Sunteți pe pagina 1din 1

Atunci întră mama Maheu împreună cu copilașii ei, degerați, flămânzi, cuprinși de o sperioasă

uimire când se văzură în această încăpere, unde era atât de cald și mirosea atât de bine a cozonac.

Vedeți, cel mai rău e când îți dai seama că-i degeaba, că lucrurile așa rămân...Când ești tânăr, îți
închipui că într-o zi tot va veni norocul, nădăjduiești la fel de fel de lucruri; și apoi mizeria nu te slăbește
o clipă, rămâi zăvorât în ea...În ce mă privește, nu vreau răul nimănui, dar uneori nedreptatea asta mă
revoltă.

Chiar dacă ai ce mânca, doar cu atât viața nu este deloc prilej de desfătare. Cine poate fi atât de
neghiob încât să-și închipuie că împărțirea averilor va aduce fericirea pe pământ? Nu, nu, bine cu
adevărat este să nu exiști, iar dacă totuși exiști, să fii copac sau lespede de piatră, ba chiar și mai puțin
decât atât, un mărunt fir de nisip, ce nu poate sângera sub călcâiul drumețului.

El n-auzea ce-i spunea , o strângea deznădăjduit, cu inima înnecată într-o tristețe fără de
margini. O nevoie de liniște îl cotropea, o nestinsă sete de fericire; și se vedea însurat, într-o căsuță mică
și curată, fără altă dorință decât de a trăi și de a muri acolo, amândoi, împreună. S-ar mulțumi și cu un
codru de pâine, ba chiar, dacă n-ar avea destulă pâine pentru amândoi, ar mânca numai ea. La ce i-ar
trebui alte lucruri? Prețuia oare viața mai mult de atât?