Stalingrad, batalia in care a fost facuta

praf onoarea ofiterilor romani

Vara 1942: Infanteristi romani in mars spre Stalingrad. Sursa: ww2incolor.com

Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în
cumplita bătălie de acum 70 de ani arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi
curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Excepţie făceau
vânătorii de munte.

În urmă cu 70 de ani, România era învinsă în unica bătălie din istorie în care prestaţia
armatei sale a decis însăşi soarta lumii. Dramaticul moment începea pe 19 noiembrie 1942,
la Stalingrad, când sovieticii lansau operaţiunea „Uranus“, o contraofensivă purtată în
sectoarele de front apărate de soldaţii noştri, soldată cu pulverizarea Armatelor 3 şi 4
române, încercuirea Armatei 6 germane şi, prin aceasta, cu schimbarea decisivă a cursului
celui De-al Doilea Război Mondial. Pe parcursul a numai trei zile, 19-21 noiembrie 1942,
soarta războiului şi destinul a sute de milioane de oameni s-au schimbat odată cu colapsul
diviziilor româneşti strivite sub şenilele tancurilor sovietice.
În cele ce urmează, voi prezenta o perspectivă delicată şi, tocmai de aceea, evitată în ţara
noastră: cum era văzută armata română de aliaţii germani şi inamicii sovietici. Observaţiile
camarazilor şi ale duşmanilor pot constitui, foarte bine, şi o schiţă a naţiunii române, aşa
cum o cunoaştem atunci, acum şi dintotdeauna.

Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943, s-a purtat, în
principal, între două forţe copleşitoare – armata germană şi cea sovietică –, dar a fost
decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva germană a lovit în
punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de
soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi
slovaci, la acea bătălie. După ce nemţii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-
o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul
să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad.

transee romanesti la cotul donului, in octombrie 1942. Sursa: ww2incolor.com

Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul
de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta
numele dictatorului sovietic (Josep Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie
folosite pentru ca Armata 6, condusă de Von Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4
române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în
Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 – pe râul Don, la Nord
şi Vest de oraş, iar Armata 3 – în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în
prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot
apăra flancurile, iar sovieticii – că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul“.
Despre echiparea precară a Armatelor 3 şi 4, despre repetatele avertismente şi cereri de
ajutor formulate până atunci de români şi ignorate de aliaţii germani s-a scris pe larg,
istoricii oferind analize militare, strategice şi politice pertinente, detaliate, care au oferit şi
răspunsuri clare pentru erorile făcute de Hitler şi generalii săi. Numărul pe noiembrie al
revistei Historia tratează excelent situaţia armatei noastre la Stalingrad. Mărturii elocvente,
culese din declaraţiile, memoriile şi jurnalele aliaţilor germane, precum şi rapoartele
întocmite de anchetatorii sovietici după interogarea prizonierilor, creionează şi un alt fel de
tablou al armatelor aliate Wehrmachtului.

„PROST ECHIPAŢI ŞI ÎNARMAŢI, NEINSTRUIŢI, TOTAL NEPREGĂTIŢI“

ofensiva spre Stalingrad si Caucaz a armatelor germane, sprijinite de romani, italieni si

unguri, in vara lui 1942.

Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate
pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4
din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea
nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales
din cauza mijloacelor antitanc insuficiente“, notează istoricul britanic Antony Beevor în
memorabila carte „Stalingrad“. Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare:
„Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această
«armată a Societăţii Naţiunilor» care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau,
după părerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni («îngrozitori oameni») şi unguri («nu
doreau decât să plece repede acasă»)“.
Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi,
foarte modeşti“), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu
aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi,
neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit“.

„Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire

la această «armată a Societăţii Naţiunilor» care cuprindea români ai căror ofiţeri
şi subofiţeri erau, după părerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni
(«îngrozitori oameni») şi unguri («nu doreau decât să plece repede acasă»)
Antony Beevor, „Stalingrad“

soldati din armata 4 romana linga blindate germane in iarna lui 1942. Sursa:
ww2incolor.com

„OFIŢERII ERAU FOARTE GROSOLANI CU EI ŞI ÎI LOVEAU FRECVENT“

Tabloul general spune foarte multe nu numai despre combatanţi, ci şi despre starea ţării
care-i trimisese acolo. „Majoritatea soldaţilor aliaţi erau recruţi şi, cel puţin jumătate,
analfabeţi (n.r. – armata germană a avut, în război, cel mai înalt grad de alfabetizare, peste
95 la sută). Lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic îi expunea unor accese de panică
atunci când erau atacaţi de tancuri sau de avioane.
Solda zilnică, după cum a recunoscut un locotenent de cavalerie român, atunci când a fost
capturat, «ajungea să cumperi un litru de lapte».
Serviciile medicale păreau să se fi schimbat foarte puţin din secolul al XIX-lea. (…) Soldaţii
români mai puteau primi de la ofiţerii lor pedepse corporale. (…) Majoritatea nu înţelegeau
de ce se mai continua înaintarea la est de Nistru, odată ce Basarabia fusese recucerită“,
menţionează Beevor în „Stalingrad“, după o amplă documentare.

„AVEAU CLAR «UN SCĂZUT NIVEL POLITIC»“

Românii făceau impresie proastă nu numai în ochii nemţilor, ci şi ai inamicilor sovietici.
Detaşamentul femeii locotenent Lepinskaia, care avea misiunea de a interoga prizonierii
inamici şi a le evalua moralul, a cam şomat în vara lui 1942, pentru că nemţii nu cooperau.
„Majoritatea soldaţilor doresc să lupte până la sfârşit. Nu sunt cazuri de dezertări sau de
răni autoprovocate. Ofiţerii sunt stricţi, dar cinstiţi“, nota Lepinskaia în raportul către
Moscova vizavi de situaţia trupelor germane.

„Ofiţerii lor erau «foarte grosolani» cu ei şi îi loveau frecvent. Fuseseră

numeroase cazuri de automutilări, în ciuda predicilor ofiţerilor care le spuneau că
acestea erau «un păcat împotriva patriei şi a lui Dumnezeu»“
Locotenent Lepinskaia într-un raport despre români trimis de urgenţă la Moscova
Cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa românilor prinşi. „Un ofiţer a recunoscut că soldaţii
îl urau pe mareşalul Antonescu pentru că «vânduse patria lor Germaniei». Ostaşii români
erau şi mai deschişi. I-au relatat că «s-au bătut cu germanii cu pumnii» şi chiar că un ofiţer
german fusese ucis după ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ofiţerii lor erau «foarte
grosolani» cu ei şi îi loveau frecvent. Fuseseră numeroase cazuri de automutilări, în ciuda
predicilor ofiţerilor care le spuneau că acestea erau «un păcat împotriva patriei şi a lui
Dumnezeu». Lepinskaia a conchis că românii aveau clar «un nivel politic scăzut». Raportul
ei a fost transmis de urgenţă la Moscova“ (Beevor, „Stalingrad“).

„ÎNAINTE DE TOATE, OFIŢERII NU ERAU BUNI DE NIMIC“

În ciuda acestor neajunsuri, conjunctura a făcut ca nemţii să se bazeze pe armata română
într-un moment critic al campaniei din 1942. „Din punct de vedere strategic, cele mai mari
formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus.
Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din
România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de
deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la
Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atât de mulţi la prima confruntare cu
inamicul, încât unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5
infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici“, se consemnează
în epopeea „Stalingrad“.
Dacă nu ar fi fost atât de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony
Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a
compatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de
infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva
mai mult decât suspiciune. «Agenţii ruşi», avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română,
«au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rândurile
trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni». Se
presupunea că otrava era ascunsă în cutii de chibrituri şi «agenţii» au fost identificaţi în
persoana «femeilor, bucătarilor sau ajutoarelor care au legătură cu pregătirea hranei»“.
tancuri T-34 rusesti in timpul contraatacului executat asupra Armatei 3 romane. Sursa:
ww2today.com

De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi,

comandamentul. Ofiţerimea avea imaginea unei categorii brutale, corupte şi incompetente:
„Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea
înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o
atitudine de «stăpân faţă de vasal». Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta:
«Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (…), nu-i interesau oamenii lor». Un caporal
de geniu din Divizia 305 infanterie a observat că bucătăriile de campanie româneşti
pregăteau trei meniuri ̶ «unul pentru ofiţeri, altul pentru subofiţeri şi un al treilea pentru
soldaţi, ale căror raţii erau foarte mici»“ (Beevor, „Stalingrad“).

„Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea
înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau
o atitudine de «stăpân faţă de vasal»“
Antony Beevor, „Stalingrad“
POVESTEA CU RUŞII, „PETRICĂ ŞI LUPUL“
Celebrele semnale de alarmă trase de români în privinţa iminentei contraofensive sovietice
(purtată cu un milion de oameni şi aproximativ 800 de tancuri) şi ignorate de nemţi, despre
care vorbesc toţi istoricii, capătă o altă logică „la firul ierbii“.
Mărturiile culese de la combatanţi arată că românii i-au bombardat permanent pe nemţi cu
alarme false, astfel că, în final, aceştia nu i-au mai crezut atunci când a avut loc atacul real!
„Primele avertismente în legătură cu o concentrare sovietică pe flancul Donului au sosit la
sfârşitul lunii octombrie. Generalul Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, susţinuse
de mult timp că sectorul său nu putea fi apărat decât dacă ţineau întregul mal, folosind
Donul ca obstacol major antitanc. Dumitrescu recomandase cucerirea şi a ceea ce mai
rămăsese din malul sudic, la sfârşitul lunii septembrie, dar Grupul de Armate B (n.r. –
german), deşi acceptase argumentaţia sa, a spus că toate trupele disponibile urmau să fie
concentrate asupra Stalingradului, capturarea oraşului fiind considerată în continuare
iminentă.

„Ofiţerul de legătură raporta la data de 7 noiembrie că «Armata 3 română

aşteaptă un puternic atac inamic cu tancuri la 8 noiembrie, în sectorul Kleţkaia-
Raspopinskaia». Singura problemă era că românii se aşteptau mereu ca ofensiva
rusă să înceapă în următoarele 24 de ore şi, atunci când nu s-a întâmplat nimic,
mai ales după aniversarea liniştită a revoluţiei (n.r. – bolşevice din 1917), toate
acestea au început să aibă efectul «Petrică şi lupul»“
Antony Beevor, „Stalingrad“
Când au început să-şi dea seama de concentrarea inamicului, îngrijorarea românilor a
început să crească. Fiecare divizie românească, având doar câte şapte batalioane, era
obligată să acopere un front de 20 de kilometri. Marea lor problemă era lipsa unor arme
antitanc eficiente. Nu aveau decât câteva tunuri antitanc de 37 mm, trase de cai, pe care
ruşii le porecliseră «bătaie la uşă», deoarece proiectilele lor nu puteau să penetreze
blindajul tancurilor T-34. Bateriile de artilerie româneşti se confruntau cu o gravă lipsă de
muniţie deoarece se acorda prioritate Armatei 6.
Statul-major al lui Dumitrescu a raportat, pe 29 octombrie, Cartierului General al Grupului
de Armate temerile sale. Mareşalul Antonescu i-a atras, la rândul său, atenţia lui Hitler
asupra situaţiei serioase cu care se confruntau trupele sale, dar Führerul, aşteptând în
continuare să primească de la o zi la alta vestea cuceririi finale a Stalingradului, îşi
concentrase atenţia asupra altor evenimente de importanţă majoră“, e descrisă situaţia din
preajma marii contraofensive sovietice în „Stalingrad“.
„Avertismentele în legătură cu o ofensivă sovietică împotriva ieşindului au început să se
înmulţească cu rapiditate. Ofiţerul de legătură raporta la data de 7 noiembrie că «Armata 3
română aşteaptă un puternic atac inamic cu tancuri la 8 noiembrie, în sectorul Kleţkaia-
Raspopinskaia». Singura problemă era că românii se aşteptau mereu ca ofensiva rusă să
înceapă în următoarele 24 de ore şi, atunci când nu s-a întâmplat nimic, mai ales după
aniversarea liniştită a revoluţiei (n.r. – bolşevice din 1917), toate acestea au început să aibă
efectul «Petrică şi lupul»“. (Beevor, „Stalingrad“).

„ARMATA ROMÂNĂ, O LUME A CORUPŢIEI ŞI TRĂDĂRII“

Imaginea de ansamblu a armatei române, ca şi a ţării noastre, nu era, de altfel, deloc
favorabilă. Mareşalul Ion Antonescu era privit însă cu simpatie şi respect. Christa Schröder,
secretara particulară a dictatorului german, avea să consemneze în cartea „12 ani cu Hitler“
că acesta „manifesta o profundă simpatie pentru Antonescu nu doar în calitatea acestuia de
aliat, ci şi pe planul uman. De câte ori vorbea despre el, o făcea în termenii cei mai cordiali.
În cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, veghea cu o grijă deosebită la securitatea
şefului guvernului român. Odată, mi-a mărturisit că argumentele dezvoltate de Antonescu în
timpul discuţiilor referitoare la desfăşurarea războiului purtau întotdeauna pecetea bunului-
simţ. Constata de asemenea, cu satisfacţie, că Antonescu nu venea niciodată la o
consfătuire fără a aduce cu el o voluminoasă documentaţie şi că rapoartele sale erau
întotdeauna redactate în cel mai curat stil de Stat-Major. Hitler admira mai ales caracterul
corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele
dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în
conducerea afacerilor interne ale ţării sale.
Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi trădării. Această constatare îi
insufla temerile cu privire la securitatea lui Antonescu. Dar acesta nu lua niciodată în serios
avertismentele repetate ale Führerului“.
München: Ion Antonescu si Adolf Hitler. Germanul aprecia la roman „caracterul sau
incoruptibil“. Sursa: Bundesarhiv

„Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce
contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul
reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale
ţării sale“
Christa Schröder, secretara particulară a lui Hitler
BĂTĂLIA
„SOLDAŢII ROMÂNI AU LUPTAT CU CURAJ, DAR ERAU CONDAMNAŢI“
Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie
1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului
sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii
numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a
fost, însă, zadarnic.
Momentul critic e adus cu măiestrie lângă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad“: „Joi, 19
noiembrie, curând după ora 5 dimineaţa, la Cartierul General al Armatei 6 sună telefonul.
Personalul cu probleme operative era cazat la Golubinski, un sat mare, de cazaci, pe malul
drept al Donului. Începuse să ningă aşa că, ţinând seama şi de ceaţa deasă şi îngheţată,
santinelele nu vedeau decât la câţiva metri depărtare.
Apelul telefonic venea de la locotenentul Gerhard Stöck, aruncătorul de suliţă medaliat cu
aurul olimpic, din Corpul 4 armată român, din sectorul Kleţkaia. Mesajul său a fost
consemnat în jurnalul de război: «Potrivit declaraţiei unui ofiţer rus capturat în zona Diviziei
1 cavalerie române, atacul aşteptat va fi lansat azi, la ora 5». Neavând niciun semn că ar
începe ofensiva, şi cum trecuse de ora 5, ofiţerul de serviciu nu l-a trezist pe şeful statului-
major al armatei. Generalul Schmidt se înfuria dacă era deranjat de o alarmă falsă şi, în
ultimul timp, fuseseră o mulţime de astfel de alarme de la diviziile româneşti de la nord-
vest“.Era liniştea dinaintea furtunii.
„CRED CĂ ROMÂNII NU VOR REZISTA“
„De fapt, întreaga noapte, genişti sovietici în costume de camuflaj albe înaintaseră târâş
prin zăpadă, ridicând minele antitanc. Artileria rusă masată şi bateriile de mortiere au armat
gurile de foc la ora 7.20 ora Rusiei (5.20 ora Germaniei), la primirea cuvântului de cod
«Sirena». Un general sovietic a spus că ceaţa îngheţată şi albă era «groasă ca laptele». La
Cartierul General al frontului s-a discutat dacă n-ar fi mai bine să se amâne ofensiva din
cauza vizibilităţii reduse, dar, până la urmă, s-a hotărât totuşi ca aceasta să fie lansată.
Zece minute mai târziu, regimentele de tunuri, de obuziere şi de katiuşe au primit ordin să
se pregătească să tragă. Semnalul a fost retransmis de trompete, care au fost auzite clar de
trupele româneşti aflate pe partea cealaltă.
La Cartierul General al Armatei 6, telefonul a sunat din nou. În puţine cuvinte, Stöck i-a
spus căpitanului Behr, care a răspuns, că sunetele de trompetă semnalaseră începutul unui
bombardament masiv. «Cred că românii nu vor putea să reziste, dar vă voi ţine la curent».
Behr nu a mai ezitat de data aceasta să-l trezească pe generalul Schmidt.“ Aşa a început
totul.

Contraatacul cu valuri de blindate al sovieticilor a inceput pe o ceata groasa. Sursa:

ww2today.com

„PĂMÂNTUL A ÎNCEPUT SĂ TREMURE CA LA UN CUTREMUR“

Prima care avea să suporte şocul unei forţe nemaivăzute până atunci în istoria războaielor a
fost Armata 3, care apăra frontul de pe Don, din stânga Armatei 6 germane. „Pe cele două
sectoare alese pentru ofensiva de la nord fuseseră concentrate 3.500 de tunuri şi obuziere
grele pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, 3 corpuri de tancuri şi
două corpuri de cavalerie. Primele salve au sunat ca nişte lovituri de trăsnet în aerul liniştit
al dimineţii. Trăgând într-o ceaţă impenetrabilă pentru ofiţerii de la punctul înaintat de
observare, bateriile de artilerie şi de katiuşe nu au putut face niciun fel de corecţii, dar
pentru că reglaseră tirul cu câteva zile înainte, focul lor a fost precis.
Pământul a început să tremure de parcă ar fi avut loc un cutremur de mică intensitate.
Gheaţa din smârcuri crăpa ca o oglindă veche. Bombardamentul era atât de intens, încât la
o distanţă de 50 de kilometri către sud, ofiţerii din serviciul medical din Divizia 22 tancuri au
fost treziţi dintr-un somn adânc «pentru că se zguduia pământul». Nu au mai aşteptat
ordine. «Situaţia era clară». Şi-au încărcat vehiculele, pregătiţi să se îndrepte spre front “,
descrie Beevor începutul contraofensivei.

„INFANTERIA ROMÂNĂ PROST ECHIPATĂ A RIPOSTAT CU CURAJ“

În pofida acestei situaţii disperate, românii şi-au păstrat cumpătul. În acea zi de 19
noiembrie 1942, soldaţii Armatei 3 au făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a ţine
piept imensului tăvălug. A fost unul dintre momentele care i-au determinat ulterior pe
istoricii militari să aprecieze că, dacă ar fi fost bine conduşi şi înarmaţi corespunzător,
soldaţii românii ar fi fost printre cei mai buni din război. „Ostaşii ruşi din fronturile Don şi
Stalingrad au auzit şi ei bubuiturile artileriei şi i-au întrebat pe ofiţeri despre ce era vorba.
Comandanţii erau nevoiţi să răspundă: «Nu ştiu». Obsesia păstrării secretului era atât de
mare, încât nu s-a anunţat nimic până când nu s-a decis clar care era rezultatul bătăliei. Cei
mai mulţi au ghicit, bineînţeles, şi de-abia îşi puteau stăpâni emoţia. Stalin, în discursul său,
ţinut cu 12 zile în urmă, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări a revoluţiei, făcuse o aluzie
destul de transparentă la un mare contraatac: «Va fi sărbătoare şi pe stada noastră».
După o oră, diviziile sovietice de puşcaşi au înaintat, fără sprijin din partea tancurilor.
Bateriile de tunuri şi katiuşe, trăgând în continuare fără vizibilitate, au mărit raza de acţiune
pentru a lovi linia a doua şi infanteria română. Infanteria română prost echipată, deşi
zguduită de bombardamente grele, s-a ridicat în tranşee şi a ripostat cu curaj. «Atacul a
fost respins», raporta un ofiţer german din Divizia 13 infanterie română. Un al doilea asalt,
de data aceasta cu sprijin de tancuri, a fost şi el respins. În cele din urmă, după o nouă
rundă de foc, tunurile sovietice au încetat brusc să mai tragă. Ceaţa părea să facă liniştea şi
mai adâncă. Apoi, românii au auzit zgomot de motoare de tancuri.
Pregătirea masivă de artilerie, care învolburase zăpada şi răscolise noroiul în zona neutră,
nu a favorizat înaintarea tancurilor T-34. În plus, ascunsese şi traseele create prin câmpul
de mine. Geniştii purtaţi pe spatele celui de-al doilea şi al celui de-al treilea tanc, pregătiţi în
cazul în care primul lovea o mină, au fost nevoiţi curând să răspundă ordinului «Genişti,
săriţi!». Sub tirul infanteriei române, geniştii au alergat înainte pentru a curăţa o nouă rută“,
descrie înfruntarea istoricul englez în „Stalingrad“.

„VESTEA OFENSIVEI STÂRNISE PANICĂ ÎN MAI MULTE STATE-MAJORE

ROMÂNEŞTI“
Tot ceea ce puteau însă face diviziile Armatei 3 române era să amâne deznodământul,
pentru că ruşii, văzând că nu reuşesc să străpungă apărarea, au aruncat în luptă toate
forţele. „Soldaţii români au rezistat cu curaj câtorva noi valuri de infanterie sovietică şi au
reuşit să distrugă câteva tancuri, dar, neavând suficiente arme antitanc, erau condamnaţi.
Câteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputând să
piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile
blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul
zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român
din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate
atârnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit,
aproape tot atât de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întâlnească inamicul
erau şi tancurile T-34. (…)
Cartierul General al Armatei 6 germane nu a fost informat oficial despre ofensivă până la
ora 9.45. Reacţia din momentul acela arată că, deşi a fost luată în serios, ameninţarea a
fost considerată a fi minoră. Atacurile din Stalingrad, chiar şi cele ce implicau divizii de
tancuri, nu au fost oprite“.

„S-a anunţat existenţa «unei unităţi de blindate înaintate», care pătrunsese de-a
dreptul prin Divizia 13 infanterie română şi înaintase peste 10 kilometri către
Gromki. Vestea stârnise deja panică în mai multe state-majore româneşti: «cutii
cu dosare şi bagaje personale» fuseseră aruncate în camioane, iar personalul
plecase în grabă“
Antony Beevor, „Stalingrad
harta contraatacului inceput de sovietici pe 19 noiembrie la Stalingrad. Au fost atacate
flancurile Armatei 6, care a fost incercuita efectiv in 3 zile.

Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă: „În ciuda
ofiţerilor de legătură şi a noilor linii telefonice instalate, se primeau foarte puţine informaţii
amănunţite. (…) S-a anunţat existenţa «unei unităţi de blindate înaintate», care pătrunsese
de-a dreptul prin Divizia 13 infanterie română şi înaintase peste 10 kilometri către Gromki.
Vestea stârnise deja panică în mai multe state-majore româneşti: «cutii cu dosare şi bagaje
personale», fusese aruncate în camioane, iar personalul plecase în grabă“.

„SOLDAŢII FUSESERĂ LĂSAŢI DE CAPUL LOR“

La sud de Stalingrad, acolo unde Armata 4 română trebuia să acopere flancul drept al
Armatei 6 germane, ofensiva sovietică a început pe 20 noiembrie, cu o zi întârziere faţă de
atacul din nord. „Ceaţa îngheţată era din nou densă. Eremenko, comandantul Frontului
Stalingrad, a hotărât să amâne începerea bombardamentelor, în ciuda telefoanelor nervoase
primite de la Moscova.
În cele din urmă, regimentele de artilerie şi de katiuşe au deschis focul la ora 10. Trei
sferturi de oră mai târziu, trupele terestre au înaintat prin făgaşele de pe câmpurile de mine
curăţate de genişti în timpul nopţii. La sud de Beketovka, Armatele 67 şi 57 au sprijinit
lovitura executată de Corpul 13 mecanizat. La 40 de kilometri spre sud, lângă lacurile Sarpa
şi Ţaţa, Corpul 4 mecanizat şi Corpul 4 cavalerie au condus Armata 51 la atac“, povesteşte
Beevor în „Stalingrad“.

„MASE DE TANCURI ÎN NUMĂR NEMAIVĂZUT“

Acelaşi autor descrie apoi ce s-a întâmplat în confruntarea româno-sovietică prin ochii
germanilor din Divizia 297 infanterie, situată la stânga Armatei 4 române. „Vecinii germani
ai Diviziei 20 infanterie române au urmărit «masele de tancuri sovietice şi valurile de
infanterie, în număr nemaivăzut înainte, avansând contra românilor». Gebele (n.r. – maiorul
care comanda divizia germană) fusese în contact cu comandantul regimentului român
învecinat, colonelul Gross, care servise în armata austro-ungară şi vorbea bine nemţeşte.
Oamenii lui Gross aveau un singur tun antitanc de 3,7 cm. tras de cai pentru întregul sector,
dar soldaţii români au luptat cu mult curaj, dacă ţinem seama că fuseseră lăsaţi de capul
lor. Ofiţerii şi subofiţerii lor «nu au fost văzuţi niciodată pe front, îşi petreceau în schimb
timpul în diverse clădiri din spate, cu muzică şi băutur㻓.
Ca întotdeauna, nu se poate generaliza. Gebele menţiona că „românii au luptat vitejeşte,
dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nicio şansă să reziste prea mult“.

„Ofiţerii şi subofiţerii lor «nu au fost văzuţi niciodată pe front, îşi petreceau în
schimb timpul în diverse clădiri din spate, cu muzică şi băutur㻓
„INFANTERIA ROMÂNILOR SUFEREA DE TEAMA DE TANCURI“
Se poate spune, fără teama de a greşi, că toată furia şi setea de răzbunare a sovieticilor
pentru eşecurile pricinuite până atunci de nemţi s-au revărsat pe români. „Patria-mamă
violată fusese, în sfârşit, răzbunată, deşi diviziile române, nu cele germane, au fost cele
care au dus greul. Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al
generalului Hoth, suferea de «teama de tancuri». Potrivit rapoartelor sovietice, mulţi dintre
ei aruncau arma imediat, ridicau mâinile şi strigau: «Antonescu kaput!». Se pare că ostaşii
Armatei Roşii au decoperit că mulţi se împuşcaseră în mâna stângă, bandajându-şi-o apoi cu
pâine pentru a preveni o infecţie. Prizonierii români au fost încolonaţi, dar înainte de a fi
trimişi în marş în lagăre, mulţi dintre ei – poate sute – au fost împuşcaţi de ostaşii Armatei
Roşii din proprie iniţiativă. (…) Corpul 6 armată român se prăbuşise practic. (…) Regimentul
6 de cavalerie român era tot ce mai rămăsese între locul loviturii executate în sud de trupele
de tancuri şi Don“.

„ROMÂNII AU LUAT-O LA GOANĂ CÂT ÎI ŢINEAU PICIOARELE, ABANDONÂNDU-ŞI

ARMELE“
Puţinele forţe germane aflate în zona ofensivei sovietice, deşi lipsite de carburant şi de o
coordonare clară din partea comandamentului, au dat lovituri grele armatelor inamice peste
tot unde s-au ciocnit cu acestea. Specialiştii sugerează chiar că, dacă Paulus ar fi dispus
asigurarea unei forţe mobile în spatele frontului, aşa cum i se ceruse şi ar fi fost normal,
încercuirea Armatei 6 ar fi avut puţine şanse de izbândă. Însă, în realitate, această rezervă
mobilă de blindate n-a existat, iar disoluţia armatei române a zădărnicit orice efort făcut de
nemţi. „Românii au luat-o «la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi
armele»“, scria căpitanul german Gürtler.
„Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce
în ce mai adânc. Grupuri izolate de români au continuat să reziste în sectoarele fostei linii a
frontului, însă au fost zdrobite curând de diviziile sovietice de puşcaşi. Perelazovski a
încercuit un Cartier General al unui corp românesc care, potrivit generalului Rodin, fusese
abandonat într-o grabă atât de mare, încât Corpul 26 tancuri de sub comanda sa «a găsit
documente de stat-major răspândite pe podea şi mantale ofiţereşti îmblănite atârnate în
cuier» după ce proprietarii lor o luaseră la goană în noaptea îngheţată“. Închiderea
încercuirii s-a petrecut pe 22 noiembrie, la trei zile după primele proiectile trase înspre
tranşeele românilor.
Transeele romane in noiembrie 1942, dupa ce au fost cucerite de sovietici. Sursa:
worldwar2.ro

„LASCĂR, PRINTRE PUŢINII OFIŢERI ROMÂNI RESPECTAŢI DE GERMANI“

O ultimă secvenţă e elocventă pentru imaginea pe care germanii au avut-o, în acest război
nimicitor, despre corpul ofiţeresc al armatei noastre. Notează Beevor: „Principala formaţiune
română care mai lupta efectiv la vremea aceea era Grupul Lascăr. Acesta era format din
rămăşiţele Corpului 5 armată, adunate de curajosul general-locotenent Mihail Lascăr, după
ce fusese izolat între două mari atacuri cu blindate sovietice. Lascăr, care fusese decorat cu
Crucea Cavalerilor la Sevastopol, a fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori români pe care
germanii l-au respectat cu adevărat“.
În cele din urmă, după lupte sălbatice şi mai multe ultimatumuri respinse, rămaşi fără
muniţie şi izolaţi, românii comandaţi de generalul Lascăr s-au predat.
Generalul Mihail Lascăr avea să se întoarcă apoi, în 1944, pe tancurile diviziei „Tudor
Vladimirescu“, alcătuită de sovietici din soldaţi români luaţi prizonieri şi dispuşi să lupte
împotriva propriei ţări. Acesta avea să joace, alături de ceilalţi militari trecuţi de partea
ruşilor, un rol foarte important în bolşevizarea armatei române.

„FUHRERUL A ÎNVINUIT ARMATELE ROMÂNE“

După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adâncit şi mai tare, primii fiind
tentaţi să arunce întreaga responsabilitate în spinarea camarazilor. Toate resentimentele
existente între cele două tabere, toată aroganţa prusacă şi frustrarea română au ieşit la
suprafaţă. Scandalul a ajuns până la cel mai înalt nivel, iar Hitler şi Antonescu au avut o
înfruntare furioasă. „La Wolfsschanze (Bârlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să
suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu,
cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. Apoi, dictatorii s-au Calmat,
neîndrăznind să renunţe la o alianţă pe care nici unul dintre ei n-o putea repudia. Dar
împăcarea nu avea să aibă urmări mai târziu.
Ofiţerii români era furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele
lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind
nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut
loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la
întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia
făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi“, consemnează Beevor. Iar
remedierea situaţiei s-a făcut în cel mai pur stil cazon. „Potrivit decretului Führerului,
criticile la adresa insucceselor ofiţerilor şi trupelor române trebuie să înceteze“, a anunţat
Statul Major al Armatei 6.

„Trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că
provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între
grupuri de soldaţi din ambele părţi“
Antony Beevor, „Stalingrad“
„ARMATA ROMÂNĂ DEZILUZIONASE WEHRMACHTUL“
Despre conflictul violent izbucnit între conducerile armatelor germană şi română sau scris pe
larg istoricii Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Leonida Moise şi Teofil Oroian în cartea
„Antonescu – Hitler, Caucazul şi Crimeea“. După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au
dus o adevărată vânătoare de vrăjitoare. „(…) Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate
B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi «fără arme, echipament şi ordin
de serviciu» de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a
generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie“, se menţionează în
lucrare. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat
Major român. Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră.
„Berlinul nu a întârziat să escaladeze conflictul. Ataşatul nostru militar consemna la 27
noiembrie că OKW-ul (Înaltul Comandament al Wehrmachtului) nu va mai organiza un grup
român de armate la Don, comanda luând-o Von Manstein. OKW-ul aprecia că armata
română deziluzionase Wehrmachtul, raportul lui Von Weichs din 26 noiembrie stând la
originea schimbării sale de atitudine. Pe câmpul de luptă, comandanţii germani îşi
subordonau din proprie iniţiativă mari unităţi române (generalul Hoth desfiinţa, practic,
Armata 4). (…) Corpul 1 armată a trecut în subordinea Corpului 17 german care «tratează
acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi, după câte ştiu, nici în
armata germană. Mai mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost dezarmaţi şi insultaţi“.

CEI MAI BUNI DINTRE ALIAŢI

Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942
pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat, atât numeric, cât şi combativ, cea mai
performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă
începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn“, pierderile lor fiind, de asemenea,
catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit până la
13 ianuarie 1943, când atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pământului.
Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă,
40.000 de soldaţi combatanţi.
În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un
singur foc de armă. Maghiarii, deşi aveau pe front cele mai bune trupe, au fost scoşi din
luptă în doar câteva zile.