Sunteți pe pagina 1din 8

Titus Lucretius Carus, cel care inaugureazã la Roma poezia didacticã, pe care o

transpune într-o filosofie în versuri, aduce pe lângã pledoaria pentru înţelegere, detaşare,
profunzime, perspicacitate şi elanul vital, şi o proastã reputaţie. Nimic nu este cert în legãturã
cu viaţa lui privatã, ceea ce a permis numeroase speculaţii ale stoicilor şi creştinilor care l-au
aruncat pe Lucretius undeva la periferia istoriei gândirii, deşi vom vedea cã am avea ce reţine
din filosofãrile sale.
Cât despre viaţa sa, a trãit între 99 şi 55 BC, probabil de gintã aristocraticã. Cea mai mare
parte a existenţei şi-a desfãşurat-o la Roma, unde însã s-a ţinut departe de activitãţile politice şi
s-a concentrat pe poemul didascalic ”De rerum natura”. Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se
debarasase de speculaţiile mistice şi alesese plãcerile lumeşti, dar la modul foarte raţional şi
echilibrat. Din poemul sãu transpare nu dorinţa de a face artã, ci aceea de a îmbiba în poezie
ideile filosofice.
Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la
încrederea în Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã mai degrabã un sens metaforic decât unul
politic (apropierea de cea din care descinde Caesar) şi cu atât mai puţin mitologic, din moment
ce se declarã ostentativ adeptul ”religiei” epicureice. Are deci şi Lucretius tot o doctrinã a
plãcerii, pe care o încadreazã fizic şi antropologic. Fizica si morala sunt intim legate. În
conformitate cu ideile atomiste democritiene, primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor
universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în vid, se ciocnesc şi declinându-se
puţin dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul muritor al acestuia, cu
scopul eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile reflectã realitatea,
originea pasiunilor sau formarea şi istoria lumii.
În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care cuprinde într-o armonie toate
formele atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie, creştere şi moarte.
Dezvãluirea mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci dimpotrivã, sã-i
înlesneascã contactul cu natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul raţiunii
eliberatoare, care produce seninãtate şi bucurie. Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane,
un Epicur care iarãşi aduce în discuţie echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul
vieţii simple, îndemnul la înţelepciune.
Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã
mesajului, poezia fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi
timp, dincolo de forma exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai
militant, mai tensionat pentru cã pare a trãi mai din plin ideile hedoniste. Albert Camus este de
pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul om modern revoltat...In plus, la Lucretius se remarcã şi
accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este pentru el de primã importanţã în drumul omului
cãtre echilibru.

1
Atomism şi plãcere
Ieronim îl condamnã ferm pentru asa-zisul materialism fermecat şi pentru o presupusã
legãturã amoroasã care l-ar fi privat de orice luciditate, dar se ştie cã elogierea biblicã se traduce
şi în discreditarea operelor incompatibile cu creştinismul. Din punct de vedere creştin, Lucretius
a fost sigur atins de nebunie, altfel cum ar descrie atât de detaliat intemperiile iubirii sau
morbidul ciumei? Dar era normal ca poetul sã fie atât de nefrecventat de creştini din moment ce
atomismul adevãrurilor sale, demontarea forţelor divine care însufletesc lumea sau
reconstrucţiile succesive într-un ciclu mecanicist puteau constitui o alternativã periculoasã la
idealismul catolicizant...
Toate fantasmele nãscute în minţile criticilor sãi par sã se rezume la o incapacitate de a se
bucura de propriul trup şi lumea pãmânteascã, de unde atâtea defãimãri. Iar biografia sa sumarã a
fost favorabilã încãrcãrii filosofului cu tot felul de boli psihice.
Şi dacã totuşi el n-a fost decât lucid? El descrie în amãnunt ravagiile pasiunii,
condamnând-o ca distrugãtoare de echilibru. Criticã credinţa în nişte zei care nu se implicã deloc
în viaţa omeneascã. Condamnã speranţele în viaţa de apoi, pledând pentru o trãire productivã aici
şi acum. Din punctul lui de vedere, infuzia de ficţiune dãuneazã inteligentei. Mulţi se feresc a
privi viaţa în faţã refugiindu-se în tot soiul de invenţii, ori râzând, ori plângând. Lucretius se vrea
dincolo de bine şi de rãu, pentru cã el creeazã o lume care poate fi înţeleasã. Cum obţii
luciditate?
Prin opţiunea pentru investigaţie, prin folosirea simţurilor, dar şi a raţiunii, deducţiei şi
reflecţiei. I s-a reprosat de multe ori cã propovãduieşte un materialism crud. Şi totuşi, la
Lucretius sufletul care comandã trupul este impulsionat de spiritul care gândeşte. Sufletul este
rãspândit în tot corpul şi animat de principiul vital. Şi materialiştii pledeazã pentru elanul vital!
Atomii sunt puşi în mişcare de nişte forţe fecundante, de un suflu creator care asociazã şi
disociazã. Ansamblul atomic este valoros tocmai prin aceastã dinamicã. Natura este pânã la urmã
un poem al elanului vital, produs nu de zei, ci de o fortã numitã clinamen (declivitatea atomicã).

2
Cu alte cuvinte, atomii dispun de o energie proprie, care îi determinã sã ia contact unii cu alţii.
Declivitatea integreazã libertatea în lume. Se produce un haos, dar forma persistã.
În interiorul acestei libertãţi dragostea şi rãzboiul îşi împart lumea. Şi de multe ori se
contopesc...Citim la Lucretius despre amanţi, voluptãţi, dorinte, plãceri, dar şi despre mizerie,
epidemii, crime, sacrificii. Venus ca forţã a pasiunilor atrage hedonismul tragic, pentru cã Marte
împiedicã mereu desãvârşirea plãcerii. Filosoful şi omul de ştiinţã care observã empiric realitatea
şi o analizeazã conform ordinii raţiunii care vrea cauze şi efecte, doreşte îndepãrtarea fricii şi
armonia în tot ce se întâmplã.
Cunoaşterea cauzelor şi principiilor produce seninãtate. Plecarea în faţa miturilor şi religiei
submineazã inteligenţa însetatã de informaţie autenticã. Astfel, ce propune Lucretius este o lume
fãrã centauri şi himere, dar cu atomi în permanentã transformare. Nu trebuie sã mã tem de nimic,
pentru cã şi sufletul se va dezintegra, ceea ce înseamnã absolvirea de infern sau paradis...în
universul infinit atomii se vor recompune, iar fuga dupa mântuire sau frica de damnare nu au
sens. Sfârşitul transcendenţei nu înseamnã disperare, ci învãţarea unui mod de a trãi bine. Idealul
ascetic pitagoreic nu are nici el sens. Dacã sufletul nu e separat de trup, nu poate îndura nici
chinuri, nici fericiri. Dacã e material, nu mai existã decât devenirea sa atomicã şi atât!
Ce este înţelept de fãcut? Acceptarea ordinii naturale, a dialecticii Venus-Marte, de care
universul are nevoie pentru a menţine echilibrul. ”De rerum natura” ne învaţã sã preţuim divina
plãcere, pentru cã dacã moarte revendicã tot, mãcar viaţa sã fie consacratã bucuriei. Pesimismul
reproşat lui Lucretius cade, în ciuda argumentului sinuciderii sale. Poemul celebreazã, în ciuda
gestului autorului, muzica, dreptul, arta, iubirea, libertatea...Deci sã fim hedonişti. Dar asta nu
înseamna infuzie infinitã de voluptãţi, aşa cum nu înseamnã nici la Epicur.
Este vorba despre evitarea tulburãrilor, durerilor, suferintei, fricii, pentru a te putea bucura
de tine. Pentru Lucretius sinele este ca o cetate de necucerit, o cetate a luciditãţii aflatã la distanţã
de polemici civice, titluri de nobleţe, cãutarea avuţiei, goana dupã onoruri. Care este adevãrata
plãcere? E de fapt o lecţie pe cât de simplã, pe atât de uitatã. Un trup care nu suferã, un suflet
care nu se teme. Simplitatea virtuoasã romanã.
Tabloul civilizaţiei se rezumã la absenta iniţialã a regulilor, dar treptat relaţiile dintre
oameni s-au îmbunãtãţit. Venus câştigã teren, dar Marte nu se lasã nici el. Progresul spre culturã
conduce şi la rafinarea plãcerilor, la aprecierea artisticã, dar în acelaşi timp la o îndepãrtare spre
starea idilicã naturalã (aşa ceva ne spune şi Rousseau). Cheia spre împlinire este satisfacerea
dorintelor uşor de împlinit. Iar plãcerea se obţine din fluxul atomilor, ca şi durerea. Dacã agitaţia
e prea dezordonatã se naşte neplãcerea, care poate fi purificatã prin pacificarea sufletului.
Observãm cã se pierde foarte puţin din epicurism ul grecesc într-o minte romanã. Şi pentru
Lucretius, dacã satisfacerea unei dorinte conduce la seninãtate, ea este recomandabilã. În
cosmosul mecanic omul nu poate decât sã îşi vrea destinul.
Cât despre iubire, lecţia este similarã celei a lui Ovidius, care îndeamnã doar la captarea
bucuriei din ea...Departe de învãţãtura creştinã care asocia sexualitaea cu sentimentul, Lucretius
le separã. El constatã cã jocul amoros se hrãneşte din pasiuni distrugãtoare, pentru cã de multe
ori nu existã decât iluzia unei apropieri, o transfigurare a celuilalt care nu are are nicio legãturã
cu realitatea. De aceea, poetul spune cã iubire-pasiune e catastrofalã, epuizantã, nesocotitã...mai
recomandabilã este o legãturã sexualã pentru cã acesta reprezintã doar o deblocare atomicã.
Nu este deloc de dorit pentru cã atenteazã la ataraxie şi pustieşte şi ratiunea şi simţirea. Din
aceste consideraţii s-a dedus de multe ori condamnarea iubirii în general, dar poetul mizeazã pe
cuplul ataraxic. Mai exact? Prietenia amoroasã, care este construitã treptat şi trece dincolo de
pasiunile nimicitoare. Lecţia sa aici este îndepãrtarea de amãgiri şi alegerea unei legãturi
sãnãtoase care sã ofere linişte.

Referinte:
1. Eugen Cizek, ”Istoria literaturii latine”, Bucureşti, 1994;
2. Liviu Franga, ”Poeții latini și poezia lor”, București, București, 2007
3. Michel Onfray, ”O contraistorie a filosofiei”, Bucureşti, 2008.

3
Leonida MANIU – Poemul filozofic latin: “De rerum natura” de Titus
Lucretius Carus Published by admin on 16/06/2015

Cu încărcătura sa emotivă şi cu elanurile sale greu de definit, lirismul părea puţin


compatibil cu spiritul roman supus rigorii şi ordinii. În acelaşi timp, numeroasele războaie
externe şi luptele politice din interior au contribuit într-o măsură considerabilă la reprimarea sau
la închiderea subiectivităţii în ea însăşi. Din aceste raţiuni, abia la mijlocul sec. I î. e. n., într-o
epocă mai liniştită, o irepresibilă combustie lăuntrică avea să descătuşeze izvoarele lirice ale
sufletului latin, exteriorizîndu-se în două elaborări poetice distincte: una, menită să devină
imaginea poetică scînteietoare a jocului nestatornic al iubirii şi al circumstanţelor de tot felul ale
vieţii, cealaltă, destinată să se transforme în glasul inspirat care se ridică pentru mîntuirea lumii
de spaima neantului. Catul şi Lucreţiu, atît de apropiaţi uneori ca intensitate a trăirii, dar atît de
deosebiţi ca finalitate a operei, veneau să ilustreze aceste revărsări impetuoase ale afectivităţii.
În consecinţă, graţie scopului urmărit de Lucreţiu, Poemul naturii avea să fie considerat
literatură didactică şi comparat cu lucrarea lui Hesiod, Munci şi zile, aşa cum a procedat deja
Vergiliu, deşi o atare apropiere nu este justificată decît de intenţia poetului de a instrui. Cu mai
multă îndreptăţire, ea poate fi situată în descendenţa unor opere cu conţinut similar, precum
poemele filozofice ale lui Parmenide şi Empedocle, al căror caracter didactic pare a fi
precumpănitor asupra celui artistic. Într-un astfel de context ilustru, la care trebuie să mai
adăugăm, în strictă ordine filozofică, şi numele lui Epicur, contribuţia lui Lucreţiu ca gînditor şi
poet se cuvine a fi pusă în lumină cu prudenţa necesară, în ciuda uriaşelor dificultăţi pe care le
comportă delimitarea gîndirii sale de cea a lui Epicur. Însă cu toate că asupra acestui aspect
cercetarea filozofică nu a putut ajunge la un consens, pe de altă parte, poetul a rămas pretutindeni
el însuşi, datorită febrilei şi incandescentei sale imaginaţii care preface toate elementele abstracte
cu care operează într-o imensă panoramă artistică a celor văzute şi nevăzute. Astfel, fără să
aparţină unui popor care să se fi distins printr-un remarcabil simţ al artelor şi cu atît mai puţin să
fi manifestat o aplecare deosebită spre lirism, Lucreţiu va contribui – ca şi Vergiliu în Georgicele
sale – la dizolvarea materialului filozofic sau didactic în apele unei poezii elevate.
Promotori şi creatori ai unei filozofii practice, radical deosebită de cea speculativă a
grecilor, romanii vor căuta să-şi apropie domeniul abstract prin mijlocirea datelor culese din
observarea lumii exterioare. Unei imaginaţii de esenţă speculativă, cea grecească, spiritul latin îi
opune una de natură senzorială, ilustrînd, şi sub acest aspect, complementaritatea celor două
tipuri de creaţie şi de cultură. Drept urmare, opera lui Lucreţiu se înfăţişează ca o ilustrare
aproape definitivă a unor atari consideraţii.
Impunătoarea construcţie a Poemului naturii s-a înălţat şi consolidat pe temeliile
gnoseologice instituite de gîndirea lui Epicur. Nu o singură dată, filozoful grec este venerat ca un
adevărat zeu, iar poetul, neîngăduit de sever cu el însuşi, nu-şi recunoaşte decît meritul de a-i fi
împodobit doctrina cu „farmecul cel dulce-al poeziei”.
Dispunerea celor şase cărţi ale lucrării s-a făcut după un plan simplu şi armonios, graţie
căruia ideile decurg unele din altele întregindu-se reciproc, încît, în final, asistăm atît la formarea
unui întreg artistic de sine stătător, cît şi a unui sistem de gîndire coerent, capabil să abordeze
problemele capitale ale universului vizibil şi invizibil, ca şi pe cele ale naturii şi omului.
Demontarea, în prima carte, a uriaşului mecanism care guvernează şi explică întreaga varietate a
existentului, începe cu demonstrarea ideii fundamentale, conform căreia în alcătuirea universului
nu intră decît două principii, materia în veşnică mişcare şi vidul, restul nefiind decît „accident şi
însuşire a unuia sau a celuilalt”[1]. În consecinţă, nimic nu provine din neant şi nimic nu se
întoarce în neant; materia este formată din corpusculi indivizibili, aflaţi într-o continuă mişcare,
atomii, care nu pot fi percepuţi cu simţuri; numărul acestora fiind infinit, urmează ca spaţiul în
care ei se mişcă să fie nemărginit; timpul nu poate fi conceput în afara materiei în mişcare sau
repaos. Obiectul celei de a doua cărţi rezidă: în expunerea şi argumentarea ideilor privind
mişcarea şi devierea atomilor, deopotrivă cu efectele acestora pe plan moral: capacitatea fiinţei

4
umane de a acţiona liber; în explicarea formării diversităţii fiinţelor şi în reprezentarea entuziastă
a imaginii pluralităţii lumilor; în proclamarea tezei că natura se conduce după legi proprii, zeii
nefiind implicaţi în mişcarea armonioasă sau mai puţin armonioasă a ansamblului său: „ea
singură lucrează, de la sine. „Cartea a treia este consacrată examinării esenţei sufletului. Avînd o
natură materială, adică fiind format tot din atomi, la fel ca şi corpul, sufletul este muritor, astfel
că teama de Hades nu are nici un temei. În cartea a patra este înfăţişată teoria epicuriană a
văzului, împreună cu sistemul de funcţionare al celorlalte simţuri importante, auzul, gustul,
mirosul etc. De pe suprafaţa lucrurilor se desprind numeroase particule materiale care păstrînd
forma şi proporţiile acestora, aşa-numitele simulacre, lovesc ochiul producînd senzaţii vizuale; în
cazul altor simţuri, lucrurile nu se petrec altminteri, iar explicaţia viselor şi chiar a pasiunilor
(fiziologia amorului) se revendică de la o înţelegere similară. În penultima carte, poetul schiţează
un tablou al apariţiei şi evoluţiei speciei umane: lupta omului cu animalele sălbatice şi cu tot
felul de adversităţi, originea limbajului şi a artelor, precum şi modul în care o dată cu constituirea
familiilor şi a grupării acestora în triburi s-a instituit ordinea socială. Un veritabil regim al
prieteniei a făcut posibilă organizarea oamenilor în societate pe baza unei înţelegeri sau a unui
fel de contract, idee ce prefigurează şi inspiră doctrina contractului social al lui Rousseau[2].
Astfel, în lumina unei atari concepţii, evoluţia şi buna funcţionare a organismelor sociale cade în
seama prieteniei sau a raţiunii. „Antichitatea – observă Tudor Vianu – încerca să înţeleagă istoria
şi societatea cu singurele categorii intelectuale şi morale. Răul în lume ar proveni numai din
ignoranţă, din lipsa de claritate a conştiinţei etice a oamenilor”[3]. În sfîrşit, respectînd spiritul
aceleaşi filozofii, ultima carte îşi propune să aducă desluşirile necesare privind modul de
producere a unor fenomene naturale ca, tunetul, fulgerul, trăsnetul, cutremurele de pămînt etc.
În esenţă, toată această pasionată dezbatere nu este decît o reţetă a fericirii: eliberarea de
spaimele morţii şi de teama de zei, omul trebuie să dobîndească, dispreţuind ambiţia onorurilor şi
condamnînd puterea bogăţiei, un ideal de seninătate şi de mulţumire personală, corespunzător
caracterului pasiv şi contemplativ al filozofiei epicuriene.
Meritul de necontestat al lui Lucreţiu nu stă numai în faptul de a fi creat o veritabilă poezie
filozofică, ci şi de a fi instituit, pentru prima oară în literatura lumii, formula poemului filozofic
de ample dimensiuni. Pe întinderea celor şase cărţi de versuri nu există un singur pasaj care să
refuze integrarea sa în coerenţa întregului. Pasiunea şi entuziasmul profund al autorului faţă de
marele adevăr pe care îl propovăduieşte pătrund şi transfigurează întreg materialul, încît un
domeniu a cărui caracteristică principală părea să fie extrema ariditate, se încarcă aproape pe
nesimţite cu o strălucire şi bogăţie poetică unică. Imagini temerare care escaladează barierele
cunoaşterii, expresii care transmit mai mult decît cuprind tiparele neformate ale limbii,
exclamaţii patetice etc., se ivesc în mod firesc şi uimitor de pretutindeni. Lucreţiu nu poate să
vorbească de nimic fără ca să nu se lase purtat de acel elan vizionar care este însăşi poezia. Chiar
de la primele scăpărări ale ideii, cuvintele dobîndesc parcă virtuţi noi şi o vibraţie necunoscută
care le va proiecta, într-un zbor înalt, în sfera unde totul devine poezie. Printr-un lanţ de
comparaţii, lumea invizibilă şi greu de imaginat a atomilor se transformă într-o realitate plină de
viaţă şi culoare:
Nu trebuie nici asta să te mire A’lor mişcări atunci cînd sînt departe:
Că-n vreme ce atomii toţi se mişcă, De multe ori un cîrd de oi lînoase,
Întreaga lume pare în repaus, Păscînd pe-un deal, în vesela păşune,
Afară doar de ceea ce se mişcă Se mişcă-ncet pe unde le îmbie,
Avînd mişcare proprie: atomii, Pe fiecare, şi le-ndeamnă iarba
Sînt mult departe de-ale noastre Ce scînteie de roua dimineţii,
simţuri. Iar mieii drăgălaşi, sătui de lapte,
Fiindcă dar, nu poţi vedea atomii, Se bat în cap şi zburdă; toate-aceste
A’lor mişcări, şi ele scapă ochiului. Din depărtare nouă ni s-arată
Adeseori chiar lucrurile care Ca un amestec, ca o pată albă
Se pot vedea, ascund vederii noastre Pe dealul verde! Tot aşa-i atunce

5
Cînd mari legiuni se mişcă pe cîmpie Şi călăreţii împrejur dau roată
Şi umplu locu-nchipuind războiul: Şi peste cîmp ei trec de-a curmezişul;
Lucori de arme pîn’la cer se-nalţă De-a lor năvală duduie pămîntul.
Şi tot pămîntul scînteie de-aramă, De undeva din munţi, cu toate-aceste,
Ce tropot de picioare se ridică Ei par a sta pe loc; în cîmp, departe,
De la atîta greu de oaste! Munţii Vezi doar o pată care străluceşte…[4]
Răsună-n clocot pînă sus, la stele,

Pagini de memorabilă poezie sînt toate introducerile de la cărţi, aproape toate digresiunile
din poem, o parte considerabilă din cartea a treia şi a şasea, iar cea de a cincea este, cu puţine
excepţii, citabilă în întregime. Există apoi numeroase versuri şi expresii de o mare putere
revelatoare, presărate pe întreg parcursul operei. În acelaşi spaţiu de mare poeticitate se înscriu şi
cîteva tablouri care, prin încărcătura emoţională şi puritatea liniilor, nu pot fi comparate decît cu
cele create de Vergiliu. Astfel este povestirea sacrificiului Ifigeniei sau imaginea şirului de
nenorociri care îl aşteaptă pe noul născut; alte tablouri nu sînt decît schiţate sau neterminate încă,
însă tocmai datorită stîngăciei contururilor, Lucreţiu rămîne el însuşi. Nu trebuie să uităm că
pentru a realiza atari performanţe, poetul a avut de modelat o limbă care nu era capabilă încă să
exprime subtilităţile gîndirii. Dorinţa de a purta cununa nepieritoare a muzelor şi de a salva
oamenii din „lanţurile strîmte ale religiei” a învins însă spectrul tuturor obstacolelor pe care
raţiunea sa le întrezărea:
Ascultă! Glasu-mi tot mai sus se- Din ţara Pieridelor, pe unde
nalţă! Nu i-a călcat piciorul nimănuia.
Eu bine ştiu cît sînt de-ntunecate Îmi place la izvoare ne-ncepute
Aceste lucruri, dar speranţă mare Să merg, din ele să m-adăp; îmi place
De glorie mă săgetă la inimă Flori nouă să culeg şi frunţii mele
Cu tirsul ei cel ascuţit, vărsîndu-mi Să-i împletesc o splendidă cunună,
În piept amorul dulce-al poeziei. Cum pîn-acuma Muzele nici unui
Şi eu acum-nflăcărat de dînsul, Poet de-ai noştri nu i-au pus pe
Cu mintea plină de avînt cutreier frunte…[5]
Ţinuturile cele neumblate

Încîntarea cu care filozofia lui Epicur a înfiorat fiinţa poetului a prefăcut ideea abstractă în
imagine artistică. „Cel mai complet dintre sistemele materialiste ale antichităţii”[6] a devenit
astfel un prilej de înălţătoare poezie. Într-o pagină de referinţă, Marx îl numeşte pe Lucreţiu
„stăpînul proaspăt, îndrăzneţ, poetic, al lumii” care „vede eternitatea realizată” prin cîntul său
„semeţ” şi „tunător”[7].
În mod surprinzător însă, cel mai ardent şi mai tulburător imn al romanilor avea să răsară
din miezul unei concepţii materialiste asupra lumii. Marele poem filozofic al lui Lucreţiu se
deschide cu invocarea zeiţei Venus, mama poporului roman şi protectoarea energiilor vitale ale
acestuia de-a lungul vremii. Treptat însă acest început se transformă într-o pasionată glorificare a
principiului fecundităţii universale, unicul şi inepuizabilul izvor al vieţii, frumuseţii şi al bucuriei
de a exista pe toate treptele fiinţării:
Tu, născătoarea ginţii lui Enea, Din calea ta fug nourii, zeiţă,
Tu, zeilor ş-al oamenilor farmec, Şi vînturile, iscusit, pămîntul
O, Venus, rod de viaţă, care pururi, În drumul tău aşterne flori suave
Sub bolta cea de stele căzătoare, Şi ţie rîde linul mării, ţie,
Împoporezi cîmpiile mănoase Scăldat în valuri de lumină, cerul
Şi marea purtătoare de corăbii; Zîmbeşte blînd! Cînd zori de
Prin tine doar tot neamul de fiinţe primăvară
Începe-se şi, scos din întuneric, S-au revărsat şi roditorul zefir,
Prin tine vede-a soarelui lumină. Descătuşat, începe iar să bată,

6
Atunce zburătoarele din aer Pe verzile ogoare şi prin cuiburi
Vestesc întîi sosirea ta, zeiţă, Tu, strecurînd iubirea dulce-n piepturi
De focul tău la inimă pătrunse, La toate vietăţile, pe toate
Şi, ca turbate, vitele tot zburdă Le-ncingi de dor să-şi veşnicească
Pe pajiştile cele desfătate, neamul.
Şi ape repezi trec înot; robită Fiindcă dar tu singură natura
De tine, fiecare te urmează O cîrmui, şi pe ţărmurii luminii
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare. Nimic nu poate-ajunge, fără tine
Pe mări, pe munţi, pe rîurile-n clocot, Nici bucurie nu-i, nici desfătare…[8]

7
În felul acesta, imnul închinat Venerei trebuie receptat, în cele din urmă, ca un imn al
„iubirii… mai degrabă, ca expresia unei încrederi în viaţă şi în permanenţa ei, pe care omenirea
trebuie s-o recîştige dincolo de toate sumbrele ei încercări”[9].
Dar alături de entuziasta încredere în adevărul proclamat, ca şi în energiile veşnice ale
vieţii, splendid sugerate prin imaginile de la început ale celebrării puterii cosmice a Marii Zeiţe,
în finalul poemului se lasă ceaţa unei irepresibile dezamăgiri şi melancolii. Căci în pofida
marilor revelaţii pe care omul le încearcă prin cunoaşterea adevăratei filozofii, şi a tăriei morale
pe care o dobîndeşte cu acest prilej, totuşi, conştiinţa neputinţei acestuia de a se sustrage mizeriei
şi adversităţilor de tot felul este mai puternică. Sfîrşitul poemului – deşi unii exegeţi susţin că s-a
pierdut sau că nu a fost terminat[10] – rămîne din acest punct de vedere semnificativ, prin
spectacolul grandios al nefericirii umane pe care îl înfăţişează: ciuma din Atena. Tentativa
superbă de a salva omul prin cunoaştere cedează, aşadar, în faţa forţelor destructive care îl
copleşesc pe acesta, într-un univers „sans amour et sans joie”[11].
În Antichitatea latină cotele de prestigiu ale Poemului naturii au fost extrem de ridicate.
Mari spirite ale acesteia, Cicero, Vergiliu şi Ovidiu, au celebrat numele autorului sau i-au admirat
opera. După secolul al III-lea al erei noastre, o dată cu apariţia scriitorilor creştini, contestatari
vehemenţi ai ideilor filozofice ale autorului, preţuirea acestuia se întunecă. O asemenea situaţie
s-a perpetuat pînă în secolul al XV-lea, cînd umanistul Poggio Bracciolini, în urma descoperirii
unui manuscris al poemului, l-a repus în circulaţie, determinînd apariţia un nou interes pentru
gîndirea şi arta lui Lucreţiu.[12]
[1] Georges Cogniot, Materialismul greco-latin, Buc., Ed. Politică, 1965, p. 113.
[2] Ibidem, p. 134.
[3] Tudor Vianu, Lucreţiu şi „Poemul naturii”. Studiul figurează ca prefaţă la volumul, Lucreţiu – Poemul
naturii, Buc. Ed. Ştiinţifică, 1965, p. 7.
[4] Lucreţiu, Poemul naturii, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1965, pp. 94-95.
[5] Ibidem, pp. 66-67.
[6] Tudor Vianu, op. cit., p. 9.
[7] K. Marx – F. Engels, Despre artă şi literatură, Buc., Ed. pentru Literatură Politică, 1953, p. 205.
[8] Lucreţiu, op. cit., pp. 21-22.
[9] Tudor Vianu, op. cit., p. 9.
[10] Sub acest aspect, cercetarea mai veche şi-a spus cuvântul într-un mod care îi face cinste: „Pas un auteur
ancien, pas un de ces grammairiens qui citent et transcrivent les auteurs classiques, n’indique rien ne transcrit
rien, qui se rapporte à aucun livre au-delà du sixième. Et pour tant combien de fois Luvrèce n’est-il pas cité
par Festus, par Nonius, par Diomède, par Priscien, par Probus, par Charisius, par Donat, par Servius, par
Tertullien par Arnobe, par Lactance!” (Citatul este reprodus din lucrarea lui Alexis Pierron, Histoire de la
Littérature romain, Paris, 1874, pp. 356-357).
[11]Histoire des littératures, Editions Gallimard, 1967, tome I, 498.
[12]A se vedea, în această privinţă, Tudor Vianu, op.cit., pp. 12-13.