Alegem forma de închinare

Și ne cocoțăm pe ea.
Apoi începem conversația:
— Unde scrie asta?
— Aici scrie.
— Ei, vezi?
— Ei, vezi?
— Ai creierul spălat.
— Iar tu ești eretic.
— Dumnezeu a spus să ne iubim!
— Și noi nu ne iubim?
— Eu știu? Dacă ne iubim, ce-ar trebui să facem?
— Eu știu? Să ne rugăm împreună.
— Ca mine sau ca tine?
— Ca mine, fără icoane!
— Ba ca mine, fără țipete!
—Ba ca mine.
— Ba ca mine.
O vrabie străbate văzduhul de deasupra omenirii:
— Ba ca El!
Dar nimeni nu o aude…

Uneori, forma de închinare ne alege pe noi:

— Eu am dreapta credință!
— De ce e dreaptă?
— Fiindcă așa se cheamă.
— Credința mea e cea adevărată!
— De unde știi?
— Așa ni se spune in fiecare duminică: „Ce bine de noi ca suntem pe calea adevărului! ”
— Daca tu esti pe calea adevărului, cum arată minciuna? !
— Dacă tu ești drept credincios, cum o fi nedreptatea? !
— M-ai insultat. E păcat.
—Ba nu, te-am mustrat ca un prieten.
— Ar trebui să fim prieteni?
— Sau poate frați?
Semne de întrebare plutesc prin aer.
Înserarea se lasă, șoptind într-un suspin:
— Iar au mai pierdut ăștia o zi…