România comunistă

Steagul României comuniste (1965-1989)

România comunistă 1947-1989 este o denumire neoficială, folosită uneori cu referire la

perioada comunistă din istoria României în care țara a fost cunoscută cu denumirile oficiale
de Republica Populară Romînă, Republica Populară Română și respectiv, Republica
Socialistă România. În această perioadă, Partidul Comunist Român a fost, de facto, partidul
politic unic care a dictat prin guvern viața publică în România.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a făcut presiuni
pentru includerea în guvernele postbelice a unor reprezentanți ai Partidul Comunist din
România, recent reintrat în legalitate (partidul fusese interzis în 1924 pe motivul acceptării
tezei cominterniste „a dreptului popoarelor oprimate din România imperialistă la
autodeterminare până la despărțirea de stat”), în vreme ce liderii necomuniști erau
eliminați în mod constant din viața politică.

Perioada Republicii Populare Române

În primii ani de dominație comunistă resursele României au fost exploatate de sovietici

prin intermediul companiilor mixte româno-sovietice SovRom, înființate după încheierea
conflagrației mondiale pentru a gestiona plata uriașei datorii de război către URSS, stabilită
prin Tratatul de Pace de la Paris la suma deloc neglijabilă de 300.000.000 dolari (la
valoarea din 1938, echivalentul a cca. 5 miliarde de dolari la valoarea din 2014). SovRom-
urile nu au fost ceva specific românesc, sovieticii înființând asemenea societăți mixte în
toate țările care trebuiau să le plătească despăgubiri de război (în Finlanda, de pildă, a fost
înființată o societate mixtă pentru producerea construcțiilor de lemn numită Puutalo Oy).
Un mare număr de oameni (estimările variază de la 137 [3] la mai multe zeci de mii ) au
fost închiși din motive politice. Există mărturii despre numeroase cazuri de abuzuri,
asasinate sau torturi aplicate unui mare număr de oameni, în principal în cazurile
oponenților politici.. La începutul deceniului al șaptelea (1960÷1970), guvernul român a
început să treacă la acțiuni pentru creșterea gradului de independență față de Uniunea
Sovietică.

Perioada Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu a fost ales noul Secretar General al PCR în 1965 și șef al statului în 1967.
Denunțarea invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 și scurta relaxare a represiunii
interne, l-a ajutat pe noul lider comunist de la București să-și creeze o imagine pozitivă în
țară și în occident.
Rapida creștere economică, susținută prin mari credite obținute din vest, nu a putut fi
menținută și a scăzut gradual în intensitate până s-a ajuns la austeritate și la represiune
internă, care au avut ca rezultat Revoluția din decembrie 1989 și prăbușirea regimului
comunist și în România.

Economia României comuniste

După cel de-al Doilea Război Mondial, și în România, asemeni celorlalte state est-europene,
se aplică în economie planul cincinal.
Se impune un ritm ridicat de creștere economică, în special industrializarea forțată, prin
care anumite ramuri ale industriei (industria constructoare de mașini, siderurgică,
chimică) trebuia să crească spectaculos, dar cu neglijarea producției bunurilor de consum.
În zona rurală, se urmărea eliminarea elementelor cu potențial capitalist (țăranii înstăriți,
denumiți chiaburi și considerați dușmani ai regimului) și colectivizarea agriculturii.
Conform propagandei, scopul consta în ridicarea nivelului de trai și a culturii maselor.
Neîndeplinirea planului de producție era pusă pe seama celor socotiți indezirabili de către
regim. S-a ajuns ca aceștia să fie considerați sabotori și deferiți justiției. Astfel de procese
au abundat în anii 1949 și 1950.

Restricționarea libertății de emigrare a cetățenilor

Regimul comunist a fost restrictiv în ce privește libertatea de a ieși din țară, iar emigranții
erau considerați trădători.
Emigrarea evreilor
În perioada 1959-1989, statul român a permis emigrarea a aproape 200.000 de etnici evrei,
pentru care Israel a plătit sume importante în valută forte, produse agricole și alte diverse
avantaje.
România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de
concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către
Israel sau Statele Unite ale Americii.

Emigrarea etnicilor germani

Circa 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți de Nicolae Ceaușescu Germaniei, pentru care
statul german a plătit aproximativ trei miliarde de mărci.
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile
cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie '70, s-a negociat plecarea a
4.000 de etnici germani. Pentru '71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 - 4.000
de etnici germani. Persoanele cărora li s-a aprobat stabilirea definitivă în străinătate au fost
obligate să restituie, în valută, statului roman, cheltuielile efectuate pentru școlarizare,
specializare și perfecționare, inclusiv bursele, în cadrul învățământului liceal, superior,
postuniversitar și doctorat (D 402 /1.11.1982). Sumele plătite de statul german pentru
compensarea acestor cheltuieli de școlarizare erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci
germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și
7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută
pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii
Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei
externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un
studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu
reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de
etnici germani din România.

Emigrarea altor categorii de cetățeni

În perioada 1970-1973, operațiunea „Peregrinii” a adus în visteria României peste șase
milioane de dolari din vânzarea românilor get-beget.
Cetățenii români ale căror rude doreau să plece din țară sau chiar candidați la emigrare
erau contactați și li se cereau bani, apartamente în România, mașini și alte lucruri de
valoare în schimbul promisiunii de emigrare. Tarifele practicate mergeau de la 800 până la
10.000 de dolari de persoană.