Încălcarea prevederilor articolului 3 din Convenţia Europeană pentru

Drepturile Omului
BECCIEV vs MOLDOVA

Hotărîrea din 4.10.2005

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

34. Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 3 din Convenţie de condiţiile de detenţie în
Izolatorul anchetei preliminare al Ministerului Afacerilor Interne în perioada 23 februarie-1 aprilie
2003. Articolul 3 prevede după cum urmează:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”
A. Prezentările părţilor

35. Reclamantul a susţinut că datorită necorespunderii condiţiilor sanitare, ventilaţiei,

accesului la lumina zilei, căldurii, oportunităţilor de recreare şi alimentaţiei, condiţiile de detenţiei în
izolator constituiau un tratament inuman şi degradant. Acesta a afirmat că alegaţiile sale erau
confirmate de rapoartele CPT-lui din 1998 şi 2001 (a se vedea paragrafele 31 şi 32 supra).
36. Referindu-se la prezentările sale în fapt, Guvernul a considerat că condiţiile de detenţie nu
atingeau nivelul unui tratament inuman şi degradant. Acesta a susţinut că concluziile CPT-lui în
rapoartele sale din 1998 şi 2001 nu erau pertinente din considerentul că situaţia în timp s-a
îmbunătăţit. În particular, în vara anului 2002 penitenciarul a fost renovat.

B. Aprecierea Curţii

1. Principiile generale

37. Articolul 3 din Convenţie protejează una din valorile fundamentale ale societăţii
democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane şi
degradante, fără să se ţină cont de circumstanţele cauzei şi de comportamentul victimei (a se vedea,
de exemplu, Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).
38. Pentru ca articolul 3 să fie aplicabil, tratamentul inuman şi degradant trebuie să atingă un
minim nivel de severitate. Aprecierea acestui criteriu este relativă; depinde de toate circumstanţele
cauzei, cum ar fi durata tratamentelor, efectele lor fizice şi psihice şi, în unele cazuri, vîrsta şi starea
de sănătate a victimei (a se vedea printre alte hotărîri, Irlanda c. Regatului Unit, hotărîrea din 18
ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162).
39. Curtea a considerat tratamentul ca fiind “inuman” deoarece, inter alia, a fost premeditat, a
durat ore întregi de fiecare dată şi a cauzat fie răni corporale fie suferinţe fizice sau mintale. A
considerat tratamentul ca fiind “degradant” deoarece a fost de o astfel de natură încît a trezit la
victime sentimente de frică, suferinţă şi inferioritate, capabile să le umilească şi să le înjosească (a se
vedea, de exemplu, Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, § 92, CEDO 2000-XI). Pentru a aprecia
dacă o formă particulară de tratament este “degradantă” în sensul articolului 3, Curtea va ţine cont
de faptul dacă scopul acesteia este de a umili sau de a degrada persoana vizată şi dacă, sub rezerva
considerării consecinţelor acesteia, a afectat nefavorabil personalitatea lui sau a ei într-o manieră
incompatibilă cu articolul 3. Totuşi, absenţa unui astfel de scop nu poate definitiv exclude
posibilitatea constatării unei încălcări a articolului 3 (a se vedea, de exemplu, Raninen c. Finlandei,
hotărîrea din 16 decembrie 1997, Rapoartele Hotărîrilor şi Deciziilor, 1997-VIII, P. 2821-22, § 55,
şi Peers c. Greciei, nr. 28524/95, § 74, CEDO 2001-III).
40. Statul trebuie să asigure unei persoane o detenţie în condiţii ce respectă demnitatea sa
umană, o manieră şi o executare a măsurii care să nu-l supună la tulburări şi greutăţi de o intensitate
care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerentă detenţiei şi, date fiind cerinţele practice ale
detenţiei, o protejare adecvată a sănătăţii şi bunăstării acestuia, şi inter alia, să-i furnizeze asistenţa
medicală necesară (a se vedea Kudla c. Poloniei precitat, § 94). La stabilirea condiţiilor de detenţie
trebuie să se ţină cont de efectele cumulative ale acelor condiţii şi de durata detenţiei (a se vedea
Dougoz c. Greciei, nr. 40907/98, § 46, CEDO 2001-II şi Kalashnikov c. Rusiei, nr. 47095/99, § 102,
CEDO 2002-VI).

2. Aplicarea principiilor menţionate prezentei cauze

41. Reclamantul se plînge de condiţiile în care a fost deţinut în Izolatorul Anchetei Preliminare
al Ministerului Afacerilor Interne în perioada 23 februarie - 1 aprilie 2003. Concluziile CPT-lui, în
particular cele conţinute în rapoartele sale din 1998 şi 2001 (a se vedea paragrafele 31 şi 32 supra),
asigura cel puţin într-o anumită măsură o bază reală pentru a aprecia condiţiile în care acesta a fost
deţinut (a se vedea un alt exemplu în care Curtea a ţinut cont de rapoartele CPT-lui, Kehayov c.
Bulgariei, nr. 41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005). În timp ce Curtea nu desconsideră faptul petrecerii
anumitor îmbunătăţiri, aceasta notează că Guvernul nu a demonstrat petrecerea unor îmbunătăţiri
semnificative. Mai mult ca atît, Guvernul nu a indicat nici o majorare a finanţării publice a
sistemului penitenciar sau modificării politicii din penitenciare.
42. Atît din prezentările reclamantului cît şi din cele ale Guvernului rezultă că deţinuţii nu erau
asiguraţi cu suficientă mîncare. Aceasta este, de asemenea, compatibilă cu concluziile CPT-lui (a se
vedea paragraful 32 supra).
43. Curtea concluzionează că prezentările Guvernului vizavi de plimbările la are liber sunt într-o
anumită măsură inconsecvente. În observaţiile sale din septembrie 2002 pe o altă cauză cu privire la
condiţiile de detenţie în acelaşi penitenciar (Duca c. Moldovei, 1579/02) dar într-o altă perioadă de
timp, Guvernul a admis că datorită lipsei de spaţiu deţinuţilor nu li se asigura posibilitatea plimbării
la aer liber. În observaţiile sale din septembrie 2004 în prezenta cauză, Guvernul nu a negat
alegaţiile reclamantului cu privire la lipsa plimbării în aer liber. Totuşi, în observaţiile sale finale din
iunie 2005 Guvernul a susţinut că reclamantul s-a bucurat de plimbări la aer liber în decursul la o
oră pe zi, la orice moment a zilei convenabil reclamantului (a se vedea paragraful 20 supra). Acest
lucru a fost negat de către reclamant.
44. Ţinînd cont de inconsecvenţa menţionată şi de concluziile CPT-lui (a se vedea paragraful 31
supra), Curtea concluzionează că reclamantului nu a beneficiat de careva plimbări în aer liber din
considerentul că nu existau condiţii pentru a o face.
45. De asemenea, trebuie să fie notat faptul că Guvernul nu a contestat prezenţa obloanelor de
metal la fereastra celulei ce împiedicau pătrunderea luminii naturale. Aceasta este, de asemenea,
compatibilă cu concluziile CPT-lui (a se vedea paragraful 31 supra).
46. Cu toate acestea, Guvernul nu a negat faptul că lumina electrică era în permanenţă aprinsă în
celulă şi că deţinuţii erau forţaţi să doarmă pe platforme de lemn fără careva cearşafuri sau saltele
asigurate.
47. Ţinînd cont de condiţiile severe din celulă, de lipsa plimbărilor la aer liber, de asigurarea
inadecvată cu mîncare şi de faptul că reclamantul a fost deţinut în aceste condiţii timp de treizeci şi
şapte de zile, Curtea consideră că greutăţile pe care le-a îndurat au depăşit nivelul inevitabil inerent
detenţiei şi a atins pragul severităţii contrare articolului 3 al Convenţiei.
 48. Prin urmare, Curtea constată că condiţiile de detenţie ale reclamantului au constituit
încălcarea articolului 3 al Convenţiei.

BOICENCO vs. MOLDOVA

Hotărîre din 11.07.2006

73. Reclamantul s-a plîns în baza articolului 3 al Convenţiei că a fost maltratat de către poliţie la
data de 20 mai 2005, drept rezultat suferind o traumă cerebrală şi o stare prelungită de stupor. El de
asemenea s-a plîns de lipsa îngrijirilor medicale adecvate pe parcursul deţinerii sale în arest şi de
omisiunea de a investiga adecvat plîngerea sa referitor la maltratare. Articolul 3 al Convenţiei
prevede următoarele:

"Nici o persoană nu poate fi supusă torturii sau tratamentelor inumane sau degradante."

74. Reclamantul de asemenea s-a plîns că arestarea sa preventivă între 23 mai 2005 si 23 iunie 2005
nu s-a bazat pe motive “relevante şi suficiente”. Curtea a considerat necesar să examineze ex officio
dacă prevederile articolului 191 al Codului de Procedură Penală sunt compatibile cu articolul 5 § 3
al Convenţiei. Partea aplicabilă acestei situaţii a articolului 5 § 3 spune:

“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1(c) din prezentul
articol … are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii.
Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză
la audiere.”

75. Reclamantul a declarat în continuare că arestarea sa preventivă între 23 şi 25 iulie 2005 cînd
mandatul de arestare expirase nu a fost “legală” în sensul articolul 5 § 1 al Convenţiei. La fel, s-a
plîns în baza prevederilor articolului 5 § 3 că după expirarea mandatului de arestare, a fost deţinut
ilegal în stare de arest. Curtea a decis ex officio să examineze problemele ridicate de reclamant în
baza articolului 5 § 1, luînd drept bază cazul Baranowski v. Polonia, (nr. 28358-95, ECHR 2000-III),
şi din acest motiv să obţină declaraţiile părţilor în legătură cu aceasta. Partea aplicabilă a articolului
5 § 1 prevede:

“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
…

(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să
fugă după săvîrşirea acesteia;
…”

76. În final, reclamantul s-a plîns în conformitate cu articolului 34 al Convenţiei că avocaţii lui nu au
avut acces la dosarul medical al acestuia şi că nici un medic independent nu a avut acces la el pentru
a evalua dauna cauzată sănătăţii lui în scopul pregătirii şi prezentării observaţiilor asupra cazului
Curţii. Partea aplicabilă al articolului 34 spune:
 “…Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul
eficace al acestui drept.”

I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR

A. Plîngerea referitoare la lipsa accesului la materialele dosarului penal pe parcursul

procedurilor cu privire la arestarea preventivă

77. În cererea sa iniţială, reclamantul s-a plîns în baza articolului 5 § 4 al Convenţiei cu privire la
lipsa accesului la materialele dosarului care conţineau probele prezentate de acuzare pentru a-şi
întemeia cererea de a-l ţine în stare de arest. Totuşi, în observaţiile prezentate asupra admisibilităţii
şi fondului cererii, reclamantul a informat Curtea că la o fază mai tîrzie a procesului penal, după ce a
obţinut acces la materialele dosarului, el a descoperit că astfel de dovezi nu existau. Din acest motiv
el a rugat Curtea să sisteze examinarea acestui capăt de acuzare. Prin urmare, Curtea nu va examina
această plîngere.

B. Neepuizarea căilor interne de recurs

78. Guvernul a declarat că reclamantul nu a epuizat toate remediile interne care îi erau disponibile,
fără a specifica plîngerile (capetele de acuzare) la care se referă. S-a referit în particular la faptul că
el ar fi putut, dar nu s-a folosit de prevederile articolului 53 din Constituţie, ale articolului 1405 al
Codului Civil şi ale Legii 1545 (vezi paragraful 69-71 mai sus). Mai mult ca atît, el ar fi putut să
invoce direct articolul 3 al Convenţiei, după cum a făcut reclamantul în cazul Drugalev (vezi
paragraful 68 de mai sus).
79. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul, argumentînd că au fost epuizate toate remediile
interne disponibile. De asemenea, el a declarat că remediile sugerate de Guvern nu erau aplicabile în
nici un mod cazului său.
80. Curtea reaminteşte că un individ nu este obligat să încerce mai mult decît una din căile de recurs
atunci cînd sunt disponibile mai multe (vezi printre altele cazul Yagiz v. Turcia, app. no. 19092-91,
75 D.R. 207). Se deduce clar din documentele prezentate Curţii că Guvernul nu a negat faptul că
reclamantul s-a plîns Procuraturii Generale şi/sau instanţelor judecătoreşti naţionale cu privire la
acuzaţia de maltratare a sa la 20 mai 2005 (vezi paragrafele 29-36 mai sus), acuzînd lipsa îngrijirilor
medicale adecvate (vezi paragrafele 37-44 mai sus) şi reţinerea ilegală (vezi paragrafele 45-52 mai
sus). Guvernul nu a argumentat faptul că remediile la care a apelat reclamantul nu au fost efective şi
că nu era necesar ca să fie epuizate în totalitate.
81. În circumstanţele date Curtea conchide că plîngerea nu poate fi declarată inadmisibilă pentru
neepuizarea tuturor remediilor interne, prin urmare obiecţia Guvernului trebuie respinsă.

C. Concluzia de admisibilitate

82. Curtea consideră că plîngerea reclamantului în conformitate cu articolele 3, 5 şi 34 ale

Convenţiei ridică probleme de drept şi de fapt suficient de serioase ca determinarea lor să depindă de
examinarea fondului, şi nici un alt temei de a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Aşadar,
Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica prevederile
articolului 29 § 3 al Convenţiei (vezi paragraful 4 mai sus), Curtea va examina concomitent fondul
acestor plîngeri.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

A. Argumentele părţilor

1. Cu privire la pretinsa maltratare

83. Guvernul a declarat că la 20 mai 2005, după ce a fost adus la secţia de poliţie, reclamantul şi-a
pierdut cunoştinţa. Pierderea cunoştinţei nu a fost cauzată de acţiunile întreprinse de poliţie, odată ce
nimeni nu l-a lovit. Faptul că el nu a fost maltratat a fost confirmat de menţiunile (în fişele medicale)
făcute de medicii de la spitalul închisorii în care se menţiona că el nu avea răni pe corp.
Diagnosticarea unei traume cerebrale acute şi a comoţiei stabilită de medicii spitalului a fost
subiectivă odată ce a fost stabilită doar în baza plîngerilor reclamantului precum că a suferit o
traumă la cap, a pierdut cunoştinţa la 20 mai 2005, precum şi că a suferit dureri de cap, ameţeală,
greaţă, dureri de spate, etc. Mai mult ca atît, reclamantul nu a prezentat nici o dovadă a maltratării
sale şi nici nu a comunicat detalii referitor la abuzurile pe care le invocă.
84. Guvernul a argumentat că rapoartele doctorilor Berghi şi Moraru (vezi paragrafele 26 şi 27 mai
sus) ar trebui să fie ignorate, deoarece aceşti medici nu au avut acces la dosarul medical în perioada
de după 15 septembrie 2005 şi nu au văzut reclamantul. Cît priveşte declaraţia reclamantului că el
avea sînge în urină, Guvernul a argumentat că testele de laborator nu au depistat sînge în urina sa. Ei
nu au specificat cînd au fost efectuate testele şi nu au prezentat copii ale rapoartelor medicale în
cauză.
85. Reclamantul a atenţionat că Guvernul nu a contestat faptul că el era sănătos la momentul
arestării (reţinerii) din data de 20 mai 2005 şi că şi-a pierdut cunoştinţa în timpul reţinerii. În
continuare s-a subliniat diagnosticul medicilor din spitalul închisorii din 25 mai 2005 care menţiona
că el a suferit o traumă cerebrală urmată de pierderea cunoştinţei la 20 mai 2005 fapt înregistrat în
fişa medicală, precum şi că el acuza dureri în rinichi şi avea urina roşie. Reclamantul a accentuat că
Guvernul nu a dat nici o explicaţie despre originea celor două leziuni corporale apărute în perioada
de detenţie. El de asemenea a menţionat că nu a avut anterior pierderi bruşte de cunoştinţă şi boli de
rinichi.

2. Referitor la pretinsa lipsă a asistenţei medicale adecvate în perioada de detenţie

86. Conform declaraţiilor Guvernului, reclamantul a primit în deplină măsură asistenţa medicală de
care avea nevoie pe parcursul reţinerii lui. Aflîndu-se în Spitalul de Cardiologie, între 21 şi 25 mai
2005 el a fost consultat de un neurolog care a recomandat efectuarea tomografiei creierului pentru a
stabili o diagnoză finală. Totuşi o astfel de procedură nu a fost posibilă, deoarece greutatea
reclamantului de 147 de kg depăşea greutatea maximă permisă de aparatul de scanare (135 kg).
Guvernul a prezentat o copie a broşurii aparatului destinat efectuării tomografiei cu detaliile tehnice
aplicabile. Recomandarea de a efectua tomografia creierului nu a fost confirmată de un alt neurolog
care l-a consultat pe reclamant la 25 mai 2005 în spitalul închisorii. Nici al treilea neurolog, de la
Spitalul de Psihiatrie, nu a recomandat această procedură.
87. Guvernul a declarat că reclamantul a primit asistenţă medicală completă pe parcursul aflării în
spitalul închisorii între 24 mai 2005 şi 1 septembrie 2005 precum şi în Spitalul de Psihiatrie de la 15
septembrie 2005. Au fost prezentate copii ale cecurilor de medicamente pentru reclamant pe lunile
octombrie, noiembrie şi decembrie 2005 şi a argumentat că din fişele medicale era clar că el primea
îngrijirile adecvate. Reclamantul nu putea afirma că nu primea îngrijirile corespunzătoare odată ce
refuza să înghită medicamentele. El era absolut capabil să ia medicamentele, odată ce în fişa
medicală se indică că o dată în mai, de patru ori în iunie, o dată in iulie şi o dată în august 2005,
starea sa de sănătate a fost satisfăcătoare.
88. Guvernul afirmă că în opinia lui examinarea psihiatrică dispusă la 3 august 2005 a fost
îndeplinită într-un termen rezonabil. Faptul că aceasta nu a avut loc înainte de 20 septembrie 2005 se
datora procedurilor administrative preliminare necesare pentru efectuarea acesteia, ca de exemplu
anunţarea deciziilor judiciare, pregătirea tuturor elementelor necesare pentru efectuarea
investigaţiilor, transmiterea documentelor corespunzătoare Spitalului Psihiatric, cererea către
autorităţile închisorii de a aduce reclamantul la spital şi de a-l escorta pînă acolo. După obţinerea
rezultatelor la 8 octombrie 2005 instanţa de judecată a considerat că expertiza nu a fost completă şi a
dispus o expertiză suplimentară. Aceasta a fost efectuată la 15 noiembrie 2005 şi, în baza
rezultatelor ei, instanţa de judecată a dispus la 23 decembrie 2005 spitalizarea reclamantului într-o
instituţie psihiatrică specializată pînă la depăşirea completă a stării de stupor.
89. Reclamantul a declarat mai întîi că ofiţerii de poliţie nu au reacţionat adecvat la pierderea sa de
cunoştinţă. Chiar dacă şi-a pierdut cunoştinţa la ora 20:34, ambulanţa a fost chemată abia după trei
ore şi doar la insistenţa avocatului său. Conform reclamantului, avocatul său a fost nevoit să insiste
timp de aproximativ o oră şi jumătate pentru a convinge ofiţerii de poliţie să cheme ambulanţa.
Reclamantul a argumentat că Guvernul nu a adus o explicaţie plauzibilă a lipsei unei reacţii prompte
din partea poliţiei.
90. Guvernul de asemenea nu a reuşit, în opinia reclamantului, să prezinte o motivare a neefectuării
tomografiei creierului, recomandată de către medicii de la Spitalul de Cardiologie. El a negat faptul
expus de Guvern precum că ar fi cîntărit 147 de kg, spunînd că acest argument a fost inventat de
Guvern şi nu a fost confirmat. El a prezentat extrase din fişa lui medicală din care reiese că la 4
martie 2005 cîntărea 133 de kg. Oricum, reclamantul a afirmat că în perioada arestului său între 20
mai 2005 şi 15 septembrie 2005 el pierduse 30-35 de kg; totodată tomografia creierului a fost
efectuată doar în martie 2006. El a argumentat că tomografia era importantă pentru tratarea sa şi
pentru identificarea cauzelor care au condiţionat starea sa de sănătate.
91. Reclamantul a mai argumentat că în perioada internării sale în spitalul închisorii se plîngea
permanent de dureri de rinichi, dar nu a fost supus nici unor investigaţii medicale.
92. El de asemenea a mai menţionat că la 2 iunie 2005 medicii de la spitalul închisorii au
recomandat investigaţii psihiatrice, însă recomandarea lor a fost ignorată.
93. Lipsa îngrijirilor medicale suficiente pe parcursul aflării reclamantului în spitalul închisorii a
fost confirmată de raportul de expertiză medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de înregistrările în
fişa medicală făcute de un medic la 7 iunie 2005.
94. Reclamantul a suferit şi de malnutriţie pe parcursul aflării sale în spitalul închisorii, după cum a
demonstrat pierderea a 35 de kg în 99 de zile. Reclamantul a mai indicat că nu a fost îngrijit
corespunzător de către personalul medical. El s-a referit la înregistrările din fişa medicală întocmită
de medici, conform cărora odaia în care era deţinut mirosea puternic a excremente, aşternutul era
murdar şi de el aveau grijă alţi internaţi.
95. În perioada 1-15 septembrie 2005 reclamantul a fost ţinut în secţia medicală a închisorii nr. 3,
unde condiţiile nu erau corespunzătoare unei persoane aflate în stare de stupor.
96. Reclamantul a mai declarat că expertiza psihiatrică dispusă de instanţa de judecată la 3 august
2005 a fost executată abia la 15 noiembrie 2005, adică cu 75 de zile mai tîrziu. În opinia lui, acesta
nu poate fi considerat drept un termen rezonabil avînd în vedere starea sa.
97. Reclamantul a concluzionat că el a fost ţinut în spitalul închisorii intenţionat cu scopul de a
ascunde urmele maltratării sale. Referindu-se la maltratarea la care se presupune că a fost supus şi la
tratamentul medical neadecvat pe care l-a primit, reclamantul a declarat că acestea erau echivalente
torturii în sensul articolului 3 din Convenţie.

3. Referitor la plîngerea cu privire la efectuarea unor investigaţii neadecvate

98. Guvernul a argumentat că afirmaţiile reclamantului sunt lipsite de dovezi - prima facie. În orice
caz, procuratura a efectuat o investigaţie deplină a cazului în urma căreia a decis la 8 iunie 2005 de a
nu porni un proces penal. În baza cererii înaintată de avocatul reclamantului, la 1 iunie 2005
procuratura a interogat ofiţerii de poliţie care au reţinut reclamantul şi medicii de la spitalul
închisorii; a încercat să-l chestioneze şi pe reclamant la 25 şi 30 mai 2005, însă acesta a refuzat să
vorbească. Mai mult ca atît, înregistrările medicale nu menţionau nici o dovadă precum că
reclamantul ar fi fost maltratat şi la momentul în cauză ei presupuneau că reclamantul exagera
simptomele. Nici reclamantul, nici avocaţii lui nu au oferit o descriere detaliată a presupuselor
abuzuri.
99. Reclamantul a declarat inter alia că cauza penală cu privire la investigarea plîngerii sale
referitoare la maltratare nu conţine dovezi despre faptul că medicii sau poliţiştii ar fi fost chestionaţi
de starea sănătăţii lui sau despre evenimentele care au avut loc la 20 mai 2005. El a mai declarat că
la 25 şi 26 mai medicii au înregistrat în fişa medicală că drept urmare a faptului că la 20 mai 2005 el
a suferit o traumă cerebrală urmată de pierderea cunoştinţei, el avea dureri în regiunea rinichilor şi
urina era de culoare roşie. Cu toate acestea procurorul a afirmat că în fişa medicală nu existau dovezi
despre careva forme de maltratare. Reclamantul a adăugat că procurorul nici nu a examinat fişa
medicală. Faptul că nu a discutat cu procurorul la data de 25 şi 30 mai 2005 s-a datorat stării sale
medicale; oricum, independent de acest fapt, procurorul avea datoria de a cerceta cazul.
100. Mai mult, reclamantul a aflat rezultatele investigaţiilor doar la 23 decembrie 2005, ceea ce nu
poate fi considerat termen rezonabil.
101. Reclamantul a mai declarat că procurorul care a cercetat plîngerea sa de maltratare nu a fost
independent odată ce era acelaşi procuror care se ocupa de procesul penal împotriva lui.

B. Aprecierea Curţii

1. Cu privire la pretinsa maltratare

102. După cum a menţionat Curtea în mai multe ocazii articolul 3 consfinţeşte una din valorile
fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, ca lupta
împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice categoric tortura şi tratamentele
sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor substanţiale ale
Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, articolul 3 nu admite nici o excepţie sau derogare de la
prevederile sale, astfel de excepţii sau derogări nu sunt permise în baza articolului 15 § 2 chiar şi în
caz de urgenţă publică ce ar ameninţa viaţa unei naţiuni. (vezi cazul Selmouni v. Franţa [GC], nr.
25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi cazul Assenov şi alţii v. Bulgaria, hotărîre din 28 octombrie 1998,
Rapoarte ale Hotărîrilor şi Deciziilor 1998-VII, p. 3288, §93).
103. Cînd unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timp ce se află în detenţie sau în
controlul poliţiei, orice astfel de atingere adusă integrităţii corporale va ridica o presupunere
întemeiată că persoana a fost supusă maltratării (vezi cazul Bursuc v. Romînia, nr. 420066/98, § 80,
12 octombrie 2004). Obligaţia de a prezenta explicaţii plauzibile despre circumstanţele în care au
fost cauzate leziunile corporale este pusă în sarcina exclusivă a statului, neexecutarea căreia ridică o
problemă clară în baza articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. Franţa, § 87).
104. În procesul de apreciere a dovezilor, Curtea a aplicat în general standardul de dovadă „în afara
oricăror îndoielilor rezonabile” (vezi Irlanda v. Regatul Unit, hotărîre din 18 ianuarie 1978, Seria A
nr. 25, pp. 64-65, § 161). Totodată, astfel de dovezi pot fi deduse şi din coexistenţa unor concluzii
suficient de întemeiate, concordate şi clare sau a unor prezumţii incontestabile ale faptelor. Cînd
evenimentele în cauză sunt în totalitate sau în mare parte cunoscute numai de autorităţi, ca în cazul
persoanelor arestate, se vor isca temeinice prezumţii de fapt în legătură cu leziunile corporale
apărute în perioada detenţiei. Desigur, povara probaţiunii va fi pusă în sarcina autorităţilor în scopul
obţinerii unei explicaţii satisfăcătoare şi convingătoare (vezi Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, §
100, ECHR 2000-VII).
105. În prezentul caz nu este contestat faptul că între arestul său din după amiaza zilei de 20 mai
2005 şi ulterioara internare în spital la ora 23:37, reclamantul se afla în custodia CCCEC. De
asemenea, nu se contestă faptul că înainte de arestare reclamantul nu manifesta nici o anomalie a
stării de sănătate (vezi paragraful 8 mai sus), dar, după ce a părăsit secţia de poliţie s-a aflat în stare
de inconştienţă timp de mai mult de patru ore (vezi paragrafele 12-13 mai sus).
106. Guvernul a argumentat că reclamantul şi-a pierdut cunoştinţa în rezultatul stresului şi nu a fost
maltratat, faptul fiind dovedit prin lipsa pe corpul acestuia a vătămărilor corporale. Mai mult ca atît,
Guvernul şi-a exprimat dubiile în privinţa diagnozei stabilite de medicii de la spitalul închisorii
referitor la trauma cranio-cerebrală acută şi comoţia cerebrală a reclamantului.
107. Curtea nu vede nici un motiv de a nu avea încredere în acest diagnostic. În această privinţă ea a
observat că diagnosticul a fost efectuat de medicii de la spitalul închisorii. Guvernul nu a prezentat
nici o opinie medicală contrară şi, în orice caz, diagnosticul a fost confirmat ulterior de expertiza
medico-legală din 28 octombrie 2005 şi de raportul de expertiză medico-legală de la 20 septembrie
2005 şi 15 noiembrie 2005, ambele dispuse de către o instanţă naţională. (vezi paragrafele 21-22 mai
sus).
108. Mai mult ca atît, trauma cerebrală nu este singura vătămare corporală nejustificată a
reclamantului. Conform fişei medicale de la spitalul închisorii, el mai acuza durere în rinichi şi urina
sa era de culoare roşie (vezi paragrafele 15-16 mai sus). Guvernul nu a prezentat nici o dovadă că
aceste simptome s-ar datora altui fapt decît pretinsa maltratare de la 20 mai 2005.
109. Faptul că reclamantul nu avea vînătăi sau alte semne vizibile de maltratare pe corp în opinia
Curţii nu este convingător. Curtea este conştientă de faptul că există metode de aplicare a forţei
care nu lasă urme pe corpul victimei.
110. Reclamantul a declarat că starea sa de stupor de după 20 mai 2005 a fost cauzată de maltratarea
aplicată în privinţa sa de către ofiţerii de poliţie. Guvernul a negat această afirmaţie. Curtea
subliniază cu îngrijorare starea reclamantului după ciocnirea lui cu poliţia; totodată, datorită faptului
că nu dispune de dovezi suficiente, remarcînd neprezentarea unui raport medical alternativ de către
reclamant se declară incapabilă de stabili o legătură cauzală directă dintre maltratare şi starea de
stupor.
111. În baza tuturor materialelor înaintate ei, Curtea conchide că Guvernul nu şi-a executat obligaţia
de a o convinge că vătămările corporale ale reclamantului nu au apărut în urma maltratării în
perioada arestului. Prin urmare, a avut loc o violare a articolul 3 al Convenţiei constînd în supunerea
reclamantului unor tratamentelor inumane şi degradante.

2. Cu privire la pretinsa lipsă a îngrijirilor medicale adecvate în perioada detenţiei

112. Curtea reaminteşte că articolul 3 al Convenţiei nu poate fi examinat ca impunînd o obligaţiune

generală de a elibera deţinuţii din considerente de sănătate, totuşi el impune Statul să protejeze
bunăstarea fizică a persoanelor private de libertate, ca de exemplu prin oferirea asistenţei medicale
necesare (vezi Şarban v. Moldova, citat mai sus, § 77).
113. Curtea trebuie să determine dacă reclamantul necesita asistenţă medicală permanentă, dacă a
fost privat de aceasta, după cum afirmă el şi, în caz că este aşa, dacă acest fapt echivala cu
tratamente interzise de articolul 3 al Convenţiei (cf. Farbtuhs v. Letonia, nr. 4672/02, § 53, 2
decembrie 2004).
114. Dovezile prezentate de ambele părţi confirmă că, în afară de trauma cerebrală acută şi durerile
în rinichi, reclamantul era într-o stare de stupor, o condiţie medicală foarte serioasă care necesita
îngrijiri medicale constante şi o supraveghere riguroasă (vezi paragraful 22 mai sus). Din materialele
prezentate reiese că el a căzut în această stare imediat după ciocnirea cu poliţia la 20 mai 2005 şi a
rămas în ea pînă la 2 octombrie 2005. La 24 octombrie 2005 el a căzut înapoi în starea de stupor, din
declaraţiile părţilor starea sănătăţii reclamantului la moment nu este clară.
115. Curtea consideră concluziile doctorilor Berghi şi Moraru (vezi paragrafele 26 şi 27 mai sus)
relevante, odată ce, contrar afirmaţiilor Guvernului, acestea au fost bazate pe examinările fişelor
medicale de la spitalul închisorii şi pe cunoştinţele lor generale în medicină.
116. Curtea accentuează în continuare că diagnosticarea reclamantului cu stupor a fost efectuată abia
la 20 septembrie 2005 cînd i s-a efectuat expertiza psihiatrică pentru prima dată (vezi paragraful 22
mai sus). Pînă la acea dată rapoartele medicale de la Spitalul de Cardiologie şi de la spitalul
închisorii se refereau la starea lui doar ca „un sindrom de confuzie de origine neclară” sau ca o
posibilă simulare (vezi paragrafele 14 şi 16 mai sus).
117. Guvernul a declarat că controlul psihiatric a fost efectuat în termen corespunzător şi a invocat
întîrzieri datorate unor proceduri administrative printre altele datorită transferului reclamantului de
la spitalul închisorii la Spitalul de Psihiatrie. Totuşi, Curtea nu poate accepta asfel de argumente,
avînd în vedere situaţia critică în care se afla reclamantul şi faptul că examinarea psihiatrică a fost
dispusă pentru prima dată nu la 3 august 2005, după cum afirmă Guvernul, ci la 2 iunie 2005, după
cum indică fişa medicală de la spitalul închisorii (vezi paragraful 15 mai sus).
118. Avînd în vedere cele sus menţionate, Curtea conchide că între 20 mai 2005 şi 20 septembrie
2005, dat fiind faptul că lipsea un diagnostic clar al stării reclamantului, unicul ajutor medical
posibil pentru el era de a-l menţine în viaţă. Totodată, chiar şi această concluzie este îndoielnică,
luînd în consideraţie că între 1 şi 15 septembrie 2005 reclamantul a fost ţinut într-o închisoare
obişnuită şi nu există dovezi care ar atesta că acolo i s-ar fi oferit vreo îngrijire medicală. Prin
urmare, Curtea conchide că reclamantul nu a primit îngrijirile medicale adecvate pînă la data de 20
septembrie 2005. Ea nu a fost capabilă să determine în baza materialelor prezentate (vezi paragraful
158 mai jos) dacă tratamentul care a urmat după diagnosticarea din 20 septembrie 2005 a fost
corespunzător şi adecvat.
119. În concluzie, Curtea consideră că lipsa asistenţei medicale adecvate echivalează cu violarea
articolului 3 al Convenţiei.

3. Cu privire la pretinsa investigaţie neadecvată

120. Curtea reaminteşte că atunci cînd un individ face o afirmaţie credibilă că ar fi suferit în urma
tratamentelor contrare articolului 3 din partea poliţiei sau a altor agenţi statali, acea prevedere,
examinată în context cu obligaţia principală a Statului în baza articolului 1 al Convenţiei de a
„asigura tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, cere
implicit o investigaţie oficială eficientă. Această investigaţie în baza articolului 2 ar trebui să fie
capabilă să identifice şi să pedepsească pe cei responsabili. Altfel, interzicerea generală a torturii,
tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante ar fi, în pofida importanţei sale fundamentale,
inefectivă din punct de vedere practic şi ar crea în unele cazuri posibilitatea pentru agenţii de Stat să
încalce drepturile celor aflaţi sub controlul lor, dispunînd de o imunitate virtuală (sau fiind convinşi
că nu vor fi pedepsiţi) (vezi, printre altele, cazul Labita v. Italia [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR
2000-VI).
121. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă este necesar ca persoanele care o efectuează să fie
independente de cele implicate în evenimente (vezi de ex. Barbu Anghelescu v. Romînia, nr.
46430/99, § 66, 5 octombrie 2004). Aceasta înseamnă nu numai lipsa unei legături ierarhice sau
instituţionale, dar şi o independenţă reală (vezi de ex. Ergi v. Turcia din 28 iulie 1998, Rapoarte
1998-VI, §§ 83-84 unde procurorul care investiga moartea unei fete în timpul unei pretinse
confruntări a demonstrat lipsă de independenţă prin faptul că s-a bazat în mare parte pe informaţiile
oferite de jandarmii implicaţi în incident).
122. Investigaţia trebuie de asemenea să fie efectivă în sensul de a fi capabilă să determine dacă
forţa utilizată de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele cazului. (vezi cazul Kaya v. Turcia,
hotărîre din 19 februarie 1998, Rapoarte 1998-I , § 87).
 123. Investigaţia acuzaţiilor de maltratare trebuie să fie multilaterală. Aceasta înseamnă că
autorităţile trebuie permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întîmplat şi nu trebuie să se
bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia sau pentru a le folosi ca bază a
deciziilor lor (vezi hotărîrea Assenov şi alţii v. Bulgaria, citată mai sus, § 103). Ele trebuie să
întreprindă măsuri rezonabile şi disponibile pentru a asigura dovezi privitoare la incident, inclusiv,
declaraţii ale martorilor oculari şi expertize medico-legale (vezi Tanrikulu v. Turcia [GC], nr.
23763/94, ECHR 1999/IV, § 104 et seq. şi Gül v. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000).
Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a
stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să aibă drept
consecinţă ca o astfel de investigaţie să nu corespundă unor astfel de standarde (Corsacov v.
Moldova, nr. 18944/02, § 69).
124. Curtea atenţionează în primul rînd că independenţa procurorului care a condus urmărirea
penală, dl. Catană a fost îndoielnică. Ea subliniază că el a fost acelaşi procuror care a înaintat oficial
reclamantului învinuirile şi care a solicitat Judecătoriei sectorului Buiucani aplicarea faţă de
reclamant a arestului preventiv, precum şi prelungirea ulterioară a acestuia (vezi paragraful 33 mai
sus).
125. În continuare Curtea atenţionează că dl. Catană nu a întreprins nici o măsură de investigare a
cazului după ce a primit plîngerea de la avocatul reclamantului. Aceasta se deduce clar din decizia
lui datată din 8 iunie 2005 în care el a afirmat că pentru a examina cererea din 31 mai 2005 el a
încercat fără succes să-l interogheze pe reclamant la 25 şi 30 mai 2005. Afirmaţiile în cauză au fost
confirmate de către judecătorul Gheorghe Morozan de la Judecătoria sectorului Rîşcani în decizia lui
din 23 februarie 2006 prin care a respins recursul reclamantului.
126. Mai mult, nimic nu indică în decizia din 8 iunie 2005 că fişa medicală a reclamantului a fost
examinată de dl. Catană sau că diagnosticul de traumă cerebrală acută a fost cel puţin observat de el.
Nimic nu indică nici că vreun medic a fost interogat în legătură cu starea sănătăţii reclamantului.
Desigur, drept unice măsuri de investigaţie întreprinse de dl. Catană par a fi cele două încercări fără
succes de a discuta cu reclamantul, înainte ca cererea cu referire la maltratare să fie înaintată.
Conform documentelor medicale aflate în posesia Curţii, reclamantul era în stare de stupor şi nu era
capabil să vorbească. Curtea găseşte drept deosebit de frapantă concluzia dlui Catană referitor la
faptul că maltratarea reclamantului ar fi fost în orice caz justificată, odată ce el a fost prezumat că ar
fi vrut să folosească pistolul în timpul arestării sale.
127. În aceste circumstanţe, Curtea conchide că autorităţile statale nu au efectuat o investigaţie
corespunzătoare a declaraţiilor reclamantului privind maltratarea sa şi, prin urmare, a avut loc o
violare a articolului 3 al Convenţiei şi în această privinţă.

CORSACOV vs. MOLDOVA

Hotărîrea din 4.04.2006

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

49. Reclamantul s-a plîns de încălcarea articolului 3 al Convenţiei, care reglementează următoarele:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

50. Curtea notează faptul că plîngerea se referă atît la tratamentul rău aplicat reclamantului, cît şi la
activităţile de investigaţie întreprinse de către autorităţi cu privire la aplicarea unui tratament rău faţă de el.
 A. Observaţiile prezentate de către părţi

51. În conformitate cu declaraţiile reclamantului, salariile şi perspectivele profesionale ale ofiţerilor de

poliţie din Republica Moldova depinde de numărul infracţiunilor descoperite. Acest lucru favorizează
practicarea unor tratamente rele faţă de persoanele bănuite în scopul de a obţine mărturiile acestora.
52. El a declarat faptul că a fost ameninţat cu moartea şi bătut grav de către ofiţerii de poliţie A. Tulbu
şi V. Dubceac. Reclamantul s-a referit, în special la expertiza medicală din 28 februarie 2000, întocmită de
către o comisie independentă de medici legişti numită de către procuratură (vezi paragraful 33 de mai sus),
care în opinia reclamantului a confirmat gravitatea leziunilor corporale cauzate lui. Ca rezultat al bătăilor
care i-au fost aplicate el a devenit surd şi incapabil de a munci, fiind încă minor. Conform reclamantului,
tratamentul aplicat lui constituie tortură.
53. În observaţiile sale cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei prezentate în septembrie 2004,
Guvernul a reiterat argumentele din decizia procuraturii din Lăpuşna, adoptată la 20 iunie 2001 (vezi
paragraful 41 de mai jos). În observaţiile sale suplimentare cu privire la fondul cauzei prezentate în
noiembrie 2005 Guvernul a notat faptul că declaraţiile reclamantului sunt nefondate şi că în orice caz
tratamentul aplicat faţă de el nu a depăşit limitele impuse de articolul 3 al Convenţiei. El s-a referit la
constatările procuraturii din Lăpuşna conţinute în decizia sa din 20 iunie 2001 şi a notat faptul că toate
leziunile care reclamantul susţine că i-au fost aplicate au fost cauzate din vina reclamantului. Conform
opiniei Guvernului, ofiţerii de poliţie s-au conformat tuturor prevederilor legii. Guvernul a mai notat
faptul că reclamantul nu a putut dovedi existenţa unei legături cauzale dintre acţiunile ofiţerilor de poliţie
şi invaliditatea sa. În opinia Guvernului, deteriorarea sănătăţii reclamantului ar fi putut fi rezultatul
faptului că sănătatea sa era deosebit de vulnerabilă sau din cauza unui tratament medical inadecvat,
precum ar fi medicamentele inadecvate. Aruncarea reclamantului la pămînt i-a cauzat acestuia leziuni
corporale uşoare, dar nu invaliditate de gradul II.

B. Evaluarea Curţii

1. Cu privire la pretinsa aplicare a unui tratament rău

54. După cum Curtea a constatat în numeroase cazuri, articolul 3 cuprinde una din cele mai
fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi
lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi
tratamentul inuman şi degradant sau pedeapsa inumană şi degradantă. Spre deosebire de cele mai esenţiale
clauze ale Convenţiei şi ale Protocoalelor sale nr.1 şi 4, articolul 3 nu conţine nici o prevedere care să
permită excepţii sau derogări, chiar şi în stare de urgenţă publică care ar ameninţa viaţa populaţiei (vezi
Selmouni v. Franţa [GC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii v. Bulgaria hotărîre din 28
octombrie 1998, Rapoartele hotărîrilor şi deciziilor 1998-VIII, p. 3288, § 93).
55. Curtea reaminteşte faptul că dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării
acesteia în detenţie sau în controlul poliţiei, orice astfel de leziune ar da o prezumţie puternică că acea
persoană a fost supusă unui tratament rău (vezi Bursuc v. Romînia, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie
2004). Ţine de datoria statului să prezinte o explicaţie plauzibilă despre cum leziunile corporale au fost
cauzate, în cazul în care statul omite să facă acest lucru poate exista o situaţie care să cadă sub incidenţa
articolului 3 al Convenţiei (vezi Selmouni v. Franţa, § 87). Nu este suficient ca statul să se refere numai la
achitarea ofiţerilor de poliţie învinuiţi pe parcursul perioadei de urmărire penală. În consecinţă, achitarea
ofiţerilor de poliţie acuzaţi de cauzarea unor leziuni corporale unei persoane nu va exclude sarcina
probaţiei care aparţine statului, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei; statul trebuie să dovedească că
leziunile corporale suferite de către acea persoană pe parcursul aflării acesteia sub controlul poliţiei, nu au
fost cauzate de către ofiţerii de poliţie (Ribitsch v. Austria, hotărîre din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336,
§§ 34, 38).

(a) Constatările Curţii cu privire la faptele cauzei

56. Nu poate fi disputat faptul că în perioada între arestul său la 9 iulie 1998 şi seara de 10 iulie 1998
reclamantul s-a aflat sub controlul poliţiei. De asemenea, nu poate fi disputat şi faptul că reclamantul a
susţinut că pe parcursul acelei perioade lui i-au fost cauzate leziuni corporale.
57. Esenţa declaraţiilor Guvernului este că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului cînd el a
fost aruncat la pămînt la 9 iulie 1998 în drum spre secţia de poliţie (vezi paragraful 53 de mai sus).
58. Curtea nu este convinsă de argumentele prezentate de către Guvern şi consideră că acesta a omis să
prezinte o explicaţie plauzibilă despre modul cum reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale. Ea
notează că expertiza medicală din 28 februarie 2000, întocmită de către o comisie independentă constituită
din 4 medici legişti cu experienţă, numită de către procuratură, în mod clar precede faptul că leziunile
corporale ale reclamantului nu puteau fi cauzate printr-o cădere a acestuia, dar prin lovituri cu un obiect
contodent (vezi paragraful 33 de mai sus). Ea mai notează de asemenea că, constatările comisiei medicale
nu au fost puse la îndoială în procedura naţională şi că Guvernul nu a prezentat nici o probă Curţii, care să
pună la îndoială concluziile clare ale comisiei medicale. Prin urmare, Curtea consideră că acest raport are
o valoare probatorie puternică în ceea ce priveşte modul în care reclamantului i-au fost cauzate leziunile
corporale.
59. Suplimentar constatărilor că leziunile capului reclamantului au fost cauzate prin lovituri cu obiecte
contodente şi că nu ar fi putut fi cauzate ca urmare a unei căderi, trebuie de asemenea notat faptul că în
expertiza comisiei medicale din 28 februarie 2000 este o constatare clară a faptului că reclamantul avea
răni la talpa piciorului stîng care, de asemenea, puteau fi cauzate numai prin lovituri cu un obiect
contodent. Această constatare este conformă plîngerii reclamantului că el a fost bătut cu un baston la tălpi
pentru a fi forţat să-şi recunoască vina. Totuşi, autorităţile naţionale nu au luat în consideraţie constatările
comisiei medicale şi au ajuns la concluzia că toate leziunile corporale ale reclamantului au fost rezultatul
lovirii acestuia de pămînt cu capul, o concluzie pe care Curtea nu o consideră credibilă.
60. În baza tuturor materialelor prezentate, Curtea conchide că Guvernul nu a reuşit să prezinte probe
care să dovedească faptul că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului într-un alt mod decît
aplicarea unui tratament rău pe parcursul aflării sale în arest.
61. Expertiza medicală arată că reclamantul a fost bătut cu obiecte contodente în cap şi la talpa
piciorului său stîng. Se pare că în rezultatul acestor bătăi reclamantul a suferit o traumă acută la cap şi o
contuzie; el avea numeroase vînătăi pe faţă, în jurul urechii drepte şi pe talpa piciorului său stîng; el a avut
o perforare a membranei timpanului ca rezultat al leziunilor corporale aplicate (vezi paragraful 33) care i-
au cauzat surzenie brusc instalată şi care a avut drept rezultat scăderea capacităţii de auz (ibidem). Se pare
că, leziunile cauzate reclamantului s-au deteriorat pînă la invaliditate de gradul II, care în conformitate cu
legislaţia Republicii Moldova corespunde pierderii capacităţii de muncă în volum de 50-75%.
62. Cu referire la faptul că plîngerea reclamantului conform căreia el a fost ameninţat cu arma este
disputată de către părţi şi că nu a fost prezentată nici o probă în acest sens de către reclamant, Curtea
consideră că este incapabilă de a formula o concluzie în acest sens.

(b) Caracterizarea tratamentului în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei

63. Curtea în continuare va determina forma tratamentului rău aplicat reclamantului. La determinarea
faptului dacă o anumită formă de tratament rău ar trebui calificată drept tortură, trebuie să fie luată în
consideraţie distincţia existentă în articolul 3 între această noţiune şi cea a tratamentului inuman sau
degradant. Aşa precum a fost notat în alte cauze, se pare că a existat intenţia ca prevederile Convenţiei,
prin această distincţie, să atribuie un stigmat special tratamentului inuman intenţionat care ar cauza
suferinţă foarte serioasă şi crudă (vezi Irlanda v. Anglia, hotărîre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag.
66-67, § 167). Faptul că durerea sau suferinţa au fost cauzate intenţionat pentru a obţine o recunoaştere a
vinovăţiei este un factor care trebuie luat în consideraţie atunci cînd se decide dacă tratamentul rău aplicat
constituie tortură (Aksoy v. Turcia, hotărîre din 18 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, § 64; Salman v.
Turcia, [GC], no. 21986/93, § 114, CEDO 2000-VII).
64. În prezenta cauză Curtea notează, în special, intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, în
rezultatul cărora el a suferit leziuni corporale foarte grave (vezi paragraful 61 de mai sus). În rezultatul
acestor leziuni, reclamantul s-a aflat aproximativ 70 de zile în spital în diferite perioade între luna iulie şi
noiembrie 1998 (vezi paragraful 18 de mai sus). Un element important care trebuie luat în consideraţie
este consecinţele pe care tratamentul rău le-a avut asupra sănătăţii reclamantului (vezi paragraful 61 de
mai sus). Curtea de asemenea acordă o mare importanţă vîrstei fragede a reclamantului (17 ani la
momentul desfăşurării acestor evenimente) fapt care l-a făcut deosebit de vulnerabil în faţa agresorilor săi.
65. Totuşi, elementul decisiv pentru determinarea formei tratamentului rău este practicarea aşa zisei
falaka (lovirea tălpilor) la care a fost supus reclamantul. Aceasta este o formă de tratament rău deosebit de
gravă care presupune intenţia de a obţine informaţii, intimida sau aplica o pedeapsă. Curtea reaminteşte
faptul că în cauza Salman v. Turcia, citată sus, § 115) ea a constatat faptul că folosirea practicii falaka,
însoţită de lovituri în zona pieptului a constituit tortură.
66. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de reclamant este de natură
deosebit de gravă, capabilă să provoace dureri severe şi suferinţe crude, care pot fi considerate ca acte de
tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
67. În lumina celor expuse Curtea constată o încălcare a articolului 3 al Convenţiei.

2. Cu privire la pretinsa lipsă a unei investigaţii adecvate

68. Curtea notează faptul că atunci cînd o persoană face o afirmaţie credibilă că el a suferit un
tratament care ar constitui o încălcare a prevederilor articolului 3, aflîndu-se sub controlul poliţiei sau al
altor funcţionari similari ai statului, acea prevedere, analizată împreună cu obligaţia generală a statului, în
conformitate cu articolul 1 al Convenţiei “de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia sa
drepturile şi obligaţiile definite de Convenţie”, implică în sine desfăşurarea unei investigaţii oficiale
efective. Ca şi o investigaţie în conformitate cu articolul 2 al Convenţiei, o astfel de investigaţie trebuie să
permită identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Altfel, interzicerea legală generală a torturii
şi tratamentului şi pedepsei inumane şi degradante contrar importanţei sale fundamentale ar fi inefectivă în
practică şi ar crea posibilitatea în unele cazuri pentru funcţionarii statului să abuzeze de drepturile celor
aflaţi sub controlul lor fără ca ei să fie eventual pedepsiţi (vezi, printre altele, Labita v. Italia [GC], no.
26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).
69. Investigaţia trebuie, de asemenea, să fie efectivă astfel încît să existe posibilitatea de a determina
dacă forţa folosită de poliţie a fost sau nu justificată în circumstanţele date (vezi Kaya v. Turcia hotărîre
din 19 februarie 1998, Rapoarte 1998-I, § 87). Investigaţia unor alegaţii grave de aplicare a tratamentului
rău trebuie să fie completă. Acest lucru înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi
considerabile pentru a afla ce s-a întîmplat şi nu trebuie să se bazeze pe anumite concluzii nefondate sau
pripite pentru a înceta investigaţia sau a adopta decizii (vezi Assenov şi alţii v. Bulgaria, hotătîre citată mai
sus, § 103). Autorităţile trebuie să întreprindă toate acţiunile rezonabile aflate la dispoziţia lor pentru a
asigura probe cu privire la incident, care să includă, printre altele, depoziţii ale martorilor oculari şi
expertize, (vezi Tanrıkulu v. Turcia [GC], nr. 23763/94, CEDO 1999-IV, § 104 şi Gül v. Turcia,
nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar
putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor
responsabile riscă să nu corespundă unor astfel de standarde.
 70. În fine, investigaţia trebuie să fie rapidă. În cauze care cad sub incidenţa articolelor 2 şi 3 ale
Convenţiei, cînd se analiza eficienţa investigaţiei oficiale, Curtea deseori a evaluat dacă autorităţile au
reacţionat prompt la plîngerile adresate de către persoane în perioada respectivă (vezi Labita v. Italia,
citată mai sus, § 133).
71. Curtea notează că investigaţia a durat mai mult de trei ani, perioadă în care ea a fost încetată şi re-
deschisă de cel puţin douăsprezece ori. Toate deciziile care au respins plîngerile au avut aceeaşi
concluzie: că singura cauză a leziunilor corporale ale reclamantului a fost lovirea sa de pămînt cu capul,
atunci cînd a fost aruncat de către ofiţerii de poliţie pentru a-l deposeda de cuţit. De asemenea, aceste
decizii au indicat că ofiţerii de poliţie au fost în drept să utilizeze forţa, deoarece cuţitul pe care
reclamantul îl avea asupra sa a prezentat o ameninţare pentru viaţa şi sănătatea lor şi că ei au acţionat în
limitele legii.
72. În continuare, Curtea notează faptul că autorităţile naţionale nu au oferit nici o explicaţie cu privire
la discrepanţa dintre concluziile expertizei comisiei medicale din 28 februarie 2000, care în mod clar au
indicat că leziunile corporale au putut fi cauzate doar ca rezultat al bătăilor şi versiunea circumstanţelor
faptei prezentată de către ofiţerii de poliţie A. Tulbu şi V. Dubceac.
73. Trebuie de asemenea notat că investigaţia nu a încercat să ofere o explicaţie logică a cauzei
vînătăilor de pe tălpile reclamantului, ignorîndu-le.
74. Curtea mai notează că autorităţile naţionale nu au reacţionat în nici un fel la plîngerea reclamantului
cu privire la ameninţarea de a fi împuşcat în cap, de la data de 10 iulie 1998, deşi reclamantul a înaintat
alegaţii foarte clare în această privinţă.
75. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că investigaţia a fost caracterizată printr-un număr de
omisiuni grave şi inexplicabile. Ea s-a încheiat cu adoptarea unor decizii care conţineau contradicţii şi
concluzii nefondate pe o analiză detaliată a circumstanţelor faptei. Autorităţile au ignorat anumite fapte şi
au omis să facă referire în deciziile lor la fapte îngrijorătoare.
76. În aceste circumstanţe Curtea constată o încălcare a articolului 3 al Convenţie şi în această privinţă.

HOLOMIOV vs. MOLDOVA

Hotărîrea din 7.11.2006

ÎN DREPT
1. Reclamantul s-a plîns potrivit articolului 3 din Convenţie de condiţiile de detenţie
inumane şi degradante din Penitenciarul nr. 3, şi în mod deosebit, de lipsa asistenţei medicale
corespunzătoare. Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”
2. În continuare, el s-a plîns că detenţia sa după expirarea ultimului mandat de arestare, în
luna mai 2002, nu a fost „legală” în sensul articolului 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie. Curtea va examina
această plîngere potrivit articolului 5 § 1. Partea relevantă a articolului 5 § 1 prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să
fugă după săvîrşirea acesteia;
...”
3. Reclamantul, de asemenea, s-a plîns că arestarea sa preventivă nu a fost bazată pe motive
„relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 prevede:
 “Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de dispoziţiile paragrafului 1 (c)
din acest articol, … are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea
persoanei în cauză la audiere.”
4. Reclamantul s-a plîns că durata procesului a fost incompatibilă cu cerinţele „termenului
rezonabil” prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea …, într-un termen rezonabil a cauzei sale …, [de
către] o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil …,”
5. În sfîrşit, reclamantul a susţinut că durata detenţiei sale a constituit o încălcare a dreptului
său de a fi considerat nevinovat garantat de articolul 6 § 2 din Convenţie, care prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune trebuie prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia
sa va fi stabilită în mod legal.”
I. ADMISIBILITATEA PLÎNGERILOR
A. Plîngerile referitoare la lipsa motivelor „relevante şi suficiente” pentru arestarea
preventivă şi referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie
6. Curtea notează că reclamantul s-a plîns precum că arestarea sa preventivă nu a fost bazată
pe motive „relevante şi suficiente”. Cît priveşte detenţia bazată pe mandatele de arestare preventivă
pînă în luna mai 2002, Curtea notează că reclamantul nu s-a plîns despre aceasta în termen de şase
luni începînd cu data la care recursurile sale împotriva mandatelor de arestare au fost respinse de
către o instanţă ierarhic superioară. În consecinţă, această plîngere urmează a fi declarată
inadmisibilă potrivit articolului 35 § 1 din Convenţie.
7. În ceea ce priveşte plîngerea referitoare la pretinsa încălcare a prezumţiei de nevinovăţie,
Curtea reiterează că prezumţia de nevinovăţie garantată de articolul 6 § 2 din Convenţie necesită,
inter alia, ca atunci cînd îşi îndeplinesc atribuţiile, membrii unei instanţe de judecată nu trebuie să
pornească de la ideea preconcepută precum că învinuitul a săvîrşit infracţiunea de care este acuzat;
sarcina probaţiunii aparţine procurorului, şi orice dubiu trebuie interpretat în favoarea acuzatului (a
se vedea, printre altele, Barberà, Messegué şi Jabardo contra Spaniei, hotărîrea din 6 decembrie
1988, Seria A nr. 146, § 77).
8. Totuşi, Curtea nu găseşte nici un indiciu că instanţa de judecată a pornit de la prezumţia
că reclamantul a săvîrşit infracţiunile de care a fost acuzat. Astfel, nu există nici o aparenţă de
încălcare a articolului 6 § 2 din Convenţie şi această plîngere trebuie declarată inadmisibilă pe motiv
că este în mod vădit nefondată.
B. Neepuizarea căilor de recurs interne
9. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate recursurile interne disponibile
referitoare la plîngerea lui în baza articolului 3 din Convenţie. În special, Guvernul a susţinut că el ar
fi putut face uz, însă nu a făcut-o, de dispoziţiile articolului 53 din Constituţie şi articolul 1405 din
Codul civil. Pe lîngă aceasta, el ar fi putut invoca direct articolul 3 din Convenţie.
10. Guvernul a susţinut că o cerere de habeas corpus în care un reclamant se plînge direct
sau în substanţă de o încălcare a articolului 3 din Convenţie (tratament inuman şi degradant),
reprezintă un recurs efectiv cu privire la condiţiile rele de detenţie. Acesta s-a bazat pe cauzele
Cotorobai şi Castraveţ şi a susţinut că, o instanţă de judecată examinînd o cerere de habeas corpus,
ar lua în mod firesc în consideraţie susţinerile deţinutului privind pretinsele încălcări ale articolului 3
împreună cu alte motive în sprijinul sau împotriva detenţiei.
11. În acelaşi timp, Guvernul a susţinut că dacă o persoană doreşte o încetare imediată a
încălcării drepturilor sale garantate de articolul 3 şi compensare pentru asemenea încălcări, el sau ea
trebuie să iniţieze un proces civil aşa cum au făcut reclamanţii în cauzele Drugalev şi Bologan. Din
moment ce reclamantul în cauză nu a iniţiat asemenea procese, el nu a epuizat recursurile interne.
 12. Reclamantul nu a fost de acord cu acesta şi a susţinut că a epuizat toate recursurile
interne disponibile. El, de asemenea, a susţinut că recursurile propuse de Guvern oricum au fost
nerelevante în această cauză.
13. Curtea reiterează că o persoană nu trebuie să utilizeze mai mult de o cale de redresare
cînd sunt disponibile mai multe (a se vedea, de exemplu, Airey contra Irlandei, hotărîrea din 9
octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 12, § 23). Din documentele prezentate Curţii de către părţi rezultă
clar că reclamantul s-a plîns, inter alia, instanţelor naţionale în cererile sale de habeas corpus despre
pretinsa lipsă a asistenţei medicale corespunzătoare, fără a menţiona şi numeroasele sale cereri
înaintate altor autorităţi. Guvernul a recunoscut că o asemenea procedură constituie un recurs efectiv
împotriva pretinselor încălcări ale articolului 3 (a se vedea paragraful 10 supra).
14. Cît priveşte un alt recurs invocat de Guvern, şi anume o acţiune civilă prin care se cere o
încetare imediată a pretinsei încălcări (a se vedea paragraful 11 supra), Curtea are dubii referitor la
eficacitatea sa. Ea notează că în cauza Drugalev, reclamantul a solicitat compensaţii pentru
condiţiile de detenţie necorespunzătoare după trei ani de la eliberarea sa, şi că procesul civil a durat
aproximativ un an şi cinci luni la două instanţe. Această cauză, aşa cum este ea prezentată, nu
dovedeşte prin urmare existenţa unei puteri a instanţelor judecătoreşti naţionale de a dispune efectiv
eliberarea imediată a unui deţinut în cazul în care condiţiile sale de detenţie încalcă cerinţele
articolului 3.
Referitor la cauza Bologan pe care s-a bazat Guvernul, Curtea notează că ea se referă la
posibilitatea de a obţine compensaţii pentru tortură pe calea procedurii civile după obţinerea unei
hotărîri judecătoreşti penale favorabile împotriva autorului torturii. Curtea notează că un asemenea
recurs nu a fost niciodată un subiect de dezbatere în faţa sa şi, prin urmare, el nu are legătură cu
disputa privind existenţa recursurilor efective împotriva condiţiilor necorespunzătoare de detenţie,
care este subiectul materiei prezentei cauze.
15. În asemenea circumstanţe, Curtea nu consideră că, la moment, existenţa unui recurs
efectiv în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale privind plîngerea reclamantului despre lipsa
asistenţei medicale corespunzătoare la locul său de detenţie a fost clar dovedită. Totuşi, Curtea îşi
poate schimba în viitor poziţia dacă va fi informată despre o aplicare corespunzătoare a Convenţiei
de către instanţele judecătoreşti naţionale. Prin urmare, ea consideră că plîngerea în baza articolului
3 din Convenţie nu poate fi declarată inadmisibilă pe motivul neepuizării căilor de recurs interne şi,
în consecinţă, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
C. Concluzia asupra admisibilităţii
16. Curtea consideră că plîngerile reclamantului potrivit articolelor 3, 5 § 1 şi 6 § 1 din
Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept suficient de serioase, astfel încît, aprecierea lor trebuie
să depindă de examinarea fondului cauzei. Nu a fost constatat nici un alt motiv pentru a le declara
inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. În conformitate cu decizia sa de
a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie,
Curtea va examina imediat fondul acestor plîngeri.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
17. Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie în Penitenciarul nr. 3, unde a fost deţinut
reclamantul, nu pot fi considerate inumane şi degradante. Ei au indicat că cheltuielile publice asupra
sistemului penitenciar în anii 2005-2006 a crescut, şi au susţinut că recent au fost făcute multe
îmbunătăţiri a condiţiilor de detenţie din această închisoare.
18. Potrivit Guvernului, reclamantul a primit toată asistenţa medicală necesară în timpul
aflării sale în Penitenciarul nr. 3. Guvernul a susţinut că pe durata şederii sale acolo, el a fost
examinat de către personalul medical de aproximativ 70 de ori, şi de aproximativ 30 de ori el a
refuzat să fie examinat. Potrivit Guvernului, personalul medical din închisoare era bine calificat şi
autorizat să practice de către Ministerul Sănătăţii. Reclamantul a susţinut de două ori că suferă de
hipertensiune arterială, ceea ce a arătat că el era capabil să exagereze problemele sale de sănătate.
 19. Reclamantul a susţinut că în penitenciar şi în Spitalul Penitenciarului nu erau medici
urologi, cardiologi sau neurologi. Starea sa de sănătate era suficient de gravă pentru a fi
incompatibilă cu prelungirea detenţiei sale.
20. Curtea reiterează că, deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca stabilind o
obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, cu toate acestea, el impune statului o
obligaţie de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin acordarea
asistenţei medicale necesare (a se vedea Şarban contra Moldovei, nr. 3456/05, § 77, 4 octombrie
2005).
21. Curtea trebuie să determine dacă reclamantul a necesitat în mod regulat asistenţă
medicală, dacă el a fost privat de ea, după cum el susţine, şi în afirmativ, dacă aceasta a constituit un
tratament contrar articolului 3 din Convenţie (cf. Farbtuhs contra Letoniei, nr. 4672/02, § 53, 2
decembrie 2004).
22. Guvernul nu pare să dispute dacă reclamantul a suferit de mai multe boli urologice
grave, unele dintre ele fiind cronice, şi că i s-a prescris tratament şi chiar operaţie la rinichiul drept.
23. Curtea notează dezacordul dintre părţi referitor la disponibilitatea asistenţei medicale în
Penitenciarul nr. 3. Totuşi, miezul problemei se pare că nu este lipsa asistenţei medicale în general,
ci mai degrabă lipsa unei asistenţe medicale corespunzătoare pentru starea specifică a reclamantului,
şi anume, hepatită cronică, hidronefroză de gradul doi, diateză urică, hiperecogenitatea
parenchimului pancreatic, pielonefrită cronică bilaterală cu hipofuncţionalitate a rinichiului drept,
hidronefroză a rinichiului drept cu diminuarea funcţiilor acestuia, calculi în canalul urinar, patologie
somatică, insuficienţă renală cronică, traumatism cranio-cerebral şi anxietate generalizată de
hipertensiunea arterială.
24. Cînd a comunicat prezenta cauză, Curtea a cerut Guvernului să-i prezinte informaţia
completă referitoare la tratamentul medical primit de reclamant cu privire la toate problemele sale de
sănătate. Din păcate, o asemenea informaţie nu a fost prezentată şi Guvernul s-a concentrat în
special doar în a dovedi rea-credinţa reclamantului în a refuza să fie consultat de către medicii
penitenciarului, numărul mare de consultaţii pe care el le-a avut cu medicii şi, ocaziile numeroase în
care el a fost internat în secţia medicală a penitenciarului sau în Spitalul Penitenciarului.
25. Curtea nu este convinsă de susţinerile Guvernului. A supune reclamantul la examinări
medicale, fără a urma ulterior recomandările medicilor, nu este suficient. Cu privire la aceasta, este
de notat că în 2002 şi 2003 reclamantului i s-a prescris, inter alia, operaţie urgentă la unul dintre
rinichii săi; totuşi, se pare că recomandările nu au fost vreodată urmate. Unul dintre medicii care a
prescris operaţia a accentuat gravitatea stării de sănătate a reclamantului şi a indicat riscul precum
că reclamantul ar putea pierde rinichiul său dacă operaţia nu ar fi efectuată. Se pare că nici acest
pronostic serios nu a convins autorităţile să acţioneze.
26. Pe lîngă aceasta, Curtea notează că instanţele judecătoreşti naţionale au acceptat că în
Izolatorul Anchetei Preliminare nr. 3 a lipsit asistenţa medicală corespunzătoare pe duruta detenţiei
reclamantului. Din acest motiv măsura arestării preventive a reclamantului a fost înlocuită cu arest la
domiciliu.
27. Referitor la argumentele Guvernului despre rea-credinţa reclamantului, Curtea notează
că nici în penitenciar şi nici în Spitalul Penitenciarului, unde el a fost internat de mai multe ori, nu
erau medici specializaţi în tratarea stării medicale a reclamantului. Mai mult decît atît, din scrisoarea
Ministerului Justiţiei din 23 septembrie 2003 (a se vedea paragraful 22 supra) se pare că tratamentul
medical a fost inadecvat şi că reclamantul a trebuit să se bazeze pe rudele sale în a obţine
medicamentele necesare. El chiar a recurs la greva foamei pentru a protesta împotriva condiţiilor
tratamentului său din penitenciar (a se vedea paragraful 21 supra). În consecinţă, Curtea nu poate
conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi
interpretat ca rea credinţă.
 28. Un factor important pentru a fi luat în consideraţie este timpul petrecut de reclamant în
detenţie fără asistenţă medicală corespunzătoare. Trebuie notat că el a fost deţinut în închisoare
aproximativ patru ani de zile, între luna ianuarie 2002 şi luna decembrie 2005. În timp ce
reclamantul a fost parţial responsabil de durata procesului şi prin urmare de durata detenţiei sale, cu
toate acestea a fost de datoria statului să se asigure că reclamantul a fost deţinut în condiţii de
detenţie care nu au încălcat articolul 3.
29. În lumina celor de mai sus, Curtea conchide că în timp ce suferea de boli grave la
rinichi implicînd riscuri pentru sănătatea sa, reclamantul a fost deţinut o perioada lungă de timp fără
asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea constată că suferinţa reclamantului a ajuns dincolo de
pragul minim de severitate potrivit articolului 3 din Convenţie şi a constituit un tratament inuman şi
degradant.
30. Prin urmare, Curtea constată că refuzul unei asistenţe medicale corespunzătoare
reclamantului a fost contrară articolului 3 din Convenţie.

ILAŞCU ŞI ALŢII VS MOLDOVA

Hotărîrea din 8.07.2004

V. VIOLĂRILE INVOCATE ALE ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI

419. Reclamanţii s-au plîns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care erau
supuşi în perioada detenţiei. Din partea sa, dl Ilaşcu s-a plîns de condiţiile detenţiei sale în
aşteptarea executării sentinţei care i s-a dat. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care
prevede următoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante."
A. Argumentele aduse în faţa Curţii
420. Reclamanţii au declarat că tratamentele foarte grave la care au fost supuşi pe perioada
lor de detenţie au adus atingere demnităţii şi erau înjositoare, şi că au avut efecte dezastruoase
asupra stării lor mintale şi fizice. În cazul dlui Ilaşcu, ar mai trebui de adăugat incertitudinea în
care el a trăit referitor la posibilitatea ca sentinţa pronunţată împotriva sa, pedeapsa capitală, să fie
aplicată.
421. Guvernul rus a argumentat faptul că declaraţiile reclamanţilor nu au nimic de-a face cu
Federaţia Rusă, şi că, indiferent de starea lucrurilor, sunt nefondate.
422. Guvernul moldav a declarat faptul că în observaţiile sale din 24 octombrie 2002, cu
privire la condiţiile de detenţie a lor, declaraţiile făcute de reclamanţi sunt plauzibile.
423. Guvernul Romîniei, ca parte terţă care intervine, a declarat faptul că tratamentul la
care au fost supuşi reclamanţii poate fi clasificat ca "tortură", în sensul articolului 3, avînd în
vedere caracterul definitiv al acestora, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat suferinţe grave
şi crude reclamanţilor.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
424. Curtea repetă faptul că articolul 3 al Convenţiei consacră cu sfinţenie una dintre cele
mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe,
aşa cum ar fi lupta împotriva terorismului şi crimei organizate, Convenţia interzice în termeni
absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de
celelalte clauze substanţiale ale Convenţiei şi Protocoalelor nr.1-4, articolul 3 nu are nici un fel
de prevederi în ceea ce priveşte restricţiile, şi nici o derogare de la faptul că este permis aşa cum
prevede articolul 15, paragraful 2, al Convenţiei chiar şi în cazul unui eveniment de urgenţă
publică, care ameninţă viaţa naţiunii (vezi, printre alte autorităţi, Selmouni vs. Franţa
{GC}, nr.25803/94, paragraful 95, CEDO 1999-V; şi Labita vs. Italia, {GC}, nr.26772/95,
paragraful 119, CEDO 2000-IV).
425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind "inuman", deoarece îndeosebi acesta a fost
premeditat, a fost aplicat ore în şir, provocînd leziuni corporale sau suferinţe mintale şi fizice
intense. Ea, de altfel, a considerat că un tratament era "degradant", pin aceea că el era de natură
să provoace victimelor sentimente de frică, durere şi inferioritate, capabile să-i umilească şi să-i
înjosească (vezi, de exemplu, Kudla vs. Polonia {GC}, nr.30210/96, paragraful 92, CEDO
2000-XI).
426. Pentru a determina dacă un anumit tratament poate fi considerat tortură, Curtea trebuie
să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3, dintre acest termen şi cel de tratament
inuman şi degradant. Aşa cum a fost declarat şi mai devreme, această distincţie a fost consacrată
de Convenţie, pentru a marca josnicia tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe
foarte severe şi crude, aceeaşi distincţie este prevăzută şi în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor
Unite ( vezi hotărîrea de judecată menţionată mai sus, Selmouni, paragraful 96):
"Pentru scopurile acestei Convenţii, termenul "tortură" înseamnă orice fel de acţiune prin
care se provoacă dureri sau suferinţe severe, fizice sau mintale, sunt provocate intenţionat unei
persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o persoană terţă informaţii, confesiuni, de a o
pedepsi pentru actul pe care ea sau o persoană terţă l-a comis sau este bănuită de a-l fi comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra ei, sau de a intimida sau a face presiune asupra unei
persoane terţe, sau pentru orice alt motiv fondat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, dacă
o astfel de durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al funcţiei publice sau
orice altă persoană acţionînd cu titlu oficial sau la instigarea acesteia sau cu consimţămîntul
său expres sau tacit.(...)"
427. Curtea a susţinut de asemenea faptul că criteriul pe care îl reprezintă calificativul
"sever" este relativ prin esenţa ca şi de altfel "de gravitate minimă", cerut în cazul aplicării
articolului 3, (ibid., paragraful 100): de asemenea el depinde de toate circumstanţele cazului, cum
ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale şi, în anumite cazuri, sexul, vîrsta şi
starea sănătăţii victimei (vezi, printre alte autorităţi, Kalashnikov vs. Rusia, nr.47095/99,
paragraful 95, CEDO, 2002-VI; şi hotărîrea de judecată menţionată mau sus Labita,
paragraful 120). În afară de aceasta, precăutînd dacă tratamentul este de natură "degradantă",
în cadrul articolului 3, Curtea va trebui să examineze dacă scopul acestui tratament a fost de a
umili şi înjosi persoana în cauză, şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, măsura a afectat
personalitatea acesteia într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea
scop nu poate exclude definitiv o constatare de violare a articolului 3 (Valasinas vs. Lituania,
nr.44558/98, paragraful 101, CEDO 2001-VIII).
428. Curtea a accentuat în permanenţă faptul că, suferinţa şi umilinţa care au avut loc,
trebuie să depăşească pe cele care comportă inevitabil o formă oarecare de tratament sau pedeapsă
legală. Măsurile care privează fiecare persoană de libertatea sa sunt, de obicei asociate cu astfel de
suferinţe şi umilire. Articolul 3 cere statului să asigure ca fiecare prizonier să fie deţinut în condiţii
care sunt compatibile cu respectul demnităţii sale umane, ca metodele executării acestor măsuri să
nu-l facă subiectul suferinţei cumplite sau a unei dureri de o intensitate care să depăşească
nivelul unei suferinţe inevitabile inerente detenţiei şi că avînd în vedere exigenţele detenţiei,
sănătatea şi bunăstarea sa sunt asigurate adecvat (vezi Kudla vs. Polonia, menţionat mai sus,
paragrafele 92-94).
429. Curtea a susţinut preventiv că, avînd în vedere evoluţia politicii penale a Statelor
Membre ale Consiliului Europei şi standardele acceptate în comun în această sferă, pedeapsa cu
moartea poate ridica unele întrebări în ceea ce priveşte conţinutul articolului 3 al Convenţiei. În
cazul în care sentinţa este pedeapsa cu moartea, circumstanţele personale ale persoanei
condamnate, proporţionalitatea cu privire la gravitatea crimei comise şi condiţiile de detenţie pînă
la executarea sentinţei, sunt exemple de factori care sunt capabili de a încadra tratamentul sau
pedeapsa primită de către deţinut în Articolul 3 (vezi Soering vs. Regatul Unit, hotărîrea de
judecată de la 7 iulie 1989, Serie A nr.161, p.41, paragraful 104; şi Poltoraski vs. Ucraina,
nr.38812/97, paragraful 133).
430. Pentru fiecare prizonier condamnat la moarte, un oricare element de întîrziere
dintre pronunţarea şi executarea sentinţei, şi experienţa unui stres sever în condiţiile necesare
pentru o încarcerare strictă, sunt inevitabile (vezi Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus,
paragraful 11). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate
determina un tratament care întrece marja stabilită în articolul 3, cînd, de exemplu o lungă
perioadă de timp trebuie petrecută "în aşteptarea morţii" în condiţii extreme, cu cantităţi
enorme de emoţii şi frica existente în timpul aşteptării executării pedepsei cu moartea (vezi
Soering vs. Regatul Unit, menţionat mai sus, p. 44, paragraful 111).
431. Mai mult, anxietatea şi suferinţa provocată de o asemenea sentinţă poate fi numai
agravată de natura arbitrară a procedurilor care duc la ea, deci, considerînd că o viaţă umană este
în joc, sentinţa devine o încălcare a Convenţiei.
432. Interzicerea contactului cu alţi prizonieri, datorită motivelor de securitate, disciplinare
sau de protecţie, nu este considerat în sine, un tratament inuman sau pedeapsă. Pe de altă parte,
izolarea senzorială, împreună cu izolarea socială totală, poate distruge personalitatea şi
constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de
alte motive) vezi, printre altele, Messina vs. Italia(dec.), nr.25498/94, CEDO 1999-V).
433. În afară de aceasta, cînd sunt stabilite condiţiile de detenţie, trebuie să se ia în
consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii cît şi plîngerile specifice ale reclamantului
(vezi Dougoz vs. Grecia, nr.40907/98, paragraful 46, CEDO 2001-II).
2. Aplicarea principiilor în speţă
(a) Referitor la dl Ilaşcu
434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993, şi a fost ţinut în
detenţie pînă la eliberarea sa la 5 mai 2001 (vezi paragrafele 215 şi 234 de mai sus).
Curtea repetă faptul că Convenţia nu obligă Statele Contractante decît în ceea ce priveşte
evenimentele care au avut loc de la intrarea ei în vigoare, datele relevante fiind 12 septembrie
1997, pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998, în cazul Federaţiei Ruse. Totuşi, pentru a
stabili efectele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai
mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care acesta şi-a petrecut-o în detenţie, Curtea de
asemenea poate lua în consideraţie întreaga perioadă, incluzînd perioada precedentă intrării în
vigoare a Convenţiei, luînd în consideraţie fiecare stat reclamat.
435. Pe perioada foarte lungă a timpului petrecut condamnat la moarte, reclamantul a
trăit mereu ameninţat cu moartea, de teama executării. Nefiind capabil să găsească vreun
remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, incluzînd perioada de după intrarea în vigoare a
Convenţiei, în condiţii de detenţie apte să-i reamintească mereu de sentinţa sa, care ar fi putut
fi aplicată în orice moment (vezi paragrafele 196-219 şi 240-253 de mai sus).
În special, Curtea denotă că, în urma trimiterii unei scrisori adresate Parlamentului
Republicii Moldova, în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut cu sălbăticie de paznicii de la
închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (vezi paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de
mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănînce timp de două zile şi i-a fost
interzisă lumina zilei timp de trei zile (vezi paragraful 271 de mai sus).
Cît despre executările false care au avut loc înaintea intrării în vigoare a Convenţiei (vezi
paragraful 198 de mai sus), nu există dubii cu privire la faptul că asemenea acţiuni barbare au
mărit anxietatea simţită de către reclamant pe întreaga perioadă a sa de detenţie, în ceea ce
priveşte executarea sa.
 436. Teama şi suferinţa pe care acesta le-a simţit s-au agravat din cauza faptului că sentinţa
nu avea temei legal şi nu era legitimată de scopurile Convenţiei. Curtea Supremă a Transnistriei,
care a dat sentinţa în cazul dlui Ilaşcu, a fost stabilită de o entitate care este ilegală din punct de
vedere a dreptului internaţional şi nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională.
"Curtea" aparţine unui sistem despre care abia se poate spune că funcţionează în baza unui temei
constituţional sau legal care să reflecte o tradiţie judiciară compatibilă cu prevederile din
Convenţie. Acest lucru este evidenţiat denatura patentă arbitrară a circumstanţelor în care
reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, după cum descriu ei, într-un mod care nu a fost disputat
de celelalte părţi (vezi paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum este descris şi analizat de
către instituţiile OSCE (vezi paragraful 286 de mai sus).
437. Hotărîrea de judecată luată de Curtea Supremă a Republicii Moldova în privinţa
condamnării reclamanţilor, (vezi paragraful 222 de mai sus) a confirmat natura arbitrară şi ilegală a
hotărîrii de judecată de la 9 decembrie 1993.
438. Cu privire la condiţiile de detenţie ale reclamanţilor condamnaţi la moarte, Curtea
denotă faptul că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 şi pînă la eliberarea sa din
2001, în luna mai, într-o izolare strictă: el nu avea dreptul de a fi în contact cu ceilalţi deţinuţi, nu
putea primi veşti de dinafară - avînd în vedere faptul că el nu avea dreptul să trimită sau să
primească corespondenţă - şi privat de dreptul de a avea întrevederi cu avocatul său sau de a
primi vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu avea încălzire, chiar în condiţii de iarnă severă,
şi nu avea lumină naturală sau vreo sursă de ventilaţie. Dovezile arată că d-l Ilaşcu a fost privat
de mîncare, aceasta fiind o formă de pedeapsă, şi, că, în orice caz, avînd în vedere restricţiile cu
privire la primirea pachetelor, chiar şi mîncarea primită din exterior era de multe ori nepotrivită
pentru a fi consumată. Reclamantul putea face duş numai foarte rar, de multe ori fiind nevoit să
aştepte cîteva luni. În privinţa acestui subiect, Curtea face trimitere la concluziile din raportul CPT,
în urma vizitei sale în Transnistria, din anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus), calificînd drept
neadmisă izolarea continuă pe perioada mai multor ani.
Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte dăunătoare asupra sănătăţii acestuia,
care s-a deteriorat în urma tuturor anilor petrecuţi în închisoare. Prin urmare, el nu a primit îngrijiri
adecvate, fiind deseori privat de examene medicale şi tratamente (vezi paragrafele 258-260, 262,
263, şi 265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, avînd în vedere
restricţiile în ceea ce priveşte primirea pachetelor, lui nu i-au putut fi trimise medicamente şi
mîncare pentru îmbunătăţirea sănătăţii sale.
439. Curtea denotă cu îngrijorare faptul că existenţa regulilor care autorizează o putere
discreţionară în privinţa corespondenţei şi vizitelor în închisoare, exercitate atît de paznicii cît şi
de către autorităţile închisorilor, şi accentuează faptul că asemenea reguli sunt arbitrare şi sunt
incompatibile cu garanţiile potrivite şi efective împotriva abuzurilor, pe care orice sistem carceral
care face parte dintr-o societate democratică, trebuie să le prevadă. Mai mult, în speţă, aceste
reguli au făcut condiţiile de detenţie ale reclamanţilor şi mai dificile.
440. Curtea a ajuns la concluzia că pedeapsa cu moartea impusă reclamantului
combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus pe perioada de
detenţie în urma ratificării Convenţiei, şi ţinînd cont de starea în care el se afla după mai mulţi ani
petrecuţi în astfel de condiţii, înainte de ratificarea Convenţiei, îmbracă un caracter particular grav
şi dur şi trebuie, prin urmare, considerate acte de tortură în sensul Articolului 3 al Convenţiei.
De aici, a avut loc o neîndeplinire a cerinţelor acestei dispoziţii
441. Dl Ilaşcu fiind deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare, în ceea ce
priveşte Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta din urmă este responsabilă, pentru motivele
descrise mai sus (vezi paragraful 393) din cauza condiţiilor de detenţie a reclamantului şi
tratamentului la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.
 De altfel, d-l Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001. Şi numai din ziua aceea responsabilitatea
Republicii Moldova este angajată, din cauza acţiunilor denunţate, pentru faptul neîndeplinirii
obligaţiilor pozitive (vezi paragraful 352 de mai sus). Consecvent, nu a existat nici o încălcare a
articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, cu privire la dl Ilaşcu.
442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei, cu privire la dl Ilaşcu este atribuită
numai Federaţiei Ruse.
(b) Cei trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul în detenţie
(i) Referitor la dl Ivanţoc
443. Curtea denotă de la început, că niciodată în perioada procedurii în faţa ei, nici unul
dintre guvernele reclamate nu a negat realitatea incidentelor invocate.
Ea în continuare consideră că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt destul de precise şi
întărite de declaraţiile identice făcute în mod repetat de către dînsul în faţa soţiei sale şi
reieşind din declaraţiile celorlalţi martori depuse în faţa delegaţilor Curţii.
Avînd în vedere totalitatea elementelor pe care le are la dispoziţie, Curtea consideră că
poate considera faptul că, pe perioada detenţiei, incluzînd partea în care intrarea Convenţiei în
vigoare în privinţa statelor pîrîte, reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi alte umiliri şi
că în unele momente el a fost privat de hrană şi de orice asistenţă medicală, în ciuda stării sale de
sănătate slăbite de aceste condiţii de detenţie. În mod particular, Curtea atrage atenţia asupra
persecuţiei şi tratamentului necorespunzător la care dl Ivantoc a fost supus în luna mai 1999, în
urma înaintării cererii sale la Curte (vezi paragrafele 251 şi 252 de mai sus), şi în anul 2001,
luna noiembrie 2002 şi luna februarie 2003, (vezi paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).
444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în 1993 în izolare
completă, fără a avea vreun contact cu alţi prizonieri şi fără posibilitatea de a avea accesul la
ziare. El este privat de posibilitatea de a vedea un avocat, unicele sale contacte cu lumea din
exterior fiind vizitele şi pachetele primite de la soţia sa, autorizate de cître autorităţile închisorii
numai în cazul în care acestea sunt considerate potrivite pentru a fi înmînate reclamantului.
Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal, şi lăsate la discreţia autorităţilor, sunt
incompatibile cu regimul unei închisori într-o societate democratică. Ele au contribuit la creşterea
chinului şi suferinţelor mintale ale reclamantului.
445. Reclamantul a fost deţinut într-o celulă care nu era încălzită sau ventilată şi fără
lumină naturală şi el nu a primit tratamentul necesar, datorită stării sale de sănătate, în ciuda
unor examinări medicale, care au fost permise de cître autorităţile închisorii. În privinţa acestui
subiect, Curtea se referă la concluzia făcută în raportul CPT în urma vizitei sale în Transnistria
în anul 2000 (vezi paragraful 289 de mai sus).
446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să-i provoace reclamantului
dureri sau suferinţe, atît mintale, cît şi fizice, care n-ar putea decît să fie sporite de izolarea
completă a reclamantului, şi care ar trezi în el sentimente de teamă, anxietate şi vulnerabilitate,
care în mod probabil l-ar umili, l-ar înjosi şi l-ar lipsi de rezistenţa şi de voinţa sa.
Curtea este de părere că, tratamentul la care a fost supus reclamantul, de către
persoanele care aparţin administraţiei "RMT" este intenţionat cu scopul de a-l pedepsi pe acesta,
pentru actele pe care se presupune că le-ar fi comis.
447. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că, luate la general şi avînd în vedere
gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă, şi scopul la care se aspira, tratamentele la care a fost
supus dl Ivantoc i-au cauzat acestuia suferinţă şi dureri (grave), şi ele îmbrăcau un caracter
particular grav şi dur. Este necesar de considerat toate acele acţiuni drept acte de tortură, în sensul
articolului 3 al Convenţiei.
448. Dl Ivantoc fiind deţinut în perioada intrării în vigoare a Convenţiei, în cazul
Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este deci responsabilă, datorită motivelor menţionate mai sus
(vezi paragraful 393), în baza condiţiilor sale de detenţie şi tratamentului la care a fost supus şi a
suferinţelor cauzate acestuia în închisoare.
Avînd în vedere concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea
Republicii Moldova în cazul acţiunilor denunţate, de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale
pozitive începînd cu luna mai 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este
responsabilă de încălcarea articolului 3 al Convenţiei, în ceea ce priveşte cazul dlui Ivanţoc,
începînd cu această dată.
449. În concluzie, în ceea ce priveşte dl Ivanţoc, a existat o violare a articolului 3 al
Convenţiei de către Federaţia Rusă începînd cu data ratificării Convenţiei de aceasta la 5 mai
1998 şi de către Moldova, începînd cu luna mai a anului 2001.
(ii) Dl Leşco şi dl Petrov-Popa
450. Curtea denotă mai întîi faptul că Guvernele reclamate nici la o etapă a procedurii n-au
negat în faţa ei realitatea incidentelor invocate.
Ea de asemenea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, incluzînd reclamanţii şi
soţiile lor, sunt suficient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi aflate în posesia Curţii.
451. Consecvent, Curtea consideră că se poate considera stabilit faptul că, pe perioada lor
de detenţie, incluzînd partea care urmează intrarea Convenţiei în vigoare, in cazul ambelor State
reclamate, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie extrem de severe:
- vizitele şi pachetele primite de la familiile lor au fost acordate discreţionar de către
administraţia închisorii;
- cîte odată aceştia au fost privaţi de alimente, sau alimentele primite nu erau bune de
consumat, şi de cele mai multe ori ei nu au avut permisiunea de a primi asistenţă medicală
corespunzătoare, dată fiind starea lor proastă de sănătate, care s-a înrăutăţit în acele condiţii;
- lipsa meselor dietetice corespunzătoare în pofida prescripţiilor medicale lor (vezi
paragraful 265 de mai sus).
Curtea mai subliniază faptul că aceste condiţii au continuat să se deterioreze din anul 2001
(vezi paragraful 254 de mai sus).
Mai mult, dl Petrov-Popa este ţinut în izolare completă din anul 1993, fiind lipsit de orice
fel de contact cu alţi prizonieri sau de accesul la ziare în limba sa natală (vezi paragrafele 240, 254
şi 255 de mai sus).
Atît dl Petrov-Popa cît şi dl Leşco au fost lipsiţi de dreptul de a avea acces la un avocat
pînă în luna iunie a anului 2003 (vezi paragraful 257 de mai sus).
452. În opinia Curţii, asemenea tratamente sunt capabile să inducă dureri sau suferinţe, atît
fizice, cît şi mintale. Luate în totalitatea lor şi avînd în vedere gravitatea lor, tratamentele la care
reclamanţii au fost supuşi (dl Leşco şi Petrov-Popa), pot fi calificate ca fiind inumane şi
degradante, în sensul articolului 3 al Convenţiei.
453. Avînd în vedere faptul că dl Leşco şi dl Petrov-Popa se aflau în detenţie, atunci cînd
Convenţia a intrat în vigoare, în cazul Federaţiei Ruse, aceasta din urmă este considerată
responsabilă de motivele menţionate mai sus (vezi paragraful 393), avînd în vedere condiţiile
reclamanţilor de detenţie şi tratamentul la care aceştia au fost supuşi şi suferinţele cauzate acestora
pe perioada de detenţie.
Avînd în vedere concluzia la care a ajuns Curtea, în ceea ce priveşte responsabilitatea
Republicii Moldova pentru acţiunile denunţate de faptul neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive
începînd cu luna mai anul 2001 (vezi paragraful 352 de mai sus), Moldova este considerată
responsabilă de încălcările articolului 3 al Convenţiei cu privire la situaţia dlor Leşco şi Petrov-
Popa începînd de la această dată.
454. În concluzie, în ceea ce priveşte dnii Leşco şi Petrov-Popa, a avut loc violarea
articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă începînd cu ratificarea Convenţiei de către
aceasta , la 5 mai 1998 şi de către Moldova începînd cu luna mai 2001.
 OSTROVAR vs. MOLDOVA
Hotărîrea din 13.09.2005

I.PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

67. Reclamantul se plînge în temeiul articolului 3 din Convenţie, cu privire la

condiţiile de detenţie în Izolatorul anchetei preliminare nr. 3 al Ministerului
Justiţiei. Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele :

“ Nimeni nu poate fi supus unui tratament inuman şi degradant, sau unei pedepse .”

A. Prezentările părţilor

68. Reclamantul pretinde că suprapopularea, condiţiile sanitare, ventilaţia şi

încălzirea, oportunităţile de recreare, îngrijirea sănătăţii şi calitatea alimentaţiei,
condiţiile de detenţie în izolator, constituie tratament inuman si degradant,
căruia el fusese supus atît în prima perioadă de detenţie, cît şi în cea de a doua.
69. În sprijinul afirmaţiilor sale, reclamantul i-a expediat Înaltei Curţi
fotografii care ar fi fost făcute în celula nr. 16, în care a fost deţinut în perioada
aprilie – noiembrie 2003. Fotografiile demonstrează o suprapopulare enormă a
celulei cu deţinuţi ce erau întinşi pe jos şi sub paturile cu două nivele. Toată
suprafaţa celulei este acoperită cu saltele de culori diferite şi cu oameni dormind
pe acestea. Se poate observa că de la trei la patru persoane dormeau pe un singur
pat cu două nivele. În celulă se aflau de la 18-20 persoane. Pereţii sunt murdari
şi par a fi umezi. Din cauza lipsei unui spaţiu pentru depozitare, în toată celula
sunt frînghii întinse cu rufe. Dat fiind faptul că toţi deţinuţii sunt pe jumătate
dezbrăcaţi vorbeşte despre năduful din celulă. De asemenea, poate fi remarcată o
mică fereastră care este acoperită cu jaluzele şi unul din deţinuţi avînd spatele
acoperit cu erupţii.
70. Guvernul contestă că reclamantul putea sa posede un aparat de fotografiat
în închisoare, deoarece acest lucru le este interzis deţinuţilor. Mai mult ca atît,
Guvernul afirmă că imaginile nu pot fi considerate de Curte drept probă, din
moment ce în Izolatorul nr. 3 nu existau locuri care să fie similare celor de pe
fotografii.
71. Referindu-se la prezentările sale asupra faptelor, Guvernul consideră că
condiţiile de detenţie atît în prima, cît şi în cea de-a doua perioadă de detenţie
nu constituie tratament inuman şi degradant. În acelaşi context, acesta invocă că
rapoartele întocmite de CPT în 1998 şi 2001 (a se vedea paragraful 58 şi 59
supra) nu sunt relevante deoarece situaţia din penitenciare s-a îmbunătăţit de
atunci.
72. În sprijinul afirmaţiei sale, Guvernul a prezentat Curţii o înregistrare
video de 12 minute realizată la o data nespecificată. Înregistrarea video începe
cu imagini ale unei grămezi de cărbune şi lemn. După care se arată camera cu
cazan şi duşul în funcţiune. Mai tîrziu, apare celula numărul 138 unde se
pretinde că era deţinut reclamantul. Acolo nu erau deţinuţi şi aceasta părea
curată. Pe paturi erau saltele, iar pereţii nu aveau nici un fel de frînghii întinse.
Se vede o scurgere şi un veceu care sunt separate de restul celulei de un perete
din cărămidă, care pare a fi nou şi diferit de restul pereţilor. În celulă este
instalat un televizor. Imagini a unei conducte de ventilare din coridor apar pe
imaginile video. După care urmează imagini din camera de recreare. O jumătate a
camerei este acoperită cu gratii şi cu o reţea din sîrmă întinsă în loc de tavan,
prin care se poate vedea cerul liber. Pare ca aerul proaspăt şi ploaia să pătrundă
prin porţiunea descoperită a tavanului. În acea parte a camerei care este
prevăzută cu un acoperiş solid, este o bicicletă de antrenament şi nişte haltere.
De asemenea, imaginea video cuprinde şi sala de recreare cu televizor şi cîteva
cărţi. Înregistrarea de pe video apoi continuă cu imagini ale celulei numărul 16,
în care se pretindea că ar fi fost deţinut reclamantul. Este posibil de văzut duşul
cu apă curgătoare şi nişte paturi în două nivele. Înregistrarea video se finisează
cu o imagine a uşii de la cabinetul medical.
73. În comentariile sale, reclamantul obiectează că pe înregistrarea video
prezentată de Guvern nu figurează nici o dată. El de asemenea, susţine că
grămezile de cărbuni şi lemn nu demonstrează încă faptul că închisoarea avea
cazangerie în funcţiune, astfel încît nu s-a văzut nici un calorifer în celule. În
cazul în care în celule erau calorifere, acestea ar fi fost înregistrate pe imaginile
video. Imaginile cu sistemul de ventilare din coridor nu dovedeşte faptul că se
făcea aerisirea celulelor în care s-a aflat reclamantul. Dacă ar fi existat cu
adevărat sisteme de ventilare în celule, acestea nemijlocit s-ar fi observat în
imaginile video. Imaginile cu saltele de culori diferite indică la faptul că nu
autorităţile închisorii erau cei ce asigură cu acestea pe deţinuţi, ci că deţinuţii
însuşi au făcut rost de ele. Televizorul din celulă indică de asemenea, la aceea că
era proprietatea unui anumit deţinut, şi nu a închisorii. Numărul de paturi în
două nivele confirmă suprapopularea celulelor. Este vădit faptul că pînă la
iniţierea filmării, celulele au fost “pregătite”. Prin urmare, în celule se
instalase o ordine perfectă, nefiind de remarcat vre-un obiect sau alimente pe
masă. Paturile erau proaspăt aranjate şi neatinse, imagini ce nu păreau deloc
reale, deoarece deţinuţii erau totdeauna ţinuţi în celule şi obişnuiau să stea
aşezaţi pe pat. Reclamantul, susţinea că imaginile celulei nr. 16 au fost filmate
astfel încît să împiedice telespectatorul să observe vreo asemănare cu imaginile
prezentate de el. Cînd se filma veceul, pereţii nu au fost luaţi în cadru, astfel nu
s-a putut observa mucegaiul. Sala de sport nu putea fi folosită iarna, deoarece
era situată afară. Telespectatorul poate remarca că erau foarte puţine cărţi în
bibliotecă. În ceea ce priveşte jaluzelele de la ferestre, reclamantul a relatat că
acestea au fost probabil scoase pentru a se putea filma.
74. Referitor la asistenţa medicală acordată reclamantului, Guvernul
argumentează că acesta nu poate pretinde a fi victima unui tratament medical
insuficient, dat fiind faptul că în august 2002 el nu a urmat indicaţiile medicului
şi a părăsit spitalul înainte de finisarea tratamentului. Invocînd raportul din 13
mai 2004 (a se vedea paragraful 28 supra), Guvernul susţine că reclamantului i-a
fost acordată asistenţă medicală de două ori la solicitarea sa şi că în perioada de
detenţie acesta nu a fost contaminat de vreo boală infecţioasă. Mai mult ca atît,
potrivit Guvernului, reclamantul a fost deţinut în aceeaşi celulă cu fumătorii,
deoarece el nu a cerut transferul său într-o altă celulă.
75. În baza relatărilor reclamantului, el ar fi părăsit spitalul în august 2002,
deoarece a fost arestat acolo şi plasat direct în detenţie. De asemenea, în
perioada de detenţie el ar fi cerut de nouă ori în formă scrisă acordarea
asistenţei medicale, dar aceasta i-a fost acordată doar o singură dată, în coridorul
închisorii, în faţa uşii celulei sale. Medicul doar i-a prescris anumite
medicamente fără ca acestea să-i fi fost oferite. Guvernul în mod deliberativ a
omis să anexeze la observaţiile sale copiile cererilor reclamantului pentru
acordarea de asistenţă medicală. Astfel, referindu-se la raportul din 13 mai 2004
(a se vedea paragraful 28 supra), reclamantul a susţinut că acesta a fost scris
mult mai tîrziu după desfăşurarea pretinselor întîmplări. El susţine că a cerut în
mod verbal transferarea sa într-o altă celulă pentru nefumători, însă astfel de
celule nu erau în închisoare.

B. Aprecierea Curţii

76. Articolul 3 din Convenţie reiterează una din cele mai fundamentale valori
ale societăţii democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tratamentul
inuman şi degradant sau pedepsele, stabilite în circumstanţele şi prin
comportamentul victimei. (a se vedea, de exemplu, Labita c. Italiei [GC], nr.
26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).
77. În conformitate cu scopul articolului 3, tratamentul inuman trebuie să fie
redus la un nivel minim. Evaluarea acestui minim este relativ; acesta depinde de
toate circumstanţele cazului, precum este durata tratamentului, efectele sale
fizice şi psihice, iar în anumite cazuri, sexul, vîrsta şi starea de sănătate a
victimei (a se vedea, printre alte hotărîri şi, Irlanda c. Marii Britanii , hotărîrea
din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p.65, § 162).
78. Potrivit Curţii se califică a fi tratament “inuman” cînd, inter alia, acesta
a fost premeditat, aplicat ore în şir cauzînd atît răni corporale cît şi suferinţe
fizice intense şi sufleteşti. Se consideră tratament “degradant” acela ce inspiră
victimelor frică, suferinţă şi inferioritate, provocînd umilinţă şi înjosire (a se
vedea, de exemplu, Kudla c. Poloniei [GC], nr.30210/96, §92, CEDO 2000-XI).
Pentru a stabili dacă o formă particulară de tratament este “degradantă” potrivit
prevederilor articolului 3, Curtea va constata dacă se avea drept scop umilirea şi
înjosirea unei persoane, sau dacă, în dependenţă de consecinţe, era atinsă
personalitatea lui sau a ei, fapt ce vine în contradicţie cu prevederile articolului
3 din Convenţie. Cu toate acestea, lipsa unui aşa scop nu poate exclude cu
siguranţă constatarea unei încălcări a articolului 3 din Convenţie (a se vedea,
spre exemplu, Raninen c. Finlandei , hotărîre din 16 decembrie 1997, Rapoarte al
hotărîrilor şi deciziilor , 1997-VIII, pp. 2821-22, § 55, şi Peers c. Greciei , nr.
28524/95, §74, CEDO 2001-III).
79. Statul trebuie să asigure deţinerea unei persoane în condiţii compatibile
cu respectul faţă de demnitatea umană, ca modul şi metoda executării măsurii
impuse să nu-l supună suferinţei sau unei poveri de o intensitate ce depăşeşte
nivelul admisibil al suferinţei cauzate în detenţie şi că, dat fiind cerinţele
practice de încarcerare, sănătatea şi existenţa sa să-i fie asigurate în mod adecvat
şi prin acordarea asistenţei medicale necesare (a se vedea, Kudla c. Poloniei citat
supra, § 94). La aprecierea condiţiilor de detenţie, trebuie luate în calcul efectele
cumulative ale acelor condiţii, precum şi durata detenţiei (a se vedea Dougoz c.
Greciei, nr. 40907/98,§46, CEDO 2001-II şi Kalashnicov c. Rusiei , nr. 47095/99,
§ 102, CEDO 2002-VI).
80. Reclamantul se plînge de condiţiile de detenţie din Izolatorul anchetei
preliminare nr.3 al Ministerului Justiţiei, în care a fost deţinut între 18
octombrie 2002 şi 15 noiembrie 2002, precum şi între 4 aprilie 2003 şi 13
decembrie 2003. Concluziile CPT, în particular, din rapoartele sale din 1998 şi
2001 (a se vedea paragrafele 58 şi 59 supra), oferă o informaţie suficientă pentru
evaluarea condiţiilor în care reclamantul a fost deţinut (a se vedea un alt
exemplu în care Curtea a ţinut cont de rapoartele CPT, Kehayov c. Bulgariei , nr.
41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005). Odată ce Curtea nu exclude că ar fi avut loc
anumite îmbunătăţiri ale situaţiei mai tîrziu, totuşi, este mai puţin probabil ca
această situaţie să se fi schimbat considerabil în perioada iunie 2001 - octombrie
2002, din moment ce Guvernul nu a indicat vreo sporire în finanţarea publică a
sistemului penitenciar sau la vreo schimbare în politica statului în această
privinţă. Să fi fost înregistrate anumite îmbunătăţiri semnificative, Guvernul n-ar
fi ezitat să le indice, mai cu seamă că reclamantul a invocat expres rapoartele
CPT în cererea sa.
81. Curtea notifică că părţile au expediat în suportul prezentărilor sale nişte
fotografii şi o înregistrare video, ce demonstrau condiţiile de detenţie în celulele
în care era deţinut reclamantul. Odată ce este imposibil de confirmat, cînd şi în
ce circumstanţe aceste imagini au fost luate, Curtea nu le poate estima.
82. Este notoriu că cele două celule în care reclamantul a fost deţinut, aveau mărimea de 25 m2
şi 15 m2 ( conform reclamantului) şi 28.4 m2 şi 19.3 m2 (conform Guvernului). Potrivit
informaţiei prezentate de Guvern, şi care nu a fost contestată de reclamant, celulele erau
prevăzute pentru 14-10 codeţinuţi în acelaşi timp. Prin urmare, celulele erau prevăzute cu
suprafeţe între 1.78 şi 2.02 m2 şi între 1.5 şi 1.93 m2 pentru fiecare deţinut. Curtea consideră că
astfel de condiţii nu pot fi ajustate la standarde acceptabile. În această privinţă, aceasta
reaminteşte că CPT a menţionat în unul din rapoartele sale, elaborat în urma unei vizite
întreprinse în Azerbadjan între 24 noiembrie şi 4 decembrie 2002, că norma potrivită şi
satisfăcătoare pentru detenţia în celulă este de 4 m2 pentru un deţinut. (a se vedea paragraful 60
supra).
83. În pofida faptului că celulele în care a fost deţinut reclamantul erau
prevăzute pentru un anumit număr de deţinuţi, potrivit celor indicate de Guvern,
reclamantul invocă că numărul real al codeţinuţilor din prima celulă, a fost în
anumite perioade de timp mai mare de douăzeci şi chiar după transferarea sa în a
doua celulă, ei trebuiau să se rînduiască la somn. Guvernul nu a contestat această
alegaţie şi nici nu a prezentat vre-o dovadă în susţinerea contrariului.
84. În aceste circumstanţe, Curtea nu consideră de importanţă crucială
determinarea numărului exact de codeţinuţi în celule în perioada respectivă.
Totuşi, rămîne de remarcat că celulele erau suprapopulate, fapt ce prin sine
ridică chestiuni prevăzute de articolul 3 al Convenţiei (a se vedea Kalashnicov
c. Rusiei, citat supra, § 97).
85. În continuare, Curtea notifică faptul că Guvernul nu neagă deţinerea
reclamantului într-o celulă cu deţinuţii, cărora li se permitea fumatul în celulă.
În acelaşi timp, este indisputabil faptul că reclamantul suferea de astmă şi că
administraţia închisorii cunoştea starea lui de sănătate, dar nu au întreprins nici
o măsură de a-l separa de fumători. În decizia sa de admisibilitate din 22 martie
2005 Curtea a susţinut drept un remediu neefectiv invocările Guvernului precum
că reclamantul trebuia să ceară transferul într-o altă celulă pentru nefumători.
Respectiv, Curtea consideră că Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ţine sub
control sănătatea reclamantului, dar a permis expunerea sa fumului de ţigară, ce
era periculos pentru sănătatea acestuia, în special în cazul cînd reclamantul era
ţinut în celulă timp de douăzeci şi trei ore pe zi.
 86. Calitatea asistenţei medicale acordate în închisoare, numărul de cereri
pentru asistenţă medicală a reclamantului, şi numărul de consultaţii medicale de
care a benificiat el sunt disputate de către părţi (a se vedea paragrafele 16, 27 şi
28 supra). Cu toate acestea, Curtea notează că invocările reclamantului coincid
cu constatările CPT (a se vedea paragrafele 58 şi 59 supra). În observaţiile sale
asupra admisibilităţii, Guvernul menţionează că în registrul închisorii era
înregistrat un control medical de rutină. Însă acesta, nu a prezentat Curţii o copie
a documentului în cauză. În lipsa unui astfel de document consistent, Curtea nu
acceptă ideea că a fost dovedit că reclamantul a dispus de o consultare medicală.
Această concluzie este reconfirmată de faptul că Guvernul a prezentat declaraţii
contradictorii în privinţa numărului de beneficiere de asistenţă medicală de către
reclamant (a se vedea paragraful 28 supra).
87. Guvernul nu contestă faptul că veceul se afla la o distanţă de 1.5 metri de
la masă şi emana mirosuri neplăcute datorită lipsei de detergenţi. Nu sunt
respinse nici pretenţiile că deţinuţii ar fi dispus de acces la duş doar o dată în
cincisprezece zile, că celulele erau infectate cu viermi, şi că codeţinuţii erau
expuşi unor boli infecţioase, cum este tuberculoza, infecţiile cutanate şi
respiratorii.
88. În ce priveşte alimentaţia, atît reclamantul cît şi Guvernul susţin că
deţinuţii nu erau asiguraţi suficient cu alimente bogate în proteine, cum este
carnea, peştele şi produsele lactate.
89. Aşadar, luînd în consideraţie efectele cumulative ale condiţiilor de
detenţie, lipsa asistenţei medicale suficiente, expunerea la fumul de ţigară,
alimentaţia inadecvată, termenul petrecut în detenţie şi impactul specific pe care
asemenea condiţii le-ar fi cauzat stării sănătăţii reclamantului, Curtea consideră
că potrivit articolului 3 din Convenţie, suferinţele îndurate de reclamant
depăşesc limita permisibilă de existenţă în detenţie şi constată că suferinţele
suportate depăşesc gravitatea încălcării.
90. Curtea, prin urmare, constată că condiţiile de detenţie a reclamantului
erau în contradicţie cu articolul 3 din Convenţie.

ŞARBAN vs MOLDOVA

Hotărîrea din 4.10.2005

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

68. Reclamantul se plînge de lipsa asistenţei medicale în izolatorul CCCEC

în perioada 12 noiembrie 2004 şi 19 ianuarie 2005, susţinînd tratamentul inuman
şi degradant contrar prevederilor articolului 3 din Convenţie care dispune după
cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane

sau degradante.”
 A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

69. Reclamantul susţinea că starea sănătăţii sale era gravă, suficient ca să

fie incompatibilă cu prelungirea detenţiei sale în izolator, care nu dispunea de un
personal medical. În timp ce autorităţile erau pe deplin conştiente de starea
sănătăţii sale, aceştia nu au permis examinarea reclamantului de medicul său de
familie sau de un alt medic calificat, decît după înaintarea cererii sale la Curte. În
special, reclamantul s-a plîns că, fiind într-o stare critică cu gîtul imobilizat, nu a
fost examinat mai mult de două luni de un neurolog, în perioada 12 noiembrie
2004 - 25 ianuarie 2005. Acesta a accentuat că lipsa îngrijirii medicale era
contrară de asemenea prevederilor articolului 32 al. 4 din Legea cu privire la
arestarea preventivă, care prevedea că persoanele aflate în greva foamei trebuie
să fie supravegheate de personalul medical.
70. Acesta susţinea că Guvernul a eşuat să prezinte probe potrivit cărora ar
fi fost angajat un medic la izolator în perioada de pînă la 11 februarie 2005
(precum ar fi listele de achitare a salariilor sau listele personalului angajat la
izolator).
71. Potrivit acestuia celula sa era suprapopulată şi el a fost public umilit
prin faptul că a fost încătuşat şi plasat într-o cuşcă pe parcursul şedinţelor de
judecată. El a prezentat articole din ziar în suportul susţinerii caracterului politic
al procesului.

2. Guvernul

72. Guvernul susţinea că tratamentul la care a fost supus reclamantul nu a

atins nivelul minim prevăzut de articolul 3 al Convenţiei. Orice suferinţă pe care
ar fi trăit-o acesta nu le depăşea pe cele inerente detenţiei. Condiţiile din izolator
erau adecvate, după cum reiese din documentele prezentate Curţii (a se vedea
paragraful 47 supra). În caz de urgenţă, acesta putea fi transportat la un spital din
apropiere.
73. Guvernul a accentuat că în timpul detenţiei reclamantul a fost tratat în
spital după greva foamei (de la 29 noiembrie la 20 decembrie 2004) şi a fost
vizitat de medici la 19 şi 25 ianuarie 2005 (de un neurochirurg la cea din urmă
dată şi mai apoi), la 4 şi 9 februarie 2005 şi sistematic după aceea. Fiind eliberat,
la 20 decembrie 2004, din spital cu o stare a sănătăţii satisfăcătoare, nu a fost
iraţională împiedicarea examinării acestuia de un medic în ziua următoare.
 74. O comisie medicală de stat a stabilit că reclamantul putea fi tratat în
detenţie. Accesul medicului G. la reclamant trebuia să fie limitat, întrucît aceştia
erau prieteni şi medicul ar fi putut să-l ajute pe reclamant să-şi dăuneze sănătatea
cu scopul ca mai tîrziu să se plîngă de încălcarea articolului 3.

Aprecierea Curţii

1. Principii generale

75. Curtea reaminteşte că potrivit jurisprudenţei sale, tratamentul incorect

trebuie să conţină un nivel minim de severitate, ca să fie în competenţa articolului
3. Evaluarea acestui nivel minim este, prin natura lucrurilor, relativă; depinde de
toate circumstanţele cazului, cum ar fi natura şi contextul tratamentului, maniera
şi metoda executării acestuia, efectele fizice sau mintale şi, în unele cazuri,
sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea Kudla c. Poloniei , [MC],
nr.30210/96, § 91, CEDO 2000-XI, şi Peers c. Greciei , nr.28524/95, §67, CEDO
2001-III). Cu toate că scopul unui astfel de tratament, este un factor de care
trebuie să se ţină cont, în special dacă s-a intenţionat să fie umilită sau înjosită
victima, absenţa oricărui scop de aşa natură nu conduce inevitabil la constatarea
că nu a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie (a se vedea Peers, citat
supra, § 74).
76. Mai mult ca atît, detenţia unei persoane care este bolnavă nu poate
exclude ridicarea problemelor ce vizează articolul 3 din Convenţie (a se vedea
Mouisel c. Franţei nr.67263/01, § 37, CEDO 2002-IX).
77. Deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca dispunînd o
obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, nu în cele din
urmă, acesta impune o obligaţie statului să protejeze bunăstarea fizică a
persoanelor private de libertate, de exemplu, prin acordarea asistenţei medicale
necesare (a se vedea Hurtado c. Elveţiei , hotărîrea din 28 ianuarie 1994, seria A
nr.280-A, opinia Comisiei, pp.15-16, § 79). De asemenea, Curtea a subliniat
dreptul tuturor deţinuţilor la condiţii de detenţie care sunt compatibile cu
demnitatea umană, într-o manieră şi metode de executare a măsurilor impuse care
să nu-i supună la tulburări sau greutăţi de o intensitate care să depăşească nivelul
inevitabil de suferinţă inerentă detenţiei; şi date fiind cerinţele practice ale
detenţiei, printre altele, pe lîngă sănătatea deţinuţilor, bunăstarea acestora trebuie
de asemenea să fie protejată adecvat (a se vedea Kudla, citată supra, § 94).

2. Aplicarea acestor principii prezentei cauze

 78. Prin prisma observaţiilor părţilor cu privire la condiţiile de fapt ale
detenţiei reclamantului (a se vedea paragrafele 46 şi 47 supra), Curtea nu este
convinsă că acestea au depăşit nivelul severităţii cerute pentru a ridica o
problemă în virtutea articolului 3 din Convenţie.
Rămîne de a fi determinat dacă reclamantul a necesitat asistenţă medicală
sistematică, dacă acesta a fost lipsit de asistenţă precum pretinde şi în caz
afirmativ, dacă a constituit un tratament inuman sau degradant contrar articolului
3 din Convenţie ( Farbtuhs c. Latviei , nr.4672/02 § 53, 2 decembrie 2004).
79. Dovada din diferite surse medicale prezentate de către ambele părţi
confirmă că reclamantul suferea de trei maladii serioase care necesitau o îngrijire
medicală sistematică (a se vedea paragrafele 27 şi 41 - 44 supra).
80. Curtea notează că, potrivit registrului medical prezentat de către
Guvern, în perioada detenţiei reclamantului în izolator între 12 noiembrie şi 29
noiembrie 2004 şi între 20 noiembrie 2004 şi 19 ianuarie 2005, reclamantul a fost
examinat doar o singură dată de un medic în izolator, în zuia celui de-al doilea
arest - 19 noiembrie 2004 (a se vedea paragraful 38 supra).
81. Argumentul Guvernului potrivit căruia medicul R.V. a acordat asistenţă
medicală zilnic reclamantului în timpul detenţiei sale nu poate fi acceptat, fiindcă
registrul medical nu conţine nici o referinţă la aceasta. Mai mult ca atît, numele
medicului R.V. a fost menţionat pentru prima dată în documentele prezentate de
Guvern doar la 11 februarie 2005, care este consecventă prezentării reclamantului
potrivit căreia acesta a fost angajat doar după comunicarea speţei Guvernului.
82. În continuare Curtea notează că reclamantului nu doar i s-a refuzat
asistenţa medicală din partea administraţiei izolatorului, dar de asemenea acestuia
i s-a negat posibilitatea de a o primi din alte surse, precum ar fi din partea
medicului său de familie sau a altui medic calificat (a se vedea paragrafele 28 şi
33 supra).
Guvernul a susţinut că limitarea vizitelor medicului G. era justificată din
motive de securitate. Curtea notează că acest motiv a fost invocat pentru prima
dată în timpul procedurii în faţa sa şi trebuie prin urmare să fie tratat cu atenţie
în special în absenţa oricărei confirmări (a se vedea Nicolas c. Bulgariei ,
nr.38884/97, § 74, 30 ianuarie 2003). Totuşi, nici o explicaţie nu a fost dată cu
referire la refuzul de a permite vizitele din partea altor medici decît medicul G (a
se vedea paragrafele 28 şi 29 supra).
83. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantului nu i s-a acordat o
suficientă asistenţă medicală, iar Guvernul nu a prezentat o explicaţie plauzibilă
privind absenţa unei asistenţe medicale corespunzătoare în izolator şi privind
refuzul de a permite o asistenţă medicală din afară. Aceasta conchide că
reclamantul nu a primit asistenţă medicală suficientă în timpul detenţiei în
izolator.
84. S-a notat că reclamantul a petrecut 3 săptămîni într-un spital de detenţie
în perioada 29 noiembrie - 20 decembrie 2004. În timpul spitalizării sale acesta s-
a plîns de nenumărate ori de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale şi
de amorţirea degetelor şi braţelor sale (a se vedea § 31 supra). Cu toate acestea,
reclamantul a fost examinat de un neurolog doar o singură dată (la 15 decembrie
2004), iar recomandările neurologului privind consultarea acestuia de un
neurochirurg n-au fost urmate.
85. Astfel, rezultă că reclamantul nu a fost asigurat cu o asistenţă medicală
suficientă nici în spital.
86. Nici o plîngere nu a fost înaintată precum că pe parcursul perioadei
relevante reclamantul ar fi avut vreo situaţie critică medicală sau de altfel ar fi
fost supus la o durere serioasă şi continuă, provocată de lipsa unei asistenţe
medicale adecvate. Prin urmare, Curtea constată că suferinţa pe care acesta ar fi
putut să o îndure nu poate fi calificată ca tratament inuman. Totuşi, Curtea
urmează să determine dacă tratamentul respectiv se califică ca degradant în sensul
prevederilor articolului 3 din Convenţie.
87. Reclamantul într-adevăr a suferit din cauza stării sănătăţii sale, chiar în
timpul aflării sale în spital (a se vedea paragraful 31 supra). De la bun început
acesta a fost bine informat despre starea sănătăţii sale şi despre riscurile acesteia,
cît şi despre necesitatea menţinerii echilibrului stabilităţii psihologice, care deja
era afectată de incriminarea unei infracţiuni grave. Acesta trebuia să fie conştient
că risca în orice moment o criză medicală cu consecinţe foarte serioase, precum şi
că asistenţa medicală imediată nu era disponibilă. Aceasta ar fi trebuit să-i
provoace reclamantului o nelinişte considerabilă.
De fapt, acesta putea fi transportat la spital ceea ce nu afectează această
constatare, însă, pentru a apela o ambulanţă era necesară permisiunea
administraţiei izolatorului CCCEC, decizie dificil de a fi luată în condiţiile
absenţei unei îndrumări medicale profesioniste.
88. Curtea notează careva factori adiţionali. Reclamantul a fost adus în
cătuşe la instanţa de judecată şi ţinut într-o cuşcă în timpul audierilor, cu toate că
se afla sub pază şi purta un dispozitiv special în jurul gîtului. Medicul său i-a
măsurat tensiunea arterială printre gratiile cuştii în faţa publicului (a se vedea
paragrafele 36, 37 şi 45 supra).
89. În continuare Curtea notează absenţa oricăror antecedente penale sau a
altor probe ce ar da motive serioase de a presupune că acesta ar fi putut recurge la
violenţă în timpul audierilor în instanţă de judecată (a se vedea paragraful 9
supra). Curtea consideră că asemenea măsuri de siguranţă nu au fost justificate de
circumstanţele cauzei, şi că acestea au contribuit la umilirea reclamantului. De
asemenea, trebuie să se ţină cont şi de faptul că (a se vedea paragraful 71 supra)
cazul era de o natură prioritară şi acţiunile menţionate mai sus erau - evident - în
vizorul publicului şi presei ( Mouisel c. Franţei , nr. 67263/01, § 47, CEDO 2002-
IX).
90. În opinia Curţii, omisiunea de a acorda o asistenţă medicală
corespunzătoare reclamantului, atunci cînt acesta evident a avut nevoie şi a
solicitat, precum şi refuzul de a-i permite o asistenţă medicală specializată
individuală, împreună cu alte forme de umilire specificate în paragraful 88 supra,
se califică ca tratament degradant în sensul articolului 3 din Convenţie (a se
vedea Kudla c. Poloniei , citat supra, § 94 ; Farbtuhs c. Lituaniei ; citat supra, §
51; Nevmerzhitsky c. Ucrainei , nr.54825/00, § 106, 5 aprilie 2005).
91. În consecinţă, în această privinţă, articolul 3 din Convenţie a fost
încălcat.

PRUNEANU vs MOLDOVA

Hotărîrea din 16 ianuarie 2007

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

A. Observaţiile prezentate de către părţi

1. Referitor la primul pretins incident de aplicare a unui tratament rău

39. Guvernul nu a contestat autenticitatea raportului medical din 14 Mai 2001. Totuşi, Guvernul
a susţinut că leziunile reclamantului a fost cauzate în urma săriturii acestuia din automobilul care îl
transporta spre Comisariatul de poliţie Călăraşi. Reclamantul fiind un tînăr, care a fost anterior
condamnat. În pofida faptului că acesta a fost citat pentru a se prezenta la poliţie, acesta nu s-a
conformat ei. În consecinţă, exista probabilitatea ca acesta dorea să fugă cu orice preţ. În opinia
Guvernului, era foarte uşor pentru acesta să deschidă uşa automobilului care se deplasa şi să sară din
el, în condiţiile în care alături de el era numai un colaborator de poliţie.
Guvernul de asemenea a susţinut că însuşi faptul că reclamantul imediat nu s-a plîns de pretinsele
rele-tratamente, dar numai după ce a fost arestat la data de 10 Iulie 2002, demonstrează că pretenţiile
sale sunt neîntemeiate. Guvernul de asemenea, a susţinut că autorităţile naţionale au petrecut
investigaţii serioase faţă de pretinsele plîngeri ale reclamantului.
40. Reclamantul a contestat argumentele Guvernului şi a susţinut că din raportul medical din 14
Mai 2001 rezultă clar, că leziunile sale au fost cauzate în urma unor lovituri cu obiecte contondente,
şi nu în urma impactului direct cu pămîntul. Acesta de asemenea, a susţinut că explicaţiile care au
fost date de colaboratorii de poliţie şi care au fost preluate de Guvern nu sunt credibile din
considerentul, că pentru o persoană care era aşezată alături de un colaborator de poliţie este practic
imposibil de realizat aceasta, şi anume să dezlege braţele sale şi să sară din automobilul care se
deplasa cu viteza de 70-80 km pe oră. De asemenea reclamantul a susţinut că ancheta care a fost
condusă de autorităţile naţionale, a fost superficială şi ineficientă.
 2. Referitor la al doilea pretins incident de aplicare a unui tratament rău
41. Guvernul a susţinut că toate leziunile reclamantului au fost cauzate în urma săriturii acestuia
de la etajul trei. Guvernul s-a referit la un raport medico-legal din 2 Decembrie 2002, care, conform
Guvernului, constată că toate leziunile corporale ar fi putut fi cauzate în urma căderii de la etajul trei
şi/sau în rezultatul lovirii corpului acestuia cu obiecte contondente. Faptul, lovituri corpul acestuia
cu obiecte contondente, a fost acceptată de reclamant, care a declarat că după ce a sărit de la etajul
trei, el a simţit o durere în piciorul stîng.
42. Reclamantul a susţinut, că numai piciorul său stîng a fost fracturat după ce acesta a sărit de la
etajul trei. Restul leziunilor corporale au fost cauzate de colaboratorii de poliţie. El a susţinut, că nu
era posibil ca o persoană care a aterizat pe picioarele sale, în acelaşi timp să aibă dureri în regiunea
buzelor, coastelor, capului şi gîtului. De asemenea, el a menţionat că raportul medico-legal din 2
Decembrie 2002 este confuz şi că ancheta condusă de autorităţile naţionale a fost superficială şi
inadecvată.

B. Evaluarea Curţii

1. Principiile Generale
43. După cum a constatat Curtea de nenumărate ori, articolul 3 consfinţeşte una din cele mai
fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, aşa
cum este lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi
tortura şi tratamentele inumane sau degradante, precum şi pedepsele de acest gen. Spre deosebire de
majoritatea clauzelor substanţiale din Convenţie şi Protocoalele nr. 1 şi 4, articolul 3 nu conţine
dispoziţii de excepţie şi nici o derogare de la ceea ce este permis pe baza articolului 15 § 2 chiar şi
în situaţia unui pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (vezi Selmouni c. Franţei (GC), nr.
25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărîrea din 28 octombrie 1998,
Colecţie de hotărîri şi decizii 1998-VIII, p. 3288, § 93).
44. Cînd o persoană este traumată în timpul detenţiei sau cînd se află în custodia poliţiei, orice
tip de traumă va da naştere unei puternice prezumţii că acea persoană a fost supusă la rele tratamente
(vezi Bursuc c. Romîniei, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Statul are obligaţia să prezinte o
explicaţie plauzibilă despre modul în care au fost cauzate traumele, omisiune care ridică clar o
problemă în baza articolului 3 din Convenţie (Selmouni c. Franţei, § 87).
45. La aprecierea dovezilor, Curtea a aplicat în general principiul probei „dincolo de orice dubiu
rezonabil” (vezi Irlanda c. Regatul Unit, hotărîrea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pp. 64-65, §
161). Totuşi, o asemenea probă poate fi dedusă din coexistenţa unor concluzii suficient de puternice,
clare şi concordante sau a unor prezumţii de fapt similare. Cînd evenimentele din speţă se
fundamentează în întregime, sau în mare măsură, pe exclusiva cunoaştere a autorităţilor, aşa cum
este cazul persoanelor aflate în custodie, vor apărea puternice prezumţii de fapt referitor la rănile
apărute în timpul unei asemenea detenţii. Într-adevăr, sarcina probei poate fi privită ca aparţinînd
autorităţilor în a oferi o explicaţie satisfăcătoare convingătoare (vezi Salman c. Turciei, (GC), nr.
21986/93, § 100, CEDO 2000-VII).
46. Curtea reiterează că atunci cînd un individ face o afirmaţie credibilă că a suferit tratamente
care încalcă articolul 3 în timp ce se afla în mîinile poliţiei sau a altor agenţi ai statului, acea
dispoziţie, interpretată împreună cu îndatorirea generală a statului pe baza articolului 1 din
Convenţie de a „apăra oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în
Convenţie”, necesită prin implicare efectuarea unei anchete oficiale efective. Aşa cum este cazul
unei anchete desfăşurate în baza articolului 2, o asemenea investigaţie trebuie să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea legală generală a torturii, a
tratamentelor inumane şi degradante şi a unor asemenea pedepse, în pofida importanţei sale
fundamentale, ar fi neefectivă în practică şi în anumite cazuri pentru agenţii statului ar fi posibil să
abuzeze de drepturile celor care se află sub controlul lor (a se vedea, printre altele Labita c. Italiei
(GC), nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).
47. Ancheta privind alegaţiile serioase de rele tratamente trebuie să fie minuţioasă. Aceasta
înseamnă că autorităţile întotdeauna trebuie să depună un efort serios pentru a afla ce s-a întîmplat şi
nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau prost fondate pentru a înceta investigaţia sau ca bază
pentru deciziile sale (vezi Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărîrea mai sus citată, § 103 şi
următoarele). Ele trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a asigura
probele referitoare la incident, inclusiv, inter alia, depoziţiile martorilor şi dovezile medico-legale
(vezi, Tanrikulu c. Turciei (GC), nr. 23763/94, CEDO 1999-IV, § 104 şi următoarele şi Gul c.
Turciei, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice deficienţă în anchetă care nu arată abilitatea
sa de a stabili cauza rănilor sau identitatea persoanelor responsabile va contraveni acestui principiu.

2. Primul pretins incident de aplicare a unui tratament rău

48. Nu se pune la îndoială faptul că reclamantul a suferit leziunile sale corporale în timp ce se
afla în custodia poliţiei. Punctul forte al argumentelor Guvernului rezidă în faptul, că leziunile
corporale au survenit după ce acesta chipurile a sărit din automobilul care se deplasa cu 70-80 km pe
oră.
49. Curtea nu s-a lăsat convinsă de argumentele care au fost înaintate de Guvern şi consideră că
acesta a omis să prezinte careva explicaţii plauzibile care să arate în ce mod au fost cauzate leziunile
corporale ale reclamantului.
50. În prima situaţie, ea menţionează, că nu a existat nici un martor independent care să confirme
că reclamantul a sărit din automobilul care îl transporta la Comisariatul de Poliţie. Constatările de
fapt făcute de procurori s-au bazat pe relatările colaboratorilor de poliţie care au fost acuzaţi de rele
tratamente.
51. Nu numai procurorii naţionali au avut şi au acceptat fără careva rezerve declaraţiile
colaboratorilor de poliţie, dar şi colaboratorii de poliţie, din omisiune, se pare că au avut contraziceri
în declaraţiile sale. Curtea notează, că conform declaraţiilor a trei colaboratori de poliţie reclamantul
a fost condus în automobil de către trei colaboratori de poliţie. Al patrulea colaborator de poliţie,
totuşi, a declarat că acesta a fost condus de patru colaboratori de poliţie.
52. Investigaţiile efectuate de autorităţile naţionale, se pare să fi avut alte deficienţe. În special,
nu toate persoanele care s-au aflat în automobil au fost audiate. Curtea notează că G.O.,
conducătorul automobilului nu a fost niciodată interogat pe durata anchetei şi nici-un raţionament nu
a fost înaintat pentru această omisiune. În particular, este uimitor faptul, că însuşi reclamantul
niciodată nu a fost interogat.
53. Autorităţile naţionale pe lîngă acest fapt, se pare că nu au luat în considerare natura leziunilor
corporale ale reclamantului, care la prima vedere par a fi nepotrivite cu săritul dintr-un automobil
care se află în mişcare. Din raportul medical prezentat de părţi, rezultă că reclamantul nu a suferit
numai o singură echimoză la mîini sau la picioare ca rezultat al săriturii sale. Drept consecinţă, el a
suferit opt leziuni corporale diferite la cap, cum ar fi echimoze, umflături, răni, barotraumă şi
contuzie la cap.
54. În lumina celor menţionate supra şi în baza tuturor materialelor înaintate, Curtea, consideră
că Guvernul nu a prezentat o explicaţie plauzibilă faţă de leziunile corporale ale reclamantului şi
constată că acesta a fost supus la tratament inuman şi degradant în timp ce s-a aflat în custodia
poliţiei. Drept urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenţiei.
55. Luînd în considerare, deficienţele identificate în cadrul anchetei (a se vedea supra), Curtea
de asemenea conchide, că autorităţile naţionale au omis să conducă o anchetă corespunzătoare faţă
de alegaţiile reclamantului privind relele tratamente. Astfel, de asemenea, a existat o încălcare a
articolului 3 al Convenţiei şi sub aspect procedural.

3. Al doilea pretins incident de aplicare a unui tratament rău

56. Nu se pune la îndoială faptul că reclamantul a suferit o parte din leziunile sale în timpul
săriturii sau în timpul căderii de la etajul trei. Discutabil este faptul, dacă săritura sa a fost cauza
tuturor leziunilor sale.
57. Este un fapt deja stabilit, că reclamantul a sărit sau a căzut de la o înălţime considerabilă
înainte de sosirea colaboratorilor de poliţie şi că acesta se plîngea pe o durere la piciorul stîng.
Reclamantul, totuşi, nu a fost examinat de un medic decît după ce a fost dus la spital după 13 sau 14
ore mai tîrziu.
58. Raportul medical din 12 Iulie 2002, întocmit la două zile de la reţinerea reclamantului, a
indicat că acesta a suferit multiple leziuni corporale mai mult sau mai puţin serioase, peste tot corpul
(a se vedea paragraful 26 menţionat mai sus), dar nu indica originea acestor leziuni corporale. Însăşi
reclamantul a susţinut că leziunile corporale au rezultat din relele tratamente aplicate acestuia de
colaboratorii de poliţie.
59. În răspuns la toate aceste alegaţii, Procuratura Generală a ordonat efectuarea unei anchete
medico-legale pentru a determina originea acestor leziuni corporale.
60. În baza raportului medical anterior al reclamantului, a fost realizată o anchetă similară, care
într-un raport final la data de 2 Decembrie 2002 a constatat că leziunile corporale ale reclamantului
au fost cauzate cu obiecte contondente. Totuşi, medicul legist de asemenea admitea, că aceste leziuni
corporale puteau fi cauzate şi în rezultatul căderii de la etajul trei, în caz dacă corpul reclamantului
s-ar fi lovit de obiecte tari (a se vedea paragraful 33 citat mai sus).
61. Este adevărat, că victima furtului şi vecinul ei au declarat poliţiei că reclamantul atîrna de o
fereastră care s-a stricat, cauzînd drept consecinţă căderea reclamantului (a se vedea paragraful 31
citat supra). Totuşi, această afirmaţie a fost contrazisă de un alt vecin, care a declarat că reclamantul
a sărit numai după ce a fost lovit peste mîini (a se vedea paragraful 28 menţionat mai sus). În orice
caz, în cele din urmă, procurorii naţionali nu au conchis şi Guvernul nu a susţinut faptul că
reclamantul s-a ciocnit de obiecte dure în timpul căderii sau săriturii sale (de exemplu în timpul
deschiderii ferestrelor) sau că acesta a aterizat pe pămînt pe alt ceva (cum ar fi de exemplu un copac
sau un automobil).
62. În continuare Curtea, notează, că poliţia a omis să supună reclamantul la un examen medical
imediat după căderea sau săritura acestuia. Această omisiune a poliţiei s-a datorat omisiunii
procurorului de a urma instrucţiunile primite de la Procuratura Generală (a se vedea paragraful 30,
menţionat supra) de a audia locatarii blocului de locuit despre modul în care reclamantul s-a traumat
în urma căderii sau al săriturii. Mai mult decît atît, deşi presupusele leziuni ale reclamantului au fost
cauzate probabil în noaptea din 10 iulie 2002, Curtea consideră că este un motiv de îngrijorare,
faptul că autorităţile naţionale au conchis că reclamantul ar fi avut nevoie de asistenţă medicală
urgentă doar în după amiaza zilei următoare.
63. Reieşind din omisiunea colaboratorilor de poliţie de a supune reclamantul la un examen
medical imediat după căderea sau săritura lui, Curtea nu poate să determine cu certitudine maniera
în care au fost cauzate leziunile sale corporale. În acelaşi timp, Curtea nu poate ignora faptul
indiscutabil că reclamantul a sărit de la o înălţime considerabilă. Reieşind din această constatare, şi
contrar chestiunilor ridicate în paragrafele 61 şi 62, Curtea, este în măsură să concluzioneze că nu a
fost stabilit în afara unor dubii rezonabile, precum că leziunile corporale suferite de reclamant s-au
datorat relelor tratamente.
64. Concluziile de mai sus, totuşi, nu îngrădesc Curtea de a constata încălcarea articolului 3 al
Convenţiei pe motiv că autorităţile naţionale au omis să conducă o anchetă efectivă vis-a-vis de
plîngerile reclamantului privind relele tratamente (a se vedea paragraful 62 sus menţionat). Drept
consecinţă, în acest sens a existat o încălcare a articolului 3 al Convenţiei.

CIORAP vs. MOLDOVA

Hotărîrea din 19 iunie 2007

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

A. Condiţiile de detenţie

60. Reclamantul s-a plîns de faptul că condiţiile de detenţie în Izolatorul nr. 3 au constituit un
tratament inuman şi degradant, contrar articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 9-12, de
mai sus).
61. Guvernul a susţinut că reclamantul a fost deţinut în condiţii acceptabile (a se vedea paragraful
13, de mai sus). Orice suferinţă pe care acesta a reclamat-o, nu a depăşit nivelul firesc şi potrivit
detenţiei.
62. Curtea reenunţă faptul că articolul 3 al Convenţiei consacră cu sfinţenie una dintre cele mai
fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Acesta interzice în termeni absoluţi tortura şi
pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţe şi de
comportamentul victimei (a se vedea, spre exemplu, Labita v. Italia [MC], nr. 26772/95, §119,
CEDO 2000-IV). Curtea, de asemenea a constatat că, distincţia între „tortură” şi „tratamente
inumane sau degradante” a fost intenţionat delimitată „pentru a marca josnicia tratamentului inuman
deliberat care cauzează suferinţe foarte severe şi crude” (Irlanda v. Regatul Unit al Marii Britanii,
hotărîre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, § 167). Curtea, în continuare, face referinţă, la
principiile stabilite în jurisprudenţa sa, referitoare la condiţiile de detenţie (a se vedea Sarban v.
Moldova, citată mai sus, §§ 75-77, din 4 octombrie 2005) şi la alimentarea forţată (a se vedea
Nevmerzhitsky v. Ukraina, nr. 54825/00, §§ 79-81, CEDO 2005-II (fragmente)).
63. În conformitate cu scopul articolului 3, tratamentul inuman trebuie să fie redus la un nivel
minim. Evaluarea acestui minim este relativ; acesta depinde de toate circumstanţele cazului, precum
este durata tratamentului, efectele sale fizice şi psihice, iar în anumite cazuri, sexul, vîrsta şi starea
de sănătate a victimei (Irlanda v. Regatul Unit al Marii Britanii, hotărîre din 18 ianuarie 1978, Seria
A nr. 25, § 162).
64. Statul trebuie să asigure deţinerea unei persoane în condiţii compatibile cu respectul faţă de
demnitatea umană, ca modul şi metoda executării măsurii impuse să nu-l supună suferinţei sau unei
poveri de o intensitate ce depăşeşte nivelul admisibil al suferinţei cauzate în detenţie şi că, dat fiind
cerinţele practice de încarcerare, sănătatea şi existenţa sa să-i fie asigurate în mod adecvat şi prin
acordarea asistenţei medicale necesare (a se vedea, Kudla vs. Polonia, [MC], nr. 30210/96, § 94,
CEDO 2000-XI)). La aprecierea condiţiilor de detenţie, trebuie luate în calcul efectele cumulative
ale acelor condiţii, precum şi durata detenţiei (a se vedea, Ostrovar v. Moldova, nr. 35207/03, § 80
din 13 septembrie 2005).
65. În prezentul caz, părţile s-au constrazis referitor la numărul de persoane care au fost deţinute
în celule împreună cu reclamantul, la mărimea spaţiului alocat reclamantului şi la fiecare număr,
care îl purta celulele în care acesta a fost deţinut. Curtea, constată că părţile au recunoscut că
reclamantul a fost deţinut în celula nr. 17a (a se vedea paragrafele 9 şi 13, supra). Potrivit
reclamantului, acesta a fost deţinut cu alte 10 persoane. Acest fapt nu a fost contesta de Guvern, care
s-a referit numai la faptul că celula dată măsura 12 metri pătraţi, fără să indice în detaliat numărul
deţinuţilor care erau plasaţi în ea. Curtea, concluzionează că fiecare persoană, care era deţinută în
această celulă, aveau numai 1 metru pătrat din spaţiu, care este, clar nesatisfăcător minimului
acceptabil.
66. În timp ce Guvernul, a contestat faptul că reclamantul a fost deţinut în celula nr. 11, Curtea a
constatat că unele din scrisori adresate reclamantului au fost redirecţionate de administraţia
izolatorului, reclamantului în celula nr. 11 (a se vedea paragraful 33, supra). Reclamantul, de
asemenea, a notificat transferarea sa în celula nr. 11 în „agenda sa de alimentare forţată” (a se vedea
paragraful 12, menţionat mai sus). Curtea, constată că materialele din dosar, furnizează un indiciu
suficient pentru a crede că reclamantul a fost deţinut în celula nr. 11. Guvernul, nu a prezentat careva
date referitoare la mărimea acestei celule sau a numărului de deţinuţi care erau plasaţi în ea. Curtea,
drept consecinţă, va constata că alegaţiile reclamantului sunt corecte şi că în celula nr. 11, după ce
acesta a fost transferat în ea urmare a declarării grevei foamei, au existat mai mulţi deţinuţi decît
paturi.
67. Curtea notează, că constatările făcute mai sus, corespund şi celor care au fost făcute de CPT
în raportul acesteia, urmare vizetei efectuate în Moldova în anul 2004: în pofida reducerilor drastice
ale numărului deţinuţilor în Izolatorul nr. 3, fiecărui deţinut încă îi mai revine mai puţin de 2 metri
pătraţi din spaţiu (a se vedea paragraful 47, menţionat mai sus). Curtea pune la dubii, susţinerile
Guvernului referitor la faptul că reclamantul a avut acces la 5 metri pătraţi din spaţiu de-a lungul
perioadei de 5 ani de detenţie, în tip ce alţi deţinuţi aveau acces la mai puţin decît jumătate din acest
spaţiu. Aceasta notează, că imaginile video prezentate de Guvern arată o capacitate de patru locuri,
în celulele în care a fost deţinut reclamantul la momentul filmării (a se vedea paragraful 13, supra).
Curtea deja a constatat că celulele erau suprapopulate, fapt ce prin sine ridică chestiuni prevăzute de
articolul 3 al Convenţiei (a se vedea Kalashnikov c. Rusiei, § 97, CEDO 2002-VI şi Ostrovar v.
Moldova, nr. 35207/03, § 84 din 13 septembrie 2005), în special după ce acesta a fost deţinut o
perioadă lungă de timp în detenţie preventivă, în izolatorul nr. 3, mai mult de 5 ani.
68. Curtea, de asemenea notează, că Departamentul Instituţiilor Penitenciare a confirmat, în
scrisoarea sa din 29 decembrie 2003, existenţa insectelor parazitare în Izolatorul nr. 3 (a se vedea,
paragraful 11 supra). Guvernul, nu a comentat acest fapt. Nici plîngerile reclamantului expuse în
scrisoarea sa din 17 februarie şi 26 mai 2002, referitoare la prezenţa umezelii, lipsa paturilor,
prezenţa rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina zilnică sau electrică pentru 18 ore pe zi pe
parcursul a 10 zile de detenţie a reclamantului, într-o cameră solitară, nu au fost comentate (a se
vedea paragraful 12, de mai sus). Susţinerile generale făcute asupra faptului că, celulele au ferestre
şi ventilare, nu este suficientă pentru a respinge alegaţiile specifice menţionate mai sus.
69. Alegaţiile reclamantului referitoare, la calitatea şi cantitatea mîncării servite, corespund
constatărilor făcute de autorităţile naţionale şi CPT (a se vedea paragrafele 43 şi 47 supra). În
hotărîrea Ostrovar v. Moldova (citată mai sus, § 88), Curtea a făcut o constatare similară, în raport
cu detenţia reclamantului care s-a aflat în acelaşi izolator, care, parţial a fost deţinut în aceiaşi
perioadă, ca şi prezentul reclamant. În timp ce, imaginile video şi alte date prezentate, arată în
prezent, o îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie, fapt care este încurajator, Curtea atrage atenţia
asupra faptului că plîngerile se refereau la o perioadă de după 2001.
70. În lumina constatărilor făcute mai sus, Curtea nu consideră necesar de a trece la examinarea
altor alegaţii înaintate de reclamant, pe motiv că aceasta, a constatat că condiţiile de detenţie erau
inumane, în special în rezultatul supraaglomerării, condiţiilor nesanitare, a calităţii şi cantităţii joase
a mîncării servite, precum şi a duratei mari pe parcursul căreia reclamantul a fost deţinut în
asemenea condiţii.
71. Prin urmare, drept consecinţă, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenţiei, din cauza
condiţiilor de detenţia în care a fost deţinut reclamantul.

B. Alimentarea forţată
 1. Argumentele părţilor

72. Reclamantul s-a plîns, că a fost alimentat forţat în absenţa unei necesităţi medicale în acest
sens, şi de maniera în care alimentarea forţată a fost efectuată. El a susţinut, că alimentarea forţată a
fost una cu caracter punitiv şi din start aceasta urmărea scopul de-al forţa pe acesta să refuze la greva
foamei, prin supunerea acestuia la o suferinţă cruntă şi la un tratament inuman (a se vedea
paragrafele 14-18, supra). În suplimentar, maniera în care acesta a fost alimentat i-a cauzat acestuia
o suferinţă şi o umilire inutilă, care nu ia cauzat acestuia suficientă protecţie sănătăţii sale. Drept
consecinţă, acesta s-a ales cu un dinte rupt şi o infecţie abdominală.
73. Guvernul, a contesta alegaţiile reclamantului. Potrivit acestuia, alimentarea forţată a
reclamantului s-a datorat unei necesităţi medicale clar stabilite şi, a fost dispusă şi efectuată de un
personal medical calificat în conformitate cu prevederile legale. Reclamantul a refuzat să mănînce
timp de 24 de zile, expunîndu-şi propria viaţă la un risc real, şi era de datoria medicilor protecţia
acestuia. Potrivit Guvernului, sănătatea unei persoane este în pericol după ce acesta timp de 30 de
zile nu s-a alimentat. În cazul unei persoane vulnerabile, aşa cum era reclamantul, acesta putea fi
supus acestui pericol într-o perioadă mult mai mică de timp.
74. Referitor la maniera de alimentare a reclamantului prin forţă, în special prin utilizarea
cătuşelor şi a altui echipament, Guvernul a susţinut că acesta, era strict necesar în caz dacă
reclamantul opunea rezistenţă fiind în conformitate cu prevederile legale în vigoare la momentul
efectuării acesteia şi, cu diferite recomandări ale unor organizaţii internaţionale. În special,
comportamentul sinucigaş al reclamantului care a fost diagnosticat cu „schizofrenie de tip mozaică”
(a se vedea paragraful 7, de mai sus), impunea în suplimentar o recluziune necesară. Într-un final,
infecţia abdominală a reclamantului nu are nimic comun cu alimentarea forţată.
75. Reclamantul, a mizat pe afirmaţiile, care au fost făcute în instanţă de medicul psihiatric al
izolatorului, care la examinat pe acesta la scurt timp după incidentul din 14 august 2001 (a se vedea
paragraful 16, de mai sus), şi care l-a declarat pe reclamant în deplinătatea facultăţilor mintale.

2. Constatările Curţii

76. Curtea notează, că în jurisprudenţa Curţii, Comisia a susţinut că „alimentarea forţată a unei
persoane care invocă prezenţa elementelor inumane în anumite circumstanţe poate intra în sfera de
interzice a articolului 3 al Convenţiei. După care, totuşi,...., o persoană deţinută care a declarat greva
foamei, condiţionează inevitabil instituirea unui conflict, între dreptul individual la integritate
corporală şi obligaţia pozitivă a Înaltelor Părţi Contractante, care reiese din prevederile articolului 2
al Convenţiei, – un conflict, care nu poate fi rezolvat, însăşi de Convenţie” (a se vedea X v.
Germania (1984) 7 EHRR 152).
77. Curtea, aminteşte, că măsurile terapeutice care se impun, în lumina principiilor generale
stabilite de medicină, nu pot fie, în esenţă, inumane şi degradante (a se vedea Jalloh v. Germania
[MC], nr. 54810/00, §69, CEDO 2006-...). Acelaşi lucru se poate spune şi despre alimentarea forţată
care urmăreşte salvarea vieţilor unor deţinuţi, care conştient au refuzat să mănînce. Instituţiile
Convenţiei, totuşi, trebuie în sine să fie satisfăcute că necesitatea medicală era absolut necesară (a
se vedea Herczegfalvy v. Austria, hotărîre din 24 Septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 26, § 83). În
suplimentar, Curtea trebuie să stabilească dacă garanţiile procedurale, privind luarea deciziei cu
privire la alimentarea forţată, au fost respectate. Pe lîngă asta, maniera în care reclamantul este supus
alimentării forţate pe durata grevei foame nu trebuie să încalce pragul minim al nivelului de
severitate, care este stipulat în Jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 3 al Convenţiei
(Nevmerzhitsky, citat mai sus, § 94).
 (a) Referitor la existenţa unei necesităţi medicale în a alimenta forţat reclamantul.

78. Curtea notează că reclamantul s-a aflat în greva foamei în mai multe cazuri, inclusiv pe
durata a doua jumătăţi a anului 1995, cînd acesta s-a aflat în greva foamei cel puţin o lună de zile (a
se vedea paragraful 21 de mai sus). La nici una din precedentele greve a foamei, la care a fost supus
reclamantul, nu s-a susţinut că viaţa sau sănătatea acestuia ar fi fost în pericol. Pe lîngă aceasta, 2
perioade a cîte 10 zile de izolare aplicate acestuia la data de 24 noiembrie şi 4 decembrie 1995 (cînd
acesta de asemenea a fost deţinut în izolatorul nr. 3) reflectă poziţia administraţiei, prin care nu
numai viaţa reclamantului nu a fost în pericol în rezultatul declarării grevei foamei dar şi că acesta a
fost deţinut în condiţii aspre decît celor normale pe o durată de 20 de zile de sancţiune (a se vedea
paragraful 21 de mai sus).
79. Sancţiunile aplicate reclamantului în perioada 1994-1995 confirmă faptul că grevele foamei
erau apreciate ca o încălcare a regulilor şi actelor de nesupunere faţă de administraţia izolatorului
care la rîndul ei, reacţiona dur la acestea, inclusiv prin izolarea într-o celulă solitară a reclamantului.
Instanţele naţionale de asemenea se pare că au adoptat o viziune similară în cazul reclamantului (a se
vedea paragraful 23 de mai sus) şi că instrucţiunea, în baza căreia a fost alimentat forţat reclamantul,
expres prevedea acest efect (a se vedea paragraful 41 de mai sus). O asemenea atitudine este
corespunzătoare plîngerilor reclamantului, şi anume faptul că alimentarea sa forţată nu urmărea
protecţia vieţii sale personale dar împiedicarea acestuia de a continua protestul său.
80. Curtea găseşte straniu faptul, că starea reclamantului era atît de serios afectată încît să
necesite alimentarea forţată la 3, 5, 6, 7 şi 10 septembrie 2001, în timp ce în acelaşi interval de timp
acesta a fost considerat suficient de apt pentru a apărea la susţineri în faţa instanţei la 4 şi 13
septembrie 2001 (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Curtea de asemenea observă că, în pofida
slăbiciunii, care a urmat în rezultatul îndelungatului refuz de a se alimenta pe durata a 24 de zile,
întrerupt de 7 alimentări forţate şi în pofida infecţiei abdominale, starea reclamantului era
considerată a fi destul de bună pentru ca acesta să mai poată să continue greva foamei încă pe durata
a 24 de zile fără vreo necesitate de alimentare forţată (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
81. Curtea notează, că raţionamentele instanţelor naţionale denotă că au existat suficiente motive
şi o necesitate medicală întru a alimenta forţat reclamantul, pentru a salva viaţa acestuia (a se vedea
paragraful 26 şi 27 de mai sus). Totuşi, examinînd materialele prezentate de Guvern la solicitarea
Curţii, Curtea nu găseşte nici-o probă a vreo unui test medical sau a vreo unei altei investigaţii în
baza căreia medicul de gardă a decis să înceapă alimentarea forţată (a se vedea paragraful 18 de mai
sus). Pe de altă parte, numeroasele teste au fost efectuate după finisarea alimentării forţate. Întra-
adevăr unica referinţă care atesta începerea alimentării forţate era simplul înscris din 24 august 2001
care indica faptul efectuării alimentării forţate şi date despre tipul şi cantitatea produselor care au
fost administrate. Nici un raţionament nu a fost înaintat la luarea deciziei de începere a procedurii de
alimentare forţată. Mai mult decît atît, starea de sănătate a reclamantului de fiecare dată era evaluată
de medicul de gardă ca „relativ satisfăcătoare” sau chiar „satisfăcătoare” (a se vedea paragraful 18
de mai sus), care este puţin compatibilă cu un pericol pentru viaţă, condiţie necesară unei alimentări
forţate.
82. În continuare Curtea, observă că conform articolului 33 (1) al Legii cu privire la arestul
preventiv (a se vedea paragraful 40 de mai sus), precum şi instrucţiunii conform căreia reclamantul a
fost alimentat forţat (a se vedea paragraful 41 de mai sus), medicul trebuie să prezinte motivele
pentru alimentarea forţată. Nici un astfel de motiv nu a fost prezentat în cazul reclamantului. Prin
urmare, această garanţie procedurală nu a fost respectată în cazul reclamantului.
83. Urmare a lipsei unei careva evidenţe medicale care să ateste că viaţa sau starea de sănătatea a
reclamantului era într-un pericol serios, nu se poate afirma că autorităţile naţionale, cînd au supus
reclamantul la alimentare forţată, au acţionat în lumina celor mai bune interese a acestuia, fapt care
prin sine ridică o problemă potrivit articolului 3 din Convenţie (a se vedea Nevmerzhitsky, citat mai
sus, § 96). Pe lîngă aceasta, în lumina viziunii autorităţilor penitenciare precum că grevele foamei au
încălcat regulile penitenciare (a se vedea paragraful 78 şi 79 de mai sus), Curtea găseşte suficiente
motive să accepte plîngerea reclamantului precum că alimentarea forţată a ţintit de fapt împiedicarea
acestuia de la continuarea protestului acestuia.

(b) Referitor la maniera de alimentare forţată a reclamantului

84. Reclamantul pe lîngă aceasta, a invocat maniera excesiv de dureroasă de alimentare forţată,
care ţintea împiedicarea acestuia de a continua protestul său şi constituia un semnal de alarmă, de
aplicare a unui tratament dur, pentru alţi deţinuţi care intenţionau să-i urmeze exemplu acestuia.
85. Curtea este surprinsă de maniera de alimentare forţată în prezentul caz (a se vedea paragrafele
19-21 de mai sus), care includea fapte indiscutabile de aplicare a cătuşelor, în lipsa unei rezistenţe,
cauzarea unor suferinţe aspre prin deschiderea forţată a cavităţii bucale a acestuia şi scoaterea limbii
sale în afara gurii cu un fixator de limbă. Curtea va presupune că susţinerile date sunt veridice,
pornind de la faptul existenţei declaraţiilor incontestabile făcute de V.B. în instanţa de judecată (a se
vedea paragraful 21 de mai sus) care a depistat urme de sînge pe hainele reclamantului după
alimentarea forţată a acestuia.
86. În suplimentar, o serie de garanţii procedurale stipulate de legislaţia naţională (a se vedea
paragrafele 40 şi 41 de mai sus) care prevedeau motivele pentru începerea sau încetarea alimentării
forţate sau observaţii referitoare la compoziţia şi cantitatea produselor alimentare administrate nu au
fost respectate sau au fost parţial respectate (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
87. Curtea într-un final notează că reclamantul a solicitat să fie alimentat forţat prin intermediul
perfuziilor intravenale şi că acesta s-a oferit să acorde asistenţa membrilor familiei sale în a-l
aproviziona cu perfuziile necesare (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Se pare că acesta nu a
recepţionat un răspuns la demersul acestuia şi, nici instanţele naţionale şi, nici Guvernul nu au
comentat cumva aceasta. Astfel, prin urmare a existat o altă modalitate de alimentare forţată mult
mai accesibilă, care nu a fost luată în considerare, în pofida faptului că a existat un demers expres a
reclamantului.
88. Chiar dacă am presupune că dintele rupt şi infecţia abdominală nu are nimic comun cu
alimentarea forţată a reclamantului, Curtea conchide că maniera în care a fost efectuată alimentarea,
a fost extrem de dureroasă şi umilitoare.

(c) Concluzie

89. În lumina celor relatate mai sus, Curtea conchide că alimentările forţate a reclamantului erau
dictatate nu din raţionamente medicale ci în scopul de-al opri din continuarea protestului său şi că
maniera în care a fost efectuată a fost una care a supus reclamantul la o durere fizică extremă şi
umilă, care poate fi catalogată numai ca tortură (a se vedea Nevmerzhitsky citat mai sus, § 98).
Prin urmare, drept consecinţă a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie.

ISTRATII vs MOLDOVA,
HOTĂRÎREA . din 27 martie 2007
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

31. Reclamanţii s-au plîns de lipsa unei asistenţe medicale în Izolatorul CCCEC între 12
noiembrie 2004 şi 11 februarie 2005 şi de condiţiile lor de detenţie din Izolatorul de detenţie
preventivă al Ministerului Justiţiei după 23 februarie 2005, care prin ele-însăşi, ating forma unui
tratament inuman şi degradant, contrar articolului 3 din Convenţie.

A. Susţinerile părţilor

1. Condiţiile de detenţie şi pretinsa lipsă a tratamentului medical în Izolatorul CCCEC

a. Reclamanţii
32. Dl Burcovschi şi dl Luţcan au formulat plîngeri generale despre lipsa unei asistenţe medicale
în Izolatorul CCCEC. Reclamanţii nu au susţinut că ei au avut nevoie de o asemenea asistenţă sau că
acestora li s-a refuzat o asemenea asistenţă cînd au solicitat-o.
Dl Istratii s-a plîns, în special, că în clipa în care a avut nevoie de o asistenţă urgentă şi necesară,
în timp ce avea hemoragii serioase la 18 noiembrie 2004, el nu a fost dus la un spital decît după
trecerea a 3 ore de la momentul cînd a solicitat ajutor. În plus, reclamantul s-a plîns de prezenţa
permanentă a colaboratorilor CCCEC în camera sa din spital, de faptul că el a fost ţinut încătuşat pe
durata şederii lui în spital şi de faptul că acesta a fost transportat la spitalul izolator, la scurt timp
după intervenţia chirurgicală, în pofida faptului că acesta nu s-a refăcut suficient.

b. Guvernul
33. Guvernul a susţinut că tratamentul, la care au fost supus reclamanţii, nu atinge pragul minim
de severitate potrivit articolului 3 din Convenţie. Orice suferinţă pe care aceştia ar fi putut să o
suporte nu a depăşit nivelul minim de severitate inerent detenţiei. Condiţiile de detenţie în Izolatorul
CCCEC erau corespunzătoare. Un medic lucra în Izolator. În caz de urgenţă, deţinuţii preventivi
erau transportaţi la cel mai apropiat spital (în cauza Şarban, precitată, Guvernul a specificat că
Spitalul Clinic municipal de Urgenţă din mun. Chişinău era situat la 500 de metri de Izolatorul
CCCEC), aşa cum s-a întîmplat la 18 noiembrie 2004 în cazul dl Istrati. În lumina jurisprudenţei
Curţii, nu a existat vreo obligaţie de a transfera deţinuţii în afara locului lor de detenţie, dacă
acestora li s-a oferit asistenţa medicală corespunzătoare în acel loc.
34. Faţă de tratamentul dlui Istrati, acordat la 18-19 noiembrie 2004, Guvernul a susţinut că
maladia acestuia a fost contractată înaintea detenţiei şi că administraţia CCCEC a reacţionat imediat
la solicitarea acestuia de asistenţă medicală, transferîndu-l pe reclamant la spital. Pornind de la
faptul că el nu a fost operat în ziua în care a fost internat în spital, ci în ziua următoare, starea lui de
sănătate, nu a fost foarte gravă. În plus, acesta putea să se deplaseze fără asistenţă, fiind în mod clar
conştient.
35. Guvernul a susţinut, că dl Istratii nu a fost încătuşat pe durata intervenţiei chirurgicale, fapt
care este confirmat şi de nota prezentată de medicul M.E. (a se vedea paragraful 19 supra).
Reclamantul a fost dus la spitalul izolator, la 4 ore după intervenţia chirurgicală, beneficiind de
suficient timp pentru restabilire. Acesta, nu sîngera, nu era inconştient şi era într-o condiţie relativ
bună pe durata transferului.

c. Aprecierile Curţii
36. Curtea reaminteşte că potrivt jurisprudenţei sale, tratamentul incorect trebuie să conţină un
nivel minim de severitate, ca să intre în sfera de reglementare a articolului 3. Evaluarea acestui nivel
minim este, prin natura lucrurilor, relativ; ea depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi
natura şi contextul tratamentului, maniera şi metoda executării acestuia, efectele fizice sau mintale
şi, în unele cazuri, sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea Kudla c. Poloniei, [MC],
nr.30210/96, § 91, CEDO 2000-XI, şi Sarban, precitată, §§ 75). Cu toate că scopul unui astfel de
tratament, este un factor de care trebuie să se ţină cont, în special dacă s-a intenţionat să fie umilită
sau înjosită victima, absenţa oricărui scop de aşa natură nu conduce inevitabil la constatarea că nu a
avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie (a se vedea Peers v. Grecia, nr. 28524/95 CEDO
2001-III).
37. Deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca dispunînd o obligaţie generală de a
elibera deţinuţii pe motive de sănătate, nu în cele din urmă, acesta impune o obligaţie statului să
protejeze bunăstarea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin acordarea asistenţei
medicale necesare (a se vedea Hurtado c. Elveţiei, hotărîrea din 28 ianuarie 1994, seria A nr.280-A,
opinia Comisiei, pp.15-16, § 79). De asemenea, Curtea a subliniat dreptul tuturor deţinuţilor la
condiţii de detenţie compatibile cu demnitatea umană, astfel încît să asigure că maniera şi metoda de
executare a măsurilor impuse, să nu îi supună la tulburări sau greutăţi de o intensitate care să
depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerentă detenţiei; şi dat fiind cerinţele practice ale
detenţiei, printre altele, pe lîngă sănătatea deţinuţilor, bunăstarea acestora trebuie de asemenea să fie
protejată adecvat (a se vedea Kudla, precitată, § 94).
38. Reclamanţii s-au plîns de lipsa asistenţei medicale pe durata detenţiei lor în Izolatorul
CCCEC. Curtea reaminteşte că în cauza Şarban, precitată, (§ 81), Guvernul nu a prezentat nici o
probă care să ateste prezenţa în Izolatorul CCCEC a unui personal medical înainte de 11 februarie
2005. Guvernul de asemenea nu prezentat vreo probă în acest sens nici în unul din prezentele speţe.
39. Doi dintre reclamanţi nu au susţinut că ei au avut nevoie de careva asistenţă medicală în
general sau în caz de urgenţă (a se vedea paragraful 42 supra). Curtea consideră că lipsa unei
asistenţe medicale, în circumstanţele în care această asistenţă nu era necesară, nu poate, prin ea-
însăşi, să constituie încălcarea articolului 3 din Convenţie.
40. Pe de altă parte, dl Istrati a solicitat asistenţă medicală la 18 noiembrie 2004, cînd a suferit o
criză de paraproctită cu o hemoragie rectală. El a fost transportat la spital trei ore mai tîrziu (a se
vedea paragraful 18, supra).
41. Ideea că dl Istrati a contractat maladia înaintea arestului său, este împărtăşită de ambele părţi.
Acesta, în consecinţă, era conştient de riscurile care pot apărea odată cu agravarea stării sale de
sănătate. În acelaşi timp, la 18 noiembrie 2004, cînd a suferit o criză acută, el nu a avut posibilitatea
de a obţine imediat o asistenţă medicală, pe motiv că în Izolatorul CCCEC nu a existat un personal
medical (a se vedea paragraful 48 supra).
42. În pofida garanţiilor date de Guvern, precum că în caz de urgenţă, o asistenţă medicală poate
fi acordată fără întîrziere prin chemarea unei ambulanţe şi transportarea pacientului către cel mai
apropiat spital (a se vedea paragraful 43 supra), nici o explicaţie nu a fost oferită faţă de cele trei ore
de întîrziere, înaintea acordării acestei asistenţe. În timp ce, eventual s-a determinat, că criza nu a
fost destul de periculoasă, reclamantul a fost lăsat în durere şi într-o stare de anxietate pe durata
acelei perioade, în care nu se cunoştea exact care era starea acestuia şi cînd lui i se va acorda o
asistenţa medicală calificată.
43. În acest sens, Curtea reaminteşte, constatările sale din cauza Şarban, precitată (§ 87 in fine),
că “pentru a apela o ambulanţă era necesară permisiunea administraţiei izolatorului CCCEC, decizie
dificil de a fi luată în condiţiile absenţei unei îndrumări medicale profesioniste.” Prezentul caz,
reafirmă poziţia Curţii faţă de această problemă, pornind de la întîrzierea existentă în momentul
chemării ambulanţei.
44. Se pare că reclamantului nu i s-a acordat la timp asistenţa medicală în cadrul Izolatorului
CCCEC, fiind lăsat într-o stare de anxietate, legată de starea sa de sănătate.
45. Dl Istrati de asemenea s-a plîns de transferul său în spitalul izolator fără a i se acorda timpul
necesar pentru a se reface. Reclamantul s-a plîns şi de încătuşarea sa pe durata şederii în spital.
Curtea notează, că după trecerea a mai puţin de patru ore, după intervenţia chirurgicală, reclamantul
a fost transportat spre spitalul izolator şi că, transferul acestuia a durat 2 ore şi jumătate (a se vedea
paragraful 18 supra). Ea de asemenea notează că perioada de recuperare după o asemenea
intervenţie chirurgicală este de aproximativ o lună şi că, potrivit medicului M.E., medic care l-a
operat pe reclamant, ultimul, după intervenţia chirurgicală nu se putea deplasa independent din
cauza durerii şi a riscului de hemoragie (a se vedea paragraful 19 supra).
46. În asemenea condiţii, în care nu a existat nici un risc de evadare a reclamantului şi în care,
timpul de recuperare acordat a fost foarte scurt şi, ţinînd cont de faptul că timpul petrecut pe durata
transferului a fost relativ lung, Curtea nu este convinsă de faptul că, o preocupare legată de o
eventuală evadare a reclamantului poate să valoreze mai mult faţă de o necesitate clară de recuperare
a acestuia.
47. Curtea notează că Guvernul nu a înaintat nici o explicaţie cu privire la necesitatea de
încătuşare a reclamantului, cu excepţia accentuării faptului că acesta nu a fost legat cu cătuşe pe
durata intervenţiei chirurgicale. Într-adevăr, starea de sănătate a reclamantului (dinaintea intervenţiei
chirurgicale şi după) efectiv au exclus orice risc de evadare sau de manifestare a violenţei, aşa cum a
fost menţionat în paragraful 54 supra, neînregistrînd în acest sens nici o pretenţie precum că acesta
ar fi fost violent. În asemenea circumstanţe şi în lumina faptului că doi colaboratori CCCEC l-au
supravegheat pe reclamant în camera lui din spital, legarea cu cătuşe de calorifer nu a fost
proporţională necesităţilor de securitate, umilindu-l nejustificat pe acesta, indiferent dacă aceasta s-a
făcut intenţionat sau nu (cf. Mouisel v. Franţa, nr. 67263/01, § 47, CEDO 2002-IX; Henaf v. Franţa,
nr. 65436/01, § 52, CEDO 2003-XI).
48. În viziunea Curţii, omisiunea de a asigura, imediat, reclamantului asistenţa medicală într-o
situaţie urgentă, precum şi transferarea lui în alt spital, înainte ca acesta să se fi refăcut suficient,
cumulată cu umilirea sa prin încătuşare, în timp ce el se afla în spital, constituie un tratament inuman
şi degradant în sensul articolului 3 din Convenţie (a se vedea Kudła, precitată, § 94; Farbtuhs v.
Latvia, precitată, § 51; Nevmerzhitsky v. Ukraina, nr. 54825/00, § 106, 5 aprilie 2005).
49. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie în privinţa dlui Istratii. Şi nu a
existat o încălcare a aceluiaşi articol în privinţa dlui Burcovschi şi dlui Luţcan cu referire la lipsa de
asistenţă medicală în Izolatorul CCCEC.

2. Condiţiile de detenţie a reclamanţilor în Izolatorul de detenţie preventivă a Ministerului

Justiţiei

a. Reclamanţii
50. Reclamanţii s-au plîns de faptul că condiţiile de detenţie în Izolatorul de detenţie preventivă a
Ministerului Justiţiei au fost inumane şi degradante (a se vedea paragraful 20 supra).
51. În special, reclamanţii s-au plîns de supraaglomerare, celulele acestora măsurau 10 m2 şi în
ele erau deţinuţi între 4 şi 6 deţinuţi (în acest fel, spaţiul personal disponibil a variat între 1,6 şi 2,5
m2). Periodic, 7 deţinuţi au fost plasaţi în celula dlui Istrati, care dormeau la podea. Potrivit
configuraţiei celulei care a fost schiţată de reprezentantul reclamanţilor, majoritatea suprafeţei din
celulă era ocupată de trei paturi în două niveluri, un veceu şi o masă, lăsînd un spaţiu foarte mic în
centrul celulei.
52. În absenţa scaunelor, toţi deţinuţii, mîncau în picioare. În celula dlui Luţcan, masa era
amplasată imediat după veceu. Veceul, nu avea un rezervor. Furtunul era folosit pentru ştergerea şi
curăţarea veceului, spălarea mîinilor şi prepararea mîncării. Pe durat nopţii, nu a existat nici o
alimentare cu apă, fapt care, condiţiona ca deţinuţii să se abţină de la folosirea veceului, pentru a
limita eliminarea mirosurilor neplăcute în cameră.
53. Geamul din celulă era acoperit cu trei straturi de plasă din fier de diferite dimensiuni, efectul
combinat al cărora era de a bloca pătrunderea per ansamblu a luminii solare. Ventilarea niciodată nu
era conectată. Pe durata iernii, temperatura în celulă era foarte rece (12ºC). Electricitatea era
conectată numai pe durata a cîtorva ore pe zi, fapt care făcea imposibil prepararea mîncării.
Deţinuţilor li se permitea să facă baie numai o dată la două săptămîni.
54. Asistenţa medicală a fost mediocră, pornind de la insuficienta finanţare a serviciilor medicale
în penitenciare (care se limitau la 64 000 EURO per an pentru toate penitenciarele). Lengeriile de
pat erau disponibile numai pentru 25% din deţinuţi, multe dintre ele fiind suprautilizate. Nici o haină
şi nici o încălţăminte nu era acordată deţinuţilor din partea administraţiei penitenciarului.
55. Produsele servite erau de o calitate foarte proastă; bugetul rezervat pentru alimentarea
deţinuţilor era de 0.28 EURO pe o zi, pentru o persoană, adică 30% din minimum estimat de
autorităţi. Carnea, produsele din peşte şi cele lactate erau acordate numai persoanelor vulnerabile,
restul deţinuţilor recepţionînd acestea “în limita disponibilităţii fondurilor”, aşa cum a fost confirmat
de raportul Ministerului Justiţiei.
56. Reclamanţii s-au bazat pe constatările Curţii, prin care s-a decis încălcarea articolului 3 din
Convenţie în cauza Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, din 13 septembrie 2005), care s-a referit la
condiţiile de detenţie din acelaşi Izolator ca şi în prezentul caz. Reclamanţii adiţional s-au bazat pe
constatările CPT, din cadrul vizitelor sale în această instituţie din 1998, 2001 şi 2004, precum şi pe
constatări din diferite rapoarte naţionale (a se vedea paragraful 28 supra).

b. Guvernul
57. Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie în Izolatorul de detenţie preventivă erau
acceptabile: acolo exista acces la lumina de zi, era suficientă ventilare, robinet de apă şi veceu (care
era separate de un perete lateral) în fiecare celulă, precum şi încălzire. Deţinuţilor li s-au permis să
folosească propriile televizoare şi radiouri, de asemenea aceştia aveau acces la activităţi sportive şi la o
oră, per zi, de plimbări. Aceştia erau alimentaţi cu mîncare conform propriilor necesităţi, în
conformitate cu nivelul stabilit de Guvern, printre care se includea carnea şi produsele din peşte “în
dependenţă de disponibilitate”. Deţinuţii de asemenea puteau procura produse alimentare şi produse
personale de igienă (limitate la 12 EURO per lună), putînd să recepţioneze şi colete o dată pe lună. În
plus, nu a existat nici o intenţie din partea autorităţilor Centrelor de detenţie preventivă de a supune
deţinuţii la condiţii inumane şi degradante, fiind întreprinse toate măsurile de îmbunătăţire a
condiţiilor de detenţie. Un număr de decizii şi planuri de acţiuni au fost adoptate în acest sens (a se
vedea paragraful 27 supra).

c. Aprecierile Curţii
58. Curtea notează, că condiţiile de detenţie în Izolatorul de detenţie preventivă a Ministerului
Justiţiei au fost revăzute de CPT în 1998, 2001 şi 2004 şi, de fiecare dată au fost depistate serioase
deficienţe, în pofida unor reparaţii recente, multe dintre care erau efectuate de însuşi deţinuţii sau de
careva organizaţii caritabile (a se vedea paragraful 29 supra). Aceste constatări, au fost coroborate cu
numeroase rapoarte care au fost pregătite de autorităţile naţionale (a se vedea paragraful 28 supra).
59. În timp ce Curtea nu exclude posibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie între vizita
efectuată de CPT, în septembrie 2004 şi detenţia reclamanţilor din februarie-aprilie 2005, Guvernul nu
a prezentat vreo probă care să ateste aceste îmbunătăţiri.
60. Curtea notează, că unele din alegaţiile reclamanţilor (dacă era oare ventilaţia conectată, dacă
electricitatea şi apa erau periodic deconectate, dacă era temperatura în celulă joasă) nu pot fi verificate
din cauza că acestea au fost respinse de Guvern şi nu există nici o altă confirmare, realmente din partea
statului a acestor chestiuni. Totuşi, alte plîngeri coincid cu constatările CPT, pe care Curtea le va lua
drept punct de pornire, folosindu-le pînă la proba contrară, furnizată de Guvernt. În special, Curtea
notează că ultimul raport CPT confirmă “aspectul foarte ridicat, chiar nesuportabil” al ratei de
populare, în jur de 2 m2 per deţinut (a se vedea paragraful 29 supra). Acest fapt coincide cu alegaţiile
reclamanţilor, precum că ei au avut între 1,6 m 2 şi 2,5 m2 din spaţiu în celule. În plus, alegaţiile
reclamanţilor precum că produsele alimentare erau de o proastă calitate şi insuficiente după cantitate,
coincid cu constatările făcute de CPT care menţiona că “produsele alimentare servite erau
dezgustătoare şi practic necomestibile” conţinînd rozători şi insecte. Reclamanţii şi-au susţinut
alegaţiile sale în baza rapoartelor autorităţilor naţionale (a se vedea paragraful 28 supra), care au
confirmat, inter alia, atît supraaglmerarea în Izolator cît şi insuficienta finanţare, fapt care însemna, că
numai o cantitate limitată de produse alimentare erau disponibile. Rapoartele autorităţilor naţionale
referitoare la aspectele menţionate mai sus, de asemenea au confirmat posibilitatea limitată a lenjeriei
de pat, multe dintre care au devenit nepotrivite din cauza suprautilizării. Guvernul nu a comentat
alegaţia reclamanţilor, care se referea la existenţa a trei straturi de plasă de fier, care erau amplasate pe
geamurile din celulă, împiedicînd astfel, accesul acestora la lumina de zi. Guvernul s-a limitat la
faptul, că a existat acces la lumina de zi. Acesta nu a formulat nici un comentariu referitor la vreun
număr de deţinuţi din celule. Curtea notează că reclamanţii au petrecut 23 de ore per zi, pe durata a
mai mult de 2 luni, în condiţiile descrise mai sus (a se vedea paragraful 67 supra).
61. Curtea consideră că condiţiile acestora de detenţie în Izolatorul nr. 3, în special
supraaglomerarea, calitatea şi cantitatea insuficientă a mîncării servite, lipsa adecvată a lenjeriei de
pat şi accesul limitat la lumina zilei, precum şi insuficienţa condiţiilor sanitare din celule, constituie
un tratament inuman şi degradant potrivit articolului 3 din Convenţie.
62. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie, în privinţa tuturor celor trei
reclamanţi.

GUŢU vs MOLDOVA,
hotărîre din 7 iunie 2007

ÎN DREPT

63. Reclamata s-a plîns, potrivit articolului 3 din Convenţie, că ar fi fost supusă unui tratament
inuman şi degradant din partea colaboratorilor de poliţie. În particular, ea s-a plîns că ar fi fost
aruncată în noroi şi apoi încătuşată şi condusă direct la postul de poliţie. Ea a fost plasată într-o
celulă murdară, unde a fost deţinută aproximativ doisprezece ore fără hrană, apă sau aşternut. În ziua
următoare, ea ar fi fost condusă la instanţa judecătoreasă şi expusă public în aceleiaşi haine murdare.
Articolul 3, în măsură în care este pertinent, prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
64. Reclamanta a pretins că dreptul său la libertate, prevăzut de articolul 5 § 1 din Convenţie, i-a
fost încălcat odată ce ea a fost deţinută aproximativ doisprezece ore fără careva temeiuri legale.
Articolul 5 § 1 prevede, în măsura în care este pertinent:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune
sau să fugă după săvîrşirea acesteia;
...”
 65. Reclamanta s-a plîns, potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie, că nu ar fi fost citată pentru a se
prezenta la examinarea recursului său din 16 ianuarie 2002 în faţa Tribunalului Chişinău. Articolul 6
§ 1 prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă independenţă şi
imparţială ... a oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa ...”
66. În egală măsură, reclamanta s-a plîns, potrivit articolului 6 §§ 2 şi 3, că dreptul său de a fi
prezumată nevinovată i-a fost încălcat, că nu i s-a permis să-şi aducă martorii pe parcursul şedinţelor
de judecată şi că nu i-a fost acordat un avocat pe parcursul procesului. Articolul 6 §§ 2 şi 3, în
măsura în care este pertinent, prevede următoarele:
“2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va
fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
...
(c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din
oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer;
(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
...”
67. În continuare, reclamanta s-a plîns, potrivit articolului 8 din Convenţie, că la 30 decembrie
2001 colaboratorii de poliţie au intrat în grădina din faţa casei sale sărind gardul fără vreo autorizaţie
corespunzătoare şi, astfel, i-au încălcat dreptul la respectarea domiciliului său. În egală măsură, ea s-
a plîns de faptul că la o dată neindicată, anterioară zilei de 30 decembrie 2001, colaboratorii de
poliţie au intrat în casa sa în absenţa acesteia şi au efectuat o percheziţie fără vreo autorizaţie.
Articolul 8 prevede următoarele:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său
şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
68. Reclamanta s-a plîns, potrivit articolului 13 din Convenţie, că nu ar fi dispus de un recurs
efectiv în legătură cu abuzurile comise de poliţie. În particular, ea s-a plîns că nu ar fi existat nici un
recurs efectiv în legătură cu pretinsele încălcări ale articolelor 3, 5 şi 8. Articolul 13 prevede
următoarele:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
I. ADMISIBILITATEA CAUZEI

A. Plîngerile formulate potrivit articolului 3 şi articolului 13 din Convenţie cu privire la

pretinsul tratamentul degradant şi umilitor

69. Reclamanta a susţinut că a fost tratată contrar dispoziţiilor articolului 3 (a se vedea paragraful
63 supra). Potrivit acesteia, suferinţa i-a fost în special intensificată prin vulnerabilitatea sa în faţa
comportamentului agresiv a doi poliţişti adulţi şi prin faptul că ea domicilia într-un sat unde toţi se
cunoşteau. După eliberarea sa din detenţie ea a trebuit să se întoarcă acasă cu transportul public,
purtînd aceleaşi haine murdare şi papuci, şi s-a simţit foarte stînjenită şi intimidată.
70. Guvernul a disputat faptul că hainele reclamantei ar fi fost nepotrivite pentru sezon. Potrivit
Guvernului, ea ar fi purtat hainele pe care le-a considerat potrivite să le îmbrace atunci cînd a ieşit
din casă pentru a discuta cu colaboratorii de poliţie.
71. În continuare, Guvernul a contestat susţinerile reclamantei precum că ar fi fost aruncată la
pămînt de către colaboratorii de poliţie şi a atras atenţia asupra declaraţiilor martorilor care indicau
că ea ar fi căzut ca urmare a altercaţiei cu vecina sa. Guvernul, de asemenea, a disputat că hainele
reclamantei s-ar fi murdărit după ce ea ar fi căzut jos şi a susţinut că temperatura era sub zero grade
şi astfel nu ar fi putut fi noroi pe drum.
72. În egală măsură, acesta a susţinut că expunerea publică a reclamantei în cătuşe nu ar fi putut
să-i prejudicieze reputaţia, deoarece reputaţia ei nu era în particular bună în sat; în susţinerea acestui
argument el a prezentat o scrisoare de la primărie în care ea a fost descrisă într-un mod negativ.
73. Guvernul nu a contestat alegaţia reclamantei cu privire la condiţiile ei de detenţie din noaptea
de 30 spre 31 decembrie 2001; totuşi, acesta a susţinut că tratamentul la care ea ar fi fost supusă nu a
atins nivelul minim de gravitate cerut de articolul 3 din Convenţie.
74. Curtea notează că reclamanta nu a prezentat careva probe în susţinerea alegaţiei sale, precum
că ar fi fost condusă la instanţa judecătorească în haine murdare de noroi. Cu referire la condiţiile de
detenţie ale reclamantei, Curtea consideră că, în circumstanţele particulare ale cauzei, pretinsa
suferinţă a reclamantei nu a atins nivelul minim de gravitate cerut de articolul 3 din Convenţie.
75. Astfel, Curtea concluzionează că plîngerea formulată potrivit articolului 3 din Convenţie este
vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
76. În lumina constatării de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu are nici o pretenţie
discutabilă potrivit articolului 13 din Convenţie combinat cu articolul 3. Prin urmare, şi această
plîngere este vădit nefondată şi trebuie să fie respinsă potrivit articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.