1

1. Modelul atomic al lui Bohr

Ideile de cuantificare ale lui Planck, aplicate corespunzător, permit

înţelegerea spectrelor de linii produse de molecule sau atomi, care există
în tot domeniul spectrului electromagnetic. Cel mai simplu atom, cel de
hidrogen, a fost studiat amănunţit din punct de vedere al spectrului de
emisie deoarece are un spectru simplu. Interpretarea teoretică a acestui
spectru, bazată pe concepţia cuantică a fost dată pentru prima dată de
N. Bohr în 1913.
Electromagnetismul clasic arată că o sarcină electrică aflată în
mişcare accelerată, aşa cum este electronul ce se mişcă pe o orbită în
jurul nucleului, radiază energie. Un alt exemplu îl constituie electronii
cărora li se imprimă o mişcare oscilatorie într-o antenă radio şi care emit,
de asemenea, unde electromagnetice. Pentru electronii în mişcare, a
radia înseamnă a pierde energie, pierdere care într-o antenă de emisie
este compensată de energia furnizată de etajul oscilator. Pentru un atom
izolat însă, nu există o sursă externă care să compenseze energia
pierdută de electroni. Ca urmare, frecvenţa radiaţiei emise de atom ar
trebui să scadă continuu. Această concluzie a fizicii clasice este infirmată
de existenţa liniilor spectrale fiecare din ele fiind bine definită de o
anumită frecvenţă. Cu alte cuvinte, fizica clasică nu poate explica
spectrul atomului de hidrogen sau a altor atomi.
Pentru a explica existenţa spectrului de emisie a atomului de
hidrogen, Bohr a propus un model atomic bazat pe concepţia nucleară şi
pe două postulate cu care a depăşit impasul generat de teoria clasică a
electromagnetismului. Postulatele lui Bohr, enunţate pe baza datelor
spectroscopice experimentale acumulate până la data propunerii
modelului şi pe baza concepţiei cuantice asupra emisiei radiaţiei
electromagnetice a lui Planck, se formulează astfel:
1. Atomii se pot găsi timp îndelungat numai în stări bine
determinate, numite stări staţionare, în care ei nu emit şi nu absorb
energie.
Vom vedea că energia atomului în aceste stări este cuantificată,
adică ia valori ce alcătuiesc un şir discontinuu, E1, E2 ,...En .
2. La trecerea dintr-o stare staţionară n în alta m , atomii emit sau
absorb cantităţi de energie egale cu diferenţa dintre energiile finală Em şi
iniţială En :
Emn  Em  En (1.1)
 2

Astfel, când atomul emite energie, aceasta este preluată de fotonul care
este emis de atom, la o tranziţie între două stări staţionare, sub forma
unei cuante de energie:
hmn  Emn  Em  En , Em  En (1.2)
Pentru a obţine din această ecuaţie frecvenţele radiaţiilor emise,
este necesar ca energiile diferitelor stări staţionare în care se poate găsi
atomul de hidrogen să fie cunoscute. În cadrul modelului lui Bohr se
consideră că electronul (de masă m ) din atomul de hidrogen se mişcă
pe o orbită circulară de rază r centrată pe nucleu şi că nucleul, format
dintr-un proton, are masa atât de mare în comparaţie cu cea a
electronului încât centrul de masă al sistemului este în centrul protonului.
În consecinţă, nucleul este considerat în repaus şi deci întreaga energie
a atomului este reprezentată doar de energia electronului în mişcare.
Folosind pentru descrierea mişcării electronului, în câmpul central
al nucleului, egalitatea forţei centrifuge cu forţa coulombiană – ca forţă
centripetă – pentru ansamblul de sarcini, ale electronului (-e) şi
protonului (e), scriem ecuaţia:
e2 v2
 m
40 r 2 r
care reprezintă ecuaţia de mişcare a electronului.
Din ecuaţia scrisă exprimăm viteza electronului ca funcţie de raza
orbitei:
e2
v
40mr
Calculăm energia cinetică a electronului şi energia potenţială a
sistemului electron-proton, şi în continuare energia totală a sistemului,
care devin toate funcţii de raza orbitei:
1 2 e2 e2 e2
Ec  mv  ; Ep   ; E  Ec  E p  
2 80r 40r 80 r
Se pot calcula şi alţi parametri ai mişcării, cum sunt frecvenţa de rotaţie a
electronului, impulsul şi momentul cinetic al acestuia în raport cu nucleul:
v e2
e  
2r 163 0mr 3
me 2
p  mv 
40 r
me 2r
L  mvr 
40
Se constată că, dacă se cunoaşte raza orbitei, se pot calcula mărimile
caracteristice mişcării electronului pe orbita respectivă: viteza, energia
 3

cinetică, energia potenţială, energia totală, frecvenţa de rotaţie, impulsul

şi momentul cinetic.
Bohr a introdus pentru modelul său o condiţie de cuantificare,
alegând ca mărime care trebuie iniţial cuantificată, momentul cinetic. Prin
urmare, Bohr a considerat că momentul cinetic nu poate lua decât
anumite valori discrete, date de relaţia:
h
Ln n  1, 2, 3,... (1.3)
2
în care constanta lui Planck, h, joacă un rol important, iar n se va numi
mai târziu număr cuantic principal. Această condiţie de cuantificare a fost
iniţial introdusă ca o ipoteză empirică; ulterior, ea a putut fi dedusă din
principiul de corespondenţă, elaborat tot de Bohr în 1920.
Ţinând cont de condiţia de cuantificare (1.3), razele orbitelor
permise, vitezele şi energiile totale ale electronului aflat în mişcare pe
aceste orbite (care reprezintă energiile stărilor staţionare permise), devin
la rândul lor cuantificate prin numărul cuantic n:
40 2
rn  n 2  n  1, 2, 3,... (1.4)
me 2
1 e2 1
vn  n  1, 2, 3,... (1.5)
n 40 
1 me 4 1
En   2 n  1, 2, 3,... (1.6)
n 2  40  2
2

h
unde prin  am notat constanta   .
2
Din relaţia (1.4), pentru n  1, se obţine raza primei orbite (cea mai mică)
a atomului de hidrogen, numită raza Bohr (notată cu a0 ), care este
considerată o constantă universală:
40 2
a0   (1.7)
me 2
2

a0 
 6,62  10 
34

 0,53  1010 m = 0,53 Å

2 2
4   3,14   9,1 10 1,6  10 
31 19 9
9  10
Valoarea ei acceptată la ora actuală, a0  0,529167(7)  1010 m, este de
acelaşi ordin de mărime cu valorile razelor atomice obţinute prin alte
metode şi arată ordinul de mărime al dimensiunii liniare a unui atom.
Calculăm energia electronului în starea fundamentală (pentru n  1):
E0  2,17  1018 J =  13,6 eV
 4

Energia stării fundamentale se mai numeşte şi energie de legătură (sau

de ionizare) a atomului iar valoarea calculată pentru atomul de hidrogen
este în bună concordanţă cu valoarea determinată experimental.
Acest model a reuşit să explice cantitativ spectrul atomului de
hidrogen. În fig. 1.1 este prezentată diagrama nivelurilor de energie ale
atomului de hidrogen.

Fig. 1.1. Diagrama nivelurilor de energie ale atomului de hidrogen

Pe figură sunt marcate numerele cuantice n corespunzătoare primelor 6
niveluri energetice şi energiile totale E (în eV) ale electronului pe primele
4 niveluri. De asemenea, sunt desenate prin săgeţi verticale, orientate în
jos, o parte din tranziţiile cuantice de emisie (şi domeniul din spectrul
undelor electromagnetice în care sunt prezente) ce au loc între diferite
stări staţionare, grupate în serii care poartă numele celor care le-au
descoperit experimental. Între nivelurile notate cu n  6 şi n   există,
în realitate, un număr infinit de niveluri. Ultimul nivel din figură, notat cu
n   , corespunde stării în care electronul este liber, complet îndepărtat
de nucleu astfel încât atomul devine ionizat ( E  0 ).
Cunoscând valorile de energie, caracteristice stărilor staţionare,
conform relaţiei (1.2), se poate calcula frecvenţa mn oricărei linii din
spectrul atomului de hidrogen:
2 2me 4  1 1 
mn  2 3  2
 2 (1.8)
 40  h  n m 
Lungimile de undă corespunzătoare, în vid, se pot calcula pe baza
relaţiei
c
 mn  (1.9)
mn
Matematicianul elveţian J.J. Balmer a descoperit în mod empiric,
încă din 1885, că lungimile de undă ale celor patru linii spectrale din
 5

domeniul vizibil emise de atomul de hidrogen, măsurate experimental

până la acea dată, prezintă o anumită regularitate matematică de forma:
1 1 1 
 const.   2  m  3, 4, 5, 6
m 4 m 
Rydberg, în 1888, a extins rezultatul lui Balmer la toate lungimile de
undă posibile în domeniile vizibil, infraroşu şi ultraviolet pentru atomul de
hidrogen, propunând formula empirică:
1  1 1 
 RH  2  2  (1.10)
 nm n m 
unde n şi m sunt numere întregi pozitive, iar RH este o constantă, numită
constanta lui Rydberg pentru atomul de hidrogen, a cărei valoare,
determinată din datele experimentale, este RH  1,0967  107 m1 .
Ansamblul liniilor indexate de indicele m şi care au numărul n fixat
formează o serie spectrală. Verificările experimentale ale formulei lui
Rydberg au fost efectuate de Lyman pentru domeniul ultraviolet (1906 -
1914), şi de Paschen (1908), Brackett (1922) şi Pfundt (1924) pentru
domeniul infraroşu.
Comparând relaţia empirică (1.10) cu relaţia (1.8) obţinută pe baza
modelului lui Bohr pentru atomul de hidrogen şi ţinând cont de relaţia
(1.9), observăm că putem stabili expresia analitică a constantei lui
Rydberg:
2 2me 4
RH  2
(1.11)
c  40  h3
Deducerea expresiei constantei lui Rydberg este principalul rezultat al
modelului lui Bohr, alături de explicarea spectrului de emisie al atomului
de hidrogen. Dar acest model simplu şi intuitiv, pe lângă faptul că este
un model hibrid clasic-cuantic, nu poate explica nici spectrele de emisie
ale atomilor cu mai mulţi electroni şi nici nu dă informaţii asupra
intensităţii liniilor spectrale.

Experienţa Franck-Hertz
Experienţa a fost efectuată pentru confirmarea experimentală a
existenţei nivelurilor energetice în atomi preconizată de modelul lui Bohr.
Aşa cum arată schema din fig. 1.2, se foloseşte un tub, iniţial vidat,
prevăzut cu trei electrozi: între catod (care emite electroni fiind încălzit de
un filament) şi anod (placă colectoare de electroni), aşezat mai aproape
de anod, se află cel de al treilea electrod (având aspect de sită) numit
grilă. În tub sunt introduşi apoi vapori de mercur (Hg) având presiune
scăzută, iar între grilă şi anod se aplică o tensiune mică (cu valoarea mai
mică de 1 V) de frânare.
 6

Electronii emişi de catod ce sunt acceleraţi la o diferenţă de

potenţial UG reglabilă care se aplică între catod şi grilă (măsurată cu un
voltmetru V), în general depăşesc grila şi învingând potenţialul de
frânare ajung la anod. Curentul electric anodic este măsurat cu un
microampermetru A. Reprezentarea grafică a dependenţei curentului
anodic în funcţie de tensiunea de grilă (care se numeşte şi caracteristică
curent-tensiune) are aspectul din fig. 1.3.
Aspectul curbei experimentale poate fi explicat, în principiu, ţinând
cont că în tub au loc ciocniri rare (deoarece o presiune scăzută în tub
înseamnă atomi de mercur rari) între electronii care capătă prin
accelerare viteze relativ mici şi atomii de mercur. Pentru valori mici ale
energiei cinetice a electronilor, ciocnirile sunt elastice, astfel încât ca
efect, electronii îşi păstrează energia dar îşi modifică pentru scurt timp
direcţia de mişcare, păstrându-şi totuşi direcţia generală de deplasare
spre anod.
Pentru o energie dobândită de 4,9 eV (adică atunci când sunt
acceleraţi la tensiunea de 4,9 V şi energia maximă a electronilor eUG se
obţine în dreptul grilei), ciocnirile suferite cu atomii de mercur dintre grilă
şi anod nu mai sunt elastice şi electronii pierd o mare parte din energia
cinetică pe care o posedă. Deoarece între grilă şi anod există o mică
tensiune de frânare, electronii nu mai au suficientă energie să învingă
câmpul de frânare şi să străbată porţiunea de drum până la anod,
înregistrându-se o micşorare a curentului anodic. Evident ca nu toţi
electronii sunt afectaţi în aceeaşi măsură deoarece nu toţi sunt emişi de
catodul încălzit cu aceeaşi viteză, astfel încât curentul anodic nu scade
la zero.

Fig. 1.2. Schema instalaţiei pentru experienţa Franck-Hertz

Fig. 1.3. Curba (caracteristica) curent-tensiune obţinută în experienţa Franck-Hertz

 7

Se observă că şi pentru alte valori ale energiei dobândite de

electroni prin accelerare, de exemplu 24,9 eV = 9,8 eV, 34,9 eV = 14,7
eV etc. (marcate pe fig. 1.3), ciocnirile sunt neelastice şi curba curentului
anodic prezintă minime. În aceste cazuri electronul suferă două sau mai
multe ciocniri neelastice succesive în spaţiul dintre catod şi grilă. Energia
electronului creşte liniar cu distanţa de la catod la grilă, astfel încât
pentru tensiunea de 9,8V electronul capătă energia de 4,9eV exact la
jumătatea distanţei catod - grilă unde este posibilă şi prima ciocnire
neelastică cu transfer de energie de la electron la atomul de mercur cu
care se ciocneşte, iar a doua ciocnire are loc lângă grilă. Dacă tensiunea
este 14,7V atunci prima ciocnire cu transfer de energie are loc la o
treime din distanţa catod - grilă, a doua la 2/3 din aceasta, iar lângă grilă
are loc a treia ciocnire.
Primind energie în timpul ciocnirii neelastice, atomii de mercur trec
într-o stare excitată şi la scurt timp, revenind la starea fundamentală,
emit radiaţia monocromatică cu lungimea de undă   253,7 nm, care
coincide cu lungimea de undă calculată conform celui de al doilea
postulat al lui Bohr. În cazul ciocnirilor multiple se observă apariţia
radiaţiilor emise în poziţiile între catod şi grilă în care au loc ciocnirile cu
transfer de energie, fapt ce confirmă explicaţia dată pentru aspectul
curbei curent - tensiune obţinută experimental.
Experienţa arată că atomul de mercur nu poate primi de la electron
decât o cantitate de energie bine determinată - respectiv 4,9 eV, ceea ce
confirmă ipoteza existenţei nivelurilor de energie cuantificate. De
asemenea, emisia de radiaţie care însoţeşte minimele înregistrate de
curba I A  f UG  confirmă ipoteza că atomul în stare excitată este
instabil.