Universitatea Politehnica Bucureşti,

Facultatea de Chimie Aplicată şi Stiinţa Materialelor

PROTECŢİA CATODİCĂ
A CONDUCTELOR

Studenţi:
Specializarea:

Bucuresti,
 2010
1. Aspecte generale privind protecţia catodică

Protecţia catodică presupune deplasarea potenţialului conductei la valori mai

electronegative decât potenţialul pe care îl capătă în contact cu solul sau apa. Prin această
polarizare se micşorează valoarea curentului de coroziune. Această protecţie activă se
realizează cu ajutorul unei surse de curent continuu denumită staţie de protecţie catodică
(SPC), care poate fi generată de o baterie stationară sau un redresor de curent continuu
alimentat de la reţeaua electrică monofazată.
Potenţialul standard minim de protecţie, care stopează trecerea ionilor metalici în soluţie,
corespunde cu limita superioară a domeniului de imunitate al diagramei Pourbaix 1 (fig. 1).
Pentru fier, la temperatura de 25 grade Celsius, acesta are valoarea de -0,620 V în raport cu
electrodul de hidrogen şi îi corespunde o densitate minimă a curentului de protecţie.

Fig. 1: Diagrama Pourbaix a fierului la temperatură normală (25 grade Celsius), pe care
sunt prezentate reacţiile ce intervin şi domeniile de stare ale fierului

Densitatea de curent necesară protecţiei se poate determina prin mai multe metode. O
primă metodă este cea electrochimică. Cunoscând viteza de coroziune a metalului în mediul în
care lucrează, se poate calcula densitatea de curent cu relaţia:

i= Vcor ·F ·n/ t·Ma [A/cm2]

1
Diagrama Pourbaix delimitează domeniile definite de pH şi potenţial în care metalul este stabil sau
nu din punct de vedere termodinamic

2
 în care: Vcor este viteza de coroziune în g/cm2.h,
t - timpul în s,
Ma - masa atomică a metalului (MFe = 55,847 ),
F = 96500 Coulomb, constanta lui Faraday,
n - valenţa metalului, sau mai exact grupa principală de oxidare a metalului.

Coroziunea încetează când se va aplica un curent cel puţin egal cu cel calculat cu această
relaţie, dar de sens contrar.
O altă metodă constă în aplicarea pe metalul imersat în electrolit a unui curent electric
crescător şi măsurarea potenţialului acestuia. Pe curba de polarizare se trasează potenţialul de
imunitate şi acestuia îi corespunde intensitatea curentului de protecţie. În cele mai multe
situaţii curentul astfel determinat are valoarea maximă deoarece este independentă de timp.
Mărimea curentului de protecţie stabilită prin aceste metode este diferită de mărimea
reală necesară, deoarece nu s-a ţinut seama de alţi factori care intervin în procesul de
coroziune, cum ar fi temperatura, starea de mişcare a fluidului agresiv, prezenţa sau absenţa
unui strat izolator, activitatea microorganismelor, starea de tensiuni.

Dacă nu se dispune de valori stabilite în condiţii cât mai apropiate de cele reale, în
calculele preliminarii de proiectare a protecţiei conductelor din oţel se pot folosi densităţile de
curent ip prezentate în tabelul 1:

Tabel 1: Densitatea curentului de protecţie pentru conducte

Mediu de lucru Protecţia pasiva existenta Densitatea de curent
necesară ip, mA/m2
Sol neutru steril Fără protectie 4.3-16.2
Sol neutru aerat Fară protectie 21.5-32.4
Sol uscat aerat Fără protecţie 5.5-16.5
Materiale sintetice 10-3-10-2
Bitum cu fibre de sticlă 10-2-10-1
Sol umed Bitum sau gudron de carbune 0.2-1.8
İută impregnată cu bitum 4-60
Fără protecţie 25-100
Sol cu aciditate ridicată Fără protecţie 55-160
Sol cu bacterii sulfat-reducătoare Fără protecţie 400-500
Vopsea de calitate 0.04-0.6
Apă de rau Vopsea veche 0.2-8
Fără vopsea 20-500
Apă dulce staţionară Cu strat de carbonat 90-110
Fără vopsea 250-345
Apă dulce în misşcare turbulentă Fără vopsea 55-450
Vopsea de calitate 0.2-30
Vopsea veche 20-1000
Apă de mare Vopsea + bitum 0.5-5
Vopsea + materiale sintetice 0.005-0.5

3
 Fără protecţie 200-1000
Densitatea de curent aplicată metalului nu trebuie să fie exagerat de mare deoarece se
ajunge la fisurarea şi dezlipirea catodică a stratului de protecţie pasivă prin degajarea unei
cantităţi mari de hidrogen. O densitate prea mică nu asigură decât o protecţie parţială a
metalului.

2. Criterii de alegere a sistemului de protecţie catodică

Criteriile care stau la baza alegerii sistemului de protecţie catodică sunt:

-rezistenţa electrică a solului;
-starea izolaţiei suprafeţei de protejat;
-costul protecţiei.
Pentru o rezistenţă electrică a solului mai mică de 2500 Ω/cm, se impune sistemul de
anozi activi, iar la o rezistenţă electrică mai mare de 2500 Ω/cm, sistemul de protecţie cu staţie
de curent. Pentru o arie mare expusă coroziunii se dovedeşte mai economic sistemul cu staţie
catodică.
Cheltuielile pentru realizarea protecţiei catodice la conductele magistrale cu staţie de
curent reprezintă cca. 0,2 % din valoarea investiţie, pe când la folosirea anozilor activi, acestea
ajung la 10-15 %.
La aplicarea acestor două sisteme de protecţie se constată:
a)- sistemul cu anozi activi:
-costul sistemului (anozi, foraje, montaj) este foarte ridicat;
-numărul de anozi este mare şi creşte odată cu inrăutăţirea stării izolaţiei
conductei;
-repararea sau înlocuirea anozilor este o operaţie care presupune accesul direct la
suprafaţa conductei, suportul sau cablul acestora fiind sudat la conductă;
-supravegherea şi întreţinerea sunt operaţii delicate, inspecţia asupra stării
anozilor făcându-se cel mai târziu la intervale de 1-2 ani;
-protecţia catodică este asigurată până la un consum de 75 % din masa iniţială a
anodului dacă nu intervin reacţii secundare de blocare.
b)- sistemul de protecţie cu sursă exterioară de curent:
-necesită o sursă de putere, relativ scumpă;
-foloseşte un ansamblu de anozi, care asigură distrubuţia curentului pe conductă
în limitele potenţialului de protecţie;
-sistemul este flexibil, el permiţând modificarea densităţii de curent in timp şi in
funcţie de starea izolaţiei;
-poate lucra în regim automat;
-cheltuielile de întreţinere şi reparare ale sistemului sunt reduse;
-supravegherea este asigurată de personal specializat;
-eficienţa economică este superioară, datorită flexibilităţii sistemului.
Indiferent de sistemul de protecţie catodică adoptat, trebuie să se asigure permanent
potenţialul de protecţie al materialului conductei.

4
 3. Restricţii în aplicarea protecţiei catodice

În aplicarea protecţiei catodice a conducte1or subterane există unele limitări legate de

tendinţa de polarizare catodică a materialului, de construcţia conductei, de interferenţa posibilă
cu alte conducte sau construcţii metalice aflate în vecinătate.
Printr-o polarizare catodică puternică, electrolitul din jurul conductei devine alcalin ca
urmare a reducerii concentraţiei în ioni de hidrogen. La coborârea potenţialului sub -1,2 V
(măsurat faţă de electrodul Cu/CuS04) se ajunge la dizolvarea alcalină a stratului pasivant şi la
manifestarea coroziunii caustice şi a desprinderii catodice a izolaţiei.
Tronsonul conductei de protejat trebuie să fie continuu din punct de vedere electric.
Această condiţie nu este îndeplinită de conductele asamblate prin flanşe şi este parţial
îndeplinită de conductele asamblate cu mufe filetate, de cele prevăzute cu compensatoare de
dilatare şi de cele care prezintă ramificaţii. Pentru a se menţine continuitatea electrică, aceste
imbinări se şuntează prin sudarea sau lipirea de cabluri flexibile.
Pe lungimea de protejat conducta ar trebui să vină în contact cu un sol cât mai omogen
(chimic, structural, umiditate) pentru a se asigura o repartizare cât mai uniformă a potenţialului
de protecţie. Dacă pe traseul conductei sunt întâlnite soluri ce impun potenţiale mult diferite, se
procedează la întreruperea continuităţii electrice a conductei la trecerea de la o zonă la alta.
Protecţia prin anozi activi nu este adecvată pentru conductele aflate sub influenţa
curenţilor de dispersie. Aceşti anozi, în scurt timp, vor fi consumaţi.
Protecţia catodică a unei conducte nu trebuie să modifice potenţialul altor conducte sau
construcţii metalice din apropiere, proces ce se nuneşte interferenţă. Modificările maxime de
potenţial din vecinătăţi se constată la aplicarea protecţiei prin staţii de curent şi minime, chiar
neglijabile, la folosirea anozilor activi.
Aprecierea teoretică a influenţei protecţiei nu poate fi intotdeauna acceptată, deoarece
intervin o serie de factori aleatori, cum ar fi rezistivitatea locală a solului, rezistenţa izolaţiei
exterioare, care variază in limite largi pe lungimea conductei şi în timp. Din acest motiv, pentru
a stabili în ce măsură conductele vecine sunt afectate de protecţia catodică a unei singure
conducte se procedează la măsurarea potenţialelor acestora înainte şi după punerea în funcţiune
a staţiei de protecţie catodică.
Când nu poate fi evitată interferenţa se recurge la:
- realizarea de legături echipotenţiale;
- aplicarea şi la aceste conducte vecine a protecţiei catodice proprii;
- plasarea conductei în tuburi de protecţie în zonele cele mai apropiate;
- montarea de legături electroizolante, de separare electrică;
- întărirea izolaţiei exterioare a conductei de protejat.
Toate aceste lucrări se execută de către constructorul conductei protejate catodic, pe
cheltuiala sa şi cu acordul proprietarului conductelor afectate.

5
 4. Efectul de electroosmoză în sistemele de protecţie catodică

Efectul de electroosmoză constă în trecerea apei printr-un mediu permeabil sub acţiunea
unui câmp electric. Acest fenomen este caracteristic construcţiilor metalice protejate catodic şi
acoperite la exterior cu un strat izolator.
Cantitatea de apă transportată prin electroosmoză poate fi stabilită cu relaţia:

Q=c·i·p

în care: - c este o constantă;

- i este densitatea de curent pe suprafaţa izolaţiei,
-p rezistenţa specifică a lichidului, care pentru un sol saturat în umezeală,
poate fi considerată egală cu rezistivitatea solului.
Prin deplasarea apei de la anod către catod, conductivitatea electrică a solului din jurul
anodului scade continuu până când umiditatea relativă atinge o valoare limită, după care
rămâne constantă (fig. 2).
Pentru a micşora efectul electroosmotic de uscare a solului din jurul anozilor se
recomandă, fie limitarea curentului anodic (dacă este posibilă), fie umezirea periodică a
amplasamentului acestora. Pentru a doua posibilitate, în stratul de pietriş de deasupra anodului
se plasează o ţeavă din material plastic ce serveşte la aerisire şi umezire (fig. 3).

Fig.2: Variaţia conductivităţii solului în funcţie Fig.3: Pregatirea pentru prevenirea

de umiditate blocării

6
 Fenomenul de electroosmoză acţionează şi asupra desprinderii protecţiei pasive. O
contribuţie deosebită o are potenţialul de polarizare a conductei, măsurat după întreruperea
protecţiei catodice.
Dacă potenţialul de polarizare în solurile normale este mai negativ de -1,2 V, pericolul de
desprindere a izolaţiei este evident. La un asemenea potenţial, apa acumulată în pori şi sub
stratul de protecţie disociază, rezultând hidrogen, a cărui presiune creşte continuu până când
cedează stratul de protecţie.
În practica protecţiei catodice, disocierea apei nu are loc atât timp cât nu s-a depăşit
suprapotenţialul hidrogenului. Pentru oţel, potenţialul de desprindere catodică a izolaţiei,
măsurat faţă de electrodul de referinţă Cu/CuS04, este:

EH= -(0.316+0.056·pH) [V]

-unde pH este pH-ul apei conţinută în sol şi în porii stratului protector al construcţiei
metalice.

Desprinderea catodică a izolaţiei, este marcată de o creştere de 1,5 - 2 ori a curentului

necesar protecţiei catodice. Din această relaţie rezultă că potenţialul cel mai negativ de
polarizare admis la conducta îngropată este dependent de natura solului şi de conţinutul apei în
săruri. Acest potenţial poate varia de la o zonă la alta pe lungimea conductei îngropate . Acolo
unde salturile de potenţial sunt mari, pentru a preveni desprinderea izolaţiei sub acţiunea
fenomenelor de electroosmoză şi disociere, conducta se tronsonează prin montarea de legături
electroizolante.

5. Datele necesare proiectării protecţiei catodice

Pentru a se trece la proiectarea protecţiei catodice a conductei subterane, în prima etapă

se stabilesc şi se analizează:
- agresivitatea solului;
- sursele existente de curenţi de dispersie pe întregul traseu al conductei;
- poziţia conductei faţă de alte conducte sau construcţii metalice ingropate;
- caracteristicile izolaţiei exterioare;
- legăturile pe care le prezintă conducta cu alte construcţii metalice.
Referitor la construcţiile metalice îngropate neprotejate catodic se au în vedere cele aflate
la distanţă mai mică de 300 - 500 m în afara localităţilor şi de până la 100 m în localităţi. Dacă
pe traseu există conducte sau construcţii îngropate protejate catodic, se analizează influenţa
protecţiei aplicate dacă acestea se află la distanţe relative mai mici de 300 - 1200 m.
Din enumerarea datelor necesare proiectării protecţiei catodice se constată că foarte multe
dintre acestea nu pot fi obţinute decât prin măsurători efectuate pe traseul conductei. Nu trebuie
neglijate modificarea în timp a caracteristicilor solului şi degradarea izolaţiei exterioare.
Adesea se recurge la folosirea staţiilor mobile de protecţie catodică pentru a se stabili curentul
de protecţie astfel încât potenţialul maxim din punctul de injectare să nu depăşească valoarea
admisă.
Pentru conductele vechi, cu protecţie degradată, metoda de stabilire a curentului de
protecţie cu staţie mobilă este singura ce dă rezultate sigure.

7
 6. Necesarul de current pentru protecţia catodică

Curentul necesar protecţiei catodice depinde în primul rând de starea izolaţiei exterioare.
La conductele neizolate la exterior, valoarea densităţii de curent se stabileşte in funcţie de tipul
de coroziune din sol.
Dacă procesul de coroziune este cu degajare de hidrogen, densitatea de curent necesară
este dependentă de pH-ul soluţiei apoase din sol.
Dacă procesul de coroziune este dirijat de oxigen ca în cazul solurilor aerate, valoarea
densităţii de curent este în mai mică măsură dependentă de pH. Pentru o viteză de coroziune
admisă de ordinul a 1 g/m2∙zi, densitate necesară de curent de protecţie este de 40 mA/m2.
Pentru conductele din oţel neizolate amplasate în sol omogen. aerat şi umed, densitatea
necesară de curent este de 100 - 200 mA/m2.
La conductele neizolate ce trec prin soluri cu compoziţie şi structuri diferite, densitatea de
curent indicată mai sus are un caracter orientativ. Diferenţierea puternică a caracteristicilor
solului impune tronsonarea conductei neizolate prin montarea de îmbinări electroizolatoare,
când este posibilă aplicarea unei densităţi optime de curent.
Marea majoritate a conductelor subterane sunt izolate la exterior cu un material protector.
Izolaţia exterioară face ca necesarul de curent să fie cu mult mai mic. De exemplu la vopsirea
în mai multe straturi, curentul de protecţie necesar se micşorează de 3 - 4 ori faţă de starea
neizolată, prin acoperirea cu bitum de petrol sau gudron de cărbune cu grosimea de 3 - 4 mm,
curentul necesar se reduce la 1/1 000, la o grosime de 7 mm, reducerea este de 1/10000, iar la
izolarea cu benzi adezive din polietilenă este şi mai importantă. Aceste valori ale reducerii
curentului de protecţie sunt orientative şi ele se referă numai la o conductă proaspăt acoperită.
La stabilirea necesarului de curent, principala caracteristică ce trebuie urmărită este
relaţia între izolaţia exterioară şi rezistivitatea solului. Cu cât calitatea izolaţiei exterioare este
mai bună, cu atât cantitatea de curent necesară protecţiei este mai mică, iar cu cât rezistivitatea
solului este mai mare, cu atât cantitatea de curent necesară va fi mai mare.
În practica protecţiei, adesea se aplică o densitate de curent acoperitoare de ordinul a 50 -
100 mA/m2. În timp intervine îmbătrânirea izolaţiei exterioare, care modifică rezistivitatea
acesteia. Din acest motiv, la conductele subterane izolate, densitatea de curent se majorează
anual cu 3,5 - 5 %, în funcţie de gradul de degradare.
Valoarea cu cât trebuie majorat curentul de protecţie se stabileşte prin măsurători. La cca.
3 - 4 m distanţa de conductă se introduc 3 - 4 bare de oţel înseriate la care se leagă polul pozitiv
al unei staţii mobile de protecţie catodică (fig. 4). Prin staţia mobilă se dă atâta tensiune barelor
din oţel încât voltmetrul să indice un potenţial al conductei de -0,85 V şi se notează valoarea
corespunzătoare a curentului debitat. Mărimea acestui curent se compară cu cea a curentului
asigurat de instalaţia de protecţie şi în funcţie de rezultat se corectează alimentarea.
Odată stabilit necesarul de curent, el trebuie urmărit în timp prin montarea pe circuitul de
alimentare al anozilor staţiei de protecţie catodică a unui contor de curent continuu.

8
 Fig. 4 : Măsurarea periodica a curentului şi potenţialului de protecţie

7. Protecţia catodică cu anozi activi

Metoda de protecţie catodică cu anozi activi (fig. 5) prezintă o serie de avantaje, dintre
care mai importante sunt următoarele:
- poate fi aplicată în zone îndepărtate de sursele de energie electrică;
- instalarea protecţiei este simplă;
- curentul furnizat fiind slab, nu determină apariţia scânteilor, ceea ce o face aplicabilă în
atmosfere explozive;
- curentul slab generat de anozi nu influenţează electric alte construcţii metalice aflate în
vecinătatea celor protejate;
- poate fi aplicată local sau ca metodă temporară de protecţie.
Ca dezavantaje ale protecţiei catodice cu anozi activi se pot menţiona unnătoarele:
- randamentul protecţiei este slab în soluri cu rezistivitate mai mare de 2500 - 3000 Ωcm;
- metoda devine costisitoare când sunt necesari numeroşi anozi pentru a se asigura
curentul de protecţie;
- pentru construcţia imersată în apă, anozii activi ataşaţi prin sudare măresc masa totală;
- consumul de anozi de pe traseu este diferit şi se impune controlul periodic al stării
protecţiei şi înlocuirea anozilor consumaţi sau a celor care nu mai asigură curentul de protecţie
până la unnătoarea revizie planificată.

9
 Fig. 5: Protecţia catodică a conductelor subterane (a) şi a conductelor imersate în apă (b)

Cantitatea de current, notata Q, pe care o poate genera un anod este proporţională cu

masa acestuia şi cu echivalentul electrochimic al metalului din care este executat. Masa
necesară a anodului se stabileşte cu relaţia:

m= k∙i∙t∙η [g]

in care: - i este curentul ce trebuie asigurat construcţiei, în A,

- t este timpul planificat pentru protecţie, în s,
- k -coeficientul electrochimic al metalului;
- η= 60-95% randamentul protecţiei, dependent de materialul anodului.
În relaţia de mai sus:
k=Ma/n∙F

unde: - Ma este masa atomică a materialului anodului (MAl = 26,981; MZn = 65,37;
MMg = 24,305),
- n este grupa principală de oxidare (nAl = 3; nZn = 2; nMg = 2),
- F = 96500 A.s.

Dacă masa totală m se dovedeşte prea mare pentru un singur anod atunci se procedează la
segmentarea acestuia sub formă de anozi multiplii legaţi prin cabluri metalice izolate electric
faţă de mediul de lucru sau ataşaţi prin sudarea inimii din oţel la conductă.
Prin transferarea procesului de coroziune asupra anodului activ, durata de serviciu a
acestuia este limitată. Experienţa exploatării protecţiei catodice cu anozi activi arată că durata

10
de serviciu este dependentă de mai mulţi factori, dintre care mai importanţi sunt următorii:
- materialul, masa şi aria totală ale anodului;
- poziţia anodului faţă de conducta de protejat;
- natura umpluturii de activare din jurul anodului;
- rezistivitatea lichidului sau solului în care este amplasat împreună cu conducta metalică
de protejat;
- starea protecţiei pasive a conductei metalice.
Protecţiei catodice cu anozi activi i se impune acoperirea conductei metalice cu materiale
izolatoare de bună calitate.

8. Concluzii

Coroziunea este o problemă în întreaga lume care produce pierderi de milioane de euro şi
la care se caută încă soluţii.
Procedurile de izolaţie exterioară şi de protecţie catodică a conductelor subterane devin
factori esentiali în exploatare. Numărul staţiilor de protecţie catodică necesare pentru a proteja
o conductă de o anumită lungime este dat de calitatea izolaţiei şi agresivitatea solului în care
este montată conducta.
Având în vedere faptul că fenomenul de coroziune ce apare la interfaţa conductă-sol, în
cazul conductelor metalice subterane, este un fenomen complex, favorizat de o multitudine de
factori (chimici, biologici şi electrochimici) ce crează procese electrochimice aleatorii, pentru
controlul protecţiei anticorozive sunt necesare reglaje periodice ale staţiilor de protecţie
catodică drept pentru care, în ultimii ani s-au produs şi omologat în tară de mai mulţi
producători, cabine de protecţie catodică cu funcţionare automată cu electrod de referinţă
Cu/CuSO4. Aceste cabine de protecţie catodică cu funcţionare automată au sarcina de a
menţine constant potenţialul conductei, indiferent de modificările apărute datorită vechimii
conductei sau mediului înconjurator în care aceasta este amplasata (îmbătrânirea izolaţiei în
timp, degradarea izolaţiei prin activitatea terţilor în apropierea conductelor, modificarea
agresivităţii solului prin fertilizarea terenurilor agricole, irigarea terenurilor pe timp de secetă).

11
 BIBLIOGRAFIE:

- Tudor I., “Protecţia anticorozivă a conductelor şi rezervoarelor”, Editura UPG Ploieşti,

2010
- http://www.mediauno.ro/?a=detaliu&articole_id=4750

12