Sunteți pe pagina 1din 18

1.

Conceptul, obiectul şi specificul istoriei filosofiei dreptului


Ce este filosofia? Filosofia (K. Jaspers) se află pretutindeni unde, prin gîndire, omul devine conştient de
sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci de îndată ce gîndeşte, omul filosofează
Filosofia este „ştiinţa primelor principii” care studiază „existenţa ca existenţă” – Aristotel. Filosofia
constă în fapte nu în vorbe – Epictet; Filosofia este chestiunea spirituală a unei epoci, timpul său prins în
gînduri – Hegel. Filosofia, în general, abordează existenţa ca totalitate, luarea de atitudine în faţa imaginii
lumii, cît şi o ierarhizare făcută pt a determina locul şi importanţa omului în lume şi pt a propune un ideal.
Kant prezintă următoarele întrebări care alcătuiesc dimensiunile cîmpului filosofic:
1. ce pot şti? – vizează posibilităţile şi limitele raţiunii umane.
2. ce pot să fac? – se referă la stabilirea şi la valabilitatea normelor şi valorilor. Ea se leagă de
problema libertăţii: ce este libertatea? Cît de liberă este voinţa? Este permis să facem tot ce vrem? Ce norme
trebuie să respectăm? Care sunt principiile care justifică aceste norme?
3. ce-mi este îngăduit să sper? – are drept obiect viaţa în general.
4. ce este omul? evidenţiază caracteristica de bază a filosofiei – acea de a determina problema
existenţei naturii umane, pe care să se poată fundamenta demnitatea persoanei sale.
Este bine cunoscut faptul că, la început, ştiinţa şi filosofia făceau corp comun iar ulterior s-au separat,
dar ele n-au pierdut niciodată contactul, ci au interacţionat întotdeauna, cu diferite intensităţi.
Concetul si specificul filosofiei dreptului provine din greaca si semnifica dragoste de adevar. Filosofia
reprezinta o conceptie generala despre lume. Constantin Stroe: „Filosofia dreptului este disciplina care
studiază originile dreptului si principiile generale după care se stabilesc si evaluează normele de drept.
Kant – cea mai mare problemă pe care natura o impune geniului uman spre dezlegare este înfăptuirea
unei societăţi civile menite să administreze în mod general dreptul. Numai în societate şi, anume, într-o
societate unde domneşte libertatea si asigurarea limitelor acestei libertăţi pt ca să poată exista cu libertatea
altora, poate fi atinsă în omenire suprema intenţie a naturii ş dezvoltarea tuturor dispoziţiilor sale. Astfel
suprema sarcină pe care natura i-o impune omului tb să fie o societate în care libertatea se combină, prin legi
exterioare, în cel mai înalt grad posibil cu forţa abstractă, adică o constituţie civilă perfect justă
În viziunea lui Hegel, ştiinţa filosofică a dreptului are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului şi
realizarea acestuia, sistemul dreptului fiind domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spirituală produsă de el
însuşi, ca o a doua natură.
Pt a cunoaşte raţiunea dreptului tb să ştim pt ce există el în societate, însă la această întrebare nu putem
răspunde fără să cunoaştem ce este omul, la ce aspiră el. Astfel, relaţia dreptului cu condiţia umană este
definitorie pt filosofia dreptului. Ahrens –spunea ca filosofia dreptului – este ştiinţa care expune primele
principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăşi şi în
raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor.
Filosofia dreptului a mai fost definită în îmbinarea a trei direcţii de cercetare, în care prima abordează
dreptul în universalitatea sa logică, a doua fenomenologică, iar cea de-a treia, deontologic.
Georgio del Vecchio spune ca filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea
sa logică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul
de justiţie afirmat de raţiunea pură.
Eugeniu Speranţia spune: filosofia dreptului se întreabă cu privire la destinaţia şi justificarea dreptului,
la fundamentul finalităţii şi justificării morale a principiilor unei bune legislaţii. Constantin Stroe – misiunea
filosofiei dreptului este de a elucida rolul pe care ideea de justiţie îl joacă în întreaga elaborare reală a
reglementării juridice.
Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului său şi a principiilor generale
după care se stabilesc şi evoluează normele de drept.
Funcţia sa teoretică este legată de o funcţie practică – filosofia dreptului învaţă şi pregăteşte
recunoaşterea pozitivă a idealului juridic şi îndruma exigenţele ideale spre consacrarea lor istorică. Astfel
perspectiva practică a filosofiei dreptului a impus din ce în ce mai multă valoare în ochii filosofilor, putînd fi
evidenţiate trei tendinţe:
 în ţările dominate de un drept al practicienilor, filosofia dreptului a cunoscut o extensiune neaşteptată
– SUA;
 interesul filosofilor faţă de domeniul juridic a crescut şi în ţările în care domnea o tradiţie solidă,
ignorîndu-se însă, într-o oarecare măsură dreptul din sfera preocupărilor filosofice – Franţa;
 în ţările în care statutul filosofiei dreptului era mai bine stabilit se remarcă un nou elan în dezvoltare
– Germania, Olanda, Italia, Belgia, ţările scandinave.

2.Gîndirea politică şi juridică în Grecia antica


Parerea celor mai multi cercetatori este ca in Grecia Antica a existat o filosofie riguroasa. Filosofia in
Grecia Antica a aparut in perioada genezei a aparitiei relatiilor de productie sclavagiste, ca o reflectie
implicita mai mult sau mai putin in mitologie, dar ea incearca sa se desprinda treptat de mitologie. Asfel in
Iliada si Odiseea a lui Homed gasim primele incercari de interpretare filosofica a lumii, primele intrebari si
primele raspunsuri cu privire la lume.
Intervalul de timp in care putem vorbi de filosofia greaca este secolul VI i.h. si secolul V d.h. cand printr-
un decret al unui imparat roman este desfiintata scoala de la Atena.
Filosofia antică greacă poate fi divizată în trei perioade:
1.Perioada timpurie - ține de constituirea statalității grecești. Se caracterizează prin raționalizarea
conceptelor despre stat și drept (Homer, Solon, Pitagora, Heraclit). Miturile vechi pierd din caracterul său
sacru și obțin o interpretare etică și politico-juridică. Astfel, în poemele lui Homer Zeus este garantul
justiției absolute , pedepsind aspru pe toți cei ce aplică violența și săvîrșesc ilegalități. Justiția și aplicarea
legilor echitabile drept principii a conducerii polisurilor au fost menționate de Solon. Statul are nevoie, în
primul rînd, de o ordine legală. Ilegalitatea este cel mai mare rău, ordinea și legea – cel mai mare bun pt stat.
Solon a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor, unul dintre părinţii democraţiei, a
dat numeroase legi civile şi penale. Astfel, spre exemplu, Solon conservă principiul răspunderii juridice şi
posibilitatea procedurală ca orice persoană să sesizeze tribunalul în această privinţă, posibilitatea întemeiată
pe ideea de responsabilitate şi solidaritate socială. Faima lui Solon a fost sporită şi de soluţii juridice inedite
pt vremea sa, actuale şi astăzi, ca de pildă, scutirea de datorii .
Pitagora și Heraclit criticau democrația și pledau pt conducerea statului de către elitele morale și
raționale. Pitagora - Orașul ideal – orașul în care se aplică legile echitabile – După Dumnezeu, cel mai mult
tb respectați părinții și legile, respectîndu-le din convingere, dar nu din prefacere. După Heraclit legea își
are izvorul în logos – legea universală divină a existenței, ordinea și rațiunea cosmică.

2.Perioada de aur – înflorirea filosofiei grecești – Democrit, sofiștii, Socrate, Platon, Aristotel;

3.Perioada elenistă – perioada degradării statalității, influenta Macedoniei, apoi a Romei (Epicur,
stoicii).

2.Gîndirea politică şi juridică a Sofiştilor


SOFIŞTII: Protagoras, Ippias, Callicles, Prodicos. Sofiștii erau individualiști și subiectiviști, care
aveau conceptii diferite, dar erau uniti printr-o activitate comuna.Meritul sofistilor a fost acela de a sesiza ca
pt a conduce tb sa stii. Sofistii au fost numiti “vanzatori de iluzii”, oameni pusi pe inselaciune, o stiinta
iluzorie. Sofistii dupa natura lor sunt individualisti, sceptici, cu un spirit distructiv. Ei considera ca fiecare
om isi are propriul sau punct de vedere si propriu mod de a cunoaste. Se conduc dupa principiul – omul este
masura tuturor lucrurilor. Sofistii negau orice adevar obiectiv si nu credeau intr-o justitie absoluta, erau
adversarii tuturor legilor care pt ei erau relative, opiniile schimbatoare.
Fiind sceptici considerau că fiecare om are un mod propriu de a vedea şi de a cunoaşte lucrurile, prin
urmare, nu poate exista o adevărată ştiinţă obiectivă şi universal valabilă, ci numai opinia individuală. Este
celebră fraza lui Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor.
Negînd orice adevăr obiectiv, sofiştii negau de asemenea că există o justiţie absolută; chiar dreptul este,
pt ei, relativ, opinie schimbătoare, expresie a arbitrariului şi a forţei; In relațiile dintre oameni nu este
dreptate, așa că mai bine singur să faci fărădelegi realizîndu-și dorințele și scopurile, decît să rabzi
fărădelegile cuiva. Mai bine să fii tiran, decît jertfa acestuia. La întrebarea este justiţia un bine sau un rău,
sofiştii răspund că justiţia este în realitate un bine al altuia, este un avantaj pt cel care comandă şi un rău pt
cel care se supune.
Callicles spunea: ce vrea natura este ca omul puternic să domine pe cel slab. El ajunge la nihilism
juridic susţinînd că legea este făcută de cei slabi şi nevolnici pt a se proteja de cei puternici, întrucît omul cu
destulă inteligenţă va dispreţui legea ca o convenţie umană, iar cel abil şi curajos o va ocoli, făcînd el însuşi
legea. Gorgias – legea scrisă e o creație artificială a omului.
Cel mai mare adversar al sofistilor era Socrate care era preocupat de studierea naturii omului, principiul
de baza fiindu-i – cunoaste-te pe tine insuti. Socrate, fiind un adversar al sofistilor, opta pt respectarea cu
strictete a legilor.

3.Gîndirea politică şi juridică a lui Socrate


SOCRATE - cel mai mare adversar al sofiștilor, participant la trei războaie. Ideile lui despre dreptate au
fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, care
a devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor.
Ceea ce îl interesa în primul rînd pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate (stat). Diviza sa era inscripţia:
Cunoaşte-te pe tine însuţi, a te cunoaste pe tine insuti nu inseamna sa-ti cunosti doar numele, sa intelegi ce
reprezinti tu in raport cu realitatea, inseamna a cunoaste adevarul, pt ca adevarul se gaseste in fiecare om.
Socrate folosea autoironia , “stiu ca nu stiu nimic”.El ii determina pe tineri sa participe la dialog pe
picior de egalitate :”Eu nu stiu”, “Tu nu stii”, “impreuna vom stii”.
Socrate insista asupra respectării legilor pe care sofiştii le dispreţuiau, nu numai legile scrise, ci şi a
celorlalte care, deşi nescrise, valorează, cum spunea el, peste tot la fel şi sînt impuse oamenilor de zei.
Astfel, Socrate afirmă credinţa sa într-o justiţie superioară. Supunerea faţă de legile statului este de
asemenea, pt Socrate, o datorie: bunul cetăţean tb să se supună şi legilor rele, pt a nu încuraja pe cetăţeanul
rău să le violeze pe cele bune. Însuşi Socrate a pus în practică acest principiu cînd acuzat de a fi introdus zei
noi şi condamnat pt aceasta la moarte, a vrut să fie executată condamnarea care putea fi evitată. El menţiona
că nu ştie dacă moartea este un rău, însă viaţa fără libertate şi demnitate nu merită să fie trăită, fiind mai rea
ca moartea - Nu a trăi e de mare preţ, ci a trăi cinstit!
In concluzia Socrate a fost– o personalitate marcanta a filosofiei. La 70 de ani Socrate a fost acuzat de
coruperea tineretului, nerespectarea zeilor, cetatii. Principalele preocupari fiind : stiinta vietii interioare, el
spunea ca “Cea mai demna si utila este cunoasterea omunlui”.

4.Concepţia despre stat şi drept a lui Platon


PLATON – genialul ucenic al lui Socrate, aristocrat după origine, educație și gîndire, este părintele
tradiţiei raţionaliste (lucrari: Teoriei Ideilor, Idealismului obiectiv) – adevărata cunoaştere este cunoaşterea
ideilor, care sînt adevăratele realităţi. Ideile alcătuiesc un sistem subordonat unei idei supreme, care este
ideea Binelui. Ideea de Bine este principiu universal, deoarece: universul este ordonat, este armonic, iar
armonia presupune dreptate; nu putem gîndi armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea şi dreptatea,
fără ideea de Bine, ce se identifică cu Dumnezeu. Pe aceste coordonate filosofice poate fi înţeleasă concepţia
lui Platon despre cetate, dreptate, drept şi legi.
Statul. Avînd în vedere natura socială a omului, cît şi necesitatea unei înţelegeri între oameni şi societate,
Platon argumentează în „Republica” faptul că „o cetate se naşte deoarece fiecare dintre noi nu este autonom,
ci duce lipsa de multe...” şi de aceea oamenii se strîng mai mulţi într-un singur loc spre a se ajutora. Cetatea
(statul) este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un individ de proporţii
mai mari. El schiţează paralela între Stat şi individ, dînd concepţiei sale o bază psihologică. Există trei
facultăţi în individ: -raţiunea care domină,
-curajul care acţionează,
-sentimentul care se supune.
Astfel, în Stat se disting trei clase: -cea a înţelepţilor, destinată să conducă.
-cea a luptătorilor, care tb să apere organismul social;
-cea a meseriaşilor şi agricultorilor, ce tb să-l hrănească (asigure).
După Platon ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea,
sufletul omenesc are trei puteri: raţiunea, voinţa (curajul) şi dorinţa (sentimentul). Fiecărei puteri îi
corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea raţiunii este înţelepciune, a voinţei – vitejia şi a dorinţei –
cumpătarea. Misiunea cetăţii este de a aduce în viaţa socială aceeaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o
aduce în funcţiile sufletului individual.
La Platon problema statului este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi metodă pt
viaţa cetăţii. În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea. Însă în acelaşi timp, în
concepţia lui Platon elementul individual este cu totul sacrificat în favoarea celui social şi politic.
Platon ajunge să susţină desfiinţarea proprietăţii şi a familiei, propunînd folosirea în comun a femeilor şi
a bunurilor, spre a forma o singură familie (nimeni nu tb să dispună de proprietate privată, copii sunt educați
de către stat), astfel ca să rezulte o întreagă şi perfectă unitate, adica Statul.
Platon distinge cinci forme de organizare statală:
1.Aristocrația – este statul ideal în care acțiunile umane sunt dominate de rațiune (statul condus de Rege-
filosof sau filosofi)
2.Timocrația – acțiunile umane sunt dominate de curaj și furie. Valoarea supremă – succesele militare;
3.Oligarhia – statul în care domină inegalitatea materială, acțiunile umane fiind dominate de tendința
îmbogățirii;
4.Democrația – domină o egalitate excesivă, fiind egalați „egalii” cu cei „inegali”, lipsind o conducere
adecvată - „Tratamentul egal aplicat unor oameni inegali naşte negreşit inechitatea.
5.Tirania – domină ilegalitatea– „Tiranul tipic este acel om înconjurat de un cerc de străjeri, toţi fiind
duşmanii lui. Astfel, conducătorii devin stăpâni şi duşmani ai oamenilor în loc de aliaţi; urând şi fiind urâţi,
complotând şi fiind ţinta unor comploturi, ei îşi duc viaţa temându-se mult mai mult de duşmanii din interior
decât de cei din exterior”.
Platon vede pt stat o funcţie educativă, vrea ca legile să fie însoţite de comentarii şi cuvîntări, care să
explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esenţa lor un scop curativ. Platon consideră pe delicvenţi
ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului (lipsa unei educații adecvate), legea fiind
mijlocul de a-i însănătoşi, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil, dacă
sănătatea statului o cere, el tb să fie eliminat pt binele comun.

5.Concepţia politico-juridică a lui Aristotel


ARISTOTEL – cel mai original discipol al lui Platon, ulterior a fost profesorul lui A.Macedon. A
influențat profund gîndirea romană și cea medievală. Lucrările de bază: „Politica”, „Etica”. Starea normală
a omului este viața în societate – omul este un animal politic.
Individul, pt a nu avea nevoie de societate, ar tb să fie mai mult sau mai puţin decît un om: un animal
sau un Dumnezeu – el spunea „Cel ce nu poate trăi în societate, sau care nu are nevoie de nimic, pt că îşi
satisface singur toate trebuinţele, nu face parte din stat: el este o fiară sau un zeu”.
Pt Aristotel Statul nu este o simplă alianţă, adică o asociaţie temporară făcută pt a realiza anumite
scopuri particulare, statul este o necesitate, o uniune organică perfectă, care are drept scop fericirea
universală; este o comunitate necesară, concepută în scopul perfecţionării vieţii. Scopul statului este
asigurarea bunăstării cetățenilor: cetățeni bogați – stat bogat! Să menţionăm că Aristotel este primul care a
făcut o distincţie între funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească a puterii de stat considerînd că
organizarea acestor ramuri tb să fie consfinţită politic. După cum puterea supremă aparţine unuia singur,
cîtorva sau tuturor, Aristotel distinge trei tipuri de forme de guvernare: -monarhică,
-aristocratică
-populară (poliția)
Dar dacă puterea este întrebuinţată de cel ce guvernează în folosul propriu, aceste forme normale vor
degenera, dînd loc: -tiraniei – guvernarea unuia ce domnește ca stăpîn;
-oligarhiei – dominarea politică a bogaților;
-demagogiei (anarhia) – dominarea săracilor.
Conceptia lui Aristotel privind statul. Statul reglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor.
Legile reprezintă rațiunea din viața socială și asigură dreptatea în stat – „Legea ne cere să înfăptuim actele
unei persoane curajoase - de exemplu, să nu dezertăm, să nu fugim sau să nu ne aruncăm armele - ca şi pe
acelea ale unei persoane cumpătate - cum ar fi să nu comitem adulterul sau acte de violenţă - ca şi pe acelea
ale unei persoane amabile - să nu lovim sau să nu insultăm. Legea cere să facem acţiuni în acord cu celelalte
virtuţi şi interzice pe acelea în acord cu viciile”. Aristotel distinge dreptul pozitiv (cel care este creat de
oameni) și dreptul natural (divizarea oamenilor în cei ce conduc și cei ce sunt conduși, instituie robia,
justifică supremația soțului în raport cu soția) – „Natura nu face niciodată nimic fără motiv”.
Conceptia lui Aristotel privind justitia. El distinge mai multe specii ale justiţiei caracteristice dreptului:
 justiţia distributivă care se aplică la repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare să
primească potrivit meritului său. Dacă persoanele nu sînt egale ca merite, ele nu vor primi nici bunuri egale.
 Justiţia corectivă tinde a face ca fiecare din cele două părţi aflate într-un raport să se găsească una
faţă de alta într-o condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu fi primit nici mai mult, nici
mai puţin, aici este vorba de măsurarea în mod impersonal a cîştigului sau daunei.
 Justitia judiciara – care consta in asigurarea corespunderii depline intre delict si pedeapsa.
Aristotel s-a preocupat şi de dificultatea aplicării legilor, avînd în vedere caracterul lor general,
invocînd echitatea ca criteriu de aplicare a legii, ce permite a o adapta la cazuri particulare, moderîndu-i
asprimea.
Sensul echităţii, după Aristotel constă în a corecta legea, în măsura în care aceasta se dovedeşte
insuficientă, din cauza caracterului ei prea general. Legile sînt formale, abstracte, schematice, justa lor
aplicare cere o anumită adaptare; această adaptare o constituie echitatea, care poate să ajungă, în cazurile
neprevăzute expres de legiuitor, pînă la sugerarea normelor noi.

6.Şcoala stoică despre stat şi drept


ŞCOALA STOICĂ derivă din Şcoala Cinicilor. Pt Cinici, înţeleptul nu are necesitate şi dispreţuieşte
ceea ce doresc oamenii de rînd, el nu ia în consideraţie legile pozitive – „Rabdă și stăpînește-te”, „Fii modest
și mulțumește-te cu puțin”. Cinicii dispreţuiesc toate legile şi obiceiurile, au o atitudine negativă faţă de stat,
încercînd să reîntoarcă individul la simplitatea primitivă a lumii naturale. Astfel, cinicul nu este străin în nici
un loc, el este cosmopolit, cetăţean al lumii.
Şcoala Stoică – un vechi monument sub forma unei coloane în Atena, fondatorul ei fiind Zeno, apoi –
Cleantes, Seneca, Epictet. Stoicii au conceput un ideal al omului înţelept; acesta este cel care a învins toate
pasiunile (viciile) şi s-a liberat de influenţele externe. Zeno spunea: Pasiunea este o emoție a sufletului,
opusă dreptei rațiuni și contrară naturii. Seneca spunea: Adevărata plăcere este dispreţul plăcerilor. Daca vei
trăi în conformitate cu natura, nu vei fi niciodată sărac, dacă vei trăi în conformitate cu părerile, nu vei
niciodată bogat.
Acest concept al legii universale face ca omul să se considere cosmopolit – stoicii suprimă statele
particulare în favoarea Statului universal. Stoicismul afirmă că există o libertate pe care niciodată, nici o
putere nu va putea s-o distrugă, acea care derivă din învingerea pasiunilor.
Există o societate a geniului uman, peste hotarele statelor politice, întemeiată pe identitatea dintre
natura umană şi legea raţională care îi corespunde – Un Bine, Un Stat, Un Drept. Seneca - Voi privi toate
pamînturile ca și cum ar fi ale mele și voi privi pamînturile mele ca și cum ar fi ale tuturor.

7.Școala epicuriană despre stat și drept


ŞCOALA EPICURIANĂ se opune Şcolii Stoice. Pt această şcoală, plăcerea este singurul bine şi nu
există un alt temei al îndatoririlor pe care le avem decît acela care are drept scop plăcerea. Libertatea este
plăcerea. Scopul acțiunilor noastre este plăcerea. Plăcerea este începutul și sfîrșitul unei vieți fericite.
Cînd spunem că plăcerea este scopul suprem al vieții, nu înțelegem plăcerea celor desfrânați, nici acelea
care consista în senzualitate (simțuri)...ci absența de suferințe corporale și de tulburări sufletești. Nici o
plăcere nu este prin natura sa un rău; dar mijloacele prin care se obțin anumite plăceri aduc cu ele mai multe
nemulțumiri decît plăceri. Nu există viață fericită fără înțelepciune, onestitate și dreptate, iar acestea nu pot
fi despărțite de plăcere. Cine nu trăiește rațional, onest și drept, nu are o viață fericită.
Epicur neagă că omul este sociabil de la natură; la origine, el ar fi fost într-o luptă permanentă cu
ceilalţi oameni, dar această luptă producînd durere, a fost înlăturată prin formarea Statului.
Astfel, pt Epicur, dreptul este numai un pact de utilitate, iar Statul este efectul unui acord al necesității,
pe care oamenii ar putea să-l rupă ori de cîte ori nu ar găsi în această uniune folosul urmărit. Prin urmare,
Statul lui Epicur există într-o condiţie de anarhie, cu toate că aici găsim primele formulări ale doctrinei
contractuale a statului. Justiţia pt Epicur este o convenţie, un contract încheiat între oameni pt a nu se
vătăma reciproc.

8.Patristica şi Aureliu Augustin despre stat şi drept


Punctul de plecare al filosofiei lui Augustin este lupta contra scepticismului şi căutarea unui adevăr
absolut. După Augustin, adevărul este în sufletul omului, în gîndirea şi simţirea lui, iar adevărul absolut este
Dumnezeu – Dumnezeu este izvorul Adevărului, este temelia existenţei şi principiul binelui.
Biserica este singurul mijloc de izbăvire. Cei predestinaţi a se mîntui sînt cei „aleşi” ei alcătuiesc
Cetatea lui Dumnezeu, chemaţi la fericirea veşnică. Ceilalţi „respinşii” alcătuiesc Cetatea pămîntească,
statul păcătoșilor, căci definiţia omului este aceasta: Animal raţional muritor. Astfel, Augustin consideră
Statul nu ca o necesitate naturală, ci ca efect al unui păcat, ca un rău derivînd din păcatul original.
Statul pămîntesc are însă un scop lăudabil, întrucît îşi propune să menţină pacea între oameni, dar tb să
facă aceasta totdeauna subordonat Bisericii, servind ca instrument al Bisericii.
Drept şi just nu poate să fie ceva decît prin puterea ce vine de la Dumnezeu şi prin protecţia bisericii.
Augustin face distincţia dintre: -„legea eternă” - însăşi voinţa lui Dumnezeu;
-„legea naturală” - modul de întipărire a legii eterne în fiinţa noastră;
- „legea pozitivă” - tb să derive din cele naturale şi destinaţia lor este
defensivă: ele apără pacea şi ordinea socială stabilită de Dumnezeu. Dacă însă unele din ele nu derivă
din legea naturală, atunci respectarea lor nu este obligatorie.

9.Scolastica şi Toma D´Aquino despre stat şi drept


Scolastica - reuşeşte să contopească ideile lui Aristotel cu dogmele bisericeşti şi cu ideile lui Augustin,
alcătuind un sistem care şi pînă astăzi serveşte drept model al filosofiei catolice. D’Aquino este autorul a
cinci dovezi a existenței lui Dumnezeu, considerînd că prin intelectul natural e posibilă înțelegerea faptului
că Dumnezeu există în calitate de cauză primă și finală a substanțelor create. La virtuţile stabilite de
Aristotel (curajul, dărnicia, modestia), D'Aquino adaugă trei virtuţi teologice-creştine: credinţă, iubire şi
speranţă. Scopul urmărit de voinţa omului este Binele; binele constă în perfecţiune, iar perfecţiunea în
păstrarea esenţei omului care este inteligenţa. Astfel, scopul vieţii omeneşti este apropierea de Dumnezeu,
pînă la asemănarea cu el, prin iubire şi sfinţenie.
Toma D'Aquino continuă ideea augusteniană a superiorităţii împărăţiei divine asupra statului lumesc, dar
spre deosebire de Sf. Augustin, la care statul lumesc apare ca rodul păcatului înnăscut, D'Aquino concepe
statul ca un produs necesar al naturii, deoarece omul este o făptură socială.
Statul are datoria de a garanta siguranţa oamenilor în societate şi de a promova binele comun, el este
subordonat Bisericii, căreia tb totdeauna să i se supună, ajutînd-o pt atingerea scopurilor sale – lupta cu
eresia (credința falsă).
Puterea statală constă din trei elemente:
1. Esența puterii – ce reprezintă o ordine de guvernare conform căreia cei ce se află la conducere
determină comportamentul celor conduși. Esența puterii provine de la Dumnezeu și este un bine pozitiv;
2. Forma puterii – reprezintă modul de obținere a puterii;
3. Realizarea puterii – reprezintă modul de exercitare a puterii.
D'Aquino consideră monarhia ca fiind cea mai bună formă de guvernămînt, deoarece există un
Dumnezeu, din părțile corpului principala este inima, din suflet principala este rațiunea.El face distincţie
între următoarele categorii de legi:
1. Lege eternă - se găseşte în înţelepciunea lui Dumnezeu fiind raţiunea divină pe care nimeni nu
poate să o cunoască în întregime şi care, tb să fie acceptată prin credinţă.
2. Legea naturii - reprezintă un rezultat al celor divine: ele constituie dreptul natural ce corespunde
naturii omului şi prescrie anumite limite între care tb să se desfăşoare activitatea omenească’
3. Legea divină - regulile ce reiese din cărțile bisericești.
4. Legea omenească - este o invenţie a omului, o elaborare datorită împrejurărilor şi intervenţiei
arbitrariului omenesc.

10.Concepţiile politico-juridice ale reprezentanţilor ghibelini


Ideea de bază consta in afirmarea independenței puterii politice a statului în raport cu puterea religioasă.
Reprezentanții de vază sunt Dante Alighieri și Marsilio da Padova.
Dante Alighieri consideră ca oamenii sunt ființe sociale. Apariția statului reprezintă rezultatul asocierii
oamenilor în familie, a familiilor în localități și a localităților în stat. Scopul statului – instituirea și ocrotirea
siguranței și armoniei în relațiile dintre oameni.
Marsilio da Padova consideră că omul are o tendință naturală către viața socială. Statul este o instituție
socială, apariția căreia ține de tendința fiecărui om către o viață mai bună.Biserica tb să se afle sub controlul
statului. Poporul este unicul izvor al puterii de stat. Puterea de stat tb divizată în legislativă și executivă.
Tb respectat principiul legalității. Legea se bazează pe pedeapsă și recompensă reală, nu una postulată ca
în religie. Legile divine reglementează doar raporturile ce se stabilesc în lumea de apoi.
Dante Aligheri, Marillio din Padova pledau pt independenta puterii statale de religie. Oamenii sunt o
finta sociala, creaza familii, care se unesc in localitati, localitatile in stat. Scopul statului e de a asigura
ordinea si linistea intre oameni. Statul tb sa fie guvernat de legi scrise. Marsiliio din Padova, printre primii,
mentioneaza despre separarea puterii in stat.

11.Concepţia politică şi juridică a lui Nicolo Machiavelli


N.MACHIAVELLI – dorind să scriu ceva folositor pt cine se pricepe, mi s-a părut mai potrivit să merg
direct la adevărul real al lucrului decît la închipuirea lui, căci mulţi şi-au închipuit republici şi principate care
nu s-au mai văzut, nici cunoscut în realitate. Lucrarea de bază „Principele”.
Prezentînd sfaturi pt a guverna, Machiavelli pornește de la esența omului. Pt Machiavelli omul este rău
în esenţa lui și va dovedi aceasta oricînd va avea ocazia: schimbător, prefăcut, lacom de cîştig, temător de
primejdii. Aceste convingeri îl determină să nu ţină cont de ce-i bine şi ce-i rău pt indivizi, atunci cînd este
vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui.
Misiunea Principelui constă numai în menţinerea, consolidarea şi salvarea Statului, care este cel mai
înalt obiectiv moral. Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea statului, iar Principele,
ca personificare a Statului, tb să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală.
Aşadar morala supremă este existenţa Statului, binele şi siguranţa lui, în faţa cărora morala individuală şi
socială nu au nici o valoare. De aceea, Machiavelli recomandă Principelui să fie:
 mai degrabă crud decît milos;
 temut decît iubit;
 să fie leu şi vulpe în acelaşi timp,
 să nu se ţină de cuvînt dacă e nevoie,
 să fie simulator, căci arta de a guverna nu-i numai arta de a face, ci şi arta de a te preface.
 Violența tb aplicată deodată pt a nu o repeta în fiecare zi, dar cu mîini străine;
 Binele tb făcut cîte un pic, deoarece se memorizează mai bine, dar cu mîini proprii.
Pt menţinerea Statului, Principele „va fi deseori nevoit să lucreze contra bunei credinţe, contra iubirii,
contra omenirii, contra religiei” – scopul scuză mijloacele.
Machiavelli consideră că în situația în care în stat lucrurile merg bine, republica este mai aptă decît
monarhia de a conserva şi dezvolta Statul, mărturisind totodată mai multă încredere în popor „Nu există o
fortăreaţă mai bună decât dragostea poporului”, recunoscută ca unul din fundamentele Statului, pt lege, care
tb să fie egală pt toţi - ca una din condiţiile necesare ale unui stat liber, drept şi puternic. Guvernanţii tb să se
bazeze pe popor, care nu cere decît să trăiască sub lege, să nu fie oprimat.

12.Viziunea despre stat și drept a lui Thomas More


T. MORE – avocat, scriitor și om de stat englez (Lord Cancelar), erudit umanist, executat pt înaltă
trădare, refuzînd să-l recunoască pe Henric al VIII-lea drept cap al Bisericii Angliei.
Lucrarea de bază „Utopia” . Societatea este rezultatul complotului celor bogați. Statul și dreptul este
utilizat de cei bogați pt ai asupri pe cei săraci și pt ași proteja interesele sale patrimoniale. În Utopia nu
există proprietate privată, proprietatea privată și banii dau naștere la infracțiuni care nu pot fi oprite nici prin
legi, nici prin pedepse, munca este obligatorie și se practică o toleranță religioasă absolută, fiind interzis
ateismul. Cu agricultura se ocupă pe rînd toți oamenii. Durata muncii – 6 ore pe zi.
Comerțul e monopolul statului. Bani nu există, doar pt comerțul extern. Distribuirea produselor are loc
centralizat după necesități, cetățenii sunt modești în cerințe și nu sunt atrași de bogății. Toți poartă haine
identice și desconsideră aurul – din ele fac lanțuri pt robi și vase pt impurități. Este asigurată egalitatea între
bărbați și femei.
Utopia – federație din 54 de orașe. Senatul Utopiei este format din 162 membri, cîte trei din fiecare oraș,
care hotărăște privind distribuirea produselor, repartizarea muncii. Toate orașele au aceeași structură. În oraș
locuiesc 6 mii de familii, fiecare familie se ocupă cu o muncă anumită.
Organizarea statală – democrație, toate funcțiile în stat se obțin prin alegere. Fiecare 30 de familii aleg
un filarh (200 filarhi în oraș) – sunt eliberați de muncă, dar prin exemplul său îndeamnă la muncă pe ceilalți.
În fruntea fiecăror 10 filarhi se află un protofilarh, fiind eliberați de muncă pt a se ocupa cu știința.
Protofilarfii formează senatul orășenesc condus de adem, ales de filarhi prin vot secret din rîndul
candidaților propuși de popor . Cele mai importante probleme ale orașului se hotărăsc de adunarea
poporului.

13.Concepţia politică şi juridică a lui Jean Bodin


J. BODIN – fundamentează conceptul de suveranitate înaintea apariţiei dreptului constituţional ca ştiinţă
juridică. Lucrarea de bază „Şase cărţi despre republică”. Suveranitatea este puterea absolută şi perpetuă a
unui stat, avînd următoarele trăsături:
-caracter permanent – puterea se instituie pe o perioadă nedeterminată de timp
-caracter necondiționat;
-caracter unitar și indivizibil;
-caracter absolut
Totuşi puterea tb să respecte legea divină şi pe cea a naturii, dreptatea, stabilitatea şi tradiţia ţării.
Bodin distinge cinci modalități de manifestare a suveranităţii:
 Puterea de legiferare – Suveranitatea conferă în primul rînd capacitatea de a conduce şi legifera.
Bodin face din funcţia legislativă esenţa statului – unde nu e putere legislativă – acolo nu e stat. Prima
calitate a principelui este puterea de a da legi pt toţi şi pt fiecare în particular. Nu este îngăduit supusului să
încalce legile date de principele său, acesta fiind mai presus de puterea legii;
 Dreptul de a declara starea de război şi de a încheia pace;
 Dreptul de numire a înalţilor magistraţi;
 Dreptul de a stabili și colecta impozite;
 Dreptul de graţiere şi amnistie – realizarea justiției.

În funcție cui aparține puterea în stat, Bodin distinge trei forme ale suveranității:
1. Democrația – puterea tuturor sau a majorității.
2. Aristocrația – constă în puterea celor aleși;
3. Monarhia – puterea unei singure persoane, considerată a fi cea mai bună de către Bodin.
În Univers există un Dumnezeu, pe cer – un Soare, în stat – un Monarh. În faţa ameninţării tiraniei şi
anarhiei, Bodin se pronunţă pt suveranitatea absolută a regelui şi respectul justiţiei şi a toleranţei,
considerate condiţii necesare ale păcii interne. În funcție de modul de realizarea puterii Bodin distinge:
-State legale – statele cu o cîrmuire dreaptă în care cetățenii se supun legilor, iar monarhul se supune legilor
naturii asigurînd supușilor libertatea și prosperitatea. Guvernarea nu este dreaptă decît dacă asigură fericirea
supuşilor ei – fericirea adevărată a republicii se regăseşte în fericirea fiecărui individ în parte. Dreptatea
constă în împărţirea justă a recompenselor şi pedepselor şi a tot ce revine fiecăruia în termeni de drept, iar
dreptul este „o rază de bunătate şi de prudenţă divină”.
-State patrimoniale – statele în care monarhul prin violență obține proprietatea supușilor săi.
-State tiranice – monarhul ignoră complet legile, se comportă cu supușii săi ca fiind robi, iar proprietatea lor
ca fiind a sa.

14.Concepţia politică şi juridică a lui Tommaso Giovanni Campanella


Filozoful T.Campanella a ramas in istoria gandirii, alaturi de Thomas Morus, drept autorul uneia dintre
cele mai celebre utopii filozofice, menita sa indrepte radical societatea omeneasca si sa lichideze pt
totdeauna raul pe care libertatea, castigata odata cu Renasterea, parea sa-l fi scos din sufletele oamenilor.
Calugar dominican, lucrarile sale "Filosofia democratiei prin simturi", "Cetatea soarelui" (scrisa
impreuna cu "Poezii Filozofice" in beciurile Inchizitiei unde a fost inchis si torturat timp de 27 de ani, fara
sa cedeze), constituie o incercare de a organiza rational societatea preconizind desfiintarea proprietatii
private, fiind astfel, alaturi de Thomas Morus, unul dintre cei mai importanti precursori ai teoriei
comunismului. Referitor la cunoastere T.Campanella indeamna la cunoasterea experimentala si la studierea
minutioasa a naturii
Lucrarile sale privesc mereu spre modernitate, ramanand mereu dincoace de ea, intr-o utopie
monastica plasata intre comunism si apocalipsa. „A trai cu adevarat înseamna sa-i refuzi pe ceilalti; ca sa-i
accepti, ar trebui sa stii sa renunti, sa te stapanesti, sa actionezi împotriva propriei tale naturi, sa te debilitezi;
libertatea o concepi doar pt tine însuti; aproapelui tau o cedezi doar cu pretul unor eforturi epuizante”.
Ceea ce rămâne ca o dominantă a acestor proiecte (Th. Morus: “Utopia”; T. Campanella:
”Cetatea soarelui”) este ca toţi oamenii să fie egali, ierarhiile să dispară, statul să fie condus pe baze
colectiviste,iar repartiţia bunurilor materiale să se facă în mod egal.

15.Concepţia despre stat şi drept a lui Hugo Grotius


H. GROTIUS este unul din întemeietorul dreptului internaţional public şi al doctrinei dreptului natural.
Lucrarea de bază „Despre dreptul păcii și a războiului”.
Dreptul. Hugo Grotius consideră că dreptul îşi are originea în natura umană, natură care se
caracterizează prin două instincte: instinctul de sociabilitate şi prin raţionalitate. Sociabilitatea se exprimă în
dorinţa nestinsă de a trăi alături de alţii – „noi sîntem duşi prin natura noastră să căutăm pe alţii şi cînd nu
avem nevoie de nimic”. Astfel, dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează
pt satisfacerea înclinării noastre naturale pt viaţa socială. După opinia sa, întregul drept se bazează pe patru
fundamente: -respecta tot ce e al altuia
-respectarea cu bună credință a angajamentelor
-repararea pagubelor pricinuite altora
-pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
Universalismul juridic. În conformitate cu teoria sa privitoare la dreptul natural, Grotius a analizat
dreptul societăţii de a pedepsi pe cei ce nu respectă legile şi, atingînd condiţiile vieţii în comun, îi ameninţă
existenţa acesteia. Grotius ajunge la principiul libertăţii conştiinţei – omul nu e liber să facă orice, dar e
liber să gîndească orice. Acest drept nu tb să fie arbitrar, precum răzbunarea, ci tb să fie o manifestare a
raţiunii, să fie exercitat în limitele dreptăţii şi umanităţii. Acest drept vizează numai faptele care aduc
atingere condiţiilor de existenţă a societăţii.
În ceea ce priveşte apariţia statului, Grotius este adeptul teoriei contractualiste în conformitate cu care
mai mulţi oameni liberi şi egali s-au unit de bunăvoie într-o organizaţie statală, pt a se pune la adăpost de
primejdii şi în vederea folosului reciproc, transferînd suveranitatea asupra unui singur om sau mai multora,
fără careva condiţii. Primejdiile care pot paște oamenii provin din cauza proprietății private.
Cît priveşte dreptul internaţional, Grotius consideră că în cadrul marii comunităţi a popoarelor lumii nu
poate fi decît un drept în care toţi sînt egali, iar garanţia acestui drept tb dată de hotărîrea fiecăruia de a
respecta convenţiile încheiate între state, care sunt în principiu egale şi independente. Deasupra suveranităţii
de stat nu mai există, în afara divinităţii, nimic altceva decît regulile dreptului natural. În relaţiile
internaţionale, pacea tb preferată războiului, dar, în virtutea dreptului natural, statele au dreptul de a se apăra,
de a folosi forţa împotriva forţei şi deci în situaţii legitime, de a purta războaie.

16.Concepţia despre stat şi drept a lui Thomas Hobbes


T.HOBBES – unul dintre cei mai importanţi autori de filosofia dreptului, a trăit 91 de ani. Perioada în
care a trăit se caracteriza prin neliniști sociale, el considerînd că principalul obiectiv e salvarea statului.
Lucrările de bază: „De cive” si „Leviatan”. El consideră că omul nu este sociabil de la natură; omul este
în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, fiind indiferent faţă de binele și fericirea altora.
Omul prin natura sa este rău, mai rău decît animalele, plin de agresivitate şi ticăloşie. Dacă omul ar fi
fost guvernat numai de natura sa, ar exista inevitabil un război permanent între fiecare individ şi semenii săi.
Dreptul se bazează pe două principii: - nu face ceea ce îți produce ție daună;
- nu pierde ceea ce îți este de folos.
T.Hobbes vede salvarea statului numai într-o putere care ar fi în măsură să domine cu deplină
suveranitate toate luptele şi pasiunile individuale. Omul are posibilitatea de a ieşi din această stare mizeră a
războiului continuu. Aceasta însă este posibil numai graţie unui contract care conţine:
1. renunţarea fiecărui individ la libertatea nelimitată, proprie stării naturale;
2. această renunţare fiind totală, necondiţionată, căci altfel s-ar reveni la anarhia primitivă (adică
egoismul individual neînfrînat);
3. fiecare om tb să se lipsească de dreptul său originar şi să-l ofere unui suveran care deține
puterea absolută și impune legile şi stabileşte ceea ce este just şi injust, „binele este ceea ce porunceşte
monarhul, răul – ceea ce interzice el”.
T. Hobbes arată că formula contractului ar putea fi următoarea: „E ca şi cum fiecare ar zice fiecăruia: eu
autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă guverna pe mine însumi, cu condiţia că şi
tu să-i cedezi dreptul tău şi ca tu să autorizezi acţiunile sale în acelaşi mod”. Pt Hobbes renunţarea deplină
la orice drept individual apare ca o dăruire absolută de sine, ca o consecinţă a unei raţiuni obiective, care
face din ea premiza fundamentală a oricărei constituţii politice.
Astfel, Hobbes este un reprezentant al absolutismului ce acceptă sacrificarea libertăţii în favoarea
ordinii, liniştii; de teama desfrîului şi anarhiei, Hobbes suprimă cu totul libertatea. Din aceste motive,
Hobbes cunoaşte numeroase critici. Sistemul lui Hobbes s-ar putea compara cu un contract de asigurare, în
care prima ar fi superioară valorii obiectului asigurat.
Hobbes a indicat şi patru calităţi indispensabile unui bun judecător:
 Să aibă justa înţelegere a dreptului natural ca echitate;
 Să posede dispreţ pt bogăţii nenecesare;
 Să fie capabil să se ferească, atunci cînd judecă, de orice teamă, mînie, ură, de milă şi compasiune;
 Să posede răbdarea de a asculta şi memoria de a reţine, a rezuma şi a folosi ceea ce a auzit.

17.Concepţia politico-juridică a lui John Locke


J.LOCHE este un simbol al tendinţei democratice şi liberale în filosofia dreptului. Lucrarea de bază
este „Două tratate asupra guvernului”. El consideră că omul este în mod natural sociabil şi nici nu există
stare naturală fără societate; dimpotrivă pt om, starea naturală este tocmai societatea. În starea naturală omul
are deja anumite drepturi, de ex: dreptul la viață, la libertatea personală, a cărei negare este sclavia, dreptul
la proprietate, la legitima apărare. Ceea ce lipseşte este autoritatea care poate să garanteze aceste drepturi. Pt
a asigura o asemenea garanţie, indivizii tb să renunţe la o parte din drepturile lor naturale, să accepte
anumite limitări, şi aceasta se face prin contract.
Pt Locke contractul are dublă semnificaţie:1)contract prin care oamenii se unesc în societate; 2)contract
prin care majoritatea atribuie suveranului puterea pt a le asigura protecţia şi perfecţionarea drepturilor lor.
Dar acela care este investit astfel cu autoritatea publică, nu poate să se folosească de ea după bunul său
plac, pt că însăşi autoritatea i-a fost încredinţată pt protecţia particularilor. Oamenii fiind toţi de la natură
liberi, egali, independenţi, nimeni nu poate fi scos din această stare şi supus puterii altuia fără
consimţămîntul lui liber. Astfel, Statul pt Locke este reafirmarea libertăţii naturale, care găseşte în el
garanţia sa. Indivizii sacrifică numai acea parte de drept şi de libertate, care face posibilă formarea Statului
ca organ superior de protecţie. Pt realizarea acestei meniri, statul tb să aibă o anumită organizare. Astfel, la
baza statului tb să stea următoarele principii fundamentale:
1. Principiul suveranității poporului - voinţa populară este suverană și constituie premisa formării
statului, precum și criteriul de apreciere a legitimităţii unui guvern. Dacă suveranul abuzează de autoritatea
încredinţată prin liberul consimţămînt al fiecăruia, poporul are dreptul la rezilierea contractului – la răscoală.
2. Principiul garantării drepturilor naturale - la baza statutului juridic al persoanei se află triada
drepturilor inalienabile: Viață, Libertate, Proprietate. Orice om este proprietarul propriei persoane.
3. Principiul separării puterii în stat - Locke arata că puterea legiuitoare tb să fie separată de puterea
executivă şi de cea federativă . Legislativul este puterea supremă în stat, dar nu are mai multă putere decît
cea pe care o au oamenii în starea naturala, căci nimeni nu poate oferi altuia mai multă putere decît are el
însuşi.
4. Principiul legalității – legea tb să reflecte voința poporului. „O lege tb să dispară îndată ce
societatea este mai fericită fără această lege, decît cu ea”.

18.Concepţia politică şi juridică a lui Charles Montesquieu


MONTESQUIEU– descendentul unei familii aristocratice, moștenind un imens patrimoniu al
unchiului său. Lucrarea sa celebră este „Despre spiritul legilor”. Ideea fundamentală este că „în semnificaţia
lor cea mai largă, legile sînt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor, astfel, toate lucrurile au legile
lor” – divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul are legile sale.
Montesquieu arată că în omul în stare naturală este prin firea sa blînd, timid, fricos, înclinat nu să atace
şi să subjuge pe alţii, ci să se ascundă şi să fugă de ei. Astfel prima lege a naturii umane ar fi legea fricii şi a
păcii. Alte legi ale naturii umane sînt acelea ale instinctelor de nutriţie, de apropiere între sexe şi dorinţa de a
trăi în societate. Însă omul dotat cu inteligenţă şi cu voinţă liberă, încalcă sistematic ordinea naturală stabilită
pt el, din cauza că este supus pasiunilor.
Montesquieu face din lege instrumentul libertăţii: libertatea este dreptul de a face tot ce legile permit;
iar dacă cineva ar vrea să facă şi ceea ce interzic ele, n-ar fi liber, pt că şi alţii ar putea face acelaşi lucru.
Libertatea cere ca cetăţeanul să nu fie constrîns să facă lucruri la care legea nu-l obligă şi să nu le facă
pe cele pe care legea i le îngăduie.
În ceea ce priveşte teoria separaţiei puterii în stat, principiul ei constă în faptul că „ este o experienţă
eternă că orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea. Pt a împiedica abuzul de putere, lucrurile tb
orînduire astfel, încît puterea să îngrădească puterea”. În acest sens, Montesquieu descrie şi argumentează:
„În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, executivă si judecătorească. Atunci cînd în
mîinile aceleiaşi persoane se află întrunite puterea legiuitoare, şi puterea executivă, nu există libertate
deoarece se pot naşte temeri că acelaşi monarh sau acelaşi senat să întocmească legi tiranice. Totul ar fi
pierdut dacă acelaşi om sau aceeaşi adunare ar exercita aceste trei puteri: de a face legi, de a executa
hotărîrile publice şi de a judeca crime sau diferende ale particularilor”.

19.Concepţia despre stat şi drept a lui Jean-Jacques Rousseau


ROUSSEAU este unul din autorii cei mai semnificaţi în domeniul filosofiei dreptului. Operele de bază
ale acestuia sînt: „Discursul asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” şi „Contractul
social”. După opinia lui Rousseau, oamenii au fost la origine liberi şi egali, trăind numai după perceptele
naturii, în aşa-numită „stare naturală”. În această primă epocă, omul era bun, pt că omul se naşte bun, şi era
fericit, in această stare presocială omul trăia izolat de alţi oameni, dar nu de frica acestora, cum afirma
Hobbes, ci pt că pur şi simplu omul nu avea nevoie de ceilalţi oameni.
Ce s-a întîmplat că această stare de fericire a fost pierdută? Unii oameni s-au impus altora; acela care
primul a încercuit un cîmp şi a zis: „acesta este al meu” a fost primul factor al nefericirii omeneşti.
În lucrarea sa „Contractul social” Rousseau caută rezolvarea practică a problemei. El recunoaşte că o
întoarcere la starea naturală, după atingerea stării de civilizaţie, este imposibilă, aşa cum un om bătrîn nu
mai poate redeveni tînăr. El observă că ceea ce constituia fericirea primitivă era bucuria libertăţii şi
egalităţii; ceea ce interesează, deci, este găsirea unui mod pt a restitui omului civilizat posedarea acestor
drepturi naturale. În acest scop, el recurge la ideea contractului social pt conservarea politică a drepturilor de
libertate şi egalitate, proprii omului în stare naturală. Astfel contractul social tb să fie conceput în modul
următor: este necesar ca indivizii să confere pt un moment drepturile lor statului, care apoi le redă tuturor cu
un nume schimbat – drepturile naturale devin drepturi civile. În acest mod egalitatea va fi asigurată.
În afară de aceasta, fiecare îşi păstrează libertatea sa, pt că individul se supune numai faţă de Stat. Prin
urmare efectul contractului este că toţi oamenii rămîn liberi şi egali ca şi în starea naturală, în timp ce
drepturile lor capătă o garanţie protectoare, care în acea stare lipsea.
Oamenii prin acest contract creeaza statul, caruia indivizii ii ofera pt un moment drepturile sale
naturale pe care le primeste inapoi ca drepturi civile, astfel drepturile la libertate si egaliate sunt garantate de
catre stat. Pt garantarea de catre stat a libertatii si egalitatii puterea tb sa se supune vointei generale. Vointa
generala tb sa fie expresa si exprimata direct de catre popor. În această voinţă generală consistă adevărata
suveranitate, care aparţine în mod necesar poporului.
Suveranitatea – dreptul de a adopta legi. Orice lege care nu a fost aprobată nemijlocit de popor nu este
valabilă, aceasta în genere nu este lege!

20.Concepţia despre stat şi drept a lui Immanuel Kant


KANT unul din cei mai mari filosofi ai tuturor timpurilor reprezintă în filosofie o nouă direcţie:
criticismul – supunerea unei critici a însăşi raţiunii. Atîta timp cît nu se critică pe sine însăşi, ea nici nu se
cunoaşte, şi mai ales nu-şi cunoaşte limitele. Lucrări: „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice”.
Legea morala Kant o numeste imperativ categoric si o formuleaza in modul urmator: actioneaza in asa
mod incat regulile comportamentului tau sa devina principii pt o legislatie universala. Fiecare om isi are
tribunalul sau intern care este constiinta sa, fiecare persoana este inzestrata cu vointa libera, aceasta e bun
inascut si inalinabil, insa ordinea in societate tb asigurata astfel incit sa fie posibila coexistenta intre aceste
vointe libere, acesta misiune este acordata dreptului.
Astfel această lege este datoria, o cerinţă necondiţionată şi absolută care exclude tîrguiala cu sine,
condiţionări, circumstanţieri – „fă-ţi datoria orice s-ar întîmplă – trebuie deoarece trebuie ”. Filosofii înainte
de Kant au pus mai întîi conceptul de libertate, apoi cel de datorie. Kant inversează totul, libertatea nu
precede datoria, ci este o consecinţă a ei.
Fiecare individ posedă voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil. Însă conviețuirea dintre
voinţele libere ar fi cu neputinţă dacă nu ar interveni limitarea lor reciprocă. Această limitarea reciprocă este
Dreptul, care ne apara ca o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă
a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Prin drept Kant intelege o totalitate de reguli si principii care face posibila corelarea intre vointa libera
a fiecaruia si vointa libera a tuturora. Dreptul se bazează pe necesitatea conviețuirii, a reciprocităţii.
Kant reafirmă conceptul libertăţii ca un dat primordial, valoarea dreptului este libertatea. Omul tb
respectat în libertatea sa; el nu tb să fie considerat sau tratat ca un lucru, ca instrument sau mijloc, ci ca
„scop în sine”. Kant reafirmă astfel, faptul că fundamentul dreptului este în om, iar Statul este sinteza
drepturilor fondate în natura umană.
În concepţia referitoare la Stat, sub influenţa lui Rousseau, Kant acceptă teoria contractului social. El
defineşte statul ca „reunirea unei multitudini de oameni sub legi juridice”, asociere făcută în virtutea unui
contract, prin voinţa tuturor. În acest sens, contractul devine un criteriu de evaluare a legitimităţii unui stat.
Astfel, Kant accentuează că statul tb să fie constituit în baza unui contract social. Contractul este baza
juridică ideală a Statului; acesta tb să se organizeze, bazîndu-se pe recunoaşterea drepturilor persoanei ca
sinteză a libertăţii umane. Scopul statului, după Kant, este de a asigura cetăţenilor posibilitatea de a se
bucura de drepturile lor, dar nu tb să se amestece în activităţile individuale, nici să îngrijească de interesele
individuale.

21.Filosofia dreptului în opera lui Georg Hegel


În gîndirea lui Hegel se află cheia tuturor marilor ideologii apărute începînd din sec XIX: marxismul,
fascismul. Lucrarea principala Filosofia dreptului. El este fondatorul conceptului idealismului absolut in
sens obiectiv. Pt Hegel ceea ce este raţional e real şi ceea ce e real e raţional.
Hegel face din contradicţie baza filosofiei sale. Sarcina raţiunii este să nu se oprească la una din
contradicţii, ci să medieze între ele, să le împace.
Primul aspect al dreptului este un aspect obiectiv şi exterior persoanei – dreptul abstract. Al doilea este,
negarea acestei obiectivităţi şi exteriorităţi – moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment şi constă
în realitatea morală şi socială, moralitatea obiectivă.
Pt Hegel fundamentul dreptului abstract îl constituie persoana umană, dreptul fiind rezultatul evoluţiei
istorice, un principiu imperativ: „Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca pe persoane”.
Moralitatea subiectivă ţine de subiectivitatea personală – „dreptul fiinţei subiective este ca ceea ce ea tb
să recunoască ca valabil, să fie recunoscut de ea ca fiind bine”. Prin urmare nu este numai o realitate
obiectivă, nu rezultă doar din simpla constrîngere exterioară, ci se bazează pe existenţa unei conştiinţe
morale. Astfel, sinteza dintre dreptul abstract şi moralitatea subiectivă este realizată de moralitatea obiectivă,
care cunoaşte trei forme de organizare: familia, societatea şi statul.
Familia este o formă de organizare biologică şi prima rădăcină etică a statului, unde oamenii se
eliberează datorită sentimentelor de egoism. Societatea este o realitate economică fondată pe interese egoiste
şi antagoniste ale indivizilor. Statul, ca formă de organizare juridică, este garanţia binelui comun.
Pt Hegel statul are o poziţie dominantă fiind o manifestare desăvîrşită a spiritului obiectiv. Deasupra
statului nu este decît absolutul, astfel, nici o jurisdicţie umană nu poate să existe deasupra statelor. Prin
aceasta se ajunge la justificarea războiului, deoarece conflictele între state, neputînd fi aplanate printr-o
jurisdicţie superioară, vor tb să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată divină.
Război injust nu există, războiul contribuie la întinerirea omenirii şi în război învinge statul care tb să
învingă, căci orice popor are soarta sa.
Hegel subordonează indivizii statului, fiind elemente ale acestuia. Întreaga valoare şi întreaga realitate
spirituală pe care o reprezintă omul, el o posedă prin stat. Statul stă ca scop raţional al omului şi de aceea cea
mai înaltă datorie a omului este să aparţină statului şi să se supună legilor lui.

22.Caracteristica generala a teoriilor contemporane in drept


MIRCEA DJUVARA - ilustrul gînditor român, face o distincţie importantă între dreptul raţional şi
dreptul pozitiv. Astfel toate judecăţile prin care se constată justiţia acţiunilor în societate, formată în mod
independent de dreptul pozitiv sînt numite aprecieri de drept raţional. Drepturile şi obligaţiile constatate în
acest fel reprezintă dreptul raţional. Dreptul raţional este şi sursa idealurilor de justiţie pe care fiecare
societate le făureşte raportînd ideea de justiţie la condiţiile ei specifice.
Dreptul pozitiv, respectiv normele juridice impuse de cutume şi legi, dreptul care se aplică într-o
societate la un moment dat tb să dezvolte, să aplice şi să organizeze principiile şi normele dreptului raţional,
sau atît legiferarea, cît şi aplicarea dreptului, nu poate să aibă decît un singur înţeles, realizarea dreptăţii între
oameni.
În această concepţie, singura justificare a dreptului pozitiv este justiţia. În drept sînt prezente interese,
dar orice interes tb justificat în faţa ideii de justiţie. Interesul în drept nu poate fi luat în seamă decît atunci
cînd este în conformitate cu idealul de justiţie, aşa cum îl concepe societatea „aspiraţia spre dreptate”.
Djuvara concepe dreptul ca modalitate de coexistenţă a voinţelor libere. Libertatea este postulatul
oricărei probleme de drept, este fundamentul dreptului. Dreptul limitează libertatea, dar tocmai prin această
limitare aparentă se înfăptuieşte libertatea fiecăruia din noi. Astfel, conceput ca o coordonare şi armonizare a
libertăţilor de acţiune morală a fiecăruia, dreptul este orientat spre morală, are ca scop însăşi moralitatea.

EMILE DURKHEIM este unul dintre fondatorii sociologiei juridice, care consideră că toate
cunoştinţele tb obţinute din experienţă, din observarea faptelor sociale. Cercetînd viaţa socială, Durkheim
face distincţie dintre două feluri de nevoi umane. Pe de o parte sînt nevoile comune care pot fi satisfăcute
prin ajutor reciproc şi care solicită din partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate
socială denumită solidaritate mecanică. Pe de altă parte oamenii au nevoi diverse şi aptitudini diferite, ceea
ce implică diviziunea socială a muncii şi un alt tip de coeziune socială – solidaritate organică.
Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială, Durkheim distinge două tipuri de norme juridice:
dreptul represiv (dreptul penal) care se aplică dacă se încalcă solidaritatea mecanică şi dreptul restitutiv
(dreptul familiei, comercial) pt protejarea solidarităţii organice. Norma juridică ce se impune nu are ca
fundament protecţia drepturilor individuale, ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii funcţiunii
sociale a fiecărui individ şi a grupurilor sociale.

EUGEN EHRLICH – un alt fondator al sociologiei dreptului. Teza fundamentală a concepţiei sale este
următoarea: centrul de greutate al evoluţiei dreptului nu se găseşte nici în legislaţie, nici în ştiinţa juridică,
nici în deciziile judiciare, ci în societatea însăşi. La baza întregului drept sînt faptele juridice ca: obişnuinţa,
dominarea asupra oamenilor, posesia asupra lucrurilor, manifestările de voinţă.
În concepţia lui Ehrlich, realitatea juridică cuprinde trei niveluri:
 Propoziţiile abstracte ale dreptului – sînt elaborate de către stat;
 Regulile de decizie privind conflictele între indivizi ţi între grupuri – elaborate de tribunale;
 Ordinea paşnică şi spontană a societăţii – un drept viu ce constituie ordinea juridică directă a
societăţii.

FRANCOIS GENY– un eminent jurist şi universitar francez. El se pronunţă împotriva fetişizării legii
scrise ca singurul izvor al dreptului, argumentînd promovarea a încă trei surse:
 cutuma;
 autoritatea şi tradiţia formulată în jurisprudenţă şi doctrină;
 libera cercetare ştiinţifică.
În ceea ce priveşte relaţia drept natural-drept pozitiv, Geny acceptă faptul că juristul este ataşat mai
mult de dreptul pozitiv. Dar Geny nu se opune complet atitudinii contrare legii pozitive în anumite situaţii,
cînd legea este vădit contrară bunului simţ sau ea semnifică o injustiţie flagrantă. Este preferat ca recursul
împotriva legii să se facă prin mijloace legitime, şi numai în cazuri extreme, de opresiune prin legi despotice
e de admis rebeliunea. Prin urmare, dreptul natural oferă legitimarea morală a unor schimbări revoluţionare.

HANS KELSEN eminent jurist austriac americanizat. A fundamentat pozitivismul juridic şi


normativismul, lucrarea principală fiind „Teoria pură a dreptului”. Scopul lui Kelsen este să stabilească ce
este dreptul şi cum este el, dar nu cum ar tb să fie sau cum tb el făcut.
Dreptul, în concepţia lui Kelsen, este o ierarhie de norme.El a sintetizat următoarele premise ale teoriei
pure a dreptului:
 scopul teoriei dreptului este să readucă haosul şi multiplicitatea la unitate;
 teoria pură a dreptului este ştiinţă. Ea nu vizează dorinţa sau voinţa în drept, ceea ce tb să fie în drept
ci ceea ce este;
 ştiinţa dreptului este o ştiinţă normativă, nu o ştiinţă a naturii;
 teoria dreptului ca ştiinţă normativă nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor juridice.
După Kelsen, norma juridică se caracterizează prin 5 trăsături: -imperativul ipotetic, constrîngerea,
validitatea, înlănţuirea, eficacitatea.
Din concepţia lui Kelsen asupra dreptului rezultă aşa-numitul monism kelsian: identitatea statului cu
dreptul; a dreptului obiectiv cu cel subiectiv; a dreptului public cu cel privat; a dreptului naţional cu cel
internaţional. Statul nu poate fi şi acţiona decît în virtutea normelor juridice care îl califică ca atare, sau
încercarea de a legitima un stat ca „stat de drept” este în realitate perfect inadecvată, pt simplu motiv că
orice stat tb să fie cu necesitate stat de drept.

23. Şcoala dreptului natural


Ideea fundamentală a şcolii dreptului natural se bazează pe conceptul drepturilor inalienabile ale
individului, care constituie o trăsătură indispensabilă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Aceasta
şcoală constată o dualitate a conceperii dreptului:
-existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi în alte acte normative;
-existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi se impune dreptului pozitiv.
Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitate la filosofii greci şi apoi la romani.
Filosofia greacă făcea distincţie clară între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi justiţia
legală. În Evul Mediu, părinţii bisericii și a filosofiei juridice religioase creștine (Sf.Augustin, D’Aquino) au
menţionat ideea dreptului natural, căutînd însă să-i dea un fundament religios, considerîndu-l modul de
întipărire în ființa umană a legii divine.
În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia Bisericii, acţiunile
antagoniştilor se bazează pe principiile dreptului natural în scopul justificării acţiunilor sale.
Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea există numai pt
protejarea individului care posedă drepturi inalienabile.
Are loc fundamentarea teoretică a contractului social. Astfel, Hugo Grotius este considerat ca adevăratul
întemeietor al şcolii dreptului natural. Natura sociabilă şi morală a omului conduce la ideea contractului
social. Funcţia contractului social este de a apăra drepturile naturale ale omului. Atîta timp cît îşi îndeplinesc
îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu pot fi privaţi de putere.
După Rousseau, prin încheierea contractului social oamenii au renunţat la drepturile pe care le aveau în
stare naturală, în favoarea comunităţii din care făceau parte. Statul nu-şi justifică existenţa, decît prin
garantarea drepturilor naturale ale oamenilor pe care le restituie sub forma drepturilor civile.
După Kant, fundamentul dreptului este în om, omul tb să fie respectat în libertatea sa. Kant – dreptul
permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia
poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii.
Hegel–Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca persoane. Dreptul natural e reelaborat ca drept raţional.
Neokantianismul a dus la renaşterea şcolii dreptului natural. Hermann Cohen (şcoala de la Marburg –
revenirea la Kant) – persoana prezintă conceptul fundamental al dreptului. Dreptul este, în primul rînd,
voinţă, pt că el este un mod de a ordona actele umane, de a armoniza scopurile individuale. Un raport juridic
este drept dacă idealul social spre care tinde este corelarea scopurilor raţionale ale fiecărui individ cu
scopurile raţionale ale celorlalţi.
Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este
condusă şi tinde spre o mai mare autonomie a omului, sau omul şi drepturile sale reprezintă o calitate
permanentă esenţială a dreptului.

24.Şcoala istorică a dreptului.


Şcoala istorică a dreptului a apărut în prima jumătate a sec. XIX în Germania. Fondatorul ei este Fridrich
Karl von Savigny. Pt susţinătorii acestei şcoli dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu tb creat ci se creează
singur ca un fenomen natural ca limba, folclorul etc. el este o oglindă a trecutului poporului.
Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului. Edmund Burke –
„Istoria este o mare carte deschisă pt învățătura noastră. Ea ne permite să desprindem din greșelile trecutului
și din relele care au împovărat specia umană, datele unei viitoare înțelepciuni”.
Prin urmare, cutuma, dar nu legea, reprezintă izvorul principal al dreptului. Legiuitorul nu are puterea
de a crea dreptul. El este numai un organ care exprimă comunitatea spirituală a poporului.
Friedrich Schelling - natura este o infinită productivitate, adică sufletul lumii. După cum există un
suflet al lumii, există un suflet al poporului, care determină conştiinţa socială şi politică, inclusiv dreptul.
Hegel – orice idee evoluează treptat. Prin urmare tradițiile populare necesită a fi păstrate și respectate.
25.Orientarea biologică în drept
Creatorul orientării biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei
biologice elaborată de Charles Darwin. Darwin consideră că lupta pt viaţă obligă speciile animale, inclusiv
omul, să se adapteze continuu condiţiilor de existenţă pt a supraviețui. Spencer arată că individul se
adaptează condiţiilor sociale conform principiului eredităţii. Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale,
specia umană dobîndeşte anumite experienţe pe care le lasă ca moştenire generaţiei următoare. Morala,
datoria, justiţia devin astfel instincte bazate pe experienţe care au permis generaţiei precedente să
supravieţuiască. Spencer deduce un număr de drepturi naturale ale individului, cum ar fi: dreptul de
proprietate, libertatea muncii, libertatea cuvîntului etc. Dar acceptă că libertatea tb însoţită de sentimentul
responsabilităţii sau, toţi oamenii pot face ceea ce lor le place, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii
egale a celorlalţi. Instituţiile juridice ca componente importante ale organismului social au nevoie de
permanentă adaptare şi perfecţionare pt a putea fi soluţionat fiecare caz concret, adaptarea societăţii la
mediul natural şi supravieţuirea societăţii însăşi.

26.Şcoala pozitivistă a dreptului.


Curentul pozitivist în drept este legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, în prim planul cunoaşterii fiind
situate nu ideile pure ci faptele, experienţa, practica. Unul din fondatorii acestei şcoli este francezul Auguste
Comte care considera faza pozitivistă ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi
cea metafizică. Comte compară aceste stări cu vîrstele omului: copilărie, adolescenţă şi maturitate.
Starea teologică este acea în care oamenii explică fenomenele naturii prin cauze supranaturale, prin
intervenţiile zeilor, prin miracole. Starea teologică corespunde copilăriei, căci, după Comte, copilul este un
mic teolog, cum teologul este un copil mare.
Starea metafizică (filosofică) are menirea de a asigura tranziţia spiritului uman de la teologie la ştiinţă.
Incapabilă să construiască ceva, metafizica se limitează la a pregăti terenul, suprimînd teologia fără a pune
ceva în loc. Această stare este perioada de adolescenţă a omenirii, stare incertă şi trecătoare.
Starea pozitivă reprezintă regimul definitiv al raţiunii umane şi se caracterizează prin tendinţa de a
înlocui absolutul cu relativul. Este vîrsta maturităţii omenirii, este vremea ştiinţei pozitive care descrie
realitatea – nu cred, decît ceea ce văd. Termenul pozitiv semnifică în acelaşi timp utilul în opoziţie cu
inutilul, certul în opoziţie cu indecisul, precisul în opoziţie cu vagul şi relativul în opoziţie cu absolutul –
totul este relativ; iată singurul lucru absolut.
Şcoala pozitivistă în drept respinge orice idei de drept natural şi încearcă de a orienta cunoaşterea
juridică exclusiv spre relaţiile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc. În natură nu există drept,
în natură există fapte. Termenul de pozitivism în filosofia dreptului nu are o semnificaţie unică, general
acceptabilă, el determinînd un şir de curente filosofice.
Pozitivismul analitic. Orice drept este drept pozitiv, în afara acestuia neexistînd altul. Dreptul este o
creaţie a statului, a cărei autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii.
Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare. Dreptul este norma impusă pt a fi guvernată o fiinţă
inteligentă de către o altă fiinţă inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul pozitiv se caracterizează
prin patru elemente: ordin, sancţiune, îndatorire şi suveranitate. Dreptul depinde de constrîngere, iar
constrîngerea constituie monopolul statului.

28.Concepţia juridică a curentului utilitarist


Utilitarismul juridic reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din sec.
XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, Jeremy Bentham apreciază că natura a plasat omul sub imperiul
plăcerii şi al suferinţei şi anume aceste sentimente eterne şi irezistibile tb să facă obiectul studiilor
legiuitorului. Dreptul tb să slujească utilitatea, iar utilul corespunde plăcerii. Unicul scop la vieţii este
plăcerea înţeleasă în sens materialist, ca satisfacţie şi avantaj personal. Plăcerea şi suferinţa înlocuiesc
noţiunile de dreptate şi nedreptate, moralitate şi imoralitate. Dreptul, justiţia, frumuseţea nu sînt decît
cuvinte prin care se traduce ideea de utilitate. Bine este ceea ce produce plăcere, iar morala este calculul
plăcerilor.
Însă, nimeni nu poate fi fericit în mijlocul unei mulţimi de nefericiţi. Pe de altă parte egoismul propriu
determină aceeaşi atitudine şi din partea celorlalţi. Scopul suprem nu mai este plăcerea individului, ci cea
mai mare fericire a celui mai mare număr de indivizi. Regula fundamentală a lui Bentham este „în
repartizarea plăcerilor nici un om nu tb să fie exclus, şi fiecare tb să conteze drept un om”. Astfel, scopul
final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pt cat mai multi de oameni.
John Stuart Mill crede că utilitatea este fondată pe toate interesele permanente ale omului ca fiinţă
progresivă. El stabileşte o ierarhie a intereselor, demnitatea reprezentând valoarea supremă a plăcerii, el
încearcă o sinteză între dreptate şi utilitate relevînd subordonarea interesului individual faţă de cel general,
realizabilă prin organizare socială, sancţiune şi educaţie.

29.Concepţia juridică a curentului sociologic


Școala sociologică. Acest curent este corelat cu alte şcoli. Astfel, ca şi şcoala istorică a dreptului,
acesta studiază dreptul în evoluţia sa, în schimbările succesive şi le leagă de schimbările pe care le suferă
însăsi societatea. Ca şi şcoala utilitară, pozitivismul sociologic vede in instituţii mijloace de a da satisfacţie
interesului social. Ideea de bază lansată de Ehrlich este că centrul de greutate al evoluţiei dreptului tb căutat
în societatea însăşi. Aceasta duce la instituirea sociologiei dreptului cu un statut ştiinţific propriu cu un
obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura,
dinamica şi funcţionalitatea sa.
Ceea ce este caracteristic şcolii sociologice este efortul pt a da moralei un fundament ştiinţific – de a
integra ştiinţa socială în sistemul general al ştiinţelor naturale. Şcoala sociologică recurge la metoda care
constă în a studia faptele sociale în ele însele, în a le constata şi în a căuta să le explice, pt încercarea
cunoaşterii a tuturor condiţiilor vieţii în comun.
Dreptul rezultă din intervenţia exercitată de societate, în propriul său interes, intervenţie destinată să facă
să înceteze sau să prevină conflictele, este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora fiecare grup se apără
împotriva tulburărilor stîrnite de anumiţi membri ai săi sau împotriva ostilităţilor altor grupe. Societatea
intervine pt a se apăra, pt a asigura conservarea sau dezvoltarea sa, prevalînd interesul social. August Comte
consideră că, la propriu vorbind, nu are drepturi, el nu are decît îndatoriri. „Nimeni nu posedă un alt drept
decît acela de a-şi face întotdeauna datoria sa”. Societatea singură are toate drepturile, iar faţă de ea
individul nu are decît îndatoriri.

30.Pragmatismul în drept
Pragmatismul consideră că valoare unei doctrine se determină prin efectele, reiese în opinia
majorităţii autorilor din realismul juridic american şi realismul juridic scandinav.
Realismul juridic american. Fondatorii sînt Gray, Franck şi Holmes. Pt aceştia ceea ce contează cu
adevărat în drept nu sînt propoziţiile normative, conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale,
modul real în care se soluţionează litigiile. Această acţiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod
raţional, de către judecători sau şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce revine dreptului. Ceea ce fac
aceste persoane oficiale în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.
Holmes consideră că în drept factorul logic nu este unic. O importanţă deosebită o au factorii nonlogici:
interese, emoţii, mediul social, personalitatea judecătorului etc. Aceasta se întîmplă deoarece dreptul ca şi
societatea este într-un flux permanent, dar dreptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă repede în jurul
lui, fapt pt care unele legi se pot rupe de viaţă. Ca consecinţă, pt a pune în concordanţă dreptul cu
transformările sociale tb să se acorde un rol discreţionar instanţelor judecătoreşti. Fiecare caz este unic şi
cere soluţii creatoare, netutelate de autoritatea tradiţională a dreptului. În această viziune judecătorul este
înţelept şi creator, cu o percepţie clară şi calmă.
Franck – Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit de valoare. Principiile,
normele, conceptele pot constitui dreptul doar pt jurişti, dar nu pt restul omenirii. Pt omul simplu, dreptul
înseamnă ceea ce au hotărît şi vor hotărî instanţele, dar nu pure şi vagi generalizări.
Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi are ca
reprezentanţi pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Realismul scandinav se pronunţă
împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva decît viaţa
însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi
grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o
societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul în care legea se aplică în concret.
Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci
în raport de necesităţile sociale care se schimbă în funcţie de moment, ţări şi împrejurări.