Sunteți pe pagina 1din 5

Muțenia cosmică îți spune atâtea lucruri, că lașitatea te împinge în brațele acestei lumi.

Și de atâtea ori, parcă au ațipit munții pe fruntea mea...

De câte ori mâ gândesc la om, mila îmi înneacă gândurile.

Bețivii, sfinții, îndrăgostiții și poeții se află inițial la aceeași distanță de cer sau, mai bine
zis, de pământ. Numai căile diferă, deși toți sunt pe cale să nu mai fie oameni.

În orice timiditate se află o nuanță religioasă. (...) Neîncrederea metafizică ne creează o


neprielnicie în fire și o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni pleacă dintr-o
vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esențial pe lume.

Intensificarea nu importă cărei senzații este semn de religiozitate.

După miezul nopții, gândești ca și cum n-ai mai fi în viață- în cel mai bun caz- ca și cum n-
ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veșniciei sau a vidului. Te crezi trist și nu știi că
acestea respiră prin tine. Ești victima unui complot al forțelor obscure, căci dintr-un individ nu se
poate naște o tristețe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece își are sursa în afară de noi. Atât
plăcerea, cât și suferința. Misticii au raportat revărsara de delicii a extazului la Dumnezeu,
pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atâta plinătate. Așa se
întâmplă și cu toate. Ești singur, dar cu toată singurătatea.

Cunoașterea nu merge în sensul umanității.

Timiditatea împrumută ființei umane ceva din discreția intimă a plantelor, iar unui spirit
agitat de el însuși melancolia resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale.
Și viața însăși- cu inutilitățile ei sfâșietoare, cuu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în
erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar
fi un spectacol de cunoaștere unic?
Sub impresia unei sonate sau a unui peisaj, ne dispensăm de viață cu un zâmbet de
bucurie dureroasă și de superioritate visătoare. Din centrul frumuseții, totul este în urma
noastră...

Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nicio ființă. (...) Nu din extravaganță și
nici din cinism nu umbla Diogene cu un flinar, în plină zi, să caute un om. Știm noi prea bine că
din singurătate...

Răpindu-ne firii ș redându-ne nouă, tristețea-i o izolare substanțială a firii noastre, în


deosebire de împrăștierea ontologică a fericirii.

Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracția
transcendentului (...).

Sinuciderile nu stun probe ale lașității omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.

Ce greu e însă a disocia melancolia de o ființă! Căci ea-i boala subiectivă prin excelență,
inseparabilă de cel posedat, aderentă până la coincidență, și ca atare incurabilă.

Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine.

Veneția sau amurgurile pariziene invită la o sfârșeală aromată, în care veșnicia pare a se
fi topit în timp.

Bucuria înviorează spiritul, iar veselia simțurile. Nu poți fi vesel decât între oameni, nu
poți cunoaște bucuria decât singur.

Morala nu-i decât aspectul cetățenesc al înclinării noastre spre Absolut.


Viața, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere în viitor. Câte ferestre îi
deschizi spre acesta, atâta cantitate de posibil realizezi.

Cu cât te deosebești mai mult de oameni, cu atât ai mai puțin loc în lume (...).

Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalți și-au pierdut vederea de
atâta aparență și și-au rănit ochii într-un real minor. Spațiul oferit de visuri n-are orizont și astfel
se întinde el generos unei priviri plecae,spre a nu se mai opri.

Cum se dezmărginește lumea într-o simțire asfințită!

Singurătatea-o o disperare ontologică a ființei noastre. Ești mai mult decât trebuie. Iar
lumea-i mai puțin decât ar trebui.

Nu suntem ratați decât dacă viața are un sens. Fiindcă numai în acest az tot ce n-am
îndeplinit alcătuiește o cădere sau un păcat. Într-o lume cu un rost afară de ea, într-o lume care
tinde spre ceva, suntem siliți să fim până la marginile noastre.

Cine iubește cât de puțin libertatea nu se poate înjuga de bunăvoie într-un sens. Chiar
dacă este vorba de sensul lumii.

Felul noastru de a concepe lucrurile depinde de atâtea condiții din afară, încât s-ar putea
scrie geografia fiecărui gând. Am începe cu nuanța cerului și am sfârși cu poziția scaunului.
Mahalaua cugetării își are și ea rosturile ei.

Este prea multă fericire și prea multă nefericire în suișurile și scoborâșurile iubirii și inima
e prea îngustă dimensiunilor ei.
Obosit de individuație, aș vrea să mă odihnesc de mine.

Nicăieri mai mul ca la mare nu ești înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și
nicăieri nu ești mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un
nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepție ar fi o revelație.

În plictiseala noi nu suntem mai mult decât lumea, ci tot atât de puțin cât ea.

Tot ce nu-i inspirație, e deficiență.

Privind infinitata calmă a cerului senin: oare cum de există răul?

Conștiința neantului împreunată cu dragostea de viață? Un Buddha de bulevard.

Omul nu știe până unde se poate întinde și cât țin granițele lui.

Poți construi utopii –privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii?

Ce s-a mărit în tine , de nu mai încapi în ființă?

S-ar putea ca lumea să nu fie decât un pretext al poeziei.

Cel ce iubește mistica, muzica și poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos
rafinat și care, negăsind satisfacție deplină în iubire, recurge la delicii ce depășesc viața.

Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Și le au fiindcă n-ar avea


ce face cu absența lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el și în el. Și lucrurile nu-i cad toate
perpendicular pe inimă? Cine n-are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră
prin el nu bănuiește nimic din existența poetică. (...) A-ți trăi eul ca univers e secretul poeților - și
mai cu seamă a sufletelor poetice.
Pg 120