Sunteți pe pagina 1din 6

dsru

Spiritul vieţii este întotdeauna cu noi pentru că noi facem parte din procesul vieţii!

Întâi datorită vârstei foarte înaintate, care-mi sporeşte necazurile fizice şi-mi crează greutăţi în a
mă concentra asupra unui text scris foarte dens şi care se referă mai ales la probleme spirituale
atât de delicate.

Doamna Jeniţa Naidin, psiholog autodidact, cu o vastă cultură de specialitate ne-a delectat în
ultimii ani cu prezentarea unor cărţi ale unor autori, mai ales medici-psihologi şi psihanalişti,
interzişi în perioada comunistă, ce tratează teme filozofice şi de viaţă spirituală, dar şi literare,
scrise de poeţi de înaltă clasă. Ne-a dăruit frumoase gânduri, scrise pe marginea cărţilor citite-
studiate, iar toate observaţiile domniei sale sunt filtrate prin sita credinţei creştin-ortodoxe.

Volumul de faţă, cuprinzând un număr de 31 eseuri, poartă titlul primei scrieri, „Terapia de
Responsabilizare”, care pare a fi şi foarte important pentru activitatea ce o desfăşoară autoarea
în mod voluntar.

Eseul începe cu explicarea termenului responsabilitate, care conform DEX înseamnă „obligaţia de
a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta şi a suporta
consecinţele.”

În concepţia părintelui-psiholog Filothei Faros termenul poate fi definit ca şi capacitatea omului


de a-şi îndeplini nevoile fundamentale, fără a-i împiedica pe ceilalţi în îndeplinirea propriilor lor
nevoi.

Autoarea spune: „Omul se naşte marcat de cel mai puternic lucru din lume: IUBIREA. Nevoia
primordială fiind: nevoia de a iubi şi de a fi iubit (în familie, în societate, în iubirea dintre bărbat
şi femeie) şi de a fi valorizat.

Împlinirea nevoilor fundamentale se poate realiza prin stabilirea de legături consistente cu


ceilalţi oameni. Fiinţa umană trebuie să aparţină unor comunităţi, care să-i fie un punct de sprijin
în realizarea nevoilor. E nevoie să avem oameni cărora să le pese de noi şi nouă de ei. Omul
trebuie să trăiască în realitate, iar când ceva nu e bine, cei apropiaţi trebuie să-l ajute să se pună
în contact nemijlocit cu realitatea. El trebuie să ştie că are şi drepturi, dar şi obligaţii şi care
anume sunt responsabilităţile sale, iar pentru aceasta e necesar ca şi el să vrea să contribuie la
satisfacerea nevoilor proprii.”

Părinţii care ajută permanent copiii, nearătându-le că au şi obligaţii, îi mutilează sufleteşte.


Părinţii vor obosi la un moment dat cu ajutatul iar copilul nu va fi autonom, nu va şti care sunt
responsabilităţile sale. Aceşti copii pot fi ajutaţi, iar ruptura cu comportamentul lor trecut este
posibilă cu voinţă şi prin terapii adecvate.

Să privim în natură exemple edificatoare: păsările îşi hrănesc puii până cresc iar apoi îi învaţă să
zboare singuri.

E nevoie ca omul să treacă prin greutăţi şi să lupte pentru a învinge dobândind încredre în
faptele sale, dar şi respectul societăţii.

În primul eseu din această carte sunt arătate diferenţierile între terapiile convenţionale şi terapia
de responsabilizare. În prezent terapiile convenţionale în care se folosesc medicamente care
inhibă pentru moment psihicul, dar deprinderile negative rămân, sunt însoţite de consilierea
psihologului.

Jeniţa Naidin spune că e bine ca toţi cei care ajută omul suferind sufleteşte să nu uite de
Dumnezeu şi că duhovnicii cu har sunt cei mai buni terapeuţi:

«De aceea am spus şi susţin şi acum: aduc omagiile mele tuturor celor care îngrijesc sufletele
oamenilor: consilieri, psihologi, psihiatri, psihanalişti, asistenţi sociali şi, cu un respect blând, le
amintesc să nu-L uite pe Vindecătorul care are toate aceste diplome: pe Dumnezeu. [...]

Înainte să continuăm a mai vorbi despre terapia de responsabilizare, să amintim aici părerea
noastră şi anume că, un om tulburat sufleteşte poate fi ajutat de terapeuţi avizaţi, dar
considerăm că duhovnicii cu har sunt cei mai buni terapeuţi.

Iată ce spune Cuviosul Paisie Aghioritul:

„Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.”»


Sprijinul persoanelor tulburate sufleteşte are în vedere faptul că ruperea de trecut şi
nevegetarea în sistemul deficitar e o cale de vindecare sigură. E recomandat omului deranjat
sufleteşte să nu ia la modul personal ceea ce exteriorul proiectează asupra sa.

Ţin să subliniez şi o părere personală legată de terapia de responsabilizare, părere care nu este
îndreptată împotriva acestei terapii, dar doresc să spun că bolile psihice dobândite sau moştenite
există, şi ele se tratează medicamentos, iar acolo unde este cazul acest tratament se însoţeşte cu
munca de consiliere sau cu psihoterapie.

Terapia de responsabilizare se poate aplica cu succes mai ales subiecţilor cu devieri


comportamentale dobândite din cauza unei educaţii deficitare sau sub influenţa unui mediu
social nociv. La vindecarea acestor comportamente deviante se foloseşte cu succes şi terapia
ocupaţională -prin muncă- (munca e cel mai bun medicament), pe urma căreia vor primi şi
recompense materiale care să le asigure o existenţă decentă, deci să le restituie sentimentul
demnităţii personale – a încrederii în sine.

Din câte am reţinut din perioada de practică pedagogică din facultate (am absolvit Facultatea de
Pedagogie-Psihologie în anul 1954), categoriilor de boli psihice grave nu li se poate aplica
consilierea întrucât manifestările lor sunt legate de dereglări grave ale funcţionării sistemului
nervos central, deci creierul nu mai poate recepta conştient mesajul verbal. Ştim că sunt cazuri
care se rezolvă prin hipnoză sau prin multe alte metode descoperite de ştiinţă.

Lectura acestei cărţi mi-a adus aminte următorul lucru: am văzut, de exemplu, tratamentul
aplicat unui caz de psihoză gravă – un tânăr grec, participant la războiul civil şi care a stat timp de
trei zile îngropat în pământ şi apoi salvat. Avea clipe de retrăire a grozăviilor războiului, clipe în
care cădea la pământ şi simula tragerea cu puşca. Acestui tânăr i se făcea tratament cu hipnoză,
în timpul şedinţelor sugerându-i-se ideea să nu se mai agite pentru că nu mai este război.

În această lucrare se vorbeşte despre efectele benefice ale rugăciunii atât pentru omul sănătos
cât şi în vindecarea tulburărilor psihicului uman deranjat, autoarea făcând referire la cartea
scrisă de Ioan Bunea: PSIHOLOGIA RUGĂCIUNII, din care amintim:

„Rugăciunea este privilegiul omului, este inima religiei. Rugăciunea este legată indisolubil de
natura fiinţei umane; ea este semnul neîndoielnic al superiorităţii şi supremaţiei omului faţă de
fiinţele necuvântătoare, ea este manifestarea firească a omenităţii noastre.”.

„Rugăciunea este provocată de trebuinţa credinciosului de a-şi spori viaţa, convertind în valori
religioase toate trebuinţele personale ale naturii sale, prin contactul cu Dumnezeu, izvorul
întregii vieţi.”.

Foarte interesante sunt câteva fragmente selectate de Jeniţa Naidin din scrierea lui Constantin
Noica intitulată: ECHILIBRUL SPIRITUAL.

Exemplificăm cu un text: „Există două procese de conştiinţă remarcabile pentru viaţa sufletească
a fiecăruia dintre noi. Unul e căpătarea conştiinţei negative, a limitelor, descoperirea că nu poţi
face orice, nu poţi fi orice, cât de lungă ar fi viaţa. Descoperirea aceasta nu se face prea devreme
şi, de altfel, nu se face întotdeauna. Adevărul că nu poţi face orice este o banalitate, foarte bine:
dar o banalitate peste care deseori aluneci cu acea splendidă inconştienţă, ce este principalul
sprijin al vieţii noastre sufleteşti. [...] Alături de acestă conştiinţă negativă a limitelor se petrece
un alt proces, care duce şi el la deşteptarea unei conştiinţe: e conştiinţa pozitivă a limitelor;
descoperirea că, deşi nu poţi face decât un lucru anumit, oricât de lungă ar fi viaţa, poţi face
destul în limitele care-ţi sunt prescrise.”.

Altă idee selectată se referă la formele de aspiraţie spre unitate, dintre care majoră fiind
UNITATEA CU DUMNEZEU.

Îndemnurile părintelui-tămăduitor Arsenie Boca; Activitatea omului de înaltă cultură, Cornel Pop
în cartea domnului Menuţ Maximinian; O operă a lui Octavio Paz; Mari tămăduitori în istorie;
Pelerinul rus şi altele, cărţi menite să ne desţelenească drumul înspre înţelepciunea de a trăi în
spiritualitate, înălţându-ne sufletul prin rugăciune.

După o activitate de peste 30 ani în domeniul legislaţiei de pensii şi asigurări sociale, doamna
Jeniţa Naidin, aflată acum la pensie, promovează în comunicările sale cu societatea, prin articole
şi cărţi publicate, îndemnul să respectăm legile morale şi spirituale.

În tumultul vieţii moderne atât de complicate, în care goana după bunuri materiale e legea
supremă, e bine că se găsesc îndrumători către viaţa spirituală a omenirii.

Aceştia pot fi în principal preoţii, care au chemare şi voinţă de a-şi realiza misiunea creştină, apoi
psihologii, psihoterapeuţii, medicii şi scriitorii.
Sunt de aceeaşi părere cu autoarea că practicarea rugăciunii cu credinţă aduce un echilibru bun
psihic, dar pentru aceasta trebuie o educaţie specială

„Dorinţa de vindecare a celui suferind este cel mai bun medicament. În orice situaţie şi la orice
vârstă, omul are nevoie de vibraţia vindecătoare a Iubirii.

„Când avem şansa, să citim o lucrare în care un semen al nostru a încorporat atâta muncă, atâta
suflet şi trăire personală, nu putem decât să ne bucurăm şi să învăţăm. DUBLA FLACĂRĂ este o
carte deosebit de densă şi de aceea, mai grea, dar merită lectura pentru că are în cuprinsul său o
sinteză, din multe scrieri universale reprezentative, despre cel mai important sentiment uman:
IUBIREA.”

Acelaşi sentiment de bucurie l-am simţit citind această carte densă, TERAPIA DE
RESPONSABILIZARE, în care autoarea a încorporat atâta muncă, citind şi studiind cărţi despre
sufletul şi spiritul omului.

Ne naștem genii, dar sistemul de educație ne distruge imaginația. Rezultatele surprinzătoare ale
unui studiu NASA

Un test de creativitate realizat de oamenii de știință de la NASA și rezolvat de un eșantion de


1.600 de copii cu vârste cuprinse între 4 și 5 ani arată un lucru surprinzător: ne naștem genii
creative, dar sistemul de educație ne pune obstacole.

Cercetătorul George Land a dezvăluit, la o conferință TEDxTucson, că a fost contactat de NASA,


care i-a cerut să conceapă un test specializat, care să le permită să măsoare în mod eficient
potențialul de creativitate al angajaților NASA. Testul a fost un succes, însă a deschis calea și spre
alte întrebări: de unde vine creativitatea, ne naștem cu ea sau o învățăm?

Pentru a găsi câteva răspunsuri, oamenii de știință au dat testul și unor copii de 4 și 5 ani, iar ce
au descoperit este neașteptat. În primul rând, trebuie spus că testul analizează abilitatea
subiecților de a veni cu idei noi, diferite sau inovatoare la problemele expuse. Dintre copiii
participanți la test, 98% au obținut un punctaj care i-ar încadra în categoria unor genii ale
imaginației.

Cercetătorii au mers mai departe, încercând să afle dacă această creativitate remarcabilă se
păstrează și în cazul copiilor de vârste mai mari. Studiul repetat pe copiii cu vârste de 10 ani a
avut însă rezultate dezamăgitoare: doar 30% dintre aceștia au obținut puncteje de geniu. Iar în
cazul adolescenților de 15 ani, procentul scade la 12. În cazul adulților, doar 2% sunt capabili să
obțină rezultate de genii.

Testele au fost replicate de peste un milion de ori, așa că nu se poate pune la îndoială
veridicitatea rezultatelor, afirmă Gavin Nascimento, care a scris despre acest studiu.

„Școala este o instituție care a apărut pentru a servi clasa aflată la putere, nu oamenii de rând.
Pentru ca elitele să își mențină stilul luxos de viață, au contribuit la acest sistem, în care
imaginația și creativitatea copiilor sunt reprimate încă din primii ani de viață”, scria Nascimento.

Așadar, studiile spun că am avea capacitatea de a fi genii ale creativității. Însă se poate recupera
imaginația pierdută? Autorii studiului au mai remarcat un lucru foarte interesant: există două
tipuri de gândiri care au loc la nivelul creierului și folosesc diferite părți ale acestuia.

Prima este gândirea „divergentă” - imaginația, pe care o folosim pentru a găsi soluții, pentru a
genera un număr infinit de posibilități și probabilități. A doua este gândirea convergentă - cea pe
care o folosim când analizăm pe toate părțile o situație, un lucru, o decizie. Gândirea
convergentă este și cea care pune frână imaginației, spune cercetătorul George Land.

„Am descoperit că educația le arată copiilor cum să își folosească ambele tipuri de gândire. Așa,
când cineva vine și îți cere să îi dai o idee nouă, pe măsură ce aceste idei îți vin în cap, le reprimi:
aia e o idee proasta, pe asta am mai încercat-o și nu a mers, asta nu va funcționa și tot așa”,
spune Land.

„Când ne uităm la ce se întâmplă în creier, observăm că neuronii se „luptă” unii cu alții și scad
capacitatea de concentrare a creierului, întrucât noi constant judecăm, criticăm, analizăm,
cenzurăm. Când gândim conduși de frică, folosim o parte mai mică a creierului, dar exploziile de
creativitate arată că tot creierul începe să se pună în mișcare”, adaugă Land.

Cum reînvățăm creativitatea? „Mâine, ia o furculiță și încearcă să găsești 25 sau 30 de idei despre
cum ai putea îmbunătăți acea furculiță”, sugerează Land, care spune că primul pas spre
recăpătarea imaginației este exercițiul.