrijirea ambilor părinţi, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113
C.fam. şi art. 40 din Legea nr. 272/2004, şi anume:
- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi2;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie;
- ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti.
Tutela se instituie şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa
judecătorească hotărăşte că aceasta este în interesul copilului.
Numirea tutorelui se face de către instanţa judecătorească. Alegerea tutorelui
trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele copilului, preferabilă fiind numirea
unei rude, a unui afin ori a unui prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească
această sarcină. Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie
evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire
la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a
primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcţia generală de asis-
tenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acor-
dându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului. La numirea tutorelui se va
ţine seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor şi de opinia copilului.
Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicţie; cel
decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a
restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotă-
1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , A.I. F i l i p e s c u , Tratat …, op. cit., p. 596; E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 158; M.
B a n c i u , op. cit., p. 373; E. F l o r i a n , op. cit., p. 396; C. S t ă t e s c u , Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Bucureşti, E.D.P.,
1963, p. 281.
2
Din formularea textului rezultă că nu este necesară o hotărâre judecătorească de declarare a dispariţiei pentru instituirea tutelei,
în acest caz fiind suficient simplul fapt al dispariţiei părinţilor (E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 163).
râre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, potrivit legii speciale, de
dreptul de a alege şi de a fi ales; cel care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtat din
aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea înde-
plini sarcina tutelei.
Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi,
provizoriu, un curator care să reprezinte interesele copilului.
3.1.1. Caracterele generale ale tutelei
A) Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 C.fam.)
Ea se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire
părintească şi are ca scop suplinirea acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au
săvârşit fapte antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în
propria familie, nu pot fi tutore.
B) Tutela este o sarcină legală, obligatorie (art. 118 C.fam.)
Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină, cu excepţia cazului în care se
află într-una din următoarele situaţii: are vârsta de 60 de ani împliniţi; este o femeie
însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; creşte şi educă 2 sau mai mulţi
copii; exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmităţii, a felului înde-
letnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din
alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Din excepţiile prevăzute de textul legal rezultă importanţa care trebuie acordată
acestei sarcini, astfel că, dacă o persoană nu o poate îndeplini corespunzător, datorită
problemelor familiale, profesionale sau de altă natură, poate refuza numirea ca tutore.
C) Tutela este o sarcină gratuită (art. 121 C.fam.)1
Totuşi, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea mate-
rială a minorului şi a tutorelui, se va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o
remuneraţie care nu va depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter
reflectă şi autonomia patrimonială dintre minor şi tutore, conform căreia tutorele nu
are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor tutorelui.

1
Legea nr. 272/2004 prin art. 119 prevede că tutorelui i se acordă o alocaţie lunară ce se indexează periodic prin hotărâre a
guvernului. Aşa fiind, se pare că gratuitatea tutelei, consacrată tradiţional Codul civil şi apoi de Codul familiei este înlăturată. În
sensul că instituirea acestei alocaţii va duce la înmulţirea cazurilor în care se va lua această măsură de protecţie alternativă, a se vedea
I. Imbrescu, E. Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului,
Dreptul nr. 7/2005, p. 66.
D) Tutela este o sarcină personală
Tutorele este desemnat în considerarea persoanei acestuia, astfel că sarcina sa
nu poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situaţii care-l împiedică să-şi exercite
îndatoririle, tutorele trebuie să solicite înlocuirea sa.
3.1.2. Procedura instituirii tutelei
În reglementarea Legii nr. 272/2004 tutela se instituie de către instanţa
judecătorească, respectiv de Tribunalul pentru minori şi familie în a cărui
circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul1.
Cererile sunt scutite de taxă judiciară de timbru şi pot fi formulate de orice
persoană interesată.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a
întocmi raportul referitor la copil, conform art.130 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
Întrucât legislaţia nu prevede alte dispoziţii speciale pentru judecarea cererii de
instituire a tutelei, se va aplica dreptul comun, deşi celeritatea cu care trebuie
soluţionate aceste cereri impunea, cel puţin, instituirea unor termene procedurale mai
scurte. În plus, la instituirea tutelei trebuie respectate şi condiţiile impuse, în general,
pentru formele protecţiei alternative a copilului, respectiv: să se asigure continuitatea
în educarea copilului şi să fie ascultat copilul care a împlinit 10 ani (poate fi ascultat
şi copilul care nu a împlinit această vârstă, dacă se apreciază necesar).

3.1.3. Exercitarea tutelei. Drepturile şi îndatoririle tutorelui


A) Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului
Conţinutul tutelei în această privinţă este identic cu cel al ocrotirii copilului
prin părinţii fireşti. Tutorele are obligaţia de a ocroti minorul şi de a-i asigura
locuinţă, dar şi dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine
fără drept2.
B) Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului
Întinderea drepturilor şi obligaţiilor tutorelui sub aspect patrimonial depinde de
vârsta minorului.

1
În sensul că cererea este de competenţa judecătoriei, a se vedea T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul …, loc. cit., p. 65.
2
Unii autori au opinat că tutorele este chiar „obligat să ceară minorul, atunci când acesta este deţinut de către alte persoane sau
şi-a schimbat în fapt locuinţa fără încuviinţarea autorităţii tutelare” (V. U r s a , op. cit., p. 263).
1. Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligaţia de a administra
bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile.
Ca urmare, actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama mino-
rului.
Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviinţare prealabilă, acte de
conservare a patrimoniului minorului1 şi acte de administrare a patrimoniului care pot
include chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum şi a
bunurilor de valoare mică şi care nu sunt folositoare minorului 2 (art. 129 alin. final
C.fam.).
Actele de dispoziţie pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani numai cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această categorie, textul legal [art. 129
alin. (2) C.fam.] cuprinde: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunţarea la
drepturile sale patrimoniale, orice acte care depăşesc dreptul de a administra. În
această ultimă categorie trebuie inclusă şi o eventuală tranzacţie având ca obiect
bunurile minorului, întrucât tranzacţia este asimilată unui act de dispoziţie3.
Încuviinţarea autorităţii tutelare mai este necesară şi pentru plata creanţelor pe
care le au faţă de minor tutorele, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, precum şi pentru ridicarea sumelor şi hârtiilor de valoare depuse pe numele
minorului la o casă de păstrare de stat [art. 126 alin. (2) şi art. 131 C.fam.].
Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice, considerate prejudi-
ciabile pentru minor, chiar dacă ar exista încuviinţarea autorităţii tutelare. Astfel de
acte sunt:
- contractele de donaţie şi cele prin care se garantează obligaţia altuia [art. 129
alin. (1) C.fam.];
- actele juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile
tutorelui, de o parte şi minor de alta (art. 128 C.fam.)4.

1
A se vedea C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 293.
2
Valoarea bunurilor ce pot fi înstrăinate este de sub 250 de lei. De lege ferenda, s-a propus modificarea acestei sume, în sensul
creşterii ei până la o valoare care să corespundă realităţilor economice actuale ( M. B a n c i u , op. cit., p. 383, E. L u p a n , D.A.
P o p e s c u , op. cit., p. 169). Unii autori au considerat chiar, că, şi de lege lata, această valoare nu ar trebui luată în considerare. A se
vedea, în acest sens, M. M u re ş a n , Drept civil. Persoanele, note de curs, Ed. S.C. Cordial S.R.L., Cluj Napoca, 1992, p. 113.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 683/1983, R.R.D. nr. 4/1984, p. 70.
4
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 330.
2. Când minorul a împlinit 14 ani, deci are capacitate de exerciţiu restrânsă, el
încheie singur acte civile, însă cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui.
Nemaifiind total lipsit de capacitate de exerciţiu, minorul poate încheia singur,
fără nicio încuviinţare, anumite acte juridice, ca de exemplu:
- acte de dreptul familiei – minora de 16 ani se poate căsători, minorul care a
împlinit 10 ani trebuie să-şi dea consimţământul la adopţie;
- acte de drept civil – minorul de 16 ani poate dispune prin testament de
jumătate din averea sa şi poate să accepte o donaţie fără sarcini sau condiţii, să
încheie acte de administrare şi de conservare;
- acte de dreptul muncii – încheierea şi executarea contractului de muncă de
către minorul care a împlinit 16 ani.
Actele de dispoziţie nu pot fi încheiate fără încuviinţarea tutorelui, iar pentru
actele ce l-ar putea prejudicia este nevoie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare (este vorba despre actele pentru încheierea cărora şi tutorele minorului sub 14
ani are nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare).
În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autorităţii tutelare
dări de seamă periodice privitoare la activitatea sa, precum şi o dare de seamă
generală, atunci când tutela încetează.
3.1.4. Încetarea tutelei
Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel
de situaţii sunt:
- împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;
- căsătoria minorei de peste 16 ani şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu
de către aceasta;
- părinţii minorului au fost identificaţi, au reapărut (în urma dispariţiei sau a
declarării morţii) sau li s-a ridicat sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti;
- minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;
- a fost ridicată punerea sub interdicţie pronunţată împotriva părinţilor fireşti ai
minorului.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui, aceasta din
urmă intervenind într-un număr mai mare de situaţii. Ca urmare, încetarea funcţiei
tutorelui are loc la încetarea tutelei, dar şi când tutorele moare, a fost îndepărtat de la
tutelă (când se iveşte vreun caz prevăzut de art. 117 C.fam. care-l fac incapabil de a fi
tutore) sau a fost înlocuit [la cererea sa, în cazurile prevăzute de art. 118 alin. (2) şi
(3) C.fam.].
3.2. Curatela minorului
Curatela reprezintă o instituţie de ocrotire a minorului care are caracter
temporar şi subsidiar1. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu, ci poate interveni şi în cazul persoanelor capabile, care din
diferite motive, nu-şi pot îngriji interesele (art. 152 C.fam.).
În cazul minorului, curatorul este chemat să înlocuiască părinţii fireşti sau
tutorele fie la încheierea anumitor acte juridice, fie la încheierea tuturor actelor
presupuse de ocrotirea minorului, însă numai provizoriu.
Curatela minorului se instituie:
- când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor 2 (art. 132
şi art. 105 C.fam.);
- când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-şi
îndeplinească îndatoririle [art. 152 lit. c) C.fam.];
- când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o
perioadă mai îndelungată (art. 139 C.fam.);
- până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului (art. 146
C.fam.).
Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la
tutela minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei3.

4. PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI

1
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 299.
2
Pentru interese contrare între părinte şi copil, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia
nr. 1776/1984, C.D. 1984, p. 176 şi T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1587/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere … pe anul 1990, p.
52, iar pentru interese contrare între adoptator şi adoptat, T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 818/1990, în I. M i h u ţ ă , Culegere
… pe anul 1990, p. 53.
3
Competenţa de a decide anularea deciziei de instituire a curatelei, ca act administrativ, apar ţine instanţelor judecătoreşti, în baza
art. 1 raportat la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004), şi nu autorităţii tutelare, iar acţiunea e
admisibilă, chiar dacă între timp curatela a încetat (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2694/2001, Dreptul nr. 6/2002, p. 213).
Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de
asistenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să
acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.
În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al
doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un
mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru
depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de
părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi
a violenţei în familie.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului
drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi
prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a
părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de
servicii.
Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi.
În acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile desti-
nate menţinerii copilului în familie.
Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de
protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de
acest plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.
În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau
definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială
prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea
competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei
anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă,
culturală şi lingvistică.
Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare,
în cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea se
stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.
Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului
care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai
scurt timp posibil.
Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a
putut fi instituită tutela;
- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
- copilul abuzat sau neglijat;
- copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.
Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline
de exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă
studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26
de ani.
Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie,
fiind confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie
specială, pe o perioadă de doi ani.
Serviciile de protecţie specială sunt:
- servicii de zi;
- servicii de tip familial;
- servicii de tip rezidenţial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care
ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul
unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau
definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii
plasamentului.
Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia,
creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca
urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din
categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a
copilului în regim de urgenţă.
Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea
caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.
Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea
copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la
altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip
rezidenţial.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa jude-
cătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de
a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asis-
tenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.

4.1. Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter
temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană
sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domi-
ciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care
trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial,
cu excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de
îngrijiri specializate.
Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de
judecată.
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în
situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:
a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului
prevăzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de
urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există
acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei
măsuri.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului
rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului.
Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a
dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul
sectorului municipiului Bucureşti1, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la
adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;
- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care
părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei.
Aceste sume se fac venit la bugetele locale.

4.2. Plasamentul în regim de urgenţă


Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială,
cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept
exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu
privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea
drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti
privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către
persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial
care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile
copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului
judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea
administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către
mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se

1
C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-
95.
întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.
Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în
legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie de
pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin ordo-
nanţă preşedinţială.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii
adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va
pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la
înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reinte-
grarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la
exercitarea drepturilor părinteşti.
4.3. Supravegherea specializată
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă
de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.
În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura
supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar,
în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.
Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot
dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi
supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau
comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:
a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
b) gradul de pericol social al faptei;
c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea
penală;
e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa,
sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul
nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia
pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasa-
mentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de
către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus. În cazul în care fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol
social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte
în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa
judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului intr-un
serviciu de tip rezidenţial specializat.Este interzis să se dea publicităţii orice date
referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal,
inclusiv date privitoare la persoana acestuia.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este modalitatea prin care părintele căruia nu i s-a încredinţat
minorul poate păstra legături personale cu copilul?
2. Bunicii au dreptul de a avea legături personale cu copilul?
3. În ce condiţii părinţii răspund material pentru prejudiciile produse de
copiii lor minori?
4. Ce drepturi şi ce obligaţii păstrează părintele decăzut din drepturile părinteşti

Bibliografie:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck,
Bucureşti, ed. a VII-a

Test de evaluare:
1.Care sunt cazurile de încetare a tutelei?
1. Căror copii li se aplică măsurile de protecţie specială?
2. Care sunt principiile ce stau la baza luării măsurii plasamentului?
3. În ce constă măsura supravegherii specializate şi în ce cazuri se dispune
aceasta?

Test grilă:
1. Decăderea din drepturile părinteşti este pronunţată de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. comisia pentru protecţia copilului.
2. În ce situaţii se deschide tutela?
a. cand copilul nu are un parinte.
b. când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire părintească, deci de îngri-
jirea ambilor părinţi.
c.cand copilul are bunuri pe care nu le poate administra.
3. Parintele decazut din drepturi are dreptul la legături personale cu copilul?
a. da.
b. nu.
c. da, dar sub supraveghere specială pentru a nu aduce atingere intereselor copilului.
4. Plasamentul, ca măsură de protecţie, se instituie de:
a. instanţa de judecată.
b. autoritatea tutelară.
c. instanţa de judecată sau direcţia pentru protecţia copilului, după caz.
5. Sarcina tutelei poate fi refuzată?
a.Nu.
b.Da.
c.este o sarcină obligatorie, dar poate fi refuzată în cazuri excepţionale.

Bibliografie complementară:
1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2006.
2.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All
Beck, Bucureşti, ed. a VII-a
Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.b,3.c,4.c,5.c.
MODULUL 3
CAPITOLUL III
ADOPŢIA
Obiective: Fixarea unor concepte deosebit de importante în actualul context
internaţional privind protecţia copilului şi adopţia, cu accent pe adopţia
internaţională şi pe procedura adopţiei.

Cuvinte cheie: adopţie, condiţii de fond şi impedimente, procedura


adopţiei, efectele adopţiei şi adopţia internaţională.

Rezumat: Adopţia este o instituţie care a avut o importanţă specială încă din
dreptul roman. Ea este astăzi o măsură de protecţie a copilului, fapt ce se răsfrânge şi
asupra condiţiilor în care se poate încheia şi asupra procedurii. Adopţia se încheie pe
toată viaţa. Efectul principal este naşterea rudeniei civile cu toate
urmările acesteia referitoare la nume, cetăţenie, domiciliu,
moştenire etc. Adopţia internaţională este permisă numai în condiţii extrem de
restrictive.

1. Noţiune
În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl
ocupă adopţia.
Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în
afara unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt
denumite, generic, rudenie civilă.
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, denumită în continuare legea).
2. Principiile adopţiei (art. 2 din lege)
A) Principiul interesului superior al copilului
Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul
adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale
ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al
copilului, dar, din întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.
273/2004, rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare
fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
În cadrul raportului juridic al adopţiei, există, fără îndoială, şi un interes al adop-
tatorului şi acesta pare a fi cel de a avea o viaţă normală de familie 1. Deşi acest interes
nu este nicidecum antagonic intereselor celui adoptat, el este ignorat total de legiuitor,
însă, trebuie avut în vedere de organele care avizează sau încuviinţează adopţia.
Tot pentru respectarea interesului superior al minorului, în cadrul procedurii
adopţiei se iau măsurile necesare pentru ca fraţii să fie încredinţaţi împreună. Încre-
dinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către
persoane sau familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor
superior.
B) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
Întrucât, de-a lungul timpului, s-a constatat că instituţionalizarea copiilor lipsiţi
de ocrotire părintească sau a căror situaţie de familie este periclitată prin comporta-
mentul părinţilor, respectiv internarea lor în centre cu un număr crescut de copii aflaţi
în ocrotire este o soluţie greşită şi care nu a condus la bune rezultate, tendinţa actuală
este aceea de a asigura ocrotire în centre mici, de tip familial. În acest scop, se
urmăreşte creşterea numărului de asistenţi maternali şi, în timp, înlăturarea totală a
centrelor cu număr mare de copii ocrotiţi.
C) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea
sa etnică, culturală şi lingvistică
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a
constituit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în
România este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din

1
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 27-32.
familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care
a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.
D) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în
raport cu vârsta şi gradul său de maturitate
Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 şi nr. 273/2004 au
prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în
protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice
măsură ce urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia
instanţelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se
lua o măsură în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de
10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.
Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani,
există obligaţia emiterii unei decizii motivate în acest sens.
E) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei
În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil,
în lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi
operaţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor
judiciare.

3. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei


Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două
categorii de condiţii:
- de fond şi
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act
juridic şi
- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost
denumite şi impedimente la adopţie1.

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 7.
3.1. Condiţiile de fond cerute la adopţie
3.1.1. Consimţământul
În cadrul procedurii adopţiei, trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii
fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi,
necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a
împlinit 10 ani, precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare [art. 11 alin.
(1) din lege].
A) Consimţământul adoptatorului
Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi,
caz în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei,
numai ea devenind adoptator1.
Conform art. 9 alin. (1) şi art. 11 alin. (2) din lege, consimţământul
adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi să fie
neviciat. Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub interdicţie nu pot exprima
un consimţământ valabil la adopţie (art. 8 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 117 din
Codul familiei).
În legătură cu alienatul sau debilul mintal, s-au exprimat două păreri opuse în
literatura juridică.
Într-o primă opinie2, s-a susţinut că aceste persoane pot exprima, în perioadele
de luciditate, un consimţământ valabil la adopţie, la fel ca la încheierea oricărui act
juridic. În sprijinul acestei idei s-a susţinut că legislaţia, Codul familiei şi, în prezent,
Legea nr. 273/2004, nu cuprinde vreo dispoziţie derogatorie de la dreptul comun, aşa
cum prevede, bunăoară, în cazul încheierii căsătoriei (art. 9 C.fam.).
Într-o a doua opinie3, la care ne raliem, s-a susţinut că alienatul şi debilul
mintal, nepuşi sub interdicţie, nu pot exprima un consimţământ valabil pentru
adopţie, întrucât aceste persoane nu pot realiza finalitatea adopţiei, care este creşterea
şi educarea celui adoptat, deci adopţia nu ar fi în interesul acestuia din urmă.

1
De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al. Ţ i c l e a ,
Consideraţii privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).
2
A se vedea T.R. P o p e s c u , op. cit., p. 126.
3
A se vedea: I. R u c ă re a n u , Rudenia …, op. cit., p. 218-219; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 8.
Controversa este astăzi soluţionată prin alin. (3) al art. 8 din lege, care prevede
că „Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta”.
Făcându-se referire expresă la bolile psihice, evident că aici se includ şi
alienaţia şi debilitatea mintală, boli grave ce afectează discernământul persoanei
respective.
Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei [art. 18 alin. (1)
din lege].
B) Consimţământul soţului adoptatorului [art. 18 alin. (2)]
Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil de
către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul
în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi
exprimă, în condiţiile precizate mai sus, consimţământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adop-
tator. În acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi con-
simţământul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consim-
ţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se prevede o cerinţă de formă,
respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de
încuviinţarea adopţiei.
Justificarea acestei condiţii de fond se găseşte tot în finalitatea adopţiei,
respectiv normala dezvoltare şi interesul adoptatului. Acesta trebuie să se integreze în
noua sa familie şi, de aceea, este necesar ca soţul adoptatorului să consimtă la
adopţie.
C) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat sau al
tutorelui, dacă este cazul [art. 11 lit. a) din lege]
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care
urmează a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi
atunci când aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane
sau unei familii, în condiţiile art. 42 C.fam. (când, la divorţ, copilul nu a fost
încredinţat unuia dintre părinţi)1.

1
A se vedea E.A. B a r a s c h ş.a., op. cit., p. 193-197.
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul reprezentantului legal
este obligatoriu [art. 12 alin. (2) din lege].
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi
exprime valabil consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă
este sub 14 ani, sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă 1. S-a
argumentat această soluţie prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar
autoritatea tutelară (în prezent instanţa judecătorească) va încuviinţa sau nu adopţia în
funcţie de faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie
adoptat [art. 15, 14 şi 11 alin. (2) din lege].
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte,
prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul
la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând
seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen
de 60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1)] şi poate fi revocat de aceştia în
termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat [art. 16
alin. (2)]. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.
Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce
efecte. Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să
respingă încuviinţarea adopţiei2.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile
legii mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împre-
jurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător.

1
A se vedea D. R u s u , C. Z i r a (I), I. A l b u (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din
afara căsătoriei, R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 12.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau
dacă este adoptată o persoană majoră [art. 5 alin. (3)], consimţământul părinţilor
fireşti ai copilului nu este necesar.
Aceste dispoziţii care reglementează situaţii de excepţie nu trebuie extinse şi la
altele, care atrag doar imposibilitatea relativă (subiectivă sau temporară) de manifes-
tare a voinţei, în sens contrar s-ar eluda dispoziţiile care cer expres consimţământul
ambilor părinţi fireşti la adopţie.
O situaţie deosebită există în cazul în care copilul care urmează a fi adoptat
este lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este
cel care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi
tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai
instituie tutela.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă
la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de
rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau,
după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea
exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport
în acest sens.
O problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a naturii juridice a dreptului
părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor, cu efecte notabile asupra necesităţii
exprimării acestui consimţământ la adoptarea copilului major.
Într-o primă opinie1, s-a arătat că fundamentul dreptului părinţilor fireşti de a
consimţi la adopţie se află în ocrotirea părintească, respectiv în exerciţiul drepturilor
părinteşti. Conform acestei opinii, consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului
lor major nu mai este necesar, întrucât a încetat ocrotirea părintească. Opinia este
criticată2, considerându-se că reduce raporturile de filiaţie la ocrotirea părintească,

1
A se vedea: I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 272-273; M. Av r a m , Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001, p. 27-28.
2
A se vedea A. N i c o l a e , M. N i c o l a e , Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor minor, în lumina
deciziei Curţii Constituţionale nr. 277/2001, Dreptul
nr. 7/2002, p. 93.
făcând abstracţie că filiaţia naturală, bazată pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii,
este mai complexă şi cu efecte juridice ce depăşesc simpla ocrotire părintească.
Într-o altă opinie1, s-a susţinut dubla semnificaţie a consimţământului părinţilor
la adopţia copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi
de renunţare la dreptul propriu, izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a
împlinit 10 ani, în baza unei capacităţi speciale acordate de lege, el trebuie să-şi
exprime propriul consimţământ la adopţie, iar consimţământul părinţilor este dat
numai cu titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând din filiaţia naturală. Ca
urmare, consimţământul părinţilor fireşti la adopţie este necesar şi atunci când se
adoptă o persoană care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, întrucât acest
consimţământ este în primul rând manifestarea unui drept propriu de renunţare la
legătura de filiaţie şi abia în al doilea rând o formă de manifestare a ocrotirii
părinteşti.
În argumentarea acestei opinii, se invocă, în principal, textul art. 17 din lege,
care prevede că, după împlinirea vârstei de 10 ani, copilului i se cere consimţământul
la adopţie, deci, după această vârstă, părintele consimte nu ca reprezentant al
copilului, ci ca titular al unui drept propriu rezultând din filiaţie, drept ce trebuie
recunoscut şi după dobândirea capacităţii de exerciţiu depline.
D) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat
Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10
ani, vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în
interesul său sau nu.
Articolul 17 din lege prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi
înseamnă o simplă ascultare a minorului.
În doctrina elaborată sub vechea legislaţie2, s-a susţinut că acest consimţământ
ar putea fi exprimat şi printr-un înscris autentic, anterior sesizării instanţei de
judecată.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că textul legal la care am făcut referire
cuprinde o dispoziţie imperativă, ce nu suportă interpretare. Ca atare, consimţământul
1
Formulată sub vechea reglementare a înfierii  P. A n c a , M.I. E re m i a , Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinţilor
de a consimţi la înfierea copilului lor, R.R.D. nr. 1/1976, p. 14-18; opinia este considerată conformă şi cu legislaţia actuală
A.N i c o l a e , M. N i c o l a e , Discuţii privind dreptul…, loc. cit., p. 94
2
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13.
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă, el neputând fi suplinit
prin înscrisuri anterioare, chiar autentice.
În acelaşi sens, în literatura juridică1 s-a arătat că este vorba despre o capacitate
specială, instituită de lege în favoarea minorului care a împlinit 10 ani, consim-
ţământul acestuia având o puternică semnificaţie afectivă. Luarea consimţământului
minorului de instanţa de judecată, în mod nemijlocit, reprezintă încă o garanţie oferită
de lege că interesul minorului va fi corect apreciat. În plus, se creează premisele unei
mai bune cunoaşteri a stării de fapt şi a situaţiei copilului.
Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta,
ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi
ale consimţământului său la adopţie şi va întocmi un raport în acest sens.

3.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a celor


doi soţi) care adoptă
Necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art. 9 alin. (1)
din lege, care arată că nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de
exerciţiu, dar şi din cerinţa legală ca adoptatorul să exprime un consimţământ valabil
la adopţie.
Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă
este căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există
nicio restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.

3.1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă


decât adoptatul [art. 9 alin. (1) din lege]
Această diferenţă de vârstă urmăreşte să se creeze, prin adopţie, o situaţie
similară cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă
să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se

1
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia …, op. cit., p. 99.
cere însă ca adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este
prevăzută o vârstă maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să
adopte are o vârstă prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei,
considerând că scopul acesteia nu poate fi realizat1.
Articolul 9 alin. (2) prevede însă că, pentru motive temeinice, instanţa
judecătorească va putea încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat
şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie mai mică de 15 ani.
Legea nu enumeră nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui
motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa jude-
cătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră, ar
dori să adopte2.
În literatura juridică3 s-a apreciat, chiar înainte ca legea să prevadă limita de 15
ani ca diferenţă de vârstă, că nu se va putea încuviinţa adopţia dacă între adoptator şi
adoptat nu există nicio diferenţă de vârstă şi nici atunci când diferenţa de vârstă este
prea mică.

3.1.4. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului


Aşa cum dispune art. 5 alin. (2) din lege, „copilul poate fi adoptat până la
dobândirea vârstei majoratului civil”.
Majoratul civil se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este
limita până la care copilul poate fi adoptat, fără alte distincţii privind dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, cum prevedea legislaţia anterioară.
Această condiţie de vârstă a adoptatului îşi are raţiunea în chiar finalitatea
adopţiei, care este aceea de a asigura acelor minori, care sunt lipsiţi de ocrotire
părintească sau care nu beneficiază de o ocrotire corespunzătoare, condiţiile morale şi
materiale pentru o bună creştere şi educare. În principiu, aşadar, adopţia se justifică
numai pentru minori, deci pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu4.

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 578/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 68.
2
A se vedea: Sc. Ş e r b ă n e s c u , op. cit., p. 213; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 13.
3
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 59.
4
Aşa cum am arătat, sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune că o persoană nu a împlinit 18 ani, însă, un
minor nu este în toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu: minora căsătorită, văduvă sau divorţată).
Prin excepţie, alin. (3) al art. 5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată
numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.
În literatura juridică1 s-a arătat că prin noţiunea de creştere trebuie să înţelegem
nu numai prestarea întreţinerii, ci şi existenţa unor raporturi mai complexe între cel
care voieşte să adopte şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată,
deci să nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei2.
Tribunalul Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a adopţiei, cea din
Codul familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de
ani, iar adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la
vârsta de 11 ani, iar adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor
existente anterior, încă din perioada minorităţii celui adoptat3.

3.1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi


adoptat
Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul
superior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul
superior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i
asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia
firească.
Instanţa judecătorească este deci chemată să se convingă de faptul că adoptato-
rul prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armo-
nioase a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Articolul 52 alin. (1) prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa
copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.
Dacă scopul adopţiei este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia
firească, s-ar putea reproşa unei astfel de reglementări faptul că impune o conduită
asupra căreia membrii familiei ar trebui să decidă singuri.

1
A se vedea: I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. P o p e s c u , A. S t e g ă re s c u , Două probleme în legătură cu
înfierea, L.P. nr. 10/1958, p. 38-40; I. R u c ă re a n u , Rudenia …, op. cit., p. 203; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 37-40.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi
decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.
În ceea ce ne priveşte, considerăm totuşi justă această dispoziţie, dat fiind
dreptul copilului de a-şi cunoaşte adevăratul statut civil şi părinţii fireşti.
Fără a adânci discuţia referitoare la oportunitatea acestei dispoziţii, mai
menţionăm doar că punerea ei în practică va ridica probleme în ceea ce priveşte
criteriile şi persoanele care vor aprecia gradul de maturitate al copilului, precum şi
metoda de supraveghere a îndeplinirii obligaţiei.
Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al
căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres
adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti.
Aceasta poate fi însă dezvăluită chiar înainte de dobândirea capacităţii de exer-
ciţiu depline a adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei
judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau des-
cendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita
tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu
domiciliază în România, Tribunalului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la
informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea
părinţilor săi fireşti.

3.2. Impedimente la adopţie


Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc
încheierea actului juridic al adopţiei. După cum vom arăta, parte din aceste impedi-
mente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor
privind adopţia.
3.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească
Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă”.
Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt
incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.
Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau
din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând
în acest sens nicio distincţie.
Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui
strict interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude 1 şi, chiar mai mult,
rudenia constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului
în vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment
rezultă tot din prevederile legale. Articolul 11 alin. (1) lit. a) şi c) din lege cere, pentru
adopţie, pe de o parte, consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consim-
ţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot
fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici
scopul în vederea căruia se încheie adopţia2.
O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte
legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din
afara căsătoriei3. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a
constata nulitatea adopţiei.
Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de
gradul întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie4, şi între rudele colaterale
de gradul doi.
3.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ
Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că
„Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.”
Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în
aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu,
adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care
practic este imposibilă.
Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât
nu pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.
1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană nu
mai poate fi adoptat de către aceeaşi persoană.
3
A se vedea: T. C r ă c i u n , Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84 -87; I.P.
F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 23.
4
În acelaşi sens, a se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între
rudele în linie dreaptă, indiferent de grad, a se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 62-63; D. R i z e a n u , Consideraţii în legătură cu unele
soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-37.
3.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară
Potrivit art. 7 din lege, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau
familia care l-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici
succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii
succesive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.
Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi
îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane
ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar
scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal regle-
mentează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite ocrotirea
părintească împreună, alcătuind o familie.
Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă
adopţie, cu excepţia menţionată.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să
declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept1.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încu-
viinţată o nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie
coroborat cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau
ca urmare a declarării nulităţii acesteia.
4. Condiţiile de formă
Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:
- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la
- procedura adopţiei.
Actele juridice ale părţilor

1
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia ..., op. cit., p. 24.
Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară
îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a
fost instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozi-
tive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.
a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei
judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa
instanţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea
de a-şi manifesta voinţa.
c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1),
în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a
procedurii adopţiei. Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la
data naşterii copilului, înscrisă în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului
de către soţul părintelui firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în formă
autentică prin act notarial.
Părintele poate să revoce consimţământul în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condiţiile legii. După expirarea termenului, consimţământul
părintelui devine irevocabil.
d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10
ani, va fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1)]. Aşa cum am
arătat, aceasta este forma în care consimţământul adoptatului trebuie exprimat, întru-
cât dispoziţia legală este imperativă.
În doctrină1, sub vechea reglementare, s-a susţinut şi un punct de vedere
contrar, conform căruia, consimţământul celui care urmează a fi adoptat poate fi dat
în forma declaraţiei autentificate de notarul public, mai ales dacă e vorba de o
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, care va fi adoptată de cel ce a crescut-o.
Anterior exprimării consimţământului, Direcţia de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl
va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi maturitatea sa, în special

1
Ibidem, p. 13 şi 27.
asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un
raport în acest sens.
Procedura adopţiei
Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei
cuprinde două faze:
– una administrativă şi
– una judiciară.
A) Procedura administrativă
Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii
specifice, care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior al
adoptatului.
Organizarea şi funcţionarea acestor organe administrative sunt prevăzute de
Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004.
Pentru a înţelege procedura administrativă propriu-zisă, este necesară o
prezentare a acestor organe cu atribuţii în materia adopţiei.
a) Oficiul Român pentru Adopţii
Acesta este un nou organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii,
cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor referitoare la adopţie.
Oficiul Român pentru Adopţii deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a
persoanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional
pentru Adopţii şi preia toate atribuţiile din domeniul protecţiei copilului prin adopţie
ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, deci şi cele privind
monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor stabilite prin actele internaţionale
în materie.
b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului
Aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în
subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public
de asistenţă socială de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).
Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea
atribuţiilor organelor enumerate mai sus.
Ea se desfăşoară pe două planuri:
- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi
- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.
Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi
copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate adopţia.
Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează
planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului
care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai
scurt timp posibil.
Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri
pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia
extinsă (părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau
substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în
condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).
Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului
individualizat de protecţie: adopţia internă.
În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină
un atestat eliberat de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în
raza căreia domiciliază.
În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare,
asupra căreia direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la
depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului
sau familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în vedere:
- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau
familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a
unui copil;
- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;
- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să
adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază la cerere;
- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de
persoană sau familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit, la
cerere, în aceleaşi condiţii.
Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul
să solicite reevaluarea în termen de 30 zile de la data comunicării rezultatului.
Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la
data comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adop ta-
torului.
Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
a) pentru adopţia prevăzută la art. 5 alin. (3);
b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.
Pe parcursul procesului de evaluare, direcţia, în a cărei rază teritorială
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare, este obligată să asigure acestora
serviciile de pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma, în cunoştinţă de cauză şi
în mod corespunzător, rolul de părinte.
B) Procedura în faţa instanţei judecătoreşti
a) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din
lege. Referindu-ne la tribunal, avem în vedere tribunalele pentru minori şi familie ce
urmează a fi înfiinţate conform Legii nr. 304/2004 până la 1 ianuarie 2008.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3)], cu excepţia situaţiei în
care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine
Tribunalului Bucureşti.
a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne;
- încredinţarea în vederea adopţiei şi
- încuviinţarea adopţiei.
1. Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul indivi-
dualizat de protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz,
tutorele îşi exprimă consimţământul în acest sens.
Evident, consimţământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinţi se
află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 12 alin. (3) şi el poate fi suplinit de
instanţa judecătorească, dacă refuzul de a-şi da consimţământul este abuziv (art. 13).
Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază
copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor privind reintegrarea
copilului în familie.
Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai
cu recurs şi care produce următoarele efecte:
- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exer-
citate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean
sau, după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială domiciliază copilul.
Efectele hotărârii încetează de drept, dacă, în termen de un an de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie
corespunzătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în
vederea realizării unei adopţii interne.
În acest caz, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de
protecţie a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea
acestuia, următoarele:
a) menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
b) încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.
Deschiderea procedurii adopţiei interne, ca etapă prealabilă încuviinţării
adopţiei, nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana majoră este adoptată de
adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care
adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv.
2. Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de
la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile .Cererea de încuviinţare a
adopţiei adresată instanţei prelungeşte de drept perioada de încredinţare până la
soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.
În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încre-
dinţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului mater-
nal profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul
se află în plasament.
Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele
atestate, aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii, ţinând cont de interesul
superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia
copilului până la acea dată.
În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi
constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile
copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului
sesizează de îndată instanţa în vederea încredinţării.
Încredinţarea copilului în vederea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume:
- domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost
încredinţat, care va efectua şi actele obişnuite;
- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice, precum şi dreptul de a admi-
nistra bunurile copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia
căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi
delegat, în mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul
pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres men-
ţionate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea;
- evoluţia copilului va fi urmărită de direcţia de la domiciliul adoptatorului. La
sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport
final, referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică
instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;
- dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare,
direcţia sesizează de îndată instanţa, care se pronunţă printr-o hotărâre executorie de
drept asupra revocării sau prelungirii măsurii încredinţării. Dacă măsura a fost
revocată, direcţia este obligată să reia procedura identificării altei familii adoptatoare.
3. Încuviinţarea adopţiei
Cererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă
un major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă
fie de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de
încredinţare în vederea adopţiei.
Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:
a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;
b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi
publice nominalizate de direcţia de sănătate publică;
c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;
d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;
e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia
adoptatoare, în copie legalizată;
g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al
familiei adoptatoare;
h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de
medicul de familie pe lista căruia este înscris;
i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului
părinţilor fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească
de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.
Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale
referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi
de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.
Conform art. 61 alin. (4), toate cererile prevăzute în cadrul procedurii adopţiei
se judecă în primă instanţă potrivit regulilor Cărţii a III-a din Codul de procedură
civilă, „Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase”, cu excepţiile
prevăzute de prezenta lege.
Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se
administra orice mijloc de probă şi, în primul rând, rapoartele de anchetă socială
privind copilul.
Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu
participarea obligatorie a procurorului.
Funcţie de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita:
- părinţii fireşti ai copilului sau tutorele, după caz;
- direcţia de la domiciliul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului;
- persoana sau familia adoptatoare şi
- copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani.
Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va
fi luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere
vârsta şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în
contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze
raţiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.
Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse apelului.
Exercitarea recursului suspendă executarea.

5. Efectele adopţiei
Aşa cum am arătat deja, momentul în care se produc efectele adopţiei este
acela în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne irevocabilă.
1. Primul efect este acela al întocmirii unui nou act de naştere pentru
copil
Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de
naştere, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întoc-
mirea noului act [art. 53 alin. (5)].
2. Al doilea şi cel mai important efect al adopţiei este naşterea rudeniei
civile
Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane
determinate, ca urmare a adopţiei.
Articolul 50 alin. (2) din lege prevede că prin adopţie se stabilesc filiaţia între
adoptat şi cel care adoptă şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi
între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte1.
Un argument în acest sens este şi acela că noţiunea de filiaţie folosită în textul
legal se referă la un număr neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii, respectiv
actul adopţiei, a stabilit legătura de la părinte la copil2.
Această interpretare extensivă a textului legal pare a fi corectă, întrucât, din
ansamblul reglementării privind adopţia, se desprinde intenţia legiuitorului de a
asimila rudenia civilă cu rudenia firească, mai puţin cazurile pe care le vom arăta şi
care au fost indicate de doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (1) C.fam., recunoaşterea unui copil din afara căsă-
toriei, după decesul său, poate fi făcută numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, nu şi
descendenţi din adopţie.
Apoi, conform art. 87 alin. (1) C.fam., soţul care a contribuit la întreţinerea copi-
lului celuilalt soţ este obligat a continua întreţinerea cât timp copilul este minor şi dacă
părinţii săi fireşti, nu şi cei din adopţie, au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
Un exemplu apare şi în domeniul revocării donaţiei. Articolul 836 C.civ.
prevede că donaţia este revocabilă, dacă, ulterior acesteia, donatorul a dat naştere
unui copil din căsătorie sau din afara căsătoriei, fie chiar postum, însă nu şi în cazul
în care el a adoptat un copil3.

1
Aceasta şi datorită faptului că legislaţia actuală nu mai reglementează decât adopţia cu efecte depline.
2
A se vedea P. A n c a , Rudenia ..., op. cit., p. 8.
3
Trib. jud. Vîlcea, decizia civilă nr. 1384/1981, R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.
Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale
adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează [art. 50 alin.
(3)].
Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în
continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii [art. 50 alin. (4)].
Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de
stare civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.
3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator
Conţinutul ocrotirii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un
părinte firesc.Acest efect al adopţiei rezultă din dispoziţiile art. 97 alin. (1) C.fam.,
potrivit cărora ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori,
indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
În plus, adopţia este instituită în interesul superior al copilului, care trebuie să
se integreze firesc în noua familie, iar adoptatorii trebuie să prezinte condiţiile
materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Articolul 51 alin. (1) prevede în mod expres (spre deosebire de legislaţia ante-
rioară) că adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle părintelui
firesc faţă de copilul său.
Ca regulă, aşadar, urmare a adopţiei, exercitarea ocrotirii părinteşti de către
adoptator exclude exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea
prevăzută de art. 51 alin. (2) din lege, care se referă la situaţia în care adoptatorul este
soţul părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti
sunt exercitate împreună de adoptator şi părintele firesc 1 (conform art. 97 şi urm.
C.fam.), iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă.
Legăturile încetează doar faţă de un singur părinte firesc şi rudele acestuia.
Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i
revin, punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului
adoptat, întocmai ca şi părintele firesc, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti
(art. 109 C.fam.). Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi

1
A se vedea Al. Ţ i c l e a , Consideraţii privind înfierea ..., op. cit., p. 41-45.
nici nu duce automat la desfacerea adopţiei, întrucât această sancţiune poate fi
ridicată de instanţa judecătorească în condiţiile art. 112 C.fam.
Totuşi, într-o atare situaţie se poate cere desfacerea adopţiei, hotărâtor fiind
interesul adoptatului.
Dacă decăderea a fost pronunţată doar faţă de unul dintre soţii adoptatori,
celălalt va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii
adoptatori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate fie să redea părinţilor
fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă măsură de protecţie a copilului,
în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială ce pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabi-
lesc în baza planului individualizat de protecţie.
În cazul divorţului soţilor adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa
conform art. 42-44 C.fam., întrucât copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie,
bucurându-se de aceeaşi ocrotire.
Măsurile de protecţie pot fi dispuse:
a) de instanţa judecătorească:
- în cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.) şi
- în cazul divorţului (art. 42-44 C.fam.) sau
b) de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Toate problemele referitoare la ocrotirea părintească vizează adoptatul minor şi
nu se ridică în cazul în care acesta a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
4. Numele adoptatului
Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se
face de către soţi care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume.
Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa jude-
cătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul.
Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat1.
1
Sub vechea legislaţie, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat prin
hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În acest sens, a se vedea şi I. I m b re s c u , A. Va s i l e , Inadmisibilitatea schimbării
Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ.
Nu se poate încuviinţa ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel
dobândit prin adopţie1.
Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă
numele, situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria
familie2.
Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el
va rămâne în continuare cu numele comun dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să
dobândească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul
adoptat poate dobândi numele adoptatorului.
Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat numele
comun luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului, şi nu la
numele avut înainte de căsătorie, conform art. 40 alin. (3) C.fam., pentru că rudenia
firească a încetat şi s-a născut rudenia civilă3. Soţul adoptat va putea însă purta, după
desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei, potrivit art. 40 alin.
(1) şi (2) C.fam.
După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din
timpul căsătoriei, şi nu numele adoptatorului.
5. Domiciliul şi locuinţa adoptatului
Prevederile legale privitoare la adopţie nu reglementează expres problemele
legate de domiciliul şi locuinţa copilului adoptat, astfel că se vor aplica, prin analogie,
normele de drept comun prevăzute de art. 100 şi art. 102 C.fam. şi cele ale art. 14 din
Decretul nr. 31/1954. Ca urmare, adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii
adoptatori au domicilii separate, ei vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei va
avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînţelegeri în această privinţă, va

prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.
1
Această soluţie a fost adoptată de practică sub imperiul vechii legislaţii, referitor la adopţia cu efecte depline. Întrucât, în
prezent, acest tip de adopţie este singurul reglementat legislativ, considerăm că soluţia trebuie menţinută (C.S.J., decizia civilă nr.
2037/1991, în V. B o g d ă n e s c u ş.a., Probleme de drept ..., p. 205).
2
Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceştia se înţeleg şi au făcut cerere în acest sens.
Cererea trebuie semnată de copilul care a împlinit 14 ani. Dacă adoptatorii nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.
3
A se vedea I. D e l e a n u , notă critică la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 145.
decide instanţa judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere
interesul minorului1.
Dacă numai unul dintre soţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviin-
ţează actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator.
Locuinţa celui adoptat este, de asemenea, la adoptator sau la adoptatori, iar
dacă aceştia locuiesc separat, ei decid la care va locui adoptatul. În caz de
neînţelegere va hotărî, conform art. 100 C.fam. şi ţinând cont de interesul minorului,
instanţa judecătorească 2.
Potrivit art. 102 C.fam., în cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea
tutelară poate încuviinţa ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă
aceasta este cerută de desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale profesionale.
6. Obligaţia legală de întreţinere
Între rude există, potrivit art. 86 şi art. 89 C.fam., obligaţia legală de
întreţinere. Întrucât legea nu face nicio distincţie după cum rudenia este firească sau
civilă, rezultă că între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei,
există şi această obligaţie.
7. Vocaţia succesorală
Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel ca rudele
fireşti3.
Actuala reglementare a adopţiei impune soluţia conform căreia, adoptatorul are
dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept 4.
Aceasta rezultă din asimilarea deplină a rudeniei civile cu rudenia firească (cu excep-
ţiile pe care le-am arătat5) şi din aceea că, de la data încuviinţării adopţiei prin hotă-
râre judecătorească irevocabilă, legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează,
păstrându-se doar ca impediment la căsătorie.

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1019/1977, C.D. 1978, p. 127 (soluţia se referă la copilul minor din căsătorie când
părinţii sunt separaţi în fapt, dar se aplică şi adoptatului).
2
Minorul care a împlinit 10 ani va fi ascultat.
3
Pentru amănunte, a se vedea: M. E l i e s c u , Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 94; Fr. D e a k , Moştenirea
legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 50.
4
În vechea reglementare, s-a ridicat această problemă, întrucât existau două tipuri de adopţie – cu efecte depline şi cu efecte
restrânse. Opinia care s-a impus a fost aceea potrivit căreia, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorii vin la succesiunea
adoptatului alături de părinţii fireşti ai acestuia (M. E l i e s c u , Moştenirea ..., op. cit., p. 95-125; I. A l b u , O problemă controversată şi
o propunere de legiferare – chemarea înfietorului la succesiunea înfiatului în cazul înfierii cu efecte restrânse de filiaţie firească, J.N.
nr. 10/1962, p. 105-109).
5
A se vedea supra, Secţiunea a III-a „Efectele adopţiei”.
8. Cetăţenia adoptatului
Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi,
cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind
cetăţenia română). Când doar unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, adopta-
torii vor decide cetăţenia adoptatului, iar în cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi
luată de instanţa judecătorească ce va încuviinţa adopţia.
Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română,
dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potri-
vit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină [art. 28 alin. (1) din Legea nr. 21/1991].
Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei
adoptatului ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.
6. Încetarea adopţiei1
Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a decla-
rării nulităţii acesteia.
6.1. Desfiinţarea adopţiei
După cum am văzut, din structura adopţiei fac parte două acte juridice: actul
juridic al adopţiei, act de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviin ţare
a adopţiei, act de drept procesual civil, astfel că nulitatea oricăreia dintre acestea
duce la desfiinţarea adopţiei, căci nulitatea actului juridic al adopţiei lipseşte de
obiect hotărârea de încuviinţare, iar nulitatea hotărârii antrenează şi ineficacitatea
actului juridic al adopţiei 2.
Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea
adopţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea
absolută şi relativă din dreptul comun.

1
Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a crezut că adopţia nu poate fi desfiinţată, mai
ales că, potrivit art. 80 C.fam., pentru lipsa consimţământului părinţilor fireşti care, în general, e sancţionată cu nulitatea, se putea
cere doar desfacerea adopţiei (V. N i c i u , Probleme în legătură cu desfacerea înfierii, J.N. nr. 4/1959, p. 745-747; I. A l b u ş.a., op. cit.,
p. 171-172). Ulterior însă, Tribunalul Suprem a revenit, precizând că, deşi Codul familiei nu prevede, adopţia este supusă regulilor de
drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1955, C.D. 1955, vol. I,
p. 242-245).
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 276.
Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare 1, deşi aceasta nu se referea
expres la nulitatea, respectiv desfiinţarea adopţiei, iar principalul argument invocat în
acest sens a fost lipsa unei prevederi derogatorii, aşa cum există în alte domenii2.
Cauzele ce determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau, cel mult,
contemporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt
cauzele de nulitate şi în dreptul comun3.
Nulitatea absolută a adopţiei
Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice
persoană interesată.
După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea
aparţine numai acestuia.
Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la
actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii privind
ocrotirea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să
invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate
acestea, instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va
constata că menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat [art. 56 alin. (2) din
lege].
Nulitatea relativă a adopţiei
Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele
ocrotite prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul
comun, în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost
viciat, ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit4.
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie, potrivit dreptului comun în materie,
în termenul de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Credem că,

1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 422/1961, J.N. nr. 4/1963, p. 163.
2
Astfel, atunci când s-a dorit ca, într-o anumită materie, regimul nulităţilor să fie diferit de cel din dreptul comun, legiuitorul a
prevăzut reglementări speciale (aşa există, de exemplu, în Codul familiei referitor la nulitatea absolută şi cea relativă a căsătoriei).
3
A se vedea Gh. B e l e i u , op. cit., p. 175-176.
4
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1976, C.D. 1976, p. 13-14.
în această privinţă, întemeiat s-a făcut propunerea ca, de lege ferenda, termenul de
prescripţie să fie mai scurt, date fiind consecinţele pe care desfiinţarea adopţiei le
produce asupra copilului în special1.
Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin
confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca
nulitatea2. Şi în cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui
adoptat, instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru
acelaşi motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.
• Cazuri de nulitate a adopţiei
Articolul 56 din lege prevede că adopţia este nulă dacă a fost încheiată în alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu, vom enumera
câteva dintre cazurile de nulitate:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să
consimtă la adopţie, duce la nulitatea acesteia.3
În privinţa caracterului nulităţii care intervine, în literatura juridică 4 s-a făcut o
distincţie, în sensul că:
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai
mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă
în structura adopţiei, iar
- lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai
cu nulitatea relativă5. Acţiunea în anulare se poate introduce numai de către soţul per-
soanei care a adoptat, acesta putând să şi acopere nulitatea. Tot cu nulitate relativă
este sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui6, deşi s-au exprimat şi păreri în
sensul că această lipsă nu ar trebui sancţionată7.
b) Adopţia multiplă

1
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 178.
2
A se vedea M. G i u g a r i u , Note de practică juridică, R.R.D. nr. 12/1972, p. 139.
3
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3064/1996, B.J. 1996, p. 79-82.
4
A se vedea I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 64.
5
Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 132; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2505/1995, B.J. 1995,
p. 79-80.
6
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 188; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2488/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 63.
7
A se vedea I. R u c ă re a n u , Rudenia …, op. cit., p. 146.
Prin adopţie se urmăreşte crearea, pentru cel adoptat, a unor relaţii de familie
asemănătoare cu cele din familia firească, ceea ce nu s-ar realiza în cazul unor adopţii
multiple cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia
cazului când adopţia este făcută de către doi soţi. Sancţiunea care intervine în acest
caz este nulitatea absolută a adopţiei1.
Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii
de adoptator
Prin excepţie de la regula că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei
majoratului civil, art. 5 alin. (3) din lege permite adopţia unei persoane majore, însă
numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă
această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută,
întrucât se încalcă o condiţie de fond cerută de lege pentru valabilitatea adopţiei, pri-
vitoare la persoana adoptatului2. În aceste cazuri, instanţa care soluţionează acţiunea
în constatarea nulităţii trebuie să stabilească în concret raporturile create între adoptat
şi adoptator şi să aprecieze dacă, în perioada în care adoptatul a fost crescut de
adoptator, între aceştia s-au creat legăturile afective care caracterizează o familie3.
d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului
Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea
condiţiilor prevăzute în art. 9 alin. (1) din lege, respectiv adoptatorul să aibă
capacitate deplină de exerciţiu4 şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adop-
tatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar
dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în
nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.
e) Rudenia în linie dreaptă şi colaterală
Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este
expres prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor
1
Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1482/1966, C.D. 1966, p. 194-196.
2
A se vedea I. A l b u , Dreptul familiei, op. cit., p. 278; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2969/1973, Repertoriu II, p. 75; Trib.
jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 525/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3095/1995, B.J. 1995, p. 77-78.
3
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1625/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 57.
4
În această privinţă, reglementarea actuală diferă de cea anterioară în care se cerea ca adoptatorul să fie major (diferenţa dintre
persoana majoră şi cea cu capacitate deplină de exerciţiu am subliniat-o anterior).
copii. Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, de pildă, între bunici şi nepoţi, este
permisă1. Soluţia se deduce din chiar raţiunile acestei instituţii.
În literatura juridică s-a susţinut că, de lege ferenda, se impune ca adopţia între
rudele fireşti în linie dreaptă să fie întotdeauna sancţionată cu nulitate absolută,
întrucât constituie o abatere de la rosturile adopţiei 2. În ce ne priveşte, credem că
adopţia între rudele fireşti în linie dreaptă, cu excepţia celei făcute de către părinţii
fireşti ai copilului, trebuie menţinută, deoarece prin ea se urmăreşte crearea unor
relaţii mai apropiate decât cele determinate de rudenia firească, efectele juridice fiind
multiple, inclusiv cel asupra dreptului la moştenire.
Actuala legislaţie susţine această opinie şi prevede că rudenia dintre adoptator
şi adoptat este un criteriu de preferinţă pentru încuviinţarea adopţiei.
Potrivit art. 8 alin. (1) din lege, este prohibită adopţia între rudele colaterale de
gradul al doilea, adică între fraţi şi surori. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei
prevederi legale este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi
Deşi adopţia între soţi nu este prohibită în mod expres, în mod unanim, în lite-
ratura juridică se consideră că o astfel de adopţie se sancţionează cu nulitatea abso-
lută, existând incompatibilitate între raporturile izvorâte din căsătorie şi cele izvorâte
din adopţie.
g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţi
Conform art. 8 alin. (2) din lege, adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către
aceeaşi persoană sau familie este interzisă. Anterior Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 25/1997, această interdicţie nu era expres prevăzută, însă, aproape
unanim, s-a admis că adopţia este inadmisibilă3.
h) Încălcarea scopului adopţiei
Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al
copilului, respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării
sale armonioase. Abaterile de la acest scop care constituie, aşadar, cauza actului
juridic al adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 262; I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 22-23.
2
A se vedea: I. A l b u ş.a., op. cit., p. 185; D. R i z e a n u , op. cit., p. 36; I. R u c ă re a n u , Rudenia ..., op. cit., p. 211.
3
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 186. A existat însă şi opinia contrară, în sensul că adopţia a doi soţi este admisibilă ( T.R.
P o p e s c u , op. cit., p. 123; I. R u c ă re a n u , op. cit., p. 205).
În practica judiciară au fost considerate astfel de abateri:
- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustra-
gerii tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda
dispoziţiile legale privind dreptul la moştenire1;
- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce urma
a o depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei fireşti au urmărit ca fiica lor să
devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani2;
- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.3

i) Viciile de consimţământ
Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile
de consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.
În literatura juridică s-a precizat că eroarea constituie viciu de consimţământ
numai atunci când poartă asupra identităţii fizice a adoptatului 4; dolul constituie viciu
de consimţământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la
adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ5.
Eroarea asupra naturii actului încheiat, care s-a ivit în practica judiciară,
adoptatorii crezând că încheie un contract de întreţinere, este sancţionată cu nulitate
absolută6, în acest caz nefiind vorba de o eroare-viciu de consimţământ, ci de o eroare
obstacol, echivalentă cu lipsa consimţământului.
Procedura de desfiinţare a adopţiei
Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.

1
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 250/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 63.
2
Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 244/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.
3
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia
nr. 9/1976, Repertoriul III, p. 31.
4
A se vedea A. I o n a ş c u ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p. 139 şi urm.
5
A se vedea I. R u c ă re a n u , Rudenia …, op. cit., p. 150.
6
A se vedea I. A l b u ş.a., op. cit., p. 189.
Soluţia este întemeiată atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe
considerentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să
desfiinţeze un act a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul
adopţiilor internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul naţional pentru adopţii.

Efectele desfiinţării adopţiei


Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, la fel ca în
dreptul comun, efecte retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi
înlăturate datorită specificului actului juridic analizat.
a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată. Astfel, dacă declararea
nulităţii adopţiei are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va
influenţa succesiunea lor, respectiv nu va exista vocaţie succesorală între persoanele
care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii.
b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţi fireşti, care vor exercita
drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului, pier-
dute de adoptator. Concluzia se impune datorită caracterului retroactiv al nulităţii,
adopţia considerându-se că nu a existat niciodată.
Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului, în condiţiile legii1.

1
Aceasta a fost opinia susţinută în doctrină şi sub legislaţia anterioară, care nu prevedea expres această posibilitate. A se vedea
I.P. F i l i p e s c u , Adopţia …, op. cit., p. 65.
Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terţe
persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a
adoptatorului rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.
c) Numele fostului adoptat
Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de
familie [art. 59 alin. (1)]. Acest efect se produce doar pentru viitor.
În literatura juridică1 şi în practica instanţelor2, s-a apreciat că, atâta vreme cât
nu există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va putea încuviinţa ca fostul
adoptat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. Aceeaşi soluţie se aplică
şi pentru soţul sau copii adoptatului, dacă aveau nume comun.
De lege ferenda, credem însă că această posibilitate ar trebui recunoscută,
fostul adoptat putând avea motive temeinice să pledeze pentru păstrarea numelui
purtat în perioada adopţiei desfiinţate.
d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator după declararea
nulităţii adopţiei.
e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai
pentru viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat
fiind caracterul întreţinerii şi a modului ei de prestare succesivă.
f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte
din adopţie, reglementate de art. 7 C.fam., dispar odată cu desfiinţarea adopţiei.
g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu
a pierdut niciodată cetăţenia română [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 21/1991].
Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18
ani până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte
ţara pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean
român [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Per a contrario, dacă adoptatul a
împlinit 18 ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit
această vârstă, el va păstra cetăţenia română.

1
A se vedea: E. L u p a n , D.A. P o p e s c u , op. cit., p. 107; I. A l b u ş.a., op. cit., p. 196; C. S t ă t e s c u , op. cit., p. 121.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 403/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 6; Trib. pop. Orăştie, sentinţa civilă nr. 741/1964, J.N. nr.
8/1966, p. 120-122.
6.2. Desfacerea adopţiei
Conform art. 55 coroborat cu art. 7 alin. (3) lit. a) din lege, desfacerea adopţiei
intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori au
decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-
viinţare a noii adopţii. În legislaţia anterioară, desfacerea adopţiei era concepută ca o
sancţiune ce făcea să înceteze, pentru viitor, adopţia, întrucât menţinerea ei nu mai
corespundea intereselor adoptatului1.
Faţă de caracterul restrictiv al art. 55 din lege, credem că, în prezent,
desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, acela al decesului adoptatorului sau
al soţilor adoptatori urmat de încuviinţarea unei noi adopţii, neexistând posibilitatea
pronunţării sale ca o sancţiune, pe cale judecătorească. În acest sens pledează şi
dispoziţiile art. 65 alin. (2) din lege care, indicând conţinutul Registrului naţional
pentru adopţii, se referă la deschiderea procedurii, încredinţarea în vederea adop ţiei,
încuviinţarea adopţiei sau declararea nulităţii acesteia, dar nu face nicio referire la
desfacerea adopţiei.
Deşi, la o primă analiză, înlăturarea posibilităţii desfacerii adopţiei, oricare ar fi
cauzele ce intervin după încuviinţarea acesteia, pare contrară interesului adoptatului,
credem că soluţia legislativă este nu numai oportună, ci şi conformă cu raţiunea insti-
tuţiei analizate. Astfel, prin adopţie se urmăreşte, pe lângă ocrotirea interesului supe-
rior al adoptatului, crearea unor raporturi identice sau cât mai asemănătoare cu cele
ale filiaţiei şi rudeniei de sânge. Ca urmare, este firesc ca această legătură între adop-
tat şi adoptator să nu poată fi desfăcută, indiferent de neînţelegerile sau alte motive
grave ce pot apărea. În situaţia în care, prin atitudinea sa, adoptatorul ar pune în
primejdie dezvoltarea adoptatului, soluţia ar fi sancţionarea acestuia, prin decăderea
din drepturile părinteşti sau luarea măsurilor speciale de protecţie a copilului, măsuri
prevăzute de Legea nr. 272/2004.

1
Legislaţia anterioară nu prevedea expres cazuri de desfacerea adopţiei, dar practica judecătorească şi doctrina au determinat
împrejurările ce puteau conduce la această finalitate, împrejurări ce trebuiau apreciate de la caz la caz. Astfel de exemple au fost
considerate cauze de desfacere a adopţiei: lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat; faptul că părintele adoptator a
încercat să întreţină relaţii sexuale cu adoptata minoră; asprimea nejustificată a adoptatorilor, care a determinat părăsirea de către
copil a domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti; neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale necesare creşterii şi educării
adoptatului etc.
7. Adopţia internaţională2
Reglementarea actuală a instituit condiţii speciale pentru adopţiile
internaţionale, în primul rând, pentru a alinia legislaţia naţională convenţiilor
internaţionale la care România este parte2, dar şi pentru a se putea urmări evoluţia
copiilor români adoptaţi în străinătate şi a se împiedica traficul cu copii.
Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume:
- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie
cu domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce
vor fi analizate în continuare;
- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o
familie cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub
incidenţa Legii nr. 105/1992.
Adoptarea unui copil – cu domiciliul în România – de către o persoană sau o
familie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se
cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adop-
ţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.
1. Cerinţe de fond
În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, diferenţa de
vârstă sau lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru
Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:

2
Adopţia internaţională a reprezentat şi reprezintă o materie sensibilă, referitor la care, sub presiunea organismelor europene sau
internaţionale, au existat numeroase intervenţii legislative, unele reflectând conjunctura politică internaţională. Astfel, înainte de
adoptarea Legii nr. 273/2004, prin O.U.G. nr. 121/2001 (M. Of. nr. 633 din 9 octombrie 2001) s-a dispus suspendarea, pe o perioadă
de 12 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, a tuturor procedurilor având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană
sau familie de cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie de cetăţenie română şi cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
Această suspendare a avut scopul, declarat în art. 2 al ordonanţei, de a permite Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi
pentru Adopţie şi Ministerului Justiţiei să reanalizeze regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei
interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu, încercându-se eliminarea corupţiei şi, în special, stoparea traficului
de copii.
Actul normativ a fost completat prin O.U.G. nr. 161/2001 (M. Of. nr. 780 din 7 decembrie 2001), care a dispus ca procedurile aflate
deja pe rolul instanţelor judecătoreşti să se soluţioneze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum şi
posibilitatea ca, în situaţii excepţionale, impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de
încuviinţarea adopţiilor internaţionale către instanţele judecătoreşti competente.
Această ordonanţă, care reprezintă, în fond, un pas înapoi în materia adopţiilor internaţionale, a fost respinsă prin Legea nr.
348/2002 (M. Of. nr. 411 din 13 iunie 2002).
Actualele dispoziţii legale, extrem de restrictive în materia adopţiei internaţionale, sunt deja criticate de susţinătorii acestei instituţii,
astfel că este posibilă şi previzibilă o nouă intervenţie legislativă.
2
Astfel de convenţii sunt:
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin
Legea nr. 15/1993 (M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 şi
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994).
a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în
străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii
adopţiei;
b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV,
cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va
întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de
încuviinţare a adopţiei;
c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate
pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul
primitor şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor;
este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2
ani; sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.
Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de autoritatea
centrală competentă din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi auto-
rizate în condiţiile legii1.
Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adoptatorului este luată
în evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.
7.2. Cerinţe de formă
Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se
transmit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de
următoarele documente:
- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând
informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi
aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală,
mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi
cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile
raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din
statul primitor;

1
În cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile
prin intermediul autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în
acest sens în statul de primire. Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al conven ţiei de la Haga
sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.
- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care
doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba
română;
- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să
intre şi să locuiască permanent în statul primitor.
Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de
traducerea legalizată în limba română.
7.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale
Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior, se
înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.
Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de
garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la
pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea
în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.
Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod
corespunzător. În plus, în cadrul procesului va fi citat şi Oficiul Român pentru
Adopţii.
Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi
vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia
succesorală şi cetăţenia adoptatului.
Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopţiei internaţionale şi cele
ale anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute în
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul
eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă
că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau
al familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a
adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de
familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.
Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta
şi părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin
intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate
din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.
În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute mai sus, Oficiul trebuie să solicite
transmiterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei
acreditate şi autorizate din statul primitor.
În cazul în care, ulterior adopţiei internaţionale, adoptatorul sau familia adopta-
toare îşi stabileşte domiciliul în România, urmărirea evoluţiei copilului cade în
sarcina direcţiei în a cărei rază teritorială adoptatul îşi are domiciliul.
TEST DE EVALUARE
1. Care este structura adopţiei conform legislaţiei actuale?
2. În ce situaţii nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti ai
adoptatului la încheierea adopţiei?
3. O persoană majoră poate fi adoptată?
4. Care sunt etapele procedurii încuviinţării adopţiei în faţa instanţei?
5. Pentru ce perioadă se dispune încredinţarea în vederea adopţiei şi ce efecte
produce această hotărâre?
6.Care este cel mai important efect al adopţiei?
7.Enumeraţi cel puţin două cazuri de nulitate absolută a adopţiei.
8.În ce situaţii este posibilă desfacerea adopţiei?
9.Ce condiţii de fond trebuie să îndeplinească adopţia internaţională?

TEST GRILĂ:
1. În ce cazuri se desface adopţia:
a. În situaţia în care adoptatorul comite fapte deosebit de grave împotriva minorului.
b. în niciun caz.
c. în cazul decesului adoptatorului.
2. Părintele decăzut din drepturile părinteşti mai are dreptul de aconsimţi la adopţia
copilului său:
a. da.
b.nu.
c. doar în anumite situaţii.
3. Prsoana majoră poate fi adoptată:
a.da.
b.nu.
c. da, însă numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul
minorităţii sale.
4. Adopţia între fraţi este permisă
a. da, fiind chiar un criteriu de preferinţă.
b. adopţia între fraţi este interzisă.
c. numai dacă nu există altă variantă.
5. Consimţământul părinţilor fireşti se mai cere după etapa încuviinţării adopţiei?
a. da, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au
intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului
iniţial.
b. nu.
c.da.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:

1. Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a V a, Editura CH


Beck, Bucureşti, 2005 Capitolul Adopţia;
2.A.Filipescu, I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII a, Editura CH
BECK, Bucureşti, Capitolele corespunzătoare;
3.Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
încheiată la Haga la 23 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.84/1994 ( M.
Of. nr.298/21.10.1994).
4.D.Lupaşcu, Aspecte teoretice şi de practică judiciară privind adopţia cu referire
specială la reglementarea stabilită prin Legea nr.273/2004, în revista Pandectele
Române nr.4/2004, p.119-150.

Răspunsuri corecte grilă: 1.c, 2.a, 3.c, 4.b, 5.a.

MODULUL 4
Obiective: Identificarea situaţiilor şi categoriilor de persoane care necesită
protecţie specială – persoanele defavorizate, cu deficienţe fizice şi psihice, a
victimelor războiului şi a pesoanelor discriminate.
Competenţe: Studenţii dobândesc noţiuni care să îi ajute să delimiteze aceste
categorii şi să identifice măsurile de protecţie acordate acestora în cadrul sistemului
de drept actual.
Cuvinte cheie: persoane defavorizate, persoane cu deficienţe fizice şi psihice,
victimă a războiului, discriminare.
Rezumat: În afara copilului există şi alte categorii sociale caracterizate ca fiind
mai slabe şi pentru care legiuitorul a prevăzut anumite măsuri de protecţie socială
specială, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Capitolul IV
PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR DEFAVORIZATE
Noţiunea de persoană defavorizată a fost introdusă în legislaţia noastră
pentru prima dată prin Legea nr.48/2002 pentru adoptarea ORDONANŢEI nr.137/31
august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. În
art. 4.al acestui act normative se arată că: în înţelesul prezentei ordonanţe, categorie
defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate
în raport cu majoritatea cetăţenilor din cauza originii sociale ori a unui handicap, fie
se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare generat de cauze
specifice, cum ar fi o boală cronică necontagioasă ori infectarea HIV, statutul de
refugiat sau azilant."
Atât prin acest act normative, cât şi prin acte normative ulterioare, cum
ar fi Legea nr. 416/2001, privind venitul minim garantat s-au delimitat în mare
măsură, dar nu exhaustiv, situaţiile în care trebuie să se afle o persoană sau o familie
pentru a fi inclusă în categoria persoanelor defavorizate şi pentru a beneficia de ajutor
social corespunzător.
Scopul acordării ajutorului social in conformitate cu prevederile Legii
nr.416/2001 privind venitul minim garantat este combaterea marginalizarii sociale a
persoanelor singure si familiilor defavorizate si cu venituri mici Mai multe rapoarte
si studii efectuate recent de catre O.S.C.E. si Banca Mondiala, evidentiaza
discriminarile la care sunt supuse aceste categorii de persoane. Problemele cu care
acestea se confrunta in domeniul protectiei sociale, asistentei medico-sanitare si
locuintelor, influenteaza starea de sanatate sociala nu doar a acestor persoane ci si cea
a populatiei majoritare care intra in contact permanent cu reprezentantii acestei
categorii.
Astfel de categorii de persoane defavorizate sunt:
- persoanele fara domiciliu sau resedinta si fara locuinta, aflate in situatie de
nevoie;
- familiile si persoanele singure, cetateni romani, al căror venit este sub venitul
minim garantat;
- familiile sau persoanele singure, cetateni ai altor state sau apatrizi, care au
resedinta sau, dupa caz, domiciliul in Romania, in conditiile legislatiei romane;
- familiile si persoanele sarace, fara nici un venit sau cu venituri foarte mici;
- persoanele cu handicap;
- somerii;
- pensionarii;
- copiii lipsiţi de ocrotire părintească sau de alt tip de ocrotire;
- alte categorii.
Niciuna dintre aceste categorii nu este îndreptăţită la ajutor social prin simplul
fapt al încadrării într-una dintre aceste situaţii, ci trebuie dovedită şi starea de nevoie,
coroborată cu imposibilitatea înlăturării acestei stări prin alte mijloace ( cum ar fi de
exemplu vânzara unor bunuri personale care nu sunt de strictă neceitate).
Una dintre cele mai importante măsuri de protecţie ce se acordă, pe lângă
consiliere, reconversie profesională şi sprijin în găsirea unui loc de muncă, este
acordarea ajutorului social lunar, pentru a se asigura venitul minim garantat.
Instituirea venitului minim garantat se intemeiaza pe principiul solidaritatii
sociale, in cadrul unei politici nationale de asistenta sociala.
Nivelul venitului minim garantat este stability prin Legea nr.416/2001 şi se
indexeaza anual prin hotarare a Guvernului, in raport cu evolutia preturilor de
consum. Cuantumul ajutorului social se stabileste ca diferenta între nivelul venitului
minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure.
Această lege stabileşte şi sensul noţiunii de familie desemneaza sotul si sotia
sau sotul, sotia si copiii lor necasatoriti, care au domiciliul ori resedinta comuna
prevazuta in actele de identitate si gospodaresc impreuna. Se considera familie si
persoana care locuieste impreuna cu copiii aflati in intretinerea sa si se afla in una
dintre urmatoarele situatii:
a)este necasatorita;
b) este vaduva;
c) este divortata;
d) al carei sot/sotie este declarat/declarata disparut/disparuta prin hotarare
judecatoreasca;
e) nu a implinit varsta de 18 ani si se afla in una dintre situatiile prevazute la lit. a)–
d).
Se considera familie si fratii fara copii, care gospodaresc impreuna si care nu
au domiciliul sau resedinta comuna cu parintii.
Se asimileaza termenului familie barbatul si femeia necasatoriti, cu copiii lor si
ai fiecaruia dintre ei, care locuiesc si gospodaresc impreuna.
Prin termenul copil se intelege copilul provenit din casatoria sotilor, copilul unuia
dintre soti, copilul adoptat, precum si copilul dat in plasament familiei sau persoanei
ori pentru care s-a instituit tutela sau curatela, potrivit legii.
Prin termenul persoana singura se intelege persoana care a implinit varsta de 18 ani,
locuieste si se gospodareste singura. Au dreptul la venitul minim garantat, in
conditiile prezentei legi, si sotii despartiti in fapt, daca ancheta sociala atesta situatia
existenta si justifica acordarea acestuia.
Persoanele apte de munca, ce nu realizeaza venituri din salarii sau din alte
activitati, se iau in considerare la stabilirea numarului membrilor de familie pentru
determinarea nivelului de venit pe familie numai daca fac dovada faptului ca sunt in
evidenta agentiei teritoriale pentru ocuparea fortei de munca, pentru incadrare in
munca, si nu au refuzat un loc de munca ori participarea la serviciile pentru
stimularea ocuparii fortei de munca si de formare profesionala oferite de aceste
agentii. Agentia teritoriala pentru ocuparea fortei de munca va transmite primarilor, in
prima luna a fiecarui trimestru, tabelul nominal cu persoanele care sunt in cautarea
unui loc de munca ori au participat la serviciile pentru stimularea ocuparii fortei de
munca si de formare profesionala oferite de aceste agentii.
Prin persoana apta de munca se intelege persoana care indeplineste
urmatoareleconditii:
a)are varsta cuprinsa intre 16 ani si varsta standard de pensionare;
b)nu urmeaza o forma de invatamant cursuri de zi prevazuta de lege;
c)are starea de sanatate si capacitatea fizica si psihica corespunzatoare, care o fac apta
pentru prestarea unei munci.
Face exceptie de la indeplinirea acestor obligatii persoana apta de munca si
care se afla in una dintre urmatoarele situatii:
a) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a unuia sau mai multor copii in varsta
de pana la 7 ani si pana la 16 ani in cazul copilului cu handicap mediu, dovedit prin
certificat eliberat de Comisia pentru protectia copilului;
b) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a uneia sau mai multor persoane cu
handicap grav sau accentuat, dovedit prin certificat eliberat de Comisia pentru
protectia copilului sau, dupa caz, de Comisia de expertiza medicala a persoanelor cu
handicap pentru adulti;
c) participa la un program de pregatire profesionala;
d) este incadrata in munca.
La stabilirea venitului net lunar al familiei si, dupa caz, al persoanei singure se
iau in considerare toate veniturile pe care membrii acesteia le realizeaza, inclusiv cele
care provin din drepturi de asigurari sociale de stat, asigurari de somaj, obligatii
legale de intretinere, indemnizatii, alocatii si ajutoare cu caracter permanent si alte
creante legale, cu exceptia burselor de studiu si a burselor sociale, precum si a
sprijinului financiar prevazut de Hotararea Guvernului nr.1.488/2004 privind
aprobarea criteriilor si a cuantumului sprijinului financiar ce se acorda elevilor in
cadrul Programului national de protectie sociala «Bani de liceu», cu modificarile si
completarile ulterioare.
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate numai
categoriile de bunuri cuprinse in lista bunurilor considerate de stricta necesitate
pentru nevoile familiale, aceasta beneficiaza de ajutor social, luandu-se in calcul
veniturile prevazute la alin. (1).
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate cel putin unul
dintre bunurile cuprinse in lista bunurilor care nu sunt considerate de stricta necesitate
pentru nevoile familiale, aceasta nu beneficiaza de ajutor social.
In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate bunuri ce depasesc
cantitativ bunurile cuprinse in lista prevazuta la alin. (2), la stabilirea venitului net
lunar al familiei sau persoanei singure se iau in considerare veniturile potentiale
provenite din valorificarea bunurilor respective, stabilite potrivit unor limite minime
si maxime, aprobate la nivel national.
Pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi,
una dintre persoanele majore apte de munca din familia beneficiara are obligatia de a
presta lunar, la solicitarea primarului, actiuni sau lucrari de interes local, fara a se
putea depasi regimul normal de lucru si cu respectarea normelor de securitate si
igiena a muncii.
Obligatia de a presta actiunile sau lucrarile de interes local amintite mai sus
poate fi transferata altor persoane din familie, cu acordul primarului, in situatia in
care persoana nominalizata sa efectueze actiunile sau lucrarile de interes local se afla
in incapacitate temporara de munca sau si-a pierdut total ori partial capacitatea de
munca.
Dreptul la ajutor social inceteaza in urmatoarele situatii:
a) in cazul in care beneficiarii nu mai indeplinesc conditiile prevazute de prezenta
lege;
b) in cazul in care plata ajutorului social a fost suspendata si, in termen de 3 luni de la
data suspendarii platii, nu au fost indeplinite obligatiile prevazute de lege.
Alte ajutoare ce se acordă persoanelor defavorizate sunt:
- Ajutorul pentru incalzirea locuintei
- Ajutorul social care se acorda sotiilor celor care satisfac serviciul militar
obligatoriu ( se acordă o sumă lunară soţiilor care sunt însărcinate, au în îngrijire
copii până la 7 ani sau sunt încadrate într-un grad de invaliditate);
- Alocatia pentru copiii nou-nascuti (Mamele au dreptul la o alocatie pentru
fiecare dintre primii 4 copii nascuti vii, in cuantum de 230 lei);

Capitolul V
PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DEFICIENŢE FIZICE
SAU PSIHICE
Deşi din punct de vedere instituţional protecţia acestei categorii de persoane
continuă să prezinte numeroase inconveniente, din punct de vedere legislativ s-a
realizat o aliniere a legislaţiei noastre la legislaţia europeană şi la convennţiile
internaţionale în materie.
Astfel, deosebit de importante sunt : O.U.G. nr.102/1999 privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi
completările ulterioare; Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice nr. 487/2002 şi H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale
privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din
România.
Scopul spre care se tinde prin implementarea noii legislaţii este crearea de
şanse egale (reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societăţii şi mediului,
precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea, sunt puse la dispoziţia
tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi) şi asigurarea unei vieţi
independente, prin deţinerea (de către persoana cu dizabilităţi) a controlului deplin
şi responsabil asupra propriei vieţi.
Dizabilitatea reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii esentiale ale
fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau de actiune a acesteia.
In cazul persoanelor cu dizabilitati, exercitarea drepturilor omului trebuie sa conduca
la eliminarea integrala sau la reducerea incidentei dizabilitatii, in functie de caracterul
si gradul acesteia, de activitatea asumata de subiect etc. Oamenii sunt fiinte morale,
deci libere si responsabile, avand prin urmare puterea de a-si depasi handicapul.In
sectorul asistentei sociale pentru persoanele cu handicap, inca cu cateva decenii in
urma, s-a pornit de la ideea clară că trebuie compensat handicapul.Ideea de baza este
asigurarea principiului egalitatii sanselor, astfel incat persoana cu dizabilitati sa aiba
aceleasi conditii de viata ca si cele ale persoanelor fara handicap.

Principiile de baza ale acordării asistenţei sociale pe plan international


(destinate grupurilor celor mai defavorizate de societate) sunt:
-principiul legal;
- principiul evaluarii.
1. Principiul legal consta in asigurarea unei persoane prin inscrierea intr-o casa
de ajutor de somaj, casa de asigurari de boala sau asociatii asemanatoare. Se plateste
o cotizaţie care dă apoi dreptul la o anumita despăgubire in momentul cand se petrece
un eveniment social. Se considera ca aceasta forma de politica este demna si ofera o
siguranta individului in raport cu sistemul asigurat.
2. Principiul evaluării se bazeaza pe evaluarea facuta de autoritati asupra
nevoilor care trebuie satisfacute pentru a ajuta o persoana aflata in stare de handicap.
Drept consecinta, se acorda ajutor economic si servicii pornind de la evaluarea
necesitatilor si a posibilitatilor.
Serviciile de asistenta sociala adresate persoanelor cu handicap se desfasoara
dupa urmatoarele modele:
-centralist (dominat de guvern si parlament);
-descentralizat (bazat pe autonomia locala a promovarii politicilor sociale la
nivel regional–comune,orase,judete) ;
- bazat pe initiativă privată: este mai mobil, observa rapid necesitatile nou
aparute in societate, descopera lacunele in sistemul public şi doreste sa ofere alte
modalitati de ajutorare.
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au manifestat grija fata de ceilalti,
incercand sa trateze insecuritatea sau nevoia umana, sa ajute pe cei care se dovedeau
incapabili a-si satisface minimul de cerinte ale traiului. Astfel, chiar si in antichitate
exista o varietate de moduri de alinare a suferintei, de ajutorare a celor aflati in
nevoie; printre altele, existau practici ca alocatiile zilnice si pensiile pentru invalizi.
Ulterior, doctrina religioasa a devenit mai pregnantă, ea propovăduia
indatorirea de a da, de a oferi si dreptul de a primi in cazul celor aflati in nevoie (de
altfel toate religiile, intr-un fel sau altul, postuleaza datoria de caritate fata de cei
defavorizati).
Incepand cu secolul al VI-lea, manastirile au dobândit un rol principal in
alinarea suferintelor. Treptat, spitalul a devenit o sursa importanta in ajutorarea celor
aflati in nevoie. În timpul evului mediu; el nu furniza doar ingrijire medicala celor
bolnavi, ci si pelerinilor, orfanilor, varstnicilor, saracilor. Primele spitale au aparut de-
a lungul principalelor drumuri, atasate manastirilor si doar ulterior ele au fost
infiintate si in orase, fiind luate in grija autoritatilor municipale.
In general, pana in secolul trecut, handicapul era considerat ca o fatalitate si suscita
din partea comunitatii o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea in institutii
viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfasurarea vietii sociale. Treptat,
datorita initiativei private, au aparut primele servicii pentru invalizi, sub forma
operelor de binefacere, vizand uneori si stabilimentele scolare.
Punand accentul pe valorizarea fiintei umane ca forta de munca, revolutia
industriala a facut necesara o abordare mai sistematica a problematicii legate de
handicap si invaliditate, fapt care a dus la aparitia mecanismelor si instrumentelor
securitatii sociale: asigurarile sociale si asistenta sociala.
În perioada actuală, protecţia persoanelor cu dizabilităţi pune accentul pe
accesibilitate, adică pe înlăturarea obstacolelor care împiedică mişcarea liberă în
mediul ambiant a acestor persoane şi accesibilizarea diverselor zone ale societăţii
cum ar fi: spaţiile de locuit, instituţiile publice, serviciile de transport public,
mijloacele de transport, străzile, mediul exterior etc.
Pentru a delimita cercul persoanelor incluse în categoria analizată şi deci
beneficiarii ajutoarelor sociale de această natură trebuie să recurgem la definiţiile pe
care actele normative în vigoare le dau unor noţiuni cum sunt :
1.Deficienţă – înseamnă absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a
unei funcţii (anatomică, fiziologică sau psihologică) a persoanei. Deficienţa poate fi
rezultatul unei maladii, al unui accident, dar şi al unor condiţii negative de mediu.
2.Dizabilitate – termen generic pentru deficienţe (afectări), limitări de
activitate şi restricţii de participare. Ea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor
functii esentiale ale fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau
de actiune a acesteia.
3.Handicap - se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor
unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi
membri. El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu (H.G.
nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi
integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).
4.Handicap psihic - incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă
vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice (Legea
sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).
5.Incapacitate – desemnează un număr de limitări funcţionale cauzate de
deficienţe fizice, intelectuale, senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu.
Limitările pot fi parţiale sau totale şi nu permit ca o activitate să fie îndeplinită în
limitele considerate normale pentru o fiinţă umană (H.G. nr.1215/2002 pentru
aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi integrarea socială a
persoanelor cu handicap din România).
6.Persoană cu tulburări psihice - persoana bolnavă psihic, persoană cu
dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de
droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform
normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice.
(Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).
7.Persoană cu tulburări psihice grave - persoana cu tulburări psihice care nu
este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel
încât necesită ajutor psihiatric imediat (Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).
8.Persoanele cu handicap - sunt acele persoane pe care mediul social,
neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau
le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor
materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în
sprijinul integrării lor sociale şi profesionale (O.U.G. nr.102/1999, privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi
completările ulterioare).

În România, protecţia coordonarea activităţilor de protecţie a persoanelor cu


deficienţe fizice sau psihice o realizează Autoritatea Naţională pentru Persoanele
cu Handicap – organ de specialitate, cu personalitate juridică, ce coordonează la
nivel central activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor
cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării
drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din
domeniul propriu şi controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu
handicap (O.G nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările şi completările ulterioare).
Protecţia efectivă se realizează prin centre – instituţii de asistenţă socială
pentru persoanele cu handicap – care se clasifică în:
1. centre pilot
2. centre de îngrijire şi asistenţă
3. centre de recuperare şi reabilitare
4. centre de integrare prin terapie ocupaţională
5. centre de zi
6. centre de intervenţie timpurie
7. locuinte protejate, de tip familial.

La nivel internaţional, documentele care definesc politica privind egalizarea


şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi sunt:
1. Carta Socială Europeană (art.15 – partea a doua)
2. Regulile Standard ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalizarea
şanselor pentru persoanelor cu handicap – 1993
3. Rezoluţia Consilului Europei şi a reprezentanţilor guvernelor ţărilor membre
în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap
( 97/C 12/10) - 1996
4. Recomandarea Consilului Europei nr. R (92) pentru o politică coerentă
pentru egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap - 1992
5. Convenţia Organizaţiei Internaţională a Muncii 159 pentru instruirea şi
angajarea persoanelor cu handicap – 1983
6. Programul Mondial de Acţiune privind persoanele cu handicap, adoptat de
Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia nr. 37/52 din 3 decembrie 1982 (HG.
nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi
integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).
Egalizarea şanselor (crearea de şanse egale) - procesul prin care diferitele
sisteme sociale şi de mediu (infrastructură, servicii, activităţi informative,
documentare) devin accesibile fiecăruia şi, în special, persoanelor cu handicap (HG.
nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi
integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).
Acest proces se realizează ţinând cont de următorii factori:
a) Factori contextuali – factori care împreună (mediul şi factorii personali)
constituie contextual complet al vieţii unui individ.
b) Factori de mediu – toate aspectele externe sau intrinseci ale lumii, care
formează contextul vieţii unui individ; ei include: lumea fizică naturală, lumea fizică
artificială (făcută de om), ceilalţi oameni, în diferite relaţii şi roluri, atitudini şi valori,
sisteme şi servicii sociale, politici, legii şi reguli.

Protecţia efectivă se realizează prin crearea unui program individualizat


de reabilitare – secţiune a planului personalizat de servicii care precizează
coordonatele activităţilor de reabilitare, socializare, re/integrare comunitară, familială
şi socio-profesională, care cuprinde:
1. obiectivele pe termen scurt, mediu, lung;
2. activităţi şi procedee recuperatorii;
3. activităţi de consiliere şi sprijin psihoterapeutic acordate membrilor familiei
în vederea optimizării perceperii de către aceştia a persoanei cu handicap şi pentru
antrenarea lor în activităţile de reabilitare;
4. personal implicat în program – specialişti şi personal auxiliar;
5. responsabili de program (persoana care urmăreşte aplicarea programului).

Protecţia specială - cuprinde măsurile luate pentru exercitarea dreptului


persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare,
de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a acestei categorii de persoane.

Prin legislaţia actuală s-a urmărit în primul rând implementarea reformei


instituţionale, un proces alcătuit din 4 etape care se desfăşoară în acelaşi timp,
complementar şi integrat:
1. prevenirea instituţionalizării;
2. restructurarea instituţională ;
3. dezvoltarea sistemului alternativ de asistenţă şi protecţie specială ;
4. dezistituţionalizarea

Reabilitarea - se referă la un proces destinat, a da posibilitatea persoanelor cu


deficienţă să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare,
furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în
direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă în societate.
Servicii :
1. servicii de prevenţie şi intervenţie timpurie
2. servicii de educaţie şi şcolarizare la domiciliu a persoanelor nedeplasabile
3. servicii de terapie şi recuperare la domiciliu
4. servicii de prevenire a abandonului, prin monitorizare, asistenţă pentru
femeia gravidă
5. servicii rezidenţiale de tip familial
6. orice alte servicii care să conducă la bunăstarea persoanei cu handicap alături
de familia sa (H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind
protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).

Situaţia de criză, reprezintă, în cazul particular al familiilor în care există


persoane cu handicap, orice eveniment produs în familie care împiedică acordarea
îngrijirii necesare persoanelor cu handicap, ca de exemplu:
1. situaţii conflictuale în familie

2. familie în curs de destrămare


3. epuizare fizică şi/sau nervoasă a părinţilor sau a persoanelor ce au în
îngrijire (asistent personal) asemenea persoane
4. boală
5. deces
6. deplasare în afara localităţii pentru rezolvarea unor probleme de familie
7. mutare într-o nouă locuinţă
8. violenţă intrafamilială
9. familii monoparentale cu şomaj etc.
CAPITOLUL VIII
PROTECŢIA VICTIMELOR RĂZBOIULUI
Războiul reprezintă un fenomen social extrem de vechi, care a apărut aproape
simultan cu apariţia statelor ca forme de organizare socială şi politică. In epoca
moderna razboiul a fost guvernat de regulile inscrise in Conventiile de la Haga (1899
si 1907) si Geneva (1864, 1906, 1929), primele reglementand raporturile dintre
beligeranti si combatanti, iar ultimele regimul persoanelor care au suferit consecintele
ostilitatilor.
Prin aceste conventii războiul este definit ca „situatia legala in care doua sau
mai multe state sunt autorizate sa decida conflictul lor prin folosirea fortei armate, sau
ca fiind o sangeroasa lupta armata intre grupuri organizate”.
Conventia a IV-a de la Geneva din 1949, privitoare la protectia persoanelor
civile în timp de razboi, este prima conventie specializata pentru protectia acestei
categorii de victime ale razboiului şi cuprinde numeroase dispozitii pentru protectia
populatiei civile împotriva abuzurilor în teritoriile ocupate de inamic si împotriva
anumitor efecte ale razboiului. Ea nu-si propunea însa o protectie generala a
populatiei civile împotriva pericolelor rezultate din ducerea luptelor, din folosirea
bombardamentelor aeriene sau a noilor mijloace si metode de lupta. Erau, astfel
protejate numai persoanele civile, care, la un moment dat si indiferent sub ce forma,
se afla în caz de conflict sau de ocupatie sub puterea unei parti beligerante sau a
puterii ocupante, daca sunt cetateni ai partii adverse.
Conflictele armate ce au avut loc dupa al doilea razboi mondial au demonstrat
insuficienta reglementarilor existente si necesitatea abordarii globale a masurilor de
protectie a populatiei civile, în rândurile careia s-au produs cele mai multe victime,
pierderile de vieti omenesti din cadrul acesteia întrecând cu mult pierderile suferite de
fortele combatante.
Ca procedura, in sistemul Coventiilor de la Haga, schema razboiului era
urmatoarea: el incepea printr-o declaratie de razboi sau prin dezlantuirea efectiva a
ostilitatilor, astfel că, intre beligeranti intervenea starea de razboi. Pe plan intern, tara
trecea pe picior de razboi; legislatia din timp de pace era inlocuita cu legislatia din
timp de razboi, care prevedea o serie de restrictii si indatoriri, intra in vigoare dreptul
razboiului; se rupeau relatiile diplomatice, se suspendau relatiile pasnice – acordurile
si tratatele bilaterale si majoritatea celor internationale – cetatenii inamici erau lasati
sa paraseasca tara sau erau internati, ori li se impuneau o serie de restrictii mult mai
mari decat cetatenilor proprii, erau autorizate actele de ostilitate. Razboiul producea
efecte si fata de neutri, care aveau datoria de a pastra o stricta impartialitate fata de
beligeranti si de a se abtine de la orice amestec in actiunile de razboi ale
beligerantilor, inclusiv de a nu face comert cu marfuri care ar intari potentialul militar
al uneia dintre parti.
Conceptul clasic de razboi, inclusiv dreptul de a-l reglementa, nu oglindesc
decat starea de fapt de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Ori, revolutia
tehnico-stiintifica a adus elemente noi in tehnica razboaielor, cu profunde implicatii si
pe plan juridic.
Violenta, ca mijloc de solutionare a divergentelor dintre state, este prezenta in
atmosfera factorilor politici ai lumii contemporane. Dar, un element nou, totusi, a
intervenit: violenta nu mai poarta denumirea de razboi, ci de conflict armat, urmare a
consacrării acestei denumiri prin CARTA O.N.U.
Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se
încalcă în mod grav regulile stabilite prin tratate internaţionale sau cu caracter
cutumiar referitoare la modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia
anumitor categorii de persoane şi bunuri în cadrul acestuia.
Principiile şi normele de drept internaţional referitoare la conducerea ostilităţilor, la
mijloacele şi metodele de luptă la care se recurge în cadrul conflictului armat,
inclusiv la limitele în care acestea pot fi folosite, ca şi cele privind protecţia, ta
condiţiile speciale ale acţiunilor de luptă, a anumitor categorii de persoane şi bunuri,
se aplică în mod egal şi nediferenţiat tuturor părţilor implicate ta conflict, menirea
acestor reguli fiind de a limita efectele distructive ale confruntărilor militare şi de a
împiedica producerea de distrugeri inutile, de a umaniza, pe cât posibil, prin limitarea
ostilităţilor şi atenuarea rigorilor acestora, în măsura în care necesităţile militare o
permit, recurgerea la forţa armelor şi de a determina pe combatanţi de a se abţine de
la excese, dincolo de orice raţiune şi justificare. Convenţiile internaţionale în materie
cuprind de aceea îndeosebi obligaţii şi interdicţii pentru participanţii la conflictul
armat, a căror încălcare atrage răspunderea internaţională a statelor implicate în
conflict, dar şi răspunderea personală, cu caracter penal de drept intern
sau internaţional, a fiecărui combatant.
Stabilirea că o anumită faptă concretă constituie o crimă de război, fie că
aceasta este prevăzută în cadrul aceleiaşi convenţii, fie printr-un instrument juridic
separat, trebuie să se facă întotdeauna prin raportarea la regulile convenţionale care
sunt încălcate, configuraţia juridică a crimei respective, conţinutul şi aspectele ei
particulare, conturându-se numai după analiza fiecăreia dintre convenţiile în care sunt
prevăzute normele a căror înfrângere se sancţionează penal. Dreptul conflictelor
armate, bazat timp de secole în principal pe cutume internaţionale, este astăzi într-o
importantă măsură cuprins în instrumente juridice convenţionale, care au fixat
cutumele consacrate şi au dezvoltat succesiv reglementările anterioare.
Principiile fundamentale, precum şi principalele reguli ale dreptului pozitiv în
materie, sunt cuprinse în Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile şi
obiceiurile războiului terestru şi regulamentul anexă al acesteia, precum şi în cele
patru Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se
referă lă îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie
(I), la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate
maritime (II), la tratamentul prizonierilor de război (III), şi la protecţia persoanelor
civile în timp de război (IV), ale căror prevederi au fost reafirmate şi dezvoltate în
1977 prin două protocoale adiţionale, care privesc protecţia victimelor conflictelor
armate internaţionale (I), respectiv neinternaţionale(II).
Principiile şi normele dreptului internaţional umanitar se completează cu
principiul cuprins în Clauza Martens, care figurează în majoritatea reglementărilor
convenţionale şi potrivit căruia în cazurile neprevăzute de convenţii persoanele civile
şi combatanţii rămân sub protecţia şi sub imperiul principiilor dreptului internaţional,
aşa cum acestea rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanitare şi din
exigenţele conştiinţei publice.
1. Principiul fundamental al dreptului conflictelor armate este că părţile aflate
în conflict nu trebuie să cauzeze adversarului daune disproporţionate faţă de scopul
războiului, care este acela de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar al inamicului
şi nu inamicul însuşi.
2. Al doilea principiu este acela că persoanele puse in situaţia de afară din luptă
şi cele care nu participă la ostilităţi trebuie să fie tratate cu omenie, protejate şi
respectate.
3. De asemnea este consacrat cu forţa de principiu faptul că părţile unui
conflict armat nu au dreptul nelimitat în alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă pe
care le folosesc.
4. Un principiu care decurge din cele de mai sus este că fiecare persoană
protejată are dreptul la respectul vieţii sale, al integrităţii fizice si morale şi a
atributelor inseparabile ale personalităţii .Persoana căzută în luptă este inviolabilă, iar
inamicul căruia i se predă trebuie să i se cruţe viaţa. Nimeni nu trebuie să fie supus la
torturi fizice sau mentale, nici la pedepse corporale sau tratamente crude ori
degradante. Fiecărei persoane trebuie să i se recunoască personalitatea sa juridică, ea
având dreptul la respectul onoarei, al drepturilor sale familiale, al convingerilor şi
obiceiurilor.
Cei care se află în suferinţă trebuie să fie culeşi şi să li se acorde îngrijirile
necesare în raport de starea lor medicală. Asistenţa umanitară acordată persoanelor
victime ale războiului, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu constituie niciodată
o ingerinţă în conflict. Deci, o asemenea asistenţă umanitară trebuie să fie încurajată
şi protejată.Fiecare persoană aflată în puterea inamicului are dreptul la informaţii
privind soarta membrilor familiei sale şi la primirea de ajutoare pentru supravieţuire.
Nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de proprietatea sa.
5. Alt principiu este că persoanele protejate trebuie să fie tratate fără nici o
discriminare, fondată pe rasă, naţionalitate, sex, limbă, : clasă socială, avere, opinii
politice, filozofice sau religioase ori pe alt criteriu analog. Singurele derogări de
tratament acceptate sunt cele în beneficiul unor persoane pentru a se înlătura
inegalităţile ce ar rezulta din situaţia lor personală, nevoile lor sau starea medicală
precară.
6. Un ultim principiu este că fiecare individ are dreptul la siguranţa propriei
persoane. Nimeni nu va fi pedepsit pentru acte pe care nu le-a comis. Represaliile,
pedepsele colective, luările de ostateci, deportările sunt interzise, iar în cazul în care
se pune problema pedepsirii, fiecare persoană trebuie să beneficieze de judecata unui
tribunal legal constituit şi de garanţiile judiciare uzuale.
Persoanele protejate, victime ale războiului, nu pot renunţa la drepturile pe care
convenţiile umanitare li le conferă.Principiile menţionate sunt materializate în
prevederile concrete din convenţiile internaţionale prin care sunt reglementate
probleme specifice ale dreptului umanitar.

Statutul juridic al combatanţilor în conflictele armate contemporane


Unul din principiile cu caracter cutumiar ale modului de desăşurare a
conflictelor armate este că trebuie să se facă o netă distincţie între forţele armate
beligerante şi populaţia civilă, iar în cadrul armatei, între combatanţi şi necombatanţi.
Anumite fapte comise de beligeranţi sau de membrii combatanţi ai armatei nu sunt
sancţionate penal. Dimpotrivă, sunt considerate crime de razboi:
- ordinul de exterminare, de aplicare a unor rele tratamente, de deportare sau
de munca fortata pentru civilii din teritoriul ocupat si pentru prizonierii de razboi;
- arestarile masive de civili, relele tratamente si torturile aplicate acestora;
- masacrarea preotilor; executarea combatantilor dupa ce au fost parasutati în
spatele liniilor inamice pentru a executa operatiuni de sabotaj;
- uciderea parasutistilor care se salveaza dintr-un avion doborât;
- aplicarea unei pedepse mai grave decât cea disciplinara prizonierilor care au
evadat sau executarea prizonierilor care încearca sa evadeze;
- torturarea, supunerea la rele tratamente sau executarea unor prizonieri de
razboi;
- neacordarea îngrijirilor sau nerespectarea conditiilor minime de trai pentru
sanatatea prizonierilor ori refuzul îngrijirilor medicale necesare acestora, ca si
detinerea lor în conditii inumane;
- refuzarea asistentei unui preot pentru un prizonier condamnat la moarte;
- expunerea prizonierilor de razboi la pericolul actiunilor inamice prin
neîndepartarea lor de linia frontului sau de obiectivele militare ce urmeaza sa fie
atacate;
- folosirea prizonierilor de razboi pentru îndeplinirea unor sarcini
primejdioase, cum ar fi transportarea munitiei sau operatiunile de deminare;
- neprotejarea prizonierilor de razboi contra insultelor sau curiozitatii publice
ori nerespectarea onoarei acestora.
În afara faptelor menţionate mai sus, sunt considerate crime de război şi
următoarele:
a)Efectuarea de experiente biologice si medicale.
Toate cele patru Conventii de la Geneva din 1949 incrimineaza experientele biologice
efectuate de beligeranti asupra persoanelor aflate în puterea lor. Protocolul aditional I
din 1977 încadreaza printre crimele de razboi faptul de a supune orice persoana
protejata unui act medical care nu ar fi motivat de starea sanatatii sale si care nu ar fi
conform cu normele medicale în general recunoscute, daca sanatatea si integritatea
fizica sau mintala a unei asemenea persoane ar putea fi compromise.Este în special
interzis de a practica asupra acestor persoane, chiar si cu consimtamântul lor, mutilari
fizice, experiente medicale sau stiintifice, prelevari de tesuturi sau de organe pentru
transplanturi, daca acestea nu sunt justificate de ratiuni privind apararea sanatatii
persoanei în cauza. Deasemenea, are caracter criminal constrângerea de a dona sânge
pentru transfuzii sau piele destinata grefelor.
b)Luarea de ostatici.În baza prevederilor art.46 din Regulamentul Conventiei a
IV-a de la Haga din 1907, care prevede ca viata indivizilor trebuie protejata de catre
puterea ocupanta, Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevazut luarea de ostatici
printre crimele de razboi. Conventia a IV-a de la Geneva din 1949 enumara luarea de
ostatici printre infractiunile grave prevazute de art.147 al acesteia. Luarea de ostateci
figureaza si în proiectul Codului crimelor conmtra pacii si securitatii internationale.
c)Deportarea populatiei civile. A fost considerata drept crima de razboi prin
Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementarilor mai generale din
conventiile internaţionale anterioare. Conventia a IV-a de la Geneva din 1949
interzice în mod expres în art. 49 deportarea populatiei civile din teritoriul ocupat de
inamic, daca nu se face în propriul interes al acesteia ca urmare a pericolului
operatiilor militare si nu permite ca dislocarea sau deportarea să se faca pe teritoriul
national al statului ocupant. Deportarea ilegala a populatiei civile este considerata
crima de razboi. Conventia interzice si transferul de catre puterea ocupanta al propriei
populatii în teritoriul ocupat, fara a considera, însa, acest act o crima de razboi, lacuna
acoperita de art.85 al Protocolului I de la Geneva din 1977 în cuprinsul caruia sunt
considerate crime de razboi ambele forme de deportare a populatiei civile.
d)Detinerea ilegala a persoanelor civile.Potrivit art.147 al Conventiei a IV-a de
la Geneva, tarile beligerante au dreptul ca, dupa izbucnirea ostilitatilor, daca exista
puternice ratiuni de securitate, sa interneze pe strainii ce se afla pe teritoriul propriu,
iar ulterior, pentru aceleasi ratiuni, sa interneze locuitori din teritoriul ocupat.
Executarea unor acte de detinere ilegala a persoanelor civile de catre oricare dintre
beligeranti, dincolo de limitele – e drept, cam greu de precizat – stabilite prin
conventie constituie o crima de razboi.
Protectia populatiei civile si a persoanelor civile în caz de conflict armat intra
în mod traditional în competenta Comitetului International al Crucii Rosii, însa de ea
s-a ocupat, din ce în ce mai mult, începând din 1968 si Organizatia Natiunilor Unite.

CAPITOLUL IX

PROTECŢIA ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRII

1. NEDISCRIMINAREA
Conform art.2 din Convenţie Statele părţi au obligaţia de a respecta şi garanta
drepturile stabilite prin Convenţie pentru fiecare copil aflat sub jurisdicţia lor,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,
naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau
alte statute, ale copilului, ale părinţilor sau ale reprezentanţilor legali. Statele vor lua
toate măsurile pentru a garanta protecţia copilului împotriva oricărei forme de
discriminare sau de sancţionare bazată pe opiniile sau convingerile sale sau ale
părinţilor.
Comitetul pentru Drepturile Omului a propus ca termenul de discriminare să
fie înţeles ca implicând: orice diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă bazate
pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,
naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau
alte statute ce au ca scop sau ca efect anularea sau împiedicarea recunoaşterii,
deţinerii sau exercitării de către toate persoanele, a tuturor drepturilor şi libertăţilor, în
mod egal.
Comitetul pentru Drepturile Copilului a solicitat Statelor membre ca, în
rapoartele lor periodice privind situaţia copiilor să precizeze şi măsurile luate pentru
reducerea diferenţelor economice, sociale şi geografice, inclusiv între mediul urban şi
cel rural, în vederea prevenirii discriminării copiilor din grupurile cele mai
dezavantajate, incluzând aici copiii aparţinând comunităţilor minoritare şi indigene,
copiii cu dizabilităţi, cei născuţi în afara căsătoriei, copiii de altă cetăţenie, imigranţi
sau aparţinând unor populaţii dislocate, refugiaţii sau solicitanţii de azil, precum şi
copiii care trăiesc şi muncesc pe străzi.
Obligaţia Statelor de a respecta impune ca ele să se abţină de la orice acţiuni
care ar putea viola drepturile copilului, iar obligaţia de a garanta semnifică mai mult,
adică asumarea activă a obligaţiilor şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru a
permite exercitarea acestor drepturi.
În activitatea sa Comitetul pentru Drepturile Copilului a identificat diferite
forme de discriminare cum ar fi discriminarea în funcţie de gen existentă când prin
lege se stabilesc vârste minime pentru căsătorie pentru băieţi şi fete, diferenţierea
copiilor născuţi în căsătorie de cei din afara căsătoriei ( Italia, Germania),
discriminarea individuală pentru a limita dimensiunile familiei ( de ex. în Macedonia
se implementează politica celor trei copii, astfel că, al patrulea copil este exclus de la
dreptul de a beneficia de servicii sociale).
De asemenea, în Madagascar au fost identificate forme de discriminare faţă de
copiii cu dizabilităţi sau născuţi într-o anumită zi a săptămânii, considerată a fi cu
ghinion. Comitetul a criticat şi astfel de practici şi prejudecăţi remanente, chiar dacă
ele nu sunt cuprinse în legislaţia Statelor Părţi.
Alte exemple în acest sens pot fi:
- discriminarea bazată pe gen ( practici tradiţionale privind distribuţia rolurilor
între băieţi şi fete, discriminarea mamelor necăsătorite sau a persoanelor infectate cu
SIDA – Jamaica);
- discriminarea fetelor încă de la naştere şi apoi prin căsătorii extrem de
timpurii – Bangladesh;
- discriminare funcţie de castă existentă în India, unde
întâlnim casta cea mai de jos, a celor care nu trebuie atinşi ( untouchables). Indiei i s-
a recomandat prevenirea abuzurilor motivate de cutume ale castelor şi pedepsirea
celor responsabili, pentru că unor caste le era interzis accesul în locuri publice, la
educaţie, sănătate etc.
- sărăcia ca sursă de discriminare ( Republica Dominicană);
- discriminarea funcţie de cetăţenie-astfel, în state ca Norvegia, Belgia,
Danemarca, Portugalia, Suedia s-au identificat reglementări care acordă anumite
drepturi cum ar fi servicii medicale sau de educaţie numai copiilor de naţionalitatea
statului respectiv, nu şi celor de altă naţionalitate sau fără statut legal dar care trăiesc
sub jurisdicţia acestuia;
- se încurajează educarea şi implicarea liderilor religioşi pentru a combate
căsătoriile timpurii sau forţate, cu precădere în mediul rural, interpretarea textelor
islamice referitoare la familie conform cu spiritul Convenţiei ( Iordania, Iran, Egipt);
- discriminarea pentru motivul naşterii în afara căsătoriei ( astfel, în Japonia
există o practică criticată de Comitet conform căreia în documentele oficiale se
menţionează expres această împrejurare, iar copiii din afara căsătoriei moştenesc doar
jumătate din cota la care ar avea dreptul un copil din căsătorie.

2. INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI


Art. 3 al Convenţiei prevede că, în toate acţiunile care îi privesc pe copii,
întreprinse de instituţiile publice sau private de protecţie socială, de instanţele
judecătoreşti, de autorităţile administrative sau de organele legislative, interesul
superior al copilului va avea o importanţă prioritară.
Acesta este un principiu general al Convenţiei, alături de art.2 –
nediscriminare, art.6 – dreptul la viaţă şi art.12 – respectarea opiniilor copilului.
Conform Convenţiei, Statele şi guvernele trebuie să construiască o societate
prietenoasă pentru copii – child-friendly.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare la:
- separarea copilului de părinţi;
- stabilirea responsabilităţilor părinteşti;
- lipsirea de mediu familial temporar sau permanent;
- adopţie;
- restricţionarea libertăţii;
- audierile în instanţă de natură penală.
Definirea acestei noţiuni a suscitat numeroase discuţii fără a se ajunge la o
concluzie. În instrucţiunile sale, Comitetul a subliniat necesitatea includerii acestui
principiu în toate planurile şi principiile referitoare la copii, precum şi în cadrul
activităţilor parlamentare şi guvernamentale pe plan naţional şi local, mai ales în ceea
ce priveşte elaborarea bugetului şi alocarea resurselor. S-a recomandat de asemenea
evaluarea impactului asupra copiilor şi includerea acestor concluzii în procesul de
elaborare a legilor.
Comitetul nu a încercat propunerea unui criteriu pentru a judeca interesul
superior al copilului, ci a subliniat că în orice context trebuie aplicate valorile şi
principiile generale ale Convenţiei.
Convenţia trebuie privită ca un întreg, astfel că celelalte principii trebuie
folosite pentru determinarea interesului superior al copilului într-o anumită situaţie şi
pentru determinarea intereselor superioare ale copiilor ca grup. Determinarea
interesul superior al copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situaţiei pe termen
scurt, cât şi pe termen lung. Orice interpretare a interesul superior al copilului trebuie
să fie în concordanţă cu spiritul întregii Convenţii şi, în special, cu considerarea
copilului ca persoană cu opinii şi sentimente proprii. Statele nu au voie să interpreteze
interesul superior al copilului într-un sens prea relativist şi cultural şi nu pot folosi
propria lor interpretare pentru a nega drepturile garantate copiilor prin Convenţie.
Iată câteva exemple de situaţii în care Comitetul a considerat că nu se respectă
interesul superior al copilului sau că anumite dispoziţii sunt criticabile:
- în raportul referitor la Austria comitetul regretă că sterilizarea forţată a
copiilor cu dizabilităţi mentale este legală, cu consimţământul părinţilor şi recomandă
revizuirea legislaţiei pentru a permite intervenţia justiţiei în această problemă;
- în Belize nu se permite copiilor şi adolescenţilor să solicite consiliere
medicală sau legală fără consimţământul părinţilor;
- regimul de detenţie şi modul de a depune mărturie reglementat în Bulgaria;
- alocarea de resurse bugetare prea mici pentru protejarea unor grupuri
defavorizate cum sunt copiii sărăci, abandonaţi sau populaţiile indigene ( Bolivia,
Pakistan, Suedia-care făcuse reduceri bugetare în domeniul educaţiei);
- subordonarea drepturilor copilului faţă de interesele adulţilor, neascultarea
opiniilor copiilor ( Bolivia);
- legislaţia familiei care este discriminatorie faţă de mamă – de ex. referitor la
durata custodiei – în Iordania;
- insuficienţa măsurilor de implementare a Convenţiei în domeniile sănătăţii şi
educaţiei ( Marea Britanie).

3.ÎNDRUMAREA PĂRINTEASCĂ ŞI CAPACITĂŢILE ÎN EVOLUŢIE


ALE COPILULUI
Art. 5 din Convenţie prevede că Statele Părţi vor respecta responsabilităţile,
drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, acolo unde este cazul şi conform cutumei
locale, ale membrilor familiei lărgite sau comunităţii, ale reprezentanţilor legali sau
ale altor persoane răspunzătoarea din punct de vedere legal pentru copil, de a oferi,
într-o manieră corespunzătoare capacităţilor în evoluţie ale copilului, îndrumarea şi
orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute prin
prezenta Convenţie.
Acest articol oferă cadrul specific pentru protejarea relaţiei dintre copil, părinţi,
familia sa şi Stat.
Principiile pe care Convenţia le impune Statelor Părţi sunt:
-Ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creşterea şi educarea
copilului;
-Interesul superior al copilului va constitui preocuparea lor principală.
Ceea ce a ridicat probleme Statelor a fost definirea autorităţii parentale,
participarea copiilor la viaţa de familie şi tratamentele necorespunzătoare. Astfel, s-a
arătat că răspunsul la abuz trebuie să meargă dincolo de sancţiunea penală.
Comitetul a considerat că este necesar ca protecţia copilului să creeze
posibilitatea de a se prezenta dovezi împotriva părinţilor sau tutorilor. În Belgia, de
exemplu, art.371 din Codul civil prevedea că un copil de orice vârstă este dator să-şi
onoreze şi să-şi respecte părinţii.
Acest text a fost înlocuit cu altul care prevede că un copil şi mama şi tatăl lui
îşi datorează respect reciproc, indiferent de vârstă. Acest exemplu pune în discuţie
mentalitatea conform căreia părinţii au drepturi absolute asupra copiilor lor,
mentalitate tradiţională în multe societăţi.
O altă situaţie este cea a copiilor din sistemul justiţiei juvenile. Regulile
Standard Minime ale Naţiunilor Unite privind Administrarea Justiţiei Juvenile,
Regulile de la Beijing, cer ca părinţii să fie înştiinţaţi cu privire la arestarea unui
minor şi ca acesta să aibă dreptul ca părintele/tutorele său să fie prezent şi să participe
la procedurile judiciare. De asemenea se prevede că nici un minor nu va fi scos de
sub supravegherea parentală, total sau parţial, în afară de situaţia în care circumstanţe
speciale fac necesar acest lucru.
Definiţia familiei în Convenţie reflectă varietatea de relaţii de rudenie şi
aranjamente comunitare ce există în toată lumea.
Art.5 recunoaşte familia lărgită referindu-se nu numai la părinţi, ci şi la
comunitate, acolo unde aceasta este recunoscută de cutuma locală pentru a oferi
copiilor forme alternative de sprijin, în cazul în care structurile familiale se modifică.
Astfel, Comitetul sugerează să fie încurajate iniţiativele complementare, cum
ar fi grupurile de consiliere formate din elevi în şcoli, programe de conştientizare a
comunităţii cu privire la problemele tinerilor, cum ar fi alcoolul şi suicidul, şi
programe de educaţie a părinţilor ( în raportul referitor la Statele Federative ale
Microneziei).
De exemplu, populaţia din insulele Marshall obişnuieşte să trăiască în grupuri
de familii extinse de trei sau mai multe generaţii. Mama este principala responsabilă
de îngrijirea copilului, dar părinţii sunt ajutaţi şi de ceilalţi membri ai familiei ( în
special femei) la creşterea copiilor. Adesea bunicii îşi adoptă nepoţii ca pe proprii
copii, devenind principalii responsabili de creşterea acestora, în vreme ce părinţii
rămân, sau nu, în cadrul gospodăriei. Aceste adopţii cutumiare sunt foarte răspândite,
iar prin ele contactul cu părinţii naturali nu este rupt. Dacă părinţii adoptivi mor
înainte ca acel copil să devină adult, părinţii naturali îşi reiau rolul de părinte.
În Insulele Fiji comunităţile etnice valorizează relaţiile de apropiere cu
numeroasele lor rude. Evenimentele de familie, manifestările sociale şi sărbătorile
religioase sunt celebrate prin adunări ample ale rudelor. Relaţiile de rudenie definesc
practic majoritatea comunităţilor rurale, iar pentru mulţi copii mici lumea de dincolo
de propriile lor case este formată din mătuşi, unchi, veri, bunici.
Pentru a se realiza o protecţie efectivă a copilului se recomandă interzicerea
bigamiei şi a poligamiei ( în raportul referitor al Burundi).
La nivel internaţional a fost subliniată ideea că nu trebuie considerată copilăria
ca o anticameră a vieţii, ci ea este viaţa înseşi. De aceea situaţia juridică în care
copilul care este pe punctul de a-şi aniversa 18 ani este aproape lipsit de drepturi, iar
a doua zi are drepturi depline, nu mai poate fi acceptată. Este deci necesar să se
creeze condiţii pentru emanciparea diferenţiată şi graduală a copiilor în toate
aspectele vieţii, încercând şi modificarea concepţiilor în acest domeniu fără de care
modificarea legislaţiei ar fi insuficientă.
4. DREPTUL COPILULUI LA VIAŢĂ, SUPRAVIEŢUIRE ŞI
DEZVOLTARE
Dreptul la viaţă este consacrat prin art.6 al Convenţiei şi este un principiu
universal al drepturilor omului.
Expresia drept inerent la viaţă nu poate fi înţeleasă corect într-o manieră
restrictivă, ci protejarea lui necesită adoptarea unor măsuri pozitive de către state. În
acest sens, Comitetul consideră că statele trebuie să ia toate măsurile pentru reducerea
mortalităţii infantile şi creşterea speranţei de viaţă, reabilitarea sănătăţii, furnizarea de
alimente şi apă potabilă. De asemenea se impune statelor şi a se abţine de la privarea
de libertate ilegală, interzicerea pedepsei cu moartea, execuţiile în afara legii, sumare
sau arbitrare.
În acest sens am arătat că, deşi Convenţia nu marchează punctul de la care
începe copilăria, Comitetul s-a arătat preocupat de numărul mare de avorturi din
unele state ( Rusia ), de infanticidul la copiii de sex feminin sau de avorturile
selective (India ) şi se cere statelor să le combată.
În legătură cu pedeapsa cu moartea, textul trebuie interpretat în corelare cu
art.37 care interzice această pedeapsă pentru infracţiunile comise de persoane sub
vârsta de optsprezece ani.
O ameninţare pentru dreptul al viaţă al multor copiii o reprezintă conflictele
armate.
De exemplu, în raportul privind Columbia, Comitetul s-a arătat preocupat de
dispariţia şi tortura comise de poliţie, de purificările sociale comise de grupările
paramilitare asupra copiilor străzii şi de nepedepsirea persistentă a celor ce comit
astfel de crime.
În India se constată un raport inegal între sexe datorat faptului că copiii de sex
feminin sunt privaţi de accesul la servicii medicale, nutriţie şi educaţie, infanticidului
copiilor de sex feminin şi a avortului selectiv.( există cu 7,8 milioane mai mulţi băieţi,
până la 14 ani, astfel că s-a interzis testul de determinare a sexului, în unele părţi ale
Indiei).

Test de evaluare:
1. Ce înţeles are, în sensul legislaţiei actuale, noţiunea de categorie
defavorizată?
2. Ce înseamnă discriminare?
3. Enumeraţi faptele considerate crime de război.
4. Care sunt principiile în conformitate cu care trebuie tratate persoanele

civile în timpul conflictelor armate?


5. Ce include noţiunea de egalizare a şanselor?
6. În ce mod se realizează protecţia socială a persoanelor defavorizate?

Bibliografie complementară:
Al. Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei, Ed.6, Editura CH
Beck, Bucureşti, 2009
O.G. nr.137/2000
Legea nr.416/2001
ANEXĂ

6. CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI


Această convenţie a fost adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 20.11.1989
şi a fost ratificată de România prin Legea nr.18/1990, fiind apoi republicată ca urmare
a constatării unor necorelări ale traducerii cu originalul textului convenţiei. Dată fiind
importanţa acestui act normativ vom reproduce integral textul în limba română,
republicat.
În PREAMBULUL convenţiei se arată că:
Statele părţi la prezenta convenţie, având în vedere că, în conformitate cu
principiile proclamate de Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii şi a
drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, având în vedere că în Cartă
popoarele Naţiunilor Unite au proclamat din nou încrederea lor în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane şi au hotărât să
promoveze progresul social şi condiţii mai bune de trai în contextul unei libertăţi
sporite, recunoscând faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi în pactele internaţionale privind drepturile omului, au proclamat şi au
convenit că fiecare poate să se prevaleze de drepturile şi de libertăţile enunţate de
acestea, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, naţionalitate şi origine socială, situaţie materială, statut la naştere
sau alt statut, amintind faptul că în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Naţiunile Unite au proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă speciale, având
convingerea că familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat
creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor, trebuie să
beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a-şi putea asuma pe
deplin responsabilităţile în cadrul societăţii, recunoscând că pentru dezvoltarea
plenară şi armonioasă a personalităţii sale copilul trebuie să crească într-un mediu
familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere, ţinând seama de faptul
că un copil trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent în societate şi să
fie educat în spiritul idealurilor proclamate în Carta Naţiunilor Unite şi, în special, în
spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, având în
vedere că necesitatea de a extinde protecţia specială acordată copilului a fost enunţată
în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind drepturile copilului şi în Declaraţia
drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală la 20 noiembrie 1959, şi a fost
recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice (în special art. 23 şi 24), în Pactul internaţional
privind drepturile economice, sociale şi culturale (în special art. 10) şi în statutele şi
instrumentele aplicabile ale instituţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale
preocupate de bunăstarea copilului, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în
Declaraţia drepturilor copilului, "dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală,
copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică
adecvată, atât înainte cât şi după naşterea sa", reamintind dispoziţiile Declaraţiei cu
privire la principiile sociale şi juridice aplicabile protecţiei şi bunăstării copiilor, cu
referire specială la practicile în materie de plasament familial şi de adopţie pe plan
naţional şi internaţional, precum şi Regulile minimale standard ale Naţiunilor Unite
privind administrarea justiţiei în cazul minorilor (Regulile de la Beijing), Declaraţia
privind protecţia femeilor şi copiilor în caz de stare de urgenţă şi de conflict armat,
recunoscând că în toate ţările lumii există copii care trăiesc în condiţii extrem de
dificile şi care au nevoie de o atenţie deosebită, ţinând seama de importanţa
tradiţiilor şi a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea şi dezvoltarea
armonioasă a copilului, recunoscând importanţa cooperării internaţionale destinate
îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale copiilor din toate ţările şi, în special, din ţările în
curs de dezvoltare, convin după cum urmează:

PARTEA I
ARTICOLUL 1
În sensul prezentei convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub
vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabilă copilului stabileşte limita
majoratului sub această vârstă.

ARTICOLUL 2
1. Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în
prezenta convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţa etnică sau
originea socială, de situaţia materială, incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau
de statutul dobândit al copilului ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile de protejare a copilului împotriva
oricărei forme de discriminare sau de sancţionare pe considerente ţinând de situaţia
juridică, activităţile, opiniile declarate sau convingerile părinţilor, ale reprezentanţilor
săi legali sau ale membrilor familiei sale.

ARTICOLUL 3
1. În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă
socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau
de organele legislative, interesele copilului vor prevala.
2. Statele părţi se obligă să asigure copilului protecţia şi îngrijirea necesare în
vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de drepturile şi obligaţiile părinţilor
săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost
încredinţat în mod legal, şi în acest scop vor lua toate măsurile legislative şi
administrative corespunzătoare.
3. Statele părţi vor veghea ca instituţiile, serviciile şi aşezămintele care răspund
de protecţia şi îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autorităţile
competente, în special cele referitoare la securitate şi sănătate, la numărul şi
calificarea personalului din aceste instituţii, precum şi la asigurarea unei supravegheri
competente.
ARTICOLUL 4
Statele părţi se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative şi de
orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute în
prezenta convenţie. În cazul drepturilor economice, sociale şi culturale statele părţi se
obligă să adopte aceste măsuri, fără a precupeţi resursele de care dispun şi, dacă este
cazul, în cadrul cooperării internaţionale.

ARTICOLUL 5
Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor
familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în
îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă
dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către
copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 6
1. Statele părţi recunosc dreptul la viaţă al fiecărui copil.
2. Statele părţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura supravieţuirea şi
dezvoltarea copilului.

ARTICOLUL 7
1. Copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin naştere, dreptul
la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia.
2. Statele părţi vor veghea ca aplicarea acestor drepturi să respecte legislaţia
lor naţională şi obligaţiile pe care acestea şi le-au asumat în temeiul instrumentelor
internaţionale aplicabile în materie, în special în cazul în care nerespectarea acestora
ar avea ca efect declararea copilului ca apatrid.

ARTICOLUL 8
1. Statele părţi se obligă să respecte dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege,
fără nici o imixtiune ilegală.
2. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din
elementele constitutive ale identităţii sale, statele părţi vor asigura asistenţa şi
protecţia corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să fie restabilită cât mai
repede posibil.

ARTICOLUL 9
1. Statele părţi vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinţii săi
împotriva voinţei acestora, exceptând situaţia în care autorităţile competente decid,
sub rezerva revizuirii judiciare şi cu respectarea legilor şi a procedurilor aplicabile, că
această separare este în interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni
necesară în cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, în cazul copiilor maltrataţi sau
neglijaţi de părinţi sau în cazul în care părinţii trăiesc separat şi se impune luarea unei
hotărâri cu privire la locul de reşedinţă a copilului.
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părţile
interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri şi de a-şi face
cunoscute punctele de vedere.
3. Statele părţi vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinţi
sau de unul dintre ei de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu cei doi
părinţi ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine
interesului suprem al copilului.
4. Când separarea rezultă din măsuri luate de către un stat parte, precum
detenţia, închisoarea, exilul, expulzarea sau moartea (inclusiv moartea, indiferent de
cauză, survenită în timpul detenţiei) ambilor părinţi sau a unuia dintre ei ori a
copilului, statul parte va furniza, la cerere, părinţilor, copilului sau, după caz, unui alt
membru al familiei informaţiile esenţiale despre locul unde se găsesc membrul sau
membrii familiei, exceptând cazul în care divulgarea acestor informaţii ar aduce
prejudicii bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea, de asemenea, ca prezentarea
unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea însăşi consecinţe dăunătoare pentru
persoana sau persoanele interesate.

ARTICOLUL 10
1. În conformitate cu obligaţia ce revine statelor părţi potrivit art. 9 paragraful
1, orice cerere depusă de un copil sau de părinţii acestuia, în vederea intrării într-un
stat parte sau a părăsirii acestuia în scopul reîntregirii familiei, va fi examinată de
statele părţi cu bunăvoinţă, umanism şi cu operativitate. Statele părţi vor veghea, de
asemenea, ca depunerea unei astfel de cereri să nu antreneze consecinţe nefaste
asupra solicitanţilor şi membrilor familiei acestora.
2. Copilul ai cărui părinţi îşi au reşedinţa în state diferite va avea dreptul de a
întreţine, în afara unor situaţii excepţionale, relaţii personale şi contacte directe, în
mod regulat, cu ambii săi părinţi. În acest scop şi în conformitate cu obligaţia care
revine statelor părţi în temeiul art. 9 paragraful 1, statele părţi vor respecta dreptul
copilului şi al părinţilor săi de a părăsi orice ţară, inclusiv propria lor ţară, şi de a
reveni în propria lor ţară. Dreptul de a părăsi orice ţară nu poate fi îngrădit decât de
restricţiile prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare pentru protejarea
siguranţei naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice sau a bunelor moravuri ori a
drepturilor şi libertăţilor altora şi care sunt compatibile cu celelalte drepturi
recunoscute în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 11
1. Statele părţi vor lua măsuri pentru a combate acţiunile ilegale de
transferare şi de împiedicare a reîntoarcerii copiilor în, respectiv din, străinătate.
2. În acest scop statele părţi vor promova încheierea de acorduri bilaterale şi
multilaterale sau aderarea la acordurile existente.

ARTICOLUL 12
1. Statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi
exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului
urmând să fie luate în considerare ţinându-se seama de vârsta sa şi de gradul său de
maturitate.
2. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în
orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie printr-un
reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din
legislaţia naţională.

ARTICOLUL 13
1. Copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde
libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură,
indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte
mijloace, la alegerea copilului.
2. Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricţiilor, dar numai al
acelor restricţii expres prevăzute de lege şi absolut necesare pentru:
a) respectarea drepturilor sau a reputaţiei altora; sau
b) protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a
bunelor moravuri.

ARTICOLUL 14
1. Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi religie.
2. Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz,
ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-
menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia.
3. Libertatea de a-şi manifesta propriile convingeri religioase sau alte
convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în mod expres de lege
şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii
publice şi a bunelor moravuri sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

ARTICOLUL 15
1. Statele părţi recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere şi la
libertatea de întrunire paşnică.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricţiile
prevăzute în mod expres de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în
interesul securităţii naţionale, al siguranţei sau ordinii publice ori pentru a proteja
sănătatea publică sau bunele moravuri ori pentru a proteja drepturile şi libertăţile
altora.

ARTICOLUL 16
1. Nici un copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa
privată, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, precum şi nici unui fel
de atac ilegal la onoarea şi reputaţia sa.
2. Copilul are dreptul la protecţia garantată de lege împotriva unor astfel de
imixtiuni sau atacuri.

ARTICOLUL 17
Statele părţi vor recunoaşte importanţa funcţiei îndeplinite de mijloacele de
informare în masă şi vor asigura accesul copilului la informaţie şi materiale
provenind din surse naţionale şi internaţionale, în special cele care urmăresc
promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale şi a sănătăţii sale fizice şi
morale. În acest scop statele părţi:
a) vor încuraja difuzarea, prin mijloacele de informare în masă, de informaţii
şi materiale de interes social şi educativ pentru copil şi care sunt în conformitate cu
art. 29;
b) vor încuraja cooperarea internaţională în producerea, schimbul şi difuzarea
de astfel de informaţii şi materiale provenind din surse culturale, naţionale şi
internaţionale;
c) vor încuraja producerea şi difuzarea de cărţi pentru copii;
d) vor încuraja mijloacele de informare în masă să ţină seama, în mod
deosebit, de nevoile lingvistice ale copiilor autohtoni sau ale celor care aparţin unui
grup minoritar;
e) vor favoriza elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate
protejării copilului împotriva informaţiilor şi materialelor care dăunează bunăstării
sale, având în vedere prevederile art. 13 şi 18.

ARTICOLUL 18
1. Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea recunoaşterii
principiului potrivit căruia ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creşterea şi
dezvoltarea copilului. Părinţii sau, după caz, reprezentanţii săi legali sunt principalii
responsabili de creşterea şi dezvoltarea copilului. Aceştia trebuie să acţioneze, în
primul rând, în interesul suprem al copilului.
2. Pentru garantarea şi promovarea drepturilor enunţate în prezenta convenţie
statele părţi vor acorda ajutor corespunzător părinţilor şi reprezentanţilor legali ai
copilului în exercitarea responsabilităţii care le revine în legătură cu creşterea
copilului şi vor asigura crearea instituţiilor, aşezămintelor şi serviciilor de îngrijire a
copiilor.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura
copiilor ai căror părinţi muncesc dreptul de a beneficia de serviciile şi aşezămintele
de îngrijire a copiilor, pentru care ei îndeplinesc condiţiile cerute.

ARTICOLUL 19
1. Statele părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative, sociale şi
educative corespunzătoare, în vederea protejării copilului împotriva oricăror forme de
violenţă, vătămare sau abuz, fizic sau mental, de abandon sau neglijenţă, de rele
tratamente sau de exploatare, inclusiv abuz sexual, în timpul cât se află în îngrijirea
părinţilor sau a unuia dintre ei, a reprezentantului ori reprezentanţilor legali sau a
oricărei persoane căreia i-a fost încredinţat.
2. Aceste măsuri de protecţie vor cuprinde, după caz, proceduri eficiente
pentru stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi
celor cărora le-a fost încredinţat, precum şi pentru instituirea altor forme de prevenire
şi pentru identificarea, denunţarea, acţionarea în instanţă, anchetarea, tratarea şi
urmărirea cazurilor de rele tratamente aplicate copilului, descrise mai sus, şi, dacă
este necesar, a procedurilor de implicare judiciară.

ARTICOLUL 20
1. Copilul care este, temporar ori permanent, lipsit de mediul său familial sau
care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu are dreptul la
protecţie şi asistenţă speciale din partea statului.
2. Statele părţi, în conformitate cu legislaţia lor naţională, vor asigura
protecţie alternativă pentru un astfel de copil.
3. Această protecţie poate include, mai ales, plasamentul familial, "kafalah"
din dreptul islamic, adopţia sau, în caz de necesitate, plasarea în instituţii
corespunzătoare de îngrijire a copiilor. În alegerea uneia dintre aceste soluţii este
necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite
continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală
şi lingvistică.

ARTICOLUL 21
Statele părţi care recunosc şi/sau autorizează adopţia vor veghea ca interesele
supreme ale copilului să primeze şi:
a) vor veghea ca adopţia unui copil să fie autorizată numai de autorităţile
competente care verifică, în conformitate cu legea şi cu procedurile aplicabile,
precum şi pe baza tuturor informaţiilor pertinente şi credibile, că adopţia se poate
realiza luând în considerare statutul copilului în raport cu părinţii, cu rudele şi cu
reprezentanţii săi legali şi, dacă este cazul, că persoanele interesate şi-au dat
consimţământul cu privire la adopţie în cunoştinţă de cauză în urma unei consilieri
corespunzătoare;
b) recunosc că adopţia în străinătate poate fi considerată ca un mijloc
alternativ de asigurare a îngrijirii necesare copilului, dacă acesta, în ţara de origine,
nu poate fi încredinţat spre plasament familial sau spre adopţie ori nu poate fi îngrijit
în mod corespunzător;
c) vor asigura că, în cazul adopţiei în străinătate, copilul beneficiază de
garanţiile şi standardele echivalente celor existente în cazul adopţiei naţionale;
d) vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul
adopţiei în străinătate, plasamentul copilului nu conduce la obţinerea de câştiguri
materiale necuvenite pentru persoanele implicate;
e) promovează obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente sau
acorduri bilaterale ori multilaterale, după caz, şi se străduiesc, în acest cadru, să
asigure ca plasarea copiilor în străinătate să fie efectuată de autorităţile sau organele
competente.

ARTICOLUL 22
1. Statele părţi vor lua măsurile necesare pentru ca un copil care caută să
obţină statutul de refugiat sau care este considerat refugiat în conformitate cu
reglementările şi procedurile internaţionale şi naţionale aplicabile, fie că este singur
sau însoţit de mamă ori de tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecţia
şi asistenţa umanitară corespunzătoare, pentru a se putea bucura de drepturile
recunoscute de prezenta convenţie şi de celelalte instrumente internaţionale privind
drepturile omului sau ajutorul umanitar la care respectivele state sunt părţi.
2. În acest scop statele părţi vor contribui, după cum consideră necesar, la
toate eforturile întreprinse de O.N.U. şi de alte organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale competente cooperând cu O.N.U., pentru a proteja şi ajuta copiii
care se găsesc într-o astfel de situaţie şi pentru a găsi părinţii sau alţi membri ai
familiei oricărui copil refugiat, în vederea obţinerii informaţiilor necesare pentru
reîntregirea familiei sale. În cazul în care părinţii sau alţi membri ai familiei nu pot fi
găsiţi, copilului i se va acorda aceeaşi protecţie ca oricărui alt copil care este temporar
sau total lipsit de mediul său familial, indiferent de motiv, în conformitate cu
principiile enunţate în prezenta convenţie.

ARTICOLUL 23
1. Statele părţi recunosc că pentru copiii handicapaţi fizic şi mental trebuie să
se asigure o viaţă împlinită şi decentă, în condiţii care să le garanteze demnitatea, să
le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa comunităţii.
2. Statele părţi recunosc dreptul copiilor handicapaţi de a beneficia de
îngrijiri speciale şi încurajează şi asigură, în măsura resurselor disponibile, la cerere,
copiilor handicapaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute şi celor care îi au în
îngrijire, un ajutor adaptat situaţiei copilului şi situaţiei părinţilor sau a celor cărora le
este încredinţat.
3. Recunoscând nevoile speciale ale copiilor handicapaţi, ajutorul acordat
conform paragrafului 2 al prezentului articol va fi gratuit ori de câte ori acest lucru
este posibil, ţinând seama de resursele financiare ale părinţilor sau ale celor care îi au
în îngrijire, şi va fi destinat asigurării accesului efectiv al copiilor handicapaţi la
educaţie, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea
ocupării unui loc de muncă, activităţi recreative, de o manieră care să asigure deplina
integrare socială şi dezvoltare individuală a copiilor, inclusiv dezvoltarea lor culturală
şi spirituală.
4. În spiritul cooperării internaţionale, statele părţi vor favoriza schimbul de
informaţii relevante în domeniul medicinei preventive şi al tratamentului medical,
psihologic şi funcţional al copiilor handicapaţi, inclusiv prin difuzarea şi accesul la
informaţii referitoare la metodele de recuperare, educare şi formare profesională, în
scopul de a permite statelor părţi să îşi perfecţioneze capacităţile şi competenţele şi să
îşi extindă experienţa în aceste domenii. În această privinţă se va ţine seama, în mod
deosebit, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 24
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună
stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare. Ele
vor depune eforturi pentru a garanta că nici un copil nu este lipsit de dreptul de a avea
acces la aceste servicii.
2. Statele părţi vor depune eforturi pentru a asigura aplicarea efectivă a
acestui drept şi, în mod deosebit, vor lua măsurile corespunzătoare pentru:
a) reducerea mortalităţii infantile şi a celei în rândul copiilor;
b) asigurarea asistenţei medicale şi a măsurilor de ocrotire a sănătăţii pentru
toţi copiii, cu accent pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii;
c) combaterea maladiilor şi a malnutriţiei, inclusiv în cadrul măsurilor
primare de ocrotire a sănătăţii, recurgând, printre altele, la tehnologii accesibile şi la
aprovizionarea cu alimente nutritive şi cu apă potabilă, luând în considerare
pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural;
d) asigurarea ocrotirii sănătăţii mamelor în perioada pre- şi postnatală;
e) asigurarea că toate segmentele societăţii, în mod deosebit părinţii şi copiii,
sunt informate, au acces la educaţie şi sunt sprijinite în folosirea cunoştinţelor de bază
despre sănătatea şi alimentaţia copilului, despre avantajele alăptării, ale igienei şi
salubrităţii mediului înconjurător şi ale prevenirii accidentelor;
f) crearea serviciilor de medicină preventivă, de îndrumare a părinţilor şi de
planificare familială, şi asigurarea educaţiei în aceste domenii.
3. Statele părţi vor lua toate măsurile eficiente corespunzătoare, în vederea
abolirii practicilor tradiţionale dăunătoare sănătăţii copiilor.
4. Statele părţi se angajează să favorizeze şi să încurajeze cooperarea
internaţională în vederea asigurării, în mod progresiv, a deplinei înfăptuiri a dreptului
recunoscut în prezentul articol. În această privinţă se va ţine seama, în mod deosebit,
de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 25
Statele părţi recunosc dreptul copilului care a fost plasat de către autoritatea
competentă pentru a primi îngrijiri, la protejarea sau tratarea afecţiunilor sale fizice
ori mentale, dreptul la verificarea periodică a tratamentului respectiv şi a oricăror alte
aspecte legate de plasarea sa.

ARTICOLUL 26
1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de asistenţă
socială, inclusiv de asigurări sociale, şi vor lua măsuri pentru asigurarea exercitării
depline a acestui drept în conformitate cu legislaţia lor naţională.
2. La acordarea indemnizaţiilor prevăzute de lege se va ţine seama, când este
cazul, de resursele şi situaţia copilului şi ale persoanelor responsabile de întreţinerea
sa, precum şi de orice alte împrejurări care au legătură cu cererea de acordare a
indemnizaţiilor, înaintată de copil sau în numele său.

ARTICOLUL 27
1. Statele părţi recunosc dreptul oricărui copil de a beneficia de un nivel de
trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
2. Părinţilor şi oricărei alte persoane care au în grijă un copil le revine în
primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor şi a mijloacelor lor
financiare, condiţiile de viaţă necesare în vederea dezvoltării copilului.
3. Statele părţi vor adopta măsurile corespunzătoare, ţinând seama de
condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi alte persoane
care au în grijă un copil să valorifice acest drept şi vor oferi în caz de nevoie asistenţă
materială şi programe de sprijin destinate, în principal, satisfacerii nevoilor de hrană,
îmbrăcăminte şi locuinţă.
4. Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei
alimentare pentru copil de la părinţii săi sau de la alte persoane care răspund din
punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul statului parte, cât şi în
străinătate. Astfel, în situaţia în care persoana care răspunde din punct de vedere
financiar pentru copil nu locuieşte în statul în care locuieşte copilul, statele părţi vor
încuraja aderarea la acorduri internaţionale sau încheierea de asemenea acorduri,
precum şi adoptarea oricăror alte înţelegeri corespunzătoare.

ARTICOLUL 28
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării
exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special,
statele membre vor avea obligaţia:
a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi;
b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât
general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite
accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi
instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de
nevoie;
c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de
capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate;
d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la
informarea şi orientarea şcolară şi profesională;
e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi
pentru reducerea ratei abandonului şcolar.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura
aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea
copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta convenţie.
3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în
domeniul educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a
analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la
metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de
nevoile ţărilor în curs de dezvoltare.

ARTICOLUL 29
1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească:
a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale
şi fizice ale copilului;
b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba
sa, de identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care
acesta locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de a sa;
d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate
liberă, într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi
prietenie între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu
persoanele de origine autohtonă;
e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural.
2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată
de o manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea
şi conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1
al prezentului articol să fie respectate şi ca educaţia dată în aceste instituţii să respecte
normele minimale prescrise de stat.

ARTICOLUL 30
În statele în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice ori
persoane de origine autohtonă copilul aparţinând unei astfel de minorităţi sau având
origine autohtonă nu va fi privat de dreptul la viaţă culturală proprie, de dreptul de a-
şi declara apartenenţa religioasă şi de a-şi practica propria religie, precum şi dreptul
de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai grupului său.

ARTICOLUL 31
1. Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a
practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală
şi artistică.
2. Statele părţi respectă şi promovează dreptul copilului de a participa pe
deplin la viaţa culturală şi artistică şi încurajează punerea la dispoziţie acestuia a
mijloacelor adecvate de petrecere a timpului liber şi de desfăşurare a activităţilor
recreative, artistice şi culturale, în condiţii de egalitate.

ARTICOLUL 32
1. Statele părţi recunosc dreptul copilului de a fi protejat împotriva
exploatării economice şi de a nu fi constrâns la vreo muncă ce comportă vreun risc
potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
2. Statele părţi vor lua măsuri legislative, administrative, sociale şi educative
pentru a asigura aplicarea prezentului articol. În acest scop şi ţinând seama de
dispoziţiile aplicabile ale celorlalte instrumente internaţionale, statele părţi se obligă,
în special:
a) să fixeze o vârstă minimă sau vârste minime de angajare;
b) să adopte o reglementare cu privire la orele şi la condiţiile de muncă;
c) să prevadă pedepse sau alte sancţiuni corespunzătoare, pentru a asigura
aplicarea întocmai a prezentului articol.

ARTICOLUL 33
Statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare, inclusiv măsuri legislative,
administrative, sociale şi educaţionale, pentru a proteja copiii contra folosirii ilicite de
stupefiante şi substanţe psihotrope, aşa cum sunt acestea definite de convenţiile
internaţionale în materie şi pentru a preveni folosirea copiilor în scopul producerii şi
al traficului ilicit de astfel de substanţe.

ARTICOLUL 34
Statele părţi se angajează să protejeze copilul contra oricărei forme de
exploatare sexuală şi de violenţă sexuală. În acest scop statele vor lua, în special,
toate măsurile corespunzătoare pe plan naţional, bilateral şi multilateral, pentru a
împiedica:

a) incitarea sau constrângerea copiilor să se dedea la activităţi sexuale


ilegale;
b) exploatarea copiilor în scopul prostituţiei sau al altor practici sexuale
ilegale;
c) exploatarea copiilor în scopul producţiei de spectacole sau de materiale cu
caracter pornografic.

ARTICOLUL 35
Statele părţi vor lua toate măsurile necesare, pe plan naţional, bilateral şi
multilateral, pentru a preveni răpirea, vânzarea şi traficul de copii în orice scop şi sub
orice formă.
ARTICOLUL 36
Statele părţi vor proteja copilul contra oricărei forme de exploatare
dăunătoare oricărui aspect al bunăstării sale.

ARTICOLUL 37
Statele părţi vor veghea ca:
a) nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau la tratamente crude,
inumane sau degradante. Pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă fără posibilitatea
de a fi eliberat nu va fi pronunţată pentru infracţiunile comise de persoane sub vârsta
de 18 ani;
b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar.
Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu
va fi decât o măsură extremă şi cât mai scurtă posibil;
c) orice copil privat de libertate să fie tratat cu omenie şi cu respectul cuvenit
demnităţii umane şi de o manieră care să ţină seama de nevoile persoanelor de vârsta
sa. Astfel, orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, cu excepţia cazurilor
în care se apreciază ca fiind în interesul major al copilului să nu se procedeze astfel,
şi va avea dreptul de a menţine contactul cu familia sa prin corespondenţă şi vizite, în
afara unor cazuri excepţionale;
d) copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţă
juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a contesta
legalitatea privării lor de libertate, în faţa unui tribunal sau a unei alte autorităţi
competente, independente şi imparţiale, şi dreptul la judecarea în procedură de
urgenţă a cazului respectiv.

ARTICOLUL 38
1. Statele părţi se angajează să respecte şi să asigure respectarea regulilor
dreptului umanitar internaţional aplicabile în caz de conflict armat şi menite să
garanteze protecţia copilului.
2. Statele părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a garanta ca persoanele
care nu au împlinit vârsta de 15 ani să nu participe direct la ostilităţi.
3. Statele părţi se vor abţine de a înrola în forţele lor armate persoane care nu
au împlinit vârsta de 15 ani. Atunci când încorporează persoane mai mari de 15 ani,
dar mai mici de 18 ani, statele părţi se vor strădui să înroleze, cu prioritate, pe cei mai
în vârstă.
4. Conform obligaţiei care le revine în virtutea dreptului umanitar
internaţional de a proteja populaţia civilă în caz de conflict armat, statele părţi vor lua
toate măsurile fezabile, astfel încât copiii afectaţi de conflictul armat să beneficieze
de protecţie şi de îngrijire.

ARTICOLUL 39
Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita
recuperarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale unei
forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente
crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare
şi această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul
de sine şi demnitatea copilului.

ARTICOLUL 40
1. Statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a
dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu
simţul demnităţii şi al valorii personale, care să întărească respectul său pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi care să ţină seama de vârsta
sa, precum şi de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate şi asumarea de
către acesta a unui rol constructiv în societate.
2. În acest scop şi ţinând seama de dispoziţiile în materie ale instrumentelor
internaţionale, statele părţi vor veghea, în special:
a) ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare
a legii penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau interzise de dreptul
naţional sau internaţional în momentul comiterii lor;
b) ca orice copil bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale să aibă
garantate cel puţin următoarele drepturi:
(i) de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei sale conform legii;
(ii) de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se
aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali
şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare,
în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale;
(iii) dreptul la examinarea, fără întârziere, a cauzei sale de către o autoritate
sau o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, printr-o procedură de
audiere echitabilă şi conformă cu prevederile legii, în prezenţa celor care îi asigură
asistenţă juridică sau de altă natură, iar dacă acest lucru nu este considerat contrar
interesului major al copilului, ţinând seama mai ales de vârsta ori de situaţia acestuia,
în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor săi legali;
(iv) de a nu fi constrâns să depună mărturie sau să mărturisească că este
vinovat; dreptul de a interoga sau de a cere interogarea martorilor acuzării, de a
obţine aducerea şi interogarea martorilor apărării, în condiţii de egalitate;
(v) dacă se dovedeşte că a încălcat legea penală, dreptul de a recurge la o cale
de atac cu privire la decizie şi la orice măsură luată în consecinţă, în faţa unei
autorităţi sau a unei instanţe judiciare superioare competente, independente şi
imparţiale, conform legii;

(vi) dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu


vorbeşte limba utilizată;
(vii) dreptul la respectarea deplină a vieţii sale private, în toate fazele
procedurii.
3. Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi şi proceduri,
înfiinţarea de autorităţi şi instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi
sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii penale şi, în special:
a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând
capacitatea de a încălca legea penală;
b) să ia, ori de câte ori este posibil şi recomandabil, măsuri de soluţionare a
cazurilor acestor copii, fără a recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile
şi garanţiile legale să fie respectate pe deplin.
4. Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziţii, precum cele referitoare la
îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la
plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi profesională şi la soluţii
alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor
un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea
săvârşită.

ARTICOLUL 41
Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu aduce atingere prevederilor mai
favorabile pentru realizarea acestor drepturi ale copilului care pot figura:
a) în legislaţia unui stat parte; sau
b) în dreptul internaţional în vigoare pentru statul respectiv.

PARTEA a II-a
ARTICOLUL 42
Statele părţi se angajează să facă larg cunoscute atât adulţilor, cât şi copiilor
principiile şi dispoziţiile prezentei convenţii, prin mijloace active şi adecvate.

ARTICOLUL 43
1. În vederea examinării progreselor înregistrate de statele părţi în executarea
obligaţiilor pe care şi le-au asumat în virtutea prezentei convenţii, se instituie un
comitet al drepturilor copilului, ale cărui atribuţii sunt descrise mai jos.
2. Comitetul se compune din 10 experţi de o înaltă ţinută morală şi care
posedă o competenţă recunoscută în domeniul reglementat de prezenta convenţie.
Membrii Comitetului sunt aleşi de statele părţi din rândul cetăţenilor lor şi acţionează
în nume propriu, ţinându-se seama de necesitatea asigurării unei repartiţii geografice
echitabile şi a reprezentării principalelor sisteme juridice.
3. Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de persoane
desemnate de statele părţi. Fiecare stat parte poate desemna un candidat dintre
cetăţenii săi.
4. Primele alegeri vor avea loc în termen de 6 luni de la data intrării în
vigoare a prezentei convenţii, iar ulterior, la fiecare 2 ani. Cu minimum 4 luni
înaintea datei fiecărei alegeri secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va
invita în scris statele părţi să propună candidaţii lor într-un termen de două luni.
Secretarul general va întocmi apoi o listă alfabetică a candidaţilor astfel desemnaţi,
indicând statele părţi care i-au desemnat, şi o va comunica statelor părţi la convenţie.
5. Alegerile vor avea loc la reuniunile statelor părţi, convocate de secretarul
general, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La aceste reuniuni, la care cvorumul
se întruneşte cu două treimi din numărul statelor părţi, candidaţii aleşi în Comitet sunt
cei care obţin cel mai mare număr de voturi şi majoritatea absolută a voturilor
reprezentanţilor statelor părţi prezente şi votante.
6. Membrii Comitetului se aleg pentru un mandat de 4 ani. Ei pot fi realeşi la
o nouă prezentare a candidaturii lor. Mandatul a 5 membri desemnaţi la primele
alegeri va înceta după 2 ani. Numele celor 5 membri vor fi trase la sorţi de către
preşedintele reuniunii, imediat după prima alegere.
7. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului sau dacă,
pentru orice alt motiv, un membru declară că nu îşi mai poate exercita funcţiile sale în
cadrul Comitetului, statul parte care a prezentat candidatura membrului respectiv
numeşte un alt expert dintre cetăţenii săi pentru a ocupa postul vacant până la
expirarea mandatului respectiv, sub rezerva aprobării de către Comitet.
8. Comitetul aprobă regulamentul său de ordine interioară.
9. Comitetul alege biroul său pentru o perioadă de 2 ani.
10. Adunările Comitetului se ţin, în mod normal, la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau în orice alt loc corespunzător stabilit de Comitet. Comitetul se
reuneşte, de regulă, în fiecare an. Durata sesiunilor sale se stabileşte şi, dacă este
cazul, se modifică de către reuniunea statelor părţi la prezenta convenţie, sub rezerva
aprobării de către adunarea generală.
11. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite pune la dispoziţie
Comitetului personalul şi dotările necesare acestuia pentru a-şi îndeplini eficient
funcţiile încredinţate conform prezentei convenţii.
12. Membrii Comitetului creat în virtutea prezentei convenţii primesc, cu
aprobarea adunării generale, indemnizaţii din resursele Organizaţiei Naţiunilor Unite,
în condiţiile şi modalităţile fixate de adunarea generală.

Modificat de Rezoluţie nr. 50 din 21/12/1995


ARTICOLUL 44
1. Statele părţi se angajează să supună Comitetului, prin intermediul
secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, rapoarte privitoare la măsurile
pe care le adoptă pentru punerea în vigoare a drepturilor recunoscute în prezenta
convenţie şi la progresele realizate în exercitarea acestor drepturi:
a) în termen de 2 ani începând de la data intrării în vigoare a prezentei
convenţii pentru statele părţi interesate;
b) în continuare, la fiecare 5 ani.
2. Rapoartele întocmite conform prezentului articol trebuie, dacă este cazul,
să arate cauzele sau dificultăţile care împiedică statele părţi să se achite pe deplin de
obligaţiile prevăzute în prezenta convenţie. Ele trebuie, de asemenea, să cuprindă
informaţii suficiente pentru a da Comitetului o idee exactă asupra aplicării convenţiei
în ţara respectivă.
3. Statele părţi care au prezentat Comitetului un raport iniţial nu vor repeta în
rapoartele pe care le prezintă ulterior conform prezentului articol, paragraful 1 alin.
(b), informaţiile de bază pe care le-au comunicat anterior.
4. Comitetul poate cere statelor părţi toate informaţiile complementare
referitoare la aplicarea convenţiei.
5. Comitetul înaintează la fiecare 2 ani adunării generale, prin intermediul
Consiliului Economic şi Social, un raport de activitate.
6. Statele părţi asigură difuzarea pe scară largă a propriilor rapoarte pe
teritoriul lor.

ARTICOLUL 45
Pentru a promova aplicarea efectivă a convenţiei şi a încuraja cooperarea
internaţională în domeniul vizat de convenţie:
a) Instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii şi alte organe
ale Naţiunilor Unite au dreptul de a fi reprezentate la analizarea modului de aplicare a
acelor dispoziţii din prezenta convenţie, care ţin de mandatul lor. Comitetul poate
invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii şi orice alte
organisme competente pe care le va considera corespunzătoare să dea avize
specializate asupra aplicării convenţiei în domeniile care ţin de mandatele lor
respective. Comitetul poate invita instituţiile specializate, Fondul Naţiunilor Unite
pentru Copii şi alte organe ale Naţiunilor Unite să îi prezinte rapoarte asupra aplicării
convenţiei în sectoarele care ţin de domeniul lor de activitate.
b) Comitetul transmite, dacă consideră necesar, instituţiilor specializate,
Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii şi altor organisme competente orice raport al
statelor părţi, care conţine o cerere sau care specifică necesitatea asigurării de
consultanţă ori asistenţă tehnică, însoţit, dacă este cazul, de observaţiile şi sugestiile
Comitetului referitoare la cererea sau specificaţia respectivă.
c) Comitetul poate recomanda adunării generale să ceară secretarului general
să dispună efectuarea, în numele Comitetului, a unor studii asupra problemelor
specifice care afectează drepturile copilului.
d) Comitetul poate face sugestii şi recomandări de ordin general, pe baza
informaţiilor primite în conformitate cu art. 44 şi 45. Aceste sugestii şi recomandări
de ordin general se vor transmite tuturor statelor părţi interesate şi se vor supune
atenţiei adunării generale, însoţite, dacă este cazul, de observaţiile statelor părţi.

PARTEA a III-a
ARTICOLUL 46
Prezenta convenţie este deschisă spre semnare tuturor statelor.
ARTICOLUL 47
Prezenta convenţie face subiectul ratificării. Instrumentele de ratificare vor fi
înaintate secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
ARTICOLUL 48
Prezenta convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat. Instrumentele de
aderare vor fi înaintate secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
ARTICOLUL 49
1. Prezenta convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea la
secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzecilea
instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare stat care va ratifica prezenta convenţie sau care va adera la
aceasta după depunerea celui de-al douăzecilea instrument de ratificare sau de aderare
convenţia va intra în vigoare în a treizecea zi de la depunerea de către statul respectiv
a intrumentului său de ratificare sau de aderare.

ARTICOLUL 50
1. Orice stat parte poate să propună un amendament şi să depună textul
acestuia la secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Secretarul general va
comunica propunerea de amendament statelor părţi, cerându-le să îi facă cunoscut
dacă sunt în favoarea convocării unei conferinţe a statelor părţi, în vederea examinării
propunerii şi a supunerii ei la vot. Dacă în termen de 4 luni de la această comunicare
cel puţin o treime din numărul statelor părţi se pronunţă în favoarea convocării unei
asemenea conferinţe, secretarul general convoacă conferinţa sub auspiciile
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor părţi
prezente şi votante la conferinţă este supus spre aprobare adunării generale.
2. Orice amendament adoptat conform dispoziţiilor paragrafului 1 al
prezentului articol va intra în vigoare după aprobarea sa de către Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi după acceptarea sa cu o majoritate de două treimi din
numărul statelor părţi.
3. La intrarea sa în vigoare amendamentul are forţă obligatorie pentru statele
părţi care l-au acceptat, celelalte state rămânând legate de dispoziţiile din prezenta
convenţie şi de toate amendamentele anterioare acceptate de ele.

ARTICOLUL 51
1. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va primi şi va comunica
tuturor statelor textul rezervelor formulate de state la data ratificării sau aderării.
2. Rezervele incompatibile cu obiectul şi scopul prezentei convenţii nu sunt
admise.
3. Rezervele pot fi retrase în orice moment printr-o notificare în acest sens
adresată secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va informa, în
consecinţă, toate statele părţi la convenţie. Notificarea va produce efecte de la data la
care este primită de secretarul general.
ARTICOLUL 52
Orice stat poate denunţa prezenta convenţie printr-o notificare scrisă adresată
secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea produce efecte la un
an de la data la care notificarea a fost primită de secretarul general.
ARTICOLUL 53
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este desemnat ca
depozitar al prezentei convenţii.
ARTICOLUL 54
Originalul prezentei convenţii, ale cărei texte în limbile arabă, chineză,
engleză, franceză, rusă şi spaniolă sunt autentice în egală măsură, va fi depus la
secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Drept care plenipotenţiarii subsemnaţi, împuterniciţi în mod corespunzător de
guvernele lor respective, au semnat prezenta convenţie.