Ce înseamnă pentru mine dezinstituționalizarea ?

Popescu Oana Nicoleta

Dezinstituționalizarea este un termen nou pentru mine, despre care a trebuit să mă documentez
temeinic, deoarece este un concept care a fost implementat de curând în societatea românească.

Voi prezenta un scurt istoric al termenului, așa cum l-am gasit aplicat în SUA și în legislația
românească.

În Statele Unite, în anii 1970-1980, dezinstuționalizarea a apărut ca o mișcare promovata de

mulți oameni de știință, care considerau ca este nedreaptă eticheta de boală mintală, și implicit
instituționalizarea persoanelor cu boli mintale, dacă aceste persoane nu reprezentau un pericol
pentru societate. Astfel, dezinstuționalizarea a fost implementată ca politică legală în diferite
state, având drept consecință acordarea dreptului pacienților cu boli mintale de a parasi
spitalele și putința acestora de a-și organiza viața după bunul plac, până în momentul în care se
dovedea că aceștia reprezintă un pericol pentru societate. Problemele create de
dezinstuționalizare au fost că pacienții nu s-au putut integra în societate, deoarece nu erau
capabili să îndeplinească și să respecte regulile sociale, și astfel au schimbat regimul de spital
cu regimul de detenție. In 1990, un raport a declarat ca închisoarea din districtul Los Angeles,
avea un numar de 3600 de deținuți cu boli mintale grave, aceasta fiind consecința oferirii de
către forurile decizionale a libertății și reponsabilității unor oameni cu tulburări mintale.

În România, în anul 2016, guvernul a aprobat prin HOTĂRÂREA Nr. 798/2016 din 26
octombrie 2016, programul de interes national in domeniul protectiei si promovarii drepturilor
persoanelor cu dizabilitati „Infiintarea de servicii sociale de tip centre de zi si locuinte protejate
in vederea dezinstitutionalizarii persoanelor cu dizabilitati aflate in institutii de tip vechi si
pentru prevenirea institutionalizarii persoanelor cu dizabilitati din comunitate”.

Scopul programului este dezvoltarea de servicii sociale care să conducă la participarea deplină a
persoanelor cu dizabilităţi în societate prin atingerea obiectivelor generale:

 creşterea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi instituţionalizate

 dezinstituţionalizarea
 prevenirea instituţionalizării persoanelor cu dizabilităţi
 dezvoltarea serviciilor alternative de sprijin pentru viaţă independentă şi integrare în
comunitate.

Scopul programului are ca obiectiv specific dezvoltarea serviciilor sociale de tip centre de zi,
centre respiro/de criză şi locuinţe protejate în vederea prevenirii instituţionalizării persoanelor
cu dizabilităţi din comunitate şi dezinstituţionalizării persoanelor cu dizabilităţi aflate în
instituţii de tip vechi.

Programul își propune ca în perioada 2016-2018 să atingă următorii indicatori:

- reducerea cu 300 a numărului de persoane adulte cu dizabilităţi instituţionalizate;

- creşterea numărului de locuinţe protejate cu 75;

- creşterea numărului de centre de zi cu 76;

- creşterea numărului de centre respiro/centre de criză cu 8.

Programul a fost propus în baza Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu
Dizabilităţi, document ratificat de Parlamentul Romaniei din anul 2010. Astfel, în conformitate
cu articolul 19 din Convenţia pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, statele părţi la
această Convenţie recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi de a trăi în
comunitate, cu şanse egale cu ale celorlalţi, şi vor lua măsuri eficiente şi adecvate pentru a se
asigura că persoanele cu dizabilităţi se bucură pe deplin de acest drept şi de deplina integrare în
comunitate şi participare la viaţa acesteia, inclusiv asigurându-se că:

(a) Persoanele cu dizabilităţi au posibilitatea de a-şi alege locul de reşedinţă, unde şi cu cine să
trăiască, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, şi nu sunt obligate să trăiască într-un anume mediu
de viaţă;

(b) Persoanele cu dizabilităţi au acces la o gamă de servicii la domiciliu, rezidenţiale şi alte

servicii comunitare de suport, inclusiv la asistenţă personală necesară vieţii şi integrării în
comunitate, ca şi pentru prevenirea izolării sau segregării de comunitate;

(c) Serviciile şi facilităţile comunitare pentru populaţie în general sunt disponibile în aceeaşi
măsură persoanelor cu dizabilităţi şi răspund nevoilor acestora.

Conform notei de fundamentare a HG 798/2016, în ciuda acestor obligativităţi asumate de ţara

noastră, Romania este încă tributară unui sistem instituţionalizat de protecţie socială, cu
aproximativ 2,5% (331 de copii şi 18.045 de adulţi cu dizabilităţi) din totalul persoanelor cu
dizabilităţi de la nivel national aflat într-o instituţie publică rezidenţială de asistenţă socială
pentru persoanele cu dizabilităţi. În privinţa numărului de centre destinate persoanelor cu
dizabilităţi instituţionalizate, acestea sunt de 260 de centre pentru adulţi şi 90 de centre de
plasament clasice sau modulate pentru copii cu dizabilităţi.

Această infrastructură caracterizată de cele mai multe ori prin clădiri cu destinaţie colectivă, cu
aspect de unitate medicală şi localizate departe de viaţa comunităţii, cu un management de
multe ori defectuos şi personal insuficient pregătit pentru a răspunde nevoilor de reabilitare a
persoanelor integrate, nu poate asigura tranziţia persoanei cu dizabilităţi spre viaţa în
comunitate şi obiectivul de reabilitare şi integrare socială a acestor prin asigurarea condițiilor
pentru formarea deprinderilor de viață independentă, pregătirea educațională care să permită
valorificarea potenţialului propriu.

Dependenţa faţă de această infrastructură de protecţie socială moştenită, precum şi lipsa unor
măsuri de sprijin în ceea ce priveşte dezvoltarea serviciilor sociale publice şi private care să
asigure tranziţia de la un sistem instituţionalizat la servicii integrate în comunitate, generează o
serie de practici care îngrădesc procesul de reabilitare, incluziune şi dezvoltare al persoanelor cu
dizabilităţi.

Analizănd cele prezentate mai sus, ajung la concluzia că ceea ce doresc autoritățile să realizeze
în privința dezinstituționalizării, și anume integrarea în societate a persoanelor cu dizabilități
prin intermediul unei infrastructuri corespunzătoare, este un demers necesar și în același timp
lăudabil, în măsura în care viața persoanelor cu dizabilități se va îmbunătăți.

De asemenea, implicarea organizațiilor neguvernamentale în această acțiune cred că va spori

gradul de interes care va fi acordat programului, aceștia fiind nu numai motivați financiar, dar
sper eu că și emoțional, deoarece nu este o acțiune care ți-o asumi superficial, ci în urma unor
decizii responsabile.

Un exemplu în acest sens, care îmi vine acum în minte, este proiectul MagiCamp prin care
copiii diagnosticați cu cancer își petrec câteva zile de vacanță în afara spitalului, înconjurați de
voluntari, oameni care le aduc speranța că viața este frumoasă și că merită să lupți pentru a o
păstra. Aceasta initiativă m-a emoționat profund deoarece nu credeam că voi vedea vreodată un
astfel de demers în Romania, apoi faptul că acțiunea a generat la rândul sau, firesc și spontan,
alte initiative ale acelorași oameni care au organizat Magicamp și anume MagicBox,
MagicTicket și MagicStar, arată că se poate, trebuie numai să vrei.

Resurse:
 HOTĂRÂREA Nr. 798/2016 din 26 octombrie 2016
 http://magicamp.ro/