Sunteți pe pagina 1din 185

U.S.A.M.V.

– *ION IONESCU DE LA BRAD *

– IAŞI -

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

FITOTEHNIE
partea a-II-a
Pentru studenţii anului V

Prof.dr. Mihail AXINTE

IAŞI – 2004
Capitolul 5

PLANTE OLEAGINOASE

5.1. GENERALITĂŢI

Speciile care posedă însuşirea de a acumula sub formă de substanţe de rezervă


grăsimi (uleiuri) au primit denumirea de plante uleioase (sau oleaginoase).
În această grupă sunt cuprinse specii aparţinând la diferite familii botanice,
unele fiind arborescente (măslinul, palmierul de ulei, cocotierul), iar altele sunt
anuale, ierboase (floarea-soarelui, rapiţa, ricinul, inul de ulei, soia, arahidele, macul,
muştarul, şofrănelul, dovleacul ş.a.).
Pe glob, plantele oleaginoase se cultivă pe o suprafaţă ce depăşeşte 145
milioane ha (inclusiv soia şi arahidele).
Producţia mondială de uleiuri vegetale este de peste 56 milioane tone, din care
mai mult de 43 milioane tone se folosesc în alimentaţie.
Necesarul omenirii pentru uleiurile alimentare este de circa 75 milioane tone,
diferenţa urmând a fi asigurată prin grăsimi animale.
În România s-au cultivat cu plante oleaginoase, în 1989, peste 1 milion ha,
suprafaţă care, în prezent, s-a diminuat (deşi a crescut suprafaţa cultivată cu floarea-
soarelui), datorită reducerii suprafeţelor cultivate cu soia.
Uleiurile vegetale sunt deosebit de importante în alimentaţie, datorită puterii
calorice ridicate, a gustului, mirosului şi culorii plăcute, a conţinutului în acizi graşi
nesaturaţi.
În industrie, uleiurile vegetale sunt folosite la fabricarea margarinei şi a
diferitelor conserve, în industria săpunului, a lacurilor, vopselelor etc.
În alimentaţie sunt apreciate uleiurile puţin sicative, deci cele cu indicele de
iod mic, iar în industria lacurilor şi vopselelor sunt valoroase, cele sicative, cu
indicele iodic mare (indicele de iod reprezintă numărul de grame de iod fixat de 100 g
ulei).
În tabelul 5.1. este prezentată clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod.
Pe lângă grăsimi, seminţele plantelor oleaginoase au şi un conţinut ridicat în
proteine (tab. 5.2., după GH. BÎLTEANU, 1994), fapt care conferă şroturilor o
ridicată valoare furajeră.
Conţinutul de ulei şi proteine, cât şi indicele de iod diferă mult de la o specie
la alta şi chiar de la un soi la altul şi sunt influenţate de condiţiile pedoclimatice şi
tehnologia de cultivare. Cele mai apreciate oleaginoase sunt cele la care uleiurile se
extrag uşor la rece.
Tabelul 5.1.
Clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod.
Cultura Indicele de iod Categoria
Perila 181 – 206
Lalemanţia 162 – 203
In 168 – 192
Cânepă 140 – 169 Uleiuri sicative
Mac 131 – 143
Floarea – soarelui 119 – 144
Soia 107 – 137 Uleiuri semisicative
Şofrănel 115 – 155
Susan 103 – 112
Bumbac 101 – 117
Rapiţă 94 – 112
Arahide 90 – 103
Ricin 81 – 86 Uleiuri nesicative
Măslin 78 – 95
Sicative – cu indicele de iod peste 140; Semisicative cu indicele de iod 100-
140; Nesicative – cu indicele de iod sub 100.
Tabelul 5.2.
Conţinutul de ulei şi proteine (% din s.u.) în seminţele câtorva plante oleaginoase.
Specia Ulei Proteine
Floarea – soarelui 50,8 16,2
In pentru ulei 46,5 23,4
Rapiţă 45,7 23,8
Ricin 52,3 17,6
Arahide 54,5 25,8

Pentru ţara noastră, cele mai importante culturi oleaginoase sunt: floarea-
soarelui, inul pentru ulei, ricinul şi rapiţa.
Pentru ţara noastră, cele mai importante culturi oleaginoase sunt: floarea-
soarelui, inul pentru ulei, ricinul şi rapiţa.

5.2. FLOAREA-SOARELUI

5.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

5.2.1.1. Importanţă

Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase cultivate
pe glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă uleioasă
pentru România. Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui este semisicativ şi se
caracterizează prin culoare, gust şi miros plăcute, conţinut ridicat în vitamine (A, D,
E, K) şi substanţe aromatice; în plus, uleiul de floarea-soarelui se conservă foarte bine
pe perioadă îndelungată.
Uleiul de floarea-soarelui este unul dintre cele mai bine echilibrate sub
aspectul acizilor graşi pe care îi conţine. El este utilizabil atât "la rece" cât şi gătit şi
este bogat în acid linoleic - acid gras esenţial pentru alimentaţia umană.
Uleiul se extrage uşor prin presare, randamentul normal la extracţie fiind de
circa 45%. La un hectar cultivat cu floarea-soarelui se pot obţine, la nivelul
producţiilor actuale, între 900 şi 950 kg ulei, planta fiind astfel foarte economică; ca
urmare, floarea-soarelui poate asigura necesităţile ţării în ulei alimentar (şi, parţial,
industrial), putându-se realiza anual şi disponibilităţi pentru export (V. BÂRNAURE,
1991).
În afară de folosirea directă în alimentaţie, uleiul de floarea-soarelui este
întrebuinţat în industria conservelor şi a margarinei. Uleiul mai poate fi folosit pentru
obţinerea acidului oleic necesar în industria lânii, a săpunurilor, ca adjuvant în
fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru vopseluri.
Fosfatidele rezultate în timpul procesului de extragere a uleiului permit
fabricarea pe scară largă a lecitinei, mult apreciată în industria alimentară: în
panificaţie, la prepararea ciocolatei, a prăjiturilor, a mezelurilor.
Deşi preţul său este destul de ridicat, prin comparaţie cu uleiul de soia, ceea ce
ar limita utilizarea ca ulei industrial, proprietăţile sale îl fac apt pentru o gamă largă
de aplicaţii tehnologice (industriale). Astfel, are un indice iodic moderat, conţinut
ridicat în acid linoleic şi concentrare scăzută în acid linolenic, astfel că poate fi folosit
pentru fabricarea de vopsele albe. Poate servi pentru producerea de lacuri speciale,
răşini şi pentru numeroase utilizări în scopuri energetice.
Turtele de floarea-soarelui se situează printre cele mai valoroase, având în
vedere: conţinutul ridicat în substanţe proteice (45 - 55%) şi bogăţia acestora în
metionină; prezenţa în cantitate mare a vitaminelor complexului B; floarea-soarelui
conţine mai multă riboflavină decât soia sau arahidele; are un mai bun echilibru
fosfo-calcic, comparativ cu turtele de altă provenienţă. Conţinutul ridicat în celuloză
limitează folosirea lor la furajarea monogastricelor; turtele provenite din seminţe
decorticate nu prezintă acest inconvenient.
Prin prelucrarea miezului de floarea-soarelui se pot obţine făină, concentrate
şi izolate proteice. Încorporarea a 8 - 15% făină de floarea-soarelui în făina de grâu
sporeşte densitatea aluatului şi reduce volumul acestuia. În industria mezelurilor,
concentratele de floarea-soarelui pot fi incluse în carne în proporţie de până la 25%;
acestea pot fi folosite şi în industria laptelui.
Seminţele de floarea-soarelui pot fi consumate direct (seminţe prăjite),
modalitate de consum mai larg răspândită în SUA, ţările scandinave, unele ţări
mediteraneene şi din Europa de Est. Soiurile destinate acestui scop prezintă seminţe
mai sărace în grăsimi (în jur de 30 %), coji mai groase şi mai puţin aderente la miez;
pe lângă aminoacizi esenţiali, bine reprezentaţi (triptofan, izoleucină, lizină), floarea-
soarelui de "ronţăit" conţine mai mult fier, glucide, săruri minerale, vitamine (A, E,
riboflavine şi tiamine) şi asigură în jur de 550 calorii/100 g seminţe consumate.
Calatidiile (resturile de inflorescenţe) pot fi folosite ca furaj, mai ales pentru
oi (conţin 7% proteine şi până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă
similară cu a unui fân de calitate mijlocie (AL. VRÂNCEANU, 1974). Din cojile
măcinate (pericarp) se extrag alcool etilic, furfurol, sau ele pot fi folosite pentru
prepararea drojdiei furajere, un furaj proteic valoros pentru animale şi păsări.
Tulpina este foarte bogată în potasiu, şi poate fi utilizată pentru obţinerea
carbonatului de potasiu sau a altor produse. Tulpinile sunt încă folosite ca sursă de
căldură (local) sau în industrie, pentru fabricarea de plăci antifonice.
Floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. În ţara noastră asigură
cel mai important cules pentru familiile de albine (alături de salcâm şi tei). La un
hectar de floarea-soarelui se pot obţine 30 - 130 kg miere (sau 15 - 40 kg
miere/familia de albine) (după I. CÂRNU, GH. V. ROMAN, ANA-MARIA
ROMAN, 1982).
Din punct de vedere agricol, este important că floarea-soarelui eliberează
devreme terenul (sfârşit de august - început de septembrie), permiţând o bună
pregătire a terenului pentru grâul care urmează; nu este la fel de favorabilă ca soia,
dar starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este, în general,
benefică, ceea ce face ca floarea-soarelui să fie o premergătoare bună pentru grâu.
Cheltuielile cu floarea-soarelui nu sunt prea ridicate: îngrăşare cu azot şi cu
fosfor moderată, cerinţe mari faţă de potasiu, dar restituiri abundente; costurile
pentru sămânţă sunt comparabile cu cele de la porumb. Floarea-soarelui se
acomodează, adesea, mai bine decât porumbul, pe terenuri cu soluri de calitate medie
şi suportă mai bine stress-ul hidric. În plus, pentru lucrările din tehnologia de
cultivare (semănat, prăşit, recoltare etc.) floarea-soarelui necesită un echipament
agricol specializat (fermele producătoare de cereale păioase şi porumb, de exemplu,
posedă echipamentul necesar). Totodată, calendarul lucrărilor agricole: pregătirea
terenului, semănatul, combaterea chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza fără
să stânjenească lucrările destinate celorlalte culturi agricole.
Dintre inconvenientele florii-soarelui se menţionează: sensibilitatea la boli,
care impune restricţii foarte serioase în rotaţie, fiind excluse monocultura şi revenirea
pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani; dificultăţile de amplasare după multe plante cu
care are boli sau dăunători comuni; consumul mare de apă şi elemente nutritive din
sol, ceea ce impune fertilizarea culturilor postmergătoare, prin aplicarea de doze mai
mari de îngrăşăminte.

5.2.1.2.Răspândire

În anul 1931, N. VAVILOV a situat originea florii-soarelui în partea de nord


a Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice
din America de Nord au relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de floarea-
soarelui, îndeosebi în statele Colorado şi New Nexico. După unele evaluări cu carbon
14, se estimează că unele resturi decoperite datează de la anii 2.600 î.Ch.
Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă şi o foloseau în
alimentaţie, pentru fabricarea uleiului şi pentru consumul direct al miezurilor, ca atare
sau prăjite, zdrobite şi amestecate cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la
soare.
Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului al
XVI-lea), floarea-soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal, ca
plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede de-a curmezişul continentului (Franţa,
Italia, Europa de Nord şi de Est), ca o curiozitate botanică; la sfârşitul secolului al
XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, Anglia,
ca plantă ornamentală.
În perioada următoare, cultura s-a dezvoltat, în principal, în Rusia, în zonele
cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830 - 1840, seminţele de floarea-
soarelui au fost prelucrate la scară industrială. La sfârşitul secolului al XIX-lea
cultura ocupa deja 150.000 ha (îndeosebi în Ucraina şi Kuban), pentru a atunge 1
milion de hectare la începutul secolului XX. În deceniile următoare cultura florii-
soarelui a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind una dintre una dintre cele mai
importante culturi agricole; s-a extins în ţările Europei de Est şi în Balcani, în Europa
Occidentală; apoi a "retraversat" Atlanticul, pentru a deveni o cultură agricolă
importantă a continentului american.
În anul 1999 (după Statistical Annual Report, 2000) pe glob s-au cultivat cu
floarea-soarelui 21,8 mil.ha, rezultând o producţie medie mondială de 1.190 kg
boabe/ha şi o producţie globală de 25,84 mil.tone.
Ţările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: SUA (1.413 mii ha şi o
producţie medie de 1.690 kg seminţe/ha), Argentina (3.750 mii ha, 1.810 kg/ha),
India (2.200 mii ha, 550 kg/ha), China (720 mii ha, 1.290 kg/ha), Turcia (520 mii ha,
1.250 kg/ha), Franţa (895 mii ha, 2.090 kg/ha), Ungaria (428 mii ha, 1.650 kg/ha),
Spania 990 mii ha, 1.110 kg/ha), ţările fostei URSS (6.912 mii ha, din care 4.100 mii
ha în Federaţia Rusă şi 2.400 mii ha în Ucraina, 800 kg/ha).
În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la
mijlocul sec. XIX în Moldova; fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar,
floarea-soarelui a cunoscut un ritm de dezvoltare fără precedent (CR.HERA şi col.,
1989). Cultivarea pe suprafeţe mai mari a debutat în sec.XX, cu 672 ha în 1910,
ajungându-se la 200.000 ha în 1938; după al doilea război mondial suprafeţele au
crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha 1950 şi 526,7 mii ha în perioada 1971 -
1975. În ultimii ani, suprafeţele cu floarea-soarelui au fost fluctuante, cunoscând un
oarecare regres în 1990 (395 mii ha) şi ajungând la peste 700 mii ha începând cu anul
1995, ca urmare a intersului manifestat faţă uleiul de floarea-soarelui, pe piaţa internă
şi la export. Trebuie subliniat că suprafeţele de peste 850 mii ha cultivate cu floarea-
soarelui în ultimii 5 ani (peste 1 mil. ha în 1999), justificate, fără îndoială, prin
rentabilitatea ridicată a culturii, prezintă un pericol real, deoarece nu se mai poate
respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea culturii pe acelaşi
teren, impus de regulile fitosanitare. Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui
sunt: Constanţa, Teleorman, Călăraşi, Dolj, Brăila, Ialomiţa, Olt, Timiş (cu peste 50
mii ha fiecare).
Producţiile medii au crescut în ultimele decenii, în legătură directă, în primul
rând, cu calitatea materialului biologic pe care cultivatorii de floarea-soarelui l-au
avut la dispoziţie: 360 kg/ha în perioada 1948 - 1958 (când au fost cultivate soiurile
Măslinica şi Uleioasă, forme slab productive); 744 - 1.100 kg/ha în perioada
următoare (când au fost introduse soiurile ruseşti Jdanov 8281 şi Vniimk 8931).
Introducerea în cultură a soiului românesc Record, a însemnat un salt spectaculos de
producţie, la peste 1.400 kg/ha în perioada 1966 - 1970; a urmat crearea şi
introducerea în cultură a hibrizilor româneşti de floarea-soarelui, cu noi creşteri de
productivitate (1.630 kg/ha în 1979 - 1981). În ultimii ani, producţiile medii s-au
menţinut în jur de 1.121 - 1.371 kg/ha. În aceeaşi perioadă, producţiile totale au fost
de 858 - 1.208 mii tone seminţe, iar exporturile au atins 19 - 66,7 mii tone (1997 -
1999).
Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafeţele cu floarea-
soarelui vor continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendinţa generală fiind
de stabilizare a suprafeţelor; aceasta este impusă, pe de o parte, de restricţiile
tehnologice (ponderea în structura culturilor), iar pe de alta de performanţele
productive şi calitative ale noilor hibrizi (după CR. HERA şi col., 1989).
5.2.2. Compoziţia chimică

Seminţele de floarea-soarelui conţin 33 - 56% ulei, cu valoare alimentară


ridicată, conferită de prezenţa aciziilor graşi nesaturaţi, reprezentaţi în cea mai mare
parte de acizii linoleic (44 - 75%, conţinut ridicat) şi oleic (14 - 43%, nivel mediu),
dar şi de existenţa a mai puţin de 15% acizi graşi nesaturaţi (mai ales palmitic şi
stearic) şi de lipsa aproape totală a acidului linolenic (urme - 2%), fapt ce-i conferă
stabilitate şi capacitate îndelungată de conservare (tab.5.3 si 5.4, după A.
BONJEAN,1986).
Tabelul 5.3
Compoziţia chimică a seminţelor şi a turtelor de floarea-soarelui (%)
Componente În achenă În miez În turte
Ulei 44 - 53 58 - 69 6 - 10
Proteină brută 15 - 22 20 - 26 30 - 35
Glucide 14,5 - 15 7,5 - 9 19 - 22
Celuloză 14 - 19 4-5 12 - 18
Săruri
3,0 - 3,5 3,5 6,5 - 7,2
minerale

Tabelul 5.4
Componenţa acizilor graşi din uleiul de floarea-soarelui (%)
Acidul gras După Swern (1969) După Bonjean (1986)
Acid palmitic (C16) 3,0 - 6,0 6,5 – 8,5
Acid stearic (C18) 1,0 - 3,0 4,5 – 5,7
Acid arahidonic (C20) 0,6 - 4,0 0,5 – 0,8
Alţi acizi graşi saturaţi 0,5 - 1,2 urme - 2,5
Total acizi graşi
8,6 - 14,2 14,0 - 15,0
saturaţi
Acid oleic (C18 : 1) 14,0 - 43,0 20,0 - 25,0
Acid linoleic (C18 : 2) 44,0 - 75,0 61,0 - 68,0
Acid linolenic (C18 :
2,0 Urme
3)
Total acizi graşi
85,0 - 91,0 85,0 - 86,0
nesaturaţi
Din punct de vedere nutriţional, uleiul de floarea-soarelui are caracteristici
excelente, mai ales prin conţinutul ridicat în acid linoleic. Acest acid gras
polinesaturat este esenţial în hrana omului, deoarece organismul uman nu-l poate
sintetiza.
S-a constatat că, în general, în climatele mai răcoroase (cum este climatul
temperat), uleiurile conţin în jur de 70% acid linoleic, în timp ce uleiurile produse la
latitudinile cu temperaturi ridicate, conţin numai 30% acid linoleic (în favoarea
creşterii conţinutului în acid oleic).
Uleiul de floarea-soarelui este considerat, în prezent, şi un aliment care poate
participa la controlul nivelului colesterolului din sânge. El nu-şi pierde caracteristicile
la prăjit, în condiţii normale de utilizare, fiind astfel unul dintre uleiurile alimentare
principale.
Uleiul de floarea-soarelui conţine cantităţi mici de fosfolipide şi de ceară.
Conţinutul său în steroli este inferior uleiurilor de soia şi de porumb, iar conţinutul în
tocoferoli - antioxidanti importanţi - este inferior celui din soia, dar superior uleiului
din arahide, rapiţă sau porumb.
Proteinele din seminţele de floarea-soarelui au valoare biologică ridicată, în
compoziţia lor chimică intrând toţi aminoacizii esenţiali.
Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300
kg pentru o tonă de sămânţă) conţin, în medie, 19 - 22% glucide, 6 - 10% ulei, 15 -
20% celuloză, 5 - 10% săruri minerale şi 30 - 35% proteine. Proporţia de proteine şi
compoziţia acestora dau turtelor o importanţă deosebită, acestea reprezentând o sursă
valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor (bovine, porci, iepuri, păsări) (după
V. BÂRNAURE, 1991).
Compoziţia chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare,
continuţul ridicat în celuloză şi în cenuşă, care tind să reducă energia metabolizabilă;
de asemenea, sunt carenţate în lizină, dar mai bogate decât turtele de soia în
metionină şi cistină. Turtele obţinute din seminţe de floarea-soarelui nedecorticate
sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj pentru crescătoriile
intensive de animale. În acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40 - 45% proteină
brută şi doar 14% celuloză (tab.5.5., după A.BONJEAN, 1986).
Tabelul 5.5
Valoarea furajeră a turtelor de floarea-soarelui
Turte de floarea-soarelui
Turte
Compoziţia din din seminte
din seminţe din seminţe de
produsul brut semidecortic
nedecorticate decorticate soia
ate
Substanţe
proteice totale 30 37 40 46
(%)
Energie
digestibilă 2.250 2.700 3.250 3.500
(kcal/kg s.u.)

5.2.3. Sistematică. Origine. Soiuri şi hibrizi

Floarea-soarelui este originară din America de Nord şi aparţine ordinului


Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae,
genul Helianthus (de la grec. helios = soare, anthos = floare).
Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existenţa a 68 specii,
divizate în două grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada), dintre
care 14 aparţin secţiunii annui (din care face parte specia Helianthus annuus -
floarea-soarelui) şi 36 specii aparţin secţiunii divaricati (din care face parte specia
Helianthus tuberosus - topinamburul); 18 specii sud-americane cuprinse în secţiunea
ciliares, majoritatea fiind arbuşti tropicali.
Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus L. var.
macrocarpus (DC) Ckll. şi se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o
singură inflorescenţă), cu foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-
portocalii şi cu fructe (achene) mari (după Al.V. VRÂNCEANU, citat de V.
BÂRNAURE, 1991).
În prezent, sortimentul din lista oficială cuprinde 28 forme, în principal creaţii
ale amelioratorilor români de floarea-soarelui (soiul Record şi 19 hibrizi, simpli sau
triliniari) (tabelul 5.6).
În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt:
îmbunătăţirea omogenităţii, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată;
creşterea producţiei de seminţe la hectar şi a conţinutului în ulei; creşterea rezistenţei
la boli; creşterea rezistenţei la cădere şi la decorticarea achenelor la manipulări
mecanice.
Tabelul 5.6
Zonarea hibrizilor de floarea-soarelui cultivaţi în România

Agroecosistemul Hibrizii
Zona
Festiv, Florom 328, Select, Super,
Câmpia Română şi Podişul
Fundulea 206, Decor, Favorit, Turbo,
Dobrogei; cultură irigată
Romil
I Select, Festiv, Felix, Florom 350,
Câmpia vestică Fundulea 206, Turbo, Decor Romil,
Banat, Valentino

II Lunca şi Delta Dunării Felix, Select, Florom 328, Festiv Romil


Festiv, Florom 328, Select, Fundulea
Câmpia Română;
206, Super, Domino, Decor, Favorit
cultură irigată
III Romil
Podişul Dobrogei; cultură Festiv, Select, Super, Florom 350,
neirigată Turdo, Favorit Romil
Florom 328, Fundulea 206, Super,
Câmpia Găvanu-Burdea
IV Select Romil
Câmpia Leu-Rotunda Fundulea 206, Super, Select Romil
Florom 328, Super, Decor, Favorit
Câmpia Jijiei
Romil
V Decor, Favorit, Select, Fundulea 206
Podişul Bârladului
Romil
Domino, Favorit, Fundulea 206, Super
Podişul Moldovenesc
Romil
Piemonturile vestice Felix, Select, Festiv Romil
VI Florom 328, Fundulea 206, Select,
Podişul Getic-sudic
Favorit, Super Romil

Alex, Beril, Florom 249, Rapid, Sunny 1, Apetil – XF 941, Eladil – 6433-XF 4111,
Nabil-6482-XF 4113.

5.2.4. Particularităţi biologice

Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu


tulpini de 1,5 - 4 m înălţime şi frunze mari (fig.5.1).
Sistemul radicular este de tip pivotant, care atunci când condiţiile de sol
permit (fără "hardpan") poate explora orizonturile
profunde, mai bine ca alte culturi; ajunge în sol până la
2 m adâncime şi formează numeroase ramificaţii
laterale active, pe o rază de 75 - 150 cm de pivot. Masa
principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la
50 - 70 cm adâncime.
Pivotul rădăcinii de florea-soarelui se
caracterizează printr-o slabă putere de penetrare în sol,
creşterea sa fiind împiedicată de cel mai mic obstacol
(straturi compactate). De aceea, trebuie acordată o
atenţie specială lucrărilor solului, evitându-se mai ales
formarea hardpanului, care poate limita dezvoltarea
sistemului radicular, cu consecinţe dăunătoare asupra
culturii.
La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte într-un
ritm mult mai pronunţat decât tulpina, mai ales până în
faza de 10 - 12 frunze. Ritmul de creştere a rădăcinii
este influenţat favorabil de fertilizare, şi îndeosebi de
Fig. 5.1. Plantă de floarea îngrăşarea cu fosfor (efect favorabil asupra masei
soarelui
rădăcinilor şi asupra suprafeţei de absorbţie), precum
şi de executarea afânărilor adânci, pentru distrugerea
hardpanului.
Planta de floarea-soarelui are capacitatea de a
se adapta, prin creşterea sistemului radicular, la
rezervele de apă din sol: înrădăcinare mai
superficială, când straturile superioare sunt bogate în
apă şi înrădăcinare mai adâncă în caz de secetă,
valorificând astfel rezervele de umiditate din straturile
profunde ale solului şi rezistând la secetă; printr-o
înrădăcinare mai bună se ameliorează rezistenţa la
cădere şi sporeşte capacitatea de absorbţie a
substanţelor nutritive din rezervele solului (fig.5.2,
după V.BÂRNAURE, 1991).
Tulpina de floarea-soarelui creşte foarte încet
la începutul vegetaţiei, apoi într-un ritm intens până la
înflorit, după care creşterea practic încetează. Tulpina
este acoperită cu peri scurţi şi aspri, iar în interior are
Fig.5.2. Rădăcina de floarea- un ţesut medular, în care poate înmagazina apă.
soarelui, în condiţiile de
Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţă la
aprovizionare cu apă în
straturile superficiale (A) şi in secetă.
condiţiile de secetă (B) Sunt considerate mai valoroase formele care
au tulpina de înălţime mjlocie (140 - 160 cm) şi
groasă (până la 2,5 cm în diametru la 1 m înălţime), pentru a rezista mai bine la
frângere şi cădere (după V. BÂRNAURE, 1991).
Frunzele, în număr de 25 - 40 (corelat cu tardivitatea hibrizilor), dispuse
altern, sunt cordiforme, cu marginea dinţată, acoperite cu perişori, bine dezvoltate,
asigurând o bună asimilaţie clorofiliană. Aparatul foliar se formează până la apariţia
inflorescenţei (38 - 50 zile de la semănat), dar creşterea intensă continuă până la
înflorit. Indicele foliar la densitatea normală a culturii, este de 3,2, în condiţii de
irigare putând fi de 3,8 - 4,0. Creşterea suprafeţei foliare totale este foarte rapidă,
începând de la 30 zile după răsărit. Suprafaţa foliară maximă este 4.000 - 7.000
cm3/plantă.
Actualmente, se intenţionează crearea de hibrizi cu 25 - 30 frunze, cu limbul
mare şi gofrat, pentru a obţine un indice al suprafeţei foliare de peste 4,0, cu peţiol
diferenţiat ca lungime pe verticala plantei, realizându-se astfel o arhitectonică a
aparatului foliar cu o suprafaţă activă mult mai mare (V.BÂRNAURE, 1991).
Inflorescenţa este un calatidiu foarte lat (diametru l2 - 40 cm), specific
compositelor, protejat de frunze modificate, involucrale (fig.5.3); cuprinde la exterior
un rând de flori ligulate, galbele-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femel) şi
numeroase flori tubuloase hermafrodite, fertile (de regulă, 1.200 - 2.000 la o
inflorescenţă), ce înfloresc succesiv, în 6 - 8 zone concentrice a câte 2 rânduri.
Diametrul calatidiului, foarte variabil genetic, depinde în mare măsură de condiţiile
de cultură (în primul rând de densitate).
Sunt valoroase formele fără seminţe seci în mijlocul calatidiului, cu peduncul
strâns curbat (corelare cu rezistenţa la frângere), cu înflorescenţa plată sau uşor
convexă, cu 1800 - 2000 seminţe bine formate.
Înfloritul debutează după 65 - 70 zile de la răsărit (Gh. V. ROMAN şi col.,
1990 - 1994) şi este centripet; organele mascule (staminele) apar înaintea celor
femele (stigmatele) (fig.5.4). Înflorirea durează până la 21 zile (sfârşit de iunie-
mijlocul lunii iulie, mai mult în cazul soiurilor şi mai puţin, chiar 7 - 8 zile, în cazul
hibrizilor (după GH. V. ROMAN şi C. OLTEANU, 1980) şi reprezintă perioada cea
mai sensibilă la factorii de mediu, în special la asigurarea apei. Ofilirea florilor
ligulate indică încheierea înfloritului.
Planta este autofertilă, tipic alogamă şi entomofilă; o fecundare bună se
realizează dacă în apropierea lanului sunt aduşi stupi de albine.

Fig. 5.3. Secţiune longitudinală prin calatidiul de floarea-soarelui.

Fig. 5.4. Principalele stadii de înflorire


a florilor tubulare
Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă până la neagră, adesea
striată), de 7,5 - 17 mm lungime, 3,5 - 9 mm lăţime şi 2,5 - 5 mm grosime. Achena
atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile.
Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare (de aceea se pot găsi adeseori "seminţe seci").
Sămânţa propriu-zisă (miezul) reprezintă, la hibrizii din ţara noastră, circa 75% din
greutatea fructului şi îşi atinge mărimea şi consistenţa caracteristice în 14 - 18 zile
(fig. 5.5.).
După fecundare, faza de umplere a achenelor se caracterizează, în principal,
prin procese de sinteză a lipidelor şi de redistribuire a proteinelor.
Uleiurile se acumulează în sămânţă în ritm susţinut în primele 20 - 25 zile de
formare a seminţei, în timp ce proteinele se acumulează mai târziu. După îngălbenirea
receptaculelor, depunerea de substanţă uscată, practic, încetează, constatându-se doar
schimbări ale raportului între acizii oleic şi linoleic. Acumularea uleiului este
favorizată de temperaturile moderate, o bună aprovizionare cu apă şi un raport de
nutriţie echilibrat (excesul de azot favorizează acumularea de proteine).
În procesul de ameliorare se scontează pe obţinerea de hibrizi cu seminţe mari
(MMB = 80 - 85 g) şi uniforme, însuşiri corelate
pozitiv cu rezistenţa la şiştăvire, al căror procent
de ulei să crească până la 56.
Ciclul de vegetaţie. Din punct de vedere
agronomic, ciclul de vegetaţie al florii-soarelui
poate fi descompus în cinci subperioade (fig.5.6,
după C.E.T.I.O.M., 1983) şi poate fi codificat
prin stadiile reper prezentate în fig.5.7:
- perioada semănat-răsărit (stadiile
reper A1 - A2) durează 7 - 20 zile (mai frecvent
10 - 15 zile). Germinarea seminţei poate avea Fig 5.5. Secţiune longitudinală
loc începând de la 4°C la nivelul patului prin fructul de floarea soarelui:
germinativ, dar procesul se desfăşoară normal 1 - pericarp; 2 - sămânţă; 3 -
începând de la 8°C. Această fază este esenţială tegumentul seminţei
pentru dezvoltarea viitoare a culturi, deoarece,
în acest interval, se stabileşte populaţia de plante din lan (densitatea culturii); durata
perioadei este foarte variabilă, fiind condiţionată, în principal, de temperatură şi
umiditate;
- perioada răsărit - 4/5 perechi de frunze (B3 - B4) este faza în care este
decisă vigoarea plantei, în principal, prin dezvoltarea sistemului radicular. Ritmul de
formare a biomasei aeriene este încă scăzut (10 kg/ha/zi substanţă uscată), iar radicula
reprezintă deja, la sfârşitul acestei perioade, 12 - 17% din substanţa uscată totală. Este
perioada de definitivare a sistemului radicular, care condiţionează, în continuare,
alimentarea cu apă şi substanţe nutritive a plantei. Este şi perioada de formare a
primordiilor foliare, apoi a celor florale (LIVIA UNGUREAN, GH. V. ROMAN,
LENUŢA ARDELEAN, 1992 - 1993), proces care poate fi afectat de unii factori de
stress (în primul rând temperaturile mai scăzute). Perioada de iniţiere a aparatului
reproducător debutează foarte devreme (la circa 18 zile după răsărit) şi durează circa
7 zile;
- perioada 4/5 perechi de frunze-început de înflorire (F1). Este faza de creştere
cea mai activă, când ritmul formării substanţei uscate poate atinge 200 kg/ha/zi.
Având o durată de 40 - 50 zile, este, de asemenea, perioada de absorbţie maximă a
elementelor nutritive.
Fig 5.6. Ritmul de elaborare a substanţei uscate la floarea-soarelui

Apariţia stadiului "buton floral", de 3 cm diametru, marchează începutul


perioadei sensibile a florii-soarelui la stress-ul hidric (LIVIA UNGUREAN, GH. V.
ROMAN, 1993);
- perioada înflorire-formarea achenelor (F3, ce durează 3 săptămâni). În
această perioadă se remarcă o creştere importantă a masei calatidiului, către care se
îndreaptă cea mai mare parte din substanţele asimilate.
La nivelul unei inflorescenţe, înfloritul durează 8 - 10 zile, iar pentru plantele
de pe o parcelă 15 - 21 zile. De-a lungul întregii acestei faze, planta este foarte
sensibilă la deficitul de umiditate; în final, planta are acumulate 70 - 85% din
substanţa uscată totală;
Fig. 5.7. Stadii reper la floarea soarelui

- perioada de maturare (Mo - M4). Se înregistrează puţine creşteri ale


substanţei uscate în această perioadă, caracterizată, în principal, prin procese de
translocare a substanţelor de rezervă şi de sinteză a lipidelor. Are loc, mai ales, o
redistribuire a asimilatelor şi o migrare a rezervelor către seminţe. Maturitatea
fiziologică este atinsă atunci când boabele au 28% umiditate, acesta fiind stadiul M2
(partea dorsală a calatidiului este galbenă, bracteele sunt pe 3/4 brune). Un recoltat în
condiţii bune se poate realiza cu un conţinut de apă al bobului de 15% (stadiul M3).
Cantitatea totală de substanţă uscată elaborată pe întreaga perioadă de
vegetaţie a florii-soarelui variază între 8 şi 11 tone, pentru producţii de boabe ce
oscilează între 2.000 şi 3.000 kg/ha. Ea poate atinge 15 - 20 tone, pentru producţii
mai mari (sau la formele mai tardive).
5.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol

Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice şi


fiziologice cum ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea seminţelor, durata ciclului
vegetativ etc. Sunt foarte sensibile la condiţiile pedoclimatice de cultivare:
temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei, compoziţia chimică a solului ş.a.
Temperatura. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea-soarelui este o
plantă mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive (cultivate în
România) este de 1.450 - 1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul
biologic pentru floarea-soarelui) sau 2.350°C temperaturi mai mari de 0°C.
Seminţele de floarea-soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar
semănatul se face numai la temperaturi de minimum 7°C în sol, pentru a obţine o
răsărire rapidă, viguroasă, uniformă şi o înrădăcinare puternică. La plantele tinere
afectate de temperaturi sub 0°C (- 2°C), vârful de creştere este distrus; ca urmare,
planta ramifică şi formează mai multe inflorescenţe mici, cu seminţe seci în proporţie
foarte mare.
În intervalul de la răsărire la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15 -
17°C. S-a determinat că iniţierea florală este mai puţin afectată de deficitul hidric şi
mai mult de factorul termic; cel mai bine se petrece la temperaturi de 18°C ziua şi 8 -
9°C noaptea. În perioada de înflorire şi formare a fructelor, temperaturi optime sunt
cele de 22 - 24°C. La înflorire plantele de floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai
mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr semnificativ de flori. În
perioada de umplere a seminţelor, temperatura ridicată influenţează negativ
acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la
deprecierea calităţii uleiului.
La căldură excesivă (mai ales asociată cu seceta) sunt afectate polenizarea şi
fecundarea, scade procentul de ulei (în special conţinutul în acid linoleic), creşte
consumul specific şi global de apă (prin intensificarea respiraţiei), scade rata
fotosintezei nete, este încetinit transferul de substanţe asimilate spre fructe.
Cerinţe faţă de umiditate. Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau
chiar mai mult), pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Pentru a-şi satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv
rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece, graţie ritmului de dezvoltare a
sistemului său radicular. De altfel (după O. BERBECEL, 1967), în condiţii de stepă
(Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei), producţia de floarea-soarelui se corelează
cu precipitaţiile din sezonul rece. Devine, deci, imperios necesar să se ia măsuri de a
avea rezervele de apă în sol în primăvară, la nivelul capacităţii de câmp.
Consumul specific înregistrat în diferite condiţii de cultură pe glob este
variabil (de la 360 la 765), dar producţii mari se obţin mai ales la valorile 400 - 450,
ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerinţe medii faţă de umiditate. Suportă
seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ
şi profund, prin reducerea transpiraţiei, prin revenirea rapidă la starea de turgescenţă
a frunzelor ofilite, dar producţia scade în funcţie de intensitatea şi durata secetelor.
Floarea-soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează în jur de
40 zile, înainte şi după înflorit (fig.5.8, după C.E.T.I.O.M., 1983). Consecinţele
stress-ului hidric asupra producţiei de seminţe şi asupra conţinutului în ulei depind de
stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate
pentru masa seminţelor este situată în stadiul de buton floral de 3 cm şi până la
sfârşitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conţinutul în ulei se
situează de la faza de înflorire deplină şi până la începutul maturităţii boabelor.

Fig. 5.8. Efectul insuficienţei apei în diferite stadii de dezvoltare


a plantelor de floarea-soarelui

În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stress-ul


hidric, numărul total de achene format pe m2 afectează mai mult mărimea producţiei,
decât valorile MMB.
În condiţiile din România, în culturile neirigate, insuficienţa precipitaţiilor în a
doua jumătate a lunii iulie şi în luna august (deosebit de frecventă) duce la producţii
mici şi la folosirea neeficientă a îngrăşămintelor.
Cerinţe faţă de lumină. Floarea-soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în
special după formarea inflorescenţei. S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate
avea ca rezultat o creştere cu 10 - 23% a activităţii fotosintetice. Nivelul de iluminare
saturat pentru floarea-soareui este foarte ridicat (> 150.000 lucşi) prin comparaţie cu
alte culturi agricole (50 - 100.000 lucşi).
Cerinţe faţă de sol. Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan,
mediu aerate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmazinare
a apei, fără exces de umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil florii-soarelui),
bogate în humus şi elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă
bine dacă solurile au reacţia neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2).
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile
aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita terenurile
nisipoase, cele erodate, precum şi solurile acide neamendate.
Formarea componentelor de producţie şi a recoltei la floarea-soarelui, factorii
de influenţă şi măsurile tehnologice ce se impun sunt sintetizate în fig.5.9 (după
C.E.T.I.O.M., 1993).
Fig. 5.9. Formarea componentelor de producţie la floarea soarelui şi factorii de
influenţă

5.2.6. Zone ecologice

Zona 1 (fig.5.10, după CR.HERA şi col. 1989): terenurile irigate din Câmpia
Română, Podişul Dobrogei, precum şi Câmpia Vestică, caracterizate prin prezenţa
cernoziomurilor ca soluri dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura,
lumina şi uneori precipitatiile (350 - 600 mm) corespund cerinţelor unor producţi
ridicate. Factorii limitativi sunt: compactarea secundară şi sărăturarea solurilor,
excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arşiţă, care survin în fazele de
înflorire şi umplerea seminţelor.
Zona 2: Lunca şi Delta Dunării. Însuşirile solurilor aluviale şi microclimatul
specific oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea florii-soarelui.
Factorii limitativi sunt reprezentaţi de deficitul de apă şi arşiţele din partea a doua a
verii.
Zona 3: terenurile neirigate din Câmpia Română şi Podişul Dobrogei.
Arealele respective sunt situate în partea de nord a zonei irgiate şi sunt apreciate ca
mijlociu de favorabile, îndeosebi din cauza deficitului de apă şi prezenţei solurilor
brun-roşcate, în Câmpia Română.
Zona 4: Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi Câmpia Pleniţa.
Condiţiile au un grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită
prezenţei vertisolurilor, a solurilor brun-roşcate şi a precipitaţiilor care depăşesc 450
mm. Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu
humus, fosfor şi potasiu, şi deficitul sau excesul temporar de umiditate.
Zona 5: Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei. Din punct de vedere al
condiţiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru
cultura florii-soarelui: nivel foarte scăzut de favorabilitate al solurilor, determinat de
procesele de eroziune; deficitul de apă din perioada de vegetaţie pentru arealele din
Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura scăzută şi, în anumite sole,
aciditatea solului în Transilvania.

Fig. 5.10. Aria răspândirii în cultură a florii-soarelui în România

Zona 6: Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul Sudic.


Oferă condiţii puţin propice culturilor de floarea-soarelui, potenţialul natural fiind
apreciat ca apropiat de nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt brune
luvice, luvisoluri şi erodisoluri, iar clima este destul de umedă şi răcoroasă. Cele mai
frecvente fenomene negative sunt: aciditatea şi aprovizionarea slabă a solului cu
humus şi elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă, compactarea.

5.2.7. Tehnologia de cultivare a florii-soarelui

5.2.7.1. Rotaţia

Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu recoltare


timpurie (cerealele păioase de toamnă şi, în primul rând, grâul de toamnă), precum şi
unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiţia să nu se folosească la
porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei);
rezultate bune se obţin şi după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli
comune şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia
sclerotiorum) dintre care soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe mari în zonele de
cultură a florii-soarelui (tab. 5.7, după V. BÂRNAURE, 1991). Totodată, trebuie
evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie). în cazul
atacurilor puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de asemenea, culturi ce
nu pot preceda culturile de floarea-soarelui.
Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de
combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea unor
măsuri drastice pentru reducerea frecvenţei şi intensităţii atacului. Prevenirea
eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe acelaşi loc un
număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a formelor
de rezistenţă a patogenului în sol (tab.5.8, după CR.HERA şi col., 1989).
Ca urmare, cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în primul
rând, atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană, putregaiul alb,
putregaiul cenuşiu), dar şi din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de
dăunători (răţişoara porumbului). Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren după
minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi pe loturile semincere).
Tabelul 5.7
Atacul de putregai alb şi producţiile la floarea-soarelui, în funcţie
de rotaţie şi fertilizare
Frecvenţa atacului de putregai alb (%) la Producţia
Rotaţia fertilizarea cu: (%)
N80P60 N100 P60
Monocultură 29,3 44,8 62
Soia - floarea-
39,8 63,1 56
soarelui
Soia-grâu-porumb
9,3 14,1 100
-floarea-soarelui
Tabelul 5.8
Corelaţia dintre ponderea florii-soarelui în structura culturilor, frecvenţa atacului de
mană (simptome vizibile) şi producţia obţinută
Ponderea în Frecvenţa Producţia
Rotaţia Diferenţa de producţie
structura atacului de
(ani) kg/ha % (kg/ha)
culturilor (%) mană (%)
7 14 0,8 2.540 100 Martor
6 17 1,3 2.520 99 - 20
5 20 4,4 2.380 94 -160
4 25 8,3 2.270 89 -270
3 33 10,8 2.170 85 -370
2 50 13,0 1.960 77 -580
1 100 21,6 1.610 63 -930

După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile neafectate


de boli comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după floarea-soarelui,
cu condiţia recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării şi încorporării
adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de îngrăşăminte cu
azot.

5.2.2.2. Fertilizarea
Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg azot,
2,9 - 7,0 kg fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg magneziu.
Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de asemenea, cantităţi
apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu (1,10%), azot
(1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA şi col., 1998).
Consumurile sunt mai mici decât cele menţionate în literatura mai veche,
justificat de raportul îmbunătăţit între masa totală a plantei şi producţia de sămânţă
(indicele de recoltă a crescut de la 0,16 - 0,25 la 0,33 - 0,40) (V. BÂRNAURE, 1991).
Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu
ritmul de producere a substanţei uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare
(tab.5.9, după V. BÂRNAURE, 1991). Concentraţia în elemente nutritive este, de
aceea, foarte ridicată în plantele tinere şi descreşte spre maturitate. GACHON (1972)
a arătat că 66% din N, P şi Ca, 75% din K şi 90% din Mg sunt absorbite într-un
interval de 2 luni, şi anume de la apariţia butonului floral şi până la înflorire.
O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa
carenţele de elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu,
floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor florale (3
- 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine flori şi producţia rămâne mică, chiar
dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.
Tabelul 5.9
Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor nutritive N, P, K la floarea-
soarelui
Absorbţia elementelor nutritive
Substanţa uscată
Faza de vegetaţie (%)
acumulată (%)
N P2O5 K2O
Formarea calatidiilor 37 60 42 6
Sfârşitul înfloritului 69 92 54 88
Începutul formării
75 100 71 90
seminţelor

Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu azot,


mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de bază trebuie
gândită ţinând cont de gradul de fertilitate al solului, rotaţie, cantităţile de fosfor şi
potasiu extrase din sol prin recoltă (fig.5.11, după CETIOM, 1993).

Fig. 5.11. Bilanţul elementelor nutritive la o cultură de floarea-soarelui.

Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în fazele


timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi,
implicit, asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe măsură ce
avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au frunzele îmbătrânite, de culoare
galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe seminţe seci.
Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul
levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că
floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din îngrăşăminte.
În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg
azot/ha/zi; absorbţia tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în
fazele precoce.
Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a
conţinutului de ulei, iar pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 - 28%
producţia de seminţe. În toate fazele de vegetaţie, excesul de azot provoacă creşterea
luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în detrimentul producţiei de seminţe şi al
conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli şi la secetă.
La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie:
folosirea în primăvară de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracţionarea
cantităţilor de azot: o parte se administrează la pregătirea patului germinativ şi restul
în timpul vegetaţiei.
Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul
rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului (tab. 5.10,
după CR. HERA şi Z. BORLAN, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991). Dozele astfel
stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă,
sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacităţii de
câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la
planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg dacă la
semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau
concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide sau
îngrăşăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub formă
nitrică, la praşilele I şi a II-a.
Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii
determină şi o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul.
Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este
citată de numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaţilor din sol;
acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere. Pe de altă parte, în ţara
noastră regimul precipitaţiilor şi temperatura (în cultură neirigată) din perioada de
înflorire şi fructificare nu permit o valorificare superioară a rezervelor de fosfor din
sol.
Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde
mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.
Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele
complexe. Dintre îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate,
superfosfatul concentrat pe soluri uşor acide şi superfosfatul simplu pe soluri neutre şi
alcaline (V. BÂRNAURE, 1991).
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu
încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând,
odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod de
fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a plantei, conferindu-i
rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de 15 - 20%.
Tabelul 5.10
Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Producţia Indicele de azot
(kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
2.500 94 85 80 77 74 72 71
3.000 107 98 93 89 87 85 84
3.500 117 111 103 100 97 95 94

Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-


soarelui sunt prezentate în tabelul 5.11 (după CR. HERA şi col., citat de V.
BÂRNAURE, 1991).
Tabelul 5.11
Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Producţia P-Al (ppm) (P2O5 mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23)
(kg/ha) 15 20 25 30 35 40 45 50
3.000 124 114 103 93 84 76 67 60
3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în


proporţie de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare.
Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către floarea-
soarelui, sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficienţa
potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici şi capătă aspect de tufă (cu
internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce drastic la carenţa de
potasiu.
Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri
podzolite şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată,
potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.
Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică,
administrată toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK (înainte sau
concomitent cu semănatul).
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha) pe
soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a
gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta
premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii de irigare) (V. BÂRNAURE,
1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.
Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice
dezechilibrului de nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de
molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi cea de bor (în anii cu
primpveri secetoase), carenţe care se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările
solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu
(după recomandările I.C.C.P.T.Fundulea, 1990).

5.2.2.3. Lucrările solului


Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care să
permită o răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control eficient al
buruienilor. Aceasta este o garanţie a unei bune alimentări cu apă şi elemente
nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la cădere (fig. 5.12, după C.E.T.I.O.M.,
1983).
Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru
floarea-soarelui sunt: stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta
compactă de la suprafaţa solului; tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta
superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurenţa cu buruienile
până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât
mai devreme posibil după recoltarea
premergătoarei şi este urmată de arătura adâncă,
efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât
posibil, patinarea care netezeşte şi compactează
fundul brazdei. Adâncimea arăturii pentru
floarea-soarelui trebuie să fie de 22 - 25 cm;
lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile
puternic îmburuienate sau cu cantităţi mai mari
de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile
compactate.
Fig. 5.12. Cerinţele florii-
În zonele mai umedă şi pe solurile mai
soarelui faţă de starea solului la
grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al
semănat.
solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri
1 - un strat superficial format din
bulgăraşi mici (max. 3 cm de producţie de până la 28% (M. CROITORU,
diametru), pentru a evita formarea citat de V. BÂRNAURE, 1991).
crustei; 2 - un strat fin mărunţit în În primăvară, pentru a obţine un pat
care să fie aşezată sămânţa; 3 - un germinativ cât mai aproape de aceste cerinţe
strat profund, mobilizat şi fisurat. ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren
cu utilajele agricole la un minim care să evite
tasarea excesivă. În plus, trebuie să nu se lucreze
pe un sol insuficient scurs în adâncime; în asemenea situaţii, este de preferat, să se
întârzie câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile
tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se
lucrează nu realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care
îngreuiează şi întârzie pregătirea patului germinativ şi favorizează pierderea
umidităţii din sol.
Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la desprimăvărare se prezintă
fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă,
care prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu
grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de
lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a
patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua semănatului, şi nu
mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii.
Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe,
cu scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele
lucrări sunt încorporate erbicidele şi îngrăşămintele.
Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în
vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial,
printr-un număr cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi
răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei prin evaporare
într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în creştere şi vânturile
care bat cu intensitate (CR. HERA şi col., 1989).

5.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Obţinerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă şi rapidă este
determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi
superiori: valoare biologică şi culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%,
germinaţie minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor.
Sămânţa trebuie sa fie din anul precedent şi să aparţină unor categorii biologice
superioare, în cazul soiurilor, şi să fie din F1, în cazul hibrizilor.
O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în
cazul folosirii de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 -
40%, în anumite condiţii, şi nu se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe
teren.
O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care se
justifică adesea) este alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt
îndepărtate seminţele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică
creşte până la 100% şi capacitatea de germinaţie peste 95%, asigurându-se o răsărire
rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puţin atacate de boli şi sporuri
de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în proporţie de 95%,
cele fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub 75% (uneori sub
50%) (ZOIA CERESNYES şi N. PANĂ, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991).
Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi
dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei
(Plasmopara helianthi) cu metalaxil (Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânţă) sau oxadixil
(Wakil PTS, 2 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (Fundulea 206, Felix).
Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu
(Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50
PU, 1 kg/t de sămânţă), iprodione (Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de sămânţă), vinclozolin +
carbendazim (Konker SC, 1,25 l/t de sămânţă), mancozeb + tiofanat metil (Mancoben
60 PTS, 2 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de
sămânţă) (tab. 5.12., după V. BÎRNAURE, 1991).
Tabelul 5.12
Influenţa tratamentelor la sămânţă asupra răsăririi, frecvenţei atacului de mană şi
bolilor de putrezire şi producţiei la floarea-soarelui
Atac de
Răsărirea Atac de
boli de Producţia
Tratamente (mii mană
putrezire (%)
plante/ha) (%)
(%)
Contra manei şi 50,4 -
0 0,6 - 1,3 92 - 95
bolilor de putrezire 51,6
Contra manei,
bolilor de putrezire 53,4 0 1,9 100
şi răţişoarei
Martor (sămânţă
44,7 7,3 9,3 45 - 75
netratată)

Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus dilaticollis şi


viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35
ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânţă) efectuate centralizat,
de specialişti, deoarece aceste produse sunt foarte toxice (după AL. BARBULESCU
şi col., 1993).
Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci
când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminţei
(şi vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiţii favorabile pentru
germinarea rapidă şi uniformă a seminţelor şi răsărirea plantelor.
Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de
evoluţia condiţiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând,
după unele estimari, la circa 15 zile de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN şi col.
1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului, iar
în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.
Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu
desprimăvărare mai timpurie) şi 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an
este de 5 - 6 zile. Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau
începutul lunii mai determină scăderi importante de producţie.
La semănatul prea timpuriu, multe seminţe pier prin mucegăire, răsăritul se
prelungeşte şi este eşalonat (fig. 5.13, după GH. BÂLTEANU şi GH. V. ROMAN,
1986), plantele sunt debile, atacurile de mană şi putregai alb sunt mai pronunţate,
producţia de seminţe scade şi se diminuează, de asemenea, procentul de ulei.

Fig. 5.13. Durata perioadei semănat-răsărire


la floarea-soarelui, în funcţie de temperatura
din sol şi din aer la semănat.
Întârzierea semănatului este
însoţită de răsărirea neuniformă a
plantelor, datorită reducerii
umidităţii din sol şi de deplasarea
fazei de înflorire în perioada de
secetă din a doua jumătate a lunii
iulie, ceea ce determină importante
scăderi de producţie. Trebuie
subliniat că în zona solului brun-
roşcat din Câmpia Română, scăderi
drastice de recoltă s-au constatat
doar la întârzierea semănatului până
în ultimile zile ale lunii aprilie
(fig.5.14, după GH. BÂLTEANU şi
Gh.V. ROMAN, 1986).
Densitatea. În condiţii bune
de vegetaţie, la formele existente în
prezent în cultură în România,
producţiile cele mai mari se obţin
dacă la recoltare există 45.000 - Fig. 5.14. Producţia de seminţe la floarea
50.000 plante/ha în cultură neirigată soarelui, în funcţie de data semănatului
şi 50.000 - 60.000 plante/ha în (pe sol brun-roşcat din apropierea
cultură irigată. Valorile de densitate Bucureştiului).
inferioare sunt recomandate pentru soiul Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu
talie mică şi rezistenţă bună la frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă
reacţionează bine la o densitate intermediară. Densităţile excesive duc la cădere şi
frângere (plante mai înalte şi mai subţiri), atac de boli (mai ales pătarea brună, dar şi
la putregai), la consumuri specifice mai mari de apă şi elemente nutritive, la sporirea
proporţiei de seminţe seci.
Foarte important este ca repartizarea seminţelor pe rând la semănat să fie
uniformă, pentru asigurarera creşterii şi dezvoltării armonioase a tuturor plantelor.
La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în
seminţe germinabile/m2) faţă de densităţile de recoltare.
Cantitatea de sămânţă la hectar, corespunzătoare densităţilor optime,
variază, obişnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri. În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin
aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanţa de 70 cm între
rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor prin praşile
mecanice. În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanţă între
rânduri. Trebuie reţinut că, între diferite distanţe de semănat experimentate în
condiţiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm), diferenţele de producţie nu sunt
importante; ca atare, se seamănă la 70 cm între rânduri - distanţă care permite
utilizarea sistemei de maşini de la porumb. În climatul mai umed din vestul Europei,
culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri, distanţă care
asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor.
Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate semăna la 4 - 5 cm
adâncime pe soluri mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice,
care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în curs de germinare şi
provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu cât solul este mai uşor).
Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o
viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi
uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.

5.2.2.5. Lucrările de îngrijire


Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până în stadiul
de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci,
să fie protejată prin tratamente cu erbicide şi prin prăşit.
Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de
buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele variante
de combatere a buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul erbicidelor
sunt prezentate în tabelul 5.13.
Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în numeroase
cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a ameliora
structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii influenţeaza
hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se prăşeşte de 2 - 3
ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm.
Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine şi
s-au format primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat şi apoi se
prăşeşte manual. A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 - 12
zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia praşilă
mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70 cm,
întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc
plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).
Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la 14 -
15 cm la ultima (frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se
folosească la primele lucrări discuri de protecţie a rândurilor, plantele fiind sensibile
şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabileşte astfel ca să nu se
arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a la
următoarele (fig. 5.15, după A. BONJEAN, 1986).

Fig. 5.15. Recomandări privind lucrările mecanice de îngrijire în cultura florii-


soarelui
Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de albine
(1,5 - 2 stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri de
producţie de 300 - 600 kg/ha (I. CÂRNU, Gh. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN,
1982).
Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale de
producţie (plus 30 - 56%).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe
orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie.
Tabelul 5.13
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura florii-soarelui
Doza produs
Buruieni prezente Substanţa activă Produsul comercial Recomandări de administrare
comercial
Butilat Diizocab 80 EC 6,0 - 10,0 l/ha Administrate primăvara, înainte de
Buruieni EPTC + antidot Eradicane 72 EC 5,0 - 8,0 l/ha semănat, cu încorporare imediată şi
monocotiledonate şi Trifluralin Triflurom 48 EC 1,75-2,5 l/ha profundă în sol, prin lucrări cu grapa cu
unele dicotiledonate discuri; solul trebuie să fie reavăn, bine
anuale Pendimetalin Stomp 330 EC 6 - 8 l/ha mărunţit şi fără resturi vegetale
Prometrin Gesagard 50 WP 1 - 2,5 kg/ha În benzi, concomitent cu semănatul
Buruieni dicotiledonate
şi unele
Linuron Afalon 1 - 2,5 kg/ha Preemergent sau postemergent
monocotiledonate
anuale
Buruieni
Dimetenamid Frontier 720 EC 1,5-2 l/ha Preemergent
monocotiledonate şi
unele dicotiledonate
Acetolaclor+antidot Guardian CE 1,75-2,5 l/ha Preemergent sau înainte de semănat

Cicloxidim Focus Ultra 3 - 4 l/ha În perioada de vegetaţie, când plantele


Buruieni de costrei au 10-30 cm înălţime;
monocotiledonate Haloxifop-Rmetil Gallant Super 1,0 l/ha plantele de costrei trebuie să fie
anuale şi perene, turgescente; 10-15 zile după
Propaquizafop Agil 100 EC 0,8 - 1 l/ha
inclusiv Sorghum administrare nu se prăşeşte (pentru a
halepense din rizomi asigura translocarea erbicidului în
Fenoxapropetil Furore Super 75 EW 2,5 l/ha
rizomi)
Pieirea plantelor şi reducerea drastică a densităţii lanurilor pot conduce la
scăderi de producţie foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se
înregistrează la răsărire şi la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol
sub formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8 ani. Contaminarea se
face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent). În anii
secetoşi, atacul este mai putin amplu şi dăunător; în anii cu veri ploioase, pe solurile
unde apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este favorizat atacul
târziu, iar pierderile de plante pot depăşi 30% (C. GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN,
1984).
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe
majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile senescente cu o
cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii). Pagubele cele mai
importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se propagă prin conidii în
timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an la altul (C. BĂRBULESCU şi
col., 1993).
În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă predomină
atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferenţierea
netă calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15 zile după
sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele: iprodione (Rovral 50 PU, 1 kg/ha),
vinclozolin (Ronilan 50 WP, 1 kg/ha), procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha),
benomil (Benlate 50 WP, 1,5 kg/ha), carbendazin (Bavistin 50 WP, 2 kg/ha; fusilazol
(Punch 40 EC, 0,4 l/ha); iprodione + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha.
Cultivarea hibrizilor Super, Select, Festiv, Felix, cu rezistenţă la putregaiul
alb, este o soluţie pentru limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe resturile
de cultură infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în primăvară, şi, în
situaţia în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea ţesuturilor tulpinii şi
căderea în masă a plantelor (reducerea producţiei, deprecierea calităţii, pierderi mari
la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).
Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte
repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului
brun-roşcat din Câmpia Română, cu frecvente porţiuni depresionare (crovuri) boala a
fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN).
Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale, cultivarea
hibriziilor toleranţi, Felix şi Select, evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui
pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetaţie se recomandă două tratamente:
primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la diferenţierea calatidiului, până la
apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe bază de fusilazol,carbendazin,
vinclozolin + carbendazim, iprodione+carbendazim (după recomandările de la
combaterea putregaiurilor), sau produse conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1
kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, 1 l/ha), bioxazol (Baycor 300 EC, 2 l/ha).
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată
ţara şi considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. În
prezent, importanţa ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau (extinderea
cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select, respectarea rotaţiei de 6 ani,
tratarea seminţelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la un an la altul se face
prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac manifestându-se încă de la
începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată distrugerii samulastrei de
floarea-soarelui şi a resturilor vegetale (AL. BARBULESCU şi col., 1993).
Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanţi sunt gărgăriţa porumbului sau
răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători foarte
păgubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de răţişoară este mai
puternic în sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi secetoase;
viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe solurile
mai grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea şi dezvoltarea
plantulelor se desfăşoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânţă cu produse
conţinând carbofuran. În anumite situaţii, când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar
şi în unele primăveri, secetoase şi calde, sau când floarea-soarelui urmează după
porumb, sunt necesare tratamente, în perioada răsăririi florii-soarelui, cu
dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha), sau, în lipsa acestuia, cu dimetoat
(Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha) în amestec cu deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,25 l/ha).
Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al
porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare
şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.
Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa 40
zile (corespunzând creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de buton
floral (de 3 cm) la stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit
diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de umplere a
seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.
Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în
medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este
suficient pentru a obţine un indice foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate,
trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât mai îndelungată, pentru care
s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din sol + ploi +
irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea
calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor. În functie de zonă şi hibrid, necesarul de
apă este de 40 - 60 m3/ha şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi iulie. La irigarea
prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune aplicarea a 2 - 3 udări cu
norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14 zile, în funcţie de textura
solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe brazde, norma de udare este de
1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000 m3/ha la următoarele.

5.2.2.6. Recoltarea
Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii au
culoarea brună şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile de flori
de pe calatidiu cad singure, florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate. O
dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai omogenă sunt condiţii importante
pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele calatidii intră în
supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha.
Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele
diferenţe în funcţie de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi mijlocul
lunii septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producţia prin pierderile de
boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor. Durata normală de recoltare
mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.
Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15
% umiditate şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz contrar,
se produc pierderi mari prin scuturare.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul
special pentru recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului
trebuie redusă la 450 - 700 rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu creşte
conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-contrabătător va fi 25 - 30 mm la intrare şi
12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a elimina seminţele seci şi resturile
de flori, dar fără a antrena seminţele pline.
Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de
impurităţi umede, pericolul deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din
contră, un recoltat prea târziu sporeşte pierderile prin atacul păsărilor, căderea
plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.
Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-
soarelui sau când recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau
Sclerotinia. Se foloseşte diquat (Reglone 20 LS, 3 - 10 l/ha), când 50% din plante au
calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a scăzut la 30 -
35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 - 17% şi se poate
recolta (N. GUMANIUC şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la recoltarea
manuală a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la
uscat şi apoi sunt treierate cu combina, la staţionar. Este important de subliniat că se
reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul mare de muncă manuală limitează
folosirea acestei metode de recoltare.
Producţii. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie, care
depăşeşte 4.500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură. Producţiile
medii în ţara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi agricole cu
experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin frecvent producţii de seminţe de peste
2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari cultivatoare se situează
între 1.300 si 2.000 kg/ha.
5.3. INUL PENTRU ULEI

5.3.1. Importanţă. Biologie Ecologie

5.3.1.1. Importanţă
Inul pentru ulei este cultivat pentru seminţele sale care furnizează un ulei
sicativ cu multiple utilizări industriale: fabricarea vopselelor şi a lacurilor (80% din
producţia totală, după unele estimări), a linoleumului, muşamalelor, în tipografie
(fabricarea cernelurilor speciale).
Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt dintre cele mai valoroase (34 -
37% substanţe proteice, 30% glucide, 8% lipide), fiind întrebuinţate mai ales în
furajarea vacilor cu lapte şi a cailor.
Tulpinile rămase după treierat sunt balotate şi folosite ca materie primă pentru
fabricarea celulozei şi a hârtiei, sau pentru extragerea câlţilor. Culturile de in pentru
ulei care au format tulpini mai lungi (vreme umedă şi răcoroasă) pot furniza şi o
recoltă de fibre, mai scurte, folosite pentru ţesături grosiere.
Sub aspect agronomic, inul pentru ulei se situează printre plantele bune
premergătoare pentru celelalte culturi, şi foarte bune premergătoare pentru orzul şi
grâul de toamnă.

5.3.1.2. Compoziţia chimică


Calitatea recoltei de seminţe este dată de conţinutul în ulei şi îndeosebi de
calitatea acestuia, exprimată prin indicele de iod. Conţinutul în ulei variază între 39 şi
44% (faţă de 35 - 39% la inul pentru fibră), cu un indice de sicativitate de 175 - 190
unităţi iod. Uleiul de in are în compoziţia sa acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,6 -
69,6 %), linolenic (18,5 - 40,5 %), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%), ceea ce îi
conferă însuşirile de ulei sicativ. Seminţele mai conţin 22 - 25% substanţe proteice.

5.3.1.3. Răspândire
Cultura inului este foarte veche; prima specie cultivată a fost inul bienal
(Linum angustifolium), specie de origine mediteraneană (C. MOULE, 1982).
Cu câteva mii de ani înainte de era noastră, specia de in cultivată în prezent -
Linum usitatissimum) - plantă anuală, mai rustică, de origine asiatică, a înlocuit în
cultură specia bienală. Utilizarea sa în vechea Caldee se pierde în negura timpurilor;
pânză de in a fost găsită în mormintele antice anterioare Babilonului. Planta a pătruns
foarte devreme în India şi Egipt. Extinderea sa spre Europa a fost asigurată în mare
parte de către fenicieni. Există mărturii care atestă că inul era cultivat de celţi şi greci.
Suprafaţa mondială cu in pentru ulei se situează (în anul 1996, după F.A.O.
Production Yearbook, 1996) la 2.768 mii ha, ccea ce reflectă o tendinţă evidentă de
restrângere a suprafeţelor, prin comparaţie cu perioada anterioară (5.501 mii ha în
1979 - 1981 şi 3.844 mii ha în 1989 - 1991). Producţiile medii mondiale au fost în
ultimii ani de 838 - 862 kg seminţe/ha, iar producţiile globale de 2.320 - 2.643 mii t.
Circa 50% din suprafaţa mondială semănată cu in pentru ulei se află în Asia
(India este cel mai mare cultivator de in - 1.160 mii ha), iar circa 25% din suprafaţă se
află în America de Nord (Canada cultivă 615 - 856 mii ha); ţările fostei URSS cultivă
în jur de 340 mii ha.
În Europa se cultivă cu in pentru ulei 583 mii ha, detaşându-se Germania cu
82 mii ha, Marea Britanie cu 70 mii ha (1.229 kg/ha) şi Franţa cu 54 mii ha. În ţările
vest-europene cultura inului pentru ulei a progresat în ultimii ani, ca urmare a
subvenţiilor oferite cu scopul de a modifica structura culturilor către culturi agricole
nealimentare.
Cauzele care frânează extinderea culturii în ţările europene sunt producţiile
scăzute şi inconstanţa acestora, precum şi concurenţa puternică a importurilor de
seminţe din Canada (893.225 t exportate în 1997).
În România, suprafaţa cu in pentru ulei s-a menţinut timp îndelungat în jur de
80 mii ha, producţiile medii oscilând între 500 şi 700 kg/ha. În ultimii ani, interesul
agricultorilor pentru această cultură s-a diminuat foarte mult din cauza cererii scăzute
de ulei de in pe piaţă. Ca urmare, s-a ajuns la numai: 25,8 mii ha în 1992, cu 580
kg/ha producţia medie şi 15.200 tone producţia totală; 1,8 mii ha în 1999, cu 1.435
kg/ha producţia medie şi 2.679 tone producţia totală.
O serie de factori ar putea contribui, în perioada următoare, la extinderea
suprafeţelor cultivate cu in pentru ulei: deficitul mondial de ulei şi de turte de in,
precum şi cererea crescândă de seminţe de in şi de ulei de in din Europa Occidentală.

5.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri


Inul cultivat aparţine familiei Linaceae, genul Linum L., specia Linum
usitatissimum L. Principalele subspecii sunt: L.u. ssp.eurasiaticum Vav. et Ell., în
care se încadrează proles elongata, care cuprinde inuri pentru fuior cu tulpini înalte
de peste 75 cm, proles brevimulticaulia, cu inuri pentru ulei, proles intermedia, cu
inuri pentru ulei şi mixte şi proles prostrata, cu inuri târâtoare; L.u. ssp.mediteraneum
Vav. et Ell., care cuprinde inuri pentru ulei cu tulpini sub 50 cm; L.u. ssp.
transitorium Vav. et Ell., cu inuri mixte pentru ulei şi fibră, în care se încadrează
proles italica, cu tulpini înalte de la 35 la 75 cm, proles anatolica, cu tulpini de 30 -
35 cm şi proles meridionalia care formează tulpini de 50 - 70 cm.
După N. ZAMFIRESCU (citat de V. BÂRNAURE, 1991), zona de origine a
inului este considerată a fi centrul şi vestul Asiei, de unde s-a răspândit spre vest şi
nord; în zonele sudice a dat naştere la forme cu tulpini scunde şi ramificate,
caracteristice inului pentru ulei, iar în nord, în condiţiile climatului umed şi răcoros,
la tipurile înalte, slab ramificate care caracterizează inul pentru fuior.
În prezent, în România există în cultură 10 soiuri, în totalitate de creaţie
românească (tab.5.14).

5.3.1.5. Particularităţi biologice


Sistemul radicular este mai slab dezvoltat, prin comparaţie cu partea aeriană şi
posedă o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive din sol. Plantele de in
pentru ulei au sistemul radicular ceva mai dezvoltat, prin comparaţie cu inul pentru
fuior (fig.5.16, după C. MOULE), ceea ce îi conferă o mai mare rezistenţă la secetă.
Sistemul radicular creşte mai intens decât partea aeriană la începutul vegetaţiei şi îşi
încetează creşterea la înflorit.
Tabelul 5.14
Soiurile de in pentru ulei şi de in mixt existente în cultură în România
Perioada de Rezistenţa la: Capacitatea de Conţinutul în
Soiul şi MMB
vegetaţie Talia (cm) producţie ulei Zone de cultivare
anul înregistrării secetă cădere boli (g)
(zile) (t/ha) (%) recomandate

Adin (1988) 90-102 bună mijlocie bună 50 - 70 6,5-7,5 1,2 - 2,6 41 - 43 Sud-vest, vest şi Moldova

Genţiana (1993) 96-110 bună bună bună 40 - 55 6,8-7,2 1,6 - 2,0 44,5-46,0 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Geria (1991) 92-98 bună mijlocie bună 55 - 60 5,2-6,8 2,0 36 - 44 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Iulia (1994) 87-103 bună bună bună 60 - 70 5-8 1,1 - 1,7 21,1-43,6 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Câmpia din vestul ţării şi


Midin (1977) 92-113 bună mijlocie mijlocie 50 - 75 7-8 1,5 - 2,1 41 - 43 Câmpia Dunării, cu excepţia
Bărăganului şi Dobrogei
Moldova, Dobrogea şi
Olin (1981) 84-103 bună mijlocie bună 60 - 65 7 1,2 - 1,8 41 - 42
Muntenia

Moldova, Dobrogea şi
Raluca (1993) 104-109 bună bună bună 55 - 65 6,7-7,8 1,6-2,1 43,3-46,0
Muntenia
* În anul 1998 au fost înregistrate soiurile: Florina, Lirina, Oliana (create la I.C.C.P.T.Fundulea)
Tulpina. Planta formează o tulpina cu portul erect, mai scundă (sub 60 cm) şi
ramificată (uneori chiar de la bază) la inul pentru ulei şi mai lungă şi puţin ramificată
(doar la partea superioară) la inul pentru fibră; dacă inul este semănat cu o densitate
mică (cultură mai rară), axele secundare se
pot dezvolta de la subsuoara frunzelor,
formând ramificaţii (fig.5. 17). Tulpina
conţine 30 - 40 fascicule, având fiecare
câte 30 - 40 fibre periciclice care dau
utilizarea textilă a inului. Între cele două
tipuri se situează inul mixt (sau
intermediar), cu caracteristici intermediare
şi care dă producţii satisfăcătoare, atât de
fibre, cât şi de ulei.
Frunzele sunt mici, alungite,
numeroase; indicele foliar la in este de 4 -
5. Frunzele cad la maturitate, ceea ce
favorizează îmburuienarea târzie şi poate
crea difficultăţi la recoltare (în verile
ploioase).
Inflorescenţa este o cimă bipară,
destul de complexă, cu 15 - 40 ramificaţii.
Floarea este pe tipul 5, hermafrodită şi
autogamă. Culoarea petalelor este foarte
variabilă: albă, albastră (mai frecvent), roz, Fig. 5.16. Inul
violetă. Înfloritul unei culturi durează 15 - (Linum usitatissimum L.)
20 zile, iar deschiderea unei flori câteva
ore, în cursul dimineţii.
Fructul este o capsulă cu 5 loji,
conţinând maximum 10 seminţe. La
maturitate, capsulele sunt mai mult sau mai
puţin dehiscente; la maturitate deplină,
pedunculul capsulei se rupe uşor şi
pierderile prin scuturarea fructelor pot fi
însemnate.
Sămânţa este netedă, lucioasă,
oblongă şi comprimată, cu vârful curbat,
de culoare cafenie, mai rar galbenă, cu
MMB de 7 - 9,5 g şi MH de 64 - 75 kg. Fig. 5.17. Ramificarea tulpinii
Citoplasma celulelor embrionului şi la inul pentru ulei (stânga) şi
ale cotiledoanelor conţine picături fine de la inul mixt (dreapta)
ulei bogat în acizi graşi nesaturaţi, care se
oxidează repede în aer (ulei sicativ).

5.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Inul are pretenţii reduse faţă de căldură la începutul vegetaţiei,
concretizate prin 1 - 4°C temperatura minimă de germinat; în faza de cotiledoane,
plăntuţa este sensibilă la temperaturile scăzute, iar în continuare, rezistenţa creşte
până în faza de “brădişor“, când inul rezistă până la -4°C.
În perioada creşterii rapide în înălţime şi până la înflorire temperaturile
favorabile se situează în jur de 18-20°C. La maturitatea seminţelor sunt necesare
temperaturi de 20°C, arşiţele influenţând negativ acumularea substanţelor de rezervă,
diminuând producţia şi calitatea acesteia. Constanta termică pentru inul de ulei este
1.600 - 1.800°C (temperaturi mai mari de 0°C).
Umiditatea. Inul pentru ulei şi inul mixt sunt mai puţin pretenţioase faţă de
umiditate, prin comparaţie cu inul pentru fuior; necesită 100 - 150 mm precipitaţii pe
parcursul vegetaţiei. Consumul maxim de apă se situează în perioada creşterii rapide
şi până la înflorire. Insuficienţa apei la aparţia bobocilor florali poate conduce la
pierderi de recoltă de 15 - 20% (L. COUVREUR, 1994). Ploile care survin la înflorit
împiedică fecundarea, prelungesc perioada de înflorire şi dăunează maturării normale
a seminţelor.
Vremea însorită, durata mare de iluminare favorizează ramificarea tulpinilor,
formarea unui număr mai mare de capsule şi seminţe pe plante şi acumularea uleiului.
Solul. Inul este pretenţios faţă de sol, preferând solurile cu textură mijlocie,
bine structurate, permeabile, cu o bună capacitate de reţinere a apei, fertile, cu pH de
6,0 - 7,2. Nu sunt potrivite pentru in solurile grele, cu exces de umiditate, şi nici cele
prea uşoare, nisipoase, erodate, prea acide sau prea alcaline.

5.3.1.7. Zone ecologice


Zona foarte favorabilă inului pentru ulei (fig.5.18, după V. BÂRNAURE,
1991) cuprinde silvostepa vestică, sudică şi a Moldovei, caracterizată printr-o medie a
precipitaţiilor în perioada de vegetaţie a inului de 200 mm, bine repartizate în timpul
vegetaţiei. Solurile de aici sunt cernoziomuri, brun-roşcate şi brune podzolite.
Zona favorabilă se extinde în partea centrală şi colinară a Câmpiei Crişurilor,
Banatului, în zona colinară a Olteniei, Munteniei, partea centrală şi sudică a judeţelor
Tulcea şi Constanţa, Câmpia Jijiei, Bahluiului, lunca Bârladului şi cea mijlocie a
Prutului. Cantitatea de precipitaţii din perioada de vegetaţie este de 150 mm,
repartizate mai puţin favorabil de-a lungul perioadei de vegetaţie; solurile sunt brun-
roşcate, brune podzolite, şi pe alocuri, cernoziomuri.
Zonele de favorabilitate pentru inul mixt sunt prezentate în fig.5.19 (după V.
BÂRNAURE, 1991).

Fig. 5.18. Aria răspândirii în cultură a inului pentru ulei


Fig. 5.19. Aria răspândirii în cultură a inului mixt

5.3.2. Tehnologia de cultivare a inului pentru ulei

5.3.2.1. Rotaţia
Cele mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei sunt cerealele păioase şi
leguminoasele anuale - culturi care părăsesc terenul devreme, lăsându-l curat de
buruieni, fără resturi vegetale şi care permit lucrarea timpurie şi în bune condiţii a
solului. În această categorie pot fi incluse şi unele prăşitoare, cu condiţia să fie
recoltate toamna mai timpuriu. Porumbul poate deveni o premergătoare bună, dacă a
fost erbicidat cu doze mici de atrazin (deşi inul posedă o oarecare toleranţă la efectul
remanent) şi dacă resturile vegetale au fost mărunţite şi încorporate adânc în sol.
Sfecla de zahar şi cartoful sunt bune premergătoare, dacă nu au fost atacate de
Rhizoctonia şi Botrytis.
Din cauza dezvoltării agenţilor patogeni şi a fenomenului de "oboseala
solului" (având cauze multiple şi insuficient elucidate), inul pentru ulei nu poate
reveni pe acelaşi teren mai devreme de 6 - 7 ani.
La rândul său, inul pentru ulei este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor agricole din zonele în care se cultivă şi trebuie rezervat, de regulă, ca
premergătoare pentru orzul sau grâul de toamnă.

5.3.2.2. Fertilizarea
Consumul specific al unei culturi de in pentru ulei este de 50 - 70 kg azot, 18 -
25 kg P2O5 şi 32 - 55 kg K2O, pentru o recoltă de o tonă seminţe şi producţia
secundară aferentă (după D. DAVIDESCU, 1981, citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Inul este pretenţios faţă de aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului
radicular slab dezvoltat, cu capacitate redusă de absorbţie a formelor mai greu
solubile din sol şi perioadei scurte de creştere intensă, când consumă cantităţi mari de
elemente nutritive. Cerinţele sunt mai mari la începutul vegetaţiei.
Azotul favorizează creşterea plantelor în înălţime şi ramificarea tulpinilor;
insuficienţa azotului reduce gradul de ramificare şi scurtează perioada de vegetaţie,
micşorând producţiile. Excesul de azot, pe toată suprafaţa sau în vetre, din cauza
neuniformităţii administrării îngrăşămintelor, sensibilizează plantele la cădere şi boli,
prelungeşte vegetaţia, creează dificultăţi la recoltare, înrăutăţeşte calitatea uleiului.
Dozele de azot optime economic, în funcţie de indicele de azot al solului, sunt
prezentate în tabelul 5.15 (după Z. BORLAN, citat V. BÂRNAURE, 1991).
Fosforul este necesar de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, influenţând
favorabil conţinutul în ulei al seminţelor. Insuficienţa fosforului se manifestă printr-o
dezvoltare slabă a plantelor şi reducerea producţiei. În tabelul 5.16 sunt prezentate
dozele de fosfor recomandate, în funcţie de aprovizionarea solului cu fosfor (după V.
BÂRNAURE, 1991).
Potasiul este indispensabil pentru o dezvoltare normală a plantelor şi
acumularea uleiului. Tabelul 5.17 cuprinde dozele de îngrăşăminte cu potasiu
recomandate în funcţie de aprovizionarea solului cu potasiu.
Tabelul 5.15
Dozele optime economic de azot la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul producţiilor
scontate şi starea de asigurare a solului

Recolta Doza optimă economic de azot (kg/ha), atunci când indicele


scontată de azot este:
(kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
1.500 103 84 70 60 53 48 44 42 40
1.700 111 92 78 68 61 56 52 50 48
1.900 117 98 84 74 67 62 58 56 54

Tabelul 5.16
Dozele optime economic de fosfor la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul
producţiilor scontate şi starea de asigurare a solului
Recolta Doza optimă economic de P2O5 (kg/ha), atunci când P-Al
scontată este (ppm P):
(kg/ha) 5 10 20 30 40 50 60 70 80
1.500 114 98 75 60 51 45 41 39 38
1.700 118 102 79 64 55 49 45 43 42
1.900 121 105 82 67 58 52 48 46 45

Îngrăşămintele simple cu fosfor şi potasiu se încorporează sub arătură.


Îngrăşămintele cu azot şi îngrăşămintele complexe se aplică în primăvară, la
pregătirea patului germinativ.
Tabelul 5.17
Dozele optime economic de potasiu la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul
producţiilor scontate şi starea de asigurare a solului
Recolta Doza optimă economic de K2O (kg/ha), atunci când K-Al
scontată este de (ppm K):
(kg/ha) 40 60 80 100 120 140 180 220 260
1.500 92 79 69 63 54 49 42 37 34
1.700 99 86 76 68 61 56 49 44 41
1.900 105 92 82 74 67 62 55 50 57

5.3.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru semănatul inului trebuie făcută cu foarte multă


atenţie, mai mult decât pentru alte culturi, deoarece inul trebuie semănat primăvara
devreme şi este semănat superficial. Sistemul de lucrare a solului cuprinde o lucrare
de dezmiriştit după recoltarea culturii premergătoare, pentru mărunţirea resturilor
vegetale şi a buruienilor, care trebuie bine şi adânc încorporate sub arătură. Urmează
arătura adâncă, la 20 - 25 cm. Până la intrarea în iarnă arătura este menţinută afânată,
nivelată şi curată de buruieni, prin lucrări cu grape diferite, în funcţie de starea
terenului. După premergătoare târzii, de regulă, trebuie arat mai adânc pentru a
asigura încorporarea resturilor vegetale.
În primăvară, după ce solul s-a zvântat, sunt necesare lucrări superficiale cu
grape diferite sau combinatorul, pentru a obţine un pat germinativ pregătit fin şi
destul de bine tasat, propice unui răsărit rapid şi uniform. Trebuie redus la minimum
numărul de treceri cu utilajele pe teren, pentru a nu compacta exagerat solul, încă
umed în adâncime. Zonele compactate riscă să încetinească sau să oprească
dezvoltarea rădăcinilor. De asemenea, un exces de lucrări, din dorinţa de a realiza o
mai bună mărunţire a patului germinativ, pot spulbera solul care va fi predispus la
formarea crustei.
Arăturile care se prezintă tasate la desprimăvărare, se lucrează, imediat după
ce solul s-a zvântat, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, iar patul
germinativ se pregăteşte cu combinatorul, chiar în ziua semănatului.

5.3.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă puritatea minimum 99% şi
capacitatea de germinaţie minimum 85%, la aibă MMB cât mai ridicată, şi să fie
liberă de cuscută.
Înainte de semănat seminţele se tratează împotriva antracnozei
(Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu produse conţinând tiuram
(Tiradin 70 PUS, 3,5 kg/t de sămânţă).
Pentru a proteja tinerele plantuţe de atacul puricelui inului (Aphtona
euphorbiae Schrank.) se recomandă tratamente la sămânţă cu carbofuran (Furadan 35
ST sau Carbodan 35 ST, 8 l/t de sămânţă).
Semănatul. Perioada de semănat a inului este primăvara cât mai timpuriu,
când s-au realizat în sol, la adâncimea de semănat, timp de 4 - 5 zile consecutiv,
temperaturi de 5°C. Semănatul în epoca optimă permite valorificarea eficientă a apei
acumulate în sol în sezonul rece; planta formează un sistem radicular mai profund,
are timp să crească vegetativ şi să ramifice înainte de venirea vremii uscate şi
călduroase din vară; seminţele se maturează mai devreme şi procesele de acumulare a
uleiului nu sunt tulburate de arşiţa şi uscăciunea din lunile de vară.
Pentru culturile de in pentru ulei se recomandă densităţi de 800 - 900 boabe
germinabile/m2 la soiurile tipice de ulei şi 1.000 boabe germinabile/m2 la soiul Midin,
la care se poate valorifica şi tulpina în industria textilă. La inul mixt se recomandă
densităţi de 1.400 - 1.600 boabe germinabile/m2 pentru a avea la recoltare 1.200 -
1.400 plante/m2.
Cantităţile de sămânţă corespunzătoare acestor densităţi sunt de 80 - 100
kg/ha.
Distanţa dintre rânduri folosită în cultura inului pentru ulei, în România, este
12,5 cm; la soiul Midin şi la inul mixt se recomandă distanţe mai mici, care se pot
realiza în condiţii bune folosind semănători special construite pentru a semăna la
aceste distanţe. În acest fel, se realizează o mai bună distribuire a plantelor pe
suprafaţa terenului şi se reduce concurenţa dintre plante de pe acelaşi rând.
Semănatul se realizează superficial, la 2 - 3 cm adâncime şi cât se poate de
uniform, deoarece inul are răsărire epigeică şi putere mică de străbatere.
5.3.2.5. Lucrări de îngrijire
Inul este o cultură care luptă slab cu buruienile şi este uşor invadată de
buruieni, pe toată perioada de vegetaţie. Ca urmare, pentru reuşita culturii este
obligatorie amplasarea ei pe terenuri cu rezervă redusă de buruieni şi după
premergătoare care au contribuit la diminuarea îmburuienării. În plus, este obligatorie
administrarea unor asociaţii de erbicide, înainte de semănat şi în vegetaţie, pentru
controlul întregului spectru de buruieni.
Buruienile monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) se combat cu preparate
pe bază de metolaclor (Dual 500 EC, 3 - 6 l/ha) sau benfluralin (Balan CE, 4 l/ha),
aplicate înainte de semănat şi încorporate în sol. Pentru dicotiledonate se recomandă
tratamente în vegetaţie, cu produse foarte diferite, cum ar fi cele care conţin
clorsulfuron (Glean 75 DF, 10 - 15 g/ha), MCPA (Dicotex 40, 2,0 l/ha) sau bentazon
(Basagran, 2 - 4 l/ha), administrate când inul este în faza de “brădişor“ (până la 14 -
16 cm înălţime), iar buruienile sunt în faza de cortiledoane sau rozetă. Trebuie
respectată cu stricteţe faza în care este recomandată erbicidarea (“brădişor“), deoarece
mai târziu inul devine sensibil la erbicid.
În solele infestate cu rizomi de costrei se administrează propaquizafop (Agil
100 EC, 1 - 1,5 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,8 - 1 l/ha), când
costreiul are 10 - 20 cm înălţime.
În anumite situaţii, în primăverile uscate şi călduroase, dezvoltarea
populaţiilor de puricele inului, impune tratamente în timpul vegetaţie, în faza de
cotiledoane. Neglijarea controlului zilnic al culturilor aflate în curs de răsărire poate
avea drept consecinţă compromiterea culturii. În situaţii deosebite, se fac tratamente
cu dimetoat (Sinoratox 35 ST, 2 l/ha) la un prag economic de dăunare de 25
exemplare/m2.

5.3.2.6. Recoltarea
Recoltarea culturilor de in pentru ulei este o lucrare foarte dificilă, fiind greu
de efectuat, din cauza unor particularităţi ale plantei de in şi care cer reglarea atentă şi
specifică a maşinilor folosite şi o organizare ireproşabilă a lucrărilor.
Momentul optim de recoltare este faza de maturitate galbenă târzie, când
capsulele sunt de culoare brună (80 - 90%), iar seminţele au culoarea caracteristică
soiului şi umiditatea a ajuns la 11 - 12%. Depăşirea fazei atrage după sine mari
pierderi de capsule.
Recoltarea se realizează cu combina pentru cereale la care se fac anumite
relaje (şi modificări) specifice: se montează cuţitul lis (cu lamă netedă), patinele
platformei se reglează pentru o tăiere cât mai joasă, transportorul melc se montează în
poziţia limită jos, degetele escamotabile se demontează, ghearele rabatorului se
înclină cu vârful spre spate, turaţia bătătorului trebuie să fie 900 - 1.050 rotaţii/minut,
distanţa dintre bătător şi contrabătător se reglează la 12 - 16 mm la intrare şi 2 - 3 mm
la ieşire, se montează site adecvate şi se reglează la minimum intensitatea
ventilatorului, pentru a nu avea pierderi de capsule în paie.
În anumite situaţii (lanuri îmburuienate, căzute, maturate neuniform sau la
care, din cauza vremii ploioase, plantele au format noi lăstari - proces frecvent întâlnit
la in), se poate recolta şi divizat: în prima fază se taie plantele cu vindroverul, iar în
faza a doua, după uniformizarea coacerii, se treieră cu combina prevăzută cu ridicător
de brazdă.
În asemenea situaţii, se recomandă tratamente cu substanţe cu efect desicant,
pentru a facilita lucrările de recoltare, adică pentru a distruge buruienile existente şi
încă verzi, a uniformiza coacerea. Se foloseşte diquat (Reglone, 2 - 3 l/ha), când
majoritatea (95%) din capsule au ajuns la maturitatea galben-brună, făcând o
pulverizare abundentă (800 l /ha), pentru a asigura pătrunderea produsului în
interiorul vegetaţiei.
Tulpinile rămase pe teren dupa recoltare se balotează. Este obligatorie o
curăţire cât mai bună a terenului de resturile de tulpini, pentru a nu stânjeni lucrările
la cultura postmergătoare.
Culturile de in mixt, precum şi culturile de in pentru ulei care au format
tulpini mai lungi, propice pentru prelucrare în topitorii, sunt recoltate prin smulgere,
la sfârşitul coacerii galbene, cu combine speciale. De regulă, capsulele sunt treierate
la staţionar cu combina pentru cereale. Seminţele trebuie condiţionate imediat după
treierat (se încing uşor), pentru eliminarea impurităţilor şi aducere la umiditatea de cel
mult 9%, care permite depozitarea.
Producţiile potenţiale ale soiurilor existente în cultură sunt de 2.500 - 3.000
kg seminţe/ha, ceea ce reprezintă 600 - 1.000 litri ulei/ha. De regulă, producţiile
medii nu depăşesc 800 - 1.000 kg/ha, din cauza unor deficienţe tehnologice sau a
vremii nefavorabile. Există şi unităţi agricole care au obţinut 1.500 - 1.700 kg
seminţe/ha pe suprafeţe mari, respectând cu stricteţe recomandările tehnologice
(Staţiunea Didactică şi Experimentală Belciugatele, 1977 - 1978).
Inul mixt asigură, pe lângă seminţe, şi circa 3.000 kg/ha tulpini uscate.

5.5. RAPIŢA

5.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

5.5.1.1. Importanţă

Rapiţa ocupă, în prezent, un loc deosebit de important în economia mondială,


ca sursă de uleiuri vegetale. Seminţele conţin 42 - 48% ulei utilizat atât în alimentaţie,
la prepararea unor margarine, cât şi în industrie.
La acestea se adaugă multiplele avantaje fitotehnice: se seamănă şi se
recoltează în afara perioadelor aglomerate; are reacţie favorabilă la fertilizare;
permite utilizarea completă a aceluiaşi set de maşini ca şi la cereale; poate fi utilizată
ca excelentă premergătoare pentru culturi succesive sau pentru cereale de toamnă;
ridică fertilitatea solului şi împiedică eroziunea pe terenurile în panta; este o buna
planta meliferă; turtele fiind bogate în proteine (38 - 41,9%), glucide (31,5 - 36,6%)
şi săruri minerale (8 - 9,8%), au o bună valoare furajeră; partea epigee a plantei
(paiele) poate fi utilizată la fabricarea plăcilor aglomerate; poate fi utilizată şi ca
nutreţ verde toamna târziu şi primăvara devreme.
Rapiţa prezintă şi unele dezavantaje date de: seceta din perioada semănatului;
alternanţa între îngheţ şi dezgheţ în primăvară şi brumele din perioada de îmbobocire
- înflorire.

5.5.1.2. Compoziţie chimică


Soiurile cultivate în prezent în ţara noastră au un conţinut de ulei în seminţe
de 44,5 - 45,8%.
În culturile comparative de la I.C.C.P.T. Fundulea, la 16 soiuri “libere de acid
erucic” (tip “0”) şi 13 soiuri libere de acid erucic şi de glucozinolaţi (tip “00”),
conţinutul de ulei a fost cuprins între 43,8 - 47,2% la primul grup de soiuri şi între
43,3 şi 48,3%, la cel de-al doilea grup (A. V. VRÂNCEANU, 1986).
În compoziţia soiurilor actuale, acidul erucic, apreciat cu efect negativ asupra
organismului, s-a redus continuu, în prezent existând soiuri de tip “0” (zero erucic).
Conţinutul de acid oleic a crescut de la 20% la peste 60%, iar acidul linoleic:
de la 13 la 21%.
Uleiul de rapiţă mai conţine, în proporţie redusă, şi acizii: linolenic,
eicesenoic, palmitic şi stearic.
Seminţele conţin şi 19,6 - 23,8% substanţe proteice. Prezenţa unor
glucozinolaţi cu sulf reduc din valoarea acestora. În prezent există soiuri lipsite de
acid erucic şi glucozinolaţi, de tip “00”.

5.5.1.3. Răspândire
Rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de peste 24 mil. ha. Cea mai mare cultivatoare
este China şi India cu peste 6 mil. ha, urmate de Canada cu peste 5 mil. ha.
În Europa, rapiţa se cultivă pe o suprafaţă ce depăşeşte 3,9 milioane de
hectare. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu rapiţă sunt în Germania, Franţa, Polonia,
Anglia şi Danemarca.
Evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei medii la hectar realizată în
România este prezentată în tabelul 5.20.
Este de menţionat că, înainte de primul război mondial (în anul 1913) rapiţa s-
a cultivat pe 80,38 mii ha, iar între cele două războaie mondiale (în anul 1930) s-a
cultivat pe 77,32 mii ha.
Progresele realizate pe plan mondial şi în ţara noastră în ameliorarea acestei
plante şi în utilizarea multiplă a uleiului motivează pe deplin reconsiderarea
suprafeţelor cultivate cu această cultură în ţara noastră.
Tabelul 5.20.
Dinamica suprafeţei cultivate şi a producţiei medii la hectar
la cultura rapiţei pentru ulei
Specificare 1980 1985 1990 1998
Suprafaţa
cultivată 14,3 59,3 13,1 10
(mii ha)
Producţia medie
1317 589 831 1050
(kg/ha)

5.5.1.4. Sistematică. Origine, Soiuri


Rapiţa aparţine familiei Cruciferae, genul Brassica, ce cuprinde 34 de specii.
Pentru ulei se cultivă Brassica napus L. ssp. oleifera Metzg (rapiţa colza) şi Brassica
campestris L. ssp. oleifera D. C. (rapiţa naveta). Ambele specii au forme de toamnă şi
de primăvară, soiurile formelor de toamnă fiind mai productive.
În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos. Literatura japoneză
menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2.000 de ani în urmă. În
Europa, în anul 1700, singura ţară cultivatoare a fost Olanda, de unde a trecut în
Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.
În România se cultivă numai soiuri de rapiţă colza de toamnă. Lista oficială a
soiurilor pentru anul 2000 cuprinde soiurile: Madora, Triumf, Valesca, Wotan,
Bolero, Colvert, Cyclone şi Star.
Cel mai răspândit este Triumf, creat la S.D.E.
Moara Domnească, a fost introdus recent în cultură
(1992). Se caracterizează printr-o perioadă de
vegetaţie de 270 zile. Plantele sunt înalte de 125 -
175 cm, rezistente la iernare şi cădere. Capacitatea
de producţie este de 26 - 34 q/ha, conţinutul mediu
de ulei 42,45%, lipsit de acid erucic, MMB 4,42 g.
Rapiţa este o plantă anuală (fig. 5.21).
Rădăcina este pivotantă, slab ramificată;
pătrunde în sol la 70 - 100 cm adâncime. Masa
principală de rădăcini este răspândită la adâncimi de
25 - 45 cm. Capacitatea de solubilizare a compuşilor
greu solubili este mai redusă.
Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2
- 2 m, rezistentă la cădere; gradul de ramificare este
Fig. 5.21. Rapiţa de toamnă mult influenţat de densitatea culturii.
A - plantă; B - ramură cu Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-
silicve. sectate; cele mijlocii şi de vârf sunt sesile, lanceolate
sau oblong-lanceolate.
Inflorescenţa este un racem. Florile sunt alcătuite pe tipul patru. Polenizarea
este predominant alogamă, entomofilă.
Fructul este o silicvă cu 10 - 30 seminţe. Pe o plantă se pot forma pană la 800
de silicve. La maturitatea deplină silicvele se deschid uşor, seminţele putându-se
scutura.
Seminţele sunt rotunde, cu suprafaţa neregulat-reticulată. MMB - 3,5 – 5,6 g,
MH – 61 - 68 kg. Conţinutul de grăsimi este de 37,2 – 49,6%. Germinaţia este
epigeică.
Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270 – 300 zile, iar a
soiurilor de primăvară de 110 - 130 de zile.

5.5.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Prin particularităţile biologice rapiţa este o plantă a zonelor temperate cu ierni
blânde, veri răcoroase şi umede. Suma gradelor de temperatură pentru soiurile de
toamnă este de 2.100 – 2.500°C, iar pentru soiurile de primăvară de 1.500 – 1.800°C
(t > 0°).
Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C. În faza de rozetă soiurile
actuale de toamnă rezistă peste iarnă până la -15 - -18°C, chiar fără strat acoperitor de
zăpadă, dacă gerul nu survine brusc şi solul nu a fost prea umed. Stratul de zăpadă
asigură o bună protecţie plantelor, dacă nu este prea gros şi solul este umed şi
neîngheţat. Crusta de gheaţă distruge cultura. Odată cu desprimăvărarea şi
intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele între
îngheţ şi dezgheţ pot produce “descălţarea” culturii.
Brumele târzii din perioada îmbobocirii-înfloririi compromit cultura.
Umiditatea. Rapiţa este pretenţioasă faţă de apă. Coeficientul de transpiraţie
este ridicat, de 600 - 740.
Favorabile sunt zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii, din care 100
- 150 mm în intervalul august-septembrie.
Critice faţă de apă sunt perioadele de: răsărire - formarea rozetei şi înflorire-
fructificare. Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară-vară, şi ritmul rapid de
creştere fac ca rapiţa să valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii.
Solul. Faţă de sol rapiţa este pretenţioasă, rezultate bune obţinându-se pe
solurile profunde, permeabile, cu textura mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu
reacţie neutră, cum sunt solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile brun-roşcate de
pădure.
Rezultate bune se pot obţine şi în zona solurilor brune-luvice, în condiţii
tehnologice adecvate (P. ZAHAN, 1983; I. POP, 1985).
Nu dă bune rezultate pe solurile cu profil subţire sau pe acelea pe care
stagnează apa, precum nici pe cele nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.
5.5.1.7. Zone ecologice

Zona I de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde partea de vest şi est a ţării,


podişul Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi
de iernare a culturii, fără pierderi.
Zona a II-a cuprinde câmpia de sud a ţării, în care rapiţa se cultivă în condiţii
de irigare în vederea asigurării unei răsăriri uniforme şi în timp scurt, în vederea
pregătirii plantelor pentru iernare. După rapiţă irigată pot urma culturi succesive.
În zona foarte favorabilă florii-soarelui, rapiţa nu va ocupa suprafeţe în
defavoarea acesteia.

5.5.2. Tehnologia de cultivare a rapiţei

5.5.2.1. Rotaţie
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul
lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea apei
necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă, cartoful
timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă. Nu se
cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni extinderea atacului de
Sclerotinia sclerotiorum.
Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de
Sclerotinia, după 7-8 ani.

5.5.2.2. Fertilizare
Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de
elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă,
consumul specific este de 50 - 60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50 -
60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de microelemente. După D.
SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru 100 kg seminţe, plus
partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.
Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de
vegetaţie; cele mai mari cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la
desprimăvărare şi până la începutul fructificării.
În figura 5.22 este redată cantitatea de elemente nutritive dintr-o recoltă de 30
q seminţe şi producţia secundară (după E. RADET, citat de D. SOLTNER, 1990).
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha, a
determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura dublă care a
urmat sau la grâul semănat în toamnă (GH. BÎLTEANU şi V. BÎRNAURE, 1979). În
acest caz se reduc dozele de îngrăşăminte chimice cu 1,0 - 1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2,0 -
2,5 kg K pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.

Fig. 5.22. Cantitatea de elemente nutritive pe care o conţine o recoltă


de rapiţă de 30 q seminţe (plus “paiele”) şi ritmul de absorbţie a acestora.

Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate.


V. BÎRNAURE (1979) menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de
rapiţă, pentru producţii de circa 3 000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze de
azot: Suedia 120 - 140 kg; Germania 150 - 200 kg; Italia 150 kg; Franţa 120 - 190 kg.
Cantităţile de fosfor şi potasiu variază între 100 - 140 kg.
În condiţiile ţării noastre, BORLAN şi colab. (1983) propun pentru fertilizarea
rapiţei dozele menţionate în tabelul 5.21, calculate în funcţie de producţia planificată
şi gradul de aprovizionare a solului.
Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia
planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi
indicele azot sunt, în general, următoarele: azot 80 – 180 kg; fosfor 50 – 80 kg;
potasiu 60 - 80 kg.
Tabelul 5.21.
Dozele optime economic de NPK la rapiţa pentru ulei, în funcţie de recolta scontată şi
gradul de asigurare a solului în îngrăşăminte organo-minerale
Recolta D.O.E. de N, în funcţie de valorile n:
scontată
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
(kg/ha)
2.000 113 102 93 85 79 73 69 65 63
3.000 138 128 119 111 104 97 94 91 89
4.000 155 144 136 128 121 115 111 107 105
D.O.E. de P2O5, atunci când P – A este de (ppm P)
Recolta
scontată 5 10 20 30 40 50 60 70 80
(kg/ha)
2.000 110 88 57 36 23 14 7,5 3,5 -
3.000 140 128 96 75 61 53 46 43 40
4.000 178 157 125 104 91 82 76 72 69
D.O.E. de K2O, atunci când K – Al este de (ppmK)
Recolta
scontată 40 60 80 100 120 140 160 180 200
(kg/ha)
2.000 96 76 60 45 33 23 14 7 1
3.000 141 121 104 90 78 68 59 52 46
4.000 174 154 138 123 111 101 92 86 79

Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub
arătura de bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.
În Germania, în prezent, pe largi areale, pentru recolte de 45 – 50 q/ha se
aplică doze de 180 kg/ha N, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de buton
floral.
Fertilizarea târzie până în preajma formării silicvelor vizează mărirea masei a
1.000 boabe.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 - 7,5,
se aplică amendamente cu calciu.
D. SOLTNER (1990), citat de Gh. BÎLTEANU (1993), menţionează sporuri
de recoltă de 2,25 - 3,70 q/ha prin utilizarea, pe unele soluri, a îngrăşămintelor cu
sulf.

5.5.2.3. Lucrările solului


Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de 20 -
25 cm, în agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu poate
fi efectuată fără a scoate bolovani, se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri
în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze după prima
ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată
prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă
terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura
încorporarea seminţei la adâncimea optima. La data semănatului terenul trebuie să fie
bine mărunţit şi aşezat.

5.5.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării, să aibă puritatea minimă de
97% şi germinaţia minimă de 85%.
Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte produse
ca Ronilan 50 WP Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t).
Perioada de semănat în sudul ţării este 5 - 15 septembrie, iar pentru estul,
vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie (I. PICU şi A. TIANU, 1983; P. ZAHAN,
1983; I. POP, 1985). Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii, favorizează
o creştere avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a tulpinii,
determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia unui număr mai mare de plante
sau a tulpinilor florifere principale.
În Germania, rapiţa colza se seamănă între 15 - 25 august.
Rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă.
Densitatea plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de 70
- 80 plante/m2.
D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), recomandă ca la
recoltare densitatea să fie între 50 - 80 plante/m2.
P. VOLIOUD (1992) menţionează că, în Elveţia, cele mai mari recolte se
realizează cu 30 - 50 plante/m2.
Semănatul. În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe
germinabile/m2, pentru, a avea la recoltare 80 - 110 plante/m2. La aceste densităţi se
asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor,
micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare. Cantitatea de sămânţă este de 6 - 10
kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului
germinativ. (În Germania se utilizează pentru semănat cantităţi de sămânţă de numai
3,5 - 4 kg/ha).
Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la distanţa între
rânduri de 12,5 cm. La această distanţă culturile luptă mai bine cu buruienile, nu
necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii
bune.
Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea solului şi
textură.

5.5.2.5. Lucrări de îngrijire


Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în
tabelul 5.22. Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt de preferat,
deoarece combat foarte bine samulastra de grâu sau orz şi numeroase specii de
buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Se aplica preemergent şi se
încorporează prin dublă discuire (N. ŞARPE, 1987).
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi
combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca:
Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super,
Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.
Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat
prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.
Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE sau
Carbetox 37, în doză de 1,5 1/ha.
Gărgăriţa tulpinilor (Centorrhynchchus sp.) se combate prin 3 tratamente cu
Sinoratox 35 CE, 3 l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.

Tabelul 5.22.
Combaterea chimică a buruienilor din cultura de rapiţă
Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul
Erbicide solului în humus
2 – 3% 3 – 4%
Treflan 24 EC 3,5 – 4 4,0 – 5,0
Balan (180 g/l
6,0 – 7,0 7,0 – 8,0
benefin)
Ro-Neet (720 g/l
6,0 – 7,0 7,0 – 8,0
cycloate)
Dual 500 (500 g/l
3,5 – 4,0 4,0 – 5,0
metalaclor)
Lasso (480 g/l
4,0 – 5,0 5,0 – 6,0
alaclor)
Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE -
0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu Sumicidin
20 CE 0,025% în perioada înfloritului.
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 - 400
m3 apă/ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază până la
întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării primelor silicve cu
400 - 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500 -600 m3/ha. Udările târzii
favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

5.5.2.6. Recoltare. Producţii


Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor. Se execută
mecanizat, în două faze, sau direct cu combina de cereale.
Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar
seminţele au început să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea plantelor
se realizează cu vindroverul, la “mirişte” înaltă de 20 - 25 cm. După câteva zile, în
care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea scade la 12 - 14%, plantele se
treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de rapiţă, la combină făcându-
se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a spargerii sau descojirii
seminţelor.
Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea
desicantului Reglone, 2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au devenit
galbene-liliachii şi a început colorarea seminţelor. În momentul declanşării
recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în jur de 16%. Lucrarea se execută
seara, dimineaţa şi în cursul nopţii.
Seminţele sunt imediat precurăţite şi uscate la umiditatea de 9 – 10%. Când nu
poate fi asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în straturi de 5 - 10 cm,
necurăţite de silicve şi se vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.
Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha. Producţia medie
de rapiţă în Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.
Raportul între producţia de seminţe şi paie este de 1:1,5 - 2,0.

6.2. INUL PENTRU FIBRE

6.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

6.2.1.1. Importanţă

Fibrele de in (20 - 26%) sunt deosebit de valoroase, având o mare rezistenţă


la rupere şi putrezire, luciu mătăsos, bună conductibilitate la căldură, fabricându-se
din ele lenjerie de corp şi pat (cu calităţi neegalate încă de produsele similare din alte
fibre vegetale, sintetice sau amestecuri), feţe de masă, haine de vară, pânză pentru
pictură, pânze pentru iahturi, paraşute, feţe de încălţăminte, curele de transmisie, aţă
de cizmărie, impermeabile, dantele fine etc. În ultimii ani, foarte multe produse se
obţin prin amestecul fibrelor de in cu fibre sintetice care înlătură multe din
neajunsurile ţesăturilor sintetice (inflamabilitate, lipsa circulaţiei aerului etc.).
Fibra scurtă (câlţii) se utilizează la obţinerea hârtiei pentru ţigarete, a sacilor,
prelatelor, materialelor neţesute fono- şi termoizolatoare. Partea lignificată a tulpinii
(puzderiile) rezultate de la prelucrarea inului pentru fibre se folosesc drept
combustibil la topitorii, la confecţionarea de plăci aglomerate cu caracteristici
deosebite.
Pleava rezultată de la treieratul capsulelor de in se foloseşte în furajarea
ovinelor cu lână fină şi ca materie primă în fabricarea furfurolului.
Seminţele se folosesc pentru extragerea uleiului, iar şroturile în furajarea
animalelor (cu anumite restricţii). Seminţele de in şi turtele au întrebuinţări
farmaceutice sub diferite denumiri (semen lini, farina lini, placenta lini).
Inul pentru fibre este o bună plantă premergătoare pentru cerealele de toamnă
şi pentru alte culturi.

6.2.1.2. Compoziţia chimică a fibrei


Compoziţia fibrei (tab. 6.1) este destul de variabilă, depinzând de soi,
condiţiile pedoclimatice, tehnologia de cultivare, tehnica de separare a fibrei de pe
tulpină (N. ZAMFIRESCU, 1965).
Celuloza este componenta principală a fibrei de in, proporţia mare
determinând calitatea acesteia.
Lignina este substanţa caracteristică lamelei mediane ce leagă celulele
elementare (fibre elementare) în fascicule (fibre tehnice). La inul recoltat la
maturitatea tehnică, lignina reprezintă circa 2%, în timp ce întârziind recoltarea, poate
depăşi 4 - 5%, fibra depreciindu-se prin supralignificare, devenind mai groasă şi mai
aspră. Procentul de lignină diferă de la un soi la altul, după cum o fertilizare
echilibrată reduce pericolul de lignificare a fibrei.
Substanţele pectice constituie cimentul care leagă fibrele de celelalte ţesuturi
ale tulpinii. Ele sunt transformate de către bacterii şi ciuperci la topitul inului,
permiţând separarea fibrelor (fuiorului) de partea lemnoasă a tulpinii. Un rol
important îl joacă pectina B (metapectinatul de potasiu) din lamela mediană, mai
rezistentă la acţiunea apei şi bacteriilor. Topitul trebuie întrerupt înainte de
degradarea lamelei mediane, altfel se produce aşa-numita “cotonizare” a inului.
Substanţele ceroase (ceruri, grăsimi, răşini, hidrocarburi) ajung în fibră, din
epidermă şi cuticulă, în procesul de prelucrare a inului, impregnând-o, conferindu-i
luciu, tuşeu, flexibilitate, culoare, datorită pigmenţilor clorofilieni şi a altor substanţe
colorante dizolvate în ceară, rezultând fibre mai verzui sau mai gălbui.
Ceara contribuie la îmbunătăţirea rezistenţei fibrei, dacă aceasta nu este uscată
brusc la temperaturi ridicate sau în prezenţa acizilor sau bazelor.
Tabelul 6.1.
Compoziţia chimică a fibrei de in
Componente % din substanţa uscată
Celuloză 84,00-90,00
Substanţe pectice 1,00-2,00
Lignină 1,97-4,04
Substanţe ceroase 1,50-2,50
Cenuşă 0,89-3,11
Cenuşa conţine, cu precădere, oxid de calciu (49,2%), oxid de potasiu
(17,0%) şi oxid de siliciu (12,6%).

6.2.1.3. Răspândire
Inul pentru fibre s-a cultivat în lume pe 1,436 milioane hectare în perioada
1979 - 1981, pe 1,171 milioane ha în anul 1990 şi pe 0,615 milioane ha în anul 1996.
Suprafeţe mari cu in pentru fibre cultivă C.S.I. (0,931 milioane ha în perioada 1979 -
1981 şi 0,782 milioane ha în anul 1990), Franţa, Polonia, Cehia, Belgia şi Olanda.
Producţia medie mondială este relativ scăzută (681 kg/ha fibră în anul 1991),
producţii mai mari realizând Franţa şi Olanda cu peste 1.000 kg/ha fibră.
În România suprafeţele cultivate cu in pentru fibre au fost de 13.800 ha în
anul 1938, apoi au crescut treptat ajungând la 22.500 ha în anul 1960, 35.800 ha în
anul 1970, 59.800 ha în anul 1975, 70.900 ha în anul 1980 menţinându-se această
suprafaţă până în anul 1989. În anul 1990, suprafaţa a scăzut la 21.300 ha, în 1991 la
10.800 ha iar în anul 1996 s-au cultivat 2.300 ha, cu o producţie medie de 1785 kg
tulpini uscate la hectar.

6.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri


Inul pentru fibre aparţine speciei Linum usitatissimum L. subspecia
eurasiaticum, proles elongata, caracterizată prin tulpini înalte (70 – 120 – 150 cm) cu
puţine ramificaţii în partea superioară, flori mici albe sau albastre, capsule şi seminţe
mici (MMB = 3,0 - 6,5 g). Amelioratorii au reuşit să obţină soiuri valoroase de in
pentru fibre care au lungimea utilă de peste 75 cm, cu procent ridicat de fibre, dar şi
cu o producţie de sămânţă de peste 800 kg/ha.
Esenţiale pentru soiurile de in pentru fibre sunt următoarele însuşiri:
randament ridicat de tulpini; rezistenţă la cădere; culoare galbenă uniformă a
tulpinilor la recoltare; lungimea tehnică cât mai mare (peste 75 cm) procent ridicat de
tulpini decapsulate şi sămânţă; procent ridicat de fibre în tulpină; fibre lungi şi fine,
cu rezistenţă mare la rupere.
Principalele soiuri de în pentru fibre ce se cultivă în România sunt prezentate
în tabelul 6.2.
Soiurile Rolin, Elena, Mădăraş şi Mureş au florile de culoare albă, soiul
Ermina de culoare albastră. Soiurile Rolin şi Daniela sunt zonate în Carpaţii
Meridionali; soiurile Mădăraş şi Mureş în estul şi sud-estul Transilvaniei, iar soiul Ina
în nord-vestul Dobrogei. Alte soiuri de in pentru fibre sunt: Bertelin din Germania,
Regina, Primo, Hera din Olanda, Belan, Horan, Vera din fosta Cehoslovacie şi K-6
din C.S.I.
Tabelul 6.2.
Soiurile de in pentru fibră cultivate în România
Talia pl. Durata Conţinut de Rezistenţa la
Nr. Originea (anul Culoarea Potenţial prod. Zonele de
Soiul (lung. tehn.) vegetaţiei fibră în tulpini MMB
crt. înregistrării) florilor q/ha cădere secetă boli cultură
cm (zile) %
Transilvania
1. Codruţa Livada 1995 (68-82) 88-93 Albă 55-97 22,6-24,2 R - R 4,6-5,2
C. de Vest
2. Daniela Fundulea 1996 80-90 85-94 Albă 56-85 24,41 M R M 4,9-5,4 -
Albastră
3. Ermina Suceava 1996 80-95 82-95 61-103 23,11 - R M 4,9-5,4 -
violacee
4. Ina Fundulea 1995 (64-73) 86-90 Albă 52-80 21,2-26,0 R - R 4,8-5,2 Toate zonele
70-90
5. Laura Olande 1995 85-90 Albă 55-78 24,2-26,8 R - R 4,1-5,2 Toate zonele
(59-62)
Şimnic 1984
6. Mădăraş 75-100 - Albă 51-60 20-22 R M S 5,0- Transilvania
(94)
Fundulea+ 90-98
7. Mureş 83 Albă 73-90 - M F.R. F.R. 4,5-5,5 Transilvania
Braşov (94) (75-82)
Sudul ţării
8. Rolin Fundulea 1992 81-90 80 Albă 67-70 22,7-24,8 F.R. R M 4,8-5,4
Transilvania
9. Ioana Livada 1997 97-110 95-112 Albastră 70 24,0 R - R 4,2-4,6 Transilvania

10. Carolina Livada 1998 90-105 95-110 Albastră 70-82 21-22 R - R 5-6 Toate zonele

11. Elena Livada 1998 95-105 94-112 Albă 73 23,2-24,5 R M.R. R 4-6 Toate zonele

12. Monica Livada 1998 95-100 94-111 Albă 76 21,22 R - M 4,2-5,6 Toate zonele
S.C.P.C.
13. Selena 100 80 Albastră 63-103 22,71 R - R 8,7 -
M.Ciuc
Există în cultură şi soiul Adria înregistrat în 1998, Alin în 1999 şi Ada, Bazil, Iordan, Louis, Martin, Sabena în anul 2000, toate soiuri româneşti.
6.2.1.5. Particularităţi biologice

Inul pentru fibre este o plantă anuală.


Rădăcina pivotantă, slab
dezvoltată prezintă ramificaţii
subţiri ce se dezvoltă pe o rază de
25 cm, rădăcina principală
pătrunde până la 100 cm
adâncime, sau aproximativ cât
lungimea tulpinii epigee. Rădă-
cinile au o creştere rapidă la
începutul perioadei de vegetaţie
(circa 40 de zile de la răsărire),
apoi creşterea şi acumularea
substanţei uscate încetinesc,
oprindu-se complet la 52 - 55 zile
de la răsărire. Rădăcinile au o
capacitate redusă de absorbţie a
elementelor nutritive (în special
P2O5).
Tulpina este erectă (fig.
6.1), glabră, cilindrică şi
fistuloasă la maturitate cu
înălţimea de 70 - 130 (150) cm, Fig. 6.1. Inul pentru fibre
neramificată pe o porţiune mare
(lungimea tehnică). Planta de in, smulsă la maturitatea tehnică, cuprinde un rest de
rădăcină (5 - 9%), hipocotilul (3 - 6%), partea neramificată sau lungimea tehnică.
Caracteristicile tehnologice ale tulpinilor sunt influenţate de factorii genetici
ai soiurilor, de climă, sol, densitatea plantelor, starea fitosanitară.
Tulpina inului pentru fibre, în secţiune transversală, are următoarele
componente: epiderma formată dintr-un rând de celule cu pereţii externi îngroşaţi şi
acoperiţi cu un strat ceros; scoarţa formată din 2 - 7 rânduri de celule parenchimatice
cu clorofilă; cilindrul central alcătuit din periciclu, fascicule liberiene primare şi
secundare, cambiu şi lemn primar şi secundar (v. fig. 6.1.), parenchimul medular care,
la maturitate formează lacuna mediană. În periciclu se formează fasciculele de fibre
textile dispuse pe un singur cerc. Fasciculul fibros este alcătuit din celule elementare
(fibre elementare) din care s-a resorbit nucleul, celulele s-au alungit, s-au depus
microfibrile de celuloză. Fibrele elementare au lungimea de 13,0 - 38,5 mm (în
medie, 20 mm) şi grosimea de 15 - 30 (în medie, 20) microni. Ele sunt celule
sclerificate, prismatic-fusiforme, cu 3 - 7 muchii, având 86 - 90% celuloză depusă în
straturi succesive, cu orientări diferite, constituind membrana (lamela) secundară,
adăugată la membrana primară a celulei. Fibrele elementare, în număr de 10 - 50 într-
un fascicul (fibră tehnică), sunt sudate între ele cu lignină, iar fasciculul de fibre cu
periciclul, prin pectină.
Fasciculele de fibre lungi, paralele, constituie “fuiorul” cu luciu mătăsos,
moale la pipăit, fără puzderie aderentă, iar fibrele scurte constituie câlţii care trebuie
să fie sub 50% din masa totală a fibrei. Procentul de fibră ajunge până la 35% la
mijlocul tulpinii, 18- 2 6% la vârf şi 12% la bază, în medie 20 - 26% pentru întreaga
plantă.
Frunzele, în număr de 8 - 100 (200), sunt îngust-lanceolate, sesile şi cad la
maturitate.
Florile sunt hermafrodite dispuse în cime pauciflore, fiind pe tipul cinci, cu
petale de culoare albă sau albastră. Ovarul superior, din cinci carpele formează cinci
loji cu câte două ovule în lojă şi se continuă cu cinci stiluri cu stigmate măciucate. O
floare este aptă pentru fecundare 4 - 5 ore, iar o plantă 3 - 5 zile; polenizarea este
autogamă.
Fructul este o capsulă aproape sferică, cu vârful mucronat, cu 10 loje false
(pereţi incomplet dezvoltaţi în cele 5 loje), adăpostind 5 - 10 seminţe. Seminţele sunt
ovale, turtite, cu un rostru la vârf întors într-o parte, cu suprafaţa netedă, lucioasă, de
culoare brună-închisă, castanie-roşiatică, brună-verzuie, cu celule mucilaginoase în
tegumentul seminal, având MMB de 3,0 - 6,5 g, iar MH de 64 - 70 kg.
Inul pentru fibre are perioada de vegetaţie de 84 - 115 zile, parcurgând
următoarele fenofaze:
- semănat-răsărire (8 - 10 zile) care depinde de umiditate, temperatură şi
prezenţa sau absenţa crustei;
- răsărire - faza de brăduţ (6 - 10 cm înălţime) durează 16 - 20 (23) zile, creşte
intens rădăcina, în faza de 4 – 5 frunze rezistă la –3 … -7,5°C, creştere intensă;
- de la faza de brăduţ şi până la îmbobocire trec 24 - 34 zile;
- de la îmbobocire la înflorire sunt necesare 7 - 8 zile.
În ultimele două fenofaze se înregistrează un ritm intens de creştere a tulpinii
(2,5 - 6 cm/zi) şi mai lent al rădăcinii, perioadă în care inul are nevoie de cantităţi
mari de apă şi elemente nutritive;
- de la înflorire şi până la maturitatea tehnică (“maturitatea galbenă-deplină”)
se parcurg 26 - 34 zile, când se acumulează substanţa uscată în fibre şi se încetineşte
creşterea plantelor odată cu sfârşitul înfloririi.

6.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Arealul geografic al inului pentru fibre se situează între 45° şi 63° latitudine
nordică, fiind o plantă de climat răcoros şi umed.
Temperatura. Cerinţele faţă de căldură sunt modeste, necesitând, de la
semănat până la recoltare (84 - 115 zile), 1.600 – 1.900°C. Temperatura minimă de
germinare este de 2 - 3°C, dar pentru o răsărire mai uniformă temperatura maximă
zilnică nu trebuie să coboare sub 11°C. În faza apariţiei cotiledoanelor la suprafaţa
solului, temperaturile de -1 … -2°C, care se menţin 1 - 2 zile, distrug plantele, în timp
ce în faza de 2 - 3 perechi de frunze inul rezistă până la -4 ... -7,5°C. Creşterea
intensă a tulpinii decurge normal la temperatura de 16 - 17°C şi umiditate suficientă,
iar în timpul formării capsulelor şi maturării sunt favorabile temperaturile de 18 -
20°C. La temperaturi peste 22°C tulpinile rămân scurte, sărace în fuior şi cu conţinut
ridicat în câlţi.
Umiditatea condiţionează cantitatea şi calitatea producţiei inului pentru fibre,
consumul ridicat datorându-se numărului mare de stomate pe unitatea de suprafaţă,
desimii mari a plantelor, rădăcinilor mai slab dezvoltate. Valorile consumului specific
de apă oscilează între 400 şi 1.093. Pentru germinaţie seminţele necesită 120 - 180%
apă faţă de greutatea uscată a lor, iar în cursul vegetaţiei sunt necesari 170 - 250 mm
apă din care 90 - 100 mm în faza creşterii intense (lunile mai - iunie). Consumul
maxim de apă se înregistrează în faza îmbobocire-înflorire spre maturitate fiind
necesară o vreme mai caldă şi însorită. Umiditatea relativă a aerului de 70 - 80% este
cea mai convenabilă, inul pentru fibre fiind considerată plantă higrofilă.
Lumina. Inul pentru fibre manifestă pretenţii mai reduse până la înflorire
fiindu-i prielnice zilele noroase şi secetoase. Este o plantă de zi lungă. Prin semănatul
mai timpuriu (zile scurte) se obţine o lungime tehnică mai mare la plante (porţiunea
de la cotiledoane la prima ramificare a tulpinii). Este considerată plantă ombrofilă şi
nefelofilă (iubitoare de umbră şi rouă).
Solul. Cerinţele inului pentru fibre faţă de sol sunt mari, necesitând soluri
uniforme cu relief plan, textură luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă sau lutoasă, profunde,
permeabile, structurate, fertile, cu capacitate mare de reţinere şi înmagazinare a apei,
curate de buruieni (în special zâzanie – Lolium remotum, cuscută - Cuscuta epilinum,
odos - Avena fatua, pir - Agropyron repens), cu reacţia solului considerată optimă la
pH 6 - 6,2 pe soluri uşoare şi pH 6,3 - 6,8 pe solurile mai argiloase.

6.2.1.7. Zone ecologice


Cele mai prielnice zone de cultură sunt situate în depresiunile intra- şi
extramontane (Suceava, Rădăuţi, Ciuc, Gheorghieni, Topliţa, Maramureş, Huedin,
Sălaj), cât şi zonele din vecinătatea Carpaţilor Meridionali cu terenuri favorabile,
unde se înregistrează 220 - 250 mm precipitaţii în perioada de vegetaţie a inului, iar
temperaturile medii nu depăşesc 17°C.
Prin îndepărtarea de lanţul muntos, favorabilitatea creşte în ceea ce priveşte
solul, dar scade din punct de vedere climatic.

6.2.2. Tehnologia de cultivare a inului pentru fibre

6.2.2.1. Rotaţia
Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune
premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul,
precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şi nu
au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune premergătoare
sunt orzoaica şi porumbul neerbicidat cu triazine. Nu se vor folosi ca plante
premergătoare şi nici postmergătoare cânepa şi rapiţa.
Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov, ierburi
perene etc. În zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă perpendicular pe
rândurile de in o graminee care formează un covor ierbos ce favorizează topitul, iar în
anul următor se asigură o producţie normală de fân, aşa cum s-a dovedit în
experienţele de la S.C.A. Livada.
Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6 ani
din cauza aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi,
cauzată de un complex de factori cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor
(lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina, fusarioza),
acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul unor
microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină în sol
secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).
După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor cu
boli comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc condiţii
foarte bune de sol.
6.2.2.2. Fertilizarea
Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol 12
kg azot, 4,9 kg P2O5 şi 18 kg K2O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente
nutritive, inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare, din următoarele
considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab dezvoltată şi cu
capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de
valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi 50 -
60% la potasiu; absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu şi într-un
termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K2O până la
începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate exclude posibilitatea
favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor lucrări în timpul
vegetaţiei.
Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi calitatea
acesteia.
Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică asimilaţia
clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.
Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului,
scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre elementare în
fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţează favorabil
uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.
Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor
compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor.
Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre
trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de
fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar cele
de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor.
Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile, de
1:2:3 pe solurile cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.
Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta
premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate
mijlocie (8 - 10 mg P2O5, şi 12 - 25 mg K2O la 100 g sol) se recomandă N32-64, P48-80,
iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K2O la 100 g sol) să se
utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după cereale de toamnă şi
la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare şi la soiurile
rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase dozele de azot se
micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii abundente se măresc
cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu 1 - 2 ani înainte, dozele
de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha, adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0
kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al calciului asupra calităţii fuiorului.
Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii acesteia.
Folosirea borului a determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 - 160 kg/ha
la seminţe.
Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei
acestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică. Zincul, sub formă de sulfat de
zinc, aplicat prin încorporare în sol sau extraradicular în timpul vegetaţiei, a
determinat sporuri de producţie în zone mai reci şi mai umede din Franţa.
Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la
căderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea,
îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie,
reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, recomandându-se
la planta premergătoare.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică
sub arătura de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la
pregătirea patului germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă
producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la pregătirea patului germinativ şi
jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi cu 8 - 15%.
Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări la semănat
şi după ce se evaporă roua.

6.2.2.3. Lucrările solului


Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este
sensibil la îmburuienare.
Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta premergătoare şi grosimea
stratului arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 - 25 cm după plante
premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm după cele târzii
(porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale, terenul
menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.
Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără
a pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se
pregăteşte patul germinativ, mărunţindu-l pe adâncimea semănatului, iar sub această
adâncime solul să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează şi erbicidele
antigramineice.

6.2.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea
minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare posibil, să fie lipsită
de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva antracnozei
(Colletotrichum lini) şi fusariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5 kg, Oftanol T - 2
kg la tona de sămânţă sau contra bolilor şi dăunătorilor (puricilor) şi cu Furadan 35
ST - 8 kg/t sau Carbodan 35 ST 8 kg/t. Tratamentele se efectuează numai pe cale
uscată.
Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar
semănatul se face când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la
rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura de 4 - 5°C.
Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu fibre
lungi, rezistente la cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme, inul poate
fi distrus de eventualele temperaturi scăzute (-1°C distruge plantele în faza
cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense, tulpinile şi fuiorul rămân
de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În depresiunile
Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când temperatura în
sol ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.
Densitatea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au
evidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 – 2.000
plante/m2. De la semnat şi până la recoltare se produc pierderi de 27 - 35% faţă de
numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea semănatului trebuie să fie
de 2400 - 3000 plante/m2, în funcţie de fertilitatea solului (desime mai mare pe soluri
mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca optimă) şi rezistenţa
soiului la cădere (desime mare la soiurile rezistente).
Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm, în timp ce în
unele ţări din vestul Europei şi în C.S.I. distanţa este de 6,25 - 7,0 cm, iar în Olanda şi
Franţa chiar de 4 cm. Semănatul la 6,25 cm între rânduri, folosind brăzdare duble la
semănătorile universale, prezintă avantajul unei mai uniforme repartizări a plantelor
în spaţiu, a unei rezistenţe sporite la cădere şi, uneori, sporirea producţiei de fibre.
Montarea brăzdarelor duble pe 3 rânduri determină realizarea semănatului la 4 cm
între rânduri, fără să fie necesară mărunţirea exagerată a solului.
Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele (lutoase)
şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate. Semănatul mai
adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan.

6.2.2.5. Lucrări de îngrijire


Erbicidarea. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi umbririi
reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube de 25 - 50%
din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale este costisitoare
şi greu de efectuat, singura cale de distrugere fiind combaterea integrată din care nu
lipseşte folosirea erbicidelor.
1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2
metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis,
Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se
utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză de 1,5 – 2,0 l/ha, aplicându-
se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar buruienile
dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura aerului mai
mare de 14°C.
2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu
rezistente la MCPA (Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus
arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.) se
utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12% bromoxynil + 12%
MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha; Basagran
(48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.
Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la 4 -
5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza
cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până la
25°C.
3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate
(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea
erbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau Lasso
(48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), în doză de 3 -
6 l/ha.
Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu
combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi
Dual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la
4%).
Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu indicaţiile de la punctele 1
şi 2.
4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate,
printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul
(Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în
doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi se
încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril M
în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de 1,5 +
1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe, iar
buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze; Fusilade
Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0 l/ha se aplică
atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar buruienile
dicotiledonate sunt în faza de rozetă.
5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză de 4
- 5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm, asociat cu
erbicide antidicotiledonate (Buctril M, Basagran, Glean).
6. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile
îmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se
efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în
faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 - 2 l/ha, iar a doua
erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate: Fusilade
Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5 l/ha) sau
Glean (10 g/ha).
Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie evitată
amplasarea inului.
La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi 200 - 350 l/ha soluţie
pentru tratamente corecte.
Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu sau
14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea unor
sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă. Utilizarea
microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100 g/ha); alături de
azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat atacul unor boli
(bacterioză, fuzarioză şi rugină).
Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în
momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizându-se
insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l
apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cu
insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau
stropit, după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.
Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza de
30 cm înălţime a inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100 - 0,1
kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.
Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,
putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichum lini,
pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza - Septoria
linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cu
Fundazol sau cu alte fungicide.
Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de
vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au uscat.
Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei.
Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin care se
asigură realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează prin
aspersiune, aplicându-se udarea de răsărire cu 200 - 250 m3/ha iar în timpul creşterii
intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m3/ha. Irigarea după înflorit poate favoriza căderea
plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât consumul de apă al
plantelor se reduce după încetarea creşterii.
6.2.2.6. Recoltarea
Evaluarea producţiei. Înainte de recoltare se evaluează producţia în vederea
stabilirii mijloacelor de transport, de depozitare etc. Evaluarea producţiei necesită
cunoaşterea desimii semănatului, a plantelor răsărite a numărului de plante recoltabile
la unitatea de suprafaţă, greutatea medie a plantelor la m2. De pe diagonala mare a
lanului, în cinci puncte egal distanţate când suprafaţa este sub 50 ha şi în şapte puncte
când aceasta depăşeşte 50 ha, se recoltează plantele de pe 1 mp, se usucă până la
umiditatea de 18% şi se cântăresc, determinându-se producţia după următoarea
formulă:
 q × 10000 
Q kg / ha = 
 s×i 
în, care: Q este producţia de tulpini cu umiditatea 18% în kg/ha; q - greutatea
tulpinilor din toate punctele de control; s - suprafaţa unui punct de control; i -
numărul punctelor de control.
Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:
Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a plantelor,
la care rămân verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi capsulele. Frunzele
bazale au căzut, seminţele au culoarea galbenă şi vârful castaniu. Recoltat în această
fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţii mici de seminţe.
Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea plantei
galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu caracteristic soiului
şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţin elastice. În această fază se
recoltează plantele de in prin smulgere.
Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună,
seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut
elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior calitativ şi cu multă puzderie aderentă.
Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu mijloace
mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face în
mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de
lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm, apoi
snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat suficient, snopii
se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea solei şi accesibile
mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor de colectare sau topitoriilor.
În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de
piramidă, lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru a
se usca complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transportă la
beneficiar.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care
smulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt maturate
uniform şi suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile rămân în brazdă
continuă (pale) pe teren (LK-4 T).
Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4,
importată din fosta Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi sau le
poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat. Plantele
uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale (PTP-1). Solele
recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu plante uniforme.
Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu combina C-12, reglată în acest scop
sau cu maşini speciale în topitorii.
Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la
recoltare) urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).
Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii corecte,
oscilează între 4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10% seminţe şi
20% pleavă.
În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior şi
60 – 24% câlţi.

6.3. Cânepa

6.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

6.3.1.1. Importanţă

Cânepa este o importantă plantă textilă, datorită însuşirilor deosebite ale


fibrelor privind rezistenţa la rupere, torsiune, frecare putrezire, higroscopicitate
redusă, elasticitate şi flexibilitate mari, lungime mare a fuiorului şi capacitate bună de
filare, asigurând, totodată, producţii mari (peste 3.000 kg fibre la ha), concurând, din
acest punct de vedere, cu iuta.
De la cânepă se utilizează toate părţile plantei.
Tulpina reprezintă 60 - 65% din biomasă, fiind formată din fibre (18 - 28%)
şi partea lemnoasă (circa 50%). Fibra detaşată de pe tulpini netopite (verzi) se
foloseşte pentru obţinerea de cotonin, din care se fabrică, albituri de pat, de masă,
ţesături pentru haine, frânghii de etanşare, frânghii gudronate, câlţi pentru tapiţerie,
fire din care se realizează sfoară, hamace, frânghii pentru maşini agricole, pentru rufe,
otgoane, funii industriale etc. De la tulpinile topite se obţin fuiorul şi câlţii (pieptănaţi
şi nepieptănaţi). Din fuior şi câlţi pieptănaţi se obţin fire de ţesut din care se
confecţionează saci, pânză pentru yahturi, curele de transmisie, furtunuri pentru apă,
covoare, corturi, frânghii de etanşare, aţă pentru cizmărie, sfoară de legat pachete,
sfoară pescărească, frânghii pentru alpinism, sfoară de legat baloţi de tutun. Câlţii
nepieptănaţi se utilizează ca material izolator sau în industria mobilei.
Frunzele de cânepă reprezintă 18 - 20% din biomasă şi se utilizează pentru
furaj, pentru obţinerea de medicamente, ceai medicinal şi haşiş.
Fructele reprezintă 10 – 12% din biomasă şi se utilizează ca material pentru
semănat, hrană pentru păsări, material pentru extragerea uleiului (30 - 34%), care
poate fi şi comestibil; este ulei sicativ (140 - 169 indice iod) utilizat în industria
lacurilor, vopselelor, a săpunurilor fine, prepararea conservelor de peşte, fabricarea
linoleumului, şroturile şi turtele au valoare furajeră şi se utilizează în hrana
animalelor.
Puzderiile (partea lemnoasă) se întrebuinţează la fabricarea plăcilor
aglomerate, a celulozei, hârtiei, celofibrei, unor tipuri de vată etc. Cantitatea de
puzderii de la un hectar de cânepă echivalează cu cantitatea de lemn rezultată din
creşterea anuală a unui hectar de pădure.
Pleava are valoare fertilizantă de 3 - 4 ori mai mare decât gunoiul de grajd.
Din punct de vedere agricol, cânepa este o excelentă premergătoare pentru
grâul de toamnă, valorifică terenurile turboase şi cele cu apă freatică la 80 - 100 cm,
este o plantă indicatoare a fertilităţii solului şi se foloseşte pentru uniformizarea
câmpurilor de experienţă.

6.3.1.2. Compoziţie chimică


Compoziţia tulpinii de cânepă, raportată la substanţa uscată, se prezintă astfel:
celuloză brută - 45,379%; substanţe extractive neazotate - 49,79%; proteine - 1,56%;
lipide - 0,822%; cenuşă - 2,443%.

6.3.1.3. Răspândire
Cu toate că fibra de cânepă este foarte valoroasă, iar planta foarte productivă,
suprafeţele cultivate au scăzut continuu. În anul 1938 cânepa se cultiva pe suprafeţe
mai mari de 1 milion ha ajungând în perioada 1979 - 1981 la 490 mii hectare şi 298
mii hectare în perioada 1988 – 1991, iar în 1996 s-au cultivat 132 mii ha. Ţări care
cultivă suprafeţe mari sunt: India, China, Turcia, C.S.I., România, Polonia, Bulgaria,
Ungaria.
În România s-au cultivat cu cânepă 39,2 hectare în anul 1938, ajungându-se la
68 mii hectare în anul 1950, după care suprafeţele au scăzut, cultivându-se 50 mii
hectare în anii 1987 şi 1988, 46 mii în 1989, 16,6 mii hectare în 1990, 14,0 mii
hectare în 1991 şi 9,9 mii hectare în 1992 şi 3.100 ha în 1998. Cauzele restrângerii
suprafeţelor cu cânepă sunt multiple: dificultăţi de cultivare, mai ales mecanizarea
recoltatului, diferenţe de calitate ale fibrei la plantele mascule şi cele femele şi
neomogenitatea calităţii fibrei de-a lungul tulpinilor, preferinţa pentru fibre de iută şi
sisal mai ieftine, dificultăţi în manipularea tulpinilor recoltate, ofensiva fibrelor
sintetice etc.

6.3.1.4. Sistematică. Soiuri


Cânepa aparţine familiei Cannabaceae, existând în cultură speciile Cannabis
sativa L (Cannabis sativa-culta) pentru fibre şi Cannabis indica L. pentru obţinerea
substanţelor narcotice. Specia Cannabis sativa L. cuprinde mai multe grupe ecologice
(tab. 6.3).
Tabelul 6.3.
Grupe ecologice la cânepă (Cannabis sativa L.)
Grupe ecologice
Caractere de
Proles
diferenţiere Proles borealis Proles australis
medioruthenica
Perioada de 50-80 90-110 Peste 120
vegetaţie (zile)
Înălţimea tulpinii Sub 150 150-200 Peste 200
(cm)
M.M.B. (g) 10-16 14-18 18-26
Producţia de Mică Mare Mică
seminţe

Proles australis (grupa sudică) se cultivă în Europa şi sudul C.S.I., existând


soiuri de tip Fibridia (dioice) şi soiuri monoice de tip Fibrimon.
Lista oficială de soiuri din România cuprinde: Fibramulta 151, Lovrin 110
soiuri dioice şi Secuieni –1 şi Irene, soiuri monoice.
Soiul Fibramulta 151, autohton, a fost omologat în anul 1965 şi ocupă
suprafeţe mari, având însuşiri valoroase: înălţimea plantelor de 185 - 210 cm în
condiţii normale de cultură, tulpini drepte, neramificate, subţiri, cu o bună rezistenţă
la secetă, boli şi cădere, plasticitate ecologică ridicată. Perioada de vegetaţie este de
105 - 120 zile, când se cultivă pentru fibre şi 140 - 165 zile, pentru seminţe. Asigură
producţii de 10 - 12 tone tulpini la hectar în zonele cele mai favorabile, cu un conţinut
de 22 - 25% fibre (randament industrial 18 - 21%), obţinându-se 1,8 - 2,5 t fibre la
hectar, cu foarte bune însuşiri fizico-mecanice. Producţia de seminţe oscilează între
600 - 900 kg/ha. Acest soi este recomandat în toate zonele de cultură.
Soiul Lovrin 110 a fost obţinut la S.C.A. Lovrin şi omologat în anul 1981.
Este superior soiului Fibramulta 151, şi ca producţie şi ca procent de fibră (peste
25%). Fibra este fină şi rezistentă, iar producţia de seminţe este cu 200 kg/ha mai
mare ca la soiul Fibramulta 151 şi cu 4 - 6 zile mai precoce. Este zonat în sudul
Transilvaniei şi nordul Câmpiei Române.
Soiul Secuieni (M)-1 este primul soi românesc de cânepă monoică, creat la
S.C.A. Secuieni - Roman şi omologat în anul 1984. Depăşeşte soiul Fibramulta 151
atât la conţinutul în fibră (peste 26,6%), cât şi la producţiile de fibră (cu 13%) şi de
fructe (cu 43%). Randamentul în fuior depăşeşte 64,3%. Înălţimea tulpinii este de 1,8
- 3,0 m, când se cultivă pentru fibre şi peste 3,0 m, când se cultivă pentru sămânţă.
Este un soi rezistent la temperaturile scăzute din primăvară, cu o dezvoltare lentă în
prima parte a vegetaţiei (la temperaturi de 6 - 7°C, răsare în 8 - 10 zile). Începând cu
a 5-a pereche de frunze, trece în faza de creştere intensă, până la sfârşitul lunii iunie,
când trece în faza generativă şi apar inflorescenţele. Înfloritul masiv are loc în a doua
parte a lunii iulie şi continuă în primele zile ale lunii august. În decada a doua a lunii
august plantele ajung în faza maturităţii tehnice şi poate începe recoltarea pentru
fibre. Când se cultivă pentru seminţe, perioada de vegetaţie este mai scurtă cu 20 - 25
zile faţă de soiul Fibramulta 151.
Soiul de cânepă monoică Irene a fost creat la S.C.A. Secuieni, jud Neamţ şi
face parte din ecosistemul sudic (poles australis). Tulpina de culoare verde-gălbuie,
are înălţimea de 1,8 – 2,4 m, cu lungimea tehnică cuprinsă între 1,4 – 2,0 m, iar
diametrul de 4,5 – 5,0 mm. Frunza este de culoare verde-închis cu 9 – 10 foliole mari,
arcuite.
Inflorescenţa este o cimă scorpioidă, cu florile mascule dispuse separat la baza
axelor florale femele şi se contopesc spre vârful tulpinilor şi ramificaţiilor laterale.
Extremităţile ramificaţiilor şi vârful tulpinii se termină întotdeauna cu florile femele.
Fructul (nucula) este ovoidal, de culoare cenuşie, cu sau fără mozaic.
Soiul Irene are perioada de vegetaţie de 130 – 135 zile în cultura pentru fibre
şi 155 – 160 zile în cultura pentru sămânţă. Este rezistent la septorioză.
Conţinutul tulpinilor în fibră depăşeşte 24%, având o capacitate ridicată de
producţie (peste 8.000 kg tulpini uscate la ha şi peste 1.000 kg/ha nucule). Soiul a fost
omologat în 1994.

6.3.1.5. Particularităţi biologice


Cânepa este o plantă anuală cu perioada de vegetaţie cuprinsă între 50 şi 165
zile, ecotipul sudic având perioada de vegetaţie de 97 - 120 zile când se cultivă pentru
fibre şi 130 - 165 zile când se cultivă pentru fructe. Planta de cânepă este formată din
rădăcină (8 – 10%), tulpină (60 – 65%), frunze (18 – 20%) şi fructe (10 – 12%).
Rădăcina este pivotantă, cu numeroase ramificaţii laterale, pătrunzând în sol
până la 200 cm pe soluri normale, dar numai până la 40 - 50 cm pe cele turboase.
Rădăcinile laterale se răspândesc până la 70 - 80 cm, masa principală de rădăcinii
găsindu-se în stratul de sol până la 40 - 50 cm adâncime (20 cm pe solurile turboase).
În prima parte a vegetaţiei rădăcinile au o creştere mai lentă, reprezentând 8 - 12%
din greutatea masei epigee, ceea ce explică cerinţele mari faţă de fertilitatea solului.
Plantele femele au sistemul radicular mai dezvoltat (ca adâncime şi masă) decât
plantele mascule.
Tulpina, la cânepa ecotipului sudic, are înălţimea de 1,5 - 5 m, în funcţie de
condiţiile ecologice şi desimea plantelor, fiind formată din 8 - 25 internodii; de
preferat sunt soiurile cu internodii mai puţine şi mai lungi (se obţine fibră mai lungă
şi mai rezistentă). Grosimea tulpinii oscilează între 3 mm şi 50 mm. Plantele mascule
sunt mai înalte şi mai subţiri ca cele femele.
Ritmul de creştere a tulpinii este lent până la apariţia butonilor florali, foarte
intens de la butonizare până la înflorire (5 - 6 cm zi), când se acumulează circa 3/4
din cantitatea de fibră. Ritmul accelerat de creştere după a doua lună de vegetaţie
ajută cânepa să lupte foarte bine cu buruienile prin umbrirea acestora.
Înălţimea plantelor este de circa 35 cm la 40 zile de la răsărire, de 104 cm la
60 de zile (diferenţierea sexelor), 170 cm la 75 - 85 zile şi 200 - 300 cm la maturarea
fructelor. După înflorire plantele mascule îşi încetează creşterea, în timp ce plantele
femele continuă să crească în înălţime şi grosime.
Fibrele textile se formează în periciclu ca şi la in, înregistrându-se 12 - 38
“celule fibroase” (fibre elementare) într-un fascicul cu lungimea fibrei elementare de
15 - 36 mm şi grosimea de 15 - 25 microni. Fibrele elementare la cânepă au capetele
rotunjite, iar fasciculele se formează pe un cerc sau pe mai multe cercuri concentrice,
mai ales la baza tulpinilor sau în tulpinile groase. Aceste fibre sunt inferioare
calitativ, atât sub aspectul elasticităţii, cât şi al rezistenţei sau uniformităţii. Pentru
eliminarea fibrelor grosiere de la baza tulpinii, la recoltare cânepa se taie mai sus.
La plantele mascule fasciculele de fibre sunt mai eliptice, mai uniforme, mai
compacte şi în cantitate mai mare. Cânepa are un conţinut în fibră textilă ce oscilează
între 20 şi 28%, fiind sub 15% la tulpinile groase şi depăşind 30% la tulpinile subţiri.
Cea mai mare producţie de fibră, superioară calitativ, se obţine la sfârşitul înfloririi
plantelor mascule (după scuturarea polen-ului). La începutul înfloririi plantelor
cantitatea de fibră este mai mică cu 20 - 25%.
Frunzele (fig. 6.2), situate în partea inferioară a tulpinii, sunt mai rare şi
dispuse opus, iar în partea superioară sunt mai dese şi dispuse altern. Ele sunt
peţiolate şi compus-palmatsectate, având 5 - 11 (mai rar 13) lobi dinţaţi pe margine.
Suprafaţa frunzei este acoperită cu perişori glandulari care, mai ales în timpul
maturării, secretă o răşină lipicioasă cu miros pătrunzător şi cu efect narcotic, provo-
când, de obicei, dureri de cap.
Inflorescenţa şi florile (fig. 6.2).
Cânepa poate fi unisexuat dioică sau poate fi
monoică.
La cânepa dioică florile mascule se
găsesc pe cânepa masculă sau de vară, fiind
grupate în cime la vârful plantelor şi se
deschid cu 5 - 7 zile mai târziu decât florile
femele. Floarea masculă are un periant
simplu, alcătuit din 5 foliole şi 5 stamine.
Florile femele se găsesc pe cânepa
femelă sau de toamnă, fiind grupate în spice
false situate tot în partea superioară a
tulpinilor. O floare femelă este formată
dintr-o bracteolă în formă de scoică, sub
care se găseşte un perigon întreg,
transparent, care înconjoară numai la bază
un ovar format din două carpele, din care Fig. 6.2. Cânepa pentru fibre:
1 – cânepă masculă; 2 – cânepă
numai una este fertilă. Ovarul are două femelă;
stigmate filiforme de coloare albă-sidefie 3 – floare masculă; 4 – floare femelă;
sau roşie-purpurie. Polenizarea este 5 – fruct în bracteolă
alogamă, anemofilă.
La cânepa monoică florile femele sunt dispuse la partea superioară a
plantelor, iar cele mascule, grupate sub formă de ciorchine, sunt situate la baza
inflorescenţei care poartă florile femele.
Fructul (fig. 6.2) este o nuculă globuloasă, uşor comprimată lateral
marmorată, cenuşie, argintie-verzuie până la castanie, cu MMB de 15 - 25 g şi MHL
de 45 kg.
Prezenţa în lan a celor două tipuri de plante (mascule şi femele) creează
dificultăţi la recoltare deoarece plantele mascule îşi încetează creşterea şi se usucă
imediat după înflorire şi scuturarea polenului, în timp ce plantele femele îşi continuă
vegetaţia încă 30 - 40 de zile, până la maturizarea fructelor. Din aceste motive este
justificată preocuparea amelioratorilor de a obţine soiuri de cânepă monoică sau
soiuri dioice cu maturizare simultană.

6.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Arealul de răspândire a cânepei pe glob se întinde de la ecuator până la cercul
polar iar în altitudine de la nivelul mării până la 3.000 m (în Himalaia). Planta s-a
adaptat la diferite condiţii, modificându-şi perioada de vegetaţie şi cerinţele ecologice
în funcţie de specie, subspecie şi ecotip (proles).
Cerinţe faţă de căldură. Cânepa sudică, cultivată în România, are nevoie de
1.800 – 2.100°C, când se cultivă pentru fibre şi 2.300 – 2.800°C, când se cultivă
pentru fructe.
Cânepa germinează la 2 - 4°C având o răsărire uniformă şi viguroasă la 8 -
10°C. Până la formarea a 3 - 4 frunze, mai ales plantele mascule sunt sensibile la
temperaturi scăzute, mai rezistentă fiind până la apariţia butonilor florali
(diferenţierea morfologică a sexelor) şi extrem de sensibilă după această fază, când îşi
încetează creşterea la temperatura de 5°C.
Cânepa întâlneşte condiţii optime în zonele în care se realizează temperaturi
medii de 15°C până la apariţia butonilor florali, de peste 18°C de la butonizare la
sfârşitul înfloririi şi de 20 - 24°C în perioada formării fructelor şi maturării. Lipsa
căldurii în primele două luni de vegetaţie determină plante cu înălţime mai mică,
înflorire prematură şi fibre de calitate inferioară. Nici temperaturile mai mari de 25°C
nu sunt favorabile, mai ales pentru conţinutul şi calitatea fibrei, din care cauză cânepa
pentru fibre nu se cultivă în zona de stepă şi silvostepă din sudul ţării.
Cerinţele faţă de umiditate. Consumul specific de apă oscilează între 400 şi
800 mm, cerinţe mari având cânepa în perioada de la apariţia butonilor florali
(diferenţierea sexelor) până la sfârşitul înfloririi, când se consumă 65 - 70% din
necesarul total de apă (la cânepa pentru fructe se prelungeşte această perioadă cu 15 -
18 zile). În cazul lipsei apei depunerile de celuloză în celulele fibroase se reduc,
limitându-se grosimea fibrei. Excesul de apă este dăunător atât în perioada germinării,
când plantele sunt lipsite de oxigen, cât şi în perioada formării fibrelor, când
fasciculele fibroase devin afânate, iar pereţii celulelor rămân subţiri. Condiţii bune se
întrunesc în zonele în care cad 250 mm precipitaţii, cu repartiţie relativ uniformă între
1 mai şi 15 iulie la cânepa pentru fibre, iar la cânepa pentru producere de fructe
(seminţe) sunt necesari 350 - 450 mm, din care peste 60% în lunile iunie, iulie şi au-
gust, umiditatea în sol menţinându-se la peste 70% din I.U.A.
Lumina. Faţă de lumină cânepa se comportă ca plantă de zi scurtă, ecotipul
australis şi medio-ruthenica şi de zi lungă, ecotipul borealis.
Cerinţele faţă de sol. Cânepa este pretenţioasă faţă de sol, care trebuie să fie
bogat în humus şi elemente nutritive, inclusiv în calciu, cu pH cuprins între 6,8 şi 7,5
textură lutoasă, luto-argiloasă, profund, structurat, cu un bun regim aero-hidric; apa
freatică să fie la 100 - 200 cm, terenul uniform privind fertilitatea, grosimea
corespunzătoare a stratului arabil, orice diferenţiere remarcându-se prin variaţia
înălţimii, grosimii şi culorii plantelor (indicatoare ale fertilităţii). Cele mai indicate
soluri sunt cernoziomurile (cele mai bune sunt cele freatic-umede), lăcoviştile,
solurile aluviale fertile şi omogene, rendzinele, solurile brune. Nu sunt indicate
solurile nisipoase, pietroase, erodate sau cele foarte grele. Valorifică solurile cu apă
freatică sub 70 - 80 cm, dacă se fertilizează raţional (inclusiv cu microelemente), iar
pe solurile mlăştinoase se comportă ca “plantă pionier”, aducându-le în stare culturală
bună (aşa cum arată prof. N. CEAPOIU).

6.3.1.7. Zone ecologice


Coroborând cerinţele cânepei faţă de climă şi sol, s-a realizat zonarea
ecologică a acestei plante astfel:
Zona foarte favorabilă cuprinde Câmpia de Vest (Văile Caraşului,
Timişului, Mureşului, Crişurilor), câmpiile Someşului, Mureşului în amonte de Blaj
şi Târnavelor, Câmpia Siretului (amonte de Bacău) şi a râului Moldova.
Temperaturile medii sunt de 16 - 18°C, precipitaţiile de 300 - 550 mm, cu circa 48 -
50 zile cu ploaie. Solurile predominante sunt cernoziomurile, aluviunile şi lăcoviştile.
Zona favorabilă se găseşte în vecinătatea Câmpiei de Vest în tot Podişul
Transilvaniei (inclusiv depresiunile), în Moldova, în Podişul Getic şi în nordul
Câmpiei Române (soluri brune), zonă în care se înregistrează 280 - 400 mm
precipitaţii, cu 35 - 48 zile ploioase în timpul vegetaţiei. Temperaturile medii
oscilează între 15,9 - 18,2°C, iar solurile sunt cernoziomuri, soluri brune aluviale.
Este de dorit concentrarea cânepei pe solurile cele mai corespunzătoare unde se obţin
producţii mari la hectar: 10 - 12 t/ha în zona favorabilă.
6.3.2. Tehnologia de cultivare a cânepei

6.3.2.1. Rotaţia
Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna,
cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi neatacat de
sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre, fasole, soia). Cânepa
nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite comune
Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei
(Grapholita delineana).
Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren (cânepişti),
practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea buruienilor, a
moliei, puricilor (Psylliodes attenuata), sfredelitorului porumbului şi lupoaiei
(Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de toamnă, secara,
triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.

6.3.2.2. Fertilizarea
Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la
fertilizare. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 - 4,5
kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul ridicat de
calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre.
Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din
următoarele considerente: cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 - 10%)
comparativ cu biomasa totală; capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este mică; dacă
se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică (105 - 115 zile);
capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N; 13% P2O5;
30% K2O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte a vegetaţiei;
absorbţia într-o perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie - sfârşitul lunii iulie) a 70 -
85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor şi 75 - 80% din necesarul
de potasiu (SALONTAI, 1971).
Ca urmare a acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o
împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.
Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la
dezvoltarea rapidă a plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe
cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune (în experienţe mai vechi), rezultate
confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).
Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale
păioase în funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după
prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha după leguminoase (HERA, 1981). Pe soluri
acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, iar pe soluri neutre
azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună metodă de aplicare a
azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ şi 60% înainte de
îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la pregătirea patului
germinativ.
Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi
îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă elasticitate).
Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere. Se recomandă 50 - 80 kg/ha P2O5 şi
30 - 80 kg/ha K2O, administrate sub arătura de bază; sub formă de îngrăşăminte
complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din diferite motive nu s-
au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează cu N150P120K120.
Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat
direct sau la planta premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme (cereale
păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonele subumede şi 30
t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra azotului şi fosforului. Când planta
premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau porumbul, gunoiul se aplică
acestor plante (sporuri 20 - 110%).
Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină
sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea
calităţii acestora.
Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată
microelementelor bor, mangan, cupru (GH. BÎLTEANU, 1974). După eficienţa
economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care valorifică foarte
bine îngrăşămintele.

6.3.2.3. Lucrările solului


După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp cât
mai scurt, se efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime de
umiditate. Pe vertisoluri (smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din Banat),
cânepa impune efectuarea a două arături sau scarificarea la adâncimea de 60 cm.
După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează mai întâi cu grapa cu
discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată şi afânată cu
ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.
Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de
5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.

6.3.2.4. Sămânţa şi semănatul


Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi
minimum 75% capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când depăşeşte
90%) şi MMB cât mai mare (peste 20 - 22 g), când se asigură un spor de peste 30% la
producţia de fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin 75 – 2,5 kg/t sau
Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.
Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de 5 -
7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La
semănatul prea timpuriu, plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc încet,
nu ajung la înălţimea normală, puricii produc pagube mari, iar întârzierea semănatului
favorizează atacul moliei (Grapholita delineana) scurtează perioada de vegetaţie,
plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele au însuşiri
tehnologice inferioare.
Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m2 la cânepa
dioică pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică se
recomandă 350 - 450 nucule germinabile la m2. Aceste desimi se realizează cu 80 -
95 kg material de semănat la ha.
Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la distanţă
mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât la 12,5 cm,
dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează svelteţea şi calitatea fibrelor
(SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu semănătorile universale: SUP -
15, SUP - 21, SUP - 29.
Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai
uşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se
trece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile
rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori, porumbei şi alte păsări, care ar
consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.

6.3.2.5. Lucrările de îngrijire


Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine fără
alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este secetoasă, se
aplică o lucrare cu tăvălugul imediat după semănat. Eventuala crustă ce apare după
semănat şi care ar împiedica răsărirea se distruge cu grapa uşoară având colţii aplecaţi
sau tăvălugul stelat.
Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se
înlătură prin pliviri selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă, cânepa
are capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatul specific
creat, nefiind necesare erbicidele în cazul cânepei pentru fibre, acestea
administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se utilizează
erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea fitotoxică a
acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate. Pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab (70% butylate) în doză
de 4 - 6 l/ha, Triflurom (24% trifluralin) în doză de 3 - 5 l/ha, Dual 500 (50%
metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48% alachlor) în doză de 4 - 6 l/ha. Pentru
combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50% metobromuron) în
doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 - 2,5 kg/ha.
La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus, iar
cele maxime pe soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidele Diizocab şi Triflurom se
încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la 8 - 10 cm adâncime, iar
erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică odată
cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a erbicidelor
Diizocab sau Triflurom cu combinatorul, a doua lucrare efectuându-se la 3 - 5 cm
adâncime.Combaterea dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli sunt putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă (Septoria cannabina),
mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana (Peronoplasmopara cannabina).
Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia (Orobanche sp.).
Bolile de lupoaie se previn prin asolamente de 5 – 6 ani, utilizarea seminţelor
sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri rezistente, smulgerea plantelor de lupoaie şi
arderea lor.
Alţi dăunători ai cânepei sunt: puricele (Psylliodes attenuata);molia cânepei
(Grapholita delineana); sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis).
Puricele se combate prin tratarea seminţelor cu Furadan 35 ST înainte de
semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în doză de 2 l/ha
sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%.
Molia cânepei se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu plante
bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul economic
de dăunare cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE, Sinoratox 35 CE –
2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.
Atacul de sfredelitor se preîntâmpină prin evitarea porumbului ca plantă
premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau
Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.
6.3.2.6. Recoltarea
Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi
plantelor mascule (cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.
Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii
august, după scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează cea
mai bună calitate a fibrelor. Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor producţii
mici de fibră, cu însuşiri tehnologice inferioare (în special rezistenţă), iar întârzierea
determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devin aspre şi casante.
Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea plantelor
de la bază.
Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite
speciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm
diametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. Când plantele s-au
uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se întorc cu partea opusă spre
lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile. Se
scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii în
două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă sunt
mai scurte.
Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi le
lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării
manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Productivitatea maşinii este de 4 - 5
ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare. Pentru a folosi maşina J.S.K -
2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă defolierea
plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emulgator) în cantitate
de 6 - 8 kg/ha. Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul, folosind 100 - 150 l
soluţie la hectar, dimineaţa până la orele 1000 sau seara după orele 1700, deoarece în
mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura ridicată duc la cristalizarea produsului pe
suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel acţionează pe bază de
selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai puţine stomate la unitatea de
suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel protejate (absorb puţină soluţie).
Momentul efectuării tratamentului coincide cu schimbarea culorii frunzelor spre
verde-gălbui (10 - 15 zile de la începutul scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 -
12 zile înainte de recoltare sau de sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de
peste 5 mm în primele 4 - 6 ore după tratament, produsul este ineficient. Dacă se
întârzie tratamentul până la degradarea clorofilei plantelor mascule, nu se asigură
defolierea. Tratamentul efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde
normală) depreciază fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte
defolierea se produce în 10 - 12 zile, în proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii,
maşina J.S.K.-2,1 recoltează cânepa direct în snopi legaţi (1,5 ha pe schimb), care se
aşează în glugi (piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.
Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-2,4
cu o productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă subţire pe
teren. După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina de adunat
cânepă pentru fibră MACF care serveşte şi pentru manipularea tulpinilor în topitorii,
formând şi baloţi de cânepă uscată.
La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea,
grosimea, culoarea, atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.
Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha tulpini
uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de 8 - 12 t
ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea tulpinilor uscate
puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60% o reprezintă fuiorul şi 40% câlţii.
Capitolul 7

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

7.1. CARTOFUL

7.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

7.1.1.1. Importanţă

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în furajarea


animalelor şi pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub formă
de produse uscate şi semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru
o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi a valorii nutritive ridicate
preparatele din cartof satisfac exigenţele alimentare ale tuturor categoriilor populaţiei,
acesta fiind consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate, piureuri
substituind de multe ori pâinea şi fiind de neînlocuit ca aliment dietetic. Valoarea
energetică a cartofului este ridicată, datorită conţinutului mare de amidon, precum şi
altor substanţe cum ar fi: proteine, grăsimi vitamine (în special vitamina C).
Consumul anual direct de cartofi pe locuitor oscilează în diferite ţări ale lumii
între 44 şi 140 kg: Irlanda - 140 kg, Olanda - 138 kg, Germania - 130 kg, Spania -
120 kg, Belgia - 118 kg, Franţa 108 kg, Anglia - 95 kg, Elveţia - 87 kg, Italia - 65 kg
etc. În România consumul anual pe locuitor este de circa 100 kg tuberculi.
În furajarea animalelor cartoful este valoros, în primul rând pentru porcine şi
bovine dar poate fi utilizat şi la alte specii de animale. Se folosesc mai ales tuberculii
răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici reziduurile rămase de la industrializarea
cartofului dar şi vrejurile (tulpinile) verzi, sau muraţi. Se impune o oarecare prudenţă,
deoarece în tuberculii de cartof se acumulează o serie de alcaloizi care formează
solanina, imprimând hranei gust amar, dar care poate produce şi deranjamente ale
tubului digestiv la animale (cartofii nu se folosesc la animalele gestante).
Cartoful se utilizează în industria alimentară, obţinându-se produse uscate:
făină, fulgi, deshidratat, griş, produse prăjite: cips (felii subţiri prăjite în ulei,
crocante); "pommes frittes" (cartofi semiprăjiţi şi congelaţi), cartofi pai. În industria
amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg amidon sau 100 kg
dextrină respectiv 95 l alcool : de asemenea se pot obţine 15 - 17 kg cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agrofitotehnic cartoful este o plantă care valorifică
solurile uşoare, nisipo-lutoase (chiar nisipoase la cartoful destinat consumului
timpuriu) din zonele mai umede şi răcoroase, acolo unde cerealele nu reuşesc în
cultură. La nivelul producţiilor realizate în America de Nord, cartoful produce
substanţă uscată la unitatea de suprafaţă care depăşeşte grâul de 3 ori, orzul de 2,7 ori
şi porumbul de 1,1 ori, iar la conţinutul în proteină de 2 ori, de 1,3 ori şi, respectiv, 2
ori. În anii secetoşi şi la noi în ţară cartoful realizează substanţă uscată în cantitate
mai mare, comparativ cu cerealele.
Având numeroase soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită, recoltându-se de la
sfârşitul lunii mai până în octombrie, cartoful favorizează eşalonarea lucrărilor
agricole, fiind folosit şi ca plantă premergătoare a grâului de toamnă (după cartof
terenul rămâne afânat, curat de buruieni, într-o bună stare de fertilitate). Foloseşte
rentabil îngrăşămintele organice, chimice şi apa de irigaţie. Potenţialul de producţie
teoretic al cartofului a fost estimat de ZĂAG VAN DER, 1984, la 134 t/ha, potenţial
care se poate realiza.
În cultura cartofului se întâlnesc şi o serie de inconveniente, cum ar fi:
- tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiţi periodic, altfel producţia scade
datorită fenomenului de degenerare. Calitatea materialului de plantare influenţează
producţia cu 40 - 60%.
- bolile şi dăunătorii (în special mana - Phytophthora infestans) produc
pagube mari, dacă nu se iau măsuri riguroase de combatere. Prin tuberculi se transmit
bacterioze şi viroze care nu pot fi combătute pe cale chimică;
- se foloseşte o cantitate mare de tuberculi la plantare (25 - 40% din valoarea
cheltuielilor);
- este sensibil la variaţia condiţiilor climatice din timpul vegetaţiei şi foarte
pretenţios la sol, cu repercusiuni asupra păstrării tuberculilor şi biologiei lor;
- tuberculii se conservă cu dificultate şi numai în limite stricte de temperatură
şi umiditate;
- datorită sensibilităţii tuberculilor la lovire şi temperaturi scăzute, transportul
se face cu dificultate;
- mecanizarea integrală a culturii este posibilă numai pe soluri nisipo–lutoase,
luto–nisipoase şi lutoase.
Având în vedere importanţa acestei plante pentru ţara noastră, trebuie
relansată producţia, luând în consideraţie următoarele:
- respectarea zonării cartofului, în vederea valorificării condiţiilor naturale şi
evitării transporturilor neraţionale dintr-o regiune în alta;
- introducerea în cultură a noi soiuri autohtone şi de import productive, de
calitate superioară, cu rezistenţă sporită la boli, dăunători şi la variaţiile factorilor de
vegetaţie;
- producerea de material pentru plantare liber de viroze, cu preţuri rezonabile,
subvenţionat de stat, asigurându-se necesarul anual atât pentru ferme specializate, cât
şi pentru populaţie;
- asigurarea îngrăşămintelor chimice, insecto-fungicidelor, erbicidelor la
preţuri mai reduse şi extinderea irigaţiei şi mecanizării;
- construirea de depozite moderne de preluare, sortare, păstrare şi ambalare a
cartofilor, folosindu-se pe scară largă mecanizarea proceselor tehnologice.
Toate aceste măsuri pot contribui la obţinerea unor producţii suficiente pentru
consum alimentar, industrializare, furajarea animalelor şi chiar disponibilităţi pentru
export.

7.1.1.2. Compoziţie chimică


Tuberculii de cartof sunt organe suculente, cu un conţinut mediu de 25%
substanţă uscată şi 75% apă. În substanţa uscată predomină amidonul, urmat de
proteine şi săruri minerale (tab. 7.1).
Raportate la substanţa uscată, substanţele extractive neazotate reprezintă 72,5
- 79,15% (după SLUŞANSCHI) şi 61,0 - 79,89% (după SCHICK), compoziţia
chimică a soiurilor de cartof cultivate în România fiind apropiată celor cultivate în
alte ţări.
Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15 - 25%) şi
amilopectină (75 - 85%). Amilopectina asigură o mai bună consistenţă tuberculilor la
fierbere. Soiurile bogate în amilopectină se pretează la obţinerea cleiurilor industriale.
Fosforul în cantitate mai mare determină îmbogăţirea tuberculilor în amilopectină.
Conţinutul tuberculilor în amidon este influenţat de factori interni (soi, etc.) şi
factori externi (climă, sol, tehnologie de cultivare). Soiurile timpurii au un conţinut
mai redus în amidon, ca şi cele cultivate în condiţii de umiditate abundentă şi
nebulozitate mare. Soiurile tardive au un conţinut mai ridicat în amidon, iar
grăunciorii de amidon sunt mai mari, pretându-se la industrializare (obţinerea de
amidon şi alcool).
Conţinutul în proteină brută este, în medie, de 2% din substanţa proaspătă, iar
aminoacizii esenţiali, precum şi raportul echilibrat între aceştia, dau cartofului o mare
valoare alimentară. Soiul cultivat şi condiţiile climatice influenţează conţinutul în
proteine (scade în anii mai ploioşi sau în condiţii de irigare).

Tabelul 7.1.
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof
După H. Sluşanschi
După Schick (1966)
(1969)
Compuşii chimici
% din substanţa
% din substanţa proaspătă
proaspătă
Apă 66,1 - 88,0 63,2 - 86,9
Substanţă uscată 12,0 - 33,9 13,1 - 36,8
Substanţe extractive
8,7 - 26,2 8,0 - 29,4
neazotate
Proteină brută 0,8 - 4,9 0,7 - 4,6
Grăsimi brute 0,04 - 1,0 0,04 - 1,0
Celuloză 0,2 - 2,5 0,2 - 3,5
Cenuşă 0,1 - 1,9 0,4 - 1,9
Cartoful este şi o sursă de vitamine pentru organism (B1, B2, PP, C) şi de
elemente minerale (potasiu, fosfor, sodiu, calciu, fier).
În plantele de cartof se găseşte şi un complex de alcaloizi (solanină,
demissină, chaconină, solacaulină) numit solanină. Solanina imprimă tuberculilor
gust amar, provoacă deranjamente ale aparatului digestiv la animale. Proporţia de
solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în timpul încolţirii acestora,
concentrându-se în jurul ochilor.
Normele în vigoare în ţara noastră acceptă un maxim de 1% tuberculi înverziţi
pe 1/8 din suprafaţa totală (bogaţi în solanină). Solanina este toxică în cantitate de 0,1
g la 1 kg corp (O. POPA, 1963).
Distribuţia substanţelor nutritive în tuberculul de cartof este neuniformă,
"partea coronară" (apicală) fiind mai bogată atât în amidon, cât şi în substanţe
proteice, decât "partea ombilicală".
Pentru consum alimentar, în stare proaspătă, cele mai valoroase soiuri sunt
cele care conţin mai puţin amidon (12,5 - 17,0%), având, eventual, un conţinut mai
ridicat în proteine. Soiurile mai bogate în amidon au o durată de fierbere mai redusă,
însuşire apreciată în prelucrări industriale.
Pentru salate, cele mai bune soiuri sunt: Desirée, Suceviţa, Ostara, Semenic.
După pretabilitatea la diferite preparate culinare, ordinea descrescândă a valorii
soiurilor este: Desirée, Mureşan, Corona, Ostara, Eba.
Pentru prelucrări industriale, cele mai indicate sunt soiurile cu peste 18%
amidon, din grupe diferite de precocitate, pentru a permite eşalonarea procesului de
fabricaţie, rezistente la mană, la bolile de putrezire şi la păstrare.
În prezent există soiuri româneşti şi străine care se pretează la obţinerea de
produse alimentare de cea mai bună calitate
Mărimea şi forma tuberculilor asigură un randament bun la prelucrare, pentru
chips se preferă tuberculi de formă sferică sau rotund-ovală, cu diametrul de 40 - 55
mm. Pentru pommes-frittes, sunt de dorit tuberculii de formă lung ovală, mai lungi de
55 mm.
Zahărul reducător trebuie să fie sub 0,2% pentru chips şi 0,5% pentru
pommes-frittes, iar conţinutul în substanţă uscată cât mai mare.
Calitatea produselor prăjite este determinată de culoare, textură şi gust, toate
fiind în strânsă legătură cu soiul cultivat, uleiul utilizat şi modul de prăjire.
Pentru industria chipsului se recomandă soiurile Ostara, Desirée, etc.

7.1.1.3. Răspândire
Cartoful este o plantă originară din "lumea nouă", fiind considerat printre cele
mai valoroase achiziţii pentru omenire.
Datele arheologice furnizate de PATTERSON şi LANNING (1984) arată că
băştinaşii din zona centrală a Perului consumau tuberculi de cartof cu circa 4.000 de
ani în urmă. În mormintele din nordul Perului s-au găsit vase de lut în formă de
tubercul de cartof. HAWKES apreciază că în secolele IV - VI e.n. cartoful se cultiva
în Peru.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud de către
spanioli (1525 - 1543) pe două căi: prin Spania şi prin Anglia.
Iniţial, cartoful a fost cunoscut ca plantă rară, fiind cultivat sporadic pe
suprafeţe restrânse.
În secolul al 18-lea, din cauza foametei care a cuprins Europa de Vest (1769)
cartoful s-a extins treptat, devenind unul din alimentele bază, substituind pâinea în
mare măsură. Astăzi, după grâu, cartoful este cea mai importantă plantă pentru
europeni.
Puţinele date precise de introducere a cartofului în România stabilesc pentru
Ţara Românească, Moldova şi Transilvania începutul secolului al XIX-lea. Deoarece
majoritatea denumirilor cartofului derivă din cele germane, se consideră că a fost
adus de coloniştii germani veniţi pe meleagurile noastre la sfârşitul sec. XVIII.
Astăzi cartoful se cultivă pe mari suprafeţe pe toate continentele (tab 7.2.).
După datele F.A.O., suprafeţele cultivate pe glob cu cartof au fost de 22,528
milioane hectare în perioada 1948 - 1952, reducându-se la 19,0 milioane ha în
perioada 1979 - 1981 şi 18 milioane ha în perioada 1986 - 1990.
Suprafeţe mari cu cartof se cultivă în Europa care, împreună cele din C.S.I. au
reprezentat 66,3% în perioada 1979-1981 şi 60,6% în perioada 1986-1990, din total
mondial. Ţările care cultivă suprafeţe mari de cartof sunt: Polonia, Germania, Franţa,
din Europa; Peru, Brazilia şi Argentina, din America de Sud; S.U.A., din America de
Nord; China, India şi Japonia, din Asia.
România se numără printre ţările care cultivă suprafeţe mari cu cartof. Faţă de
perioada 1934 - 1938, când s-au cultivat 151 mii ha, în perioada 1979 - 1981 s-au
cultivat 293 mii ha; în perioada 1986 - 1990, 337 mi ha, reducându-se suprafaţa în
perioada 1991 - 1998 la 245,9 mii ha, iar anul 1999 la 218,7 mii ha.
Tabelul 7.2.
Suprafeţe şi producţii la cartof (FAO QBS vol. 11, nr. 3/4 - 1998)
Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha)
Specificare 1997- 1986- 1997- 1986-
1996 1997 1998* 1996 1997 1998*
1981 1990 1981 1990
Total mondial 19012 18092 18697 18275 17771 14177 15370 16603 15586 15692
Africa 609 793 798 807 815 8594 8909 11882 10587 11362
America de N 712 734 819 792 804 26487 28799 34708 34217 33885
USA 491 517 577 544 556 30291 32687 39193 38816 38099
America de S 985 917 9850 11721
Asia 4041 4622 6015 5799 5335 12003 13086 15427 15039 15296
China 2336 2653 3738 3502 3002 10888 11061 14201 13604 13672
Europa 12620 10978 9666 9436 9426 19228 21626 16744 15191 15116
Franţa 238 192 175 172 172 28465 34202 35709 38872 38872
Germania 824 653 369 345 345 19465 22085 36757 34978 34978
Polonia 2347 1900 1342 1306 1306 16808 18778 20283 15902 15902
România 293 337 257 255 255 14952 18850 13976 12572 13724
CSI (Rusia din 6919 6124 3405 3352 3352 11082 11790 11353 11049 9844
1996)
* Date preliminare
Judeţele care cultivă suprafeţe mari cu cartof sunt, în primul rând cele situate
în zona mai umedă şi mai răcoroasă: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna, Sibiu,
Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj.

7.1.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri


Sistematică. Cartoful aparţine fam. Solanaceae, genul Solanum L. reprezentat
printr-un număr mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Datorită diversităţii
mari de specii identificate, s-a simţit nevoia împărţirii genului în subgenuri, secţii,
subsecţii şi serii.
Prezintă importanţă subgenul Pachistemonum Dun., cu secţia Tuberarium
Dun. şi subsecţia Hyperbasarthum. Subsecţia Hyperbasarthum a fost împărţită de
către HAWKES în 17 serii, la care BUKASOV (1959) a mai adăugat 5 serii. Din cele
22 de serii, mai importante sunt două: Andigena şi Tuberosa, la care aparţin speciile
cultivate. Din seria Andigena este importantă specia Solanum andigenum (de zi
scurtă), iar din seria Tuberosa prezintă importanţă Solanum tuberosum L. cu 48
cromozomi (n = 24), singura specie de zi lungă cultivată în Europa.
Unele specii de cartof se folosesc ca material genetic valoros pentru
ameliorarea acestei plante şi obţinerea de noi soiuri. Astfel, speciile Solanum
demissum, S. punnae şi S. acaule au rezistenţă mare la temperaturi scăzute; Solanum
andigenum, S, demissum şi S. semidemissum sunt rezistente la mană şi viroze;
Solanum comersonii şi S. demissum sunt rezistente la atacul gândacului din Colorado;
Solanum curtilobum este o specie bogată în amidon; Solanum phureja şi S.
semidemissum sunt specii bogate în substanţe proteice; speciile S. antipoviczii şi S.
rybinii sunt bogate în vitamine.
Centrele de origine ale formării cartofului au fost precizate de VAVILOV:
unul în Peru şi Ecuador, iar al doilea în sudul statului Chile.
În ţara noastră, ca în întreaga Europă, se cultivă soiuri din specia S.
tuberosum, care cuprinde numeroase convarietăţi ce se deosebesc între ele după
culoarea peridermei (cojii) şi varietăţi care se deosebesc după culoarea florilor, a
miezului şi culoarea peridermei. Cultivăm soiuri de cartof autohtone şi soiuri de
import, grupate în funcţie de lungimea perioadei de vegetaţie, de întrebuinţări, de
rezistenţa la degenerare. Importanţa soiului în producţia de cartof se materializează
prin participarea lui cu 40 - 60% din nivelul recoltei de tuberculi (BERINDEI, 1985).
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart în:
timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 zile; semitimpurii cu perioada de vegetaţie
între 95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie mai mare de 130 zile.
Din punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu
tuberculi puţin făinoşi, cu consistenţă tare, nu se sfărâmă la fierbere şi se pretează
pentru salate; clasa B, cu tuberculi puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, sunt
consistenţi, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite preparate culinare; clasa C,
cu tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi ce se sfărâmă complet la fiert,
au amidon grosier şi se folosesc pentru industria amidonului.
Soiurile de cartof omologate şi autorizate în România, cuprinse în Lista
oficială a soiurilor pentru anul 2000 se grupează astfel: soiuri timpurii: Catellyna,
Fresco, Claustar, Latona, Nikita, Roclas, Runica, Rubinia, Agata, Ostara; soiuri sem-
itimpurii: Rustic, Teo, Bran, Cibin, Rene, Semenic, Suceviţa, Bârsa, Bartina, Escort,
Kondor, Romano, Rozana; soiuri semitârzii: Ago, Caşin, Sante "N", Super, Mureşan,
Desirée, Carmine, Provento, Siculus, Superstar; soiuri târzii: Titus. Caracteristicile
soiurilor sunt date în tabelul 7.3.

Ţinând seama de modul de utilizare, soiurile de cartof se grupează în:


- soiuri de masă, cu un conţinut mai redus în amidon (14 - 17%), periderma
fină, netedă, ochi superficiali şi gust plăcut;
- soiuri industriale, foarte productive, cu un conţinut ridicat în amidon (20 -
25%);
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteine;
- soiuri mixte, care pot fi folosite în scop culinar, furajer şi pentru prelucrări
industriale.
Pentru a fi valoros, un soi de cartof trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii principale:
- să aibă productivitate ridicată;
- stolonii să fie scurţi (tuberculi apropiaţi în cuib), cu tuberculi rezistenţi la
acţiuni mecanice, în vederea recoltării mecanizate;
- tuberculi rotunzi-ovali, plini, cu ochii superficiali, care se curăţă uşor cu
mijloace mecanizate şi cu pierderi minime;
- să fie rezistent la boli (râie, mană, viroze) şi, în măsura posibilului, la
gândacul din Colorado;
- repausul germinal (vegetativ) să fie lung, pentru o păstrare îndelungată şi
fără pierderi;
- soiul destinat consumului să aibă conţinut ridicat de amidon, proteine şi
vitamine în tuberculi, să nu se sfărâme la fiert şi să fie gustos.
Tabelul 7.3.
Soiuri de cartof cultivate în România
Perioada de Culoarea Conţ. în amidon Capacit. de prod. Rezistenţa la:
Soiul Provenienţa Tuberculul Utilizare
vegetaţie florilor (%) (t/ha) Viroze Mană
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Catellyna rotund, culoarea cojii şi consum toamnă - iarnă,
75 - 110 România albă 18 26 R R
01 a pulpei galbenă industrializare
Fresco
71 - 91 Olanda albă rotund - oval galben 16 31 R MR consum vară - toamnă
01
Claustar
75 - 85 Franţa albă formă scurt - ovală 16 40 M-R M-R consum vară - toamnă
01
Latona oval cu coaja galbenă
75 - 85 Olanda albă 16 36 M-R R consum timpuriu
01 iar a pulpei crem
Nikita oval rotundă, coaja şi
75 - 85 Olanda albă 16 40 R M-R consum timpuriu
01 pulpa galbenă
Roclas roşie-
82 România oval - galben 17 28 R M-R consum vară - toamnă
01 violacee
Runica roşie- oval, uşor plat, coaja şi
80 - 92 România 17,5 29,5 M-R M-R consum vară - toamnă
01 violacee pulpa galbenă
Rubinia roşie- oval, coaja roză, miezul
80 - 92 România 17 33 M-R M-R consum vară - toamnă
01 violacee galben
Ago rotund, coaja şi pulpa consum toamnă - iarnă
98 - 115 România albă 20 30 R M-R
03 galbenă industrializare
Rustic
95 -115 România albă oval, galben - deschis 17 29 R M-R consum toamnă - iarnă pentru furaj
02
Teo oval, coaja roşie, pulpa
98 -120 România albă 15 27 MR MR consum toamnă - iarnă
02 galbenă
Bran
93 România - rotund, oval galben 18,5 - 20 30 R MR consum vară, industrializare
02
Cibin rotund, coaja roz, miez
93 România violacee 15,8 - 17,6 29 - 31 MR S consum timpuriu vară - toamnă
02 galben
Rene
94 România albă oval - galben 17,6 41 R MR consum vară - toamnă
02
Semenic rotund - oval, coaja şi
90 - 105 România albă 15 - 16 43 - MR consum vară - toamnă
02 miezul alb - gălbui

Tabelul 7.3.(continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
oval - alungită, coaja
Suceviţa roz -
85 - 100 România roşie, miez galben - 14 - 16 43 S S consum vară - toamnă
02 violacee
deschis
Bârsa
98 România albă rotund - oval, galben 14 - 17 28 - 34 R MR consum vară - toamnă
02
Caşin
105 - 110 România - rotund - oval, galben 19 - 20 42 MR S industrializare alimentaţie
03
Sante "N"
110 - 115 Olanda albă oval - alungit, galben 15 30 - 40 MR MR consum toamnă – iarnă
03
Super
100 - 120 România albă rotund - oval, galben 17 - 18 50 R R consum toamnă – iarnă
03
Bartina rotund - oval, coaja
110 Olanda albă 12 36 - 40 M-R M-R consum toamnă – iarnă
02 roşie, pulpa galbenă
Escort rotund - oval, coaja
104 Olanda albă 16,9 35 R R consum toamnă – iarnă
02 galbenă, pulpa crem
Kondor alungit, coaja roşie,
105 Olanda violetă 15 35 M-R MR consum toamnă – iarnă
02 pulpa galbenă
Romano violet - oval - sferic, coaja
105 Olanda 16 - 17 34 R MR consum toamnă – iarnă
02 deschis roşie, pulpa crem
Mureşan
101 - 115 România albă oval - galben 15 - 18 52 R M-R consum toamnă – iarnă
03
Desirée roz - oval - alung, coaja roşie
101 - 120 Olanda 16 - 17 49 MR R consum toamnă – iarnă
03 violacee - deschis, miez galben
Titus consum toamnă - iarnă
120 România albă rotund - galben 18 - 22 30 R MR
04 industrializare
Agata oval, coaja galbenă, consum extratimpuriu, timpuriu şi de
76 Olanda albă 11,7 35 M M
01 pulpa gălbuie vară
Ostara oval, coaja şi pulpa consum extratimpuriu, timpuriu şi de
75-85 Olanda albă 14 - 17 41 S
01 galbenă vară
rotund - oval, coaja
Rozana
82 - 94 România roză roşie, pulpa alb - 16,8 - 18,8 peste 30 R-M R consum toamnă - iarnă, chips
02
gălbuie
Carmine roşie - oval - alungit, coaja
115 Franţa 18 47,4 M consum vară - toamnă B/C
03 violetă roşie, pulpa crem

Tabelul 7.3.(continuare)
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Proventa consum toamnă - iarnă
100 - 103 Olanda 16 peste 34 R-M M
03 B
consum toamnă - iarnă, industrializ
Siculus albastră - oval - alungită, coaja şi
93 - 107 România 18,6 48,5 R-M M C/D.
03 deschis pulpa galbenă
Super -
ovală, coaja galbenă,
star 113 Franţa albă aprox. 20 30,7 M industrializ. D
pulpa gălbuie
03
Mariana oval - alungită, coaja
74 Franţa albă 13,8 30,1 S S consum timpuriu C
01 galbenă, pulpa albă
scurt - ovală, coaja
Minerva
81 România albă galbenă, pulpa alb - 16,8 47,5 S S consum toamnă C
01
gălbuie
Superior*
alungită, coaja gălbuie,
Newleaf 85 USA roz - lila 15,1 33,0 - S consum vară – toamnă. B
pulpa albă
02
Signal scurt - ovală, coaja toamnă - iarnă,
99 Olanda albă 20,3 46,5 R M
03 galbenă, pulpa gălbuie industrializare. B
Oscar roşu - scurt - ovală, coaja toamnă - iarnă
97 Germania 21,2 42,7 R S
03 violet roşie, pulpa gălbuie B
Eterna rotundă, coaja galbenă, toamnă - iarnă
90 - 110 România albă 21,3 40,7 R M
03 pulpa galbenă B/C
Robusta roz - oval - rotundă, coaja toamnă - iarnă
95 - 119 România 22,5 44,3 R M
03 violaceu roşie, pulpa galbenă B/C

În anul 1999 s-au mai introdus în lista de soiuri: Amelia - România, 03; Atlas - Franţa, 03; Christian - România,03; Cosmo - Olanda,03; Nana - România,03; Nemere - România,03; Nicoleta -
România,03; Coval - România,03; Cristela - România,03; Frumoasa - România, 02; Karlena - Germania, 02; Harghita - România, 03; Impala - Olanda,02; Pamina - România, 03; Rasant - Germania, 02;
Redsec - România, 03. În anul 2000 s-au introdus în listă soiurile: Luiza - România, 03; Milenium - România, 03; Moldoviţa - România, 02; Nativ - România 02; Dragomirna - România, 03; Tâmpa - România,
03.
Precocitatea: 01 - timpurii; 02 - semitimpurii; 03 - semitârzii; 04 - târzii.
*- rezistent la gândacul din Colorado.
7.1.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice.
Cartoful (fig. 7.1.) este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi, mai rar,
prin sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată
când se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii
primare, mugurale, care se formează la nodurile tulpinii subterane şi rădăcini
secundare (sau stolonifere), care sunt grupate (3 - 5) în jurul fiecărui stolon. Sistemul
radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 - 10% din masa întregii
plante, iar în unele cazuri sub 5%; are, însă, o bună capacitate de absorbţie a apei şi
elementelor nutritive. Rădăcinile pătrund în sol până la 70 - 100 cm (mai rar 150 -
200 cm) şi se răspândesc în jurul plantei pe o rază 30 - 60 cm. Circa 50% din masa
rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol arat. Sistemul radicular este mai dezvoltat la
soiurile tardive şi semitardive.
Rădăcinile cresc intens imediat după răsărire, masa cea mai mare
înregistrându-se de la formarea mugurilor florali, la înflorire. Dezvoltarea rădăcinilor
este influenţată de factori genetici, pedo-climatici şi de tehnologie.

Fig. 7.1. Morfologia cartofului şi ciclul său de vegetaţie

Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee).


Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din
sămânţă la înmulţirea generativă. Tulpina este ierboasa, erectă la începutul vegetaţiei,
semierectă sau culcată la maturitate cu lungimea de 30 - 150 cm, mai rar 200 cm.
Tulpina epigee este, de regulă, rotundă în partea superioară şi prismatică,
triunghiulară sau pătrată în partea bazală, uneori aripată, având culoarea verde cu
pigmentaţie brună-roşcată, albastră-violacee, roşie-purpurie, acestea fiind caractere de
soi. Creşterea intensă a părţii aeriene durează, la diferitele soiuri, între 37 şi 80 zile
după răsărire.
În general când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1 : 1, tufa îşi
încetează creşterea, acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi. La o cultură de
cartof normal dezvoltată, greutatea tuberculilor în final, este de 3 ori mai mare decât a
vrejurilor (inclusiv frunze).
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8, în
funcţie de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă, culcată,
răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă şi nearipată, pe ea formându-se rădăcinile şi
stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, care se formează, de regulă,
înaintea dezvoltării lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Stolonii în număr de 12 - 15 la o plantă, sunt scurţi (sub 10 - 15 cm) pentru a
asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, sunt mai groşi decât rădăcinile şi
poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod, având forma unor ramuri îngroşate,
suculente, cărnoase, de culoare albă sau pigmentate. Ei au poziţie orizontală sau
oblică în jos, cresc la început în lungime formând noduri şi internoduri, apoi se
îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se diferenţiază. Stolonii îşi îngroaşă ultimele 10
- 12 internoduri la partea terminală, transformându-se în tuberculi de cartof.
Tuberculii au iniţial, forma unor noduli, ca apoi, prin creşterea în grosime
(mai repede) şi în lungime (mai încet), să capete mărimea şi forma caracteristică
soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, ceea ce se deduce şi din
prezenţa reminiscenţelor foliare pe
tuberculii tineri, lipsite de clorofilă, care,
odată cu îngroşarea peridermului, se
atrofiază treptat, formând "sprânceana"
ochilor. Sub această formaţiune iau naştere
mugurii dorminzi, grupaţi câte trei,
formând ochiul propriu-zis al tuberculului.
Tuberculul de cartof are o parte
bazală sau "ombilicală" cu care se prinde
de stolon şi o parte opusă, numită
"coronară", apicală sau vârful care poartă
mugurele terminal. Distribuirea ochilor pe Fig. 7.2. Secţiune macroscopică
suprafaţa tuberculului este în spirală, prin tuberculul de cartof:
aflându-se mai mulţi pe partea coronară.
Numărul, mărimea şi adâncimea ochilor se înv – înveliş (periderma);
diferenţiază în funcţie de specie şi soi. La sc – scoarţă; fc – fascicul conducător;
germinare se dezvoltă mai întâi mugurele m1, m2 – parenchim medular.
din mijloc, iar ceilalţi doi, de rezervă, apar,
de regulă, după eventuala rupere a lăstarului principal.
Iniţierea formării tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10 - 35 zile după
răsărirea plantelor, iar creşterea acestora durează 45 - 85 zile, perioadă considerată
critică pentru apă şi substanţe nutritive. Tuberculul tânăr este protejat de epidermă
care se exfoliază, locul ei fiind luat de înveliş - peridermă sau coajă (fig. 7.2.).
Periderma este elastică, densă netedă rugoasă sau reticulată de culoare albă gălbuie,
roză, pătată cu galben, violacee sau roşie, în funcţie de specie şi soi.
Tuberculii încolţiţi la lumină formează nişte lăstari groşi şi viguroşi, scurţi şi
pigmentaţi în nuanţe antocianice variate, pubescenţi sau glabri, constituind caractere
morfologice constante şi specifice de soi.
În funcţie de raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculilor; se defineşte
conturul acestora în secţiune longitudinală (DAMBROTH, 1969), astfel: rotund,
rotund-oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung.
După greutate, tuberculii sa împart în: mari (peste 120 g), mijlocii (80 - 120
g), mici (40 - 80 g) şi foarte mici (sub 40 g).
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii şi
stolonului.
Într-o secţiune transversală prin tubercul se poate vedea cu ochiul liber un inel
mai intens colorat, care porneşte din partea ombilicală şi se apropie mai mult de
epidermă în locul de dispunere a ochilor (v. fig. 7.1 şi 7.2). Acest inel este format din
vase libero-lemnoase prin care tuberculul se aprovizionează cu apă şi elemente
nutritive. Spre exteriorul acestui inel se situează scoarţa şi periderma, iar spre interior
parenchimul medular (măduva). Periderma începe să se formeze de la partea
ombilicală a tuberculului spre partea coronară şi se compune din suber, felogen (zona
generatoare de suber şi feloderm) şi feloderm spre interior.
După formarea suberului schimbul de gaze între tubercul şi atmosferă se face
prin lenticele care se formează sub stomate. Fasciculele conducătoare sunt
bicolaterale, cu floemul extern mai dezvoltat faţă de cel intern. Scoarţa este un ţesut
parenchimatic cu celule pline cu grăunciori de amidon, de formă elipsoidală, cu o
stratificare con-centrică în jurul
hilului (excen-tric), cu porţiuni
mai luminoase sau mai
întunecate, în funcţie de
depunerea amidonului noaptea
sau ziua (fig. 7.3.).
Frunzele, formate după
germinara seminţei sau pe
lăstarii proveniţi din tuberculi,
sunt mici şi simple. Celelalte
frunze sunt compuse şi
imparipenat-sectate, au foliole
de mărimi diferite care
alternează, foliola terminală
fiind mai mare şi unită cu una
sau ambele foliole laterale la
unele soiuri. Numărul de frunze Fig. 7.3. Structura microscopică a tuberculului de
pe tulpină oscilează între 8 şi cartof:
12, în funcţie de soi. Foliolele A – tubercul de 2,5 mm; B – tubercul de 10 mm;
au formă eliptică, ovală, C – tubercul matur; sb – suber; fe – felogen;
ovoidală, cu vârful lung sau fel – feloderm; sc – scoarţă; lbe –liber extern;
scurt acuminat. Frunzele au lbi – liber intern; cb – cambiu; lm – lemn;
culoarea verde-închis, verde-- D – celulă cu amidon.
gălbuie sau verde-cenuşie, fiind lucioase sau mate.
Inflorescenţa şi florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse.
Floarea este formată dintr-un caliciu din cinci sepale laciniate, parţial gamosepal,
persistent pe fruct, corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee-
deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu tubul
scurt şi limbul explanat. Androceul este format din cinci stamine cu filamente scurte,
concrescute la bază cu petalele şi între ele, având anterele conice de culoare galbenă
sau portocalie.
Pistilul se compune din ovarul rotund-oval format din 2 - 4 carpele, cu mai
multe ovule, un stil şi un stigmat glandulos, bilobat sau trilobat.
Polenizarea este predominant autogama. Înfloritul şi durata lui variază în
funcţie de soi şi condiţiile climatice; la soiurile timpurii şi în zonele, mai calde
înfloritul este mai slab şi de durată scurtă. Plantele crescute în condiţii optime
înfloresc şi fructifică mai bine.
Fructul este o bacă de formă sferică conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă
şi polispermă (150 - 200 seminţe). Baca are culoarea verde sau verde pigmentată în
albastru sau violaceu.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu
capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de
ameliorare.
Fazele de vegetaţie ale cartofului. Deoarece unele soiuri de cartof nu
înfloresc sau înfloresc fără să fructifice, nefiind nici o concordanţă între îmbobocire şi
începutul formării tuberculilor, fazele de vegetaţie la cartof nu se manifestă în funcţie
de etapele înmulţirii generative, ci în funcţie de creşterea organelor vegetative aeriene
şi subterane, etapizare propusă de K. Z. BUDIN (tab. 7.3).
Cunoaşterea fazelor de vegetaţie prezintă mult interes în tehnologia de
cultivare:
Tabelul 7.3.
Fazele de vegetaţie la cartof
Lungimea fazei Organele plantei în creştere
Faza
(zile) intensă
Rădăcinile primare mugurale şi
De la plantare la răsărire 15-30
părţile subterane ale lăstarilor
Rădăcinile (mai ales cele
De la răsărire la tuberizare 10-35
stolonifere), tulpinile şi frunzele
De la tuberizare la încetarea Organele aeriene şi în ritm foarte
25-45
creşterii tufelor intens tuberculii
De la încetarea creşterii tufelor la
Tuberculii în ritm din ce în ce
ofilirea sau uscarea acestora 20-40
mai încetinit
(maturarea tuberculilor)
Total 75-150
- cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea lucrărilor
de îngrijire şi a momentului aplicării erbicidelor;
- cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor
(tuberizare) se evită irigarea şi excesul de azot în această etapă care reduc numărul de
tuberculi sau prelungesc tuberizarea; excesul de azot poate determina chiar resorbţia
unor stoloni şi tuberculi; de asemenea, pentru o bună tuberizare, trebuie evitată
tasarea solului;
- după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea şi
fertilizarea sunt foarte importante pentru creşterea randamentului la hectar;
- după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Ciclul de vegetaţie al cartofului (particularităţi biologice). În mod obişnuit,
cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin tuberculi şi numai în lucrările de
ameliorare se foloseşte înmulţirea prin seminţe. Înmulţirea vegetativă se desfăşoară
astfel: din mugurii ochilor de pe tuberculi se formează colţii (lăstarii) fie înainte de
plantare, fie după plantare. Din colţii formaţi în condiţii optime de temperatură şi
umiditate se dezvoltă rădăcini şi tulpini. Tulpinile ajung la suprafaţa solului (plantele
răsar şi în prezenţa luminii), îşi desfăşoară procesul de fotosinteză, înverzesc,
formându-se în continuare frunzele. Paralel cu formarea frunzelor tulpinile cresc şi
ajung la dezvoltarea maximă în timpul înfloririi.
Pe partea subterană a tulpinii cresc rădăcinile şi stolonii, iar pe măsură ce se
înaintează în vegetaţie stolonii se îngroaşă la capăt, formând tuberculii. Tuberculii
cresc, de regulă, după terminarea creşterii părţilor aeriene şi ajung la maturitate odată
cu partea aeriană.
Ciclul de vegetaţie al cartofului cuprinde trei etape principale: a) repausul
germinativ (vegetativ); b) creşterea lăstarilor (incubaţia); c) creşterea plantelor şi
tuberizarea.
Repausul germinativ (vegetativ) începe de la recoltarea tuberculilor şi
durează, în funcţie de soi, 2 - 3 luni, timp în care nu formează lăstari, chiar dacă sunt
condiţii optime de germinare. Cauzele repausului vegetativ (germinal) sunt
următoarele:
- suberul atenuează pătrunderea aerului (deci respiraţia), limitând procesele
oxidative necesare mugurilor pentru pornirea în vegetaţie.
- dominanţa în muguri a substanţelor inhibitoare asupra celor stimulatoare
creşterii;
- starea fiziologică "specială" a protoplasmei din celulele aflate în apropierea
ochilor (E. J. JABLONSKI, 1959).
Este de dorit ca repausul germinal să fie lung la tuberculii destinaţi
consumului şi scurt la tuberculii destinaţi plantărilor în alte zone, în cursul aceluiaşi
an. Lungimea repausului germinal este influenţată de soi, condiţiile de cultura,
îndeosebi temperatura, şi regimul precipitaţiilor, influenţând asupra păstrării
tuberculilor.
Repausul germinativ se poate prelungi sau scurta, acţionând direct asupra
tuberculilor şi, în unele cazuri, chiar asupra plantei înainte de recoltare. Pentru
prelungirea repausului germinativ tuberculii. se păstrează la temperaturi de 2 - 3°C
sau se tratează cu substanţe chimice care inhibă încolţirea, cum ar fi cele de tip
MENA (ester metilic al acidului alfa-naftil-acetic), de tip T.C.N.B. (tetraclor
nitrobenzol), de tip I.P.P.C. (izopropil-n-fenilcarbamat), de tip C.I.P.C. (izopropril-n-
clorfenilcarbamat), sau pe bază de NONANOL (3-5-5-trimetilhexan-1-ol).
Preparatul "Cartofin" (de tip MENA), produs în România, se utilizează în
doză de 2 kg la o tonă de tuberculi, tratarea făcându-se după cicatrizarea eventualelor
răni.
Rezultate bune se obţin folosind produsul "Superstop" sau "Luxan" (I.P.P.C. +
C.I.P.C.), folosit ca aerosoli (20 ml/t tuberculi) în aerul de ventilaţie, la o lună după
depozitarea tuberculilor.
Keim-Stop este un produs comercial pe bază de CIPC, omologat în 1995,
pentru prevenirea încolţirii tuberculilor. Se prezintă ca o pulbere omogenă fină cu
care se prăfuiesc tuberculii sănătoşi, bine zvântaţi şi maturaţi, folosindu-se 1 kg
produs la tona de tuberculi.
Hidrazida maleică, în concentraţie de 2,5‰, se foloseşte la stropirea frunzelor
de cartof, cu 20 - 30 de zile înainte de recoltare, având un efect inhibitor asupra
germinaţiei tuberculului pentru o perioadă de 7 luni, reducându-se de 3 - 6 ori
pierderile la păstrare.
Tuberculii pot fi scoşi din repaus germinal tratându-se cu diferite substanţe
chimice, mai importante fiind: tiouree, soluţie 0,3%, în care se ţin tuberculii 30
minute, apoi 10 - 12 ore sub prelate (pentru sudaţie); rindite (7 părţi în volum de
etilen clorhidrin, 3 părţi etilen diclorid, o parte carbon tetraclorid). Amestecul
substanţelor emite vapori în care se ţin tuberculii timp de 4 zile, la temperatura de
22,5°C, în spaţii ermetic închise.
Scurtarea repausului germinal se poate face şi pe cale fizică prin scarificare
(zgârierea) peridermei tuberculilor.
Stadiul de incubaţie. După ieşirea tuberculilor din repausul germinal, urmează
stadiul de incubaţie. Tuberculii de cartof, în timpul păstrării, formează, ca şi frunzele,
aceeaşi substanţă ce stimulează tuberizarea, numită, convenţional, "hormon de
tuberizare".
Perioada cuprinsă între încheierea repausului germinal şi până la acumularea
în cantitate maximă a substanţei de tuberizare este considerată stadiu de incubaţie.
Acest fenomen este ireversibil şi explică de ce se obţin producţii mici la plantele
obţinute din tuberculi păstraţi în condiţii necorespunzătoare timp îndelungat.
Temperatura ridicată în timpul păstrării grăbeşte procesul de sintetizare a substanţei
de tuberizare şi tuberculul îşi încheie stadiul de incubaţie înainte de plantare,
reducându-se mult capacitatea de producţie a cartofului.
Acumularea substanţei de tuberizare în tubercul se face treptat, cu atât mai
repede, cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată, înregistrându-se la fiecare
doză din această substanţă un anumit stadiu fiziologic (fig. 7.4). Astfel, când doza de
hormon este nulă în tubercul, acesta este în repaus vegetativ. Când doza de hormon
acumulată este slabă, începe "trezirea la germinaţie a mugurilor"; la o doză uşoară a
hormonului, considerată stadiul fiziologic I, sau prima perioadă a germinaţiei, se
formează un singur germene (colţ) cu dominanţă apicală, iar plantarea în această fază
determină o creştere lentă. Când doza de hormon este mijlocie - stadiul fiziologic II -
se consideră a doua fază de germinaţie, când toţi mugurii de pe partea apicală
(coronară) pornesc în vegetaţie, iar tuberculul plantat în acest stadiu prezintă o
creştere rapidă a germenilor, fiind stadiul optim de plantare; când doza de hormon
este puternică - stadiul fiziologic III (sau a treia perioadă a germinaţiei), germenii care
se formează sunt filiformi şi ramificaţi: tuberculii plantaţi în această fază nu
manifestă nici un fel de creştere şi tuberizează imediat în pământ; la doza maximă de
hormon, considerat stadiu de incubaţie atins, germenii tuberizează chiar înainte de
plantare. Plantat în acest stadiu, tuberculul formează stoloni scurţi care dau naştere la
tuberculi-fii ("pui") şi planta nu mai răsare (fig 7.5.).
Vigoarea germinaţiei este urmată de o vigoare a creşterii, înregistrându-se 3
faze distincte: o fază de creştere lentă, când tuberculii sunt în stadiul fiziologic I, care
succede repausul vegetativ; o fază de creştere activă, când tuberculii se află în stadiul
fiziologic II şi se formează destul de accelerat noi germeni; o fază de creştere
încetinită (practic nulă), când tuberculii se află în stadiul fiziologic III.
Plantarea efectuată în stadiul II determină o creştere rapidă şi viguroasă, iar
când se plantează tuberculi aflaţi în stadiul III, în ciuda condiţiilor bune de sol şi
fertilizare, se obţin plante plăpânde, slabe; de aici rezultă importanţa vârstei
fiziologice a tuberculului în evidenţierea capacităţii de creştere la cartof. Tuberculii
conservaţi în depozite cu temperatură controlată trec direct în stadiul fiziologic II şi
emit germeni viguroşi încă de la începutul vegetaţiei.
Factorii care influenţează evoluţia lăstarilor (incubaţia) sunt: condiţiile
păstrării tuberculilor, soiul cultivat, substanţele de creştere. Incubaţia începe cu atât
mai devreme, cu cât tuberculii se păstrează la temperaturi mai ridicate, având
intensitate redusă la temperaturi cuprinse între 2 şi 20°C. Incubaţia se produce mai
repede la întuneric şi umiditate relativă a aerului ridicată, decât la lumină şi
uscăciune.
În condiţii identice de păstrare, unele soiuri incubează mai repede decât altele.
Numeroase rezultate experimentale atestă că procesele evoluţiei lăstarilor au loc în
tuberculul-mamă. Lăstarii născuţi din mugurii tineri grefaţi pe tuberculi bătrâni
(avansaţi în incubaţie) au crescut mai repede decât mugurii bătrâni grefaţi pe
tuberculi tineri (mai puţin avansaţi în incubaţie). Aşadar tuberculul-mamă trebuie
considerat "mediul fundamental" al procesului de incubaţie, iar creşterea lăstarilor nu
este altceva decât exteriorizarea acestui proces.
Cu alte cuvinte, numărul şi greutatea lăstarilor produşi de tubercul într-un
anumit timp depind de gradul evoluţiei tuberculului-mamă în procesul incubaţiei. Cu
cât această evoluţie este mai avansată, cu atât se reduce numărul şi greutatea
lăstarilor.
Tuberculii proveniţi de la plantele stropite cu acid giberelic (2,5 - 5 mg/l) dau
naştere la plante mai viguroase ce vor forma mai mulţi tuberculi în cuib, aceştia
rămânând, însă, mai mici, încât pot fi utilizaţi ca material de plantare sau în industria
conservelor şi a fabricării cartofilor cips.
Creşterea şi tuberizarea plantelor de cartof. În ciclul ontogenetic al cartofului
se remarcă: creşterea foliară; procesul inducţiei şi desfăşurării tuberizării, creşterea şi
tuberizarea - procese ce se desfăşoară concomitent sau consecutiv.
Creşterea foliară nu depinde numai de factorii climatici (temperatură, lumină,
umiditate) sau de soi, ci şi de vârsta fiziologică şi greutatea tuber-culului plantat. În
aceeaşi etapă a creşterii, în condiţii de mediu identice şi tuberculi plantaţi cu acelaşi
grad de incubaţie, intensitatea fotosintezei plantelor provenite din tuberculi mari a
fost superioară intensităţii fotosintezei plan-telor obţinute din tuberculi mici.
Pe de altă parte, la mărimea identică a tuberculilor-mamă, randamentul
fotosintezei a fost întotdeauna mai scăzut la plantele formate din tuberculi abia ieşiţi
din perioada "repausului germinal", comparativ cu cei ieşiţi de mai mult timp.
Fig. 7.4. Fazele de incubaţie a tuberculului de cartof

Inducţia tuberizării depinde de


factorii de mediu (temperatură şi
fotoperioadă) şi de însuşirile plantei
(tubercul-mamă şi masă foliară).
Temperaturile mai mici de 18°C
favorizează tuberizarea, în timp ce
temperaturile mai mari de 18°C (îndeosebi
noaptea) determină creşterea plantelor în
detrimentul tuberizării.
Fotoperioada prezintă, de
asemenea o deosebită importanţă pentru
cartof. KOPETZ şi STEINEK au dovedit
Fig.7.5. Tubercul de cartof cu « fii »
că soiurile de cartof tuberizează, în general, în condiţii de zi scurtă, deosebindu-se
între ele numai prin fotoperioada critică (13 - 16 ore) a cărei depăşire se concretizează
în oprirea tuberizării.
După fotoperioada critică, se deosebesc: a) soiuri cu fotoperioada critică
scurtă (sub 14 ore), cele tardive, care trebuie plantate devreme, cu scopul ca frunzele
lor să aibă timp să sintetizeze suficientă substanţă de tuberizare în timpul zilelor
scurte de primăvară; soiurile foarte tardive riscă să aibă tuberizare în timpul
perioadelor calde şi al zilelor lungi; tuberizarea reluată mai târziu dă tuberculi în
"serii"; b) soiuri cu fotoperioada critică lungă (mai mare de 14 ore), cele precoce şi
semiprecoce, care se pot planta mai târziu, fără a se perturba tuberizarea. Plantarea
prea timpurie a acestor soiuri poate favoriza tuberizarea foarte rapidă, care, obişnuit,
se corelează întotdeauna cu o vigoare vegetativă redusă a părţilor aeriene.
Temperatura şi fotoperioada se intercondiţionează. Nu se poate defini fotoperioada
critică fără precizarea temperaturii la care se realizează tuberizarea.
MADEC şi PERENNEC (1956, 1959) au stabilit, experimental, rolul
tuberculului-mamă şi al frunzelor în inducţia tuberizării, dovedind că tuberculii mai
avansaţi în "vârsta fiziologică" produc plante cu tuberizare mai precoce în cadrul
aceluiaşi soi şi în condiţii similare de mediu.
Pentru a demonstra rolul frunzelor în inducţia tuberizării, MADEC şi
PERENNEC au utilizat hibrizi vegetativi între tomate şi cartof sau de cartof cu cartof,
urmărind să demonstreze că în frunze se formează "hormonul de tuberizare" similar
cu cel din tuberculul-mamă, care induce fenomenul de tuberizare. Ei au constatat:
- dacă lăstarii hibrizilor vegetativi tomate/cartof s-au butăşit (separat) de
tuberculul-mamă la puţin timp după altoire (mai puţin de 15 zile), ei nu tuberizează,
pe când butaşii cartof/cartof produc tuberculi normali;
- dacă pe butaşii tomate/cartof se regrefează foliaj de cartof, ei recapătă
capacitatea de tuberizare, ceea ce dovedeşte că substanţa inductivă a acestui proces s-
a elaborat în frunzele cartofului şi a traversat tulpina de tomate ajungând în stoloni;
- separarea de tuberculul-mamă a butaşilor tomate/cartof, la mai mult de 15
zile după altoire, n-a împiedicat (blocat) tuberizarea a cărei inducţie se datorează, în
acest caz, tuberculului-mamă.
Creşterea şi tuberizarea butaşilor scoşi de sub influenţa tuberculului-mamă
au permis lui MADEC şi PERENNEC să aprofundeze determinismul foto- şi
termoperiodic al tuberizării. După intensitatea creşterii, după lungimea stolonilor şi
felul tuberizării, butaşii pot fi clasificaţi în trei tipuri (grupe):
- tipul I, cu tuberizare precoce, formând tuberculi sesili ori formaţi pe stoloni
scurţi. Creşterea şi alungirea tulpinilor epigee sunt slabe înaintea tuberizării şi minime
ori nule după tuberizare. Acest tip se întâlneşte la soiurile de zi scurtă, care pot
tuberiza şi în condiţii de zi mai lungă, dacă durata iluminării nu depăşeşte nivelul
fotoperioadei critice;
- tipul II se caracterizează prin tuberizare tardivă, formând tuberculi pe stoloni
lungi şi ramificaţi. Creşterea şi alungirea părţilor epigee, a rădăcinilor şi stolonilor
sunt foarte puternice înaintea tuberizării şi scăzute după aceea. Acest tip se realizează
la toate soiurile cultivate în condiţii neprielnice de inducţie a tuberizării (zile lungi şi
foarte lungi, cu durata iluminării mai mare decât fotoperioada critică);
- tipul III se caracterizează prin declanşarea precoce a tuberizării, cu realizarea
în scurt timp a mărimii noilor tuberculi, din ai căror muguri se formează stoloni noi
care, la rândul lor, vor tuberiza mai puţin rapid. A doua tuberizare este precedată,
uneori de formarea a noi lăstari aerieni. Creşterea părţilor epigee a plantelor, destul de
slabă înaintea primei tuberizări, devine foarte puternică în timpul relăstăririi, oprindu-
se după a doua tuberizare. Acest tip de creştere şi tuberizare se întâlneşte când
condiţiile de temperatură şi durata fotoperioadei, prielnice la începutul inducţiei
tuberizării, devin neprielnice după un anumit timp.
Aşadar există, aparent, un real antagonism între creşterea şi tuberizarea
butaşilor, distingându-se următoarele faze: a) creşterea vegetativă; b) faza de
tranziţie, destul de scurt, în care are loc inducţia tuberizării, creşterea încetineşte,
pentru a se opri definitiv în timpul tuberizării c) faza tuberizării d) creşterea şi
tuberizarea plantelor.
Inducţia tuberizării este, deci, un proces atât calitativ, cât şi cantitativ.
Declanşarea acestui proces necesită prezenţa unei anumite cantităţi de substanţă
(hormon) de tuberizare, sintetizată în frunze, iar inducţia tuberizării este definitivă
(ireversibilă), când creşte concentraţia substanţei de tuberizare atât de mult, încât
opreşte în totalitate creşterea părţilor epigee.

Fig. 7.6. Creşterea şi tuberizarea la cartof

Pentru a explica creşterea şi tuberizarea cartofului, MADEC şi PERENNEC


aseamănă planta întreagă (tuberculul-mamă şi foliajul) cu o eprubetă gradată (fig.
7.6), iar substanţa inductivă (substanţa de tuberizare) sintetizată de tuberculul-mamă
şi frunze cu lichidul din epruvetă.
I. Pentru a provoca pornirea tuberizării, este necesar să se atingă un anumit
nivel al substanţei de tuberizare (A). Când substanţa de tuberizare din tuberculul-
mamă şi frunze se află sub nivelul declanşării tuberizării (sub A), se înregistrează
creşterea plantelor de cartof sub influenţa favorabilă a mediului: zile foarte lungi
pentru un anumit soi şi temperaturi foarte ridicate (mai cu seamă noaptea);
II. Tuberizarea este definitivă sau ireversibilă, când substanţa de tuberizare
depăşeşte nivelul B. Când substanţa de tuberizare ajunge la nivelul B sau îl depăşeşte,
creşterea se opreşte şi urmează tuberizarea. Se întâlnesc două situaţii: 1) când
condiţiile de mediu sunt foarte favorabile tuberizării (plantări timpurii, zile scurte şi
temperaturi scăzute în sol); 2) când tuberculul-mamă a atins "stadiul de incubaţie", ca
urmare a unei proaste păstrări şi se produce "puitul" (apariţia de "fii". Acest "puit" de
creştere este accentuat de o plantare timpurie în sol umed şi rece şi la soiurile
sensibile la acest fenomen.
III. Între nivelul A (declanşarea tuberizării) şi B (nivelul ireversibil al
tuberizării) are loc tuberizarea şi creşterea. Se produce, simultan, creşterea şi
tuberizarea în cazul plantărilor în condiţii optime cu tuberculi bine conservaţi aflaţi în
stadiul fiziologic II, situaţie întâlnită la majoritatea culturilor normale de cartof, în
condiţii corespunzătoare.
IV. Tuberizarea poate să se oprească momentan. Dacă planta se măreşte mai
repede decât poate foliajul să elaboreze substanţa de tuberizare, în perioade favorabile
creşterii, se opreşte tuberizarea, ca şi cum eprubeta s-ar lărgi şi lichidul ar scădea sub
nivelul A (declanşarea tuberizării). Când revin condiţiile normale (temperatură şi
fotoperioadă) tuberizarea se reia la parametri normali, dar cu consecinţe negative
asupra producţiei.
Din cele discutate rezultă că, atunci când substanţa de tuberizare se află sub
nivelul A (declanşarea tuberizării), are loc creşterea activă a plantelor, fără să se
realizeze tuberizarea. Această situaţie se întâlneşte când temperatura este ridicată,
zilele sunt lungi, tuberculul-mamă este insuficient incubat; dacă substanţa de
tuberizare se află între limitele A şi B, se realizează atât creşterea, cât şi tuberizarea
simultan, acest lucru fiind determinat de temperaturi favorabile, zile lungi, tubercul-
mamă puţin incubat; când substanţa de tuberizare depăşeşte nivelul B (nivelul
ireversibil al tuberizării), se opreşte creşterea plantei şi are loc tuberizarea
ireversibilă, fiind determinată de temperaturi scăzute, zile scurte, tuberculul-mamă
incubat, soiuri sensibile.

7.1.1.6. Degenerarea cartofului

Cultivatorii de cartof au constatat că, indiferent de soiul folosit, condiţiile


climatice şi tehnologia de cultivare, producţia scade an de an, în cazul în care se
utilizează ca material de plantare tuberculi din producţia proprie, fenomenul fiind
numit "degenerarea cartofului".
Cercetării ştiinţifice i-a revenit sarcina găsirii factorilor care determină
degenerarea cartofului şi a preîntâmpinării acestui fenomen. Scăderea producţiei la
cartof se manifestă prin colţi (germeni) din ce în ce mai slabi, în cele din urmă
filiformi (filoşi), plantele fiind mai debile, unele soiuri ajungând la dispariţie, mai ales
cele timpurii şi în zone mai calde şi secetoase cu atacuri frecvente ale agenţilor
patogeni.
ANTONIE AGUSTINE PARMENTIER (1737 - 1813), considerat părintele
răspândirii cartofului în Europa, a fost primul om de ştiinţă care a sesizat degenerarea
la soiurile de cartof cultivate în Franţa, explicând fenomenul ca un efect al
îmbătrânirii cauzat de înmulţirea vegetativă repetată, propunând crearea continuă de
noi soiuri din seminţe şi scoaterea din cultură a celor degenerate.
La nivelul cunoştinţelor actuale, prin degenerarea cartofului se înţelege un
fenomen biologic complex, dependent de valoarea materialului de plantare, şi care a
fost pus pe seama mai multor factori. Unii cercetători germani şi ruşi pun fenomenul
degenerării cartofului pe seama condiţiilor climatice necorespunzătoare cum ar fi
lipsa umidităţii, temperaturi excesiv de mari (peste 30 - 35°C), care duc la stagnarea
creşterii tuberculilor, la scurtarea repausului germinal şi încolţirea tuberculilor chiar
din câmp, înainte de recoltare, pierzându-şi, astfel, vitalitatea. Degenerarea, în acest
caz, ar fi de natură climatică sau fiziologică şi se produce mai repede în zonele mai
calde şi mai secetoase. Tuberculii obţinuţi în asemenea condiţii sunt, fiziologic,
bătrâni şi dau producţii foarte mici, dacă sunt folosiţi la plantare.
L. ROJALIN menţionează că, degenerarea cartofului este provocată de
modificarea metabolismului plantelor afectate de temperaturile din timpul perioadei
de vegetaţie, de insuficienţa umidităţii şi de tehnologia de cultură necorespunzătoare,
iar Z. FABIANI (1959) arată că se realizează un "dezacord" între soiul de cartof şi
factorii de mediu, cu consecinţe nefavorabile asupra vigorii întregii plante,
materializat, mai ales prin colţi filoşi ("filozitate"). Pentru a obţine producţii bune în
zonele secetoase şi calde, trebuie folosit material de plantare nedegenerat iar
condiţiile de vegetaţie să fie dirijate prin tehnologia folosită (plantare, irigare etc.).
Unii cercetători olandezi şi americani susţin că degenerarea cartofului este de
natură virotică şi că se produce într-un interval scurt (chiar un an), în cazul în care
frecvenţa insectelor vectoare de virusuri este mai mare. Virusurile reduc producţia
prin deformarea, necrozarea şi uscarea frunzelor ele migrând în plantă şi ajungând
până la tuberculi, transmiţându-se, astfel, de la un an la altul. Unele tipuri de virusuri
transmit prin contact (X, S), prin afide (A, M, Y, VRFC), prin alte insecte, prin
ciuperci şi nematode. Deci, sunt necesare: evitarea lucrărilor mecanice în culturile
semincere de cartof; eliminarea plantelor virozate; combaterea insectelor vectoare;
izolarea culturilor de sursele de afide; acordarea unei atenţii deosebite combaterii
bolilor ce se transmit prin tuberculi (înnegrirea bazei tulpinii, putregaiul umed,
rizoctonioza, mana, putregaiul uscat, alternarioza, putregaiul inelar, râia comună şi
neagră); crearea de soiuri rezistente la toate virusurile.
În ultimele decenii o atenţie deosebită a fost acordată cercetării unor factori
care influenţează procesele fiziologice ale îmbătrânirii tuberculilor de plantare şi
efectele vârstei fiziologice asupra vigorii de creştere a plantelor şi producţiei.
Scăderea producţiei cauzată de o vârstă fiziologică necorespunzătoare a cartofului se
numeşte degenerarea fiziologică (VAN LOON,1985). Această, degenerare poate fi
juvenilă, dacă tuberculii de plantat sunt prea tineri sau poate fi degenerare senilă, dacă
tuberculii sunt prea bătrâni.
Astăzi este unanim acceptat că degenerarea cartofului exprimată prin
deprecierea potenţialului biologic de producţie este consecinţa infecţiei cu virusuri şi
scăderea vigorii de creştere datorită vârstei fiziologice necorespunzătoare a
materialului de plantare determinate şi de condiţiile ecologice (MORAR, 1999).
Degenerarea cartofului se combate prin măsuri preventive, care se aplică cu
multă rigurozitate în procesul producerii materialului de plantare obţinându-se
tuberculi "liberi de viroze". Pentru ţara noastră, importanţă deosebită prezintă virusul
"Y" şi virusul răsucirii frunzelor, considerate "viroze grave" (BERINDEI, 1985) şi
care pot fi evitate prin obţinerea materialului de plantare în "zone închise". În aceste
zone închise delimitate de obstacole naturale, materialul biologic iniţial, riguros
testat, pentru a fi liber de viroze 100%, este înmulţit succesiv.
Materialul pentru plantat se preîncolţeşte în vederea plantării timpurii, ştiind
că rădăcinile cartofului cresc de pe punctele radiculare ale colţilor la temperaturi de
4°-5°C, în timp ce tuberculii neîncolţiţi nu pornesc în vegetaţie la temperaturi sub
7°C.
În aceste zone închise se produce materialul de plantare, provenind de la un
tubercul autentic soiului, sănătos, constituind materialul iniţial liber de organisme
dăunătoare; descendenţele materialului iniţial se înmulţesc succesiv prin selecţie
clonală, respectiv clonele: A, B, C, şi E, de către creatorul sau menţinătorul soiului;
clonele C, D şi E, libere de viroze şi alte organisme dăunătoare aparţinând aceluiaşi
soi, constituie categoria biologică Prebază; descendenta aceluiaşi soi provenită din
Prebază, respectiv clonele C, D şi E, în funcţie de indicii de puritate şi stare
fitosanitară constituie clasa Superelită şi Elită; descendenţa aceluiaşi soi provenită din
Elită sau Superelită şi eventual din clonele D şi E, în funcţie de indicii de calitate
constituie clasa A sau B a materialului certificat.
Producerea materialului de plantare se face în 3 zone:
- Zona I, zona închisă: material de plantare Prebază, Bază, Certificat;
- Zona a II-a, în microzone favorabile: material de plantare Certificat B sau C;
- Zona a III-a, în amplasamente speciale: material de plantare Certificat, o
singură generaţie.
Plantele trebuie ferite de orice stres, indiferent de zona de cultură, stresul
producând pagube foarte mari în anul următor, din cauza degenerării materialului de
plantare.
În fiecare zonă de cultură este posibilă obţinerea materialului de plantare din
înmulţirea elitei, cu excepţia solurilor nisipoase din stânga Jiului.
Dintre elementele specifice tehnologiei de cultivare a cartofului destinat ca
material de plantare, amintim: izolarea corespunzătoare în spaţiu; asolamente de 4 - 5
ani; distrugerea samulastrei de cartof; plante premergătoare corespunzătoare (grâu de
toamnă, plante furajere perene şi anuale); evitarea ca plante premergătoare a sfeclei,
inului, guliilor furajere şi morcovului; plantarea cât mai timpurie şi, dacă este posibil,
cu material încolţit şi înrădăcinat; folosirea unor cantităţi mai reduse de azot (100 -
140 kg/ha), mai mari de fosfor (150 - 180 kg/ha P2O5) şi moderate de potasiu (80
kg/ha K2O); folosirea gunoiului de grajd bine fermentat şi micşorarea dozelor de
NPK; desimea corespunzătoare a plantelor; evitarea lucrărilor de îngrijire cu multe
treceri cu mijloace mecanice, pentru a evita transmiterea virusurilor prin contact;
irigarea în zona de stepă şi silvostepă; protejarea culturii cu insecto - fungicide;
combaterea afidelor la intervale de 12 - 14 zile din momentul răsăririi plantelor;
eliminarea plantelor virozate, bolnave, netipice soiului, întreruperea vegetaţiei la circa
65 - 70 zile de la răsărire (DRAICA, 1992); extirparea mecanică sau chimică a
vrejurilor, când 50 - 60% din plante au ajuns la maturitate; lăsarea tuberculilor în sol
încă 15 - 20 zile, pentru suberificarea peridermului recoltarea şi păstrarea
corespunzătoare.
Distrugerea vrejurilor trebuie să se facă la circa 10 zile din momentul stabilirii
zborului masiv al afidelor (trecerea virusurilor din frunze în tuberculi are loc după 12
- 17 zile de la zbor).
Suprafaţa necesară producerii cartofului pentru material de plantare în verigile
superioare pentru sistemul actual de reînnoire fost cuprins în perimetrul unor zone
închise, amplasate în condiţii de clima şi sol foarte favorabile culturii cartofului:
Râşnov şi Hărman (jud. Braşov, Ciuc şi Lăzarea (jud. Harghita), Tg. Secuiesc (jud.
Covasna), Suceava, Neamţ şi Botoşani din Moldova.

7.1.1.7. Cerinţe faţă de climă şi sol


Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai pretenţioase în
privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de climă şi sol,
deoarece s-a format la mare altitudine, în climat ecuatorial-tropical cu precipitaţii de
circa 2.000 mm anual, cu temperaturi medii de 20°C şi cu durata de iluminare de 12
ore pe zi.
Răspândit astăzi în întreaga lume, până la aproape 70° latitudine nordică,
cartoful se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, adaptate la diferite condiţii
de climă şi sol (mare plasticitate ecologică).
Cerinţele faţă de căldură. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se
găsesc între 40 şi 60° latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 şi 900 m în
climatul temperat şi 300 - 600 m în climatul nordic. Cartoful este considerat o plantă
a climatului temperat, dar care se diferenţiază mult faţă de zona de origine.
Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof realizează
producţii normale oscilează între 1.500 - 3.000°C (BRÉTIGNIÉRE, 1931), fapt ce
scoate în evidenţă încă o dată plasticitatea ecologică a acestei plante.
Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 zile de la plantare cu o
sumă a temperaturilor medii de 1.000 - 1.300°C. Necesarul de căldură este diferit de-
a lungul perioadei de vegetaţie. Astfel, temperatura minimă pentru germinarea
tuberculilor este de circa 7°C, cea optimă pentru răsărire de 12 - 15°C. Temperatura
solului influenţează mult asupra duratei dintre plantare şi răsărire. La temperatura
medie a solului de 10 - 14°C, răsărirea plantelor are loc după 30 de zile de la
plantare; la temperaturi cuprinse între 14 - 18°C, răsărirea are loc în 25 - 30 zile iar la
temperatura de 18°C, în mai puţin de 25 zile (BERINDEI, 1960). Rădăcinile
cartofului cresc şi la temperaturi de 4 - 5°C, realizându-se întotdeauna un puternic
sistem radicular când cartoful se plantează de timpuriu şi încolţit cu "puncte
radiculare" deja formate (la baza lăstarilor sau colţilor).
Temperatura minimă de creştere a tulpinilor (vrejurilor) este de 7°C, optimă
de 19 - 21°C, iar maxima de 42°C. Când este temperatura optimă în timpul creşterii
tulpinilor, se formează internodii scurte, bine acoperite cu frunze, cu foliole mari. La
temperaturi prea ridicate tulpinile cresc lungi, cu suprafaţa foliară redusă, ce are
repercusiuni negative asupra producţiei de tuberculi. De aceea, este mai bine ca
tulpinile să crească la temperaturi mai degrabă sub cele optime decât peste acestea,
ceea ce se poate rezolva prin epoca de plantat (se plantează mai devreme).
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de circa
17°C (16 - 18°C cu pragul inferior 2°C şi superior de 29°C), de unde decurge
recomandarea ca, în special în zonele de câmpie, plantare cartofului să se facă
devreme, planta beneficiind de o perioadă mai lungă cu condiţii prielnice pentru
formarea recoltei. Temperaturile negative care distrug planta sunt de -0,5°C pentru
frunze, de -0,8°C pentru germeni (colţi), de -1°C pentru tuberculi, de -2°C pentru
plantele tinere în general şi de -3°C pentru plantele mature.
Prin irigarea culturii temperatura solului scade cu 8 - 12°C, apa fiind un
regulator termic care creează condiţii favorabile şi pentru cartoful cultivat la pragul
superior al temperaturii (de 35°C).
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 -7°C
(după unii cercetători la 12 - 15°C), deoarece, sub aceste valori, tuberculii sunt foarte
sensibili la vătămare, din care cauză nu se pot păstra în mod corespunzător. În zonele
în care temperaturile scăzute survin mai timpuriu, este bine să se cultive soiuri
semitardive în locul celor tardive, pentru o recoltare mai timpurie. Temperaturile
scăzute din ultima parte a vegetaţiei sunt şi mai dăunătoare, dacă se asociază cu
umiditate excesivă; tuberculii au periderma subţire, rugoasă, aspect comercial
neplăcut, gustul se înrăutăţeşte, conservarea de lungă durată nu este posibilă.
Dăunătoare sunt şi temperaturile prea ridicate. La 25°C nu se formează
tuberculi, iar la 29°C creşterea lor încetează. Tulpinile rezista până la 42°C, dar pe
măsură ce temperatura este mai ridicată (peste 21 - 23°) ele se alungesc şi cad, ceea
ce nu permite întreţinerea mecanizată a culturilor; frunzele sunt mai mici, suprafaţa
foliară mai redusă şi producţia scade.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu durata de
iluminare. La temperaturi de 16 - 18°C formarea tuberculilor are loc şi la zi scurtă (de
12 ore) şi la durată ceva mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile sunt de 20 -
22°C, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi scurtă, rezultând necesitatea
plantării cartofului în climat temperat de timpuriu, pentru a determina o formare
abundentă a tuberculilor într-un timp scurt, ceea ce înseamnă producţii mai mari şi
tuberculi mai omogeni ca mărime.
Cerinţele faţă de umiditate. Între producţia de cartof şi umiditatea solului
există o corelaţie pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de apă fie el
chiar temporar au repercusiuni negative asupra creşterii plantelor, asupra nivelului
producţiei şi calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de umiditate sunt diferite în
funcţie de faza de vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 - 30 de zile) cartoful este mai puţin
pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază, de la răsărire
la tuberizare (10 - 35 zile, în funcţie de soi).
Lipsa apei. Acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă pentru
dezvoltarea normală, ulterioară, a plantelor de cartof. Insuficienţa apei în perioada de
formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând mai puţini
tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi păstrare şi
diminuarea recoltei.
Seceta, în perioada creşterii concomitente a tulpinilor şi tuberculilor (25 - 45
zile după tuberizare) micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind perioada critică
pentru apă a plantei. Stagnarea în creştere a tuberculilor, ca urmare a insuficienţei
umidităţii, provoacă deranjamente mari în biochimismul plantelor, astfel încât
coeficientul de utilizare a apei este mai redus în perioada următoare, chiar dacă
umiditatea devine optimă (BERINDEI, 1961). Neefectuarea la timp a unei udări, în
condiţii de irigare, reduce eficienţa udărilor ulterioare în cultura cartofului.
Seceta temporară provoacă "puirea" tuberculilor în cuib, încolţirea lor, ceea ce
depreciază calitatea acestora şi reduce rezistenţa la păstrare. Seceta asociată cu
temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice (fiziologice) a cartofului. În
timpul secetelor îndelungate şi persistente o parte din apa pe care o conţin tuberculii
în creştere trece în frunze. Mor în primul rând stolonii, apoi tuberculii cei mai mici,
apoi se usucă frunzele inferioare şi cele superioare. Dacă seceta survine în perioada
formării tuberculilor, numărul acestora la cuib va fi mai mic (PÄTZOLD, 1964).
Seceta care survine între răsărirea plantelor şi îmbobocire prelungeşte perioada de
formare a tuberculilor, reducându-se producţia şi procentul tuberculilor comerciali
(BERINDEI, 1960). Alternarea umidităţii ridicate cu umiditatea scăzută în timpul
tuberizării favorizează formarea unui număr mare de tuberculi la cuib (PÄTZOLD,
1964).
Excesul de apă este la fel de dăunător, deoarece provoacă înrăutăţirea
condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa oxigenului în cazul
excesului de apă, opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor formaţi,
determinând scăderea aspectului lor comercial, lenticelele din peridermă se măresc,
dând acestora un aspect neplăcut reducându-se şi rezistenţa la păstrare. Scade, de
asemenea, conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C (KADDOCK, 1961).
Consecinţele excesului temporar de umiditate nu pot fi înlăturate prin măsuri
agrofitotehnice şi, ca atare, cultivarea cartofului în asemenea condiţii este neraţională
(BRETAN, 1972).
Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659, în funcţie de soi
condiţiile climatice, cartoful fiind considerat ca plantă de umiditate moderată. Dacă
rezervele de apă în primăvară sunt la nivelul capacităţii de câmp, însumarea în timpul
perioadei de vegetaţie a 250 - 550 mm precipitaţii este suficientă pe solurile luto-
nisipoase şi nisipo-lutoase.
Uniformitatea repartizării precipitaţiilor are o importanţă majoră, comparativ
cu cantităţile înregistrate în cursul anului în timpul perioadei de vegetaţie (SCURTU,
1973). Pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate determină ploile din lunile
mai şi iunie; pentru soiurile semitimpurii şi semitardive, cele din iunie şi iulie, iar
pentru soiurile tardive, ploile din lunile iunie, iulie şi august. În fiecare din aceste luni
trebuie să cadă 90 - 130 mm precipitaţii, pe solurile nisipoase fiind necesar un plus de
80 - 250 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie, cu repartizare corespunzătoare, astfel
punându-se în evidentă potenţialul productiv al fiecărui soi.
Rezultă, din cercetările mai recente cu privire la cerinţele cartofului faţă de
umiditate, disponibilitatea lui pentru umiditate moderată, dar permanentă a solului.
Umiditatea relativă a aerului (optimă) este de 75%, nefiind o corelaţie
semnificativă între producţia de tuberculi şi umiditatea relativă (BERINDEI, 1962).
Cerinţele faţă de lumină. Importanţă deosebită pentru cartof o are lumina, în
special inducţia fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producătoare de sămânţă, este de zi
lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă (KÖPETZ, 1954;
HRUŞKA, 1965). S-a stabilit (DIGBY, 1973) că ziua scurtă determină o lungime mai
redusă a tulpinilor şi a fiecărui internod în parte, dar prelungeşte perioada de creştere
a internodiilor, plantele au tulpini mai scurte, fără să se diminueze suprafaţa foliară,
permiţând mecanizarea lucrărilor de îngrijire (la zi lungă tulpinile cad şi se împiedică
mecanizarea lucrărilor). Formarea şi creşterea tuberculilor de cartof sunt determinate
genetic, dar manifestarea fenotipică a lor depinde de condiţiile de mediu şi, îndeosebi,
de lumină.
Formarea tuberculilor, respectiv transformarea stolonilor în tuberculi, are loc
în condiţii de zi scurtă; creşterea maximă a tulpinilor are loc în condiţii fotoperiodice
medii, iar creşterea tuberculilor, în condiţii fotoperiodice lungi. Lungimea zilei de 10
- 12 ore este socotită ca optimă pentru formarea tuberculilor; când durata zilei
depăşeşte 14 ore, stolonii se transformă în lăstari. Prin urmare, numărul de tuberculi
şi durata perioadei de tuberizare depind, în primul rând, de lungimea zilei şi cu cât
perioada de tuberizare este mai scurta, cu atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime
(SKABLOVA, 1964).
În privinţa inducţiei fotoperiodice sunt diferenţieri mari între grupele de
soiuri, mai ales în privinţa creşterii tuberculilor. În condiţii optime, creşterea maximă
a tuberculilor se realizează la soiurile timpurii în condiţii de zi lungă; la soiurile
semitârzii în condiţii de zi lungă spre zi scurtă, iar la soiurile târzii în condiţii de zi
scurtă. Acest lucru este important în organizarea de bazine specializate în cultura
cartofului, pentru fiecare scop al culturii. Prin epoca de plantare şi încolţire şi prin
aplicarea altor măsuri cultura cartofului poate fi dirijată mai uşor, comparativ cu alte
culturi agricole.
Cartoful realizează cele mai mari producţii la lumină intensă şi dacă solul este
bine aprovizionat cu apă. În ţara noastră, în zona depresiunilor intramontane şi
extramontane lumina este uneori insuficientă, iar în zonele de câmpie lumina poate
deveni, uneori, dăunătoare, dacă apa este insuficientă.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de sol,
deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular este slab
dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi tuberculilor, să
prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora, indiferent de gradul de umiditate şi să
pună la dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare în perioadele de mare
consum; de asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu humus, azot, fosfor, potasiu,
precum şi cu microelemente, el participând cu 77% la producţia de cartof când toţi
ceilalţi factori tehnologici sunt optimi (rezultate obţinute la I.C.P.C. Braşov).
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă şi
lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil aceste soluri asigură condiţii bune
pentru cartof. Pe asemenea soluri tuberculii au gust plăcut, formă specifică -
nedeformată, fără pământ aderent, cu rezistenţă foarte bună la păstrare. Pe solurile
uşoare, nisipoase, se obţin rezultate foarte bune în primul rând la culturile
extratimpurii, cu condiţia irigării şi fertilizării corespunzătoare.
Producţia de tuberculi scade odată cu creşterea conţinutului solului în argilă.
Argila din sol, dacă depăşeşte 20%, duce la scăderea înălţimii plantelor, a masei
tulpinii, frunze şi rădăcini, la micşorarea conţinutului tuberculilor în amidon, proteine
şi vitamine, scade rezistenţa la fierbere, iar tuberculii se pătează la tăiere (BERINDEI,
1974). Ideale sunt solurile care au 10 - 12% argilă, dar se obţin producţii mari şi de
calitate până la 24% argilă (MAXIM, 1972). Extinderea suprafeţelor cultivate cu
cartof în zonele de câmpie pe cernoziomuri, aluviuni soluri aluviale se datorează, în
mare măsură, evitării amplasării cartofului în zonele favorabile din punct de vedere
climatic, dar necorespunzătoare sub aspectul texturii solului.
Cartoful este pretenţios şi faţă de profunzimea solului, valorificând bine
terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat şi permeabil pentru apă unde
rădăcinile explorează un volum mare de pământ, pătrund adânc şi se ramifică mai
mult.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 - 7,5 (pH optim 6 - 6,5). În concluzie calitatea şi
producţia cartofului, sunt influenţate de temperatura aerului şi solului, de cantitatea şi
repartizarea precipitaţiilor, de lungimea zilei, de intensitatea luminii şi tipul de sol.
În cadrul unei anumite localităţi, calitatea tuberculilor este influenţată de
epoca plantării folosirea îngrăşămintelor şi erbicidelor, momentul şi calitatea
lucrărilor de îngrijire, irigare şi momentul recoltării, etc.

7.1.1.8. Zone ecologice de cultură a cartofului


Ţinând seama de condiţiile de climă şi sol, teritoriul României se împarte în
zone de favorabilitate pentru cultura cartofului (fig. 7.7.).
Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra- şi extramontane unde
temperaturile mai mari de 25°C sunt extrem de rare, temperaturile medii în perioada
de vegetaţie (mai-septembrie) sunt sub 18 - 20°C, precipitaţiile depăşesc 650 mm
anual şi au o bună repartizare înregistrându-se minimum 80 -100 mm în fiecare din
lunile iulie şi august;
Zona favorabilă se găseşte în partea deluroasă a ţării din vecinătatea lanţului
muntos, cu temperaturi mai ridicate şi cu precipitaţii în cantitate mai redusă în lunile
iulie şi august (50 - 60 mm).
Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de
câmpie şi coline joase unde începând de la sfârşitul lunii iunie, temperaturile depăşesc
frecvent 25°C, iar precipitaţiile sunt reduse, cu secete de lungă durată în perioada
iulie-septembrie. În aceste condiţii se cultivă soiuri ce se recoltează până la 1 - 10
iunie (extratimpurii) sau până la 1 iulie (timpurii).
Fig. 7.7. Zonarea culturii cartofului

Ţinând seama de faptul că în zonele climatice foarte favorabile şi favorabile


cartoful nu reuşeşte (mai ales în condiţii de mecanizare integrală) decât pe soluri
mijlocii şi uşoare, care reprezintă o proporţie redusă în ansamblul suprafeţei totale a
acestor zone, s-a impus delimitarea de bazine specializate în cultura cartofului, luând
în considerare şi însuşirile solului. Introducerea irigaţiei în zona de câmpie, prin care
se compensează deficitul de precipitaţii şi se corectează temperaturile prea ridicate,
mai ales din sol, permite extinderea suprafeţelor cultivate cu cartof, inclusiv pentru
consumul de vară şi toamnă-iarnă în aceste zone. S-au delimitat bazine pentru cultura
cartofului de consum toamnă-iarnă, bazine pentru industria amidonului, şi consum
toamnă-iarnă, bazine pentru consum toamnă-iarnă cu posibilităţi pentru consumul
timpuriu de vară, bazine pentru consum de toamnu-iarnă, numai în condiţii de
irigare. Toate aceste bazine sunt specializate pentru cultura soiurilor de cartof care
asigură consumul în lunile octombrie-mai şi materie primă pentru industria
amidonului. Sunt delimitate apoi bazine specializate pentru consum timpuriu,
extratimpuriu şi pentru toamnă-iarnă numai în condiţii de irigare şi bazine
specializate pentru consum extratimpuriu şi timpuriu. În aceste bazine se asigură
cartoful necesar pentru consumul extratimpuriu, timpuriu şi de vară (mai, iunie, iulie
august), bazine situate în sudul ţării în condiţii de irigare (fig.7.8).

7.1.2. Tehnologia de cultivare a cartofului

7.1.2.1. Rotaţia
Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu
posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi
amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în
apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru
mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9
- 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Fig. 7.8. Delimitarea bazinelor pentru cultura cartofului


1 - cartof consum toamnă-iarnă; 2 - consum toamnă-iarnă şi pentru industria amidonului;
3 - consum toamnă-iarnă şi posibil cartof timpuriu; 4 - consum toamnă-iarnă irigat;
5 - consum extratimpuriu, timpuriu şi de toamnă irigat; 6 - consum extratimpuriu; 7 - zone
închise pentru material de plantare; 8 - întreprinderi specializate pentru cartof de sămânţă.

Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea


asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.
Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric
echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără
pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi
de irigare în zonele secetoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient
teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate,
este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de
Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin
după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul
roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după
cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivă sau
cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante
dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot fi
transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă
premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit
al erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante
succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză de
toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune la
grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.

7.1.2.2. Fertilizare
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi
părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5 7,5
kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii a
cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5, 12 -
14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive, în
tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9%
oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg azot se
obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a
plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia unor
cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi, determinând
mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea peste 80 g).
Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea
ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului
este mai mare. După ce se realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă
asupra producţiei. Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o
parte după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar
producţia de tuberculi creşte comparativ cu situaţia când întreaga cantitate de azot se
aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare.
În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi
îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în tuberculi.
În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac tratamente cu
Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N - dimetil - amino -
succinamic).
Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi diminuează
conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază
cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le
imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le micşorează rezistenţa
la păstrare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este
necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a
obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină
seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol, iar
soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele semitimpurii.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50
kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5). Cartoful este una din plantele care
valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai ales
numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată creşterea
procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi sporirea proporţiei
de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui
periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice
şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi
timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai
ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare, determinând un număr
mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună la păstrare.
Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi
pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în zona
foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiul
influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa
acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului.
Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece
menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-se obţine
sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea potasiului în
culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile şi greutatea
minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă direct şi
indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a apei, la
creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în
elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi
hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania
etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de cartof,
realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha (ECATERINA
CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat
sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971).
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele
timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate
de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză,
fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme
din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este
favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.
Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de
condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele
mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale. Gunoiul
de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-se dozele de
îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru fiecare tonă de
gunoi aplicată.
În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 -
40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se
măreşte eficienţa cu 11 - 20%.
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi) pot
substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice este indispensabilă pentru realizarea unor


producţii mari şi economice de cartof. Un sistem raţional de fertilizare constă din
aplicarea împreună a azotului, fosforului, potasiului sau azotului şi fosforului sau
azotului şi potasiului într-un raport care să corespundă cerinţelor plantei în diferite
condiţii pedoclimatice. La I.C.P.C. Braşov s-au elaborat modele matematice
(COPONY, 1978) pentru optimizarea fertilizării cartofului, cu probabilitate de 70 -
80%, realizându-se, la cerere, programe de fertilizare pentru diferite producţii
planificate, pe diferite sole. Orientativ, pentru realizarea unor producţii ridicate de
cartof se recomandă dozele de îngrăşăminte din tabelul 7.4.
Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare,
aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice se
măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P2O5 iar cea de
potasiu cu 10 kg/ha K2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de azot cu 10
- 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5; după leguminoase perene se
micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20 kg/ha
P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de
îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fofor şi cu 30 - 40 kg/ha potasiu; pe
solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10
kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se măreşte doza de azot cu 10
kg/ha.
Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul
şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de
amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră contraindicat sulfatul
de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le provoacă în sol şi în nutriţia
plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra însuşirilor culinare ale tuberculilor.
Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici o restricţie, iar cele cu potasiu, care
conţin clor trebuie aplicate în toamnă, facilitând astfel spălarea clorului din sol.
Îngrăşămintele complexe binare şi ternare, toate, dau rezultate bune în cultura
cartofului.

Tabelul 7.4.
Fertilizarea cartofului în funcţie de scopul culturii.
Îngrăşăminte (kg/ha)
Scopul culturii
N P2O5 K2O
Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100
Consum de vară 90-100 80-100 40-60
Consum extratimpuriu şi 130-160 60-80 60-80
timpuriu
Tuberculi pentru industrie 100-120 120 120
Tuberculi pentru plantare 80-90 120 100-120

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu


se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se administrează
numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape; la pregătirea
patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic) sau
după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele complexe se aplică fie în
toamnă, fie odată cu plantatul.
Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin
fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare
(zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5 N.
În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan,
cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de
bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub formă
de sulfat de mangan.

7.1.2.3. Lucrările solului


Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-
hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor
nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate
diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta premergătoare,
gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile
grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.
Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă micşorarea
producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a terenului se
manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al solului (BERINDEI,
1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic impermeabil,
începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea
mai mare importanţă în cultura mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina,
o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei de mărimea tuberculilor.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de
sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând
posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib, facilitându-se
executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de executare a
lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru recoltarea mecanizată
(BREDT, 1981).
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat rezultate
bune.
Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru
a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora. Formarea
bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor solului şi epocii acesteia.
Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o eficacitate mai bună a
erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea tuberculilor, costurile de
curăţire, transport şi păstrare.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura
mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare,
forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,
administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea
eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine curată de
buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în primăvară, prin
zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai uşoare se poate
executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat,
evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren
insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formează în
mijlocul cuibului (fig. 7.9.) de cartof, printre stoloni şi tuberculi (1); dacă solul a fost
lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub
tuberculi (2); tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la
marginea cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare (3); bulgării formaţi
cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane (4).
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul
cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau
cu cuţite tip daltă, pentru adăncimi de 14-18 cm )BRIA, 1982. Pentru suprafeţele mari
de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu tractorul U-650,
echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul
suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu
tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul
CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea
cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un grad de mărunţire
de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe schimb este egală
cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi grapelor
vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului.
Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat
germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţie de starea terenului: numai
din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă elicoidală, dacă se urmăreşte o mai
bună nivelare şi combatere a buruienilor; din vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală,
în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar fără buruieni. La lucrările de pregătire a
solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru
reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-
se mai devreme.

Fig. 7.9. Formarea bulgărilor pe terenul cultivat cu cartof (explicaţie în text)

7.1.2.4. Materialul de plantat şi plantarea


Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice
stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea
ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. Calitatea
materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 - 7
t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor începe cu
30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din
următoarele operaţiuni succesive:
- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând
tuberculii vătămaţi şi bolnavi;
- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă), prin
îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini, prelate, folii
de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie);
- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de
circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca
aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile);
- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează folosindu-
se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sau artificială, cu
posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 - 15°C, iar la nevoie
până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii sunt mari (1 - 1,5 cm) şi
plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 - 12°C, până la plantare.
În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de
10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând,
din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe
suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm pentru circulaţia
lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru asigurarea
unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele:
- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);
- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;
- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe podea,
stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;
- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 waţi/m2);
- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în stive
din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.
În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică
sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat
încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă,
rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale. Între straturile
de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea făcându-se
până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul de înrădăcinare. Coşurile
se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două
ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive
de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare potasică în 10 1 apă), o dată la
stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se poate face în lădiţe folosite la
încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 -
10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile.
În momentul plantării tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de
înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În
fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de material folosit pentru înrădăcinare
(mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).
Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga
suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care
se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două
jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine sau tăierea circulară a
tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de rezervă de la
partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară, forţându-se
pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se
întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la
sfârşitul lunii ianuarie).
O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde
electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se urmăreşte o
pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante:
- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o
singură dată;
- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi
tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute
(întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantarea materialul se
menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);
- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu
unde aritmice de 50 - 100 Hz;
- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute cu
unde aritmice de 50 - 100 Hz.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4
colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la
unitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se
poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie
longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două
jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare,
manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului,
folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de tuberculi.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă de
plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus
încă 3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără
tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe
pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei
nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura
specifică de 6 - 7°C.
Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii
în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare
a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din
vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi, uşurându-se
recoltarea mecanizată a culturii de cartof.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a
ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie
să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).
Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în
zona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.
Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10
- 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă foarte
favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii
cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în
zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în
zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la 15 - 18
zile.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că
producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45
mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini
iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în special de
fertilitatea solului (DRAICA 1985). Unii cercetători opinează că este mai indicat să se
realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii
bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi pot debilita planta, în
situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele climatice sunt
nefavorabile (MOORLI J., VECER A.).
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte (IANOŞI, 1991):
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin reglarea
desimii;
- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu
mărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită reducerii
desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.
Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la
greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator
determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta 25 -
40% din cheltuielile directe de producţie.
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr de
tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu
mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de
plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie (ALBEN, 1978; BREMNER,
1963; DRAICA 1977). La aceeaşi normă de plantare se preferă tuberculi mai mici
faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de tulpini principale la
hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare (HOLLIDAY, 1969;
EL SAELD, 1963; HOLMES 1966).
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 -
240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul potenţialului
soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 -
55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm (diametrul
transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură pornirea
în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de
65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce înseamnă 240
- 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful
timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri,
este redusă compensarea producţiei la unitatea de suprafaţă prin creşterea recoltei la
fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la cartof este dată în tabelul 7.5.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof,
cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini
principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici se măreşte desimea
la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini principale şi o suprafaţă de
asimilaţie clorofiliană mai mare.
Tabelul 7.5.
Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha).
Soiuri
Scopul culturii
Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
Consum extratimpuriu şi
70-75 65-70 - -
timpuriu
Consum de vară - 55-60 50-55 -
Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50
Prelucrări industriale - - 50-55 45-50
Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55
Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se
recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):
I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare
optimă şi irigare);
II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).
La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile
menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile care
formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare desimea se
reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat tuberculi
tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de neirigare şi 75 -
85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.
Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea
plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi
necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se adaugă la
însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul manipulării şi
păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între
1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită
la unitatea de suprafaţă (tabelul 7.6.).
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof
extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe
între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole
cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care tuberculii se plantează
manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie manual.
Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat
cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm,
ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative
de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm între rânduri. Distanţele între
tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi desimea stabilită,
între 19 - 27 cm.
Tabelul 7.6.
Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor
(IANOŞI, S., 1995)
Fracţia materialului de
Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime
plantare
Diametrul Greutate
tubesculului medie 63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300
mm g
23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670
30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900
35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230
40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730
45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360
50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160
55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP
62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat
6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari
(70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea
lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale cu cele
obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În asemenea condiţii se
efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se
distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor de îngrijire, se pot folosi
tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe terenurile plane, bine nivelate, se
recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5),
iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).
În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat
realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă
de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele condiţii:
materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte impurităţi;
să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat de buruieni şi
fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face
alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se facă corespunzător
pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe vreme ploioasă.
După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de
plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacie, care poate planta până la
10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t
tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare,
pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie
esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. În zonele
cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare impune
cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor de
lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se
utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74 importată din fosta
Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de reglare a adâncimii
între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor
pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea buncărului este de 280 kg cu
înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete
de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de gâscă şi patină alungită", iar roţile de
antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în
agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar
capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C. COTA , 1987).
Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana
(MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin
acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6
SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat
simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm deasupra
părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după
aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9
cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.
Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în
zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi
diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. În
celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire plană". În acest
caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm. Cercetările efectuate la
Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă că, în zona foarte favorabilă
de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm; la Câmpia
Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm, iar la Mărculeşti, în condiţii de
irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi temperatura sunt mai favorabile
formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai
costisitoare.
Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.
Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punându-se
tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul
plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ
60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la jumătatea intervalului
dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea brazdei următoare,
astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului se
face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

7.1.2.5. Lucrări de îngrijire


Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare la
răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18 - 25 zile). În
acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe
terenurile grele şi cu vreme ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când
lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile
după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă,
în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 - 7
km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe
intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu
cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre
biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa
de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de
refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de
2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu
este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul
rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi reglabili
care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea,
diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o
praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 - 10 cm, cu zonă
de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful
extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta
normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9
cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta),
înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare. În final trebuie să
rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie
să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea
buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă în
zona cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe
bilon. Dacă solul este tasat, înaintea pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată,
care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul
infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau
una două lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a
bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de
distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de
vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se
face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând
biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare
a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea
buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece
primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi
iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile
produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul
unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa
tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la
gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă. În
prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică
combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice,
chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment
diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene.
În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,
cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea
şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj
care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR,
1999).
Combaterea buruienilor anuale mono - şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria
sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus
sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga
sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp., Thlaspi
sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp. Lamium sp., Portulaca sp.,
Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din tabelul 7.7.
Erbicidele simple ca: Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin,
Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare
şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de răsărire). În
zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în
perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.
Erbicidele asociate: Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone,
Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după
rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor
monocotiledonate anuale.
Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără
riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime.
Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate
buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică
în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6 frunze adevărate.
Tabelul 7.7.
Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate
din cultura cartofului.
kg sau l/ha, în funcţie de humus
Erbicide (substanţa activă)
1-2% 3-4% peste 4%
Erbicide preemergente simple
Gesagard 50, Cosatrin 50, Prohelan
50, Prometrex 50, (toate cu 50%
prometryn), Igran 50 (50% terbutrin), 2,0-3,5 4,5-5,5 6-8
Afalon 50 (50% linuron), Aresin 50
(50% monolinuron)
Sencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5
Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0
Erbicide preemergente complexe
Codal (20% metholachlor + 20% 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0
prometryn)
Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0
Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0
Gesagard 50 sau 2,25-2,5 3,5-4,0 4,0-6,0
Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0
Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25
Erbicide postemergente
Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040
Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0
Buruienile-problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul
erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone din
Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu Agropyron
repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul (Sorghum
halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide selective
postemergente (tab. 7.8).
Tabelul 7.8.
Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs comercial)
Sorghum halepense Agropyron repens (pir)
Erbicide (substanţă activă)
(costrei)
Fusilade super (12,5% fluazifop-
p-butil)
Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy- 2,0 - 3,0 4,0 - 6,0
ethyil)
Targa (10,1% quizalofop-ethyl

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de


creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar cele de
pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă şi specia
Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicide
anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab.7.7). Combaterea buruienilor în lanurile cu
cartof extratimpuriu şi timpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie să se
facă cu mare atenţie.
Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului, înainte
de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 - 400 m3 apă la
hectar.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 - 2
lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului
realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o
rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa
solului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de
cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie
adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni
care produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var. atroseptica -
înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora - putregaiul umed;
Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana; Fusarium sp. -
putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium sepedonicum -
putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum - râia neagră; Streptomyces scabies - râia
comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado Leptinotarsa decemlineata.
Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare. Întârzierea
cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80%
eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este
preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane
M-45, Vondozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil
plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de
fungicid şi a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se
face prin calibrarea corectă a echipamentelor de stropit.
Tabelul 7.9.
Regimul de irigare la cartof
Elementele regimului
Mărimea elementelor regimului de irigare
de irigare
Udare de Toamna, în stepă, cu 700-1000 m3/ha, apă
aprovizionare
Udări în vegetaţie
Adâncimea de 0,40-0,50 m la aspersiune şi în anii ploioşi
umezire 0,60-0,70 m prin brazde şi în anii secetoşi
Plafon minim % din 50% până la începutul tuberizării şi de la maturitate la recoltare
I.U.A. 70% în perioada creşterii tulpinilor şi tuberculilor
300-500 m3/ha apă, prin aspersiune
Norma de udare
400-600 m3/ha apă, prin brazde
10-12 în stepă, 8-10 în silvostepă, 4-6 în zona umedă, 3-6 la
Numărul de udări
soiuri timpurii.
Timpul între udări 5-7 în perioada de consum maxim, 10-12 în restul fazelor
3800-4000 m3/apă ha în stepă, 3200-3800 m3/apă ha în
Norma de irigare
silvostepă, 1600-2400 m3/apă ha în zona umedă
Aspersiunea este cea mai ridicată sau prin brazde deschise tot la
Metoda de irigare
al doilea interval
Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis
2,5 EC - 0,3 kg/ha; Vectenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25
EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 -
1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se
utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru
un singur tratament. Se fac 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4
tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de
cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul.
Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai
mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi gândacul de
Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele recomandate fiind
compatibile.
Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au
evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la
maturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de
aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se
menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea
pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de
nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m3/ha, 60 - 70% din acest
consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie,
iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu
trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul
umidităţii active) pe adâncimea de 40 - 70 cm. Sintetizarea regimului de irigare la
cartof este prezentată în tabelul 7.9.

7.1.2.6. Recoltarea
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din
luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual
pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se
evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea.
Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei
în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce
mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684).
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor,
conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de
tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării.
Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se
recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea
galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a
solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar
lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a unei dotări
corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de
recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală, folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F
în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu
maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu
tractorul L-445.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai
mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare
a tuberculilor.
Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa
solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul
semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi consumului; între 40
- 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează pentru furaj. În solele cu
cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi mijlocii,
întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.
Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă
transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.
Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea acestora
într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina lucrează bine
numai pe solurile uşoare.
Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi
resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul
combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se
recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor. Tuberculii se
transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.
Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos cartof
pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un
indice minim de vătămare a tuberculilor.
În urma acestor maşini tuberculii trebuie strânşi imediat.
Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu
maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru
calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45),
care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.
În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15 -
25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii şi târzii.
Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 –
40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine producţii de 70
– 110 t/ha.

7.1.2.7. Păstrarea tuberculilor


Anual, se păstrează cantităţi mari de tuberculi o parte ca material de plantare,
altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare. Păstrarea tuberculilor se
poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună, recoltarea s-a făcut la
maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au îndepărtat impurităţile, iar
eventualele răni s-au vindecat în totalitate. Totuşi datorită conţinutului ridicat în apă,
pierderile în timpul păstrării sunt relativ mari, cele mai bune rezultate obţinându-se în
depozite frigorifice cu ventilaţie mecanică. În condiţii ideale păstrare pierderile au
oscilat între 4,53 şi 8,23%, în funcţie de soi şi pentru o perioadă de 6 luni
(MUREŞAN, 1978).
În tuberculii de cartof supuşi procesului de păstrare au loc: respiraţia,
transpiraţia şi activităţi microbiologice. Respiraţia intensă duce la pierderea unei
cantităţi mari de materie organică din tuberculi şi la creşterea sensibilităţii lor faţă de
microorganisme. Transpiraţia puternică determină deshidratarea tuberculilor, scăzând
mult valoarea culinară. Procesele microbiologice se datorează bacteriilor şi
ciupercilor care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, chiar alterare totală.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt: 1) capacitatea de
păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de tehnologia de cultivare.
Sunt mai rezistenţi la păstrare tuberculii cu repaus germinal mai lung sau prelungit
prin diferite procedee, precum şi cei proveniţi de pe soluri uşoare, aerate, fertilizate
echilibrat, din culturi tratate contra buruienilor, bolilor, dăunătorilor, recoltaţi la
maturitate deplină, pe vreme uscată, fără vătămări mecanice; 2) factorii de mediu din
depozitele de păstrare: temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Când aceşti factori nu
sunt optimi, mai pot surveni: zbârcirea, înverzirea, încolţirea, brunificarea şi
înnegrirea tuberculilor.
Temperatura ridicată intensifică respiraţia, transpiraţia, activitatea
microorganismelor şi scurtează repausul germinal. Temperatura apropiată de 1°C
duce la "îndulcirea" tuberculilor, iar sub 0°C până la -1°C, la îngheţarea acestora.
La cartoful destinat consumului, condiţiile optime de păstrare sunt:
temperatura 3 - 8°C, umiditatea relativă a aerului 85 - 93%, întuneric şi aeraţie
permanentă. La cartoful destinat plantării, temperatura optimă de păstrare este de 1 -
3°C (îndulcirea nu diminuează valoarea biologică a materialului de plantat).
Tuberculii destinaţi pentru semipreparate industriale (cips, pommes frittes) se
păstrează la 8 - 12°C, prevenindu-se fenomenul de îndulcire şi deci, caramelizarea în
timpul industrializării, care ar denatura culoarea preparatelor. Pentru o astfel de
păstrare sunt necesari inhibitori de creştere şi o ventilaţie corespunzătoare.
Umiditatea relativă a aerului în depozitele de păstrare trebuie să fie redusă în
faza de zvântare a tuberculilor (70 - 80%) şi de vindecare a rănilor (78 - 82%), dar
mai ridicată în perioada păstrării propriu-zise (85 - 93%).
Ventilaţia. Aerul să fie mai sărac în oxigen (11 - 13%) şi mai bogat în bioxid
de carbon (până la 3%).
Pentru păstrarea tuberculilor, în ţara noastră s-au construit depozite moderne
în zonele cu suprafeţe mari de cartof şi în cadrul fabricilor ce utilizează cartoful ca
materie primă (fabrici de alcool, de amidon, cips, pommes frittes).
Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe şi
bordeie este încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne de
păstrare.
Depozitele permanente cu ventilaţie mecanică sunt prevăzute cu canale
principale şi secundare de aerisire, care să asigure ventilarea sub presiune pentru un
strat de tuberculi de 4 m (în unele ţări de 5 - 6 m). Ventilarea se face cu aer mai rece
cu 3°C (pentru situaţiile când temperatura în masa de tuberculi este până la 7°C) şi cu
diferenţe de 4 - 6°C (în minus), când temperatura din masa de tuberculi este mai
ridicată, de obicei toamna la depozitare (RÖMER, citat de ILEANA STOIANOVICI,
1973). Respectarea acestei condiţii este necesară pentru a nu se produce condens la
suprafaţa sau în masa tuberculilor, ori pe pereţii şi tavanul depozitului.
Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului, având
capacitate mare (3.000 – 25.000 t), cu o bună izolaţie termohidrică. În interior sunt
compartimentate în celule mari (5.000 – 15.000 t) separate de o sală de condiţionare a
tuberculilor: microsilozurile sunt construcţii mai simple, cu capacitate de 600 – 1.000
t, străbătute de-a lungul lor de canale de ventilaţie din grătare de lemn (formă de "V"
întors). Umplerea silozului se face până la înălţimea de circa 4 m, iar acoperirea se
face cu baloturi de paie şi folie de polietilenă, (coama numai cu paie la început). Peste
folie se aşează alt rând de baloţi sau un strat de paie ori coceni de porumb gros de 20
cm (inclusiv pe coamă).
Macrosilozurile şi microsilozurile sunt dotate cu maşini şi utilaje cum sunt:
buncăre mobile, benzi transportoare, transportoare elevatoare, lopeţi mecanice,
instalaţii de condiţionat cartof pe cale umedă sau uscată, electrostivuitoare, cântare
automate etc. Pentru reducerea pierderilor se recomandă tratamente contra
putregaiurilor uscate şi pentru inhibarea încolţirii.
Tot dintre depozitele permanente fac parte pivniţele şi bordeiele. Pivniţele
sunt încăperi de dimensiuni variabile. Sunt construite în pământ, total sau parţial, în
funcţie de condiţiile climatice din zona respectivă. Aerisirea se face prin coşuri de
ventilaţie, care, în timpul iernilor geroase se acoperă cu paie sau cu alte materiale.
Bordeiele sunt construcţii mai simple, săpate în pământ, adânci de circa 2 m, late de 4
m şi lungi de 5 - 10 m.
Atât în pivniţe, cât şi în bordeie, tuberculii se controlează periodic, pentru a
preveni eventualele neajunsuri în păstrare. Umezirea tuberculilor din straturile
superioare este un indiciu al unei temperaturi prea ridicate în stratul de la bază;
picăturile de apă de pe pereţi şi tavan indică acelaşi lucru, în ambele cazuri
recomandându-se aerisirea mai intensă. Înnegrirea miezului sau încolţirea tuberculilor
sunt semne de temperatură prea ridicată, iar mirosul neplăcut este un indiciu unor
procese de putrezire sau de încingere datorate temperaturii şi umidităţii aerului
ridicate. Se depistează şi se înlătură focarele de infecţie şi se face o aerisire intensă.
(gustul dulceag al tuberculilor este un indiciu al temperaturilor scăzute apropiate de
0°C, iar aspectul sticlos al acestora indică îngheţarea lor. În ambele cazuri se închid
gurile de aerisire, pentru ridicarea treptată a temperaturii, fără a mişca tuberculii din
loc.
Păstrarea tuberculilor în adăposturi temporare: silozuri, tranşee, gropi.
Silozurile sunt adăposturile cele mai frecvente în ţara noastră, în care se asigură
păstrarea în condiţii corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof. Silozurile se
amplasează pe locuri mai înalte, cu apa freatică sub 150 cm, aproape de centrul
gospodăresc pentru cartofii destinaţi consumului sau preîncolţirii, iar cei destinaţi
plantărilor obişnuite (neîncolţiţi în prealabil), cât mai aproape de terenul de cultură.
Cartofii destinaţi prelucrărilor industriale se însilozează în apropierea drumurilor de
acces spre fabrică sau chiar lângă aceasta. Există două tipuri de silozuri: de suprafaţă
şi îngropate.
Silozurile de suprafaţă (fig. 7.10). Şanţul de aerisire este înlocuit printr-un
jgheab din şipci în formă de "V" întors, cu deschiderea la bază de 50 cm, iar înălţimea
de 30 cm. Jgheabul se prelungeşte la
unul din capetele silozului până la
ieşirea din straturile de acoperire. Se
aşează mai întâi un strat de paie
uscate şi curate, gros de 10 - 15 cm,
peste care se pun apoi tuberculii, sub
formă de prismă. Când s-a obţinut
înălţimea indicată silozul se acoperă . Fig. 7.10. Siloz de suprafaţă pentru
cu un strat de paie de 20 - 25 cm gro- păstrarea tuberculilor de cartof
sime, peste care se pune un strat
subţire de pământ (10 cm), coama
silozului lăsându-se acoperită numai
cu paie. Când temperatura în siloz
atinge 2°C, iar temperatura de afară
continuă să scadă, peste stratul subţire
de pământ se aşează din nou un strat
de paie de 40 - 50 cm şi apoi un strat Fig. 7.11. Siloz semiîngropat pentru
gros de pământ, care în final, ajunge la păstrarea tuberculilor de cartof.
40 - 50 (60).
Silozurile semiîngropate (fig. 7.11) se fac la adâncimea de 20 - 30 cm, având
lăţimea de 120 - 200 cm,
înălţimea de 75 - 100 cm,
iar lungimea (variabilă) de
25 - 30 m. Pentru aerisire se
execută un canal
longitudinal pe mijlocul
silozului, adânc şi lat de
20/25 cm, acoperit cu un
grătar, iar la distanţe de 2,5
- 3,0 m, de-a lungul lui, se
instalează coşuri verticale
de aerisire, care ies afară cu
30 - 40 cm. Aceste coşuri
se fac din scânduri găurite Fig.7.12. Siloz îngropat pentru pastrarea
sau din şipci, iar în lipsa tuberculilor
acestora se pun mănunchiuri de
tulpini de floarea-soarelui şi nuiele.
Aerisirea prin coşuri verticale prezintă neajunsul că, în timpul precipitaţiilor,
sau ca urmare a condensării vaporilor de apă, pereţii se umezesc, constituind, astfel,
focare de încingere. Din această cauză acestea pot fi înlocuite cu un jgheab
longitudinal triunghiular cu latura de 15 cm care se aşează de-a lungul coamei, cu un
capăt ieşit afară în partea opusă ieşirii celui de la bază. Odată cu umplerea silozului
cu tuberculi se instalează şi termometrele de control, îndeosebi dacă lipsesc coşurile
verticale de aerisire. În cazul când temperatura din siloz creşte şi sistemele de aerisire
sunt insuficiente, pentru scăderea temperaturii silozul se descoperă în câteva puncte
în timpul zilelor cu soare, iar peste noapte se acoperă. Dacă se constată focare de
încingere, este necesar să se descopere întreg silozul (pe timp călduros) şi să se
înlăture tuberculii bolnavi.
Silozurile îngropate (fig. 7.12) sunt cunoscute sub denumirea de "tranşee" sau
"gropi"; se practică în zonele mai răcoroase din Transilvania şi nordul Moldovei. Ele
sunt adânci de 60 - 100 cm, late de 50 - 80 cm şi lungi de 25 - 30 m, fiind amplasate
pe locuri mai ridicate. După introducerea tuberculilor în siloz se acoperă cu un strat
de paie de 40 - 60 cm, apoi cu pământ ca şi în cazul silozurilor de suprafaţă. Acestea
se execută fără coşuri de aerisire, fiind, însă, prevăzute cu termometre pentru control.
În Anglia se folosesc silozuri de suprafaţă cu pereţii formaţi din baloturi de
paie. Dimensiunile sunt variabile. Pentru 200 t tuberculi silozul are 5 m lăţime şi 27
m lungime. Pereţii silozului au grosimea de 3 baloturi. Între rândul interior de
baloturi şi cele două rânduri exterioare se intercalează folie de mase plastice, în scop
de izolare. Aerisirea se face prin două jgheaburi triunghiulare aşezate unul la baza
silozului şi unul pe coamă, deasupra unui strat de paie. Pe jgheabul superior se aşează
o folie de polietilenă şi apoi încă un rând de baloturi. Jgheaburile rămân deschise tot
timpul păstrării cartofilor, cu excepţia perioadelor geroase. Există multe tipuri de
depozite permanente sau temporare, toate fiind bune dacă se iau măsuri de înlăturare
a factorilor nefavorabili care duc la alterarea cartofilor.
Pierderile la păstrare oscilează între 5,5%, când se utilizează tranşee de 50/60
cm fără aerisire, la temperaturi de 4,5°C şi 15%, în silozurile late de 2 m şi cu sistem
de aerisire, iar temperatura de 7°C.
7.2. SFECLA PENTRU ZAHĂR

7.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

7.2.1.1. Importanţă

Sfecla pentru zahăr este utilizată în primul rând ca materie primă în industria
zahărului, asigurând circa 30% din producţia mondială de zahăr.
La o producţie medie de rădăcini de 40 t/ha rezultă ca produse secundare 15 -
30 t colete şi frunze (1.800 – 4.000 unităţi nutritive furajere) 16 t melasă, 16 t tăiţei
(1.000 unităţi nutritive furajere). Totalul unităţilor nutritive echivalează cu o
producţie de peste 5.000 kg/ha de porumb sau orz (V. BÂRNAURE, 1986).
Melasa reprezintă 4 - 5% din greutatea sfeclei prelucrate şi conţine circa 50%
zaharoză; este valorificată în industria alimentară şi a produselor alcoolice.
“Nămolul” rezultat de la filtrele prese, având un conţinut mediu de 92,50%
CaCO3, şi 2,15% Mg(OH)2, din substanţa uscată, este folosit cu bune rezultate pentru
corectarea reacţiei solurilor acide.
Având în vedere că zahărul este şi o materie primă din care se pot obţine
carburanţi alcooli, glicerină, acizi (citric, glutamic), acetonă, dextran lactopren etc., se
întrevede că şi în viitor producţia mondială de zahăr va creşte în continuare.
Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, foarte rentabilă, care valorifică
eficient fertilizarea organică şi minerală, apa de irigaţie, sistema de tractoare şi maşini
agricole din dotare, fiind şi o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor
agricole, contribuind la distrugerea buruienilor şi la structurarea solului.

7.2.1.2. Compoziţia chimică


Compoziţia chimică a sfeclei pentru zahăr este mult influenţată de soi,
condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultivare.
Soiurile zonate în prezent conţin la maturitatea tehnologică din primul an circa
75% apă şi 25% s.u., în componenţa căreia 17,5% revin zaharozei şi 7,5%
substanţelor nezaharoase (celuloză şi hemiceluloză 3,5%, substanţe pectice 2,4%,
substanţe azotate 1,25% şi cenuşă 0,1 - 1%).
Sub denumirea de “marc” sunt cuprinse substanţele nezaharoase insolubile
care nu trec în suc (la presiunea standard), reprezentând circa 5% din greutatea sfeclei
şi sunt formate din: celuloză, lignină şi o parte din substanţele pectice şi minerale
insolubile.
Zaharoza este un dizaharid format din glucoză şi fructoză, care se extrag prin
procedee tehnologice speciale, obţinându-se zahărul cristalizat. Conţinutul de zahăr
variază între 14 - 23%. Repartizarea zahărului în “corpul sfeclei” este neomogenă
(fig. 7.13), în secţiune longitudinală conţinutul de zahăr scade de la mijloc spre
extremitate, iar în plan transversal scade de la zona inelară mijlocie spre treimea
centrală şi treimea exterioară.
Substanţele azotoase reprezintă circa 1,25% din greutatea sfeclei şi sunt
alcătuite din: substanţe proteice 0,71%, aminoacizi 0,2%, amide 0,15% betaină
0,15%. Acest grup de substanţe influenţează negativ coeficientul de puritate al
zemurilor de difuzie, contribuind la creşterea conţinutului de melasă.
la rădăcină Substanţa
Zahăr
zone părţi uscată
a 1 15,80 22,40
b 2 18,60 14,40
11 16,30 13,40
c 3 19,50 14,40
12 20,40 24,60
17 19,00 23,40
d 4 20,20 25,00
13 20,70 24,80
13 20,00 23,60
e 5 20,00 24,80
14 20,40 25,00
19 20,10 24,00
f 6 20,30 24,80
15 20,60 24,40
g 7 20,00 23,80
16 20,60 24,60
h 8 20,70 25,00
i 9 20,20 25,20
j 10 19,90 25,80

Fig. 7.13. Repartizarea zahărului în rădăcina sfeclei pentru zahăr, pe profil şi


transversal şi longitudinal

Azotul “vătămător” reprezintă diferenţa între azotul total (Nt) şi azotul proteic
(Npr), amoniacal (Na) şi amidic (Nam) existent în stare solubilă în zeama de difuzie, de
unde trece în melasă antrenând cu el 20 - 30 părţi de zaharoză.
Azotul vătămător (Nv) se poate exprima prin formula :
Nv = Nt – (Npr + Na + Nam).
Aceste pierderi se determină prin înmulţirea cantităţii de azot vătămător cu 25,
cifră ce reprezintă coeficientul melasigen al azotului vătămător.
Dintre compuşii azotului vătămător, circa 30% revin betainei.
Conţinutul de azot vătămător creşte în cazul fertilizării cu azot, în anii secetoşi
şi în condiţii de exces de apă.
Cenuşa se găseşte în procent scăzut, conţinutul variind la soiurile actuale între
0,4 - 1% din greutatea rădăcinii. Oxizii de potasiu şi sodiu din cenuşă (circa 60 - 70%
din total) sunt melasigeni, pentru fiecare parte de cenuşă rămânând neextrase 5 - 6
părţi de zaharoză. Cantitatea de cenuşă este mai ridicată la sfeclele provenite din
culturi cu multe goluri sau cu densitate mică.
Aceiaşi factori care favorizează acumularea de substanţe dăunătoare
determină şi diminuarea conţinutului de zahăr şi reducerea coeficientului de puritate
al sucului (Q) sau al zemei purificate, indicator important al calităţii tehnologice de
fabricaţie :
Z
Q = 100 ×
SU
în care Z este zahărul din suc în %, iar SU este substanţa uscată din suc, în %).
Coeficientul de puritate se consideră foarte bun când are valori peste 88% şi
bun când are valori între 80 - 88 %.
Randamentul de extracţie (ZE) se poate calcula după relaţia:

ZE = D – (5C + 25 Nv),

în care: D este % de zahăr din suc; C - conţinutul de cenuşă (%) şi Nv - conţinutul de


azot vătămător (%).
GH. BÎLTEANU (1993) citează următoarea compoziţie chimică, considerată
standard pentru sfecla din ţara noastră (fig. 7.14), la care se asigură prelucrarea
eficientă (după A. STROIA, 1988).

7.2.1.3. Răspândire
Sfecla pentru zahăr se cultivă în lume pe aproape 9 mil. ha, întreaga suprafaţă
fiind cantonată în perimetrul climatului continental, în timp ce trestia pentru zahăr
(Saccharum officinarum L.), specie din fam. Gramineae, se cultivă în zonele cu
temperaturi medii anuale mai mari de 16°C, unde ocupă circa 13 mil. ha (fig. 7.15).
Ţări mari cultivatoare de sfeclă pentru zahăr sunt: Federaţia Rusă (peste 800
mii ha), Germania (700 mii ha) Franţa (400 mii ha), Polonia (400 mii ha).
Apă
Sfecla de zahăr 100 kg
73,0 -76,5 kg

Substanţă uscată
23,5 - 27,0%

Substanţă uscată Zaharoză Substanţă uscată solubilă


insolubilă (pulpă) 16,5 - 18,7% 19 - 21,5%
4,5 - 5,5%

Nezahăr Nezahăr
anorganic organic
0,5 - 0,8% 2,0-2,1%

Compuşi organici Compuşi organici


fără azot fără azot
0,9% 0,9%

Celuloză 1,2% Potasiu (K2O) 0,25 Albumine 0,6-0,7 Substanţe reducătoare 0,1
Hemiceluloză 1,1% Sodiu (Na2O) 0,05 Aminoacizi 0,2 Rafinoză 0,01-0,03
Subst. pectice 2,4% Calciu (CaO) 0,06-0,08 Amide 0,10-0,15 Acizi organici fără azot 0,5
Saponină 0,1% Magneziu (MgO) 0,6-0,8 Setaină 0,15-0,25 Substanţe pectice 0,1
Subst. proteice 0,1% Fier aluminiu (Fe 2O2Al2O3) 0,01 Saponină 0,1
Cenuşă 0,1% Fosfor (P 2O5) 0,08-0,09 Grăsimi 0,03
Sulf (SO 3) 0,03 Substanţe colorante 0,01
Siliciu (SiO2) 0,01 Alte substanţe 0,05-0,06
Clor (Cl) 0,01
Alte substanţe 0,05

Fig. 7.14. Compoziţia chimică a sfeclei pentru zahăr


Fig. 7.15. Aria de răspândire a sfeclei pentru zahăr şi a trestiei de zahăr

În România suprafaţa cultivată cu sfeclă pentru zahăr în perioada 1934 - 1938


a fost, în medie, de 25,6 mii ha. În anul 1985 suprafaţa a ajuns la 275,5 mii ha, după
care s-a diminuat în anul 1998 fiind de 117,8 mii ha.
O suprafaţă de 250 mii hectare, cu o producţie medie de 30 t/ha şi cu un
randament de extracţie a zahărului de numai 10%, ar însemna o producţie totală de
zahăr în România de 750 mii tone (30 kg pe locuitor pe an) ceea ce ar acoperi integral
cerinţele de zahăr ale României (GH. BÎLTEANU, 1993).
În ultimul deceniu, producţia medie a oscilat în ţara noastră între 16.098 kg/ha
(1992) şi 20.045 kg/ha (1998).
În viitor se impune ca fabricile de zahăr să-şi găsească căile cele mai bune de
stimulare a cultivatorilor, astfel încât să crească interesul pentru această valoroasă
plantă.
7.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri
Sistematică. Sfecla aparţine familiei Cheonopodiaceae, genul Beta, care
cuprinde numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale şi perene.
În cultură se găseşte numai specia B. vulgaris, care cuprinde patru varietăţi: B. v. var.
saccharifera L., din care fac parte soiurile cultivate pentru zahăr; B.v, var. crassa
Alef., căreia îi aparţin soiurile furajere; B.v. var. cruenta L. şi B.v. var. cycla L., care
cuprind formele legumicole.
Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri (fig. 7.16) după greutatea
corpului sfeclei (rădăcina) şi procentul de zahăr, astfel:
- tipul E (de la “Ertragreich” - sfecla productivă) cuprinde soiurile cu rădăcina
mare şi conţinut de zahăr sub 18%. Aceste soiuri au perioada lungă de vegetaţie şi
sunt pretenţioase la umiditate;
- tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr cu circa 0,5% cu
rădăcina mai mică, dar care realizează producţii mari la ha fiind considerat tipul
etalon;
- tipul Z (“Zuckerreich” Róüben - sfecla bogată în zahăr) cuprinde soiuri cu
rădăcini conice, alungite şi cu un conţinut de zahăr cu 0,8 - 1,6% mai mare decât tipul
N. Sunt soiuri mai precoce,
lăstăresc mai puter-nic în
anul I de cultură, sunt
adaptate zonelor mai reci şi
sunt foarte pretenţioase faţă
de sol;
- tipul ZZ (“Zucker-
reichste” Rüben - foarte
bogat în zahăr) grupează
soiurile cu rădăcini conice Fig. 7.16. Aspect exterior al rădăcinilor
alungite, subţiri, cu 0,6 - sfeclei pentru zahăr din cele patru tipuri :
1,1% mai mult zahăr decât A – tipul E ; B – tipul N ; C – tipul Z ; D –
tipul Z. Sunt foarte tipul ZZ.
pretenţioase faţă de sol şi
asigură producţii mici la ha.
Clasificarea este destul de imprecisă, graniţele dintre cele patru tipuri nefiind
strict delimitate, cu atât mai mult cu cât variază şi sub incidenţa condiţiilor
agroecologice.
Soiurile de sfeclă pentru zahăr cultivate, actualmente, la noi sunt prezentate în
tabelul 7.10. În cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide şi tetraploide.
După numărul de fructe în glomerul, atât soiurile diploide, cât şi cele poliploide, pot
fi monogerme genetic (glomerule cu un singur fruct, respectiv o singură sămânţă) sau
plurigerme (glomerule cu mai multe fructe, respectiv seminţe).

7.2.1.5. Particularităţi biologice.


Sfecla cultivată este o plantă bienală. În primul an de vegetaţie se formează
“corpul sfeclei”, rezultat din dezvoltarea puternică a părţii superioare a rădăcinii,
hipocotilului şi, epicotilului, cât şi a frunzelor. În anul al doilea se formează ramurile
florifere care fructifică. Apariţia de lăstari floriferi în primul an este un fenomen
nedorit determinat de cauze complexe, dintre care Z. STĂNESCU (1976)
menţionează ca principală trecerea rapidă de la faza vegetativă la faza germinativă, în
condiţiile când temperaturile după răsărire sunt scăzute (3° - 4°C), asociate cu durata
mai lungă de iluminare.
Corpul sfeclei care se recoltează în primul an de vegetaţie (rizocarp sau,
convenţional, “rădăcină”), în greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g, este
format din: epicotil, hipocotil şi rădăcină propriu-zisă (fig. 7.17).
Epicotilul (capul sau coletul) este partea superioară care creşte afară din
pământ, pe care, în primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al doilea an
tulpinile florifere. Este delimitat în partea inferioară de locul de inserţie al frunzei
inferioare şi reprezintă circa 18% din greutatea corpului sfeclei şi, respectiv, circa 4 -
8% din lungimea sa.
Hipocotilul este porţiunea cuprinsă între epicotil şi rădăcina propriu-zisă,
respectiv între limita inferioară de inserţie a frunzelor şi partea superioară de inserţie
a radicelelor. Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5 - 10% din
lungimea corpului sfeclei şi circa 28% din greutatea acestuia.
Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil şi “coadă” adică zona unde
diametrul scade sub 1 cm. Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei şi,
respectiv, 55 - 60% din greutatea acestuia. De-a lungul rădăcinii se găsesc două
şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale subţiri, care se ramifică mult şi pătrund
în sol până la 150 - 200 cm, iar lateral pe o rază de 50 - 60 cm.
Structura anatomică. (fig. 7.18) În faza cotiledonală rădăcina este formată
din scoarţă primară şi cilindru central.
Scoarţa primară este formată din: exoderm (rizoderm) la exterior, format
dintr-un singur strat de celule strâns lipite şi uşor suberificate, pentru protecţia
rădăcinii; parenchim, format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă cu
pereţi subţiri; endoderm, stratul intern al scoarţei, format din celule mai rotunjite.
Tabelul 7.10.
Soiurile de sfeclă de zahăr – Beta vulgaris L. cultivate în România
Denumirea Ţara de Denumirea
Ploidia Ploidia Ţara de origine
soiului origine soiului
Plurigerme Hilma trip. S
Braşov dip. R Inga trip. S
Polirom poli. R Inger trip. S
Românesc 7 poli. R Ippolita dip. S
Monogerme Jamaica trip. DK
Alexa trip. D Janina trip. PL
Alfa anis D Kawemaja trip. D
Andra trip. R Krestin trip. S
Astro trip. D Kristall trip. DK
Bartos trip. NL Lena trip. D
Bârsa dip. R Laser trip. S
Bogdana dip. S Lydia trip. F
Braşov 519 poli. R Madison dip. DK
Campus trip. D Maiken dip. DK
Centro trip. D Marian trip. DK
Cercos trip. NL Monorom trip. R
Cermo trip. D Morgane trip. B
Cleo trip. F Nero 1 trip. R
Clipper trip. B Orio dip. S
Cyrano trip. B Orix trip. B
Cremona trip. S Ovatio trip. NL
Dana trip. YU Picnic trip. NL
Danubiana trip. DK Poenta trip. YU
Dora dip. D Prisma trip. DK
Elan trip. S PN Mono 4 trip. PL
Elba trip. DK Reka trip. D
Emma dip. S Rizor dip. B
Emma RR (m) dip. S Roma trip. R-DK
Europa dipl. NL Rubin trip. DK
Forum trip. D Sonja trip. D
Gilamon trip. D Stefania trip. S
Gina dip. D Terano trip. D
Gisela trip. S Turbo dip. DK
Helsinki trip. NL York trip. NL
Herald trip. NL Emma RR* - -

*
Modificat genetic, tolerant la erbicide pe bază de glifosat. Poate fi cultivat numai după obţinerea aprobării pentru cultivare de la
Comisia Naţională pentru Securitate Biologică
Cilindrul central este alcătuit din: periciclu, format dintr-un singur rând de
celule; ţesutul conducător reprezentat prin xilemul primar dispus biradiar şi floemul
primar dispus sub formă semilunară. Între vasele conducătoare se găsesc fâşii de
parenchim.
Diferenţierea secundară începe o dată cu
apariţia primelor frunze adevărate. În ţesutul
parenchimatic, sub floemul primar apar două arcuri
cambiale care, împreună cu porţiunile de periciclu
cuprinse între ele, formează un inel din care, prin
diviziunea celulelor, rezultă xilemul şi floemul
secundar. Prin diviziunea celulelor periciclice se
formează un nou ţesut parenchimatic care presează
scoarţa primară, provocând fisurarea şi exfolierea
acesteia (“năpârlirea”).
După exfolierea scoarţei primare începe
îngroşarea rădăcinii superioare şi a hipocotilului, ca
urmare a apariţiei de noi zone generatoare
concretizate prin formarea de noi inele libero-
lemnoase despărţite prin parenchim, care constituie
elementele structurii terţiare.
Aceste modificări se repetă până la formarea
a 8 - 12 inele cambiale la sfecla pentru zahăr. Ca Fig. 7.17. Corpul
rezultat al activităţii inelelor cambiale se formează sfeclei pentru zahăr
“rădăcina tuberizată”, în parenchimul căreia se depozitează substanţele de rezervă.
În concluzie, structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se prezintă astfel:
- periderma formată din suber, felogen şi feloderm;
- parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de forme şi
mărimi diferite;
- fasciculele libero-lemnoase, dispuse pe 8 - 12 inele concentrice mai dese la periferie
şi mai rare spre centru.

Fig. 7.18. Secţiune transversală prin


rădăcina de sfeclă:
A – faza tânără; r – rizodermă;
s – scoarţă; e – endoderm;
p – periciclu; f – floem primar;
f’ – xilem primar.
B – faza matură; s – suber;
f’ – felogen; fd – feloderm; l – liber;
lm 1 – lemn primar; lm 2 – lemn
secundar; p – periciclu; c – cambiu.
Frunzele. Primele două frunze cotiledonale îndeplinesc funcţia de asimilaţie
timp de circa 20 de zile, până la apariţia celei de a patra frunze adevărate. Acestea
apar succesiv, numărul lor este variabil, frecvent 30 - 40 dar pot să ajungă la 80 - 90,
în funcţie de condiţiile agroecologice şi soi. Durata de viaţă a frunzelor este de 30 -
70 zile. Frunzele sunt lung peţiolate, limbul este oval-alungit cu suprafaţa netedă sau
gofrată. Portul frunzelor poate fi erect, semierect sau culcat. În prezent interesând
soiurile cu frunzele erecte care se pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire.
Suprafaţa foliară maximă se atinge la 120 - 130 de zile de la semănat şi
variază între 6.000 – 14.000 cm2. La începutul lunii iulie planta ajunge la un indice
foliar de 4 - 5; creşterea frunzelor continuă şi atinge indicele foliar maxim de (6 - 8 la
începutul lunii august, după care urmează uscarea lor treptată.
GH. BÎLTEANU (1993) menţionează existenţa unei corelaţii pozitive între
vigoarea aparatului foliar al sfeclei, producţia de rădăcini şi conţinutul în zahăr.
Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetaţie din muguri de
epicotil. Lăstarii principali au înălţimea de 80 - 200 cm. Frecvent lăstarii principali
ramifică, mai dens sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine (II, III şi IV). De-a
lungul ramurilor sunt inserate frunze mai mici, scurt-peţiolate, cu limb alungit.
Floarea. Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5 (P5A5G3).
Florile pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10.000 –
20.000 pe o plantă. Înflorirea are un pronunţat fenomen de protandrie care
accentuează alogamia plantei. Înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit în
mugurele central spre lăstarii proveniţi din mugurii de la bază spre vârf. Înflorirea
unei plante durează 3 - 4 săptămâni, cu influenţe directe în maturizarea eşalonată a
seminţelor.
Polenizarea este alogamă, anemofilă şi entomofilă; pe stigmatul florii care îşi
menţine viabilitatea circa 2 - 3 zile, se depun 300 - 400 grăunciori de polen.
Fructul. La soiurile plurigerme fructul este un glomerul provenit din
concreşterea carpelelor cu axul inflorescenţei, cuprinzând 2 - 5 fructe simple (nucule).
În fiecare lojă seminală se găseşte câte o singură nuculă, care nu se poate disemina
decât după îndepărtarea unui căpăcel (tip pixidă). Soiurile monogerme au glomerule
cu câte o singură nuculă.
Masa a 1.000 de glomerule este de 20 - 30 g la glomerulele plurigerme şi de
15 - 20 g la cele monogerme, fiind mult influenţată de poziţia glomerulelor pe lăstar,
vârsta lor, condiţiile agrometeorologice. Masa hectolitrică este de 20 - 25 kg.
Sămânţa. În cadrul glomerulelor plurigerme seminţele sunt de mărimi şi
greutăţi diferite (2 - 6 mg) cea mai mare fiind cea provenită din prima floare deschisă.
Forma seminţei este elipsoidală, rostrată, cu embrionul în formă de seceră, care
înconjoară perispermul, constituind ţesutul de rezervă de tip amidonos. Embrionul
este format din două cotiledoane mari, muguraş şi radiculă.
Creşterea plantelor. În anul întâi creşterea durează 160 - 200 zile, în funcţie
de soi şi condiţiile climatice. Soiurile actuale cultivate în ţara noastră au durata de
vegetaţie de 180 - 200 zile. În creşterea sa, sfecla pentru zahăr parcurge următoarele
faze de vegetaţie:
1. De la semănat la răsărit este necesară o sumă de 120 - 130°C, care se poate
realiza la temperaturi de 7 - 10°C în 12 - 15 zile, în condiţiile asigurării necesarului
de umiditate pentru încolţire de 120 - 150% din greutatea glomerulelor (fig. 7.19 şi
7.20).
Fig. 7.19. Reprezentare schematică a germinării unei Fig. 7.20. Plantula de
seminţe de sfeclă pentru zahăr: sfeclă pentru zahăr:
a – frunză; b – epicotil;
A – embrion; B, C, D – faze succesive de germinare;
c – hipocotil; d - rădăcină
E – plantulă cu frunzuliţe cotiledonale desfăcute

2. De la răsărit la începutul îngroşării puternice a rădăcinii. Faza necesită 60


- 75 zile până la începutul lunii iulie. În acest interval se formează rozeta de frunze
(indicele foliar la finele fazei ajunge la 4 - 5), rădăcina creşte în lungime, pivotul
ajunge la adâncimea de 100 - 110 cm, iar rădăcinile laterale se întind pe un diametru
de până la 1 m (V. BÎRNAURE, 1979).
3. Faza de îngroşare a rădăcinii se desfăşoară în lunile iulie - august (circa 60
- 70 zile). Faza se caracterizează prin creşterea intensă a rădăcinii în greutate şi
grosime, astfel că la finele fazei greutatea corpului rădăcinii depăşeşte 500 g. Indicele
foliar la începutul lunii august atinge valori de 6 - 7 după care se reduce treptat.
4. Faza de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârşitul lunii august şi
continuă până la 15 - 20 octombrie, pe o durată de 35 - 50 zile. În acest interval
creşterea rădăcinilor este redusă, scade conţinutul de substanţe cu azot şi cenuşă şi se
intensifică acumularea zaharozei. Aparatul foliar se reduce treptat, astfel că la
recoltare frunzele reprezintă sub 30% din greutatea totală a plantei (GH. BÎLTEANU,
1974).
Raportul dintre masa de rădăcini şi cea a frunzelor la recoltare este dependent
de regimul pluviometric din a doua jumătate a perioadei de vegetaţie. Astfel din
determinările efectuate de Z. STĂNESCU şi GH. RIZESCU (1976) rezultă că în
sudul ţării unde secetele din lunile de vară determină pierderea unui număr
neînsemnat de frunze, valoarea raportului este de 2:3 în favoarea producţiei de
rădăcini, în timp ce în zona umedă din Transilvania valoarea raportului este
aproximativ de 1:1.
Pentru producerea de sămânţă sfeclele transplantate în al doilea an de
vegetaţie emit rădăcini care pătrund în sol la adâncimi de circa 2 m iar lateral pe o
rază de 50 - 60 cm. În acelaşi timp se formează o rozetă de frunze şi apoi una sau mai
multe ramuri florifere. Ritmul de creştere a ramurilor florifere este foarte intens,
atingând 7 cm pe zi.
Înflorirea are loc după circa 50 de zile şi durează la o plantă între 20 - 40 de
zile, în funcţie de temperatură.
Dezvoltarea completă a seminţelor durează 23 - 24 zile.
7.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol.
Temperatura. Sfecla pentru zahăr este o plantă mezotermă, care necesită de-
a lungul primului an de vegetaţie o sumă de grade de temperatură de 2.400 – 2.900°C,
iar în anul al doilea circa 1.800°C. În primul an de vegetaţie creşterea şi dezvoltarea
normală se realizează în zonele cu o medie zilnică de 10,7°C în perioada 15 aprilie -
15 iunie, 18,8°C în perioada 15 iunie - 15 august şi 16,5°C în perioada 15 august - 15
octombrie.
Temperatura minimă de germinaţie este de 3 - 4°C, însă durata de răsărire la
această temperatură este lungă de 20 - 30 zile. La temperaturi de 9 - 10°C seminţele
germinează în circa 9 zile, iar la 15 - 16°C în 4 - 7 zile.
Temperaturile mai mici de 4°C în faza de cotiledoane determină apariţia de
lăstari floriferi la unele plante încă din primul an de vegetaţie (Z. STĂNESCU, 1976;
GH. BÎLTEANU, 1974).
Temperaturile de -2°C până la -4°C produc distrugerea cotiledoanelor prin
degerare. În faza de 6 - 10 perechi frunze plantele rezistă până la -8°C (GH.
BÎLTEANU, 1993).
Necesarul termic pe faze de vegetaţie este de circa 650°C în intervalul de la
răsărire până la începerea îngroşării rădăcinii, de circa 1.150°C de la începerea
îngroşării tulpinii până la începerea acumulării zahărului şi de circa 1.000°C în
intervalul următor până la recoltare.
Acumularea zahărului, practic încetează la temperatura de 5 - 6°C. Sfeclele
recoltate îngheaţă la -1°C, ceea ce influenţează negativ randamentul în zahăr,
producându-se fenomenul de “invertire a zahărului”.
Umiditatea. Sfecla de zahăr este o plantă pretenţioasă faţă de umiditate,
producţii mari şi stabile obţinându-se în zonele unde se înregistrează 500 - 600 mm
precipitaţii anuale, cu următoarea eşalonare: circa 240 mm în perioada de acumulare
din iarnă; 40 mm în aprilie, pentru favorizarea răsăririi şi formarea primelor frunze;
50 - 60 mm în mai şi circa 70 mm în iunie, pentru asigurarea formării unui foliaj
bogat; 80 mm în iulie şi 70 mm în august, necesare pentru creşterea în greutate şi
volum a corpului sfeclei şi circa 40 mm în septembrie, pentru favorizarea acumulării
zahărului.
Consumul specific variază după diferiţi autori între 350 şi 500. Reducerea
consumului specific cu 20 - 40% se poate realiza prin optimizarea raportului NPK
(GH. BÎLTEANU şi V. BÎRNAURE, 1979).
Umiditatea optimă a solului este de 50 - 70% i.u.a. pe adâncimea de 0 - 80
cm, în perioadele de creştere a rozetei de frunze, tuberizarea rădăcinii şi de acumulare
a zahărului.
Seceta din iunie, iulie şi august, pe lângă micşorarea recoltelor, înrăutăţeşte şi
calităţile tehnologice de prelucrare prin creşterea conţinutului de azot dăunător.
Umiditatea relativă normală a aerului este cuprinsă între 60 - 75%; sub aceste
valori se intensifică procesul de transpiraţie, cu efecte negative asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor.
În al doilea an de vegetaţie consumul maxim se înregistrează în fazele de
formare a lăstarilor şi înflorire. Embrionii formaţi pe vreme secetoasă, în anul
următor emit lăstari floriferi (GH. BÎLTEANU şi V. BÎRNAURE, 1979).
Lumina, Sfecla pentru zahăr este o plantă de zi lungă, cu foliaj bogat, care
valorifică bine energia luminoasă. Durata de strălucire a soarelui pe întreaga perioadă
de vegetaţie este de circa 850 de ore, revenind o medie zilnică de circa 5 ore.
Importanţă deosebită prezintă intensitatea luminii şi insolaţia din lunile august
- septembrie, când se acumulează mari cantităţi de zahăr. Sinteza zahărului are loc
numai în cursul zilei, migrarea şi acumularea în rădăcină se desfăşoară atât ziua cât şi
noaptea.
Pentru o cât mai bună valorificare a luminii este necesară o bună repartizare a
plantelor în spaţiu şi menţinerea curată de buruieni a culturii, pentru a preveni
umbrirea.
Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretenţioasă faţă de sol datorită
sistemului radicular profund, cu o mare, capacitate de respiraţie un consum ridicat de
elemente nutritive şi apă.
Solurile favorabile culturii sunt cele cu textura luto-nisipoasă 17 - 20% argilă,
profunde, bine structurate, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile pentru
apă şi aer, bogate în substanţe nutritive cu pânză de apă freatică la adâncimea de 2 - 4
m şi cu reacţie slab acidă - slab alcalină (pH = 6,5 - 8).
Recomandate sunt terenurile plane şi cu expoziţie sudică; se vor evita cele
reci, cu expoziţie nordică.
Sfecla nu se va cultiva pe soluri compacte care formează crustă şi împiedică
răsărirea şi dezvoltarea normală din cauza rezistenţei fizico-mecanice ridicate, iar
rădăcinile rămân mici şi se ramifică.
Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-nisipoase,
solurile brune şi brune-roşcate de pădure.
Pe solurile cu pH peste 8 are loc fixarea borului în complexul absorbant,
creându-se condiţiile favorabile unor boli ce provoacă putregaiul inimii sfeclei;
solurile cu pH sub 6,5 necesită corectarea acidităţii.

7.2.1.7. Zone ecologice.


Ţinând seama de cerinţele pedoclimatice ale sfeclei pentru zahăr, în vederea
obţinerii unor producţii cât mai eficiente, au fost stabilite în ţara noastră zone
ecologice, care sunt prezentate în figura 7.21.
Zona foarte favorabilă ocupă suprafeţe mari în Câmpia sud-estică şi centrală
a Transilvaniei, în câmpia din nord-vestul ţării, începând de la Satu-Mare şi până în
sudul judeţului Timiş, exceptând solurile nisipoase, sărăturate, lăcoviştile şi
smolniţele. În această zonă, cea mai favorabilă culturii sfeclei pentru zahăr din ţara
noastră, cantitatea precipitaţiilor căzute anual este de 630 - 740 mm, din care 360 -
400 mm cad în intervalul perioadei de vegetaţie a sfeclei (aprilie - octombrie).
Izoterma din timpul verii este cuprinsă între 18 - 21°C, iar frecvenţa zilelor cu
temperaturi de peste 30°C este de numai 10 - 30 de zile, ceea ce favorizează
acumularea în bune condiţii a zahărului în rădăcini.
Solurile predominante, specifice zonei, sunt cernoziomurile levigate şi mediu
levigate, aluviunile bine solificate şi, în mică măsură, solurile brune şi brun-roşcate.
Condiţiile din zona foarte favorabilă, la o tehnologie raţională, asigură
obţinerea unor producţii de 30 - 40 t de rădăcini la hectar, în condiţii de neirigare şi
50 - 70 t în condiţii de irigare.
Zonei foarte favorabile îi corespunde şi Câmpia din nordul Moldovei dintre
Sascut - Roman, Botoşani şi Dorohoi.
Zona favorabilă ocupă o suprafaţă de 130 - 150 mii de ha, dintre care o bună
parte se găseşte în vecinătatea zonei foarte favorabile. Acestei zone îi corespunde şi
Câmpia Dunării, a Dobrogei şi cea din centrul şi sudul Moldovei. Spre deosebire de
zona foarte favorabilă; în această zonă precipitaţiile anuale sunt de numai 450 - 350
mm, iar repartizarea lor este mai puţin favorabilă.
Fig. 7.21. Zonele de cultură a sfeclei pentru zahăr

Însuşirile fizice şi de fertilitate a solurilor, condiţiile favorabile de lumină şi


temperatură specifice câmpiei din sudul ţării, aplicarea unui regim raţional de irigare,
sunt factori care pot recomanda trecerea acestei zone în cadrul zonei foarte favorabile
culturii sfeclei.
În ansamblul ei, zona favorabilă se caracterizează printr-o diversitate mai
mare de condiţii pedoclimatice, fapt ce a determinat subdivizarea ei în două subzone:
favorabilă 1 şi 2.

7.2.2. Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

7.2.2.1. Rotaţia
Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul
devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a
fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol,
combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale
şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei
de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii de
neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:
- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu următoarele
rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de toamnă;
- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu
următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi;
cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr; orzoaică
cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.
V. POPESCU şi colab. (1985) au obţinut sporuri de producţie de 51%, în
rotaţie de 5 ani comparativ cu monocultura, când planta premergătoare a fost floarea-
soarelui şi de 70% când planta premergătoare a fost grâul. Cerealele de toamnă sunt
indicate ca premergătoare şi în Franţa (D. SOLTNER), Germania (A. SIHELBE),
Ucraina (S. BUJOR) etc.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din
cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza
consumului mare de apă şi potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice, sorgul
şi iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi
succesive.
Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu
nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul
infestării puternice (A. VASILIU, 1959).
La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu,
porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

7.2.2.2. Fertilizare
Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o
producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 165 kg
azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.
Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH.
BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 - 5,0; P - 1,7
- 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.
GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind
necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi a
treia de frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada
tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).
În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru
formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică
asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza şi
acumularea zahărului.
Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul
maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul
necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare, la 1 kg N s.a.
se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de
azot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină
creşterea conţinutului de azot vătămător.
Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra
germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la
creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH.
BÎLTEANU, 1974).
Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie,
consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.
Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în
ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1 kg
fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER,
1970).
Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie
verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea
conţinutului de zahăr.
Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea,
influenţând negativ producţia.
Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea
zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli.
Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor
prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul
producţiei de rădăcini.
Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini
respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).
Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul. Carenţa
de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea “inimii
sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale
cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se realizează
prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea de bază
(CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).
Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante
sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al
gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei.
Sporurile medii de producţie obţinute în experienţele cu gunoi pe diferite tipuri de sol
sunt prezentate în tabelul 7.11.
Rezultă că dozele economice sunt de 20 - 30 t/ha, cu excepţia solului aluvial
de la Târgu Mureş, unde apare mai economică doza de 40 t ha. Coeficientul de
folosire de către sfeclă a principalelor elemente nutritive din gunoiul de grajd de bună
calitate este de 40,9% la azot, 41,9% la fosfor şi 47,5% la potasiu.
Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în
sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de
îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5, şi 2,5 kg/ha K2O, când
îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5,
şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare.
Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor
climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.
Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele
organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la
S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie de nivelul
dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia de rădăcini
cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut cu 13 - 70%
(O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu levigat de la Girişul
de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a oscilat între 27 - 133%,
iar la producţia de zahăr între 27 - 140% (I. ŢUCUDEAN, 1986).
Tabelul 7.11.
Efectul gunoiului de grajd asupra producţiei de rădăcini şi zahăr pe diferite tipuri de
sol (spor q/ha)
Doza de gunoi şi sporurile de producţie (q/ha)
Localitatea Tipul de sol 20 t 30 t 40 t
Rădăcini Zahăr Rădăcini Zahăr Rădăcini Zahăr
Cluj Brun de pădure 90,0 25,6 99,0 27,3 121,0 33,3
Braşov Aluvial lăcoviştit 59,7 12,7 73,2 15,5 79,3 17,1
Tg. Mureş Aluvionar 34,0 6,6 55,0 11,8 90,0 17,8
Lovrin Cernoziom 56,4 8,2 43,8 8,2 76,2 13,9
ciocolatiu
Fundulea Cernoziom levigat 92,2 - - - 114,4 -
Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone
pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de
rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).
Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul
recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în
cartarea agrochimică. În funcţie de aceste două elemente, în tabelul 7.12 sunt
prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de
îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează
N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180P80-115K60-110.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu
efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.
Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică
fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul
vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu
fertilizatoare.
Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se
folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul
elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor
de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare cu îngrăşăminte
simple.
Tabelul 7.12.
Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată (Rs)
şi de gradul de asigurare a solului
Recolta Indicele de azot - IN
scontată (Rs) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
(kg/ha)
40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125
50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157
60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184
70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208
80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225
Rs Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP
(kg/ha) 5 10 20 30 40 50 60 70 80
40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78
50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99
60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117
70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134
80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147
Rs Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK
(kg/ha) 40 60 80 100 120 140 160 180 200
40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60
50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80
60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96
70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109
80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119
Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr
constituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără
a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte
sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor, putând fi
aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze
de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

7.2.2.3. Lucrările solului


Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii,
mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi
reglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările
efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se
dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi 1,45 g
cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se apreciază
favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%, porozitate
capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie.
GH. SIN (1987) menţionează că producţia scade pe măsura creşterii densităţii
aparente a solului (tab. 7.13) cu valori de până la 45%, urmare a reducerii densităţi
plantelor, cât şi a greutăţii rădăcinilor; în astfel de condiţii, lipsa aerului determină
reducerea numărului de perişori absorbanţi cu repercusiuni asupra nutriţiei plantelor
şi, deci a producţiei realizate.
Tabelul 7.13.
Influenţa tasării solului asupra producţiei la sfecla pentru zahăr.
Gradul de tasare (densitatea aparentă medie pe stratul 0 - 30
Specificaţie cm, g/cm2)
1,38 1,43 1,47 1,50
Densitatea
100 87 78 65
plantelor (%)
Producţia (%) 100 77 69 65

Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se


va efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.
Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu
grapa stelată (fig. 7.22). Efectul arăturii adânci prin care se asigură încorporarea
tuturor resturilor vegetale, un grad ridicat de nivelare şi mărunţire este redat în tabelul
7.14.
Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu alte mijloace
adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o singură
trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.
După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută
imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului.
Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea
întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă, determinat
toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit de 11% (V.
POPESCU, 1988).
Tabelul 7.14.
Influenţa adâncimii de lucrare a solului asupra producţiei
la sfecla pentru zahăr.

Lucrarea I.C.C.P.T. Fundulea S.C.A. Mărculeşti


t/ha % t/ha %
Arat la 18-20 cm 55,7 100,0 38,5 0,00
Arat la 28-30 cm 65,1 116,9 45,0 119,2
Arat la 28-30 cm + 68,9 123,7 58,8 152,7
10 cm

Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu


combinatorul format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul
inelar (de “tip croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu
colţi rigizi din compunerea combinatorului
cu vibrocultorul ale cărui organe active pot
afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri.
Adâncimea de mobilizare a solului
nu trebuie să depăşească 4 cm fapt pentru
care se interzice folosirea grapei cu discuri
care nu poate fi reglată la adâncimi de
lucru mai mici de 8 - 9 cm (tab. 7.15). Fig. 7.22. Executarea arăturii cu plug
Tabelul 7.15 prevăzut cu scormonitor
Influenţa agregatelor folosite la pregătirea patului germinativ
asupra unor indici de calitate

Adâncimea Gradul de Gradul de


Felul agregatului
de lucru (cm) nivelare (%) mărunţire (%)
Grapa cu discuri + grapa cu
8,9 62 76
colţi
Combinator cu lama
nivelatoare, vibrocultor şi grapă 5,1 84 87
elicoidală
Combinator cu lama
nivelatoare, grapa cu colţi şi 4,3 89 91
grapă elicoidală

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul


germinativ este perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi
aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor (fig. 7.23).
Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la
care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului (tab. 7.16). Se
desprinde concluzia că cele mai bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2
cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.
AL. PASCU, GH. CÂRNICEANU (1990) apreciază că patul germinativ
pentru sfeclă trebuie să asigure eliminarea microdenivelărilor care s-au creat prin
lucrările anterioare; obţinerea unui pat germinativ foarte uniform, pentru a se realiza:
plasarea echidistantă a seminţelor în plan orizontal şi vertical; formarea imediat sub
nivelul de încorporare a seminţei a unui strat de sol compact, care să asigure prin
capilaritate, ascensiunea apei din straturile imediat următoare; formarea la suprafaţa
solului (peste sămânţă) a unui strat superficial afânat cu agregate de sol care să
împiedice formarea crustei.

Fig. 7.23. Influenţa pregătirii terenului asupra încolţirii seminţei de sfeclă pentru
zahăr:
a – teren bine pregătit cu combinatorul; b – teren pregătit necorespunzător cu discul
sau cultivatorul
Tabelul 7.16.
Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr în funcţie de gradul de mărunţire a
patului germinativ la adâncimea de semănat (%).
Adâncimea de semănat în (cm)
Gradul de mărunţire
2 4 6
Agregate de sol cu ∅ mai 65 55 7
mare de 5 cm
Agregate de sol cu ∅ mai mic 85 77 26
de 5 cm
Agregate de sol cu ∅ mai mic 81 75 15
de 2 cm

7.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Pentru semănat se utilizează sămânţă provenită din loturi semincere


certificate, din categoria biologică înmulţirea I, cu puritatea minimă de 99% şi
germinaţia minimă de 75%.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.,
Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), sămânţa se tratează cu unul din
următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10 kg/t; Furadan 35 ST - 28 l/t sau
Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t.
Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,
Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6
g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.
Sămânţa se livrează unităţilor agricole cultivatoare sub formă “şlefuită" în
cazul soiurilor plurigerme şi “neşlefuită” la soiurile monogerme. Glomerulele şlefuite
se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanţe nutritive,
insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea
unui semănat de mare precizie.
Semănatul. Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru
germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura
solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 - 4°C, iar terenul
este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară, cât
şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatul
trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării.
Întârzierea semănatului cu 10 zile se soldează cu pierderi la producţia de
rădăcini de 13 - 18% şi la producţia de zahăr de 18 - 23% (V. POPESCU şi colab.,
1985).
Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere
uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea
temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc
dezvoltarea buruienilor.
Densitatea. Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai
mari producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile
neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. În cazul soiurilor precoce, de
tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la 120 mii plante
ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977).
F. BONCIARELLI, G. VENTURI admit ca limite pentru densitate 70 - 100
mii plante/ha. Rezultatele experimentale dovedesc că, la densităţi mici, se obţin
rădăcini cu greutate mare, cu conţinut de zahăr însă mai redus.
Datorită capacităţii germinative scăzute a glomerulelor de sfeclă, realizarea
densităţii menţionate se asigură prin semănarea unui număr dublu sau chiar de peste
trei ori mai mare de seminţe.
Distanţele de semănat. Pe suprafeţele unde recoltarea se face mecanizat,
sfecla pentru zahăr se seamănă la distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe suprafeţele
unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în benzi după
schema:45-60-45-45-45-60-45.
În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe
rând.
Cantitatea de sămânţă, în funcţie de distanţele de semănat, pe rând (8 - 12
cm, variază la soiurile monogerme între 5 - 8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între 8 -
12,5 kg la ha.
Adâncimea de semănat. Sămânţa monogermă are o putere de străbatere mai
mică decât sămânţa plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare va fi de
2 - 3 cm la sămânţa monogermă şi 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă.
Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de
adâncime, precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la
sămânţa monogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8
mm.
Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este minimă
şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.

7.2.2.5. Lucrări de îngrijire


Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat
până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără crustă şi o
stare fitosanitară corespunzătoare.
Prăşitul. Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul de
îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.
Prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10 zile de la însămânţare, deci
înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii,
lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire.
Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul
CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la
o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice, care
încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14 zile, în
funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.
Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-a, 10
- 12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a (GH. CLOŢAN şi colab.,
1979).
Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h la
praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.
La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a
rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se
scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale (fig. 7.24).
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care
frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 - 3
praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie,
acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.
Răritul. Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit. Lucrarea începe
atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale de vegetaţie şi la
patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau întârzierea
efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producţie (tabelul 7.17).

Fig. 7.24. Echiparea cultivatorului pentru


prima praşilă cu cuţite-săgeată şi discuri
de protecţie

Tabelul 7.17.
Influenţa fazei de executare a răritului asupra producţiei sfeclei de zahăr.

Faza executării răritului Producţia relativă (%)


La prima pereche de frunze 97,0
La două perechi de frunze 100,0 Mt
La trei perechi de frunze 92,0
La patru perechi de frunze 88,4
La cinci perechi de frunze 71,8

Executarea răritului se face manual, la distanţa între plante pe rând la 18 - 22


cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm.
Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt
sporadice şi cu maşina de semănat, când rămân porţiuni de rânduri nesemănate.
Productivitatea muncii la rărit poate fi mărită de 1,3 - 2,5 ori prin buchetarea
prealabilă cu cultivatorul şi corectarea manuală în cadrul “buchetelor” (I. POPOVICI
şi GH. CLOŢAN, 1985).
Agricultura modernă dă ca soluţie, pentru realizarea densităţii dorite,
semănatul sfeclei la distanţă definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri monogerme
genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiţia protejării perfecte a culturii
împotriva buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol hotărâtor în
combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru combaterea
buruienilor se vor folosi erbicide antigraminee asociate cu erbicide antidicotiledonate
(tab. 7.18)
Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte de
semănatul sfeclei şi se încorporează prin două lucrări cu combinatorul, la 6 - 7 cm
adâncime.
Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează
superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.
Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-au
fost bine combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după răsărirea
sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze.
În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se foloseşte
unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5 - 2 l/ha. Dacă
cultura este infectată şi cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele menţionate se
măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele de costrei au 15 -
35 cm înălţime.
Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de
asemenea, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Institutul de Cercetare şi Producţie
pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează, la
această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.
Tabelul 7.18.
Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr
Doze de
produs
Nr.
Erbicidul comercial Buruieni combătute
crt.
(l/ha sau
kg/ha)
Erbicide preemergente
1 Pyramin WP 4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate
3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
Olticarb 75 CE + Venzar 80
4 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
WP*
Diizocab 80 CE + Venzar 80
5 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
WP*
Dual 500 EC + Venzar 80
6 3-6 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
WP*
Eradicane 6 E + Venzar 80
7 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
WP*
8 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
9 Dual 960 EC 2-3 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
10 TCA 10-15 Monocotiledonate
11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate
12 Duacil 6,5 G 30 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie
1 Fusilade super 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
2 Nabu S 6-8 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
3 Targa 10 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
4 Furore 90 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
5 Gallant 125 EE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
6 Betanal 6 Dicotiledonate anuale
7 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale
8 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate
9 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale
10 Nortron Super 2,4-3 Monocotiledonate şi dicotiledonate
11 Betanal AM-11 6 Dicotiledonate anuale
12 Betanal Tangem 8 (4+4) Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
4,5
13 Betanal Compact Dicotiledonate anuale
(1,5+1,5+,1,5)
14 Betanal Progres 4 (2+2) Dicotiledonate anuale
15 Focus Ultra 3-4 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
16 Gallant Super 1-1,5 Monocotiledonate inclusiv S. halepense

* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur,


Elbatan, Adol.
** - În asociaţie cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai


frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de
irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la
producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse:
Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha;
Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză
de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha;
Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.
Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).
Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris
linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânţă
şi în vegetaţie prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).
Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în
vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1
l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha),
Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) şi Dursban 4 EC (1,5
l/ha).
Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel
că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului,
se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-
35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.
Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este
posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a
regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.
Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul
lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge Ia
50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie,
pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600 m3/ha, revenirea
pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de textura
solurilor.
AL. PASCU (1990) recomandă ca în zona de stepă să se administreze o
normă de irigaţie de 4.800 – 5.600 m3/ha apă în 6 - 7 udări; în zona de silvostepă 5 - 6
udări, cu norma de irigare de 3.500 – 4.200 m3/ha, iar în zona pădurilor din câmpie 4
- 5 udări, cu o normă de irigare de 2.400 – 3.000 m3/ha.
Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări în
iulie - august şi o udare în septembrie.
Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când
are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea
rapidă a corpului sfeclei.
Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.
Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în
anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.
AL. TEODORIU (1980), menţionează posibilitatea folosirii apelor uzate
provenite de la complexele de creştere a porcilor, situaţie care ar exclude fertilizarea
chimică.
Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate,
când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr.
Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în
zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.
Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi
devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest
moment greutatea rădăcinilor este de 1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.
Ştiinţific, determinarea stadiului de maturitate se realizează cu ajutorul
fotometrului de flacără folosind relaţia :
D
Cm = ,
NaO × 1000
în care: Cm - reprezintă coeficientul de maturitate; D - procentul de zahăr din rădăcini;
NaO - procentul de oxid de sodiu.
Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai
cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi
prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea, prelucrării ulterioare este admisă
numai când temperaturile scad sub 10°C.
O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate
mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos
muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic,
înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi şi efectuând la
capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm (fig. 7. 25).

Fig. 7.25. Moduri de decoletare:


a – decoletarea orizontală;
b – decoletarea conică;
c – decoletare corespunzătoare;
d, d’ – decoletare necorespunzătoare
Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele
măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore;
transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp
a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa 1.000
kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.
Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.
Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne
în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi
vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.
Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar
extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în
bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi).
Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât mai mari şi,
dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 +
MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-
2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.
Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra în
condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri
drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la
prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul
plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanţa între plante
pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la
peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă
umiditate normală; producţia să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de decoletat să înceapă
după ce se ridică roua; înainte de decoletare se deschid drumuri cu dislocatorul şi se
extrag rădăcinile normal, după care se eliberează terenul; la ambele capete ale
parcelei, pe distanta de 18 - 20 m, plantele se recoltează manual, pentru a asigura
zona de întoarcere pentru agregate.
După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp,
deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la organizarea
în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.
În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile
zonate în prezent se pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de
frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

7.2.3. Producerea materialului semincer la sfecla pentru zahăr

În ţara noastră s-a organizat o reţea de unităţi (150), care produc sămânţă
necesară pentru întreaga suprafaţă cultivată anual cu sfeclă pentru zahăr.
Producerea de sămânţă se realizează în trei etape: 1) producerea seminţei
superelită de către “Institutul de Cercetări şi Producţie pentru Cultura şi
Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi Substanţelor Dulci” - Fundulea şi la Staţiunea de
Cercetare şi Producţie pentru Cultura Sfeclei de Zahăr Braşov; 2) producerea
seminţei elită de către unele staţiuni de cercetări agricole; 3) producerea seminţei
originale de către unele unităţi agricole.
Sămânţa soiurilor poliploide se obţine prin încrucişarea unui soi tetraploid cu
un soi diploid.
Necesarul anual de sămânţă elită este de circa 70 - 80 tone, care asigură lotul
de sămânţă originală pe o suprafaţă de aproximativ 7.000 ha butaşi anul I. Suprafaţa
de 7.000 ha butaşi respectând raportul de plantare de 1:2 - 2,5, asigură necesarul de
sămânţă de sfeclă industrială pentru circa 300.000 ha.

7.2.3.1. Obţinerea butaşilor


În ţara noastră, obţinerea butaşilor se poate realiza în două variante
tehnologice: în cultură de primăvară şi în cultură succesivă, prin însămânţarea în
vară.
Obţinerea butaşilor în cultură de primăvară. Această variantă tehnologică
este asemănătoare culturii industriale în ceea ce priveşte rotaţia, lucrările solului şi
lucrările de îngrijire.
Fertilizarea. Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare; în cazul
aplicării directe se administrează 15 - 20 tone gunoi bine fermentat, împreună cu 30 -
40 kg/ha fosfor şi potasiu.
Raportul de fertilizare N:P este 1:0,8 (Z. STĂNESCU şi colab., 1968)
folosindu-se doze de N80P60 după cereale păioase şi N100P80 după porumb, floarea-
soarelui sau cartof. Îngrăşămintele cu potasiu, în funcţie de gradul de aprovizionare al
solului şi planta premergătoare, se aplică în doze de 60 - 120 kg/ha.
Semănatul. Epoca de semănat este aceeaşi ca şi în cultura industrială.
Întârzierea semănatului reduce proporţia de butaşi utili (100 - 300 g) şi schimbă
structura ploidică a acestora, reducându-se proporţia de butaşi din soiul-mamă (A.
ŞTEFĂNESCU, 1977).
Distanţa între rânduri este de 45 cm, cu o distribuţie pe rând a glomerulelor la
5 cm. Aceasta corespunde la un număr de 440 – 450.000 glomerule/ha, ceea ce
permite obţinerea a minimum 200.000 butaşi/ha.
Cantitatea de sămânţă este de 12 - 14 kg/ha la soiurile plurigerme şi 7 - 8
kg/ha la soiurile monogerme. Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm. Semănatul se
execută cu semănătorile de tip SPC.
Lucrările de îngrijire. În culturile semănate la distanţa de 5 cm între
glomerule pe rând lucrarea de rărit nu se mai execută. Celelalte lucrări de întreţinere
sunt identice cu cele din cultura industrială, cu precizarea că îndepărtarea butaşilor
care dau lăstari floriferi este obligatorie.
Recoltarea butaşilor. Epoca de recoltare este la maturitatea deplină,
exteriorizată prin îngălbenirea frunzelor, cu excepţia celor din mijlocul rozetei,
asociată cu scăderea temperaturii sub 6 - 7°C, când butaşii nu mai acumulează
substanţă uscată (V. BÂRNUARE 1979). Aceasta corespunde, calendaristic, cu
mijlocul lunii octombrie în zonele din nordul ţării şi, respectiv cu sfârşitul aceleiaşi
luni în sudul ţării. Butaşii recoltaţi prea devreme, când temperaturile, noaptea, sunt de
peste 6 - 7°C, nu sunt bine maturaţi, îşi pierd turgescenţa şi se păstrează greu în si-
lozuri (GH. BÎLTEANU, 1974).
Recoltarea se poate efectua semimecanizat cu DSP-4, după care butaşii se
sortează, reţinându-se cei cu greutate între 100-300 g, sănătoşi, neramificaţi,
nedeformaţi şi se fasonează tăind frunzele la circa 2 cm deasupra epicotilului şi a
codiţei (fig. 7.26).
GIAN CARLO BONGIOVANI (citat de GH. BÎLTEANU 1993) menţionează
că cei mai indicaţi butaşi sunt cei de 70 - 80 g.
Recoltarea mecanizată se realizează cu CRS-2 la care se suspendă aparatul de
decoletare, după ce, în prealabil, s-a efectuat îndepărtarea frunzelor, cu 2 cm mai sus
de epicotil, cu CSU-EI sau cu MTV-4.
Păstrarea butaşilor. Sortarea butaşilor pe categorii de mărime (80 - 140 g,
150 - 200 g şi peste 200 g) uşurează lucrările de primăvară, plantarea urmând să se
facă conform cu greutatea butaşilor, fapt care contribuie la obţinerea de culturi
uniforme. Păstrarea se face în silozuri semiîngropate, late de 80 - 100 cm şi înalte de
60 - 80 cm (fig. 7.27). Temperatura optimă de păstrare este de 2 - 3°C. Controlul
temperaturii trebuie efectuat cel puţin din 10 în 10 zile. Când temperatura urcă peste
6°C se reduce stratul acoperitor de pământ sau se fac dezveliri parţiale pe laturile
silozului, refăcându-se când temperatura scade la 2 - 3°C. Dacă temperatura se
menţine ridicată, înseamnă că în masa silozului sunt focare de încingere, fapt ce
impune înlăturarea lor imediată.
Obţinerea butaşilor în cultură de
vară. În sudul ţării se recomandă însămânţarea
de vară, pentru obţinerea butaşilor în cultură
succesivă, economisindu-se timp şi teren, dar
care impune, în primul rând, suprafeţe irigate
care asigură răsărirea rapidă şi uniformă,
precum şi butaşi viguroşi cu mare putere de
răsărire în anul următor (Z. STĂNESCU, A. F.
BADIU, 1986).
Bune premergătoare sunt plantele care
părăsesc terenul până la sfârşitul lunii iunie: Fig. 7.26. Butaşi de sfeclă
mazăre, borceag, rapiţă, orz, soiuri timpurii de pentru zahăr fasonaţi
grâu. Terenul se ară imediat la adâncimea de 18 a – bine; b – rău.
- 20 cm, iar pregătirea patului germinativ se
realizează în condiţii corespunzătoare cu combinatorul, în aceeaşi zi cu aratul.
Fertilizarea se face corelat cu îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare.
În cazul când fosforul şi potasiul sunt asigurate, se fertilizează unilateral cu azot, 100
kg/ha; în caz contrar, se vor folosi îngrăşăminte complexe cu toate cele trei elemente
care vor fi încorporate în sol odată cu arătura.
Semănatul. Perioada de semănat este 10 - 15 iulie. Întârzierea semănatului
determină reducerea greutăţii butaşilor obţinuţi.
Erbicidarea. Samulastra de orz sau grâu şi buruienile mono- şi dicotiledonate
se combat foarte bine cu erbicidele Ro-Neet sau Dual 500, asociate cu Venzar.
Combaterea costreiului din rizomi se poate realiza prin tratamente cu Fusilade W.
Asocierea erbicidelor Fusilade W + Betanal AM au asigurat combaterea buruienilor,
mono- şi dicotiledonate, inclusiv a costreiului (N. ŞARPE, 1987).

Fig. 7.27. Silozuri pentru butaşii de sfeclă:


A – siloz semiîngropat: 1 – strat de acoperire în toamnă; 2 – strat de acoperire la
venirea îngheţului; şanţuri pentru evacuarea apei.
Regimul de irigare: o udare cu 800 – 1.200 m3/ha după recoltarea plantei
premergătoare; o udare de răsărire cu 400 - 500 m3/ha; 3 - 4 udări în perioada de
vegetaţie, astfel ca solul să fie menţinut la 50 - 60% din i.u.a.
Ultima udare se execută la sfârşitul lunii septembrie - începutul lui octombrie.
Celelalte lucrări sunt similare celor din culturile realizate în ogor propriu.

7.2.3.2. Cultura plantelor semincere


Lucrările solului constau din arătura adâncă de 30 cm cu scormonitor,
efectuată în agregat cu grapa stelată şi menţinută afânată, curată de buruieni şi
nivelată până la intrarea în iarnă.
Fertilizarea optimă se realizează în varianta organo-minerală, cu 20 - 30 t
gunoi de grajd – N60P90K40. Fertilizarea numai cu îngrăşăminte chimice vizează
realizarea unui raport N:P, de 1:1,2, cu doze de N100-120 P120-150 kg/ha. Îngrăşămintele
cu potasiu, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului, se aplică în doze de 50 -
100 kg/ha s.a.
Plantarea. Epoca de plantare are o deosebită importanţă pentru obţinerea de
recolte ridicate. Din datele obţinute la Cenad, faţă de media recoltelor pe 10 ani
plantările timpurii au dat un spor de până la 792 kg/ha, iar plantările târzii un minus
de 823 kg/ha (C. COJOCARU, 1964).
În sudul şi vestul ţării, în anii normali, plantarea butaşilor trebuie realizată la
sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie.
Eventualele îngheţuri de -6°C, până la -7°C, nu dăunează culturii, dacă
plantarea s-a făcut în bune condiţii, în schimb, prinderea este aproape totală şi
fructificarea plantelor este 100%, dacă şi păstrarea în silozuri s-a făcut în bune
condiţii.
La plantările târzii, pe lângă micşorarea recoltei de sămânţă, este afectată şi
calitatea biologică a seminţei (C. COJOCARU, 1984; Z. STĂNESCU, 1967).
Densitatea optimă de plantare la soiurile plurigerme, în condiţii de neirigare la
S. C. A. Lovrin (I. BRATU, GH. ŞIPOŞ, 1972) a fost de 30 - 50 mii butaşi/ha, iar în
condiţii de irigare, la S.C.A. Băneasa Giurgiu (A. ŞTEFĂNESCU, 1975) a fost de 40
- 50 mii butaşi/ha. Densităţi de 60 mii butaşi/ha se practică în cazul când se utilizează
butaşi mici (sub 100 g).
Distanţa dintre rânduri, pentru a obţine culturi cu coacere uniformă, este de 60
cm. Adâncimea de plantare se stabileşte astfel ca vârful butaşilor să fie la 2 cm sub
nivelul solului.
Plantarea partenerilor monogermi se face în rânduri, în raport de 3:1 (6:2),
adică 3 rânduri mamă 1 un rând tată, în timp ce la soiurile plurigerme raportul 3:1
este realizat prin amestecul seminţei elită. Neplantarea ambelor forme parentale în
aceeaşi zi, ca şi plantarea unor butaşi de mărime diferită atrage după sine o serie de
neajunsuri care se reflectă în calitatea seminţei ca: diminuări ale procentului de
hibrizi prin înflorire neuniformă; polenizarea formelor-mamă cu polen provenit
preponderent de la o formă mai precoce etc. (Z. STĂNESCU, A. F. BADIU, 1986).
Plantarea butaşilor se face cu maşini de plantat butaşi MPB-4, care asigură
plantarea în poziţie verticală, tasarea solului în jurul butaşilor şi acoperirea
epicotilului cu un strat de 4 - 5 cm sol.
Randamentul de lucru al maşinii MPB este de circa 2 ha/schimb.
Lucrările de îngrijire. Combaterea mecanică şi manuală a buruienilor, când
nu se folosesc erbicide, se realizează prin 3 - 4 praşile mecanice şi două praşile
manuale pe rând executate până la înflorirea plantelor. Prima praşilă se execută mai la
suprafaţă la 5 - 7 cm, imediat ce 40 – 50% din seminceri au răsărit, iar următoarele la
10 - 12 cm.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu aceleaşi erbicide şi doze
ca la sfecla industrială, cu precizarea că doza de Venzar se poate mări la 2 - 3 kg/ha.
În culturile erbicidate se execută 1 - 2 praşile mecanice şi 1 praşilă manuală
pe rând.
Dezvelirea rozetei de frunze se realizează manual, sau printr-o lucrare cu
grape uşoare, perpendicular pe direcţia rândurilor.
În cursul vegetaţiei se fac tratamente pentru combaterea gărgăriţei şi în
special a afidelor.
Cârnitul vârfului lăstarilor principali, când au înălţimea de 10 - 12 cm şi
ciupitul vârfului tuturor lăstarilor după fecundare sunt lucrări care conduc la obţinerea
unor importante sporuri de recoltă şi reducerea numărului de glomerule mici.
Polenizarea suplimentară se execută în faza de înflorire cu ajutorul unor
frânghii lungi de 3 - 5 m, de care sunt agăţate bucăţele de pânză lungi de 20 - 25 cm şi
late de 10 - 15 cm.
Irigarea. În Zonele cu deficit de precipitaţii se pot efectua trei udări: o udare
după plantare cu 300 - 400 m3/ha; a doua udare în perioada formării lăstarilor cu 400
- 600 m3/ha şi ultima udare la înflorire - formarea seminţelor.
Recoltarea. Maturarea glomerulelor este neuniformă, începând de la bază
spre vârf, la început pe tulpinile principale şi continuă cu ramificaţiile de ordinul I, II
etc., iar la maturitatea completă glomerulele se scutură uşor.
Recoltarea se poate realiza mecanizat, direct sau divizat şi manual.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina la un interval de circa 5 zile
după aplicarea desicantului Reglone (5 l/ha în 100 - 150 l apă, împrăştiat cu avionul).
Momentul de aplicare al desicantului este atunci când glomerulele de la baza
lăstarilor au culoare castanie, iar seminţele, în secţiune, au aspect făinos. Această
metodă dă bune rezultate în lanurile cu coacere uniformă şi curate de buruieni.
Atenţie deosebită trebuie acordată înălţimii de tăiere pentru a nu rămâne
ramuri nerecoltate, cât şi aparatului de treier, în funcţie de umiditatea glomerulelor,
pentru a preveni impurificarea cu resturi ale culturii sau rămânerea de glomerule
netreierate.
Recoltarea divizată constă în tăierea plantelor cu vindroverul şi treierarea lor
după 5 - 10 zile, în funcţie de uscare, cu combina.
Recoltarea manuală se face prin secerarea semincerilor de pe 5 - 6 rânduri în
zonele umede sau 7 - 8 rânduri în zonele de câmpie şi aşezarea lor pe două rânduri, în
brazde continue. După uscarea plantelor se execută treieratul cu combina.
O atenţie deosebită trebuie acordată recoltării soiurilor monogerme, pentru
evitarea impurificării mecanice. De aceea, la aceste loturi de hibridare este bine ca,
după polenizare, să se elimine partenerul-tată diploid plurigerm, sau recoltarea
acestuia se va face înaintea formei-mamă plurigermă.
După treierat seminţele se expun la soare, se lopătează, şi se curăţă prin
vânturare mecanică, până ajung la umiditatea de 14%.
Seminţele se livrează la staţia Ghimbav (Braşov) în saci de iută etichetaţi, cu
etichete emise de staţie. Aici se analizează şi se stabileşte contravaloarea seminţelor
pentru cultivatori, în funcţie de următorii indicatori: puritatea fizică minim 97%;
facultatea germinativă minim 73% soiurile monogerme, minim 70% soiurile
poliploide şi minim 75% la soiurile diploide plurigerme sintetice; umiditatea maximă
14%; grad de hibridare la soiurile poliploide minim 50% la monogerme şi minim
40% la plurigerme (V. BÎRNAURE, 1986).
Producţia de sămânţă, în prezent, este de 18 - 25 q/ha. În condiţii bune de
cultură producţia trece de 30 q/ha.
Producerea seminţelor prin iernarea butaşilor în câmp. Metoda este
studiată încă din 1920 în S.U.A. şi apoi în mai multe ţări europene (Danemarca,
Anglia, Italia, Bulgaria, Turcia, Ucraina şi alte ţări cu ierni blânde).
În România problema producerii seminţelor prin metoda directă a fost
studiată de C. COJOCARU (1964) şi AURORA RĂDOI (1971), concluziile fiind în
favoarea metodei.
Metoda constă în semănatul în vară (20 iulie - 10 august), la 60 cm între
rânduri, pentru a putea efectua mecanizat lucrările de îngrijire şi este de acoperire a
plantelor cu sol (operaţiune nemotivată în zonele cu ierni blânde).
Răsărirea uniformă se poate obţine printr-o udare de răsărire. Bune rezultate
se pot obţine prin cultivarea sub plantă protectoare, cum ar fi orzul semănat cu normă
de sămânţă redusă cu 30%.
Cultura nu se răreşte decât în cazul unor densităţi exagerate, când se execută
buchetarea.
Metoda încă nu poate fi extinsă, fiind necesare noi cercetări care să conducă la
creşterea coeficientului de înmulţire a seminţei.

Capitolul 8

TUTUNUL

8.1. IMPORTANŢĂ. BIOLOGIE. ECOLOGIE

8.1.1. Importanţă

Tutunul se cultivă pentru frunzele sale utilizate în obţinerea produselor de


fumat şi prizat: ţigarete, tutun de pipă, ţigări de foi, tutun pentru prizat, tutun pentru
mestecat etc.
Din frunzele bogate în nicotină se prepară praful de tutun şi apoi soluţia de
tutun folosită ca insecticid, sau, se extrage acidul nicotinic (vitamina PP) utilizat în
industria farmaceutică, pentru tratamentul unor afecţiuni, printre care şi pelagra. Tot
din frunze se extrage acidul citric, care la „mahorcă” se găseşte în proporţie mare (10
- 15%).
Seminţele de tutun conţin 35 - 45% ulei semisicativ, care poate fi extras şi
folosit în alimentaţia oamenilor sau în industria vopselelor.
Valorificând economic unele soluri cu potenţial productiv mai redus (soluri
nisipoase, erodate), tutunul asigură venituri deosebit de mari, ceea ce îi măreşte
importanţa agrofitotehnică.
Deşi, în mod justificat, se desfăşoară o campanie împotriva fumatului,
deoarece nicotina şi substanţele care rezultă în procesul arderii aduce mari prejudicii
sănătăţii oamenilor, până în prezent nu s-au înregistrat scăderi semnificative ale
numărului fumătorilor. Pentru a reduce din efectele negative ale fumatului asupra
organismului uman, se încearcă obţinerea de soiuri de tutun şi ţigarete al căror efect
asupra fumătorilor să fie redus la minimum sau anihilat complet.
Cultura, industrializarea şi comercializarea tutunului înlesnesc mijloacele de
trai a multe milioane de oameni.

8.1.2. Compoziţia chimică a frunzelor de tutun


Aceasta determină calitatea produselor, fiind influenţată de însuşirile soiului,
de factorii de mediu (climă şi sol), vârsta plantei, poziţia frunzei pe tulpină etc. şi
poate fi îmbunătăţită pe diferite căi.
Substanţa uscată a frunzelor de tutun este formată din 75 - 92% compuşi
organici şi 8 - 25% compuşi minerali.
Compuşii organici sunt alcătuiţi din hidraţi de carbon solubili şi insolubili,
compuşi azotaţi, acizi organici, răşini şi uleiuri eterice, iar cei minerali din compuşii
calciului şi potasiului.
Hidraţii de carbon solubili reprezintă 2 - 27% din substanţele organice, în
funcţie de soi şi condiţiile de vegetaţie şi influenţează în mod deosebit însuşirile
fumative ale tutunului. Un conţinut. ridicat în hidraţi de carbon solubili se găseşte în
tipul de tutun Virginia (27%), mijlociu la tipul oriental (19 - 20%) şi redus la tipul de
mare consum (2 - 3%). Prin arderea hidraţilor de carbon solubili se formează acizi
organici, aldehide, fenoli şi alte substanţe care îmbunătăţesc aroma şi gustul tutunu-
lui. Celuloza (7 - 8%) are rol principal în întreţinerea arderii.
Substanţele organice cu azot oscilează între 1 - 6% din substanţa uscată;
conţinut mai redus se înregistrează la soiurile cu frunze de culoare galbenă (1 - 2%),
moderat la cele cu frunze roşii (2 - 3%) şi conţinut ridicat la cele cu frunze de culoare
închisă (peste 3).
Substanţele albuminoide, în cantitate mare, influenţează negativ calitatea
tutunului; prin ardere, ele imprimă gust şi miros neplăcute. Tutunurile pentru ţigarete
din tara noastră conţin 6 - 10% substanţe albuminoide, iar cele pentru ţigări de foi
între 11 şi 17% albumine din substanţa uscată.
Pentru calitatea tutunului prezintă o deosebită importanţă raportul între
hidraţii de carbon solubili şi substanţele albuminoide, exprimat în valori procentuale
din substanţa uscată, raport denumit coeficientul Smuk. Cu cât acest coeficient este
mai mare, cu atât calitatea tutunului este mai bună. La soiurile de calitate superioară
coeficientul Smuk este de 1,8 - 3, pe când la cele de calitate inferioară se situează sub
cifra 1.
Aminoacizii ocupă 0,25 - 0,58% din substanţa uscată şi au acţiune pozitivă
asupra fumatului, îndeosebi la tutunul pentru ţigări de foi.
Nicotina (C10H14N2) este principalul alcaloid din frunzele de tutun,
influenţând, în cea mai mare măsură, calitatea tutunului şi sănătatea organismului
uman. Mahorca (Nicotiana rustica) conţine 8 - 16% nicotină, în timp ce tutunul (N.
tabacum) numai 0,3 - 5,0%, cu diferenţieri în funcţie de tipul de tutun: 0,3 - 1,0% la
tipul oriental; 1 - 2% la tipul semioriental şi Virginia; 1,5 - 2,5% la tipul de mare
consum şi 2,5 - 5% la tutunul pentru ţigări de foi. Conţinutul în nicotină este mai
mare în condiţii de climă umedă, pe soluri mai grele şi mai reci, pe cele fertilizate
abundent cu azot şi mai mic în condiţii de climă secetoasă şi pe soluri slab
aprovizionate cu azot (N. ANIŢIA, 1975). Alături de nicotină se mai găseşte
nornicotina şi anabasina.
Nicotina se găseşte în toate organele plantei, cu excepţia seminţelor mature,
dar depăşeşte 66,5% în frunze. Conţinutul frunzelor în nicotină este influenţat de
poziţia acestora pe tulpină. Locul de sintetizare a nicotinei în plantă este coletul şi nu
rădăcina plantei (F. CRESCINI, 1969).
Acizii organici (malic, citric, oxalic etc.) provin din transformările amidonului
şi zahărului, reprezentând 12 - 16%. Rolul acestora asupra calităţii tutunului nu este
precizat pe deplin, dar se pare că au rol pozitiv asupra arderii.
Răşinile şi uleiurile eterice imprimă tutunului aromă, însuşire de foarte mare
importanţă pentru calitatea frunzelor. Cantitatea de răşini oscilează între 2 şi 16% (3 -
8% la soiurile româneşti), iar cantitatea de uleiuri eterice este de 0,047% la tipul de
mare consum şi 1,2% la tipul oriental (N. ANIŢIA, 1974). Substanţele aromate din
frunze se pun în evidenţă prin tratamente tehnologice aplicate frunzelor de tutun după
recoltare (dospire, uscare, fermentare).
Substanţele minerale oscilează între 8,5% şi 23,0% (TRIFU, 1953) şi sunt
alcătuite din circa 35% CaO şi 30% K2O şi alte elemente. La un conţinut mediu de
17% substanţe minerale din substanţa uscată a frunzei, potasiul reprezintă 5%, calciul
6%, iar magneziul - 1,5% (CRESCINI, 1969). Conţinutul frunzei în substanţe
minerale este influenţat de conţinutul acestor substanţe în mediul nutritiv, cu
implicaţii la stabilirea fertilizării.
Potasiul are influenţă pozitivă asupra arderii, urmat de calciu; clorurile şi
sulfaţii influenţează negativ arderea.
Compoziţia chimică prezentată se referă la frunzele recoltate la maturitatea
tehnică a tutunului (stadiu în care se recoltează).

8.1.3. Răspândire

În prezent tutunul se cultivă pe toate continentele, în unele ţări pe mari


suprafeţe, în altele pe suprafeţe mici.
Faţă de perioada 1979 – 1981, când se cultivau în lume 4,02 milioane ha cu
tutun, în perioada 1988 – 1990 s-a ajuns la o suprafaţă de 4,89 milioane ha, cu o
producţie medie de 1.407 kg/ha, suprafaţă care s-a menţinut şi în anul 1997, dar cu o
producţie medie de 1.736 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare de tutun sunt: China cu peste 1,72 milioane ha, India cu
peste 0,36 milioane ha, SUA cu peste 0,275 milioane ha şi cu producţia medie cea
mai mare (2.200 – 2.400 kg/ha).
În România, suprafeţele şi producţiile medii se prezintă în tabelul 8.1. Cele
mai mari suprafeţe cultivate cu tutun sunt întâlnite în judeţele din sudul ţării, unde se
află circa 60% din suprafaţa totală; în Moldova se cultivă circa 20%, iar în Câmpia de
Vest şi Transilvania, circa 20%.
Ca produs industrial, tutunul a fost cunoscut în Europa numai după
descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492), iar ca plantă cultivată a fost
descoperit în Mexic, în anul 1519, cu ocazia explorării acestei zone.
În Europa primele seminţe de tutun se presupune că au fost aduse de călugărul
Ramon Pane în Spania (1518), iar mai târziu de Francesco Hernandez de Toledo, la
întoarcerea din America în anul 1559, sub numele de “Tabaco” (după numele
instrumentului cu care se fuma în insulele Caraibe).
Tabelul 8.1.
Suprafaţa şi producţia de tutun în România
Anii
Specificare 1934-
1950 1960 1970 1980 1990 1996 1997 1998
1938
Suprafaţa
10,5 29,1 21,6 33,6 51,2 16,8 9,5 12,8 13,5
(mii ha)
Producţia
780 470 720 670 920 843 1277 1545 1272
(kg/ha)

În Franţa seminţele de tutun au fost aduse de călugărul Andre Tevet, în anul


1556 din Brazilia. Tutunul a primit numele ştiinţific de Nicotiana în onoarea lui Jean
Nicot ambasadorul Franţei în Portugalia, care a studiat proprietăţile medicinale ale
plantei. Pe lângă aceste denumiri, tutunului i s-a spus “Iarbă Sfântă”, “Iarbă Sacră”,
“Iarbă Divină”, “Iarba Ambasadorului”, “Iarba Reginei” etc.
În România, tutunul a fost semnalat în Transilvania la jumătatea secolului al
16-lea, în Muntenia la jumătatea secolului al 17-lea, iar în Moldova, la 1652, se
practica fumatul. În anul 1879 se înfiinţează Monopolul asupra culturii şi fabricării
tutunului, iar în anul 1929 ia fiinţă Casa Autonomă a Monopolului (C.A.M.). În
prezent, peste 90% din suprafaţa cultivată cu tutun este contractată de Societatea
Naţională “Tutunul Românesc” S.A. care acordă stimulente cultivatorilor.

8.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Tutunul aparţine familiei Solanaceae, genul Nicotiana L., cu


circa 60 de specii, din care numai două prezintă interes din punct de vedere agricol şi
industrial: Nicotiana tabacum L. - tutunul cu frunze sesile sau scurt peţiolate şi
Nicotiana rustica L. - “mahorca”, cu frunze peţiolate, ambele specii (fig. 8.1) fiind
anuale, polimorfe şi cu acelaşi număr de cromozomi (n = 24). În România se cultivă
N. tabacum în exclusivitate, „mahorca” fiind cultivată în C.S.I. şi Polonia pe
suprafeţe mai mari.
După constatările lui VAVILOV,
tutunul (N. tabacum L. are centrul de
origine situat în Centrul Americii de Sud
(Peru, Ecuador, Bolivia), iar „mahorca”
(N. rustica) provine din Centrul Sud -
Mexican şi Central American.
N. rustica L. („mahorca” impro-
priu tutun turcesc) este o plantă erbacee
cu tulpina înaltă de circa 100 cm,
ramificată de la bază, cu frunzele mari,
peţiolate, cu limbul ovat, rar ascuţit, cu
baza uneori cordată şi nervuri grosiere.
Florile sunt pedicelate, caliciul este larg
campanulat, corola lungă de 1,5 - 2 cm,
de culoare galbenă-verzuie cu 5 lobi Fig. 8.1. Nicotiana tabacum (1) şi
inegali, ovaţi rotunjiţi sau obtuzi. Nicotiana rustica (2):
Seminţele sunt brune, cu suprafaţa a – floare secţionată; b – floare de
reticulată şi MMB de 180 - 250 mg (până N. tabacum; c – floare de N. rustica
la 500 mg). Conţinutul în nicotină
oscilează între 8 - 15%.
N. tabacum L. (tutunul propriu-zis) are tulpina de 75 - 150 (200) cm, simplă
sau puţin ramificată spre vârf, cu frunzele sesile, mai rar scurt peţiolate, glandulos-
păroase, subţiri, fine, cu nervuri puţin evidente. Corola este infundibuliformă, cu
vârful petalelor ascuţit, de culoare roză sau roşie, seminţele sunt mici, reticulate,
brune-roşiatice, cu MMB 70 - 110 mg. Conţinutul plantei în nicotină oscilează între
0,3 şi 5,0%.
Specia N. tabacum cuprinde varietăţile: fruticosa, lancifolia, virginica,
brasiliensis, havanensis şi macrophylla.
Soiuri. Soiurile de tutun au rezultat din hibridarea a două sau mai multe
varietăţi, având particularităţi morfologice, biologice şi calitative care le grupează în
tipuri de tutun: oriental, semioriental, Virginia, de mare consum, Burley, pentru
ţigări de foi.
Tipul oriental se caracterizează prin frunze mici (lungimea frunzelor la etajul
mijlociu, 20 - 25 cm), precocitate mare (de la plantare - înflorire, 50 - 65 zile), ţesutul
frunzelor catifelat şi elastic; conţinutul în nicotină scăzut; conţinutul în hidraţi de
carbon solubili ridicat; aromă şi gust plăcute la fumat. După uscare predomină
culorile galbenă, galben-portocalie şi roşie-deschisă. Capacitatea de producţie este
mică (1.100 – 1.400 kg frunze uscate la ha), dar calitatea este superioară. Sunt
recomandate în cultură soiurile: Djebel R.P. 123, Molovata 94, Molovata 178, Djebel
212, Djebel 252, Djebel 143.
Tipul semioriental are frunzele mai mari (lungimea frunzelor la etajul
mijlociu, 25 - 32 cm), perioada de vegetaţie mai lungă (de la plantat la înflorit 75 - 80
zile), ţesut foliar elastic, conţinut în nicotină mai ridicat, conţinutul în hidraţi de
carbon solubili mai scăzut, decât la tipul oriental. Prin uscare frunzele se colorează
roşcat, asigurând ţigarete de calitate mijlocie şi consum mare. Capacitatea de
producţie este mai ridicată (1.500 – 2.000 kg/ha frunze uscate), având şi o mare
plasticitate ecologică. Se cultivă soiul Ghimpaţi RP 55, Ghimpaţi 111.
Tipul Virginia se caracterizează prin frunze mult mai mari (lungimea
frunzelor la etajul mijlociu, 40 - 50 cm), perioada de vegetaţie mijlocie (de la plantat
la înflorit 60 - 85 zile), conţinut mijlociu de nicotină, conţinut în albumine scăzut.
Prin uscare artificială se obţin frunze galbene de diferite nuanţe, cu aromă fină, gust
plăcut. Asigură producţii mari şi constante de frunze uscate (1.800 – 2.400 kg/ha),
soiurile având mare plasticitate ecologică. Frunzele acestor soiuri se folosesc pentru
obţinerea de ţigarete de calitate superioară. În România sunt recomandate soiurile
Virginia 1.173, Virginia 196, Virginia RP 207, Virginia 180.
Tipul Burley se caracterizează prin plante cu frunze mari, perioada de
vegetaţie lungă (de la plantat la înflorit, 85 - 90 zile), conturul plantei conic,
capacitate de producţie ridicată (peste 2.000 kg/ha frunze uscate). Frunza este fină,
elastică, cu capacitate mare de absorbţie şi reţinere a sosurilor, pretabilă la obţinerea
ţigărilor de foi. Se cultivă soiurile: Burley 114 şi Burley 235, Burley 224, Tenessee
86.
Tipul de mare consum grupează soiuri cu frunzele mari, perioada de vegetaţie
lungă, conţinut ridicat în nicotină (1 - 5%), dar redus în hidraţi de carbon solubili.
Frunzele uscate produc un tutun de culoare roşie până la castanie-brună. Capacitatea
de producţie este mare (1.800 – 2.400 kg/ha frunze uscate). Se obţin ţigarete de
calitate mijlocie şi inferioară. Se cultivă soiurile Banat - 13, Banat RP 125, Bărăgan –
132, Bărăgan 133, Bărăgan 185, Banat 95.
Tipul pentru ţigări de foi este caracterizat prin soiuri cu frunze mari, elastice,
nefragile, potrivite pentru confecţionarea ţigărilor de foi. Sunt folosite soiurile
Havana şi Sătmărean.
Principalele caracteristici ale soiurilor de tutun sunt date în tabelul 8.2.
Zonarea soiurilor de tutun este făcută cu mare stricteţe. Astfel, soiul Djebel
este zonat în centrul Olteniei, pe Valea Jiului şi afluenţilor lui soiul, Molovata în zona
colinară din Moldova, Dobrogea şi Câmpia Munteniei, soiurile Ghimpaţi sunt propice
pentru colinele din Muntenia (soiul Ghimpaţi RP-55 poate fi cultivat şi în zona
colinară a Moldovei şi Dobrogei); soiurile Virginia sunt cultivate pe valea Mureşului,
Târnavelor, nisipurile din vestul ţării, Oltenia şi Moldova; soiurile de mare consum
găsesc condiţii optime în Câmpia de Vest şi Câmpia Bărăganului, soiul Burley este
cultivat în Centrul şi Nord - Vestul Transilvaniei şi în Banat

8.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice


Rădăcina tutunului este pivotantă, groasă, profundă (150 - 200 cm), cu
rădăcini laterale puternic ramificate: masa principală a rădăcinilor (84,5%) ajunge în
stratul de sol până la 20 cm adâncime (A. PRIESCU, 1938). După plantare, rădăcinile
cresc mult mai repede decât părţile epigee, ajungând la 72,5 cm după 35 zile de la
plantare, faţă de 30 cm partea aeriană, în aceeaşi perioadă.
Tulpina este erectă, înaltă de 75 - 150 (200) cm, cilindrică, glandulos păroasă,
uneori muchiată. În partea superioară, de la subsuoara frunzelor, tulpina emite
ramificaţii (copili) din numeroşii muguri axilari.
Frunzele (foile) sunt simple, rotunde, ovale, lat-ovale, oval-alungite, eliptice
sau lanceolate, acuminate, sesile sau scurt-peţiolate, glandulos-păroase; sunt de
culoare verde în diferite nuanţe, în funcţie de soi şi vârsta plantei, mai mari la bază şi
mai mici spre vârful plantei. Limbul frunzei poate fi simetric sau asimetric (cu vârful
puţin îndoit); frunzele, sesile, prezintă auricule sub forma unor aripioare. Lungimea
frunzei oscilează de la 5 cm până la 100 cm. Frunza poate fi netedă sau ondulată, cu
nervuri mai fine.
Tabelul 8.2.
Soiurile de tutun cultivate în România
Talia Frunza Rezistent la:
Period. Veget.
Tipul Soiul plantei Nr. pe Lungimea Raport % nicotină Putrez. Zonele de cultură
Forma Mană Plant.-recolt.
(cm) plantă (cm) diametral rădăcini.
Centrul Olteniei,
Djebel 123 130 34-36 18-20 eliptică 0,33 F.B. B. 80
Valea Jiului
Djebel 212 160-170 32-34 24,1 eliptic-ovală B. 73-102
Oriental Djebel 252 150-160 - 23,3 eliptic-ovală 1,7 0,60 B. B. 75-85 Sudul ţării
Moldova, Dobrogea,
Molovata 94 100-120 32-34 20-23 eliptic 1,9 0,24 B. B. 104-122
Muntenia, Zone colin.
Moldova, Dobrogea,
Molovata 178 100-102 25-30 18-20 eliptic 1,9 0,50 B. B. 75-80
Muntenia
Semi- Colinele di Muntenia,
Ghimpaţi 55 150-170 26-28 25-28 eliptic - 0,80 F.B. B. 96-100
oriental Moldova şi Dobrogea
Virginia 1.173 180-185 25-28 45-50 eliptic 2,1 1-1,5 B. B. 100-120 Centrul şi sudul Olteniei
Virginia 196 130 19 45-50 eliptic 2,0 1,1 F.B. M. 99-100 Nisipurile din Oltenia
Virginia
Virginia 207 180-200 - 40-50 eliptic-lanciol. 2,0 1,5 F.B. B. 129 Sudul ţării
Virginia 180 165-175 28-30 - - - - T. B. 84-120 Sudul ţării
Burley 114 175-199 22-24 - eliptic - 1,5 B. - 120-132 -
Burley 235 160-180 17 45-50 eliptic-lanciol. 2 1,2 B. M. 116 Pe soluri nisipoase
Burley
Tenessee 86 170-190 27-30 - eliptic - 1,54-1,85 S. - 98-131 Câmpia de vest şi sud
Burley 224 207-212 24-25 67-72 - - 1,58 T. B. 103-149 Zone favorabile
Banat 125 160-180 25-30 40-50 ovală 1,5 1,2-1,6 F.B. M. 95-100 Câmpia de vest
Banat 13 170-190 20-25 40-50 lat-ovală 1,5 1,2-1,8 S. S. 95-100 -
De mare
Banat 95 175-185 24-26 - ovală - 1,4 S. - 119
consum
Bărăgan 132 170-180 25-30 45-50 ovală 1,5 1,2-1,5 B. B. 100-105 Câmpia Bărăganului
Bărăgan 133 180 24-27 - eliptică - 1,2 B. - 85-100
În anul 2000 au mai fost înregistrate în catalogul soiurilor şi hibrizilor, soiurile: Ghimpaţi 111 (semioriental); Bărăgan 185 (mare consum); Djebel 143 (oriental)
Culoarea frunzelor, din verde-gălbui la recoltare, se schimbă în timpul
prelucrărilor ce urmează, prin degradarea clorofilei, în galbendeschis, galben-roşiatic,
castaniu-deschis sau brun-intens, în funcţie de soi şi tip. Ţesutul frunzelor de tutun
poate fi consistent sau afânat, în funcţie de soi, condiţiile de climă, sol, agrotehnica
folosită, poziţia pe tulpină. La frunzele destinate pentru învelişul ţigărilor de foi,
elasticitatea este o însuşire deosebit de importantă.
Florile sunt dispuse în raceme sau panicule terminale, având caliciul din 5 sepale
fidate, tubulos campanulat sau ovoidal, corola gamopetală infundibuliformă,
campanulată sau alungit-tubuloasă, limbul cinci fidat de culoare albă, roză, roşie,
verde-gălbuie; androceul are 5 stamine, iar gineceul este format din ovar cu două
carpele, bilocular, stil filamentar şi stigmat capitat sau uşor lobat. În ovar se găsesc
numeroase ovule.
Înflorirea începe cu floarea centrală şi se face eşalonat în 25 - 30 de zile, iar
de la formarea bobocului floral la deschiderea florii trec circa 14 zile.
Fructul este o capsulă biloculară, alungit-ovoidală, de culoare cafenie, cu 2.000 –
4.000 seminţe.
Sămânţa este mică, ovoidală, subreniformă, puţin turtită, cu hil pronunţat şi cu
reticulaţii pe întreaga suprafaţă. Embrionul este voluminos şi înconjurat de albumen. MMB
oscilează de la 70 la 500 mg. Sămânţa conţine 37 - 45% ulei.

8.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol


Temperatura. Tutunul este o plantă termofilă, însă de mult timp se cultivă în
zona temperată, datorită faptului că o parte din perioada de vegetaţie o parcurge în
spaţiu protejat (răsadniţă, tunel, solar, seră etc.).
Cerinţele mari faţă de căldură fac ca sămânţa de tutun să germineze la
minimum 12°C (10 - 18°C) la specia Nicotiana tabacum şi 7 - 8°C la N. rustica.
Temperatura optimă de creştere a plantelor este de 27°C, (având limite de 25°C şi
30°C) iar temperaturile de 16 - 17°C înrăutăţesc calitatea tutunului (BUCINSKI,
1959).
Dacă răsadul a fost corespunzător “călit” înainte de plantare plantele mici
suportă, pentru o perioadă scurtă de timp, -1°C, - -2°C.
Pentru întreaga perioadă de vegetaţie tutunul are nevoie de 2.500 – 2.900°C
provenite din însumarea temperaturilor mai mari de 5°C. În climatul cald şi secetos se
reduc dimensiunile frunzelor, dar se obţine tutun cu aromă excelentă, în timp ce în
climat rece, cu precipitaţii abundente, se formează frunze cu ţesuturi grosiere, lipsite
de aromă, bogate în nicotină.
Apa. Faţă de umiditate, tutunul nu este o plantă extrem de
pretenţioasă. Dacă umiditatea este în exces, producţia scade cantitativ şi calitativ
(soluri mai greu permeabile), se prelungeşte perioada de vegetaţie şi se sensibilizează
plantele la boli (DU PLESSIS, 1960). La regim pluviometric scăzut frunzele rămân
mici şi groase, combustibilitatea lor scade, numărul de frunze este mic, înflorirea
întârzie.
Consumul de apă specific al tutunului oscilează între 300 - 500. Tutunul
vegetează bine când se realizează în lunile mai, iunie şi iulie câte 80 - 70 mm
precipitaţii (lunare), cât mai uniform repartizate. Lunile august şi septembrie, mai
secetoase, asigură condiţii bune pentru maturarea frunzelor, dospirea şi uscarea lor.
Frunze de calitate se obţin în condiţii de umiditate relativă ridicată, formându-se ţesut
foliar plin, catifelat, bogat în uleiuri eterice şi răşini.
Lumina. Influenţează producţia şi calitatea tutunului, prin dezvoltarea unor
frunze fine, subţiri, elastice şi rezistente, aşa cum se cere tipului pentru ţigări de foi la
lumină mai redusă; în celelalte cazuri plantele trebuie să dispună de lumină mai
multă.
Vânturile puternice nu sunt favorabile tutunului, deoarece ele pot provoca
ruperea plantelor, deteriorarea frunzelor şi înrăutăţirea condiţiilor pentru uscatul la
soare. Vânturile moderate care primenesc continuu atmosfera şi o menţin mai uscată,
creează condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea bolilor criptogamice.
Solul. Solurile prezintă prin însuşirile fizice şi chimice, o importanţă
deosebită pentru producţia şi calitatea tutunului. Sunt favorabile solurile uşoare şi
lutoase, calde, permeabile, cu pH-ul cuprins între 6,4 - 7,3.
Cerinţele faţă de sol se diferenţiază în funcţie de tipul de tutun astfel: soiurile
de tip oriental găsesc condiţii bune pe soluri nisipo-pietroase superficiale, slab fertile,
pe aluviuni vechi, calde, permeabile, cu expoziţie sudică, bine însorite; soiurile de tip
semioriental, dau producţii ridicate pe soluri aluviale, brun-roşcate, cernoziomuri
puternic levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică; pentru soiurile de tip
Virginia, cele :nai potrivite soluri sunt cele profunde, uşoare, sărace în substanţe
nutritive (cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene); soiurile de mare consum
reuşesc pe solurile lutoase, fertile, profunde, calde, permeabile din seria
cernoziomurilor, solurilor brune sau brune lăcoviştite; soiurile pentru ţigări de foi
realizează frunze de calitate pe solurile aluviale, luto-nisipoase, profund, umede,
bogate în substanţe nutritive şi humus, cum a fi terenurile formate pe sedimente aduse
de ape, provenite din descompunerea recentă a rocilor.
În România s-au identificat peste 560 mii ha de teren cu condiţii favorabile şi
peste 360 mii ha cu condiţii foarte favorabile; dispunem de un potenţial natural
extrem de favorabil tutunului, atât pentru producţii mari cât şi de calitate.

8.2. Tehnologia de cultivare a tutunului

8.2.1. Rotaţia
Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze fenomenul
de “oboseală” a solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc paraziţii
specifici (boli, viroze, dăunători). Pe terenuri proaspăt defrişate, după o pajişte
desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva 2 - 3 ani la rând, întrucât
aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste condiţii se obţin
rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi pentru tipul Oriental şi
Virginia. Cultivarea tutunului în monocultură se ia în considerare numai în situaţia în
care terenurile specifice tipului şi soiului ce se cultivă nu sunt suficiente, iar
amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice duce la diminuarea calităţii. Spre
deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la obţinerea unor recolte mari de
tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca soiurile să-şi păstreze însuşirile
normale bio-productive, reducându-se gradul de infestare a solului cu seminţe de
buruieni, boli şi dăunători specifici.
Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de tutun
cultivat: pentru soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate pentru
ţigarete superioare, cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase: grâu, orz,
ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit executarea în bune condiţii a lucrărilor
solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe organice; soiurile tipului
de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după leguminoasele pentru boabe,
dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la fumat, destinate ţigărilor de foi sau
pentru pipă se cultivă după leguminoase (borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat
în azot.
Porumbul (cel tratat cu erbicide triazinice este interzis ca plantă
premergătoare) şi bumbacul sunt mai puţin indicate ca premergătoare pentru tutun,
din cauză că părăsesc târziu terenul, se distruge structura solului prin praşile, rămân
resturi vegetale care împiedică plantarea tutunului în condiţii bune, se întârzie
executarea lucrărilor solului. Nici alte plante prăşitoare nu sunt indicate ca
premergătoare, deoarece, repetarea prăşitului duce la distrugerea structurii solului, se
dezvoltă numeroşi dăunători polifagi (viermi-sârmă, buha semănăturilor etc.)
periculoşi pentru tutun. Nu se recomandă ca plantă premergătoare tutunului cele din
familia Solanaceae (cartofi, tomate, ardei etc.), apoi castraveţii, pepenii, varza,
dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni (viroze,
lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună premergătoare pentru toate culturile, cu
excepţia celor care au dăunători comuni, a solanaceelor, întrucât eliberează terenul
destul de timpuriu şi-l lasă curat de buruieni şi în bună stare de fertilitate.

8.2.2. Fertilizarea
Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl,
Zn, Fe, Mn, Mo etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de
sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are
cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a raportului dintre
ele, în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.
La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot, 16,3
kg P2O5, 124,2 kg K2O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Cercetările din
ţara noastră, cu diverse soiuri, au scos în evidenţă consumuri apropiate de elemente
nutritive. Se observă că tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu,
mijlocie de azot şi mică de fosfor. De la transplantare şi până la maturitatea tehnică
(60 - 90 zile), timpul este prea scurt pentru a permite plantei să valorifice
îngrăşămintele cu acţiune lentă. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai
complete şi în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează
negativ calitatea frunzelor, dar şi producţia.
Azotul, în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea
frunzelor şi conţinutul în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi,
absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce, ca şi în primele 15 zile de
viaţă (W. PARKER, 1937).
Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii acesteia,
sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se manifestă încă
din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă, influenţând pozitiv
creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se reduce combustibilitatea
tutunului.
Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă, culoare,
ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili.
Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin raporturile
cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia acestora.
Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, de calitate
inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, “rău colorate”, cu
combustibilitate redusă.
Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 - 40
t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru ţigări
de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din tipul
oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din vestul tării,
la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajd la planta
premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P2O5, adăugându-se la
plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol gunoiul se aplică direct,
completat cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru diminuarea efectului negativ al
azotului.
Un teren fertilizat cu îngrăşăminte organice pune la dispoziţia plantelor de
tutun substanţe nutritive necesare, astfel încât plantele se vor dezvolta mai repede,
suportând mai bine seceta din iulie şi august. Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe
cele nisipoase, îngrăşămintele verzi (trifoi roşu, lupin, secară etc.) pot folosi ca sursă
de materie organică pentru tutun, mărind gradul de fertilitate a solului, conservând
umiditatea şi sporind afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate
sunt o sursă de materie organică, lăsând în sol 4 - 5 %, K2O şi 2 – 3 % N.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate
tipurile de tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi soiul
cultivat aşa cum rezultă din tabelul 8.3 întocmit după dozele recomandate de
S.C.C.C.I.T. Bucureşti.
Tabelul 8.3.
Doze orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de tutun.
Fertilitatea solului Doze (kg/ha s.a.)
Tipuri de tutun
Elemen
Indice P2O5 K2O Semi-
Aprovizionare te Orient Virgin Mare
azot (IN) (ppm) (ppm) orient Burley
al ia consum
al
F. slabă - < 0,8 - P2O5 70 90 120 160 120
N 40 50 50 120 80
8,1-
Slabă <2 < 66,0 P2O5 60 80 100 140 100
18,0
K2O 70 90 120 160 120
N 30 40 40 80 70
18,1- 66,1-
Mijlocie 2,1-4,0 P2O5 50 60 80 100 80
36,0 132,0
K2O 60 70 100 140 100
N 20 30 20 70 50
36,1- 132,1-
Bună 4,1-6,0 P2O5 40 50 70 80 60
72,0 200,0
K2O 40 50 70 100 60
PO - - 50 60 -
F. bună - > 72,1 < 200,0 2 5
K2O - - 50 60 -
Sistemul de aplicare a îngrăşămintelor (epoci şi metode de aplicare) trebuie să
ţină cont de felul îngrăşământului, tipul de sol, planta premergătoare şi tehnologia
aplicată astfel încât fertilizantul să ajungă în zona activă de absorbţie a sistemului
radicular, pentru a fi utilizat cât mai bine.
Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în momentul plantării şi în timpul
vegetaţiei, (suplimentară).
În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază
(gunoiul, fosforul şi potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive a
plantelor de tutun vreme îndelungată, urmărind fertilitatea solului şi îmbunătăţind
însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul se aplică la pregătirea
solului pentru plantare.
Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele faze
de vegetaţie şi se face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului
radicular, mărindu-se coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive.
Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar şi
prin tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.
“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P2O5 la 10 l
apă), folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi creşterea lor
ulterioară. Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se încorporează prin praşile cu
ajutorul cultivatorului. După apariţia inflorescenţelor, fertilizarea suplimentară nu mai
este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3 (10 - 15 kg N – 30 - 45 kg P205) este
eficientă dacă se aplică la prima praşilă.
Îngrăşămintele complexe dau rezultate bune atunci când se folosesc elemente
nutritive în raporturi corespunzătoare (ANIŢIA, 1974), aşa cum rezultă din tabelul
8.4.
Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la un
pH al solului slab acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6 este
nevoie să se intervină cu amendamente calcaroase. Se asigură, astfel, şi înlăturarea
pericolului apariţiei efectelor negative asupra tutunului datorate toxicităţii
magneziului.
Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4 ani,
crescând, totodată, conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.
Tabelul 8.4.
Raporturi între elementele nutritive la tutun
Tipul de tutun N P K
Oriental 1 2-3 1-2
Semioriental 1 1,5-2 1-1,5
Virginia, Burley 1 1,5-2 11,5
Mare consum 1 1 1
Ţigări de foi 2 1 1-2

8.2.3. Lucrările solului


Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie.
Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi păstra
umiditatea şi pentru a se combate buruienile. Experienţele din ţara noastră au scos în
evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm adâncime dau rezultatele cele mai bune.
În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele mijlocii şi grele. Este
necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.
Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie arate
la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP, 1974)
ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În această
arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se reduce evaporaţia, nitraţii se
acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă cea mai mare
parte din rădăcini (RAUHE, 1958).
În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul se
întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă. Dacă
solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10 - 15 cm)
cu plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până la plantare şi
se evită pulverizarea solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul este de 10 - 12
cm.
8.2.4. Producerea şi plantarea răsadului
Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la
temperaturile joase. Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie relativ
lungă determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită perioadă de timp
în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut pericolul îngheţurilor târzii
de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren pregătit în prealabil.

8.2.4.1. Producerea răsadului


Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru
producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd
proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară. Există şi
răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe sunt cele la care
platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm grosime,
suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce urmează să se aşeze
pe platformă, distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea platformei de 60 cm.
Tocurile de răsadniţă “se îmbracă” în gunoi şi în interior şi în exterior, lăsându-se 5 -
6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se introduce apoi în tocul răsadniţei amestecul
nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină, două părţi mraniţă şi o parte
nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu Basamid G98 în doză de 35 g/m2 sau
Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m2 sau Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori For-
malină 38% (concentraţie 4%) în doză de 2 l soluţie la m2 sau Vapam 2%.
Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 - 15 cm
grosime şi se tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în grămezi
şi se acoperă cu folie de polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă din toamnă
sau în cursul iernii. Se introduce amestecul nutritiv sub forma unui strat de 15 - 20 cm
grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile; în acest timp, prin
procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura ridicându-se la 60°C
după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează la circa 40°C, când se
poate trece la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65 de zile înainte de
plantarea tutunului (tab. 8.5).
Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru
fiecare soi ce se cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg
sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.
Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil, asigurându-
se obţinerea răsadului “bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.
Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se
obţin la m2, desimea plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul
respectiv.
În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m2, din care 2.000
fire sunt bune de plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m2, iar în cele
reci 1.500 fire răsad la m2, bune de plantat fiind 1.500 şi respectiv, 1.000 de fire la
m2.
Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 8.6. Cantitatea de
sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţe reci şi
tunele.
În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere,
solarii încălzite sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.
Tabelul 8.5.
Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă
Perioada de semănat
Zona Răsadniţe Răsadniţe
Tunele
calde semicalde
Sudul ţării 25 II-10 III 10 III-20 III 15 III-30 III
Nordul ţării şi zonele
1 III-10 III 10 III-20 III 20III-30 III
mai reci

Tabelul 8.6.
Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha de tutun
Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci
Djebel (O) 90-100 100-110 120-130
Molovata (O) 70-80 80-85 100-110
Ghimpaţi
60-65 65-70 75-80
(S.O)
Virginia (V) 40-55 45-50 55-60
Burley (B) 35-40 40-45 45-50
Banat (M.C) 35-40 40-45 45-50
Bărăgan (M.C) 40-45 45-50 55-60
Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa
(mică) de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă
necesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă
foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm, se presează uniform cu o
scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu apă
călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.
Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele calde
semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.
Îngrijirea răsadului constă din: asigurarea şi reglarea temperaturii în
răsadniţei, aerisirea; udarea, combaterea buruienilor, rărirea, terotatul, fertilizarea
suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.
Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei
germinări a seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o
temperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire se renunţă în timpul zilei, la
protejarea răsadniţelor cu rogojini, temperatura păstrându-se în limitele de 18 - 25°C.
Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de cameră. În zilele prea
călduroase se foloseşte umbrirea. Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi umbrit ziua
între orele 11 - 16; după această fază răsadul se umbreşte numai în zilele foarte calde,
asigurându-se condiţii normale de iluminare prin spălarea geamurilor şi foliei şi
îndepărtarea acestora în zilele călduroase.
Aerisirea răsadului. În perioada germinării seminţelor aerisirea se face numai
la orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată. Pe măsură ce creşte
răsadul, aerisirea se, face mai des. În prima perioadă de creştere a răsadului ramele se
ridică pe suporţi la o înălţime de 5 - 6 cm, o perioadă scurtă în timpul amiezii, apoi
ramele se ridică la 20 - 30 cm deasupra tocului, menţinându-se ridicate tot timpul
zilei. După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite pe timp călduros, toată
ziua şi se acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi ploios. Serele, solariile
şi tunelele se aerisesc mai intens.
Udarea răsadului este o operaţiune foarte importantă, având drept scop
menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al patului germinativ. La
început răsadurile se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar cu
norme mai mari de udare. În perioada semănat – răsărire - înrădăcinare şi în faza de
cruciuliţă, când sistemul radicular al răsadului se dezvoltă mai lent, udările vor fi
până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Prima udare se face în jurul orei 9, a
doua la amiază şi a treia în jurul orei 16. Temperatura apei în perioada germinării
trebuie să fie mai ridicată; după aceea apa va avea temperatura aerului atmosferic. Pe
timp rece apa se încălzeşte, astfel încât, în momentul când ajunge pe răsad, să aibă o
temperatură de 23 - 25° C.
Între fazele de “cruciuliţă” şi “urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile,
conferindu-i rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza de
urechiuşe şi până la călirea răsadului pentru plantat, udarea se face mai rar,
asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv, pe 8 - 10 cm adâncime.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau cu erbicide. Primul plivit are
loc când plantele au răsărit şi buruienile depăşesc ca dimensiune tutunul şi se
efectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât, prin smulgerea buruienilor, să nu
fie deranjate plantele de tutun. Este bine ca plivitul să se facă în zilele mai înnourate,
mai puţin călduroase. Plivitul se execută de câte ori este nevoie. Combaterea
buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor. Se recomandă erbicidul Enide 50
WP în doză de 1,5 g/m2, aplicat concomitent cu semănatul sau cu 1 - 3 zile după
semănat, sau erbicidul Devrinol 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7 zile înainte de
semănat. Se poate folosi şi erbicidul Dymid 0,5 g/m2.
Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi faza
de urechiuşe, procedându-se ca la plivit, atunci când se constată că desimea
răsadurilor este prea mare.
Terotatul se efectuează cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de
rădăcini laterale de la baza tulpiniţei. Constă din împrăştierea sau cernerea peste răsad
a unei cantităţi de mraniţă sau amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil, stratul dintre
plante având 0,2 - 0,5 cm grosime. Terotatul se repetă la intervale de 3 - 5 zile, având
şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şi formarea crustei.
Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt uscate, pentru a nu se
lipi mraniţa de ele. După terotare, mraniţa se scutură de pe frunze şi apoi se
efectuează udarea.
Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor
nutritive de către plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară
repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima
fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după prima; a treia când
răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de
transplantare în câmp.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din 10 l
apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g superfosfat şi
40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se diluează cu o cantitate egală de apă şi se
utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spăla îngrăşămintele de pe
frunze.
Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte eficientă. La
o parte gunoi de pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se pune într-un sac
de pânză rară şi se ţine în apă la macerat 24 de ore, agitându-se din timp în timp.
Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată se diluează cu o cantitate egală
de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare răsadul se udă abundent.
Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea
răsadului, produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a
rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis basicola şi mana tutunului, produsă de
ciuperca Peronospora tabacina.
Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în
concentraţie de 0,3%, folosindu-se 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, repetându-se
tratamentul după 7 zile.
Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin -Fundazol în
doză de 2 g/m2, folosindu-se 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, tratamentul repetându-
se după 7 zile.
Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU sau
Perozin B 75, toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru 100 m2
răsadniţă.
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt: coropişniţa
(Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).
Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul
din insecticidele: Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m2 sau Sintogrill 5G în doză de 3
g/m2, distribuite uniform. Coropişniţa se mai combate şi cu momeli otrăvite.
Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad virusul
care produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru combatere
se utilizează insecticidul Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R, 0,15%, Metasytox
0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2 răsadniţă. Un tratament
se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de transplantare.
Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din
pregătirea lui pentru condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi noaptea,
se udă o dată la două zile, cu apă (mai puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de plantare nu
se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de brumă sau ploi
abundente.
Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat. O
plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe),
lungimea de 8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi 16 -
18 cm (7 - 8 frunze) când plantarea se face mecanizat (fig. 8.2).
În ultimele două decenii s-a trecut la folosirea unor sisteme neconvenţionale
de producere a răsadului, sisteme care au ca avantaje principale faţă de sistemul
convenţional obţinerea unui răsad sănătos viguros, produs într-un
timp scurt şi pretabil la plantarea mecanizată. Acest sistem
neconvenţional de producere a răsadului este sistemul flotant cu
casete celulare. Plantulele de tutun se produc în casete de
poliester expandat, care plutesc în bazine cu apă, adăpostite în
sere sau solarii acoperite cu folie de polietilenă.
Avantajele sistemului (PĂUNESCU A.D., 2000):
-se scurtează perioada de obţinere a răsadului:
-se diminuează necesarul de forţă de muncă, înlăturându-
se plivitul, udatul, o parte din tratamentele fitosanitare;
-răsadul creşte mai repede în alveolă neavând concurenţă;
-semănatul se poate face cu maşini speciale de precizie;
-procentul de prindere după plantare este foarte ridicat (≅
100%);
Fig. 8.2. Răsad de
- şocul transplantării este atenuat, deoarece, răsadul
tutun bun de plantat păstrează prin intermediul sistemului radicular, cubul de amestec
nutritiv în care s-a dezvoltat.

8.2.4.2. Plantarea tutunului


Răsadul de tutun pentru plantare (fig. 8.2), fără a se scutura de pământ, se
aşează în cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de
plantare. Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat,
plantatul se poate face pe parcursul întregii zile.
Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi
perioada de vegetaţie a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea între
1 şi 10 mai a realizat cele mai mari producţii. Întârzierea plantării peste data de 25
mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.
Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea
unor producţii mari şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie densitatea
optimă, scăderea producţiei individuale a plantelor prin creşterea desimii, nu duce la
reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama de particularităţile
soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul oriental; soiurile din
tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la desimi mai mici.
Reducerea spaţiului de nutriţie peste limita optimă determină reducerea în frunze a
substanţelor răşinoase ce concură la formarea aromei.
În urma cercetărilor efectuate în România s-au stabilit desimile optime la
principalele soiuri, precum şi distanţele între rânduri şi pe rând, de către N. ANIŢIA
şi colab., 1974 (tab. 8.7.).
În cazul mecanizării totale a culturii tutunului, densitatea la semănat se
păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.
Tabelul 8.7.
Epoci şi desimi la tutun
Tipul de Epoca de % din Nr. pl. Distanţa (cm) Modul de plantare;
Perioada de plantare
tutun plantare suprafaţă mii/ha Între rânduri Pe rând soiuri
Sudul ţării Estul ţării zone reci Manual
Oriental I 20 15.04-30.04 25.04-5.05 200-240 35-40 12-15 Djebel
II 70 1.05-15.05 6.05-20.05
III 10 16.05-20.05 21.05-30.05 160-200 35-40 15-18 Molovata
Sud Sudul Moldovei Manual
Semi- I 10 25.04-30.04 1.05-5.05
oriental II 70 1.05-10.05 6.05-15.05 80-100 50 20-25 Ghimpaţi
III 20 11.05-15.05 16.05-25.05
Sudul ţării Nord-vestul ţării 22-28 70 40-60 Manual*
I 20 20.04-5.05 1.05-10.05 23 110 40 Mecanizat*
Virginia II 70 6.05-15.05 11.05-25.05 28-29 70 50 Manual**
III 10 16.05-25.05 26.05-30.05 27-28 90 40 Mecanizat**
Câmpia Română Centrul şi N-V ţării
31-42 70 35-45 Manual
I 10 20.04-30.04 25.04-5.05
Burley
II 70 1.05-15.05 6.05-20.05
31-42 105-110 40 Mecanizat
III 20 16.05-20.05 21.05-25.05
Sudul ţării Vestul ţării
38-46 60-65 35-40 Manual
Mare I 10 20.04-30.04 25.04-30.04
consum II 70 1.05-15.05 1.05-10.05
22-24 100-110 40 Mecanizat
III 20 16.05-20.05 11.05-20.05
LEGENDA: * - irigat; ** - neirigat
Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de
legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi pe
rând, după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o
cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se introduce cu grijă răsadul în
pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai uniform. Cu
acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare de jos în sus şi din
afară spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ mărunţit şi uscat, pentru a
împiedica formarea crustei la suprafaţă. Pentru plantarea manuală a unui ha cu tutun
sunt necesari 15 - 17 lucrători.
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de plantat
răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de producţie
canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi fertilizat tutun (MPFT – 2); maşina
de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive (MPRPGN).

8.2.5. Lucrările de îngrijire


De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere şi
îngrijire a solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea buruienilor,
combaterea bolilor şi dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul, recepatul şi irigarea.
Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la
plantare; altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea,
sunt debilitate, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli.
Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund calitate.
Combaterea buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive
necesare plantelor de tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt:
Pseudomonas tabaci (focul sălbatic) Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a
rădăcinilor), Thrips tabaci (tripsul).
Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul
erbicidelor, completate cu praşile.
Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce s-au
prins plantele, la adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea
buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de
precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută mecanizat,
dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri, dacă
utilajele ar distruge frunzele tutunului.
Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la
formarea rădăcinilor adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.
Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă,
pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosesc
erbicidele din tabelul 8.8.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează erbicidele
Triflurom, Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor
maonocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron
împreună cu un erbicid antigramineic.
Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi
eventual manuale, în funcţie de efectul acestora.
Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon, sau
pe cele cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum halepense, pe
lângă erbicidele ce se administrează pentru combaterea buruienilor monocotiledonate
şi dicotiledonate se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super (12,5% fluazifop-
butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa (10,1% quizalofop-ethyl),
pentru combaterea pirului şi costreiului.
Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 - 35
cm înălţime, folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile timp
de cel puţin 30 de zile pentru translocarea substanţelor spre rizomi.
Tabelul 8.8.
Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun
Doza
Denumirea comercială a
L, kg/ha, Humus 0,5- Modul de aplicare
erbicidului (s.a.)
2% ….3 - 4,5%
Triflurom (24% trifluralin) 3,0 - 4,0 Se încorporează imediat în sol fiind
Balan (18% benefin) 5,0 - 8,0 volatile, la 8 – 10 cm adâncime prin
Tillam (72% pebulate) 5,0 - 6,0 două lucrări cu combinatorul.
Dual 500 (50% metolaclor) 3,0 - 6,0 Se încorporează cu combinatorul la 3
Stomp 330 EC (33% 4,0 - 5,0 – 5 cm adâncime.
pendimetalin)
Devrinol 500 WP (50% Se încorporează la 8 – 10 cm
2,0 - 4,0
napropamide) adâncime fiind volatil
Patoran 50 (50% Se încorporează la 4 – 5 cm
2,5 - 4,0
metobromuron) adâncime la pregătirea terenului
Tobacron ( 33% metolaclor pentru transplantare
3,0 - 6,0
+ 17% metobromuron)
Fusilade super (12,5% Postemergent, când gramineele au 3
1,5 - 3,0
fluazifop-p-butyl) – 6 frunze.
Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0
Gallant 125 EC (haloxyfop- Postemergent, în toate stadiile
1,5 - 2,0
ethoxy ethyl) gramineelor.
Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0 Postemergent, când gramineele
Kusagard 75 SP (aloxydium 1,5 - 3,0 anuale au 2 – 6 frunze, iar cele
sodium) perene 4 – 5 frunze

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale tutunului


sunt: micozele – înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana (Peronospora
tabacina), făinarea (Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii (Sclerotinia
sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea seminţelor, plantarea la epocă optimă,
politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP – 0,25%, Ridomil plus
cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M-45 – 0,2%, Turdacupral
50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar pentru făinare sulf muiabil PU –
0,4 – 0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU – 0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului –
focul sălbatic (Pseudomonas tabaci), pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata),
vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas solanacearum), se combat prin dezinfectarea
seminţelor şi amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor
solanaceae, corectarea pH-ului şi utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele
tutunului – mozaicul tutunului (Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz
(Lycopersicum virus 3), răsucirea frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi
combat prin distrugerea insectelor cu Carbetox 37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35
EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13 kg/ha, plantarea în epoca optimă, culturi curate de
buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă
plantele pe tot timpul vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie - iunie);
de vară (iulie - august); de toamnă - iarnă (august până în aprilie anul următor).
Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei, distrugerea buruienilor,
recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin 2 – 4 tratamente cu unul din
produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan 20 SP (0,15 – 20 kg/ha),
Sinoratox 35 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5 l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4
l/ha). Tratamentele se repetă la 14 zile, iar la Morspilan după 21 – 25 zile.
Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp.,
etc.), murgociul sau buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes
sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile defoliatoare (Autographa gamma), omida
capsulelor (Heliothis oboleta).
Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv, pentru
murgoci şi viermii sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10 G – 10
kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha), afidele se combat cu aceleaşi produse care se
folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru combaterea omizilor se folosesc
tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru larvele din
generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).
Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în condiţii
necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de îngrijire sau
murdărite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu prezintă
importanţă industrială, constituind mediu favorabil de infecţie pentru celelalte frunze.
La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu frunze mici 4 - 5
frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face după praşila a treia,
manuală.
Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun,
efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare sau
mai mic, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se execută în
funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice.
Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de
timpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de
frunze. Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi climă,
un număr de 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un conţinut
mai ridicat de nicotină şi hidraţi de carbon.
Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se cârnesc
mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze (cârnit înalt).
Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc
timpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc
înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă.
Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile de
tutun la care s-a aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a cârnitului) se
dezvoltă copili (lăstari) la subsuoara frunzelor, mai mult sau mai puţin viguroşi.
Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi
când au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor
dimineaţa şi seara, când sunt mai turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.Apariţia
copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe inhibitoare de
creştere (hidrazidă maleică etc.)
Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea internod
de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai mulţi copili,
dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei, obţinându-se o
oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).
Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe
pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de apă se
reduce conţinutul în nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa frunzelor. Pe
solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în funcţie de precipitaţiile înregistrate:
prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au prins,
adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În continuare, până la înflorire, se mai
udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori. Plantele se dezvoltă foarte bine când
umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din capacitatea de câmp. Normele de udare
sunt de 200 - 300 m3/ha. Pe solurile zonale sau pe aluviuni numărul udărilor este de 3
- 6, cu norme de udare de 400 - 500 m3/ha apă.
8.2.6. Recoltarea
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au
ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi
minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată,
înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a
celor din vârful plantei.
La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci etaje
de frunze (tab. 8.8.). Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse
în etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de
la bază numai 10% (fig. 8.3.). Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct
de vedere morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului,
apariţia de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor,
răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se produce
băşicarea acestuia.
Tabelul 8.8.
Repartizarea frunzelor de tutun pe etaje.
Etajele Nr. de frunze pe etaj Recolta/etaj (%)
Frunze de la bază 3-4 10
Frunze de la submijloc 4-5 15
Frunze de mijloc 5-7 35
Frunze de sub vârf 5-6 28
Frunze de vârf 4-5 12
Total 21-27 100

Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de


maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă;
recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din suprafaţa
limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când două treimi
din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile selecţionate pentru
aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se observă pete rotunde
de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate pe soluri fertile se recol-
tează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi se recoltează mai de
timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu fertilitate mai redusă,
recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de culoare galbenă; pe timp
de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi recoltarea frunzelor se
amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea frunzelor se face chiar
înainte de maturarea tehnică.
Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime
numai după ce se evaporă roua de pe plante, în
mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile.
La o singură recoltare se deprind de pe plantă 2 -
7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai multe
spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se
recoltează numai câte două frunze, în timp ce la
soiurile de mare consum recoltarea se face în mai
puţine etape (3 etape); în prima etapă se
recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a
doua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele
de la vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând
frunză cu frunză în direcţia laterală şi în jos,
pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la Fig. 8.3. Zona de bază (1), de
marginea lanului pentru câteva ore pentru o mijloc (2); şi de vârf (3) la
uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, tutun.
cu peţiolul către pereţi şi se transportă la
platformele de depozitare. La recoltarea manuală muncitorii pot fi transportaţi pe
platforma unei maşini speciale (Balthes), frunzele depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat frunzele,
dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se maturează mai
uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate şi încorporate în
sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza tratând plantele cu
Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se îngălbenesc după 3 - 5
zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se utilizează 1.350 –2.250 g
Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977). Recoltarea mecanizată este
recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia, Burley, de mare consum).
8.2.7. Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor

După recoltare frunzele de tutun sunt


supuse unor operaţiuni fizice şi biochimice care
determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se
pune în evidenţă în fabricile care le prelucrează.
Înşiratul frunzelor este prima
operaţiune cu care începe acest lung proces de
pregătire şi constă în introducerea manuală sau
mecanizată a unor sârme sau sfori prin nervurile
lor (fig. 8.4). Cu ocazia înşirării frunzele se
sortează după mărime, grad de maturare,
integritate, atac de boli sau dăunători etc.
După mărime, frunzele se sortează în:
mari, mijlocii şi mici, iar cele atacate, de boli şi
dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară
Fig.8.4. Înşiratul frunzelor de tutun: sau pe sârma, manual, se face cu ajutorul unui
a – faţă la faţă; b – în aceeaşi direcţie ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul
unei maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.
Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă
lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe
cărucioare sau pe alţi suporţi.
Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa 1 cm între nervuri pentru
aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.
Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde) şi
de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun
însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie în
câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol.
Prin conducerea raţională a acestor procese tehnologice se pot corecta multe
din defectele pe care le posedă tutunul recoltat din câmp.
Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi
reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii lor.
Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.
Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar
umiditatea relativă a aerului între 75 şi 85%.
La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să se
elimine 30 - 45% din această apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de
dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.
Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete
superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de
gradul de maturitate, temperatură şi umiditate.
În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele, de respiraţie şi
transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice complexe în
substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează substanţele albuminoide şi
clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea tutunului. Nicotina nu suferă schimbări
importante, dar creşte în schimb, proporţia de acizi organici (citric şi acetic). Prin
degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea frunzelor, proces important pentru creş-
terea calităţii acestora.
La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea acestei
culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la soiurile pentru
ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin 40 – 50% apă,
care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru ţigarete superioare şi
la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână galbenă-deschisă.
Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai
îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea rapidă
a apei, i se determină o culoare specifică.
Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu un
mediu optim de căldură şi umiditate sau în “năsadă” (frunzele se aşează cu cotorul în
jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în camere speciale.
Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind
şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot gherghefurile la
soare 2 - 3 ore pe zi.
Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu ajutorul
curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea treptată a
temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.
Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă
coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a
tutunului, proces care urmează după uscare.
Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei,
prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă la
20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii artificiale
(la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de foi se usucă la
umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai lungă (4 - 6
săptămâni).
Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe gherghefuri
mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau noaptea.
Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia aerului, iar
noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le feri de picăturile
de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.
În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale şi
de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata uscării la
soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind temperatura şi
umiditatea relativa din timpul uscării.
Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în magazii
construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare închisă.
Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în uscătorii la
umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip Virginia
asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici calitative deosebite.
Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de
calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării şi
reducerea duratei uscării.
Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul
îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi de
carbon solubili.
Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi
fixarea culorii.
În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de
transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul
dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 – 18% din substanţa
organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte
procentul de substanţe minerale.
Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă
aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon
solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).
Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în
substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în nicotină
scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi scade cel de
acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor, însuşire importantă la
tutunul pentru ţigări de foi.
Modificările culorii se datorează procesului de degradare a pigmentului verde,
ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila. Culoarea
galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze prin care
trece frunza de la dospire şi până la uscare.
Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi uscată,
se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de pe
gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri (evenghiuri),
evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se verifică ca toate
frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.
Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri confecţionate
din scânduri, dispuse la 15 – 20 cm de pardoseala magaziei. Pe aceste poduri se
aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie îndreptate în acelaşi sens.
Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 – 100 cm, după care se acoperă
cu pânză de sac.
Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără mirosuri
neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea tutunului, alesul
şi “păpuşitul”.
Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării
recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg
frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în mănunchiuri
de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb, de sfoară, tei
topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se “păpuşi”. Sunt
aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi cele de mare consum.
Frunzele se pot aşeza “în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar nu
se leagă la bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12 frunze, iar
la cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.
Aşezarea frunzelor “în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10
frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă
la bază cu o frunză de tutun.
Aşezarea frunzelor “în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.
Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm
grosime, formează “năsada”.
La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi se
aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în “pastale”.
Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare
transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc în
depozitele şi fabricile de fermentare.
Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros neplăcut,
fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva, nefiind un
produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.
Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o compoziţie
chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea tutunului este
sezonală şi extrasezonală sau industrială.
Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se încălzeşte,
folosindu-se procedeul fermentării în baloturi, în butoaie sau lăzi, pe mese şi pe
stelaje.
Fermentarea industrială (sau extrasezonală) este metoda cea mai bună,
întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit cerinţelor
diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din camere este
controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având umiditatea de păstrare.
După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în
baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în
produse de fumat.
Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi
condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 – 1.500
kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 – 3.000 kg/ha frunze
uscate.

Capitolul 10

PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE

10.1. GENERALITĂŢI

10.1.1. Importanţă

Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, meşteşugul vindecării suferinţelor
umane nu s-a putut despărţi de plantele medicinale. Până în urmă cu un veac, aproape
toate “leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Treptat, “sita ştiinţei” a
separat ce este folositor şi ce nu din cunoştinţele medicinii populare.
Vechile civilizaţii umane şi-au adus fiecare, contribuţia la cunoaşterea şi
utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale. Numeroşi învăţaţi antici şi
din evul mediu au cunoscut şi au consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi
modul de utilizare a numeroase plante.
În antichitate, referiri la plantele medicinale se întâlnesc în scrierile lui SEN
NONG (2.784 î.e.n.), în China, în cărţile sfinte ale Indiei (celebrele „Vede”), în
papirusurile egiptene (papirusul Ebers etc.), în lucrările unor naturalişti şi medici
antici din Grecia (HIPOCRATE “părintele medicinii”, ARISTOTEL, TEOPHRAST
– “părintele botanicii", DIOSCORIDE etc.) şi de la Roma (PLINIUS, CELSIUS etc.);
lucrările lui GALEN (medic şi farmacist grec, care a trăit la Roma de la 30 de ani,
considerat ultimul mare medic al antichităţii) s-au ocupat în mod special de
fitoterapie, el a pus bazele studiului preparării medicamentelor fiind numit “părintele
farmaciei”.
În perioada Renaşterii, între savanţii de renume care s-au ocupat şi de plantele
medicinale, amintim pe THEOPHRASTUS PARACELSUS (1.493 – 1.541), apoi
ALBRECHT VON HALLER (1708 - 1777) etc. PARACELSUS arăta că nu planta
întreagă, ci substanţa activă ce o conţine este cea care vindecă, numind acea parte
activă “arcanum” sau “quinta esentia”, conturând noţiunea de “principii active”.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi cunoaşterea substanţelor
active (principii active) din plante.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai mult pe utilizarea
fitoterapiei (tratamentul cu produse farmaceutice obţinute din plante), limitând
exploziva folosire a medicamentelor de sinteză în strictul necesar. Fitoterapia
constituie o reală posibilitate în terapeutica modernă, alături de chimioterapie,
fizioterapie, electroterapie, igiena alimentaţiei etc.
În zilele noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice au la bază
plante medicinale, sau au în compoziţia lor principii active extrase din plante
(alcaloizi, glicozizi, uleiuri volatile etc.), fiind folosite în tratamentul unor boli grave
de inimă, stomac, sistem nervos etc. La acestea se adaugă produsele utilizate la
prepararea ceaiurilor şi în diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a
săpunurilor şi detergenţilor etc.). Se apreciază că, la scară mondială, se folosesc astăzi
în fitoterapia populară şi “cultă” circa 20.000 de specii de plante medicinale şi
aromatice, din care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea, îmbogăţirea
sortimentului de plante medicinale şi aromatice şi diversificarea utilizării lor este în
plin avânt.
Referitor la vechimea folosirii plantelor “de leac” pe teritoriul României
amintim doar că filozoful şi istoricul grec HERODOT (484 - 425 î.e.n.) menţiona
priceperea dacilor în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi durerilor. Sunt
numeroase documente care atestă îndeletnicirea folosirii plantelor în lecuirea bolilor
de către triburile geto-dace care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea
romană, cunoştinţele farmaceutice şi terapeutice ale grecilor şi latinilor au completat
tezaurul cultural dac. S-au statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medicinii
populare între populaţiile din zona carpato- danubiano-pontică cu alte popoare indo-
europene.
Preocuparea privind valorificarea plantelor medicinale şi aromatice din ţara
noastră a căpătat un suport ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestui secol.
Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din lume specializată în
studiul plantelor medicinale a fost înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel,
bazele cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi aromatice din
flora noastră. Botanişti, biologi, agronomi, chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu
din ţara noastră şi-au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor
medicinale şi aromatice.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara noastră are o floră
diversificată şi bogată. Din zona de stepă şi până în cea montană se întâlnesc felurite
specii ierboase şi lemnoase, plante care cresc spontan şi un număr însemnat de plante
cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru nevoile interne şi pentru export în ţara
noastră se recoltează sistematic, în prezent, peste 150 de specii de plante.
Întreprinderea specializată "Plafar" se ocupă cu realizarea producţiei de
materie primă vegetală din culturile de plante medicinale şi din flora spontană,
precum şi de prelucrarea primară a acestei producţii, cu excepţia celei care se livrează
în stare proaspătă industriei chimico-farmaceutice.
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în scop medicinal şi
aromatic, cu tendinţa de creştere, pe măsura sporirii solicitărilor din partea industriei
chimico-farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de stimulare şi de
valorificare tot mai eficientă a acestor produse la export.
Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi aromatice în România crescut de la
1,4 mii ha în 1950, la 35 - 40 mii ha cât se cultivă în ultimii ani.
În acest capitol se prezintă cele mai importante plante medicinale şi aromatice
cultivate în România. Acestea se cultivă pentru anumite organe ale lor, care conţin
substanţe active cu importanţă medicamentoasă şi (sau) aromatice. Plantele
medicinale şi aromatice cultivate reprezintă surse inepuizabile de materii prime
pentru industria de medicamente, alimentară, de arome, cosmetică, a săpunurilor,
coloranţilor, lacurilor etc. fiind apreciate şi datorită lipsei de toxicitate la folosirea
îndelungată. Unele plante (coriandrul, levănţica etc.) au utilizare mixtă (medicinală şi
aromatică), altele au numai utilizări terapeutice (degeţelul, mătrăguna etc.).

10.1.2. Recoltarea şi condiţionarea producţiei


Recoltarea. Un moment hotărâtor în stabilirea volumului producţiei şi calităţii
acesteia este recoltarea (în perioada şi respectând tehnica recoltării), precum şi
condiţionarea produsului obţinut.
De la plantele medicinale se recoltează unul sau mai multe organe de la
suprafaţa solului (frunze, flori, inflorescenţe, seminţe sau planta întreagă în diferite
faze de vegetaţie) şi organe subterane (rizomi, rădăcini, tuberculi, bulbi), care
constituie materia primă vegetală ce conţine principii active (uleiuri volatile,
glicozizi, alcaloizi etc.). Materia primă vegetală poartă denumirea genului şi a
organului recoltat: Belladonnae radix, Melissae herba, Salviae folium, Chamomillae
flos, Coriandri fructus, Nigellae semen etc.
Momentul recoltatului se stabileşte în funcţie de produsul care se recoltează,
de fenofaza plantei, de condiţiile climatice şi perioada din zi, pentru a obţine o
producţie ridicată de “materie primă”, cu conţinut bogat în principii active.
În tabelul 10.1 se prezintă perioada de recoltare a materiei prime vegetale la
plantele medicinale şi aromatice.
În general, recoltarea se face pe timp frumos, mai pretenţioase din acest punct
de vedere fiind speciile la care se recoltează florile, frunzele şi herba. La unele specii,
chiar şi ora din zi când se recoltează influenţează conţinutul în principii active. În
cazul organelor subterane, recoltarea nu este aşa de mult influenţată de mersul vremii.
Modalităţile de recoltare sunt diferite de la specie la specie, urmând să se
prezinte la fiecare plantă în parte.
Tabelul 10.1.
Momentele prielnice pentru recoltarea materiei prime vegetale la plantele medicinale
şi aromatice.
Partea care se recoltează Perioada recoltării
Organele subterane - perioada de repaus din primăvară şi toamnă
Frunzele - de la apariţie şi până la înflorirea plantelor
“herba” - la începutul înfloritului
Florile şi inflorescenţele - de la începutul până în toiul înfloritului
- aproape de maturitatea deplină (la cele care se scutură)
Fructele şi seminţele
sau la maturitate (la cele care nu se scutură)

Se apreciază că recoltarea reprezintă între 30 - 80% din totalul lucrărilor


efectuate la o plantă în cursul perioadei de vegetaţie. Astfel, de exemplu, pentru
recoltarea unui hectar de muşeţel sunt necesare 180 zile-om, iar pentru un hectar de
frunze de mătrăgună circa 170 zile-om etc. Mecanizarea recoltării, contribuie la
reducerea forţei de muncă şi a preţului de cost al produsului.
Condiţionarea. Condiţionarea primară, uscarea, controlul preliminar,
ambalarea, precum şi modul de păstrare influenţează puternic calitatea materiei prime
vegetale.
Uscarea. La materia primă care nu se prelucrează imediat după recoltare se
face uscarea pe cale naturală la soare (pentru produse ce conţin alcaloizi şi materii
tanante) sau la umbră (pentru cele mai multe produse). Pentru uscarea la umbră se
folosesc încăperi speciale, şoproane, poduri etc., curate şi bine aerisite, amenajate în
acest scop (rame suprapuse sau suprafeţe acoperite cu prelate, hârtii etc.). Ramele se
confecţionează din lemn, interiorul lor fiind din pânză de sac sau plasă metalică
(preferabilă, deoarece nu reţine mirosul ca pânza). Prezentăm în tabelul 10.2
cantităţile şi durata uscării la umbră a materiei prime**. În timpul uscării produsul se
întoarce (excepţie fac florile şi frunzele subţiri), pentru a evita decolorarea
(înnegrirea), încingerea şi deprecierea calităţii (reducerea principiilor active).
Uscarea artificială se face la diferite temperaturi în funcţie de produs şi
compuşii activi (cele cu uleiuri volatile la circa 30°C, cu glicozide la 35 - 40°C, cu
alcaloizi la 40 - 60°C etc.), fapt care va fi evidenţiat la fiecare plantă în parte.
Temperatura şi condiţiile de uscare influenţează puternic conţinutul în principii
active.
Randamentul la uscare (cantitatea de produs proaspăt din care se obţine o
unitate de produs uscat), numit şi consum specific, depinde de specie şi organul
folosit, urmând să se prezinte la fiecare plantă în parte.
După uscare produsul se sortează pe calităţi, se ambalează, se etichetează şi se
păstrează până la livrare.
Tabelul 10.2
Cantitatea de produs la m2 şi durata uscării la umbră a plantelor
medicinale şi aromatice
Cantitatea Durata uscării (zile)
Produsul de uscat
kg/m3 Vara Primăvara sau toamna
Flori 0,25 - 0,50 3-8 8 - 14
Frunze şi ierburi subţiri 0,50 - 1,0 3-8 10 - 14
Frunze şi ierburi groase 0,50 - 1,0 10 - 14 12 - 21
Rădăcini subţiri 1-2 14 - 21 21 - 31
Rădăcini groase 1-2 30 - 35 35 - 60

Notă : Florile şi frunzele când sunt uscate foşnesc la atingere, iar rădăcinile se rup cu
zgomot la îndoire.
Sortarea pe calităţi şi realizarea indicilor de calitate a materiei prime vegetale
se face pe baza standardelor în vigoare şi a celor prevăzute în “Farmacopeea
Română”. Determinarea calităţii se face pe loturi (luându-se la analiză 5% din
numărul ambalajelor, dar nu mai puţin de 5 ambalaje etc.), examinându-se la probele
ridicate (organoleptic şi în laborator) dimensiunea, culoarea, mirosul, corpuri străine,
umiditatea şi conţinutul în principii active.
Ambalarea materiei prime vegetale se face diferenţiat, în funcţie de specie şi
organul folosit, utilizându-se, în acest scop, saci de pânză sau de polietilenă lăzi, cutii
de tablă etc. (în funcţie şi de solicitările beneficiarului). Obişnuit, în saci de pânză se
ambalează florile, frunzele, fructele seminţele şi rădăcinile. Unele produse care pot fi
*/**
A. LAZA şi G. RÁCZ, Plante medicinale şi aromatice. Ed. “Ceres”, Bucureşti 1975
presate (rădăcini, rizomi,
d părţi aeriene, frunze) se tasează cu prese de balotat şi după
aceea se ambalează în pânză de sac. Organele care conţin principii active mai puţin
stabile (uşor degradabile la aer şi lumină) se ambalează în saci de hârtie. În cutii de
tablă (în interior cu strat de protecţie) se ambalează frunzele de degeţel pulverizate,
cornul secarei etc.
Pe ambalaj se pune o etichetă vizibilă şi una în ambalaj, indicând numele şi
adresa întreprinderii furnizoare, numele produsului (în limba latină şi română),
numărul lotului, masa, termenul de garanţie, numele celui care a efectuat ambalarea şi
standardul sau norma internă care reglementează calitatea.
Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se face în încăperi uscate şi
aerisite, ferite de lumina soarelui şi de mirosuri străine. Produsele toxice se păstrează
în încăperi separate, indicându-se acest fapt prin marcaje şi inscripţii.

10.2. FAMILIA APIACEAE (UMBELLIFERAE)

10.2.1.Coriandrul (Coriandrum sativum L.)

Importanţă. Materia primă o constituie fructele (Coriandri fructus), care


conţin ulei volatil (0,5 - 1,5%), în componenţa căruia intră mai multe substanţe
aromate, separabile într-o gamă largă de esenţe de parfum: cu miros de lăcrămioare
(linaloolul), trandafir (geraniolul), violete (metilionină şi ionină), lămâie (citralul) etc.
Fructele conţin şi ulei gras, proteină, săruri minerale etc.
Fructele şi uleiul au proprietăţi stomahice, spasmolitice, carminative. Se
utilizează la aromatizarea sau corectarea gustului unor medicamente, în industria
alimentară drept condiment la fabricarea mezelurilor şi la prepararea unor băuturi
alcoolice etc. Linaloolul, componentul principal al uleiului volatil (circa 70 - 90%),
este mult întrebuinţat în industria parfumurilor. Fructele intră în compoziţia ceaiurilor
contra colicilor pentru copii, în ceaiurile gastric, tonic şi aperitiv. Este indicat în
anorexii şi dispepsii.
Coriandrul are şi proprietăţi bactericide. Turtele, după extragerea uleiului, se
folosesc ca furaj concentrat. Coriandrul este şi o valoroasă plantă meliferă.
Biologie. Coriandrul (Coriandrum sativum L.) este o plantă ierboasă, anuală
(fig. 10.1, după “Flora României”, vol. IV, 1958).
Soiul cultivat în ţara noastră este Sandra (din anul 1987).
Coriandrul se poate cultiva pe un areal larg, însă dă rezultate mai bune în zona
de câmpie din sud, sud-est şi vest a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile.
Semănatul. Se face cu semănători universale (SUP-21, SUP-29 şi SUP - 48),
primăvara, în urgenţa întâi, la 25 cm între rânduri, iar pe solurile foarte îmburuienate
(cu buruieni perene) la 50 cm, pentru a se putea prăşi. Densitatea la răsărire trebuie să
fie de circa 300 plante/m2. Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm, iar cantitatea de
sămânţă 15 - 18 kg/ha. Contra bacteriozei sămânţa se tratează cu Mancozeb 2 kg/t
sămânţă, Tiradin 4 kg/t, iar contra Sclerotiniei sp. cu Ronilan sau Topsin. Atacul de
viespea seminţelor de coriandru se previne prin tratarea cu insecticide asfixiante
(Phosdrin, Delicia, Gastoxin).
Lucrările de îngrijire. Buruienile se combat prin praşile (culturile semănate
la 50 cm) şi pliviri, iar ca erbicide Eradicane sau Lasso (în doză de 6 l/ha) încorporate
la pregătirea patului germinativ, cu Gesagard (2 kg/ha) sau Afalon (5 kg/ha) aplicate
după semănat, cu Fusilade (3 l/ha) dat în perioada de vegetaţie. Viespea seminţelor de
coriandru (Systole coriandri) se combate prin două tratamente (începutul înfloririi şi
înflorirea în masă) cu unul din produsele: Decis
CE-25 (0,05%). Sinoratox 35 CE (0,1%),
Lindatox 20 CE (0,75%), Elocron 50 WP
(1,2%) sau Actelic 50 CE (0,1%). Pentru
asigurarea polenizării se pot folosi două colonii
de albine la ha.
Recoltarea se face direct cu combina de d
cereale (când 60 - 70% din fructe sunt coapte)
sau în două etape: secerarea plantelor (când
50% din plante sunt coapte), după care se
treieră.
Condiţionarea. Fructele se trec prin b
selector şi
se aduc la umiditatea de păstrare (12%
Fig. 10.1 Coriandrum sativum L.
apă). a – porţiunea de frunză bazală;
Producţia medie de fructe este cuprinsă b – umbelă fructiferă; c – fruct;
între 1.200 – 1.600 kg/ha. d – secţiune prin fruct
c
10.2.2.Chimionul (Carum carvi L.) a
Importanţă. Chimionul (chimenul) se cultivă
pentru fructe (Carvi fructus), uneori pentru “herba”
proaspătă (Carvi herba). Fructele conţin ulei volatil (3 -
7%), principalul component fiind carvona (50 - 60%),
apoi limonenul (circa 40%) etc.
Uleiul de chimion are acţiune carminativă,
stimulează secreţiile gastrointestinale, calmează colicile
intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în
anorexii, în dispepsii, ca aromatizant în industria
alimentară, la prepararea diferitelor băuturi alcoolice, în
parfumerie, la fabricarea săpunurilor etc. Fructele se
folosesc la prepararea supelor, a lichiorurilor, prăjiturilor
etc. Turtele constituie un furaj concentrat. Chimionul este
şi o bună plantă meliferă.
Biologie. Chimionul (chimenul - Carum carvi L.) a
este o plantă ierboasă, bienală (fig. 10.2, după “Flora
României”, vol VI, 1958), în primul an de vegetaţie b
formează o rozetă de frunze, iar în anul al doilea, tulpina Fig. 10. 2. Carum carvi L.
floriferă. a – diachenă; b – achenă
(secţiune)
Se cultivă soiurile locale (populaţiile): De
Ghimbav şi Mare de Roman (ambele din anul 1973).
Chimionul se cultivă în zonele climatului umed şi răcoros. În zona sudică şi
călduroasă (de câmpie) chimionul degenerează.
Semănatul. Chimionul se poate semăna în cultură pură, însă fiind o plantă
bienală (se recoltează în anul al doilea), mai economică este cultivarea cu o plantă
protectoare (cultură mixtă), care se recoltează în anul întâi (mac, muştar, mărar,
mazăre, orz, borceag); obişnuit, se cultivă împreună cu macul.
Se utilizează semănători universale; se seamănă în prima urgenţă, asigurându-
se 40 - 50 plante de chimion/m2. Distanţa între rânduri este de 50 cm şi adâncimea de
1,5 - 3,5 cm (în cultura mixtă cu mac, adâncimea este mai mică). Cantitatea de
sămânţă este de 10 - 12 kg ha (în cultură pură) şi 8 kg/ha (în cultură mixtă). Dacă se
asociază cu mac, acesta se însămânţează în cantitate de 1 - 2 kg/ha, care se adaugă
seminţei de chimion. Prevenirea bolilor criptogamice se face prin tratarea seminţei cu
Formalină 0,25% sau cu Tiradin 0,4%.
Lucrările de îngrijire. În primul an se fac praşile şi pliviri, rărirea
chimionului la 8 - 10 cm pe rând şi recoltarea (cu grijă) a plantei însoţitoare. În
culturile pure de chimion se aplică erbicidul Prometrin (5 kg/ha), înainte de răsărirea
plantelor. În anul doi, se fac, de asemenea, praşile şi pliviri; acarienii se combat prin
stropiri cu Fosfation 1 l/ha, iar împotriva făinării se aplică sulf muiabil 0,4%.
Recoltarea. Pentru seminţe recoltarea se face direct cu combina (când 60 -
75% din umbele sunt brune), sau mai întâi se seceră plantele (când 30 - 35% din
umbele sunt brune) şi apoi strângerea lor în snopi mici aşezaţi în picioare pentru
uscare, după care se treieră cu combina. Când se solicită “herba” proaspătă, se
cosesc plantele la 20 cm de la sol (plantele tăiate au circa 40 cm), când fructele sunt
în faza de pârgă.
Condiţionarea. După recoltare seminţele se usucă în magazii bine aerisite în
strat de 20 - 25 cm şi se lopătează zilnic de 1 - 2 ori; se selectează pentru realizarea
indicilor de calitate.
Producţia medie de seminţe este de 800 - 1.200 kg/ha.

10.2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)

Importanţă. Feniculul (molura, anason dulce) se cultivă pentru fructe


(Foeniculi fructus) sau pentru întreaga parte aeriană a plantei (Foeniculi herba).
Fructele conţin ulei volatil (2 - 7%) al cărui component principal este anetolul (circa
60%). Pentru, extragerea uleiului volatil, în ultimul timp se foloseşte şi Foeniculi
herba.
Uleiul volatil de fenicul are acţiune antispastică, carminativă stimulează
secreţia lactică, fluidifică secreţiile bronhice, are proprietăţi sedative etc. Uleiul
volatil de fenicul se foloseşte şi în industria alimentară la aromatizarea băuturilor,
bomboanelor etc. Fructele intră în compoziţia ceaiurilor contra colicilor, a
afecţiunilor pectorale etc.
Biologie. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.) este o plantă ierboasă, bienală
sau perenă (fig. 10.3, după “Flora României”, vol. VI, 1958). În zone favorabile
(călduroase), cultura se poate menţine cinci ani, în zone cu ierni aspre se poate
cultiva numai ca plantă anuală. Se cultivă soiul
local (populaţie) Românesc (din anul 1973).
Feniculul se cultivă în zonele cu climă mai
blândă din câmpia de sud şi vest.
a
Semănatul. Se seamănă în pragul iernii
(dacă nu este posibil se seamănă primăvara b
timpuriu), situaţie în care plantele fructifică în
anul întâi. Se folosesc semănători universale,
asigurând 35 - 40 plante/m2 la răsărire. Distanţa
dintre rânduri este de 62,5 cm, adâncimea de
semănat de 2 - 3 cm, iar cantitatea de sămânţă, 8 -
c
10 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi Fig. 10.3. Foeniculum vulgare Mill.:
pliviri pentru combaterea buruienilor şi afânarea a – umbelă fructiferă;
solului, se răresc plantele (dacă este cazul), b – diachenă; c – achenă (secţiune)
lăsându-se 2 - 3 plante, la 30 - 35 cm pe rând, iar
toamna se face o bilonare pe rând. Din anul al doilea, prin scuturarea seminţelor,
plantele se îndesesc.
Recoltarea. Feniculul însămânţat toamna sau primăvara devreme formează
fructe, care se recoltează din anul întâi; din anul al II-lea până în anul al V-lea, se
obţin recolte mari şi constante. Recoltarea direct cu combina se face când majoritatea
fructelor au culoarea galbenă-brună. La recoltarea în două faze plantele se taie când
fructele au culoarea galbenă, iar după uscare se treieră.
Pentru obţinerea uleiului volatil din iarbă, recoltarea (tăierea şi tocarea)
plantelor se face cu combine de recoltat porumb siloz, când fructele din umbela
centrală sunt galbene-brune (în faza de “lapte-ceară”).
Condiţionarea. Fructele se usucă la umiditatea de păstrare (12%).
Producţia de seminţe este de 5 - 8 q/ha (în anul întâi) şi 10 - 18 q/ha anual
(în anii II - V de cultură). Producţia de ulei din distilarea întregii mase vegetale tocate
este de 30 - 50 l/ha (în funcţie de starea culturii şi de condiţiile climatice).

10.2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)


Importanţă. Anasonul (anisonul) se cultivă pentru fructe (Anisi fructus, Anisi
vulgaris - fructus). Fructele conţin ulei volatil (2 - 6%), principalul component fiind
anetolul (80 - 90%), precum şi grăsimi, proteine etc.
Fructele de anason şi uleiul volatil au acţiune expectorantă, carminativă,
galactogogă, intensifică secreţia salivară, gastrică, intestinală şi pancreatică. Fructele
şi uleiul volatil se folosesc şi în industria alimentară, la prepararea unor băuturi etc.
Anasonul este o bună plantă meliferă, în anii favorabili putându-se obţine până la 80 -
100 kg/ha miere.
Biologie. Anasonul (Pimpinella anisum L.) este o plantă ierboasă, anuală (fig.
10.4, după “Flora României”, vol. VI, 1958).
Se cultivă soiul local (populaţia) de Crângu, din anul 1975.
Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit de umedă.
Semănatul. Se face primăvara timpuriu (când
solul are 3 - 4°C) cu semănători universale, asigurând
120 - 140 plante/m2. Se poate semăna la distanţă între
rânduri de 50 cm (pe soluri îmburuienate, pentru a se
putea prăşi), 25 cm sau 12,5 cm, la adâncimea de 2-3
cm, iar cantitatea de sămânţă este de 12 kg/ha
(amestecată cu 2 - 3 părţi material inert - nisip fin sau
a
cenuşă).
Germinaţia seminţelor şi răsărirea sunt
favorizate prin expunerea seminţelor la soare (2 - 3
zile) sau prin „fermentaţia” lor (seminţele îmbibate în
apă se ţin 3 zile în grămezi, apoi se întind pentru
uscare la umbră şi se lopătează).
Lucrările de îngrijire. Buruienile se combat
prin praşile şi pliviri, iar chimic cu erbicidul Afalon
(5 kg/ha), aplicat imediat după semănat. Mana, rugina
şi cercosporioza se combat în anumite cazuri prin
stropiri cu zeamă bordeleză 1%, la care se adaugă sulf
muiabil 0,4%, pentru prevenirea atacului de făinare. Fig. 10.4. Pimpinella anisum
Cu 2 - 3 stupi la ha se asigură polenizarea şi se L. a - fruct
obţine, totodată, o producţie bună de miere.
Recoltarea. Când 50 - 60% din fructele umbelelor centrale devin brune şi
tulpinile încep să se îngălbenească, anasonul se poate recolta direct cu combina,
adaptată pentru această cultură.
Condiţionarea. După recoltare, dacă este necesar, fructele se usucă artificial
la 30 - 40°C, sau pe cale naturală (în aer liber sau în încăperi curate).
Producţia medie este de 600 - 800 (1.000) kg/ha.

10.3. FAMILIA LAMIACEAE (LABIATAE)

10.3.1. Menta (Mentha piperita L.) şi Menta creaţă (Mentha crispa L.)

Importanţă. Materia primă o constituie frunzele sau planta întreagă de la


mentă (Menthae folium sau Menthae piperitae, respectiv Menthae herba) şi de la
menta creaţă (Menthae crispae - folium, respectiv Menthae crispae - herba), care
conţin ulei volatil (0,5 - 3,50% din substanţa uscată), cu largi utilizări în industria
medico-farmaceutică, alimentară şi cosmetică etc. Menta intră în componenţa
diferitelor ceaiuri medicinale. Uleiul volatil de mentă are drept component principal
mentolul iar cel de mentă creaţă carvona. După extragerea uleiului volatil, deşeurile
constituie un furaj valoros (pentru oi etc.), sau se pot utiliza ca îngrăşământ organic
(după compostare).
Biologie. Menta (menta bună, izma bună - Mentha piperita L.) şi menta creaţă
(Mentha crispa L.) sunt plante ierboase, perene (fig. 10.6 după G. RÁCZ, A. LAZA,
E. COICIU, 1970). Se recomandă cultivarea ca plante anuale, însă, uneori, cultura se
menţine doi (trei) ani. Speciile de mentă
cultivate sunt hibrizi naturali, în general
autosterili, însă sunt şi biotipuri autofertile,
deschizând noi posibilităţi în ameliorare, prin
aplicarea hibridării sexuate.
Soiurile cultivate sunt: Columna (din
1974) şi Cordial (din 1989) din Mentha piperita;
Mencris (din 1976) şi Record (din 1992) din -
Mentha crispa L.
Menta necesită un climat mai răcoros,
suficient de umed, însă însorit.
Menta se cultivă în Ţara Bârsei, pe văile
Oltului, Mureşului şi în Câmpia Banatului, iar
prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia Ro-
mână.
Plantarea. În mod curent menta se Fig. 10.6. Mentha piperita L.
înmulţeşte prin stoloni recoltaţi de la culturile ce se desfiinţează sau din culturi
speciale de la care se obţin 8 - 10 tone stoloni/ha. Pentru plantat, stolonii trebuie să
aibă 3 - 4 noduri. Plantarea se face toamna (octombrie) şi numai excepţional
primăvara, în rigole deschise de cultivator la distanţe de 70 cm şi 10 - 12 cm
adâncime, asigurând o densitate de 25 - 30 plante/m2. Stolonii se aşează în rigole cap
la cap, apoi se acoperă. Stolonii nu se plantează în sol uscat, deoarece se
deshidratează. Se folosesc circa 1200 kg/ha stoloni de mentă de bună calitate
(proaspeţi şi curăţaţi).
Lucrările de îngrijire. Se combat buruienile prin praşile şi pliviri. Se pot
aplica erbicidele Gesagarde 50 (5 - 7 kg/ha) sau combinaţia Lasso + Gesagarde (7
+ 5), primăvara înaintea răsăririi plantelor. Toamna se face o arătură de acoperire, la
culturile care se menţin doi ani.
În anul al doilea, primăvara, se grăpează pentru nivelare, iar după răsărirea
plantelor se fac praşile mecanice între rânduri, pentru refacerea rândurilor şi pliviri pe
rând.
Rugina (Puccinia menthae Pers. se combate prin măsuri preventive şi igienă
culturală; mijloacele chimice (Plantavax 75 WP - 0,2%) se aplică limitat, deoarece
partea aeriană se foloseşte în scop medicinal. La deficit de umiditate se fac 3 - 5 udări
cu norme de 400 - 500 m3 apă la hectar.
Recoltarea. În funcţie de destinaţia producţiei, se recoltează herba (cosire în
faza de înflorit 50 - 75% a plantelor), respectiv frunzele, când au 5 - 6 cm lungime (în
mai multe etape, primele două cu mâna, iar a treia prin uscarea plantelor cosite la
începutul înfloririi), pe timp însorit, călduros, între orele 10 - 14.
Condiţionarea. Produsul se usucă pe cale naturală (în şoproane, poduri sau
încăperi curate, bine aerisite şi uscate) sau artificial la 35°C. Randamentul la uscare
este la frunze de 6 : 1 iar la “herba” de 4 :1.
Producţia. Se obţin 10 - 20 t/ha “herbaproaspătă” respectiv 2,5 t/ha
“herbauscată” sau 1.000 – 1.300 kg/ha frunze uscate.

10.3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi lavandinul


(Lavandula hibrida R.)
Importanţă. Lavanda se cultivă pentru inflorescenţe (Lavandulae flos,
Lavandulae angustifoliae-flos) utilizate în stare proaspătă sau uscată. În cultură mai
există şi lavandinul de la care se utilizează inflorescenţele proaspete (Lavandulae
hibridae flos). Florile proaspete conţin 0,7 - 1,4% ulei
volatil (1 - 6% din substanţa uscată), având
componentul principal linaloolul (50 - 60% din total).
Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant
puternic, folosit în parfumerie şi cosmetică, însă are şi
utilizări medicinale (are acţiune carminativă, sedativă
şi cicatrizantă). Se foloseşte în industria
parfumurilor, săpunurilor şi a porţelanurilor (uleiul
fiind un valoros dizolvant şi fixator de vopsele). Este
o importantă plantă decorativă, meliferă (de pe un
hectar se pot obţine 100 - 120 kg miere) şi
fitoameliorativă (valorificând terenurile erodate, de pe
pante abrupte, însorite).
Biologie. Lavanda (levănţica – Lavandula
angustifolia Mill.) şi lavandinul (reverşon, lavanda
englezească – Lavandula hibrida R., un hibrid între
Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia) sunt
semiarbuşti vivace, în formă de tufă cu înălţimea de
30 - 70 cm (lavanda) şi 40 - 100 cm (lavandinul) (fig Fig. 10.7. Lavandula
10.7, după G. RÁCZ, A. LAZA, E. COICIU, 1970). angustifolia Mill.
Soiurile cultivate din L. angustifolia sunt:
Codreanca (din 1992) şi soiul local (populaţie) De Moara Domnească (din 1972), iar
din L. hibrida se cultivă soiul local (populaţie) De Brăneşti (din 1976).
Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice ridicate. Este plantă
heliofilă. Nu este pretenţioasă faţă de sol, putând valorifica bine pantele erodate cu
soluri calcaroase şi nisipurile de natură calcaroasă.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării cu
temperatura şi luminozitate ridicate, însă se poate cultiva şi în alte zone având
plasticitate ecologică ridicată.
Plantarea. Se produce răsad în straturi reci (pe un ha de straturi se folosesc
circa 10 kg sămânţă, semănată toamna la 25 cm între rânduri şi se obţin circa 400 -
500 mii fire răsad), iar plantarea se face în septembrie - octombrie la 100 cm între
rânduri şi 50 cm pe rând (orientate pe curbe de nivel), revenind 20.000 plante/ha (pe
soluri bogate se poate planta la 100/60 - 75, revenind 16.666, respectiv 13.333
plante/ha).
Se poate înmulţi şi prin înrădăcinarea butaşilor (lăstari ierboşi de 7 - 8 cm
lungime cu baza lignificată şi înrădăcinaţi), plantaţi ca şi răsadul, sau prin despărţirea
tufei (mai rar).
Lavandinul fiind un hibrid steril se înmulţeşte prin butaşi (de 7 - 8 cm lungime
cu baza lignificată), înrădăcinaţi în straturi la 10/5 cm. Toamna butaşii înrădăcinaţi se
scot şi se plantează la 100/100 cm (circa 10.000 plante/ha).
Lucrările de îngrijire. Se fac completări de goluri şi se menţine solul curat
de buruieni prin praşile, ori de câte ori este nevoie. În plantaţiile pe rod se pot aplica
erbicide Gesagard 50 (7 - 10 kg/ha) şi Igran (4 kg/ha), toamna târziu sau primăvara
devreme. La plantaţiile îmbătrânite se face operaţia de regenerare, prin tăierea
ramurilor lignificate la 12 - 16 cm, primăvara sau imediat după recoltare. Culturile
atacate de lăcuste de păşune se tratează cu Danex 80 PS 0,15%, Wofatox 50 CE
0,15%, Carbetox 37 CE 0,4%, iar contra făinării se aplică Zeamă bordeleză 0,25%,
înainte de înflorire sau după recoltarea inflorescenţelor.
Recoltarea. Din anul al doilea de cultură se recoltează inflorescenţele, în zile
însorite, după ce s-a ridicat roua, prin tăiere cu secera sau cu aparate de tuns (cu 10
cm de tijă, sub ultimul verticil), se aşează în coşuri (fără să se îndese) şi se transportă
la locul de uscare sau distilare.
Lavandinul este cu 10 - 15 zile mai tardiv decât lavanda, putându-se prelungi
perioada de utilizare a instalaţiilor de prelucrare (distilare).
Condiţionarea. Inflorescenţele se usucă în spaţii amenajate, în strat subţire la
umbră, sau artificial la 35°C. Randamentul la uscare este de 5 - 7 : 1.
Producţia de inflorescenţe proaspete în primii 2 - 3 ani este 2 - 3 t/ha, iar în
anii următori 5 - 6 t/ha. Dintr-o tonă de inflorescenţe proaspete rezultă până la 10 kg
ulei volatil. Producţia de flori uscate este de circa 1.000 kg/ha.

10.4. FAMILIA ASTERACEAE (COMPOSITAE)

10.4.1. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.)

Importanţă. Muşeţelul (romaniţa) se cultivă pentru flori (Chamomillae flos),


care conţin 0,5 - 1,5% ulei volatil (bogat în azulene) şi alţi compuşi valoroşi
(flavonoide, cumarine etc.). Pentru extragerea uleiului volatil, uneori, se foloseşte
partea aeriană în faza de înflorire (Chamomillae herba). Chamomillae flos are acţiune
antispastică, anestezică, carminativă, dezinfectantă, antiinflamatoare etc. Acţiunea
antispastică şi antiflogistică a uleiului volatil se datorează chamazulenei, precum şi
bisabiolului. Flavonoidele şi cumarinele conferă inflorescenţelor acţiunea
spasmolitică.
Muşeţelul se foloseşte intern (ceai sau produse farmaceutice) în inflamaţiile
mucoaselor tubului digestiv, cât şi extern (comprese în inflamaţii ale organului vizual,
ceai în inflamaţiile cavităţii bucale, băi medicinale etc.). Infuzia de muşeţel se
recomandă în toate afecţiunile stomacale şi intestinale, în afecţiunile
otorinolaringologice, în inflamaţii, dermatoze etc. Muşeţelul intră în compoziţia
ceaiurilor cu rol gastric, contra colicilor, sudorific etc. Muşeţelul are variate utilizări
în industria cosmetică.
Biologie. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.) este o specie ierboasă, anuală
sau hibernantă (fig 10.17, după E. COICIU şi G. RÁCZ, 1962).
Soiurile cultivate sunt: Mărgăritar (din 1982) şi Flora (din 1989).
Muşeţelul are pretenţii ridicate faţă de lumină şi mijlocii faţă de căldură.
Valorifică bine solurile sărăturoase, însă cele mai bune rezultate se obţin pe
cernoziomuri.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Sud şi de Vest a ţării, însă se poate
cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.
Semănatul. Epoca optimă de semănat este din luna august până la începutul
lunii septembrie, însă se poate semăna şi primăvara devreme (martie). Densitatea este
de 200 - 300 plante/m2. Semănatul se face cu
semănători universale (adaptate pentru seminţe
mici) la 15 sau 25 cm (pe terenuri îmburuienate
la 40 cm) între rânduri şi la adâncimea de 0,3 -
0,5 cm, folosindu-se 3 - 4 kg sămânţă/ha (în
amestec 1 : 1 cu material inert – rumeguş, nisip
fin etc.).
În solele curate de buruieni, cultura se
poate menţine doi (eventual trei) ani pe acelaşi
loc. În acest caz, după recoltarea inflorescenţelor
principale, se lasă inflorescenţele secundare până
se maturizează şi se scutură seminţele. Apoi se
cosesc şi se îndepărtează tulpinile, se
încorporează seminţele (cu grapa sau cu sapa
rotativă) în stratul superficial al solului.
Lucrările de îngrijire. Culturile
semănate la 25 (40) cm se prăşesc de 1 - 2 ori cu
săpăligi înguste, apoi se fac 1 - 2 pliviri. Se pot
folosi erbicidele Afalon (3 kg/ha) şi Maloran (6 Fig. 10.17. Matricaria
kg/ha), aplicate în soluţie (400 -600 l/ha) chamomilla L.
primăvara, când plantele au 6 - 8 frunze (Afalonul), respectiv 8 - 10 frunze
(Maloranul).
Recoltarea. Inflorescenţele se recoltează pe timp frumos, când florile ligulate
s-au desfăcut şi sunt dispuse orizontal, iar cele tubuloase sunt în curs de înflorire. Se
recoltează în mai multe etape, la interval de 3 - 6 zile (5 – 8 recoltări) din iunie în
septembrie, cu mâna sau cu recoltatorul mecanic cu pieptene. Pentru extragerea
uleiului se poate recolta întreaga parte aeriană, în faza de înflorire (Chamomillae
herba).
Condiţionarea. După recoltare, produsul se predă imediat la centrul de
prelucrare sau se usucă. Inflorescenţele se usucă la umbră, în strat subţire (1 kg/m2)
sau artificial la 30 - 35°C. Randamentul la uscare este de circa 5:1.
Producţia medie este de 20 - 30 q/ha inflorescenţe proaspete, iar în condiţii
de irigare se poate ajunge la 40 - 60 q/ha, din care se obţin 8 -15 q/ha inflorescenţe
uscate.

ÎNTREBĂRI

Floarea-soarelui : care sunt cauzele , că floarea-soarelui


este foarte pretenţioasă la planta premergătoare ?

Rapiţa : Ce condiţii trebuiesă îndeplinească rapiţa,


pentru a folosi uleiul în hrana oamenilor ?

Inul pentru fibre : De ce nu se recomandă monocultura


de in pentru fibre ?

Cartoful : Ce este degenerarea cartofului ?

Sfecla pentru zahăr : Descrieţi din punct de vedere


morfologic, corpul sfeclei.

Tutunul : Care sunt factorii ce înrăutăţesc calitatea


fermentativă a tutunului ?

REFERATE :

♦ PARTICULARITĂŢILE PĂSTRĂRII TUBERCULILOR DE


CARTOF

♦ FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PĂSTRAREA TUBER-


CULILOR

♦ DEPOZITE PENTRU PĂSTRARE


BIBLIOGRAFIE

1. Axinte M., 1992 - FITOTEHNIE - Curs sintetic, partea a II-a. CM al


Inst.Agronomic Ia[i.
2. Axinte M., [i colab., 2002 - FITOTEHNIE - Lucr\ri practice - partea a II-a,
C.M.,USAMV Ia[i
3. B`lteanu Gh., 2001 - FITOTEHNIE -, vol.II, Ed.Ceres, Bucure[ti
4. Constantinescu Ecaterina [i colab., 1969 — Cartoful, Edit.Agrosilvic\
Bucure[ti
5. Muntean Leon, Borcean I., Axinte M., Roman Gh, 2003 — Fitotehnie,
Ed.”Ion Ionescu de la Brad”, Ia[i.
6. Pascu Al., Badiu A., 1996 — Dic]ionar al culturii sfeclei de zah\r, Editura
“Fermierul român”
7. St\nescu Z., Rizescu Gh., 1976 — Sfecla de zah\r, Ed.Ceres Buc.
8. Salontai [i colab., 2002- Hameiul, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.
9. Vrînceanu Al.V, 2000 — Floarea-soarelui hibrid\, Edit. Academiei,
Bucure[t
10. Zamfirescu N., 1997 —Bazele biologice ale produc]iei vegetale, Ed.Ceres.