Prepararea de fluide injectabile cu particule magnetice – Studiul

influentei mediului de dispersie

Particulele magnetice sunt particule cu dimensiuni de ordinul nano- sau micrometrilor,

alcatuite din materiale cu un caracter magnetic foarte pronuntat, precum oxizii de fier sau
feritele. Aceste particule prezinta un moment magnetic mare si pot transporta prin intermediul
unui camp magnetic si directiona spre locul de actiune diverse entitati nemagnetice, cum ar fi
celule, substante biologic active (anticorpi, antigene, enzime, acizi nucleici, medicamente),
agenti patogeni. Datorita acestor proprietati specifice particulele magnetice si-au gasit variate
aplicatii biomedicale, cum ar fi transportul de medicamente, etichetarea, separarea celulara,
repararea tesuturilor, imagistica prin rezonanta magnetica, hipertermia magnetica si
detoxifierea sangvina.
Materialul magnetic cel mai folosit în aplicatiile biomedicale este oxidul de fier (magnetita,
Fe3O4) sau varianta sa oxidata, γ-Fe2O3 (maghemita) atat datorita biocompatibilitatii sale deja
demonstrate precum si a proprietatilor care îi permit manipularea în camp magnetic.
Magnetita prezinta o structura cristalina spiralata inversa formand cu oxigenul un cub cu fata
centrata în care cationi de Fe ocupa locurile interstitiale tetraedrice si octaedrale. Structura
maghemitei este similara cu cea a magnetitei cu exceptia faptului ca toti ionii de Fe sunt într-
o stare trivalenta (Fe3+).
În general, eficienta unui material magnetic presupune însumarea a mai multi factori, în
functie de aplicatia medicala vizata:
- se recomanda ca dimensiunea sferelor de magnetita sa fie mai mica de 25nm deoarece
în acest interval de marime acestea prezinta un singur domeniu magnetic care le asigura
proprietati magnetice uniforme;
- susceptibilitate magnetica ridicata care sa permita manipularea cu usurinta în camp
magnetic;
- comportament superparamagnetic;
- suprafata modificabila chimic în functie de aplicatia dorita.
La acestea se adauga cerintele imprimate de mediul sangvin. Astfel, în primul rand
particulele magnetice trebuie sa fie caracterizate de bio- si hemocompatibilitate. Daca
biocompatibilitatea este toleranta oricarui element lichid sau solid al organismului la orice tip
de material sau dispozitiv introdus în organism, hemocompatibilitatea poate fi considerata
toleranta sangelui în contact cu acestea. Interactiunile posibile dintre sange si materiale sunt
foarte complexe si depind atat de proprietatile materialului cat si de caracteristicile fluidului
sangvin. Deoarece aceste interactiuni sunt dependente de mai multi factori, incluzand aici
compozitia chimica si suprafata materialului, încarcarea electrica de pe suprafata, capacitatea
lui de umectare precum si debitul fluxului sangvin hemocompatibilitatea unui dispozitiv,
material sau suprafata a fost definita în mai multe moduri.
Doua strategii principale au fost adoptate în încercarea de a dezvolta dispozitive
hemocompatibile. Prima se bazeaza pe crearea de suprafete care sa previna sau sa
minimalizeze reactiile adverse, în timp ce a doua are la baza dezvoltarea unor materiale inerte
sau pasive din punct de vedere al interactiunii cu sangele. Între caracteristile de material care
pot influenta raspunsul gazdei sangvine se regasesc structura (micro- sau nanometrica),
compozitia, morfologia, cristalinitatea si porozitatea acestuia, în timp ce proprietatile
suprafatei materialului care pot induce un anumit raspuns cuprind: sarcina electrica a
suprafetei, topografia acesteia si energia de suprafata.
Indiferent de natura materialului (polimerica, metalica sau ceramica), primul fenomen
care apare atunci cand un material este pus în contact cu sangele este reprezentat de adsorbtia
proteinelor, fenomen cunoscut sub numele de opsonizare. Una dintre cele mai importante
proteine sangvine cu rol în adeziunea plachetara este fibrinogenul.
În mediul biologic, adsorbtia proteinelor poate avea un impact semnificativ asupra
comportamentului celular, biochimic si biologic, interactiunea nanoparticule-proteine fiind un
aspect cheie în definirea toxicitatii nanoparticulelor, modificarea configuratiei proteinelor, ca
urmare a acestor interactiuni putand genera raspunsuri de tip imun.
O caracteristica esentiala a particulelor magnetice cu aplicatii sangvine este data de
dimensiunea adecvate injectarii în acest mediu precum si de distributia dimensionala a
acestora. Dimensiunea adecvata injectarii în fluxul sangvin este limitata la valori cuprinse
între 1-2 μm. Mai mult, monodispersitatea, proprietate care se refera la o distributie
dimensionala într-un domeniu cat mai ingust este preferata cu scopul de a facilita retinerea
magnetica si procesul de clearance sangvin. Dimensiunile particulelor magnetice precum si
caracteristicile lor de suprafata influenteaza atat timpul de circulatie sangvina cat si
biodisponibilitatea particulei.
În general, particulele foarte mici sunt eliminate rapid din circulatie prin clearence
renal, (Figura 1) în timp ce particulele de dimensiuni mari sunt preluate de organe precum
splina, ficatul sau maduva osoasa.
Particulele magnetice nemodificate chimic prezinta o serie de limitari. Datorita raportului
suprafata/volum mare, au tendinta de a se aglomera si de a adsorbi proteinele plasmatice
motiv pentru care ar fi eliminate rapid din circulatia sangvina prin procesele de opsonizare si
fagocitoza. De asemenea sistemul reticulo-endotelial, si în special celulele Kupffer ale
ficatului preiau din circulatie aceste nanoparticule magnetice. Pentru a preveni aceste efecte
este necesara acoperirea particulelor magnetice cu molecule organice (molecule mici,
polimeri sintetici sau naturali biodegradabili) sau anorganice (silice, aur, oxizi metalici).
Acoperirea particulelor magnetice cu diversi compusi prezinta mai multe avantaje:
 Îmbunatateste proprietatile mecanice si chimice ale nanoparticulelor magnetice;
 Stabilizeaza particulele magnetice în solutie, controleaza cresterea embrionara a
acestora si determina forma lor finala;
 În unele cazuri poate reduce toxicitatea particulelor;
 Mareste capacitatea de solubilizarea a particulelor magnetice în diversi solventi;
 Furnizeaza grupari functionale pentru atasarea de liganzi specifici pentru receptorii de
toxina, astfel încat functionalizarea poate deveni o metoda de adaptare a proprietatilor
particulelor magnetice la aplicatiile ulterioare.

Figura 1. Timpul de circulatie sangvina a particulelor de dimensiuni variate.

Stabilitatea particulelor magnetice în suspensie este controlata de trei forte principale:
hidrofobe-hidrofile, magnetice si van der Waals. Datorita interactiunilor hidrofobe dintre
particule, acestea au tendinta de a se aglomera în agregate cu dimensiuni mari. Agregatele
formate interactioneaza prin atractii magnetice puternice de tip dipol-dipol. Cand doua
agregate de dimensiuni mari vin în contact, fiecare intra sub actiunea campului magnetic al
celuilalt, ceea ce conduce la cresterea magnetizarii si implicit a tendintei de agregare. Mai
mult, particulele au tendinta de a flocula datorita fortelor van der Waals. Toti acesti factori
conduc la concluzia ca de cele mai multe ori modificarea suprafetei particulelor magnetice este
indispensabila. Pentru obtinerea unei suspensii stabile este de dorit ca acoperirea suprafetei sa
fie densa. Unii stabilizatori, ca surfactantii sau polimerii se adauga concomitent cu prepararea
particulelor magnetice pentru a preveni agregarea.
În tabelul 1. sunt prezentati compusii folositi pentru stabilizarea particulelor magnetice
precum si domeniile lor de aplicabilitate.

Tabelul 1. Polimeri/molecule folosite pentru stabilizarea particulelor magnetice cu

aplicatii biomedicale
POLIMER/MOLECULA AVANTAJE
Poli(etilen glicol) PEG Creste biocompatibilitatea si timpul de circulatie sangvin
Dextran Creste timpul de circulatie sanguina si stabilizeaza suspensia
Polivinilpirolidona PVP Creste timpul de circulatie sanguina si stabilizeaza suspensia
Acizi grasi Stabilizare coloidala, prezinta grupe functionale carboxil
Poli(vinil alcool) PVA Previne coagularea particulelor, particule monodisperse
Creste stabilitatea si biocompatibilitatea, mareste
Poli(acrilic acid)
bioadeziunea
Polipeptide Aplicate în biologia celulara, ghidare tintita

Fosforilcolina Stabilizare coloidala, activeaza coagularea

Poli(d,l-lactida) Biocompatibila, citotoxicitate redusa

Poli(N-izopropil acril Eliberarea termodependenta a medicamentelor si separarea
amida) celulelor
Chitosan Polimer natural cationic, biocompatibil, hidrofilic

Gelatina Biocompatibil, natural, agent de emulsifiere hidrofilic

Scopul lucrarii : Studiul influentei vascozitatii mediului de dispersie a particulelor magnetice

asupra timpului de sedimentare a acestora.

Materiale si aparatura
- Spectrofotometru UV VIS
- Cronometru
- Baie de ultrasunete
- Termostat
- Pipete gradate
 - Flacoane cotate
- Gelatina
- Solutie de glucoza 10%
- Apa distilata
- Para de cauciuc
Modul de lucru
Se prepara cate 25 ml soluție de gelatina de concentratie 0.1%, 0.5%, 1%, în apa
distilata. Se transfera solutiile in flacoane Erlenmeyer. In fiecare dintre aceste solutii se
introduc, cate 25mg magnetita. Aceeasi cantitate de magnetita se introduce in 25 ml solutie
10% glucoza. Se disperseaza materialul magnetic prin sonicare (10min). Dispersiile omogene
se supun testului de sedimentare. Pentru aceasta se aseaza flaconul Erlenmeyer pe magnet. La
intervale de timp de 5 min se extrag 2 ml din parea superioara a dispersiei si se determina
absorbanta la spectrofotometru, la 540 nm

Prelucrarea datelor experimentale

Timpul de sedimentare – timpul inregistrat pentru care valoarea absorbantei dispersiei
supuse actiunii magnetului este identica cu absorbanta determinata pentru solutia de gelatina
sau glucoza de baza.
Valorile medii ale timpilor de sedimentare masurați experimental se noteaza cu ti pentru
soluțiile de diverse concentratii ci. Se reprezinta grafic absorbanta= f(t).

BIBLIOGRAFIE
1. Tudose, R.Z., T. Volintiru, N. Asandei, M. Lungu, E. Mericã si Gh. Ivan, Reologia
compusilor macromoleculari, Introducere în reologie, vol.1, Ed. Tehnicã, Bucuresti, 1982.
2. Tudose, R.Z., T. Volintiru, N. Asandei, M. Lungu, E. Mericã si Gh. Ivan, Reologia
compusilor macromoleculari, Reologia stãrii lichide, vol.2, Ed. Tehnicã, Bucuresti, 1983.
3. Kim DK, Zhang Y, Voit W, Rao KV, Kehr J, Bjelke B, Muhammed M.
Superparamagneticiron oxide nanoparticles for bio-medical applications. Scr Mater
2001;44:1713–7
4. Binh VT, Purcell ST, Semet V, Feschet F. Nanotips and nanomagnetism. Appl Surf Sci
1998;130–132:803–14.
5.Varanda LC, Jafelicci Jr P, O’Grady K, Gonzalez-Carreno T, Morales MP, Munoz T, Serna
CJ. Structural and magnetic transformation of monodispersed iron oxide particles în a
reducing atmosphere. J Appl Phys 2002;92(4):2079.