Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA “VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, LITERE ȘI COMUNICARE


DEPARTAMENTUL LITERE
SPECIALIZAREA LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ/ LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ

Ființe malefice în literatura populară


românească

Coordonator ştiinţific,
Prof.univ. Chişu Lucian
Absolvent,
Dragomir Eduward-Alexandru

Targoviște
2014
Cuprins
-Introducere....................................................................................................... 3

-Capitolul I: Structurile antropologice ale imaginarului.


Imaginarul.......................................................................................................... 4
Arhetipuri ale imaginarului …………………………………………………… 6
Mitul…………………………………………………………………………... 7

-Capitolul al II-lea: Filosofia literaturii populare................................................ 9

-Capitolul al III-lea: Ratiunea prezentei negative in literatura populara........... 12

-Capitolul IV Cosmogonie. Fartatul, Nefartatul..................................................15

-Capitolul V.

Demonologie......................................................................................................17
5.1 Moartea . Strigoiul.........................................................................................19
5.2 Capcaunii.......................................................................................................26
5.3 Uriasii.Jidovii................................................................................................27
5.4 Fiinte malefice sub forma de baba: mama zmeilor,mama padurii, mama ciumei,
baba cloanta, baba coaja, baba harca, baba oarba, Samca......................30
5.5 Ielele..............................................................................................................36
5.6 Zburatorul......................................................................................................40
5.7 Sarpele: Balaurul, Zmeul.............................................................................. 43

-Capitolul VI Sarpele - linie parcursa in doua directii.......................................56

-Concluzie............................................................................................................57

-Bibliografie........................................................................................................61

-Anexe.................................................................................................................63
„Cel mai mare şiretlic al diavolului este de a ne convinge că el nu există”
(Baudelaire - Petits Poèmes en prose)

Introducere.

Am decis să abordez această temă având ca prim imbold înțelegerea importanței literaturii
populare, ca oglindire a propriei noastre ființe strămoșești, pentru că nu poate exista nici un mod
mai captivant, interesant și sigur totodată de a cunoaște forțele morale și spirituale ale unei
națiuni, decât prin literatură sa populară.

Mi-am manifestat în acest fel preocuparea pentru folclor și am încercat să acreditez ideea că
elementele de bază ale literaturii noastre populare sunt de origine mitologică, aparținând
fondului universal de simboluri și semnificații cosmogonice, elemente prezente de altfel și în
culturile indo-europene.

„Se înțelege, noi căutăm în poezia noastră populară tot ce este floarea simțurilor unui popor, al
românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc”.

Plecând de la o veche zicătoare care spune că: „cea mai mare șiretenie a Diavolului este să te
convingă că nu exista” am ales să studiez în profunzime maleficul din literatura populară
românească, în special ființele ce produc intriga în liricele populare românești .

Omul originar s-a divizat, a căzut prin înfăptuirea așa-numitului „păcat originar” sau
„strămosesc” fiind alungat din Rai. În timpurile primordiale, omul cunoștea doar Binele, dar
după ce a mușcat din mărul Pomului Cunoașterii Binelui și Răului, Răul este căutat pentru a fi
cunoscut și în cele din urmă răpus, pentru a merita starea initi, primordială, cea din sânul Tatălui
și a deveni Unul cu acesta, contopindu-se și devenind el însuși zeu. Consider așadar că literatura
populară reprezintă mesajul de reîntoarcere, al regăsirii stării paradisiace, contopirea cu spațiul
abstract absolut.

Sigmund Freud a descoperit că în interiorul nostru există mereu o luptă puternică însoțită de o
suferința ce se datorează unor frustrări, conflicte interioare ale individului, el spunea că acestea
se află în „subconstient” adică acolo unde se află toate forțele tenebroase ce-l ghidează spre rău
pe om, concluzionând că de cele mai multe ori defectele persoanei se dobândesc din copilărie.
Jung nu a fost mulțumit de această explicație și de testele și a încercat să caute mai departe și în
izvoarele culturilor vechi, în mitologie, unde a și găsit răspunsul, observând că (studiind visele
unor persoane ce au fost testate) în interiorul oamenilor, indiferent de origine se află unele lucruri
comune pe care el le numește „arhetipuri”.

Alb si negru

Blândă toamnă dunareană, dezmierdându-ne , s-a dus.


Totu-i alb și rece-i totul: jos, omătul, bruma sus.
Moarta-i lumea sârbezită, peste care, fără față,
Fără nori și fără soare, greu atârnă albă ceață

Șerpuiește-n aer fumul și se-ntinde alburiu


Din colibe, troienite ca sicriu lângă sicriu.
În zadar privirea cată negre benghiuri în albeață;
Pin’ și umbrele sunt albe pe cea marumade gheață!

Însă iată, că șiraguri de călugări în sobor,


Vezi ceva negrind în zare: ciorule pe șes cobor
Și de spânul chip al iernei, vesel croncănind, săgata....
Mult mai drag mie viul negru decât albul fără viață!

(B.P.Hasdeu- „Scrieri literare”, Revista noua, 1888)

Structurile antropologice ale imaginarului.


Imaginarul.

Ascensiunea imaginarului își are un loc deosbit în trăsăturile orcărui domeniu în zilele noastre,
unii îl încadrează ca și element național principal, cum ar fi cei din Franța cu al lor „mentalite și
imaginaire”. Bineînțeles și istoricii au avut un cuvânt de spus în acest sens, dar probabil din spirit
obiectiv mai mult au stricat farmecul imaginarului, „ nereușind să recunoască regulile de joc
stabilite de alții, ei nici nu mai par tentați să contruiască o teorie istorică specifică” ; dar pentru a
feri un cuvânt prost spus, iau aminte și menționez că poate de multe ori antropologismul
structural poate să fie totuși în complementaritate cu teoriile istoricilor.

Categoric vom încerca să evităm ideologiile care au preluat această moștenire și au absolutizat-o
sub proipriile-și forme depreciind puterea alternanței. Dacă doriți, pentru o lămurire mai
potrivită îmi voi permite să exemplific raționalismul modern, și cu toată grija voi numi în această
„vină” și teologia, tocmai de aceea rezultatul este deseori caricatural.

Gândindu-ne la imaginar va trebui să delimităm din start pentru studiul nostru ce anume ne
interesează. Categorii sunt mult mai multe și complexe, o să evităm tot ce ține de caracteristicile
societății moderne și ne vom focusa pe imaginarul tradițional.

„Prima dificultate a imaginarului este pur și simplu chiar definirea sa. Cum sa valorifici
drepturile unei discipline care nu dispune nici măcar de o definiție convingătoare?”

Cum Evelyne Patlagean considera, imaginarul este „constituit din ansamnblul reprezentărilor
care depășesc limita impusă de constatările experienței și de înlănțuirile deductive autorizate de
acestea”. Practic imaginarul aparține tuturor aspectelor ce nu țin de realitate și pot fi concepute
ori prin deducție logică ori direct prin mersul zburdalnic al gândurilor prin mintea noastră; ca și
caracteristică foarte interesantă mi se pare incontestabilitatea orcarui imaginar.

Le Goff propune o diferență interesantă și subtilă între ceea ce se numea în timpul medieval
„minut”, „miraculos” și „magic” (a doua se referă la Dumnezeu, a treia la Satana, dar prima este
într-un fel neutră).

„Pentru a ne apropia de o soluție, trebuie depășită dihotomia real-imaginar și, de asemenea,


trebuie să se renunțe la utilizarea Rațiunii ca măsură pentru orice. Imaginarul este un produs al
spiritului”

Este esențial să înțelegem diferența esențială dintre percepție și imagine, cu ajutorul lui Jean-Paul
explicând faptul că imaginea este caracterul intenționat al proiecției unei conștiințe; totuși, în altă
ordine de idei, același autor consideră că imaginația este un fel de umbră, o rudă saaraca sau o
fantomă degradată a cunoașterii.
Pentru a simplifica studiul nostru, recurgem la arhetipuri ca elemente constitutive ale
imaginarului; consider că omul este perceput să gândească,să simtă și să viseze într-o manieră
strict definită, acestea sunt arhetipuri.

Arhetipuri ale imaginarului.

Așadar, arhetipurile pot fi numite ca și o constanța tendinsta și esențială în același timp a


sipiritului uman, fiind schema de o organizare a tot ce înseamnă om, dar să nu uităm că
întotdeauna contururile personale, mai bune, mai rele, rămân.

Cât se poate de scurt vom trece în revistă câteva importante arhetipuri esențiale, un motiv sublim
și esențial pentru a le acorda importanță este faptul că substanța arhetipala se află în spiritul
fiecăruia din noi.

Arhetipurile definite de Carl G. Jung par a fi insufieciente și mai puțin convingătoare, fiind
limitate la anima(principiul feminin prezent în inconștientul masculin), respectiv
animus(principiu masculin prezent în inconștientul feminin); un alt mare efort e a sistematiza
arhetipul îi aparține lui Gilbert Durand care împarte domeniul imaginarului în două mari
categorii: regimul diurn și regiumul nocturn; regimul diurn exagerbeaza contradicțiile iar cel de-
al doilea dimpotrivă le anulează. Tot el categoriseste arhetipul în trei concepte: arhetipul ca
matrice universală, simbolul individualizat și schimbător, și schema generală a imaginii( de
exemplu arhetipului „cer” îi aparține o schema ascesională cu o mulțime de simboluri: saca,
săgeată zburând etc.)

Primul arhetip se referă la conștiința unei realități transcendente; o realitate inangibila, invizibilă
dar pe cât de absența în realul fizic, pe atât de importantă în realitate; este arhetipul ce ține de
supernatural și al manifestărilor miraculoase; acest supranatural poartă intideauna amprenta
sacrului. Rudolf Otto consideră că omul conștient este condiționat de o forță distinctă în afara
voinței sale, îl numea Atotdiferitul.

Sacrul este prezent nu numai într-o multitudine de sisteme mitice(cultul strămoșilor, religii, etc)
dar sacralizează și o mulțime de obiecte sau spații(locuri sfinte percepute că centre ale lumii,
jocuri rituale, etc.)
„Ce mai ramane din această viziune arhetipală a unui univers miraculos în societatea modernă,
care pare a se remarca tocmai prin demitizarea lumii? Oare sacrul este pe cale să dispară, să
abadoneze puțin câte puțin spiritul uman?”

A doua structură arhetipala se referă La moarte și viața de apoi, dublul. Conținutul acestei
teorii se referă la convingerea că trupul material al unei ființe este dublat de un element
independent și material al ființei umane(dublu, spirit, suflet). Multe credințe spun că acestea s-ar
putea desprinde chiar în timpul vieții (explicând călătoriile extatice și peregrinările vrăjitoarelor
și a licantropilor, etc.); el își continuă existența și după moarte, indestructibil și nemuritor.

Între lumea celor vii și a celor morți delimitarea nu este niciodată absolut delimitată , existând
porți care permit transmigrarea anumitor aleși dintr-o lume în alta( exemplu strigoii). Spiritele se
pot afla și printre noi, se pot maifesta, pot fi contactate, credința menținută din vremurile vechi
până la spirituismul modern.

Unitatea, este un arhetip ce încearcă să supună lumea unui principiu unificator, omul încercând
să trăiască într-un univrs omogen și inteligibil. Religiile, gândirea malefică, filozofiile, fiecare în
felul sau încearcă să redea un maximum de coerență.

Această unitate se manifestă la toate nivelurile; cosmic cuprinzând legi ce guvernează


Universul, integrarea omului în Creație(corespondența macrocosmos - microcosmos), dar și la
scara comunităților umane unde o serie întreagă de mituri și ritualuri le oferă oamenilor o
coerentă, o ordine.

Bineînțeles, unde există o ordine, o coerentă își va face apariția mai devreme sau mai târziu și
incoerență. Deci, următorul mit amintit este cel al Luptei. Cum vom observa în această lucrare
fiecare simbol își va avea adversarul, un corespondent antitetic: ziua și noaptea, apa și focul,
binele și răul, Cerul și Pământul, albul și negrul, spirit și materie, sfințenie și blasfemie etc. Cu
toate acestea, chiar dacă vorbim de niște poli opuși și ei sunt supuși principiului unității.

Mitul.

Mircea Eliade susține că este dificil să definești mitul cu o teorie acceptabilă pentru toți savanții
și să fie în același timp accesibilă și nespecialiștilor
Mitul este un concept care adesea revine când este vorba despre imaginar. Dacă analizăm mitul
pe cât de nespecialist se poate, am da această denumire orcaruilucru se îndepărtează de realitate,
devenind o ficțiune, dar această teorie modernă este departe de a fi acceptabilă. Nu este suficient
să deformezi realitatea sau să o reconstruiesti pentru a inventa un mit.

El se distinge de istorie dar se presupune în același timp că ar reproduce o istorie adevărată,


intelgem în acest mod că partea cea mai secretă a unei identități naționale se încredințează
mitologiei sale pentru că mitul este ceea ce istoria ca știință a uitat dar a fost păstrat de
spiritualitatea comună a unei nații. Înțeleg în acest caz că mitul este o complexă realitate
culturală. În gândirea lui Eliade mitul este „povestea unei faceri” a unei”geneze” care relareaza
istoria sacră a unor ființe suranaturale care au creat totul, de aceea exprimă un model exemplar al
tututror activităților omenești.

Deci mitul codificat exprimă și scoate în relief credințele, obiceiurile și identitățile unui popor,
impune principii morale, oferă reguli și instrucții practice ce urmează să fie folosite de om în
viața de zi cu zi.

O altă situație de explicare a mitului dată de Claude Levi-Strauss susține că mitul este produsul
imaginației omului primitiv, care instinctiv și-a construit modele logice de știință, pentru a
explica viața în natură de zi cu zi. Pentru oamenii primitivi ai lui Strauss, mitul poate fi
interpretat că și a€ “ oglindire a structurilor sociale, revelator al sentimentelor, fundamentale
într-o societate, - o tentativă de explicare a fenomenelor meteorologice, astronimice sau
misterioase.

După Stith Thompson, mitul este o proză naratica(tradițională) care în societatea prin care
„umbla” este considerată o realitate veridică a ceea ce s-a întâmplat într-o vreme apusă.

Relația om-simbol a creat din cele mai îndepărtate timpuri o conexiune între ființă umană fizică
și intimitatea infinită a acesteia, încercând a descifra limbajul naturii și al cosmosului din care
face parte.

Este cu adevărat inițiatic și important pentru o persoană să înțeleagă de ce-ul acestor simboluri,
elemente de conduită folclorică ce fac parte din patrimoniul nostru cultural.
Despre arhetipuri, Mircea Eliade spunea că: „ poartă în ele un mesaj ce interesează în mod direct
condiția umană, căci imaginea dezvăluie aspecte ale realității ultime, altfel inaccesibile; prin
decriptarea simbolurilor arhetipale omul pătrunde în imperiul Marilor mistere... simbolurile sunt
principii universale și unificatoare. Efortul hermeneutic de descifrare a semnificațiilor secrete ale
simbolurilor duce la o transformare lăuntrică. Fiind ființăƒ simbolizatoare, omul este dotat cu
gândul simbolic care îi permite să circule prin toate nivelurile realului. El nu se mai simte un
fragment impermeabil ci devine și trăiește ca un Cosmos viu, deschis către toate celelalte
Cosmosuri vii care-l înconjoară”

Filosofia literaturii populare

Cuvântul „literatură”, derivat din latinescul „littera”, nu exprimă nici măcar jumătate din ideea
pe care limbile latine moderne nu posedă altă denumire mai generală, mai completă, mai
caracteristică. Literatura s-a născut o dată cu omul, mult înainte de a se inventa acele semne
convenționale cu ajutorul cărora gândirea este pietrificată și oprită din a zbura prin aer,
schimbătoare și mlădioasă precum vocea .

Primul cuvânt, ieșit din gura primului om, a fost deja o literatură. Importanța literaturii o
putem observa încă de la strămoșii noștri antici, romanii, care numeau cu același cuvânt și
literatura și umanitatea: „humanitas”. Inventarea scrierii a permis acumularea cunoștințelor într-
un mod mai dezvoltat, mai sistematic,mai sigur și a luat nastere literatura artificială propriu-zisă
care nu a putut nici măcar un mic procent să împiedice existența și persistența literaturii
primitive nescrise, conservată și continuată în straturile inferioare ale popoarelor.

Mijloacele acestor două genuri de literatură sunt total diferite, din moment ce una din ele este
pretențioasă datorită variatelor și nenumăratelor sale resurse, cealaltă este simplă. Diferența este
atât de profundă încat produsul literaturii populare, chiar dacă a fost scris mai târziu, tot
păstrează forma naivității originale, iar produsul literaturii culte, ajungând mai târziu la popor, tot
nu se poate dezbrăca de originea ei savantă.
Vom distinge două mari calități în literatura populară din orice țară: întâi, izvoarele ei
inspraționale vin direct din natura bruta, pe când în literatura cultă cunoaște deja natura filtrată, și
deseori modificată de concepții științifice; în al doilea rând, ea oglindește caracterul poporului în
mijlocul căruia trăiește, pe când literatura cultă cu siguranță va fi întodeauna mai mult sau mai
puțin cosmopolită.

Literatura populară, parte semnificativă a folclorului românesc, creație cu o geneză specială,


transmite sub natura simbolică întregul univers mitologic al unui popor tocmai pentru ca nu
reflectă un punct de vedere individual, iar aceasta se arată în toată splendoarea sa inițiatului care
asemeni lui Homer știe să citească în chintesență. Tradiția, prin ampla ei viziune, constituie un
corpus de informații care încearcă să prevină sau să înlăture răul și orice formă de manifestare a
acestuia(prin descântece, interdicții, algoritmi)

Cum multi filologi au afirmat, folclorul este o sursa de inspirație pentru literatura cultă reluând o
tendință care a devenit uzuală exemplificând ” Dacia Literară” sau mai ales pe Alecsandri cu ale
sale ”Doine si Lăcrămioare”. Această teorie este susținută și de B.P.Hasdeu care valorifica
basmul ca fiind pentru literatura cultă un important izvor psihologic din care dramaturgii și
romancieri români ar putea să împrumute din abundență fine și profunde concepții asupra inimii
umane.

Pornind de la constatarea lui Vico că „ totalitatea științelor omenești își au rădăcinile în


popor...”deducem că poporul a fost primul filosof, primul istoric, primul medic, primul
astronom etc. Hasdeu lărgește sfera de influență a folclorului și conchide că ”istoricul, fie oricât
de științific, e silit să culeagă legende, cu care explică ceea ce n-ar fi putut explica cu documente.
Juristul contemporan se teme a face pentru popor o haină care să nu se potrivească cu talia lui, ci
el trebuie obiceiurile juridice ale poporului, pe care apoi trebuie să le adapteze teoriei juridice.
Medicul de cele mai multe ori ia un lucru din popor și apoi zice că a făcut o invenție.

Hasdeu insistă de asemenea și asupra caracterului variabil al folclorului de la un purtator la altul


relatând că această instabilitate vine ca o consecință firească a faptului că folclorul este o creație
ce pleacă din sânul poporului, ficare simțindu-l ca al său, adăugând, suprimănd, toate aceste
modificări fără consimțământul cuiva, din moment ce acel lucru este al nimănui. Uneori, această
variabilitate este surprinsă chiar și la același individ.
Cu toate aceastea, caracterul colectiv al creației folclorice este pus în opoziție cu cel individual,
și trebuie amintit că și produsul folcloric este tot o creație individuală fiind compusă inițial de un
singur individ. Îndată ce acesta și-a format cugetarea, o poate transmite și altora, moment în care
intervine selecția, iar ce creație poate fi valoroasă se va ridica neîncetat și va fi modelată de
popor până în momentul în care va ajunge la nivelul geniului popular. Așadar, putem evidenția
trei pași pe care o operă folclorică îi parcurge în procesul de circulație; trecerea din gură în gură,
din țară în țară și din epocă în epocă, acești trei pași formând o triplă rotație. Acțiunea acestor trei
factori, talentului individual, epocilor istorice și a ariilor de răspândire, va fi ulterior un criteriu
important în modelarea produsului popular.

Creații folclorice precum basmul, legenda sau balada, reprezintă tipurile cele mai vechi de
documente cu ajutorul cărora am putea reconstitui un raport între mit și literatură. În aceste opere
literare, umanul reprezintă un nivel ontic în planul căruia semnificația mișcării este imprimată
prin imixtiunea cu un nivel superior, al sacrului. Existența și actele umane nu au nici o
semnificație proprie și nu se justifică prin ele însele, și își capătă semnificația și justificarea
numai în măsura în care nivelul superior, sacrul, i le împrumută umanului.

Literatura populară, ca și cea cultă, traduce câteodată din alte limbi și împrumută de la alte
popoare cu care este învecinată sau prin evenimente politice. Așa găsim spre exemplu balada
noastră „Mioara” și la greci și la arnăuți; acelea despre Baba-Novac și Doicin ne sunt comune cu
serbii; iar încântătoarea doină despre „sărmana turturică” se găsește culmea,ca prin miracol, la
trei capete extreme ale Europei, în România, Spania și Danemarca.

Aici putem sublinia faptul că literatura populară, împrumutând și traducând, reface într-un mod
cu totul admirabil corpusul străin, dându-i un aer local, în vreme împrumuturile literaturii culte
se chinuie și laudă a surprinde orbeste fondul, spiritul și deseori până și forma originalului.

Astfel, nu poate fi un mijloc mai interesant și mai sigur de a cunoaște forțele morale și
intelectuale ale unei națiuni, decât numai prin literatura sa populară; și nu este nici un alt mijloc
mai potrivit și mai frumos de a da unei literaturi culte un caracter original și distinctiv, decât
nutrind-o din literatura populară, precum literatura populară se adapă din fântânele unui instinct
virginal
Cei dintâi folcloriști au fondat o teorie filozofică a culturii populare, aceea a „Volksgeist-ului”,
adică a preaslăvirii etniei, conceputa mistic ca un strat „mamă”, ca o „matcă” a creatiei populare.
Potrivit acestei teorii, fiecare neam, fiecare etnie avea o cultură a sa, originală și specifică,
meritând a fi reconstituită tinând cont de puritatea ei inițială.

Să reconstruiești aceste materii folclorice ale neamului, era mai mult o datorie patriotică decât
științifică. Obligația de bază și rolul fiecărui cercetător era de a arăta cî și națiunea sa face parte
din cadrul universal, că există, că are o cultură populară splendidă. Așadar culegerile de folclor
erau o armă de luptă. Un popor se înfățișa în arena mondială prin folclorul său, iar orice
culegător ce simțea ca un fel de soldat al națiunii lui, fiind dator să înfățișeze publicului mare
neamul său într-o lumină cât mai demnă, cuviincioasă, impresionantă.

Trebuie însă să fim atenți pentru a nu exagera. Principiul că limba și literatura culta trebuie să se
întoarcă în popor nu trebuie riguros susținut, căci ar putea duce la maimuțării. Când un literat
vrea să facă ceva în felul în care poporul face, trebuie să se inspire, nu să copieze.

Din toate aceste valori culturale,cum creațiile populare ar putea fi numite, vor rezulta, influența
și defini la rândul lor, anumite valori morale; acestea se vor reflecta în comportamentul
individului, deci și al societății.

În „Filosofia Valorii”-1945- Petre Andrei definea valorile etice ca și valori sociale născute prin
contactul indivizilor și care se găsesc rădăcinile în natura sociala a omului. Așadar, etica asigură
formarea unei societați și a unui popor prin valorile promovate și impuse în cadrul relațiilor
dintre oameni în urma recunoașterii unor sisteme de valori și prin nerecunoașterea altora.
Rațiunea și influențele prezenței negative în literatura populară.

Principiul unei simetrii inverse face ca formelor să le corespundă unele „antiforme”, temelor-
„antiteme” iar eroului un „antierou”; există destul de des și situația în care răul nu este o antiteza
a spiritelor bune, a Lui Dumnezeu, ci rolul său e cu totul inferior. El se identifică uneori cu
zmeul, mai ales sub raportul imbecilității.

Numele-i în limba română indică pe „draconele”, balaur, sau șarpe înaripat, care, dupa conceptia
iudaico-creștină, simbolizează însușirile-i amăgitoare și insidioase.El nu dă oamenilor ajutor
decât cu prețul unui suflet nevinovat, care mai totdeauna scapă cu ajutorul unei ființe superioare.

Conflictul central, chiar dacă implică o multitudine de caractere, de acțiuni și de situații,


formeaza totuși un tot coerent, asta însemnând că în mintea cititorului, elementele narate se
înlănțuie prin referirea la acel conflict cu ce este rău, structurându-se totul într-o unitate logică.

Să presupunem că ar putea exista o ființă umană care să nutrească o completă aversiune sau
măcar o completă indiferență pentru acțiune și luptă. E de presupus că ea n-ar putea participa la
acțiunea și lupta unui personaj fictiv, eroul unei povești, n-ar putea acorda nici un fel de interes
narațiunii. Gustul sau interesul pentru acțiune este sugerat și intensificat prin imaginea unei lupte
efective împotriva unui adversar, vinovatul.

Exercitarea darului acestei participări contribuie la umanizarea și împlinirea fiecăruia dintre noi,
iar narațiunea este una dintre cele mai eficace modalități pentru asemenea realizare. Putem deci
discuta despre interesul epic creat de lupta valorilor asupra non-valorilor, deoarece este firesc să-
l preocupe pe un om echilibrat victoria binelui.

Într-adevar, simpla luptă a unui rău pentru scopuri nejustificate, inițiativele unui ambițios, ale
unui hoț, lacom,nu vor putea niciodată atrage de partea violențelor lor solidarizarea mintală a
nimănui; dimpotrivă, fără a se alinia în regulile unei anumite etici sistematice, năzuința
predominantă în străduința eroului corespunde în general unui ideal larg, firesc omenirii întregi,
firesc omului normal. Triumful valorilor implică imaginea unei omeniri fericite.

Pe de altă parte, dacă ne amintim și de triumful răului putem constata că nimic nu atrage o mai
viguroasă solidarizare decât suferința celui ce a fost victima nedreptății. Tema nedreptății fiind
una fecundă din punct de vedere emotiv, ea reușește mai mult decât oricare alta să capteze
interesul și să imprime povestirilor o notă de senzațional.

Susceptibilitatea umană față de nedreptate, nevoia pe care o simțim de a recționa împotriva ei și


totodată solidaritatea noastra cu cei ce se împotrivesc injustiției este nu numai de proveniență
etica, dar și profund logică.

S-ar putea redacta o imensă monografie culegandu-se și cercetându-se întreaga epopee umană să
lupte împotriva nedreptății, așa cum apare ea în narațiunile populare din totdeauna. Acolo, s-ar
putea vedea cum din educația „omenească” face parte acel îndemn desprins din toate exemplele
narațiunilor, îndemnul spre a pune în practică simțul logic al justiției. În toate aceste cazuri
narațiunea servește minții și inimii revanșa urmarită împotriva anomaliei etice, restabilind
rațiunea.

În urma cu doua mii de ani, Aristotel a lansat în al șaselea capitol al lucrării sale „Poetica” o
teorie despre rolul „catartic” pe care arta îl are în viețile noastre sufletești. În gândirea acestuia,
în centrul narațiunii stă un mănunchi de împrejurări care ne trezesc ori compătimirea, ori teama.
Putem deduce din acest ansamblu de teorii aristoteliene urmatoarele scurte considerații: Avem
înclinări ce se cer a fi satisfăcute, de asemenea avem o puternică tendință de a simți unele
pasiuni, din aceast „clocot” se naște o anumită tulburare, un dezichilibru interior. Prin urmare,
desfășurarea conflictului cuprins în mijlocul unei narațiuni, prin teama și compatimirea pe care
ea reușește să le exercite asupra noastră, potolește setea de pasiune, exagerare chiar de acțiune
personală și ne redă echilibrul necesar vieții.

Întrebându-ne dacă într-adevar funcția catartică este într-adevar aplicabilă în cazul narațiunilor,
și se poate contribui cu ceva la „vindecarea” unor dispoziții sufletești anormale, exagerate sau
morbide, putem să ne amintim distincția făcută de Eduard Muller între tratamentul alopatic si cel
homeopatic. Primul tratament se realizează prin contrast iar cel de-al doilea prin exces. Efectul
catartic al homeopatiei prin literatură ar fi un fel de saturație a unor înclinări prin sugerarea
excesivă a unor situații pe care le urmărește în viața cititorul, situații pe care el le caută însetat.
Se poate totodată ca ele să poată trezi în mintea copiilor apucături malefice care stăteau până
atunci adormite.

Dacă ar fi să măsurăm pentru fiecare narațiune de acest gen în parte, influența în mentalitatea
unei anumite generații, chiar națiuni, n-am putea estima nici pe departe potențialul de luptă
pentru dreptate care a fost indus în fiecare suflet, picătură cu picătură, de-a lungul tuturor
secolelor, de-a lungul miilor de generații.

În literatura populară românească,dracul mai întotdeauna își găsește rolul prin orice domeniu,
culmea, deși creștinii se feresc să îi pronunțe numele(defapr pretind), rostirea acestuia se face
mereu.

Cauza feririi de a pronunța sau de a avea orice legătură cu acest nume, bineînțeles, e frică, cum
vorba spune: „pomensti de lup, și lupul în curte”, deci logică oamenilor e simplă, nu pomeni
numele dracului să nu te trezești cu el în curte.

Cosmogonia.

Înainte de a fi creat Cosmosul, a fost un hău pustiu și întunecat,în care plutea un orcan de ape
înegurate, numite în majoritatea miturilor „ Ape primordiale”. Hăul acesta pustiu alcătuia
Haosul. El nu avea nici un capăt, nici afund, nici se sprijinea pe nimic și nici nu sprijinea ceva,
pentru că nu era nici spațiu, nici nespațiu, nici timp, nici netimp, nici mișcare, nici nemișcare.

În golimea acelui Haos, se găseau laolaltă toate stihiile lumii, care erau unite și nu se distingeau
una de alta și nici nu se opuneau una alteia. Focul,apa, aerul, pământul, lumina și întunericul
sălășluiau în coexistență, formând o stare ce nu cuprindea nimic real și nici ireal,fără viață, fără
moarte, trecut sau viitor.
Deasupra orcanului de ape se plimbau fără să-și găsească locul două ființe gemelare, numite
fărtatul și nefărtatul, sau doua ipostaze ale uneia și aceleiași divinități. Fărtatul și Nefărtatul erau
defapt expresii ale primelor contradicții din Haos.

Fărtatul și Nefărtatul sunt doi frati care nu se completează reciproc, bătrâni de când lumea. Nu
seamănă nici fizionomic, nici temperamental, nici din punct de vedere al rolului în activitatea lor
cosmica și terestră. Unul are înfațișare severă, patriarhală,calmă, celălalt crispată, sălbatica;
primul este liniștit, înțelegător, domol și bun iar celălalt este nervos, neînțelegător și rău.

Fărtatul este un creator divin, care experimentează mereu făpturi convenabile firii Lui, iar
Nefărtatul este un imitator, a cărui contracreație este înfăptuită doar pentru a opune creația
fratelui lui; așa se face că pe plan antropogonic, Nefărtatul a imitat creația omului prin cea a
căpcăunilor, a blajinilor, a uriașilor. În ceea ce privește animalele a imitat creația calului cu un
măgar, a câinelui prin lup, a oaiei prin capră, a porcului prin mistreț, a pisicii prin șoarece, a
vulturului prin bufniță, a albinei prin viespe și muscă,a porumbelului prin coțofană, a rândunicii
prin liliac, a privighetorii prin vrabie; de asemenea în plan fitogonic a imitat creația trandafirului
prin răsură, a grâului prin neghină, a verzei prin scai, a nucului prin ghindă, a bradului prin plop,
a salciei prin răchită, a viței de vie prin agriș etc.

Se spune, că plictisiți și nervoși de atâta rătăcire peste ape, Fărtații s-au hotărât să facă ceva, nici
ei nu știau ce anume, fără să știe de unde să înceapă, și cum se chinuiau ei au ajuns întâmplător
să descopere secretele Haosului.

Într-o relatare din anul 1889 despre crearea cosmosului a unor ciobani sibieni, se spune că până
nu a fost lumea, a fost numai apa multă și întinsă, iar Dumnezeu gândindu-se să facă lumea, nu
știa în ce fel să o creeze. Fiind supărat mai ales că nu are frați nici prieteni; de mânie a aruncat
baltagul în apa întinsă, imediat după din baltag a crescut un arbore mare sub care ședea Dracul.
Acesta i-ar fi spus Lui Dumnezeu că ar vrea să se înfrățească cu Dânsul, iar Dumnezeu bucuros
ar fi acceptat doar prietenia lui, pentru că frate cu El nu poate fi nimeni și nimic. După ce s-au
hotărât în cele din urmă asupra creeri unei lumi, Dumnezeu l-a trimis pe diavol pe fundul mării
după nisip pentru a face din el pământul, nedumerit, diavolul l-a întrebat pe Tatăl cum poate să
facă pur și simplu pământ din nisip; Dumnezeu i-a răspuns „Voi rosti numele meu și pământul va
fi gata”. Diavolul a plecat spre fundul mării, dar șiret fiind, în loc să aducă nisipul pentru creerea
pământului, a dorit să-și creeze o lume doar a lui și astfel și-a rostit numele; în schimb, spre
surprinderea lui nisipul a început să-l ardă. După repetate încercări timp de 9 zile,diavolul a fost
atât de ars încât s-a înnegrit și s-a întors la Cel ce l-a creat. Dumnezeu îi spuse: „ Te-ai înegrit, tu
ești prieten rău, du-te și adu nisip dar nu-ți mai spune numele tău că altfel o să te faci scrum”. În
cele din urmă, diavolul a adus nisip iar Creatorul a făcut Lumea. Văzând toate acestea, s-a
bucurat mult cel rău și i-a spus lui Dumnezeu că a ales un copac sub care va sta iar El va trebui
să-și caute alt lăcas. Dumnezeu s-a supărat pentru aceasta și l-a alungat pe prietenul rau, iar de
pe pomul cel mare a cazut carne pe pământ și din frunzele arborelui s-au făcut oamenii.

Aceste două legende despre creație complică problema cosmogoniei, din prima reiese că șarpele
a preexistat cosmosului și a emers o dată cu arborele cosmic iar din a doua reiese că este o
creație malefică a însuși nefărtatului, iar cele nouă zile de încercări de a-și sădi propria lume
simbolizează faptul că șarpele s-a încolăcit în spirală de nouă ori, spirala ce devine permanentă.

Se spune că de atunci corpul șarpelui s-a menținut pe cer și poate fi observat încolăcindu-se ca
un brâu alb pe care strălucesc noaptea solzii de argint, această explicație poate fi o reprezentare a
Caii Lactee.

În poemul lui Mihai Eminescu „Andrei Mureșan”, răul este o entitate creatoare, produsul lui
fiind istoria universală, care se repetă, la fel ca și spirala șarpelui mai sus amintită. Istoria
oamenilor este ca și blestemată, a cărei evoluție se datorează răutății însăsi.

Primele ființe omenești apar din joaca celor doua făpturi gemelare. Fărtații, plictisindu-se după
crearea stihiilor cosmosului au hotărât să creeze ființe unul după asemănarea celuilalt. Așadar,
Fărtatul modela imaginea nefărtatului și viceversa; în urma acestui ludic exercițiu Fătatul a creat
o făptură uniformă, urâtă ce semănă cu Nefărtatul căruia i-a dat suflet și a trimis-o pe pământ. Și
altă caricatura pe care Nefărtatul a conceput-o, o caricatură a Celui Bun; așa au luat naștere
căpcăunii, cu ei s-a împlinit primul ciclu antropogonic.

Demonologie.
Daimonii sunt semidivinități mitice ce depind de destinul cosmosului și, ceea ce este mai
important, de destinul omului. Așa se face că prezența lor în mai toate sectoarele de activitate
umană, chiar când aceștia urmăresc să împiedice sau să degradeze pe om, îl remodelează
ontologic și-l face să-și domine slăbiciunile

Este foarte important să facem o distincție între demoni și daimoni. Această deosebire constă în
structura și caracterul acestor făpturi. Daimonii sunt făpturi bivalente exprimate prin dualism
convertibil, specific fratrocrației demiurgice a Fărtatului și a Nefărtatului; ei pot fi când buni,
când răi. Menționăm faptul că daimonii tind mai mult să inspire, să protejeze viața omului,
inconștient, prin dinamizare și foarte rar provoacă dezechilibru.

În schimb, demonul, este lipsit de scrupule în acțiunile lui, exprimă o singură structură
ontologică ce promovează răul. Din unele sale activități poate rezulta binele, dar nu conștient,
datorită incapacității sale de a realiza rolul profund al vieții în cosmos.

Principala deosebire constă în libertatea de acțiune: daimonii acționează liber, în cadrul ordinii
creației demiurgilor cosmici, iar demonii acționează în spiritul anarhiei, al dezordinii, al
distrugerii a tot ce a fost creat de Fărtat.

În acest fel, demonologia mitică intră în conflict cu hagiografia religiei creștine ortodoxe. În
mitologia creștină, Nefărtatul este proclamat căpetenia demonilor. Numit și Belzebut,
conducătorul diavolilor din Noul Testament, cu Lucifer capetenia îngerilor căzuți spre păcat,
Diavolul.

Categorii de demoni dupa nivelul cosmic de actiune: Demonii se împart inițial în trei categorii
în funcție de mediul cosmic care este propice desfășurării activității lor: văzduhul, pământul,
subpământul. Cea mai importantă categorie a demonilor este aceea a demonilor subpământeni, în
care se află cetatea Satanei sau Iadul cetățile unor ființe pseudodemonice: zmei de pe așa-zisul
Celălalt tărâm .

În iad locuiesc:Satana, Aripile Satanei, Mama dracilor sau Mamoarca, Tălpile iadului și Tartorii
dracilor dar și Arhedemonii(un fel de arhangheli infernali) și demonii mărunți care alcătuiesc
oastea infernală. După această oaste vin randasii iadului și mai apoi curierii dintre iad și celelalte
nivele de acțiune ale demonilor.

Pentru a înțelege cât de departe s-a ajuns cu clasificarea demonilor putem exemplifica din rândul
unei specii și anume Aripile Satanei pe Avestitia sau Samca, care este cel mai viclean și pericols
spirit necurat. Ea este înfățișată ca o bătrână în pielea goală, cu părul până la călcâi, cu sânii
până la genunchi, cu ochii sticloși, cu unghiile ca secerile,cu patru picioare îmbrăcate în păr de
urs; se arată femeilor care nasc și le torturează dându-le spasme și de multe ori chiar le omoară.”
Se metamorfozează noaptea în animale( în afară de oaie, vițel sau porumbel, pentru că sunt
animale sfinte) și se arată femeilor și copiilor.

Dintre arhedemonii mai cunoscuți putem remarca pe Uniila(părintele îndrăciților) și Sarsaila(cel


asemănător Satanei), născut de Muma Pădurii metamorfozat într-o fecioară frumoasă care s-a
împreunat cu Satana. Uniila este căpetenia vrăjitorilor și a solomonarilor .

Provoacă la senzualism, incest depravare și sodomii. Sarsaila e patronul demonilor care incită la
paroxism , înșelăciune și trufie.

Bolile de plante sunt cauzate de anumite spirite rele ce locuiesc la nivelul pământului și intră în
plante sub coajă acestora ascunzându-se de spiritele bune ce le fugăresc pentru răul ce vor să-l
facă. În aceastra situație plantele sunt posedate îndeosebi de zâne rele, cum ar fi Ielele, Rusaliile,
Muma Pădurii, Fetele Pădurii și de zanii răi: Tatăl Pădurii, Paduroiul, care acționează numai
când sunt descoperiți în planta pe care voiau să o îmbolnăvească, sao omoare și să o părăsească.

Boli ale oamenilor. Enumerăm câteva nume de demoni ai bolilor de oameni: Zburătorul,
Zmeoaică, Avestitia,Piaza Rea, Muma Pădurii, Moroii,Ceasul Rău, Dînsele, Ielele, Joimaretele,
Muta Pământului, Potea.

Moartea .

Toate ființele care provoacă boli, prevestesc moartea, dar nu au puterea să o provoace. Moartea
este cea mai mică zâna rea din cortegiul ursitoarelor; a apărut pentru a sfârși ursita omului. Inital
ea a fost vizibilă, dar pentru că a început să provoace panică la apariția ei în lume, Fârtatul a
făcut-o nevăzută. Pe când era văzută, ea era o babă „ciolanoasă și sfrijită” cu o răsuflare de
gheață și rânjet sinistru; în acele vremuri, omul știa când destinul pe această lume i se sfârșește
deoarece moartea îi tot dădea târcoale, îndemnându-l s-o urmeze.

Iata, mari, iata


Moartea se arată,
Cu perii zburliți,
De serpi Impletiți;
Naltă și uscată,
De boale urmată,
Boale furioase,
Boale gălbegioase,
Din aripi plesnind,
Ca iezme rânjind!

După trecerea morții spre invizibilitate, Fârtatul și Nefârtatul au pus la dispoziția omului o
mulțime de vestitori, iar cei mai importanți sunt animalele domestice, de exemplu când moartea
se apropie, câinii văd spectrul acesteia și încep să urle a pustiu sau la lună și încep să sape gropi
în ogradă( se spune că ei săpa groapa unuia dintre stăpânii lui). De asemenea, moartea mai este
sesizată de cal când nechează din senin sau se sperie pe drumurile de noapte; la fel se întâmplă și
cu găina care cântă precum un cocoș.

În viziunea mitologiei antice, moartea nu are un chip monstruos și oribil, ci este personificată
printr-un bărbat voinic, babos, și cu aripi mari, care răpește și duce în brațe sufletele oamenilor
spre infern, totul din datorie pentru divinitate, fiind considerată un geniu, un mesager al
divinității. După credințele creștine, acest geniu al morții este Arhanghelul Mihail, mai mare
voievod al puterilor cerești, care, cu sabia în mână împlinește și rolul de conducător de suflete:

Sufletul că-i lua,


În brațe îl primea,
Aripi că-i dădea,
Și mi-l trimitea,
Unde se cădea,
Și unde-i plăcea,
C-așa Domnul va

În basme, Moartea are mai degrabă o înfățișare burlescă decât gravă și tragică, astfel nici
moartea nu scapă de ironia poporului, iar batjocorizarea ei formează un sir de povești în care este
redusă la neputință. Așadar, ea apare într-o legendă în care un om normal primește de la
Dumnezeu 3 daruri: cine se va așeza pe scaunul său, să rămână acolo cât timp va dori el, la fel să
se întâmple și cu pomul din grădina sa, iar în sfârșit cine va intra în sacul lui, să nu poată ieși de
acolo fără acordul său.

În povestea „Ivan Turbincă” de Ion Creangă, Ivan se întâlnește cu Dumnezeu și Sân-Petru


cărora le dăruiește singurii doi bani pe care îi avea; pentru această faptă bună, Dumnezeu îi
împlinește o dorință, și anume: pe oricine va arunca în turbinca sa, să nu poată ieși afară fără voia
lui. Rămas într-o casă bântuită unde Ivan aruncă turbinca-i pe diavolii ce bântuiau, împreună cu
căpetenia lor Scaraoschi, și îi pisăgi bine. După ce a dat drumul diavolilor, prinse în turbincă pe
însăsi Moartea pe care o chinui mult timp, până când a intervenit Dumnezeu și a poruncit să o
elibereze; în urma acestor chinuri, moartea s-a răzbunat pe Ivan lăsându-l să trăiască veacuri
întregi. Această păcălire a morții pare cunoscută și tradițiilor antice: Zeus a trimis Moartea să-l
ia pe Sisyph (un rege din Corint condamnat pentru crimele sale să rostogolească la nesfârșit în
infern un bolovan imens de pe vârful unui munte), acesta a legat Moartea cu lanțuri grele și
nimeni n-a mai putut muri. Pentru a descătușa Moartea însuși Hades a trebuit să vina și să îl
predea pe neleguitul Sisyph.

Având în vedere acest dualism al morții, vom studia două principale aspecte ale acesteiaa, și
anume moartea ca și curmătură a vieții și călătoria morții, aceasta din urmă fiind impregranta
adesea de o poezie macabră și profundă.

Moartea ca și curmătură: Această ipostază este reprezentată de exemplu prin basmele de tipul Sf.
Arhanghel și lemnarul,cu variantele:
Varianta munteană: „Pataniie Arhagnhelului Mihail”
Varianta moldovenească: „ Nevasta mortii”;
Varianta ardeleană: „ Nănașa cea dreapta”, „ Cum a îmbătrânit muierea pe dracu”;
Varianta bucovineană: „Moartea ca curmatura”
În varianta munteană și moldovenească, moartea( ori Arhanghelul Mihail) apare într-o frigură
comică finală fiind alungat de la capul bolnavului prin apariția neașteptată a soției sale. Acest
final motiv se raportează la tema femeii superioară dracului în răutate și viclenie, o temă
binecunoscută în folclorul universal.

Varianta din moldova, „Nevasta Morții” de N.A.Bogdan: „Odata Arhanghelului Mihail,


purtătorul de moarte, îi veni poftă să se coboare pe pământ și să se gospodărească. El se însură cu
o femeie foarte frumoasă, dar hartagoasa la culme. Într-o zi, certându-se, ea scoase chiar un ochi
Sfântului ( de atunci e Moartea chioară și nu vede bine pe cine să ia), care se despărți de
nevastă-sa, după ce avuse un băiat cu dansa. Apoi se urcă iar în cer.

Odată veni Arhanghelul la o fată tânără să-i ia sufletul: era iubita băiatului sau. Flăcăul, zărind pe
tată-său, începu să se roage de el, că să cruțe fata, dar Moartea rămase fără îndurare: Dacă-i așa
tătuță, să știi că mă duc să chem pe mamă, să vie și ea să te roage. Când auzi Sfântul de mă-să, se
făcu nevăzut, iar fata rămase vie și se cunună cu băiatul, care o scăpase

Călătoria Morții. Această parte este în legătură cu credința despre strigoi, care în versiunile
balcanice implică totdeauna un frate și o soră, la cele slavice și romanice găsim un mire și o
mireasă. Punctul care mereu naște acțiunea în aceste legende este tulburarea liniștii defunctului
prin bocetele mamei sau prin vaietele logodnicei. Din această cauza, mortul va ieși din mormânt
și pornește călare spre iubita lui, care moare de spaimă; sau readuce mamei pe sora lui măritată
în străinătate( de către el când era în viață), și ambele, și soră și mamă cad moarte aflând cine le
aduce. Și în acest caz regăsim această poveste în mai multe versiuni poetice:

Varianta bucovineană: „Călătoria mortului”


Varianta ardeleană: „Blestem de mumă”; „Boghita”;
Varianta macedoneană: „Ciuma”

Aceste versiuni poetice cel mai probabil au nascut și pe cele în proză, de genul „Saraca mamă”,
acestea la rândul lor cu mai multe versiuni: varianta moldovenească: „Strigoii” și varianta
macedoromână: „Evdicheaua”. Aceste variante nu sunt esențial diferite de cele poetice,
încadrându-se deasemenea în genul legendelor analoage din orientul Europei.
Strigoii.

Sunt reprezentări demonologice a unor morți care în viață au fost foarte buni ori răi, iar sufletele
lor au căpătat după moarte un caracter sacral puternic în urma faptelor lor. Se cunosc variate
denumiri pentru acest concept: strigon, moroi, șișcoi, vârcolac, Cel rău, vidama, spiridușii.

În limba română, termenul de strigoi vine din limba latină, striga(bufnița, fermecătoare, duh
rău). Striga, strigă noaptea numele celui pe care vrea să-l piardă, situație întâlnită cel mai des în
cazul copiilor nou-născuți, care mureau subit noaptea în leagăn, fără a fi suferit de vreo boală.

Strigoiul apare pe pământ printr-un copil care se naște cu chitie pe cap sau îmbrăcat cu o cămașă
ori căciulă din piele. Un astfel de copil se naște dintr-o femeie care, fiind însărcinată, bea apă
necurată, amestecată cu boale diavolești, sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capu
gol. Atunci satana vine și-i pune pe cap o chitie roșie, cum și-o are pe a să, iar la soroc, face să
se nască copilul cu chitia de strigoi

Strigoii mai pot proveni din copiii născuți în urma unui incest și uciși înainte de a fi botezați, din
copiii „lepadati” , din copiii născut prin tufe, din copiii „intorsi de la tata” ( care mai sug după ce
au fost înțărcați); din cei pe care îi mușcă țânțarul în noaptea de Sf. Gheorghe; din al șaptelea
băiat sau din a șaptea fată, când o femeie naște consecutiv numai băieți, respectiv, numai fete;
din cei ce jură strâmb, din babele care și-au vândut sufletul diavolului; din cei care mor de-o
moarte grabnică( spânzurați, înecați, împușcați); din bolnavii peste care în timp ce zac trece o
pisică; din morții nepaziti peste care sar pisici, câini, păsări, șoareci; din mortul căruia i se fură
legatura.

Strigoii se pot recunoaște și în timpul vieții atunci când copilul se dezvoltă repede, e puternic,
chinuie animalele și le omoară, minte, înșeală și fură excesiv, jură strâmb, se feresc de ceapă,
usturoi, apă sfințită și tămâie. În maturitate, strigoiul are aspect de spân, roșcovan, dantitie
specifică(canini mai ascuțiți decât în mod normal), ochi însângerați și o viață plină de acțiuni
răutăcioase.

Sunt creaturi mitice sexuate de rang inferior, pentru început putem distinge două feluri de
strigoi: strigoi viu și strigoi mort. Strigoiul viu ducea o viață normală în timpul zilei, mergea la
muncă, avea familie, se îngrijea la fel ca ceilalți oameni, dar după miezul nopții, după primul
cântec al cocoșilor , în timpul somnului le ieșea sufletul pe gură sub înfățișarea unei umbre
umane, corpul rămânea ca mort pe pat iar el bântuia pustiitatile și gospodăriile satului, se
întâlneau cu alți strigoi, fac câte răutăți le trec prin minte, în special strigoaicele, ucid copii
sugându-le sângele, ruinează căsniciile, sărăcesc pe oameni,iau mană de la vaci și de la plante,
spurcau cele sfinte, speriau oamenii strigându-i pe nume și răsturnându-le lucrurile prin ogradă.

Strigoaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
În dinți pe (anume om) l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.

La a treia cântare a cocoșilor, strigoii se întorceau spre trupurile lor care dormeau buștean și nu
își mai aminteau de relele făcute pe timpul nopții, decât dacă oamenii mai curajoși le-ar fi ținut
calea și le-ar fi însemnat chipul în vreun fel anume.

Anual oamenii-strigoi se întruneau trei nopți într-un fel de faste valpurgice: în noaptea de sîn
Toader, de sîn George și de Santandrei. De sîn Toader, oamenii-strigoi se transformau în caii de
sîn Toader(un fel de centaur), care cutreierau șezătorile pentru a pedepsi pe fetele și femeile care
nu respectau sărbătoarea. Atunci femeile ascundeau furcile, fusele, furculițele războiului de țesut,
greblele și grapele ca să nu le traspunga pe ele caii Santoaderului. De sîn George, oamenii-strigoi
încingeau hore aeriene în jurul turlelor dărâmate de biserici și sarabande în cimitire părăsite sau
la raspuntiile pustii. De sîn George pe Muntele Retezat, strigoii și moroii care veneau de la mari
depărtări, călări pe limbi de melițe și cozi de mături, alcătuiau conclavuri(sfaturi). Împotriva
sarabandelor trecătorii zgâriau pe pământ cercuri magice în care intrau ca să se apere de puterea
lor malefică. Iar de Santandrei oamenii-strigoi cutreierau după capriciu casele oamenilor spre a-i
pedepsi. Cei care erau înspăimântați se apărau ungând toate intrările(uși, ferestre, hornuri) cu
usturoi și întorcând toate vasele cu gura în jos.
Ciclul se continuă de obicei când un om strigoi din naștere moare și se transformă în ceea ce am
precizat mai sus a fi „ strigoi mort” ( în afară cazului în care la moarte a fost desstrigoizat). Acest
tip de strigoi are o putere demonică superioară avută în viață lui ca om.

Ei își păstrau fizionomia umană nedescompusa chiar pentru mult timp, chiar dacă erau în
mormânt. Strigoiul mort iese din mormânt la șase sau la nouă zile după ce a fost îngropat, la
miezul nopții, prin găuri croite de ei spre exteriorul mormântului, după care se transformau în
animale domestice sau sălbatice, vagabondând noaptea până la cântători( a treia cântare a
cocoșului).

O poveste din Bucovina „Strigoiul și fata” de I.G.Sbiera , înfățișează o fată sărmana că nu


reușea să se pețească, se trezește cu un flăcău frumos, care stă deseori cu ea până la miezul
nopții, după care dispare fără urmă. Într-o zi feciorul o luă pe fată pe cal și fugi cu ea, așa au
ajuns amândoi la un mormânt deschis, în care băiatul a intrat strigând-o pe fată să între și ea, dar
ea a scăpat și a fugit. Flăcăul, doar oase, a ieșit din mormânt și a început să o fugărească pe fată
până ea a ajuns la casa morților din sat, unde a intrat și a dat peste un cadavru( al strigoiuliu)
întins pe o laviță, și s-a ascuns după ea. Tocmai când să între în încăpere strigoiul, a cântat
cocoșul și spiritul rău pieri.

O dată ieșiți, ei vor speria de moarte pe oricine întâlnesc noaptea pe drum,schilodeau și chiar mai
rău mâncau inima victimelor, erau foarte răi, abăteau molime peste tot satul, răvășeau
gospodăriile. Strigoii morți se prindeau și ei în horă pe la biserici ruinate sau luminișuri de
pădure, având ca lăutari cucuvelele și huhurezii.

Un exemplu de astfel de ritual găsim în literatură în varianta munteana „ Strigoiul și Maritica”;ca


și în istorisirea de mai sus, un strigoi se întrupa în fecior frumos ca să poată amăgi și ademeni
tinerele fete, acesta se joacă și se harjoneste repetat cu o fată căruia îi sucește mințile, după care
se întoarce la mormânt de fiecare dată. Fata, învățată de o vrăjitoare, se ia după flăcău; prinsă
fiind de acesta nu a vrut să răspundă, pentru aceasta strigoiul i-a omorât și familia dar și pe ea,
îngropând-o pe un deal pustiu. Din mormântul fetei răsare o floare foarte frmoasa care vorbește.
Un fecior de împărat o ia și o pune la dânsul sub icoane, iar floarea când era singură se întrupa
într-o fată frumoasă și mânca din bucate, dar când nu a fost atentă a fost prinsă de feciorul de
împărat, căruia i-a povestit toate câte pățise și îl învață cum să o scape. Feciorul a prins strigoiul
vrăjmaș, i-a bătut un păr de stejar în inimă, l-a ars și i-a spulberat cenușă în vânt, așa a eliberat
feciorul pe fata frumoasă de Necuratul și se cunună cu ea.

Alte mici rezumări ale unor povești cu strigoi din partea sudică a țării:” Un strigoi din
Vâgiulești-Mehedinți e detectat printr-un armăsar alb care nu vrea să-i sară peste mormânt. Soțul
mort devenit strigoi revenea la soția lui în Vălenii de Munte pe care o muscă și omorî noul
bărbat. O fată din Boureni-Dolj a avut un copil care plângea în pântecele ei și a încetat după ce i-
a promis toate vitele familiei ionică. Copilul a murit nebotezat și fata l-a îngropat în argea, de
unde ieșea noaptea și omora vitele. Un om îl urmărește, apoi îl dezgroapă, găsind copilul <<viu,
nevătămat, sculat în capul oaselor>>. A fost tăiat, fiert în vin, apoi îngropat din nou. Un strigoi
vine la o fată, Fratele ei o învață să-l silească să se spele pe picioare, apoi să-i lege de haină ață
de pe ghem și să-l urmărească. Fata vede că flăcăul avea picioare că de gâscă și reci ca gheața.
Strigoiul o răpește călare până la mormânt, unde o omoara”

Mormintele lor se depistau după găurile pe care le făceau la capul crucii pentru a ieși din
mormânt, acele găuri se astupau pentru a împiedica ieșirea spiritului din mormânt; iar la o
eventuală deshumare ei vor fi găsiți cu fața în jos, sau într-o parte, cu carnea roșie, neputrezita,
cu unghiile și părul crescute. În acest caz, fiind suspectați a fi strigoi se aplică măsuri drastice: se
tăie capul și i se pune la picioare, i se infinge în inimă un fier înroșit în foc, i se străpunge buricul
cu o andrea, se infing trei sircele în spinare.

Căpcăunii.

Au fost primele primele făpturi din mitologia română, de la începuturile erei antropogonice,
reprezentând prima încercare, a divinității gemelare de a crea o ființă asemănătoare lor.
Bineînțeles nereușită, rezultând o caricatură a trăsăturilor atât fizice dar și morale ale
gemelarilor,antropofagi.

Proveniența numelui de căpcăun este puțin confuză, poate fi derivat de la cap( de câine) sau după
altă teorie poate proveni din domeniul militar referindu-se la dregători avari care erau în ocupație
de teritorii(kapkan= capcană); numiți întâi capcani, ulterior căpcăuni (din cauza metodelor lor
perfide de a acționa.
Căpcăunul, e o variantă a kinocefalilor, un dublu folcloric al diavolului; semn al umanității
decăzute sau al animalității, neumanizarii și al morții devoratoare. Căpcăunii au locuit în peșteri,
în văgăuni, în păduri întunecate și au fost stârpiți fie de uriași, fie că au pierit în urma potopului.
E posibil ca mitogemul căpcăunilor să fie o supraviețuire a unor credințe antice în ființe htoniene
monstruoase, vrăjmași ai Soarelui sau ai zeilor solari, sau, așa cum presupunea Gaster, mai mult
un ecou livresc al legendei din romanul popular Alexandria”

Rasa căpcăunilor a fost așadar distrusă de uriași, dar au rămas câteva exemplare supraviețuind
paleofolcorului mitic până în era omului datorită câtorva situații favorabile. Aceste exemplare
constituie ce azi știm a fi: Muma pădurii, Fetele Pădurii, Paduroiul, Tatăl Pădurii și chiar zmeii
sunt considerați a fi căpcăuni.

Ei sunt descriși ca monștri cu cap de câine și unul de om, iar cu gura mâncau și oasele le scoteau
prin bot. Aveau vederea foarte bună, câteodată sunt reprezentați doar cu un ochi, câteodată cu
doi ochi în față și unul la ceafă și în felul acesta nimeni nu se putea ascunde de ei. Se spune că
ingrasau pe oamenii ce îi prindeau și îi țineau în captivitate închiși în cuști, dându-le doar pâine
și nuci, după ce oamenii se ingrasau destul îi frigeau în cuptor și îi mâncau.

„ Erau cu o nare de câine și cu o nare de om. Unu o vinit până la Lapustesti și când să treacă la
Rusești, a ajuns la o groapă mare și mirosa, adulmecă întocmai că s ainele și cotă urmă de om.
Capcanii mâncau oamini. Și abia scăpău oamenii de ei. Api de la groapă aceea s-o întors și s-o
dus la Vlădeasa, că acolo era casa lor. De atunci oamenii i-o zas la groapă aceea, Groapa
Căpcăunilor”

Există și o variantă deosebită, aceea care în cazul acesta nici măcar nu poate fi numită
„capcaun”, dar care respectă destul de mult trăsături analoage acestei creaturi, o găsim în religia
creștin-ortodoxă, și paradoxal este un sfânt. Este vorba despre Sfântul Mucenic Hristofor, unul
dintre cei mai umitori sfinți ai acestei biserici, prăznuit pe data de nouă Mai, are o înfățișare
groznica, cap de câine și puteri extraordinare, dar, bineînțeles de data această cu „intentii sfinte”.
Ceea ce face să fie și mai interesant este faptul că acest sfânt nu era un caz singular, el locuia cu
mai mulți asemenea lui, cu bune intenții.
Uriașii. Jidovii.

Cum am menționat, căpcăunii au fost risipiți de către uriași sau de un potop. Cert este că Fârtații
au hotărât de comun acord după dispariția căpcăunilor spre o nouă experimentare cu speranța
conceperii unei specii umane mai perfecte, această nouă rasă ce va popula pământul în cea de-a
două era antropogonica va fi „Uriasul”

Erau creaturi de proporții colosale: „ sunt mari, groși, voinici, înalți de opt stânjeni, cu pasul de
sfert de poștă, cu capul cântărind trei ocale domnești sau mare cât o banița; ei pot să stea de
vorbă de la un munte la altul și își sprijină picioarele în două piscuri de munți sau pe două coame
de dealuri, fiind astfel în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului”. Aveau ochii
însângerați, părul încâlcit și lung și mers apăsat.

Se crede pe acolo că înaintea noastră au trăit urieșii, niște oameni grozavi de mari; gospodăria
unuia era într-o țară singură și dacă unul ar fi avut nevoie de un ceaun, ca să facă mămăligă pășea
dincolo, în Ardeal, la vecinul său, lua ceaunul și îl punea pe vârful a trei munți, plin fiind cu apa
din nouă mări. Apoi smulgea copacii din șapte codri și le dădea foc să ardă.

Privind în toponimia românească, putem crede că s-au găsit atestări ale existenței lor; în câteva
zone arhaice ale țării s-au găsit oase ale unor trupuri de oameni cu dimensiuni neobișnuit de
mari, considerați uriași. În urma acestor descoperiri, s-au numit urmatoarele localități: Cetatea
Uriașilor, Movila Uriașilor, Pivnița Uriașilor, Mormântul Uriașei, Peștera Uriașului, Jidovina din
Poienari- Argeș, Jidovu de lângă Zlatna, Jidoava din schitul Golești s.a.

Conform unor răspunsuri la „Chestionarele lui N.Densusianu”, în vârful muntelui Prislop există
o stâncă despre care se spune că ar fi fost aruncată de un uriaș după fiul său pentru a-l opri dintr-
o întâlnire amoroasă nedorită; alte povești din aceste chestionare relatează că jidovii au încercat
să întrerupă un deal pentru a uni apa Tismanei cu Dunarea sau au vrut să taie un munte pentru a
face ca apele Oltului să inunde pe români.

În cazul uriașilor, poporul a încercat să scoată în evidența superioritatea a ceea ce este moral în
față forței brute, găsind în acest subiect o antiteză între fizic și itnelect având în vedere că ei, la
fel că dracii sau zmeii sunt subliniați de o trăsătură a imbecilității, iar acțiunile lor vicioase vor
pierde întotdeauna în față inteligenței, conștiintei, moralității.
În general ei sunt buni și chiar miloși dar sunt și situații în care ei apăr că fiind vicleni, cruzi și
antropofagi, în basmele popoarelor române, acești uriași antropofagi poartă numele de orco sau
ogre, reprezentând o ființă din lumea subpământeana, iar mirosul lor ager poate simți imediat
orice urmă de om. Tot că uriași ce mănâncă oameni apăr în legendele noastre și în paralel cele
slavice și românice Soarele și Vântul. Este posibil că această caracteristică macabră a uriașilor
să provină dintr-o posibilă încrucișare a uriașilor cu câțiva dintre căpcăunii rămăși în viață,
moștenind în felul acesta câteva din obiceiurile căpcăunilor.

Câteodată, uriașii sunt reprezentări ale ciclopilor din mitologie; de exemplu în basmul românesc
„Balaurul cel cu șapte capete” de Ispirescu avem un astfel de ciclop(Zorilă),o rasă de uriași cu un
singur ochi care erau aproape gata să-l fiarbă și să-l mănânce pe erou. Consider că uriașul descris
în basmul lui Ispirescu este identic cu „ciclopul” lui Homer din „Odiseea”, unde la fel că și în
„Balaurul cu șapte capete”, Ulise intră în peșteră uriașului cu ochi în frunte, iar pentru a scăpa îi
aruncă în ochi un lemn ascuțit căruia îi dăduse foc.

Un al tip de uriaș pe care îl regăsim poveștile populare românești, este acela al uriașului bătrân și
milos și uneori chiar iubitor de copii.( I.C.Fundescu „Sora Crivatului”, Carmen Sylva „ Poveștile
Pelesului”). O astfel de poveste o găsim circulând și prin zonă municipiului Tecuci: „Se zice că
pe la sfârșitul veacului lor (uriașilor) ieșiră și oamenii. Un pui de uriaș găsi pe un om arând în
patru boi. Uriașul atâta făcu, că vâră mâna-n pământ și cu tot câmpul luă pe om și-l duse acasă,
să-l arate mă-șei, că ce fel de gânganie să fie și această. Masă-i răspunse: - Du-te, mamă, și-l
pune la loc, că aceștia-s urmașii noștri, și-i păcat să ne atingem de dânșii.”

B.P.Hașdeu face clară distincția între „uriasii propriu-zisi” și „oamenii puternici”, considerând că
oamnii puternici sunt cei cărora le lipsește, ori nu este accentuat de către povestitor, mărimea
fizică, deci nu pot fi socotiți uriași. Hașdeu subliniază ideea că mărimea fizică este singura
noțiune esențială care dă înțelesul de „urias”; totuși el apropie „oamenii puternici” tot de
categoria uriașilor deoarece aceștia poarte deseori arme mari, puternice și, implicit, se înțelege ce
aceștia sunt mari corporal.

Omeni puternici ar putea fi: „Stramba lemne, Cel-ce-aleargă-cu-nouă-pietre-la-picioare,Sfarmă-


Piatră). Ei nu sunt considerați uriași de către Hadeu și pentru că uriașii propriu-ziși sunt opuși
piticilor. Aceste personaje au rol accidental, (intervin în drumul eroului , se împrietenesc, îl
urmează și în cele din urmă îi doresc răul) niciodată nu sunt personaje centrale ale poveștii(cum
ar fi Tartacot sau Neghiniță) și dispar fără să se știe din șirul povestirii.

Unele povești explică dispariția giganților că fiind rezultatul unei răzvrătiri asupra Lui
Dumnezeu. Nestatornici din fire, s-au supărat din nimic și-au apucat „tortile cerului” și au
început să le scuture în speranța că va pica pe pământ vreo divinitate pentru a se luptă corp la
corp cu ea; în schimb ei au reușit să pornească un mare potop care pe majoritatea i-a înecat. Cei
care au rămas refugiați prin peșteri înalte au fost la rândul lor prăvăliți de fulgere. Alte versiuni
ale sfârșitului lor spun că ei ar fi fost orbiți de niște păsări sau chiar mai ironic, de niște
musculițe, neputându-se hrăni au murit de foame; în aceste moduri prostești se presupune că au
pierit și dispărut de pe fața terestră spița uriașilor. Totuși, chiar și în ziua de azi mai există
credințe prin zonă Olteniei care spun că jidovii sau uriașii încă trăiesc ascunși prin munți.

Ființe malefice sub formă de babă.

Pentru a face clară distincția acestor prezențe în literatura populară, vom aminti clasificarea
babelor realizată de B.P.Hașdeu în „Folcloristica”; așadar, avem: 1-Babă fiind o femeie bătrână,
2- babă fiind o femeie măritată, o simplă femeie, în condiția în care bărbatul o numește pe soția
sa „babusca mea”, 3- babă ca și vrăjitoare sau raufacatoare, studiu de care ne vom ocupă
amănunțit în următoarele rânduri.

Mama Zmeilor.

În special din categoria basmelor reconstruim o ființă mitică ce reprezintă mama zmeilor, în
general are formă umană(în special de babă), În calitate de vrăjitoare ea poate închega apele, are
trei sau mai mulți băieți și trei nurori sau fete, locuiește pe lumea cealaltă. Băieții ei,(zmeii) fură
fete de împărați sau oameni bogați).

Un bun exemplu de astfel de poveste ce o include pe mama zeilor, printre multe altele, ar putea fi
„Milostenia-o ruptă din rai”, versiune din Moldova de Mihail Sevastos. Aici, voinicul după ce a
învins pe zmei, fură pe iubită sa ce fusese răpită și fugi. Mama zmeilor l-a observat și s-a luat
după el. Eroul aruncă paloșul înapoi din care ieșise un mare zid de fier, zmeoaică a încercat să-l
sara dar a fost fără reușită, s-a transformat în șoarece, a săpat o groapă și a trecut pe dedesubt
după care se făcu iar zmeoaica și se luă iar după voinic. Calul eroului observă și îi spuse să
arunce înapoi și bastonul, și se făcu o apă mare pe care zmeoaica a trebuit să o bea ca să o treacă.
Următoarea dată când baba se apropiase, voinicul a aruncat înapoi cu cenușă otrăvită ce se
prefăcu într-un munte, gândind în același mod specific, baba a încercat să mănânce muntele
pentru a trece de el, dar a murit în schimb otrăvită, iar eroul ajungând cu față la tatăl ei, făcu
nuntă mare. Conturând trăsăturile acestei creaturi, obserevam încă o data, ca și celelalte ființe
malefice, că posedă o forță colosală dar care nu o ajută în defavoarea propriei imbecilități. Muma
Padurii. Faptura mitica care poate fi interpretata in doua ipostaze: femeie tanara si frumaosa,
geniu si semidivinitate a padurii sau femeie batrana si urata. Mai poseda si numele de
Padureanca, Muma Huoiului, ciuda lumii, iar deseori este confundata cu Miaza-Noapte sau
Mamornita. Pare sa aibe familie, varianta ei masculina fiind Mosul-Codrului ( Padurarul,
Paduroiul, Mares-Tata, Tatal-Padurii)

Muma Padurii.

Făptură mitică care poate fi interpretată în două ipostaze: femeie tânără și frumaosa, geniu și
semidivinitate a pădurii sau femeie bătrână și urâtă. Mai posedă și numele de Pădureancă, Muma
Huoiului, ciudă lumii, iar deseori este confundată cu Miază-Noapte sau Mamorniță. Pare să aibe
familie, varianta ei masculină fiind Moșul-Codrului ( Pădurarul, Paduroiul, Mares-Tata, Tatăl-
Pădurii)

Ca și femeie frumoasă ea inducea în eroare oamenii, atrăgându-i în padauri să se rătăcească unde


îi speria sau chiar omora. Este antropofagă, dar este grijulie cu toți copii care se rătăcesc prin
păduri. În ipostază de femeie bătrână și urâtă ea este creatură odioasă, cu picioare lungi, păr
despletit, ochi mari, cu dinți rari și ascuțiți și cu mâini noduroase. O variantă moldovenească a
aceștia spune că are o fată, iar varianta banateana are doisprezece fete. Circulă noaptea și când
rostește un cuvânt codrul se zbate ca lovit de vânt. Își are locuința în fundul unei păduri foarte
bătrâne, într-o colibă făcută în scorbură unui copac bătrân. Intră pe timpul nopții în casele ce au
ferestrele sau ușile deschise și poceste sau omoară pe locuitori, din această cauză este
confundată cu „Potca Pădurii” care doar poceste pe cei ce îi calcă urma.
În unele descântece de vindecare împotriva pagubelor create de ea, i se descrie un portret
infernal: „ ... cu mâinile cât răschitoaiele,/cu picioarele cât prăjinile,/cu ochii cât stelele,/cu dinții
cât țeslele,/ cu unghiile cât secerele” .

Muma pădurii se găsește cel mai des în tipurile de basm ce includ doi sau trei frați „de cruce”, în
care ademenste eroii aflați în pădure jucând tot felul de roulri inocente. Ea se sperie doar de
câinii eroilor, pe care îi poate lega cu firele sale de păr, dacă părul acesta este aruncat în foc va
emana un miros greu iar voinicii pot sfâșia pe babă cu câinii și să-și salveze frați ale căror inimi
au fost răpite de ea.

Muma ciumei.

Este o ființă mitică, personificare a bolii, ce trăiește la marginea lumii în iad, sau lângă marile
albastre unde stăpânește o herghelie de iepe; în gardul din jurul stăpânirii ei are câte un cap de
om înfipt în fiecare păr, numai unul dintre pări nu are și strigă neîncetat „cap,cap”. Are și alte
nume, precum: Vajbaba(Ardeal), Baba Vântului de la marginea mării, Baba Relea (Bucovina).
Această făptură nu se găsește la alte popoare, doar la români și ruși (la ruși Mama-Ciumei este
aceeași ființă cu Mama-Pădurii).

„În fundul iadului se afla o babă vajbaba. Are caii cei mai năzdrăvani. Mergi la ea și slujesti
numai un an(adică 3 zile) și capeți un cal. Tu-ți vei alege calul care-l vezi mai rău, numai cu
piele aproape și apoi să vii cu el încoace!” (Ardeal).

Este cel mai mare dușman al neamului omenesc, în literatură are formă de babă amestecată cu
formă de cal. Are o gură cât o casă din care iese un glas ca dintr-o oală spartă, un cap imens, are
dinți de oțel ce nu sunt ascuțiți și harjesc precum lopețile (boala chinuie mult până omoară),
picioare de cal și ochi mari roșii de foc.

Se hrănește cu carne de om adusă de o iapa care e dusă la păscut noaptea de o slugă. Baba are
înțelegere cu aceste slugi să aducă iapa înapoi până răsare soarele, dacă nu li se va tăia capul, dar
nici un om nu reușește să o aducă la timp pentru că iapa se ascunde mereu indiferent cât s-ar
strădui ei să o păzească. Numai Făt-Frumos a reușit să o aducă acasă, ajutat la rândul lui de
animalele pe care el le-a cruțat sau le-a făcut vreun bine.
Baba cloanta.

Este un personaj din literatura populară românească înfățișat ca fiind „lungă, seacă, gheboasă, cu
niște dinți lungi ca și colții de la greblă”.

În unele reprezentări este mama zmeului (ex: „Poveste taraneasca” Petre Ispirescu) respectând
caracteristicile acestei categorii de ființe mitice (ține suflete într-o cadă pe care le bea când este
răpusă, refacandu-și în acest fel puterile). De asemenea, baba cloanța apare că și vrăjitoare: „ se
află o sămă de Babe-Cloanțe care știu nu numai a descânta, a căuta în palmă și-a arunca bobi, ci
chiar și a închega apa, a legă ploile, gura câinilor și a lupilor, și când voiesc pot să-ți aducă pe
cine dorești călăre pe-o prăjină sau pe-o mătura prin aer de peste nouă țări și nouă mari”

Numai la o ușoară investigare înțelegem că Baba-Cloanța este o personificare generală a tuturor


personajelor malefice feminine, încadrându-se în mai multe categorii. „Cloanta” este un cuvânt
derivat de la „clont”= plisc,cioc care probabil este de origine blugărească( kljunec).

Baba coaja.

Este un demon feminin ce omoară copiii nou-născuți și nebotezați. Aria în care această creatură
își are acest nume răspândit este restrânsă(predominant Transilvania), dar, este în schimb
cunoscută în toate zonele țării sub alte forme similare. Victor Kernbach, spune că această ființă
nu este decât rezultatul unor influențe ale unor credințe despre Frau Berchta de origine germană,
refăcută în zonele românești și sârbești.

Acest demon ucide copiii nebotezați închizându-le sufletele în plante de ienupăr sau de șoc, unde
rămân captive până ce trupușorul le putrezește. În imaginația poporului nostru apare ca o femeie
bătrână cu un picior de fier, nas diform din sticlă și unghii de aramă. Marin Neagu, observă în
lucrarea sa („Cartea relelor, p.22) faptul că Victor Kernbach doar reformuleaza ideile lui
S.F.Marian( Nașterea) și ale lui B.P.Hașdeu (Etymologicum). Hașdeu ne atenționează asupra
asemănării dintre Babei-Coajă și Avestitia, demon ce care probabil vine din sarbescul Babă
Kuga, fiind o personificare a ciumei, al cărui rol principal era de a ucide pruncii.

Baba Hârca
În „Dictionar de magie”, Ivan Evseev spune că numele de „Harca” denotă legătură cu o veche
credința despre cranii(umane sau animale), expunând posibilitatea că acest termen să avem urme
lingvistice iraniene ce desemnează o divinitate cunoscută și în panteonul slav drept „Hors”
(Gurse, Hars, divinitate oscilând între a fi licantropica sau solară).

Cuvântul nostru românesc „Harca”(craniu) are ca etimon un termen ucrainian „Hycra” ce era
folosit pentru a folosi depreciativ o babă nesuferită, slabă și urâtă. Ea își are locuința într-o
văgăună ascunsă în păduri neumblate.

Un exemplu al prezenței acestei creaturi în literatura populară îl avem în basmul „ Cei trei frați
dornici” de Petre Ispirescu unde Baba-Hârca este o babă vrăjitoare cu o putere așa de mare încât
închega apele și cobora stelele.

Baba Oarba.

Este un personaj mitic evocat adesea în jocurile copilăriei dar și în anumite descântece. Dacă în
prezent este caracterizată printr-un simplu joc de cuprinde gesturi pur ludice, în trecut simboliza
un spirit similar strigoiului, un spirit din lumea de dincolo venit în lumea celor vii; câteodată
Baba-Oarba era cea care identifica natura benefică sau malefică a spiritului de pe lumea cealaltă
și stabilea în continuare legătura dintre cei răposați și rudele lor, fiind un fel de vrăjitoare.

Într-un descântec o găsim ca și personificare a morții: „Luni dimineață m-am sculat/ Și pe cale,
pe cărare m-am luat/ Când am fost la miez de cale/ De la cale și de cărare, /M-am tâlnit cu Baba-
Oarba, / Baba-Oarba de mine s-a apropiat, / De mâna dreaptă m-a luat, / În groapa cu spini m-a
aruncat/ Și ceas de moarte că mi-a dat...”.

Samca, Avestitia.

Se mai numește și Aripa Satanei, Spurcata, Răul Copiilor sau Baba Coaja anterior rezumată.
Samca este un înger întunecat, cel mai viclean demon din categoria „Aripilor Satanei”, cum și
Simion Florea Marian spune, are pe cât de nenumărate denumiri pe atât de multe răutăți în sine.
Cea mai frecvetnta inchpuire folosită pentru a descrie acest demon feminin este de bătrână în
pielea goală, cu patru picioare, păr pe ele ca al ursului,cu ochii sticloși cât stelele,are o gură mare
și trâmbă din care scuipă flăcări, cu sânii până la genunchi sau aruncați peste umăr, cu părul până
la călcâie și unghii ascuțite și încovoiate precum secera. Această înfățișare grotească aduce
aminte de anumite elemente din legenda „minunilor sfântului Sisose” ,descoperire făcută de
B.P.Hașdeu în care Avestitia este un duh necurat.

„A întâlnit-o o Samca/ Cu patru picioare,/ Cu păr de urs îmbrăcată./Bine o a-ntlnit,/Trupu i-o


schimonosit,/Pieptul i-o stricat, Ochii i-o păienjenit,/Săngele i-o băut,/Carnea i-o mâncat,/ Toate
puterile i-o luat”

Ca și duh necurat chinuiește femeile îngreunate în special când se află în ceasul nașterii, pe care
le torturează înspăimântându-le, smintindu-le, frământându-le rezultând moartea acestora de cele
mai multe ori chiar și înainte de a aduce copilul pe lume, rămân neputincioase și câteodată
îmbolnăvesc copilul de spaimă (răul copiilor) chiar dacă a fost născut. În această ipostază, Samca
mai este asociată cu frigurille și fierbințelile pe care femeia le are în momentul nașterii.

Vine noaptea la femeile acestea și copiilor, metamorfozată în tot felul de animale și insecte ci
excepția unora considerate sfinte(oaie, vițel și porumbel). De multe ori credința spune că Samcă
își alege victimele din rândul celor care au comis adulter, al vrăjitoarelor sau al celor care au
făcut copiii fără a se mărita și au încercat să îi ucidă.

Un descântec de samca boala este întruchipată într-o vacă ce chinuie noaptea femeia: „Vaca
neagra-ntâmpinat-o,/Bucium negru făcutu-o,/În coarne luatu-o,/ În laturi de drum aruncatu-o,
/Inima mâncatu-i-o,/ Ochii învârtitu-i-o,/ În cap amețitu-o,/ În spate răcitu-o,/ În picioare lovitu-
o”. În continuare fata a fost auzită din cer de Maica Preacurata datorită vaietelor ei care o
salvează printr-un descântec.

Uneori Samca a fost considerată cea care a provocat avortul spontan(în special în Bucovina), sau
la copii de până la patru ani provoacă somn agitat cu spasme și tremurat perioadă în care pe
lângă aceste tulburări, copilul slăbește văzând cu ochii și acuză dureri de stomac.

Este posibil ca Samcă să fie corespondentul lui „Lilith” din legendele evreesti. Lilith a fost
prima soție a lui Adam (creață simultan cu acesta), dar pentru că nu i-a recunoscut acestuia
superioritatea a fost aruncată din rai; așa a fost ea înlocuită cu altă femeie și a apărut Eva (creață
din coastă lui Adam); După ce a fost alungată din rai, a ajuns în iad unde a coabitat cu diavolul
dând naștere djinilor. Lilith se întoarce în cele din urmă la Adam din care, în perioada
postparadisiaca, rezultă alte spirite rele.

În Evul Mediu, Lilith era o creatură care din gelozie chinuia noaptea femeile, cărora le fura
copiii, cei mai vulnerabili fiind copiii sub trei săptămâni.

Găsim și o poveste care prezintă conflictul dintre Lilith (aici foarte asemănătoare cu Samca) și
prorocul Ilie: „ Într-o zi călători prorocul Ilie pe drum și întâmpină pe Lilith cu toată ceata ei de
duhuri necurate. Prorocul o întrebă: - Unde te duci tu cu toată ceata ta, Lilith rautacioaso? Și ea
răspunse: - Domnul meu Ilie! Mă duc la lehuză N.N. ca să-i dau somnul morții, să-i iau pruncul
nou născut, să-i beau sângele, să-i sug măduva din oase, dar carnea i-o las neatinsa”.

În unele legende din cărțile populare există și forme de exorcism legate de Samca. În „Cartile
populare” ale lui Nicolae Cartojan găsim foarte multe denumiri ale acestui demon care putea fi
evitat trecând toate aceste denumiri alături de numele sfântului Sisoe pe o amuletă ce trebuia
purtată în permanență. Există chiar și o plantă cu numele de samcă (Eryngium planum) ce se
folosește în descântece pentru prevenirea bolii cu același nume.

Ielele.

Zâne ale văzduhului silvic sunt personificarea stărilor atmosfferice, aflate în continuă mișcare și
schimbare, deseori cumulând atributele Nimfelor, Dryadelor sau Naiadelor și uneori câteva din
atributele Sirenelor.

Primul aspect pe care îl voi lua în evidență este poligeneza lor neconcordanță, originea și
tipologia lor fiind împărțită în patru posibilități. În prima ipoteză, Ielele sunt sufletele unor femei
ce au fost vrăjite, în timpul vieții lor nu și-au găsit liniștea nicăieri, în nici o stare, fiind foarte
agitate, din această cauza Fârtatul nu a vrut să mai știe de ele.
În a doua ipostază, ielele sunt ficele unui împărat creștin (Rusalini-Împărat), locuiesc în păduri
sau câmpii și poartă o mare ură pentru creștini pentru că l-au ascultat pe tatăl lor, s-au supus și au
trecut la creștinism.

A treia reprezentare a acestor zâne le conturează ca fiind trei fețe ale lui Alexandru Machedon
(Cătălina, Zalina și Marina) care au găsit o sticlă cu apă vie și după ce au băut ea au început să
zboare amețite spre cer ca să caute calul năzdravan al tatălui lor, care la fel ca fetele sale băuse
din stila cu apă vie.

În cele din urmă originea Ielelor este explicată de transofrmarea unor fete frumoase în babe
urâte, sau invers, a unor babe urâte în niște fete frumoase în urma greșelilor lor față de Fărtat sau
Nefărtat care le blesteamă drept pedeapsă să aibe respectiva înfățișare până când ei or reuși să le
uite. În orice caz, oricare ar fi proveniența lor, li se motivează un caracter instabil, schimbător.

„Indiferent de originea și natura lor celestă sau terestră, ele se adună totdeauna noaptea, pe lună,
în poieni, în luminișuri de pădure, sub streașina arborilor sau în câmpiile înflorite ori în smârcuri.
Poposesc la răspântii și în locurile infestate. Cele ce se înfățișează ca femei sunt îmbrăcate
sumar, seducător și adesea cu apucături rele”.

Umblă în cete de ce împlinesc mereu un număr fără soț, se hranes cu flori, beau apă din izvoare,
sunr frumoase, fermecătoare, magice și atunci când un flăcău apare dansează prin locuri ascunse,
goale sau acoperite cu voaluri transparente, cu sânii goi, cu părul despletit și împodobit cu flori.
Locul pe unde ele au umblat și dansat rămâne bătătorit și ars, crengile copacilor din jur iau foc și
acolo unde iarbă a ars sub tălpile lor crește o iarbă rea pe care vacile nu o pășteau și unde creștea
ciupercă „lingura zanei”.

Cu înfățișarea lor, cu prezența lor senzuală atrag flăcăii fermecandu-i, mai ales pe cei care au
femei sau fete în sat și îi provoacă la aventuri; amăgiți și seduși ei uită de consoarta lor și aleargă
noaptea cât și ziua în amiaza mare năuci după umbra celor ce i-au făcut să li se învârtă ochii în
cap, îmbolnăviți fără leac de freamătul pasiunii. Despre acești bărbați oamenii spuneau că s-au
îmbolnăvit de „Iele”, și apelau la farmece, vrăji și descântece pentru a-i vindeca, dar bineînțeles
fără nici un rezultat.
Îi ridică în aer prin vârtejuri pe cei care munceau (femei ori bărbați) în zilele consacrate lor și îi
sminteau la fel cum făceau și cu cei care le călcau zonele ascunse, sau pe locul horei lor;
câteodată îi ademenesc pe cei ce le întâlnesc să intre în horă cu ele unde în dans și învârteală îi
amețesc până îi inebunesc.

Pot fi chiar și mai rele, omoară oameni și vite, aduc grindină cu care produc inundații, usucă
pomii, incendiază case și culturile agricole. Cei care reușesc să învețe și să reproducă chiar și
câteva fragmente din cântecele lor, fiind furișați în apropieri, îi răpesc definitiv, îi schilodesc sau
îi paralizează parțial; la fel procedează și cu cei care sunt indiscreți. „Se răzbună totdeauna pe cei
care le insultă, care dorm sub copacii lor, care beau din izvoarele, fântânile și lacurile lor sau din
vasele neacoperite rămase peste noapte afară, precum și pe cei care le refuză invitația la dans ori
le imită în batjocură. Se mai crede că cine le aude cântând rămâne mut” . Vedem deci cum
formează o personificare a eului, a orgoliului.

„Umbla uneori într-o căruță trasă de doisprezece căi sau într-un car cu boi; dacă întâlnesc un
flăcău voinic și frumos, îl obligă să le împlinească toate voile sau îl folosesc drept vizitiu. Ielele
sunt considerate răspunzătoare de reumatism și de grave afecțiuni neuropsihotice, numite
popular: Luat de Iele, Lovit de Iele, Apucat de Iele, Luat de Rusalii, Rămas soimarit”. Sunt atât
de căzute în propria lor întunecime încât cad pradă propriului lor păcat.

Uneori ele cântă la anumite instrumente magice (cimpoi, vioară sau fluier) care pot fi daruri
pentru oamenii normali, dar bineînțeles nu din binevointa Ielelor ci prostia lor și istețimea
oamenilor: Cine vrea să aibe un astfel de instrument și să cânte „de parcă e luat de iele” trebuie
să ia instrumentul, să-l ungă și să-i astupe gurile cu ceară curată, îl unge și îl umple cu lapte
dulce după care îl ingoapra noaptea la o răscruce de drum; după trei zile, la mijlocul nopții vor
veni și ielele și îl întreabă ce-și dorește, iar pentru darul cântecului el va trebui să dea în schimb o
parte din corpul sau. Omul trebuie să fie inteligent și să le promită numai degetul mic și să le țină
de vorbă până la cântatul cocoșilor, când ele forțate dispar. Apoi, gol ca și elele, cu mâinile la
spate (probabil trebuie să sape cu picioarele), trebuie să scoată fluierul din pământ; în felul acesta
el scăpa nevătămat și cu un grozav talent muzical; acesta se numește „Darul Ielelor”.
O legendă Biblică presupune că Ielele ar fi defapt sau s-ar trage din cele cinci fete care nu au
avut suficient untdelemn în candele și au ratat sosirea mirelui (parabolă celor zece fecioare,
Evanghelia după Matei 25,1-13).

Creaturile românești ale erosului se află și însă și în poziția de păcălite sau învinse de oameni; în
basmul „Cei trei frați de cruce” de Fundescu, eroul, voinicul Vișan a ajuns pe tărâmul celălalt
unde nimerește la un moș ai cărui ochi au fost scoși de iele. Eroul se angajează să-i păzească
vițele moșului, care îl avertizează să nu treacă pe muntele vecin pentru că acolo sălășluiesc
Ielele, bineînțeles eroul a încălcat interdicția și odată ajuns pe munte le vede pe Iele
dansând,începe și el a cântă din fluier, după care le prinde, le ia ochii furați ai moșului și îi duce
acestuia înapoi redandui vederea.

O altă astfel de situație în care Ielele sunt păcălite o găsim în basmul „Voinicul Parison” de Ion
Pop Regeteanul. Voinicul era înfiat de uriaș și ajungând la o vârstă dorea să se însoare, dar din
păcate pe acolo nu erau fete, foarte rar vine niște zâne, adică Ielele să se scalde într-un lac din
mijlocul pădurii. Să-l ajute, uriașul îl sfătui pe voinic să meargă acolo unde erau zânele, să le fre
aripile și să fugă cu ele înapoi la palat, cu mențiunea să nu se uite niciodată înapoi pentru a evita
o tragedie. Zis și făcut, Parison a furat aripile uneia dintre zâne, aceasta l-a urmărit până la castel,
unde i se dau haine muierești scumpe și se cunună cu prison. Exemple ca acestea în literatura
populara sunt nenumărate, tocmai pentru că literatura populară a avut grijă ca forțele binelui să
fie în echilibru cu cele ale întunericului.

Ielele bătrâne, babaele iele, folosesc aceleași metode de seducție precum surorile lor tinere,
bineînțeles aproape fără rezultat datorită aspectului lor, ele uitant lucru acesta,de aici inevitabil în
mintea lor izvorăște dorita de răzbunare și când sunt refuzate îi poceste pe flăcăi sau deseori îi
omoară.

Numele lor, ideea prezetei lor, era un total tabu; nimeni nu le pronunța numele deoarece se crea
că oricine află istoria lor și le pronunța denumirea, indiferent în ce condiții sau postură, li se ia
glasul și numai greu li se pot dezlega limbile. Tocmai din această cauză Ielele au fost denumite
în extrem de multe variante pentru a evita pedeapsa: „Vintoasele, Șoimanele,
Maestrele,Musatele, Frumoasele, Dînsele, Halea, Milostivele, Iezmele, Împărătesele Văzduhului,
Iroditele, și multe alte nenumărate denumiri care deseori crează confuzii între multe categorii de
ființe malefice. Aceste zâne tocmai de aceea sunt foarte importante și puternice pentru că
înglobează trăsături nenumărate de la alte importante ființe mitice, creând un total dacă nu mai
puternic, cel puțin marcant pentru literatura populară românească.

Cum am spus și mai devreme, ele însuși sunt victime ale propriului lor păcat, de exemplu: Ele
câteodată sunt și zîne bune, dar pentru a scoate acest eveniment am putea spune, la iveală este
nevoie tot de un păcat. Așadar, pentru a obține acea zână bună, acel spirit aparent luminos
trebuie să intervenim cu puțin păcat și să le lingușim, să le flatam orgoliul care le dezmiardă
auzul: Zâne bune, zâne minunate, zâne milostive, zâne frumoase, zâne stăpâne etc. (asta nu arată
decât încă o dată că ele sunt prinse în propriile lor capcane- ceea e nu denotă decât idioțenie). Iar
în situația inversă pentru a demonstra modul exagerat în care aceste creaturi își manifestă eul se
poate găsi în următoarele exemple: Pentru a le înfuria, provocând dezlănțuiri este nevoie de
simple jocuri, sau imitații omenești ale acestora. Sunt stăpânele orgoliului dus dicolo de orice
limită, îndepărtată a moralității dacă ar fi să-i transpunem legile și să le echivalăm cu o parte din
legile noastre omenești.

Polivanetna lor se referă la faptul schimbul de calități și de defecte dintre acestea; Această
polivalență naște cofuzii între categoriile de Iele și Ielele cu un caracter mai blând.

Zburătorul.

În mehedinți, tradiția numește „ zburatoria” trecerea tinerilor la dragostea tinerească, printr-o


obișnuita fugă de acasă ce se termină cu îmbrățișarea și sărutarea, simbol al logodnei. Chiar dacă
nu știm cu siguranță dacă termenul are legătură cu cel de „ zburator”, dar etimologia românească
îl apropie de acesta. Mai este numit și „ Zmeul, Al-mai-rău,, Ceasul cel Rau”

Zburătorul pe care noi îl vom studia este o făptură malefică, semidivinitate erotică și arhaică
simbolizând orice formă de sexualitate ( în special o anumită insuficiență sexuală) de la aceea
pubertina până la isteriile femeilor ce trăiesc numai pentru plăcerile acestea.

Acest mit, în aspectul lui cultural, a fost sesizat relativ târziu, de George Călinescu, reflectând
problemă sexualității la români. Călinescu menționa zburătorul ca fiind un demon frumos, „Eros
adolescentin” ce dă fetelor tinere neliniște și zbuciumată dorință de a întâlni iubirea.
Începând cu I.H.Rădulescu, nu este liric român să nu fi reluat mitul în diferite chipuri. Unii au
crezut că trebuie să ducă aceste producții spre o sursă romantică, ceea ce este fals, fiindcă unii
din poeți nici măcar nu aveau noțiunea femeii occidentale. Singura notă romantică este
întemeierea pe tradiții populare. Neavând o literatură de analiză a dragostei, a fost firesc ca poeții
români să se coboare la momentul primitiv, la mitul invaziunii instinctului erotic la fete.
Caracteristică în toate aceste compuneri e totala iraționalitate a crizei.

În realitate, Zburătorul desfășoară o dublă activitate erotogenica: de inițiere sexuală și de


provocare și întreținere a apetitului sau patosului sexual. Însă Zburătorul are și un dublet feminin
cunoscut sub numele de Zburatoroaica, un daimon urât și extrem de rău. Așa că tot ce relatăm
despre activitatea Zburătorului e valabil și pentru dubletul feminin, cu mențiunea că
Zburatoroaica se ocupă de tineri puberi și de bărbați hipersexuali.

Pe parcursul zilei, el stă ascuns în scorburi de nuc sau de alun, în case părăsite sau între stânci,
după ce se lasă seară până la cântători el bântuie satele în căutare de fete sau femei ce pătimesc
din prea puțină dragoste. Câteodată, se transformă în iubitul fetelor și astfel le ademenea și
petrecea cu ele până dimineața; aceste fete chinuite noaptea de Zburător erau recunoscute de
ceilalți oameni în timpul zilei, datorită frământărilor lor, oboselii permanente și alte indicii
psihice, putând chiar să și moară de freamăt oniric.

El este înfățișat ca o stea cazatoarea, ca o vijelie sau o adiere de vânt, un șarpe cu solzi argintiu,
zmeu sau sul de foc, de aceea era mereu confundat de necunoscători cu Zmeul antropofag,
Șarpele înaripat sau cu Demonul Văzduhului. Noi credem ca această metamorfoză în cei
enumerați mai sus(toți încărcați cu electricitate), sau în animale pământești(șarpe,porc, câine)
sunt doar metode de a ajunge în casă celor dorite de el, pentru ca înfățișarea lui cea din urmă
trebuie să fie pe măsură capacității sale de seducție, adică, se transformă într-un tânăr voinic,
reprezentând modelul popular de frumusețe masculină: solid cu părul blond, lung buclat și
înflăcărat de dragoste.

După ce pătrundea în casă, se bagă în patul victimelor și le tulbură psihicul. El nu era un vampir,
nici demon al morții,nu ucidea victimele pentru a le transformă în unele ca el, activitatea lui fiind
numai în plan oniric-erotic. Victimile nu puteau fi posedate de el, dar puteau fi tulburate pshiho-
fizic și astfel cădeau în obsesia unui orgasm iluzoriu, unei hipersexualitati pe termen lung.
Dimitrie Cantemir vorbește pentru prima oară despre Zburător în „Descrierea Moldovei” : „ este
o nălucă, un om tânăr, frumos, care vine noaptea la fetele mari, mai ales femeile de curând
măritate și toată noaptea săvârșește cu ele lucruri necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de
ceilalți oamenim nici chiar de cei ce îl pandesc”.

Este de reținut precizarea că el apare acolo unde dragostea normală nu este împărtășită, deci ca
un simptom al sensibilității contratiate. Deși inițial poate fi asociat uneori cu o trăire pozitivă,
această se finalizează tot cu rău, provocând dezechilibru vieții din cauza dorului. „Ca o
conzluzie, am putea reține faptul că zburătorul nu este niciodată asociat cu aspectele normale ale
vieții, ci numai cu acele situații care, prin intensitate sau natură, dezvăluie o stare de
dezechilibru, deci de anormalitate” .

Câteodată oamenii erau cei ce îl provocau pe zburător prin farmece, vrăji și descântece; acestea
la rândul lor alcătuind un bogat capitol al folclorului erotic. „ Ele urmăresc să provoace, să
dezlănțuie și să întrețină erotismul normal și de cele mai multe ori pe cel patologi, constringind
astefl pe semizeii erotismului, pe Zburător și pe Zburatoroaica , solicitându-le apariția celui
îndrăgit, în realitate sau măcar în vis, adus cu blândețe sau violentă, năuc sau frămătând de
patimă”

O importantă operă națională ce repetă mitul sexogonic al zburătorului este „Luceafarul” lui
Mihai Eminescu, unde făptură nemuritoare iubește astral o făptură muritoare, printr-o alianță
neîngăduita de legile divine.

” Şi pas cu pas pe urma ei


Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie.
Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă. “
Înțelegând acest esențial mit al zburătorului, nu pot decât să concluzionez citandu-l pe Octavian
Paler: „Dragostea este înțelepciunea nebunului și nebunia înțeleptului.”

Sarpele.

Dintre toate animalele sacre din mitologia românească, șarpele ocupă un rol deosebit de
important, întreținând spiritul multor credințe, tradiții și datini. Cuprinde trei ipostaze principale:
Șarpe propriu-zis, Zmeu și Balaur; între aceste trei ipostaze ale șarpelui există o filiera mitică.

Animal primitiv, lipsit de majoritatea organelor prezente la majoritatea celorlalte animale, pare a
fi primul animal, nu știm când a fost creață, fiind prezent de la începutul lumii în opere.

Este deseori descris ca a fi preexistent, ca element fluent al Apelor primordiale.

Este o făptură inferioară, de neînțeles și misterioasă. Se găsește prezent încă din epoca
paleolitica, gravat pe pereții peșterilor sub formă de linie ondulată sau zig-zag.

El simbolizează în mitologia românească două aspecte mitice: Unul material și unul spiritual.
„Aspectul material relevă androginitatea lui, trăsătură distinca a independetei fiziologice.
Aspectul spiritual relevă simbolismul lui sacru și hierofania invizibilului stihial în vizibilul
primordial. Sub înfățișarea șarpelui cosmic și-a putut releva Nefârtatul natură divină. El este
simbolul haosului în complexitatea lui arhetipală. Dar este și principiul și esența vieții
primordiale. Șarpele vizibil este șarpele material, șarpele invizibil este cel spiritual. Șarpele
vizibil mușcă sensibilitatea din noi, răscolește sexualitatea, provoacă libidoul; șarpele invizibil
este cel ce animă invidia și menține orgoliul creator.”
Folclorul românesc nu transpune însă și mitul erotic al șarpelui ce autofecundeaza mușcându-și
coada, dar are în schimb transpunerea ideii de reciclare a vieții prin mușcarea prorpiei cozi, a
reîntoarcerii ciclice la aceleași etape ale vieții.

Apa și pământul sunt materialele prime din care șarpele este alcătuit șarpele, ca și Cosmosul,
putem astfel deduce, ca și mulți mitologi de altfel, ca șarpele este animalul cosmic prin
excelentă; de aceea este și cosubstantial cu arborele cosmic (detaliu aprobat și de iconografia
începuturilor lumii, el find încolăcit pe arborele cosmic, înconjurând apele sau pământul).

Motivul șarpelui, foarte important și în artă, era folosit încă din vremea geto-dacă pe podoabe de
paradă ale celor din conducere. Se consideră că acești șerpi magici apărau părțile importante ale
corpului de demonii ludici. Aceste credințe ne amintesc de dublul caracter al lucrurilor,
exaplicand originea lor divină, așadar șarpele poate fi și o ființă bună.

Șarpele de casă, Stima casei este un geniu protector al casei la români, ce trăiește sub casă și
produce pe timpul nopții un sunet precum un ticăit de ceas, de aceea i se mai spune și
„ceasornicarul casei”. El nu face rău nimănui, nu mușca nici dacă este prins, dimpotrivă,
protejează casa de spirite rele și de dăunători fizici(șoareci, etc). Când acel ticăit se oprește e un
semn rău pentru locuitorii acelei case, înseamnă că sunt blestemați și unul din ei va muri,
înseamnă că „norocul casei” i-a lăsat. Fiind înzestrat cu o asemenea calitate, șarpele nu trebuie
omorât, sau alungat deoarece această acțiune este considerată o nelegiuire și ghinionul se va
abate asupra lor.

În tabăra opusă se află șerpii de câmp care sunt considerați necurați și trebuie omorâți fără
rețineri pentru ca în doi ani de la nașterea lor, dacă scăpa neobservați se vor transformă în
balauri.

Avem astfel un motiv foarte productiv în literatură populară: motivul voinicului înghițit pe
jumătate de un șarpe. Mama supărată și deranjată de plânsul copilului, îl blesteamă că atunci
când va ajunge la maturitate să fie înghițit de șarpele casei:

„ Suge-mi, maică, tatică,


Suge-mi-te-ar năpârca.
Suge, maică, tatile,
Nu suge bonturile,
Suge-mi-te-ar șarpele.
Când ți-o fi ție mai bine,
Să tragă șerpii din tine.”

Pentru a contura perfect ideea de mama denaturată, aceasta după ce spăla copilul, arunca lațurile
într-un loc necurat: „In calea haiducilor,/În fluierul sarpilor,/Chiar pana€ ™ la locua€€ zmeilor”
(practică vrajitoareasca), prefigurând destinul tragic al pruncului, în urma acestui procedeu,
șarpele crește într-un mod anormal, an de an, o dată cu nou-născutul: „ Șarpele-n coadă să
lungea,/Și în căpățâna se mărea,/Iar trupul, mare, se făcea,/Aproape cât butia,/ Zău, mi te prindea
groază!/Loc sub talpa nu mai avea” sau: „ Se facu băiat de doi,/ Și șarpele tot de doi,/ Cum e
coarnele de boi,/ Ochii-n cap ca de broscoi;/ Se făcu băiat de cinci,/ Și șarpele tot de cinci,/ Cum
sunt parii la uluci...”.
Când pruncul va deveni voinic, la vremea potrivită, mergând pe drum se întâlnește cu un șarpe
mare, încolăcit pe o movilă. Șarpele îi spune că îl așteaptă acolo de multă vreme, de pe când
mama lui l-a blestemat și a fost nevoit din cauză că a crescut să plece de acasă. Tânărul, prevenit
de mama sa, își cumpărase arme de la târg, dar care nu l-au ajutat în mod direct pentru a învinge
șarpele. Voinicul a fost rugat de trei ori să își arunce armele pentru a-și curma suferința și să fie
mai ușor pentru amândoi, dar a refuzat. Namila a încercat să-l mănânce pe tânăr, dar acesta a
fost înghițit doar până la jumătate, fiind salvat de armele prinse la brâu (părerea de rău a mamei
l-a salvat într-un fel, închizând pe jumătate cercul vicios, și tot pe jumătate fiind iertată). În
agonie au stat așa, tânărul și șarpele timp de trei zile, timp în care el se vaită și strigă, așa a fost
auzit de un vecin moldovean care l-a și salvat, spintecând șarpele. Mergând la rău cu cel salvat,
moldoveanul a încercat să-l spele pe voinic de balele șarpelui, dar cu cât îl spăla cu atât mai mult
se înnegrea de otravă balelor. În unele cazuri, șarpele muribund, fiind măgulit de curajul
moldoveanului, îl îndeamnă să îi spargă capul, unde avea ascunse „trei nestemate,/De plătesc
țările toate.”

„Cântecul despre Iovan Iorgovan reprezintă, prin însăși structura variantelor lui, un proces de
remodelare a unor convenții culturale arhaice, care atesta continuitatea unor modele narative
mitice în climatul culturii populare românești”
S-a spus că un erou ca Iovan Iorgovan reinoieste figura lui Siegfried sau Perseu, au fost invocați
pentru comparație, chiar Horus și Heracle, fără ca aceste modele mitologice și literare antice să
implice ipoteza genetică. Ceea ce trimite la aceste modele este de fapt arhetipul luptei cu
monstrul, rezultatul unei experiențe umane primare.

O altă ipostază a șarpelui mitic este aceea în care el avertizează pe cel ce-l va stârpi, ca tot nu va
scăpa de veninul sau nici de va muri,ba mai rău, va năpusti acest venin și altora; ca și în cazul
eroilor de mai sus, Iovan Iorgovan nu ascultă de avertismentul șarpelui și după ce-l omorî, capul
monstrului însângera Cerna, ajunge în Dunăre care-l ascunde într-o peșteră rea și acolo se umple
de viermi și muște otrăvite care omoară alți oameni și vite: „Iovan Iorgovan,/Braț de
buzdugan,/Sabia scotea,/ În vânt o-nvartea,/ Pe șarpe-l lovea,/ Trupul-i zdrumica,/ Dărabe-l
făcea./Capul tot fugea,/ Cerna sângera,./ În Dunăre-și da,/ Dunărea-l primea/ Și îl ascundea/ În
peșteră rea./Aici se-mputea,/ Viermii se-nmultea, /Muște slobozea/Și-n veci nu peria./Mușca tot
ieșea,/ Mare rău făcea,/ Căci caii mușca,/ Boii otrăvea,/ Plugurile-oprea!”

Șarpele se găsește într-o multitudine de formă și ipostaze, dar am considerat a fi important de


menționat și aceea în care i se arată originea demonică: „ Șarpele e din degetul diavolului; avea
diavolul un deget mai șurubări s-a gândit: - oare ce să fac dintr-insul? Ia să-l tăi să-mi fac mie un
ajutor. Și cum l-a aruncat pe pământ a început a umblă și-i șerpe” Iarăși, o imagine
opusă celei demonice, se regăsește într-o legendă bibilică, unde șarpele a astupat o gaură făcută
de șoarecii trimiși de diavol în arca lui Noe; salvând celelalte râse, a câștigat aprecierea Lui
Dumnezeu.

La începutul evului mediu se găseau în Dobrogea reprezentări ale unor șerpi împletiți ce se
privesc față în față. Acest motiv, al șerpilor ce se privesc reprezintă două forțe mitice,
egale,opuse care se înfrunta deschizând cale discuției despre balauri și zmei, ființe antropo-
ofidiene.

Făpturile antropo-ofidiene sunt creaturi pe jumătate femeie pe jumătate șarpe, cele mai
importante sunt Vâlva apei și Stima apei; ele locuiesc pe fundul apelor, se împodobesc cu scoci
și liane, ieșind la suprafață ademenesc pe cei ce înoată într-un joc să le prindă, îi încolăcesc și îi
îneacă. Trebuie în orice caz, să se facă distincția clară între aceste făpturi și cele antropo-
ihtiomorfe, adică așa-numitele sirene, care au jumătate corp de femeie și jumătate de pește.

Balaurul.
Urmărind structura, rațiunea și valențele mitice, spunem că balaurul este un o creatură gigantică
cu solzi galbeni sau verzi, hidoasă, cu multe capete, ce depășește statul ofidian al șarpelui, dar
intră totuși în aceeași categorie.

Șerpi se pot transforma în balauri după o perioadă de inițiere ce durează între șapte și nouă ani,
timp în care trebuie să zacă în vizuina lor, să manane numai insecte și să bea doar apă de ploaie
care va ajunge la ei; în tot acest interval vor crește până la dimensiunea actuală a unui balaur, vor
căpăta picioare scunde cu gheare mari și puternice și aripi cu care poate zbura. În fiecare an îi
crește câte un cap, ajung în acest mod să aibe șapte sau nouă capete; însă în ciuda acestor
trăsături el poate vorbi în limba oamenilor și se înțelege în discuții cu ei.

Nașterea unui balaur e astfel descrisă: într-o anumită zi de primăvară se adună o sumedenie de
șerpi , care își amestecă balele (posibil da la această și proveniența numelui de balaur), alcătuind
din acea spumă o piatră scumpă sau un diamant (cine îl deține își poate potoli foamea sau setea
lingandu-l). Șarpele ce a înghițit această nestemată se face balaur, adică începe a se lungi și
îngroșă, îi cresc aripi și dobândește mai multe capete.

O altă modalitate prin care șerpii ajung balauri este aceea de a trăi de trei ori mai mult decât un
om, făcând numai rele pe tot parcursul acestui timp.

Câteodată figurează ca fiind hibrizi cu trup de șarpe sau om, cap și coadă de crocodil sau
jumătate șarpe cu solzi de pește și cap de cal; iar în gură au clopoței și fluiere ce șuieră la fel
cum un tânăr voinic o face. În general scuipă foc pe numeroasele guri, înveninează văzduhul, iar
capetele sale se regenerează ori de câte ori sunt retezate, efortul de a-l doborî fiind inutil și chiar
mai mult dăunător, pentru că uneori, după ce i se tăia o dată capul, creșteau la loc trei.

De asemenea, un om blestemat, poate deveni pentru un timp balaur. În basmul „Din fata-
fecior”( Ion Pop Regeteanul), fată taie coarnele unui cerb ca să poată balaurul să-l înghită;
balaurul era băiatul împăratului Roșu care se chinuia de douăzeci de ani transformat în balaur,
fiind blestemat de părinți pentru că nu i-a ascultat. Ar mai fi și exemplul în care o fată avea un
soț balaur ce noaptea lepata nouă piei și se făcea un tânăr frumos, sfătuită de mama sa, într-o
noapte a aruncat pieile în foc, iar balaurul trezit în agonie spunea: „M-i mâncat fript, mai aveam
trei zile să mă fac om...Plec și te blestem să se încingă un cerc de fer în jurul pântecelui tău și
până nu voi atinge eu cercul să plesnească să nu se nască copilul”
Există și situația în care tatăl se transformă în balaur pentru a pune la încercare curajul tinerilor
săi copii: în calea Ilenei Sanzaiana apare un balaur cu douăsprezece capete „ plesnind din coadă
și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaie de foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare”

Când se află pe cealaltă lume se hrănește cu pui de pajură sau de zgripțuroaică, pe care cel mai
adesea în folclorul românesc, îi salvează de la moarte Făt-Frumos aflat în acea lume uitat fiind de
frații lui; la rândul lui va fi răsplătit de puii sau de mamele acestora fiind dus către lumea
normală, înapoi la semenii lui.

În orice caz, balaurul este o ființă monstruoasă, o ipostază teriomorfa a forței malefice, a
forțelor tenebroase ce tulbură echilibrul în lume. Puterea lui este cu greu imaginabilă, dintr-un
salt putea atinge cerul, dacă răcnea putea să dărâme o clădire întreagă și dacă lovea cu coadă era
de ajuns pentru a produce un cutremur.

Este o creatură antropofagă: „A fost odată într-o țara un balaur mare, nevoie de cap. El avea
șapte capete, trraia într-o groapă și se hrănea numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată
lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă până ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe
care îl trăgea ață la moarte”(Petre Ispirescu- „Balaurul cu șapte capete”)

Locuința lui se află de obicei în locuri umede și întunecate, mai ales fanatani, fundul
peșterilor,sub poduri dar câteodată și în cer, ceea ce arată caracterul dual al acestuia. El nu da
voie nimănui să se apropie de fântână pentru a lua apa, iar atunci oamenii însetați sunt nevoiți să
sacrifice câte unul de-al lor pe an, mai ales o fată; acest lucru se întâmplă, până când fata va fi
una de împărat ce va fi salvată de Făt-Frumos care va omorî dihania.

Uneori balaurul locuiește în inima unei fete de împărat și noapte iese hrănindu-se cu bărbați.
Stând la pândă, un pitic așteaptă momentul și tăie capul balaurului; când se repezi și spre fată cu
paloșul amenințând-o c-o va tăia în două „ nu știu, cam icni și-i ieși din gură un ou. Piticul se mai
repezi de două ori și mai ieșiră două ouă./ - Acum, zise el, ia-ți nevastă și fii sănătos, că balaurul,
uciga-l toaca, făcuse încă trei ouă cari aveau să se facă trei balauri”

Prin formele sale, balaurul seamănă cu dinozaurii, ale căror oase au fost găsite și reconstituite de
paleozoologi. descoperirea lor a adăugat în imaginația oamenilor elemente și aspecte inedite.
„Imaginatia pare a construi arhetipul balaurului sau al Sfinxului din terori fragmentare, din
dezgusturi, spaime, repulsii instinctive că și experimentate, pentru că în cele din urmă să-l înalte
înfricoșător, mai real decât răul însuși, izvor imadinar al tuturor formelor de teroare a tenebrelor
și a apelor”

„La acest fond atavic real, imaginația a adăugat elemente și aspecte inedite protomitice și mitice,
pentru a justifica relicte mereu transsimbolizate în istoria spiritualitaii poporului român. Cu tot
caracterul lor supranatural, balaurii nu au putut să se metamorfozeze, pentru că nu erau făpturi
superioare în sensul mitic al daimonismului. Erau făpturi mitice inferioare, anacronice și
antagonice omului, care făceau în mod inconștient rău, din necesitatea de-a viețui și supraviețui
orintre oameni. Ei devin intrumentele răului indirect, numai prin manevrarea lor de către demoni.
Iar balaurii demonici sunt răi în adevăratul sens al cuvântului și cu ei luptă adesea Sântilie, sîn
George, sîn Medru și Fat-Frumos”

Victor Kernbach face o categorisire a trei tipuri de balaur: balaurul din ispiratie biblică, provenit
poate din vechile mituri grecestim, simbolizând un sincretism între balaurul apocalipsei ucis de
Sf. Gheorghe și un șarpe banal, hipertrofizat în fantezia populară românească. A doua categorie
se referă la balaurul în poziția de producător și posesor al nestematelor și aurului, locuind în
funduri ale prăpăstiilor undeva în Armenia. Al treilea tip de balaur este acela zburător, uneori
semănător cu omul, de data aceasta locuind în nori, cauzator de evenimente atmosferice(ploi,
tunete, etc).

Se spune că acesta din urmă este singurul balaur vizibil deoarece provine din șarpele pe care nu
l-a văzut nimeni timp de nouă ani, împlinindu-se acest timp i-au crescut aripi și a plecat spre cer,
fiind vizibil ca strălucitor când cerul era înnorat (cel mai probabil o întrupare a fulgerului).
Grindina apare atunci când balaurii se bat între ei sau lovesc cu coada, căderea celui învins aduce
ploi torențiale. Acești balauri sunt foarte cunoscuți în alte culturi sub numele de dragon, potrivit
unor opinii dragonul este o imagine memorată și distorsionată a unor monștri pleistoceni.

Balaurul este o amintire frumoasă din pleistocen. Un adevăr este aici în sensul biologiei primare
ce înspăimânta pe omul trăind astăzi în formă mai rațională. Balaurul e monstrul redus numai la
reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge
ușor”
Cum am spus și anterior, are uneori dublu caracter, poate fi și bun atunci când este recunoscător,
astfel în varianta în care un balaur are grijă de eroi spunându-i: „- Băi Ioane! Bagă-te mai în
fund, `ice, ca aicea, în țara mea îi șarpi mai mari ca mine da are putere să te tragă din mine, `ice,
să te mânce. Da bagă-te mai în fund acolo, `ce, și stai acolo pă măselele mele, n-ai treaba! `ice”

Din punctul de vedere al simbolismului arhaic, observăm ca balaurul a păstrat caracterul mitic al
șarpelui de totem, separarator al divinității mintale de monstruosul fizic teriomorf.

Așadar, într-o legendă balaurul se afla sub conducerea Lui Dumnezeu, dar neavând vreun rol
important, ei stau acolo de frică, ar vrea să meargă pe pământ dar sunt ținuți în loc de Sfântul
Gheorghe. Sunt păstrați pentru momentul când va veni sfarșitul lumii, de abia atunci vor avea
voie să vie pe pământ și să facă voia Domnului. „Câteodată sunt pe lângă soare de ajutor, când
nu se coc grâiele, ajută și ei cu focul lor”

În altă versiune, ei se află în voia solomonarului, om cu puteri imense ce umblă adesea în chip de
cerșetor, care printr-o magie cu anumite obiecte ce le are mereu la el poate face pe balaur să
apară.

Totodată este evidentă păstrarea unei diviziuni, similară șerpilor; în cadrul credințelor și
datinilor din literatura populară românească balaurii poti fi de cetați, de câmp sau de pădure și
ape. Conform tradițiilor, balaurii de cetăți sunt cea mai răspândită categorie; cum și numele ne
spune are funcții sociomitice, acționând în zona cetăților, orașelor sau satelor. Acesta era
antropofag și relativ liniștit, protejând chiar zona respectivă dacă i se oferea tribut din când în
când câte o fecioară pentru devorare. Balaurul cetății este prezent în iconografia ce prezintă
lupta cu Sf. Gheorghe, în care poate fi observată într-un colț și fata salvată de la sacrificiu,
asistând la această luptă.

Balaurii de apă sunt cei folosiți de solomonari, de către care sunt încălecați, duși în nori de unde
adună apă în gură lor pentru a nimici sau a fertiliza ogoarele. Așadar, sunt înaripați, cu aripi mari
asemănătoare celor de libelulă, și cu picioare ca de uliu. Acești balauri seamănă cu șerpii
gigantici ce aduc ploile în vremurile secetoase. Se mai numesc și balauri de iezere.

Balaurii de apă provoacă valuri imense pe mare când își zbate coadă sau bea apă. „In Apa
Sâmbetei care înconjoară de nouă ori pământul, înotul lui revarsă apele sub pământ. Într-un fel s-
ar putea spune că reeditează rolul Styxului din Teogonia lui Hesiod. Balaurul din Apa Sâmbetei
prin activitatea lui psihopompa relevă o semnificație escatologică.”

O caractecristică importantă care trebuie notată este aceea că aceste creaturi nu mor niciodată de
o moarte naturală, fiind făpturi mitice, au puteri supranaturale și pentru a le fi provocată moartea
este nevoie de o acțiune violentă provenită tot din partea cuiva cu o putere supranaturală,benefică
dar și malefică, o semidivinitate de cele mai multe ori; avem ca și exemplu preoții militari cum ar
fi sîn Georghe(Sf. Gheorghe), un zeu al soarelui, Făt-Frumos sau solomonarul. Această moarte,
indiferent de către cine este produsă nu poate avea loc decât într-un cadru ritualic, conform
standardelor lui mitice.

Ca și ființă zoologică, balaurul este cel mai des întâlnit în Basarabia unde oamenii mereu au
crezut în asttfel de ființe (și pentru că în acea zonă se află o mulțime de șerpi). Oamenii spun că
aceste ființe sunt niște șerpi mari cu cununi de foc pe cap și cu limbi de jar. Coastele acestuia, cât
și pielea erau albe-galubuie, caracteristică preluată și de români ar putea explică numele de
balaur (băl sau bălan).

Despre prezența lor în această zonă, putem oferi numeroase atestări, începând de la Herodot care
spunea că oamenii din această zonă au migrat spre sud datorită mulțimii șerpilor. Putem continuă
cu o poezie de Alexandri- „Gue Grozavul” care începe așa:
„ Sus, pe câmpul Nistrului,
Sub poalele ceriului,
La coada Ialpaului,
Unde făt zmeoaicele...”

De cele mai multe ori studiile lingviștilor nu oferă o etimologie certă a termenului de balaur,
constatând înrudirea lui cu unele cuvinte din alte limbi (exemplu albaneză: bolle=sarpe mare).
Cel mai probabil, fiind un cuvânt din substrat acesta are origine indo-europeană. Oalta teorie ar fi
proveniența din latinescul „labarum”, interesant fiind ca acesta nu este un nume latinesc în
orgine, nu se știe exact originea acestuia(nu era nici latin nici grec). Acest element, de labarum,
al șarpelui mare, nu era caracteristic doar dacilor dar și tracilor.

Pentru daci, balaurul jucă un rol foarte important, acesta fiind reprezentat ca și emblemă
națională. Pe columna lui traian steagul dacic cuprinde un șarpe gros, scund cu cap de leu sau
câine. Istoricul Vasile Parvan, consideră că balaurul de pe steagul dacic arată mai mult victoria
poporului acestuia împotrivă vechii creaturi mitice. Prin aceasta se vede că dacii au trecut de
graniță inițiatica a vieții, depășind condiția umană, așadar, steagul pentru ei este o amintire a
condiției lor supraomenești pe vreme de luptă(inamicii spuneau că balaurul din steag făcea un
zgomot puternic și înspăimântător când era fluturat în vânt, și mulți se infricosau).

Încă de pe vremea dacilor, ce credeau în Zamolxis, balaurul era o ființă complexă cu atribuția de
a aduce furtunile; când furtunile nu se mai opreau cei mai curajoși se adunau și trăgeau cu
săgețile în nori, astfel ei considerau că-l ajutau pe zeul Gebeleizis să învingă balaurul ce aducea
vremea rea(Încă odată se arată caracterul vitejesc al dacilor de a-și înfrunta proprii zei și
demoni).

Zmeii.

Zmeul este cea mai complexă creatură antropo-ofidiana, are trup de om, piele acoperită cu solzi,
coadă de șarpe, aripi imense cu o formă precum cele ale liliecilor, trăiește pe lumea cealaltă,
umblă călăre pe niște căi puternici cu mai multe inimi. Pe lângă aceste trăsături, ei seamănă cu
oamenii și fizic dar și în comportament: vorbesc precum oamenii, au familii, locuiesc în palate,
trăiesc din vânat și chiar agricultura. Au simțuri foare puternice și o dezvoltată inteligență
practică.

Mai devreme am notat faptul că șerpii mai puternici se pot tranforma în șerpi gigant sau balauri,
acest cerc în unele teorii este continuat de transofrmarea balaurilor în zmei. Această transformare
are loc după încă o perioadă inițiatoare ce ține de la șapte până la nouă ani, dar de data aceasta
fiind sub supravegherea unui solomonar (în toată această perioadă, balaurul trebuie să execute
orice muncă la care este supus de către solomonar).

După ce se termină perioada de inițiere, balaurul coboară pe celălalt tărâm unde își leapădă
pielea și mare parte din trăsături, rămâne cu dimensiunea lui înfricoșătoare iar aripile și coadă se
mai reduc; prinde o înfățișare mai terestră, părând a fi un om mai ciudat. Urmează după
schimbare să fie adoptat de Muma zmeilor și de ficele acesteia, care îl îngrijesc și îl numesc
frate.
Trăiește împreună cu mama sa și cu zmeoaicele într-un palat imens pe lumea cealaltă; pe lângă
palat au o moșie pe care o ară și seamănă, au și grădini cu flori și fructe. „Mandrete ce am văzut
în acele palaturi, nu se poate povesti: grădini cu fel de fel de flori și de pomi, casele învelite cu
argint, cari străluceau la soare ca oglindă; pereții erau împodobiți cu chipuri și flori săpate, iar
ciubucele erau poleite; fântâni care aruncau apă în sus” Deseori vin în lumea oamenilor și fură
fete tinere pe care ori le mănâncă ori le fac nevestele lor. Se spune că o apă mare sau un rău de
foc despărțea teritoriul lor de lumea oamenilor.

Datorită inteligenței practice au instrumente de muncă și arme miraculoase, cu care sunt mai
mereu puși pe luptă. „ Într-un basm muntean, doi zmei se luptau de nouă ani fără a se putea
dovedi. Făt-Frumos, chemat în ajutor, maintuieste pe unul din zmei, tăind pe celălalt cu paloșul
său. Zmeul scăpat îmbrățișează pe mântuitorul său și-l duce acasă să-i dea un cal năzdravan drept
multumire”

Dar mai des se dușmănește cu Făt-Frumos, care mereu vine pentru a salva fetele de împărat
răpite; rezultând lupte dese în care mereu eroul câștigă și se însoară cu cele pe care le-a salvat (de
sesizat, zmeul a fost în toate cazurile foarte drept în luptă). Când lupta devine foarte aprinsă,
zmeul și Făt-Frumos se transformă într-o roată de foc ce are mai multe culori (galbenă, roșie,
albastră, verde) și dacă nu reușesc să ducă lupta la un sfârșit, un vultur sau un corb vor veni în
ajutor eroului.

Arma lor cu multe calități este buzduganul, pe care îl aruncau din depărtare, ca semn că au sosit;
izbindu-se de uși, porți care se deschid trântite, buzduganul apoi sare pe masă unde se rotește de
trei ori, semn că masa să fie gata, apoi se așează singur în cui. Având în vedere această calitate a
zmeilor de a comanda buzduganuilui să meargă direct la țintă „se poate spune că zmeii sunt
totodată și magicieni reputați, deoarece pot schimba peisajul geografic, dezlănțui stihiile și
invoca duhurile rele ale pământului. Dintre făpturile antropo-ofidiene, sunt ceo mai stăpâni pe
demonism...”

Dar sub nici un aspect acesta nu-l depășește pe Făt-Frumos, care, văzând buzduganul îl aruncă
îndărăt, mult mai departe și zmeul se întoarce tulburat acasă. Găsim această întâmplare a
buzduganului atribut al viteazului, ilustrată frumos într-o poezie populară de Alecsandri:
„Buzdugan de voinicel,
Ghioagă mare nestrujită,
Cu piroane țintuită”

Foarte hoți din fire, fură câteodată și corpuri cerești pe care le țin ascunse(luna, soare, stele). Fură
fete de împărat cum am mai spus, copii, mere de aur chiar și ochii vreunui împărat. Într-un basm
de Petre Ispirescu, o zmeoaică a furat venele lui Tugulea, lăsându-l olog.

De multe ori, conturul Zmeoaicei-mama este mult mai bine expus decat cel al zmeului, al carui
portret fizic care in multe cazuri este nedeslusit. Ca si la bulgari, dar si la grecii moderni,
zmeoaica, are o fire rautacioasa si salbatica, tot timpul fiind „cu o falca in cer si una-n pamant,
scuipand vapaie de foc precum un cuptor”. Trece muntii, alearga la fel ca un vartej, iar orgoliul
ei este imens (atunci cand nu poate sa ii prinda pe fugari, plesneste de nervi); pentru a-si reveni,
ea se hraneste cu niste suflete inchise intr-o cada. Foarte rar se arata a fi miloasa, ascunzand pe
cei nevoiasi de furia zmeului.

Zmeoaică bătrână e o mamă care își iubește cu ardență copiii, îndeosebi feciorii, îi însoară și-i
răzbună când sunt omorâți. Ea are puteri uriașe, zboară prin aer prefăcută într-un fenomen
natural, se cățăra pe munți, soarbe pe vrășmași, îi împietrește și mai ales e o mare rozătoare,
având colți cu care găurește piatră și mănâncă pomii. E aprigă și de un temperament incoercibil
și la supărare plesnește în sensul propriu al cuvântului.

Observăm că zmeoaică și zmeul pot lua diferite forme, de la unele fizice până la fenomene ale
naturii. La fel și surorile zmeului, când îl urmăresc pe Făt-Frumos ele se transformă în grindină
sau vijelii, fântână,rug sau izvor; dar acesta își dă seama și când lovește cu paloșul obiectele
respective, din ele curge sânge negru, fapt ce relevă metamorfoza lor.

Deseori, datorită trăsăturilor și funcțiilor lor asemănătoare, zmeii sunt confundați și chiar
identificați cu balaurii. „ În mitologia daco-romană, zmeii au o figură cu totul determinată și
fundamental deosebită de a balaurilor, cu care se confundă în basmele popoarelor balcanice.
Zmeii sunt ființe în chip de om, dar cu proporțiuni mai mari: uriași cu o coada solzoasă, cari
umblă călare pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi. În toate apucăturile lor ei se apropie de om și
de traiul sau...”.
În schimb, balaurii sunt șerpi uriași și puternici care au solzi galbeni, au și aripi, varsă foc pe
gură, au câte 12 limbi ascuțite și mai multe capete.

Un bun exemplu de o astfel de comfuzie îl intlanim într-o baladă din Dobrogea „Zmeul și
Zmeoaica” unde zmeul a încurajat pe trei voinici să-i scoată o pungă din puț, dar de acolo nu au
scăpat fiind înghițiți de zmeoaică. Această caracteristică este tipică balaurilor pentru că ei
locuiesc de obicei în fundul puțurilor.

Deși pare imposibil, chiar și în ziua de azi încă mai sunt zone din România, în care mentalitatea
poporului ține vie credința în aceste creaturi. Marin Neagu menționează în lucrarea sa despre
relatarea unui informator din Argeș care îi transmite lui I.Oprisan(destul de recent, în 2005)
următoarele lucruri: „ Și-atuncea lumea a văzut de unde iese, dintr-un copac scorburos, de unde
ieșea flacăra aia de foc și când intra înapoi. Și-atuncea s-a vorbit toată comuna Gamacesti, tot
satu Gamacesti, în comună Berevoiesti, a strâns fiecare câte un braț de lemn și atâta a pus pe
scorbură aia și a acoperit-o cu o claie, ca pe o claie de asta de fân, ca o claie, numită căpiță. S-a
dat foc... Apus benzină, a pus motorină s-a dat foc dă a ars acolo. A ars și copacu și-a rămas
acolo niște untură, ce s-a topit din zmeoaică aia. Că din zmeii ăștia, din Zmeoaice, rămâne o
untură. Și când îi trazneste și nu știu ce, rămâne o untură ceva acolo”

Sarpele, linie parcursa in doua directii.

Pornind de la zicătoarea românească „l-a mușcat șarpele de inima”, înțelegem că șarpele este
ispită de a face rele, găsind în noi poftă de a risipi binele aproapelui. Inimă este locul de unde
orice bine pleacă, și în oricare din ele un bine se află.

În Biblie, duhul cel rău a luat chipul șarpelui și a corupt pe Eva, dar a fost vorba doar de o
metamorfoză. Când Dumnezeu i-a spus lui Adam „ iar tu, Adame, vei trăi din sudoarea feții tale
... și șarpele va păzi călcâiul tău, iar tu vei strivi capul sarpeului...” nu a făcut referire la animalul
propriu-zis, ci la păcat, la șarpe ca și păcat.

„Balaurii din poveștile noastre sunt duhurile rele care pricinuiesc nefericiri oamenilor, de aceea
se luptă cu ei voinicii feți-frumoși care sunt întruparea binelui. Balaurii sunt cu mai multe capete;
tai unul, crește altul. De ce? Căci așa e păcatul, are mai mlte rădăcini; tăi una, crește alta la loc.
Balaurii ni-i închipuim ca niște dihănii urâte și grozave și ce e păcatul altceva? -cu făptura de
șarpe, căci șarpele e întruchiparea râului.”

Așadar, balaurii nu sunt doar simple invenții populare, ci există, în alt mod, cu un rol precis. Într-
adevăr, nu există sub forma monstrului fizic, dar sub forma păcatului, doar că a fost transformat
într-o manieră frumoasă, poetică în așa fel să intre mai bine în mintea oamenilor.

Meditând la toate aspectele șarpelui pe care le-am parcurs, ne întrebăm: De ce? De ce a fost
necesară și prezența unui rău, care să strice sufletele, care este motivația antieroului? Dumnezeu
nu poate fi acuzat pentru crearea binelui și a răului, a ispitei, a sarpeului. Dar cum am înțeles
datorită modului lui de acțiune, șarpele este dual; nefiind nici bun, nici rău este undeva la mijloc.
„Simbolismul șarpelui transgresează granițele dintre materie și spirit”

Este o coloană ,o spirală a ascendenței sau a decadenței; o spirală este o linie care poate fi
străbătută în ambele direcții (o direcție reprezintă binele,ascensiunea spirituală, iar cealaltă
opusul). Dacă doriți, ne putem exprima ideea și în alt mod, șarpele poate fi o cunoaștere, știință
spre exemplu, și este conștientizat în lumea contemporană ca orice tip de cunoaștere poate fi
folosit în bine sau în rău, este un arhetip ce se află până și în ADN-ul nostru care este construit
din două spirale legate între ele.

Întorcăndu-ne la Biblie, luăm aminte ce este argumentat în „Facerea”: „veti fi că Dumnezeu,


cunoscând binele și răul” . Înțelegem că Dumnezeu nu doar testează credința și loialitatea noastră
cu ajutorul șarpelui, dar ca și arhitect desăvârșit al universului, ca și divinitate supremă,
personal, nu cred că și-ar fi împlinit această condiție fără a lăsa în lume liberul arbitru. Deci
șarpele nu este răul și răul nu izvorăște din șarpe, defectuosul pleacă din alegerea noastră, este
decizia întrebuințării cunoașterii.

Concluzie.

Studiind această temă pe care unii o găsesc interesantă dar alții cel puțin ciudată, cum am spus și
anterior, ajungem la întrebarea, de ce rău? De ce există? Consider în primul rând că atât răul
propriu-zis, cât și suferința cuiva au ca scop trăirea nemijlocită a vieții. Ce om ar fi acela care ar
boieri continuu în luxuri și tot felul de bogății și dezmierdări, fără să cunoască și răul, și acum
mă inteb se poate numi viață lui, „viata”?

În general, răul provine dintrun atentat comis în ordinea inițială a lumii, în mediul nostru
creștinesc, apare sub forma păcatului, dar privind mai departe înțelegem că răul este aflat numia
iintro lume ce cunoaște binele., ce știe perfecțiunea zeităților. El provine din același loc de unde
provine și binele, având același izvor.

Noi suntem mici dumnezei, cum Dumnezeu are știința râului , dar nu-l cauzează, în aceeași
situație ne aflăm și noi. Dumnezeu îngăduie răul, dar nu-l provoacă, el ne lasă pe noi să alegem,
să măsoare faptele. Și nu predomină totul ca într-o geometrie universală a necesității pure, ci lasă
făpturilor liberul arbitru.

Deoarcece este cunoscută complicitatea opușilor, „ambii slujind într-un fel sau altul logica vastă
a identității, imperiul Unului” nu mai putem spune despre demon că este un simplu revolat, în
încercarea lui de a distruge ordinea, nu caută să creeze o ordine proprie; nu are simțământul
ordinii, precum mării edificatori, zeii pozitivi.

Acționează din instinct, luându-și forță din străfunduri, nu din înalturi, lipsit de orice urmă
profetică, de aceea nemulțumirea lui va fi nesfârșită, puratand-o în sine ca insuficiență vitală, un
deficit de ființă ce îl depărtează de orice beatitudine.

Lipsa lor de rațiune se manifestă diferit la făpturile demonice „ O fac în felul unor medii
primordiale sau al unor stihii simbolizate mai ales prin tenebre, ape sau dragoni. Amenință
ordinea impusă a luminii, cea heliocrata, instaurată prin uzurpare și moarte”.

Apariția lor este în general nefastă: întunecă lumea și o adâncește în haos, încearcă a-i desface
legăturile, să o pustiiasca și să sece apele; provoacă și dispariții de origine cosmică,rătăcește
mințile oamenilor spre a se răzvrăti, îi predispune la fapte întunecate și prin oameni pot pune
Legea în pericol.

Pentru Mircea Eliade „ fluxul haotic și periculos al lucrurilor” nu face trimitere la o acțiune
precosmogonica ci vine cu înțelesul religios al termenului, acela de putere sacră negativă care cu
ușurință devine nefastă „punand în primejdie ordinea și arhetipurile logosului” . Doar în acest
sens haosul poate fi simbolizat de ape sau creaturi ofidiene

Puterea provocatoare de haos este ambivalentă, Șarpele de exemplu nu doar că deține o dublă
energie și un dublu sens, dar este și ceea ce poate fi numit fond al sacrului (fărtatul, nefârtatul sau
Vritra, monstru ofidian, tenebru al imobilității, al însușirii haosului este fratele lui Indra ce
reprezintă divinitatea supremă). Înțelegem în acest fel că „zeul bun” și „geniul rau” sau îngerul
cu demonul „ țin de același orizont al ființei, de aceeași lume întru totul necomuna”

Este natura demonului de a fi ascuns, de a fi retras ori nevăzut, dar tocmai în acest viciu esențial
al absenței îi da demonului puterea. Lumea lor pare multiplă, specifică originii lor chtonice , ce
ține din punctul meu de vedere de ordinea dată de elementul htonic(al pământului) împreună cu
apa, focul ,aerul, întunericul și lumina. Adică, lumea demonică se are un cer chtonic, opus față de
cel al zeului solar.

Poate din această cauză în literatura românească și chiar și în picturi există o anumită
predominanță a pământului. Cantemir de exemplu a vrut să explice acest mediu identificandu-l
cu însăși firea omului, deosebind-o de cer. Durată sau intensitatea în care demonii actionaza
probabil este influențată de aceste elemente primordiale amintite mai sus, deci toată acțiunea
poate fi ciclica în funcție de alternantă naturii prime.

Prezența demonilor și resimțirea lor de către oameni ca și acțiune revelatoare, este simultană și
într-un fel analoagă teofaniei; întunericul face posibilă revelația luminii „la fel demonicul
protejează întalnirea cu zeitățile suverane. Nu le însoțește, ci stăruie în orizontul sau chiar în
ființa lor. Atât doar ca regăsirea lui diferă de la o comunitate la alta, după cum formele mentale și
ideologice sunt mai mult sau mai puțin axate fie pe excluziunea celuilalt, fie pe recunoașterea lui
în timp”

Spunând aceste lucruri trebuie să fim atenți, când ne referim la rau ca și orizont al divinității
trebuie să avem în vedere actul creației(ființa manifestată a divinității prin jocul divin).

„Spunând aceste lucruri trebuie să fim atenți, când ne referim la rău ca și orizont al divinității
trebuie să avem în vedere actul creației(ființa manifestată a divinității prin jocul divin). „ Dante
vorbește de trei parteneri ai jocului divin: Dumnezeu, omul și Satan. Ascetii precizează aceste
trei voințe care se confruntă: cea a lui Dumnezeu salvatoare, oprind înlăuntrul omului sub forma
chemării, a invitației, și aceasta se numeste teonomia; omul aderă la ea facand-o voia lui; voința
omului, instabilă și problematică, este autonomia lui, care-l închide în el însuși; în sfârșit, cea
demonică, straina omului, care-l face să iasă din el însuși, fără să-i pregătească vreo întâlnire și
pe aceasta o numim eteronomie:supunere, robie, prediție”

Interesant lucru de înteles este următorul, dacă percepem răul așa cum este valorizat în general,
doar negativ, ca acțiune ce doar îl înstrăinează pe om, îl îndepărtează de sine și îl omoară
spiritual nu vom face altceva decât să ascundem și să nu întelegem adevarata viață a divinuliui.

Sunt multe motive să credem că proveniența demonilor nu ascunde mereu o vină groaznică, un
păcat ce ar trebui neapărat pedepsit, pentru că poate acest rău este încadrat într-o anumită estetică
a lumii, prezența lor fiind un fel de gratuitate mai înaltă. Lumea însăși având o estetică sublimă,
dacă unii îngeri au abandonat frumusețea Lui Dumnezeu păcăliți de frumusețea ființei omenești.

Mulți gânditori au aproximat în multe feluri coprezenta ființei cu cea a neființei , vorbind de una
și aceeași natură a întunericului și a luminii.Majoritatea autorilor însă au sărăcit într-un fel sau
altul ipostazele răului, găsindu-l doar ca o lipsă, ca un deficit conturându-l doar ca o fatalitate sau
ca o insuficiență existențială găsind pentru acesta nume ce le consider străine (lipsa binelui,
putere a celui căzut, absența ființei, putere a întunericului) dar consider că este important să-mi
amintesc originea acestuia, puterea și mărimea celui ce l-a creat.

Negativul devine în acest mod o unealtă a rațiunii pozitive, un mijlocitor supus prin care spiritul
se poate recunoaște pe sine; răul devine un moment necesar în istoria binelui, fiind un slujitor
necesar.
Bibliografie.

• Afloarei,Ștefan – “ Lumea ca reprezentare a celuilalt”, Institutul European, Iași,1994

• Amzulescu Al.I. - „Balade populare ale românilor” Vol. I,Editura pentru literatură,
București, 1964,

• Angelescu,Silviu – „Mitul și literatura” Editura Univers, București, 1999,

• Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1998

• Boia,Lucian “Pentru o istorie a imaginarului”,Traducere din franceză de Tatiana Mochi ,


Ed. Humanitas, București,2006,

• Catana,George – “Basme, povești și balade” Ed. Facla, Timișoara 1981,

• Călinescu, George, Estetica Basmului, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965

• Cosbuc,George– “ Elementele literaturii populare”, Antologie,prefață și note de


I.Filipciuc, Ed. Dacia Cluj-Napoca 1986.

• Densusianu, Ovid- “Limba Descântecelor” , În “ Grai și suflet” Editura


Socec,București,1915,

• Durand,Gilbert – “Structurile antropologice ale imaginarului” Editura Univers,


București,1977.

• Eliade,Mircea– “Nostalgia” Ed. Humanitas, București, 1994

• Evdokimov Paul – “ Vîrstele vieții spirituale”, traducere Ion Buga,Christiana, București


1993

• Evseev, Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Ed Amarcord,


Timişoara, 1998
• Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri si arhetipuri culturale, Ed Amarcord, Timişoara,
1994

• G.Dem. Teodorescu – Credințe, datine și moravuri ale poporului român, Bucuresti, 1874

• Ghinoiu,Ion – “Panteonul românesc.Dicționar” Ed.Enciclopedica, București, 2001

• Hasdeu,Bogdan Petriceicu – „Studii de folclor” editura Dacia 1979

• Ioan,Serb – „Cântecele și poveștile Oltului” – Editura Minerva,București, 1979,

• -Ion Muslea,Ov. Barlea Tipologia folclorului- din răspunsurile la chestionarele lui


B.P.Hasdeu.

• Kernbach, Victor, - Universul mitic al românilor, editura Lucman, Buurești, 1989.

• Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, , ed. Albatros, Bucureşti, 1983

• Kernbach,Victor – “Universul mitic al românilor” Ed. Lucman. București,

• Maria Ionita – Cartea Valvelor,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982,

• Marian,Simion Florea – “ Botanica românească” Ed.Paideia. București 2000,

• Marian,Simion Florea – “ Înmormântarea la români” Ed. Grai și Suflet. București 1995,

• Marian,Simion Florea – “ Nașterea la români” Ed. Grai și Suflet. București 1995,

• Moses,Gaster – “ Studii de folclor comparat” Ed. Seculum, București, 2003,

• Neagu, Marin – „Cartea relelor- imaginarul malefic în folclorul literar românesc”, Editura
Transversal, Târgoviște, 2009,

• Niculiță-Voronca Elena – “Datinele și credințele poporului roman” ,Vol.I, II, Ed.


Polirom, Iași, 1998

• Nijoveanu,Ion – „Poezii populare românești” Vol. I, Editura Minerva, București, 1989

• Oprișan,Ionel. – “Basme fantastice românești” Ed Tapian și Tapianca, București 2006


• Ovidiu,Barlea –„ Mica Enciclopedie a poveștilor românești”, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976.

• Pamfile,Tudor – Mitologia poporului român. Editura Vestala, București 2008,

• Rautu,Radu – “Antologia descântecelor populare românești” Ed Grai și Suflet, București,


1998

• Ruxandoiu,Pavel – “ Folclorul literat în contextual culturii populare românești”, Ed. Grai


și Suflet – Cultura Națională, București, 2001,

• Saineanu,Lzar- Basmele Române, Editura Minerva, București 1978

• Smith J.Z. – „ The Wobbling pivot, in {The journal of religion}” april 2, 1972,

• Stancescu,Dumitru – “Împăratul peștilor”,”Cerbul de aur” Editura Minerva,București,


1985.

• Şăineanu, Lazăr, Basme romîne în comparaţie cu legendele antice clasice şi în legătură cu


basmele popoarelor învecinate şi a tuturor popoarelor romanice, Ed. Minerva, Bucureşti,
1973

• Teodorescu G.Dem – Poezii, „ Descântec de apucătură și intilnitura”,I,II,III, Editura


Minerva, București,1985.

• Vulcanescu,Romulus- “Mitologie Română” Editura Academiei Republicii Socialiste


România, București. 1987,
Anexe.

In Haos, inceputul Cosmosului.

Serpi antagonici afrontati, simbol al binelui si al raului.

S-ar putea să vă placă și