Sunteți pe pagina 1din 1

Dumas zice că romanul a existat dintotdeauna. Se poate. El e metafora vieții.

Priviți reversul
aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretenția de a face mai
mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din asta poezia ce poate exista în ele și iată
romanul.

Sărmanul Dionis

În fapt, lumea-i visul sufletului nostru. (...) Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un
sâmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.

Dacă-aș putea și eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, până în aceea fază a emanațiunii
lui...

Tu știi, știi bine că sufletul tău din începutul lumii și până acum a făcut lunga călătorie prin mii de
corpuri, din care azi n-a mai rămas decât praf. El singur n-o știe, pentru că de câte ori s-a întrupat din
nou, de atâtea ori a băut din apa fără gust și uitătoare a Lethei și nimeni nu l-a însoțit în uitata lui
călătorie decât eu, umbra sa.

Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine, și în zadar îl cauți.

-Cosmopolit? Cosmopolit sunt și eu; aș vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită,
pătrunsă de lumină, care are însă atâtea culori. O prismă cu mii de culori, un curcubeu cu mii de nuanțe.

... Omul are-n el numai șir ființa altor oameni viitori și trecuți, Dumnezeu le are deodată toate
neamurile ce or veni și ce au trecut: omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăși cu tot ce
se-ntâmplă-n ea , dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuși, ori
asemenea roții, ce deaodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinie-n
sine, dar numai bucată cu bucată. Închipuiește-ți că, pe o ratoă mișcată-n loc, s-ar lipi un fir de colb.
Acest fir va trece prin locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în
aceeași clipă e în toate locurile cuprinse în ea...

În fiecare om există un individ metafizic nemuritor, un archeu.

..E unul și același punctum saliens, care apare în mii de oameni, dezbrăcat de timp și spațiu,
întreg și nedespărțit, mișcă cojile, le mână una-spre alta, le părăsește, urmează altele nouă, pe când
carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare
veșnică.

E unul și același punctum