Omniprezența Crucii în lumea țăranului român

În cele ce urmează vom încerca a grăi despre învingători care au învins într-un mod nobil, adică
fără conștiința victoriei. Și asta pentru că „Civilizația țărănească nu cunoaște lupta pentru autodepășire.
Este o calmă și bună exprimare a bucuriei de a exista.”1. În corpul modest al satului românesc se
regăsește un mănunchi de calități specifice artei mari: armonie, vivacitate, sensul profund al diversității
și al repetiției, organicitate... „Oamenii care au făcut astfel de obiecte erau bogați. Și nu de azi, de ieri,
erau bogați de demult. Făceau obiecte vii și puternice pentru că știau să pună în acord perfect funcția și
forma. Apariția obiectului în lumea tradițională seamănă mult cu o naștere. O naștere la care lucrează și
ajută cerul, pământul, apa, pădurea, munții, norii.... Obiectul nu este o creație a minții și a fanteziei. El
este comandat de o nevoie profundă și totală. Angajează persoana în întregul ei.”.2 Țăranii români erau
marcați de „gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează.... În același timp tot ce făceau era
definitivul însuși.”3
După cum remarca încă din 1944 Ernest Bernea, „Arta și tehnica țăranului român apar ca două
activități înrudite pe temeiuri de ordin spiritual. Țăranul român spiritualizează tehnica așa cum
spiritualizează tot ceea ce mâna sa asprită de muncă atinge. În acest fel trecerea de la tehnică la artă
este mai ușoară, se face pe nesimțite.”4
În aceeași perioadă, Pr. Dumitru Stăniloae scria „Românul nu uită de estetic nici în momentele
de exuberanță sau de mare durere. În cusătură și în crestături de lemn, se ține la linia dreaptă, sobră,
care exprimă discret, sublimat, sentimentele. Icoana bizantină cu linii drepte, expresii ale purității, cu
priviri în care nu se insinuează nici meritul, nici păcatul, l-a învățat pe român ce este discreția. Românul
știe în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl știe: ce trebuie să omită.” 5„Creștinismul a
desființat granița dintre sacru și profan, dând posibilitatea tuturor să devină sfinți. Crucea este cea mai
bună dovadă a acestui lucru. Însă dispariția acestei granițe nu înseamnă profanizarea universală, ci
deschiderea posibilității tuturor pentru sfințenie.” 6
„Crucea e un semn primordial, premerge semnul cristic și supraviețuiește oricărei încercări. În
fond, pentru un om, pentru un creștin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale să spună ce
are pe suflet, un fel de spovedanie. De ce să demonstrăm omniprezența crucii? Pentru ca oamenii să
tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce. Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi
esențiale nu pot varia în funcție de epocă. Țăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este
pentru omul de astăzi greu de definit, așa cum greu de înțeles sunt noțiunile de om cumsecade, noblețe,
cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te bați. Cu cât ne
îndepărtăm de omul tradițional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul
viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noștri.”7
În arealul nostru cultural remarcăm cu uşurinţă diversitatea de forme şi de ipostaze rituale
ale crucii, comparabilă, într-un fel, cu cea etiopiană. Întâlnirea dintre formele plastice arhaice din
acest spaţiu şi misterul central al creştinismului a dat o diversitate de forme şi de ipostaze rituale
uimitoare. Creștinismul este subversiv pentru că nu poate fi învins, apelează la arme cu totul
neobișnuite, cum sunt smerenia, blândețea, dragostea. Subversivitatea creștină te face să simți și să
crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin viețuire și spirituală prin
materialitate.
„Lumea mică (satul) se construia, trăia şi creştea sub puterea aceluiaşi semn al crucii. Îmi

1Horia Bernea – Câteva gânduri despre muzeu, cantit ăți, materialitate și încrucișare. Ed. Ars Docendi, București, 2001,
2 Horia Bernea, op. cit.
3 Horia Bernea, op.cit.
4 Ernest Bernea – Civilizația română sătească, colecția „Țară și neam”, București, 1944
5 Pr. Dumitru Stăniloae - Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939
6 Pr. Dumitru Stăniloae citat de Dan Bodea în Discursul Crucii la Români, Ed. Privilegiu, Bucure ști, 1997.
7 Horia Bernea, op.cit.
place să spun că spaţiul satului românesc poate fi înţeles ca o succesiune de învelişuri suprapuse în
jurul unui miez, care este întotdeauna Biserica. Crucea turlei arată centrul şi statornicia aşezării.
De aici înspre margini, învelişurile sunt marcate de treceri şi de praguri, protejate la rândul lor de
cruci.
Dinspre Biserică spre casă, pragurile drumului – răscrucea, fântâna, puntea – sunt întotdeauna
întărite de prezenţa crucii-troiţă sau a crucilor de pomenire. Gardurile şi porţile sunt însemnate cu
cruci sau poartă uneori merindare (firide sau simple poliţe pe care se pune o bucată de pâine şi o
cană cu apă proaspătă pentru trecători), şi acestea protejate de mici cruci de lemn.”8
Crucea apare în majoritatea zonelor româneşti ca un blazon creştin şi ca semn ocrotitor pe
poartă, pe stâlpii porţii de intrare, pe fruntea sau obrazul casei sau chiar pe acoperiş. Merită pomenite
aici crucile de pe porţile maramureşene, cele de pe faţada casei din zona Sibiu, Mediaş şi a
Târnavelor, de pildă crucile viţă de vie de la Tătârlaua şi, nu în ultimul rând, crucile gorjene înrudite cu
icoanele de vatră din aceeaşi zonă.
„Din trecere în trecere şi din prag în prag, omul ajunge în interiorul gospodăriei, o lume şi
mai mică, cu miezul şi cu învelişurile ei. Centrul simbolic al acesui loc este focul vetrei,
întotdeauna potenţat magico-simbolic de crucea pristolnicului. Deschiderile ferestrelor sau ale uşii,
meşter-grinda sau pragurile propriu-zise sunt şi ele marcate de icoane sau cruci scrijelite direct în
materia construcţiei. Prispa, adăposturile pentru animale, hambarele sau puţul din curte, toate sunt
aşezate simbolic sub puterea crucii.” 9
Prin crucea din fereastră avem acel adagiu maximian de la sine împlinit că toate se cer
către Cruce. El este rezumat în celebrul text al lui Horia Bernea, aşezat lângă fereastra
maramureşeană, prin care colindele fac să răsară soarele la miezul nopţii şi să se proiecteze Crucea cea
roditoare de grâu, vin şi mir pe masa gazdei colindate: „O fereastră e mai cruce decât o troiţă care,
logic, ar fi să fie crucea însăşi … ciudat lucru la prima vedere“.
Se poate remarca prezenţa semnului crucii gravat sau scrijelit pe felurite obiecte din
ambientul casei tradiţionale româneşti, în special pe cele legate de zestrea fetelor de măritat, dar
şi pe furcile de tors, cum sunt cele din Apuseni, adevărate declarații de dragoste ale
pretendenţilor, exemplificate foarte bine în albumul întocmit de Dimitrie Comșa „Crestături în lemn”,
publicat la Sibiu în 1909, pe mobilierul casnic. Descoperim crucea ca element de detaliu în decorul
hainelor și al țesăturilor, în ritmicitatea motivelor geometrice, în chiar structura țesăturii, ca îmbinare a
firelor de băteală cu cele de urzeală.
Stau drept mărturie în acest sens miile de obiecte salvate în depozitele muzeelor etnografice din
țară, și parțial dezvăluite nouă atât în expozițiile temporare și permanente ale acestora, cât și în paginile
unor albume de artă populară.
Întâlnim crucea la toate pragurile vieții țăranului – naștere, botez, nuntă, moarte – , în
momentele de trecere și de cumpănă. Priviți cămașa de alăptat, având crucea în dreptul sânilor, sau
leagănul matern pe care e crestată crucea pentru a proteja copilul, gluga ciobanului cu semnul crucii în
dreptul creștetului. Crucea marchează timpul și spațiul, protejează și purifică. Viața e imposibilă fără
cruce.
Dacă vatra reunește, leagă membrii casei, familia, neamul, vecinii, același lucru se poate spune
și despre hrană. Hrana așează în relație ființele și lucrurile, trimițând la legătura omului cu natura, cu
neamul și cu sacrul. Hrana se împarte între oameni și animale, între oameni și Dumnezeu. Hrănind pe
cineva, îl domesticești, îl îmbunezi, îl apropii, îl faci al tău. „Mâncând îți afli moartea, mâncând învingi
moartea”10
De la pecetluirea izolată a pâinii obişnuite, chiar cu pecetarul, până la însemnarea ei în cruce la
8 Ioana Popescu, In inima lumii. Crucea – înțelesuri din cărți și din teren, în De Ziua Crucii. Praznic.Însemne, București,
2007
9 Ioana Popescu, op. cit.
10 Ioana Popescu, Șerban Anghelescu, Hrana care leagă, Ed. Martor, București, 2008
începere, obicei păstrat până în prezent, povestea pâinii la români este una a răstignirii şi învierii
bobului şi a spicului de grâu. Pecetea crucii se regăseşte peste pască şi în ornamentica ouălor
pascale, întipărită pe caş, împletită peste colaci şi parastas, ca signatio sau cruce de sare pe capul
porcului ş. a.
„Pe drumul spre hotarul aşezării, parcursul dezvăluie trecătorului istoriile importante ale
locului; crucile de la marginea drumului sunt un fel de alfabet al memoriei, aici a căzut cineva lovit
de trăznet, aici a ars o casă, aici a murit un copil. Tot mergând spre marginea satului, înainte de hotar se
află un loc aparte, care pare să amestece două lumi, cea văzută şi cea nevăzută; cimitirul satului,
aşezarea pământească a celor trecuţi pe ceea lume, este o pădure de cruci care de multe ori respectă
alcătuirea neamurilor şi a vecinătăţii satului. Este un alt prag, o altă trecere, înainte de a păşi dincolo de
hotar. Crucea de hotar, mai impozantă decât cele dinlăuntrul aşezării, este făcută să însoţească
drumeţul în depărtări, atât timp cât va fi văzută, pentru că drumul în afara satului presupune o stare
limită, fragilă, în afara unui spaţiu protejat, locuit şi domesticit. De aceea drumurile sunt şi ele
întărite cu cruci. (…). Despre crucea folosită ca însemn al trecerii în viaţa Lumii şi în viaţa
omului, sau despre facerea crucii ca gest de credinţă nu mai e loc”.11
Punem cruce acestui traseu iniţiatic prin pădurea de cruci ale poporului lui Dumnezeu,
trecând crucea zilei şi a nopţii, cu o rostire solemnă dintre cele mai izbutite:
De urât m-aş duce, duce
Mi se face calea cruce
De urât aş mere, mere
Mi se face calea stele.
„Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumusețea, bunătatea și organicitatea unei culturi
tradiționale, care aproape că nu mai există ca un scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent și
inteligibil frumusețea și bogăția unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul
actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el.
Trebuie ajutat.”12

Bibliografie:
1. Muzeul Țăranului Român – Ghidul Expoziției Permanente, Ed. Litera, București, 2012
2. Horia Bernea – Câteva gânduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare, Ed. Ars
Docendi, București, 2001
3. Ernest Bernea – Civilizația română sătească, Colecția „Țară și Neam”, București, 1944
4. Dan Bodea – Discursul crucii la români, Ed. Creștină Privilegiu, București, 1997
5. Dimitrie Comșa – Album de crestături în lemn, Sibiu, 1909
6. Jan Nicolae – Crucea în patrimoniul spiritual al județului Alba, Ed. Altip, Alba Iulia, 2010
7. Ioana Popescu – În inima lumii. Crucea – înțelesuri din cărți și din teren, în De Ziua Crucii.
Praznic.Însemne, București, 2007
8. Al. Tzigara-Samurcaș – Izvoade de crestături ale țăranului român, Ed. Socec, București, 1927

11 Ioana Popescu, op. cit.

12 Horia Bernea, op. cit.
1. Casă din comuna Așchileu, jud. Cluj
2. Detalii ștergare, Maramureș

4. Dulăpior de perete, sat Idiu, jud. Mureș

3. Ușă, Sumurduc, jud. Cluj

5. Furci de tors, zona Sibiu

6. Fragment de scoarță basarabeană, sec. XIX

7. Leagăn, Borșa, Maramureș 8. Ladă zestre, Desești, Maramureș