Sunteți pe pagina 1din 12

UNIUNEA EUROPEANĂ - DE LA IDEE LA

REALITATE

1 ORIGINEA IDEII DE UNIUNE EUROPEANĂ

Proces istoric obiectiv nou, specific epocii contemporane postbelice, integrarea


îmbrăţişează aproape toate laturile şi compartimentele vieţii reale. Întinderea ei în timp şi în spaţiu,
complexitatea şi evoluţia sinuoasă, dar viguroasă şi, după câte se pare, ireversibilă, obligă la o
tratare sistemică şi procesuală, strânsă şi riguroasă.
Noţiunea de "integrare" provine din latinescul integro, integrare, respectiv integratio, care
înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii
unui întreg, a restabili, a întregi, în această situaţie elementele constitutive devenind părţi
integrante1.
Larousse Dictionnaire defineşte integrarea ca intrare într-un ansamblu, iar Dictionnaire
des sciences economiques subliniază că integrarea evocă într-o manieră generală, fie încorporarea
unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la o stare conştientă.
Analiza integrării, în general, a integrării europene, în particular, sub cele două unghiuri
de vedere - structural şi geo-spaţial, chiar dacă este făcută din perspectivă filosofică sistemică, nu
este satisfacator realizată dacă nu e dublată şi de cea procesuală.
Două curente de gândire şi de acţiune politică, individuală şi colectivă, au dominat
Europa: unul de confruntare şi altul de unire. Primul s-a manifestat tot timpul, mai viguros şi
mai nefast pentru omenire şi umanitate. Al doilea, de aceeaşi vechime ca primul, a început timid şi,
doar în anumite perioade, s-a remarcat mai mult. Paradoxal, ideea şi tendinţa de unire a diferitelor
comunităţi şi state europene s-au făcut mai din plin simţite după confruntări violente şi războaie
pustiitoare.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial ţările europene, în preocupările lor de refacere
şi modernizare a economiilor, vedeau în Europa unită o soluţie pentru ieşirea din haos şi asigurarea

1
Emilian M. Dobrescu Integrare economică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 11
~1~
progresului. Multe personalităţi politice considerau cooperarea statelor europene ca fiind calea ce
să conducă la evitarea unor noi războaie între aceste ţări şi la asigurarea progresului lor economico-
social rapid. În discursul din 19 septembrie 1946 de la Universitatea din Zurich. Winston Churchill
vorbea de "începuturile Europei" pe baza reconcilierilor care trebuiau să aibă loc între
Germania şi Franţa.
Iniţiativele lui Altiero Spinelli şi Jean Monnet vor reprezenta materializarea ideii unei
organizaţii continentale capabile să depăşească antagonismele naţionale, care să orienteze ţările
europene spre procesul de integrare comunitară ce vizează domenii precum piaţa internă,
moneda, coeziunea economică şi socială, politica externă şi securitatea.

2 . PLANUL MARSHALL

Sunt mulţi oameni politici care consideră că cel mai mare avans politic şi economic al
SUA de după 1823, când s-a proclamat "doctrina Monroe" ("America pentru americani"), a avut
loc în 1947, prin Planul Marshall. Timp de 4 ani, această vastă operaţiune politică şi economică
a antrenat schimbări radicale în Europa Occidentală, consolidând în manieră spectaculoasă
poziţia SUA ca primă putere mondială. Totodată, acest plan a pus bazele unui sistem de cooperare
economică ce va fi originea primelor proiecte de integrare europeană.
Istoria planului Marshall începe, în fapt, în după amiaza zilei de 21 februarie 1947, când, la
Secretariatul de Stat din Washington, s-a primit un apel telefonic de la Ambasada Britanică prin care
se anunţa suspendarea ajutorului militar pentru Grecia şi Turcia din partea guvernului laburist al lui
Clement Atlee.
Drept urmare, răspunsul SUA la cererea britanică de a interveni în ajutorarea Greciei şi
Turciei, nu se putea lăsa aşteptat. La 12 martie 1947 succesorul lui Roosevelt la Casa Albă s-a
adresat sesiunii comune a Congresului SUA, menţionând noua politică externă a ţării sale orientată în
direcţia "sprijinirii popoarelor libere care rezistau intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau
prin presiuni externe”.2
În discursul său, Truman cerea autorizaţia de a acorda 400 milioane de dolari în ajutorul
Greciei şi Turciei, precum şi permisiunea de a trimite efective civile şi militare în aceste două ţări
şi de a primi în SUA personal grec şi turc pentru pregatirea sa. Proiectul lui Truman, pe care Congresul
2
Ion Ignat Uniunea Europeană - De la Piaţa Comună la moneda unică,Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p.16
~2~
1-a instrumentat în mod prompt, avea un obiectiv politic direct: "a manifesta o atitudine fermă a
Washingtonuhii faţă de Moscova", în momentul în care în capitala sovietică se desfăşura
Conferinţa miniştrilor afacerilor externe din ţările aliate în al doilea război mondial. Iniţiată
cu două zile înainte, la 10 martie 1947, Conferinţa de la Moscova (ce se va finaliza abia la 24
aprilie 1947) a scos în evidenţă faptul că între interesele URSS nu figura drept obiectiv prioritar
acela de a favoriza o rapidă reconstrucţie în Europa Occidentală.
În faţa acestei atitudini, Marshall a luat în consideraţie posibilitatea de a extinde
Doctrina Truman la toată Europa Occidentală. Durata lungă a Conferinţei i-a permis numeroase
contacte cu reprezentanţii celorlalte ţări, în primul rând, cu cei ai celor vest-europene. La întoarcerea
sa la Washington era convins că, dacă SUA nu o ajută, inevitabil toată Europa dorea să intre în sfera
de interese sovietice.
Însa, în pregătirea a ceea ce se va numi Planul Marshall, un rol important 1-a avut şi
subsecretarul de stat Dean Acheson, care la 11 martie 1947, a luat iniţiativa de a constitui un Comitet
tripartit al departamentelor de stat, de război şi al marinei, pentru ca într-un interval de trei
săptămâni să pregătească o informare preliminară asupra urgenţelor ţărilor din Europa
Occidentală şi, prin aceasta, asupra ajutorului economico-financiar, tehnic şi militar pe care SUA
trebuie să-1 acorde respectivelor ţări. Rezultatul acestor studii a servit la pregătirea Planului
Marshall. Concluzia era destul de clară. Pentru a ieşi din dificultăţile cu care se confrunta, Europa
necesita o transfuzie nord-americană de cel puţin 5.000 milioane de dolari, în mai mulţi ani
consecutivi.
Momentul de debut al Planului Marshall poate fi considerat a fi discursul din 5 iunie 1947
de la Universitatea Harvard a secretarului de stat american - generalul George Marshall - invitat
pentru decernarea titlului de Doctor Honoris Causa, care a anunţat public hotărârea sa de a acorda
europenilor un ajutor, în cea mai mare parte nerambursabil, însoţit şi de evitarea suprasolicitărilor şi a
dublelor impuneri.3
Receptând oferta, ţările europene s-au întrunit imediat la Paris, în perioada 27 iunie - 2 iulie
1947, pentru a pune la punct detaliile tehnice ale ajutorului. URSS a fost reprezentată la această
conferinţă doar pentru a refuza participarea sa şi a celorlalte ţări central şi est-europene la
Planul Marshall. Conferinţă de la Paris a hotărât crearea unui Comitet European de Cooperare
Economică, însărcinat cu aproximarea necesităţilor europene de import din zona dolarului.
Raportul întocmit de şase ţări europene care au acceptat ajutorul american a fost prezentat şi aprobat
la Conferinţă din 22 septembrie 1947. Totalul necesităţilor se ridica la 22 miliarde de dolari
pentru perioada 1946-1954, adică 15% din bugetul american sau 3% din venitul naţional al
3
Vasile C. Nechita Integrarea Europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p.58-59
~3~
SUA.
Pentru a obţine aprobarea Congresului, guvernul a pus accent pe o idee extrem de simplă şi de
eficace, o motivaţie politică sigură de reuşită, şi anume: "comunismul s-a dezvoltat din cauza
mizeriei, trebuie deci să facem să dispară mizeria în Europa pentru a opri înaintarea
comunismului".
Planul Mashall a fost aprobat, la data de 3 aprilie 1948, când preşedintele Truman a
semnat Legea Asistentei Externe (Foreign Assistance Act), prin care se sprijină Programul de
Recuperare Europeană. Astfel, s-a iniţiat oficial Planul Marshall, care, tot oficial, se va termina
la 30 septembrie 1951, ziua când s-a declarat dizolvarea Administraţiei de Cooperare Economică
(ECA), ce fusese o agenţie federală a SUA creată pentru "Foreign Assistance Act" în
vederea organizării ajutorului.
La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutive a Organizaţiei Europene
de Cooperare Economică, cu rol de agenţie europeană a Planului Marshall, de unde vor pleca
viitoarele iniţiative de cooperare şi integrare europeană. SUA era interesată în ajutorarea Europei din
doua motive esenţiale:
- În primul rând, în faţa ameninţării cu recesiunea propriei economii, se impunea
restabilirea unui nivel de activitate economică cât mai ridicat posibil în Europa. Aceasta urma să
antreneze o cerere mai mare de mărfuri nord-americane. Din acest motiv, la scară
internaţională, SUA s-a decis să se meargă pe o politică keynesistă de "a întreţine pompa de
benzină" prin promovarea recuperării europene pe baza creditelor şi donaţiilor, până ce activitatea
sa se va normaliza, putând să se menţină fără nevoia unui sprijin extern.
- Al doilea argument al SUA nu a fost mai puţin evident, nici mai puţin important. În
parte, deja ne-am referit la el: avansurile electorale social-comuniste în Franţa şi Italia, procesul
de naţionalizare laburist din Marea Britanie făceau tot mai dificilă menţinerea sistemului
economiei de piaţă în această parte a Europei.
Membrii fondatori ai Organizaţiei Europene de Cooperare Economică au fost iniţial
16 ţări europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Turcia, la care s-au mai adăugat R.F.
Germana şi Spania.
În plus, SUA şi Canada au fost admise ca membrii asociaţi, iar Iugoslavia cu statut de
observator. Ajutorul american nu a fost acceptat de ţările central şi est europene. În 1949,
şapte ţări din Estul Europei - Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Romania, Polonia,
Cehoslovacia şi Germania Democrata4- au semnat acordul de înfiinţare a Consiliului de Ajutor
4
Emilian M. Dobrescu, Op. Cit., p.45-46
~4~
Economic Reciproc.
În aplicarea şi consecinţele planului Marshall trebuie să distingem două aspecte
diferite:
- ajutorul economic în sine;
- consecinţele asupra cooperării şi integrării intraeuropene.
Una din trasărurile mai importante ale Planului a fost incidenţa sa asupra cooperării
intraeuropene. În acest sens, Convenţia de Constituire a Organizaţiei Europene de Cooperare
Economică a fost ceva mai mult decât un acord pentru distribuirea ajutorului Marshall.
În ceea ce priveşte consecinţele ajutorului american, în general, ale Planului Marshall, în
special, asupra pregătirii condiţiilor integrării vest-europene, consemnăm aprecierea lui Paul Hoffman
- Şeful Administraţiei de Cooperare Economică. Două sarcini au de înfruntat Europa şi
Administraţia de Cooperare Economică în timpul celei de-a doua jumătăţi a planului Marshall.
Europa tinde să echilibreze necesiăaţile şi resursele sale în dolari, fapt ce implică o creştere a
exporturilor precum şi o creştere a inflaţiei. Dar complimentul acestei sarcini nu va fi mai
puţin semniflcativ dacă se obţine o economie în Europa Occidentală prin intermediul
integrării economice5.
În principal, integrarea presupune formarea unei mari pieţe unice din care să dispară
restricţiile la circulaţia mărfurilor şi obstacolele monetare la efectuarea plăţilor.
Pentru multi economişti şi oameni politici, Planul Marshall a avut consecinţe importante
pentru fizionomia ulterioară a Europei. Aşa cum recunoştea Jean Monnet, numit şi "tatăl
Europei", întrucât a fost principalul inspirator al politicii de integrare europeană, "de la planul
Marshall sprijinul american pentru unirea Europei niciodată nu s-a diminuat, având valoarea
cea mai mare în acţiunea ce a condus la ceea ce am ajuns în Unificarea Europei "6.

3. TRATATUL DE LA ROMA

5
Ion Ignat Uniunea Europeană-De la Piaţa Comună la moneda unică,Editura Economică, Iaşi, 2002, p.19
6
Idem p.20

~5~
Încurajate de succesele înregistrate în refacerea şi relansarea economiilor naţionale şi in

extinderea, diversificarea şi eficientizarea schimburilor comerciale, în cadrul Comunităţii Europene

Carbunelui si Otelului (CECO),Comunităţii Europene a Energiei Atomice ( EURATOM) şi

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) şi dorind să valorifice şi să amplifice experienţa

comunitară dobândită, ţările vest-europene s-au angajat înca din 1956 să relanseze procesul de

integrare. Mai întâi, s-au întâlnit miniştrii de externe ai "celor şase ", pentru a negocia un tratat

de extindere a principiilor, instituţiilor şi mecanismelor integrării de la nivel sectorial la nivelul

economiilor naţionale pe ansamblu.Negocierile şi pregatirile pentru trecerea la noua etapă de

integrare s-au materializat în Tratatul de la Roma, semnat de "cei şase " în ziua de 27 martie

1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.


Momentul a fost pe drept cuvânt istoric, întrucât a consfinţit sfârşitul etapelor
premergătoare şi al formelor incipiente de pregătire a integrării şi debutul extinderii şi consolidării ei
intr-un thunghi comunitar. CEE, CECO şi EURATOM şi în trei etape succesive: Uniunea
Vamală, Uniunea Economică şi Uniunea Politică. Tratatul de la Roma a pus bazele
Comunităţii Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM)7.
Acest tratat se prezintă ca o creaţie juridică fără echivalent, ca o adevarată Constituţie care
fixează cadrul instituţional comunitar, reglementează atribuţiile şi vrea să guverneze ansamblul
economiei comunitare. Comparaţia cu Constituţia se intemeiază şi pe realitatea că el a fost gândit şi
finalizat ca un "tratat cadru ", ce-şi propune şi realizează, pâna la urmă, definirea obiectivelor,
competenţelor şi procedurilor în termeni generali, rămânând ca precizările privind conţinutul
politicilor şi strategiilor economice să se facă ulterior8.
Fiind, esenţialmente, altceva decât formele preliminare de integrare la care ne-am referit
deja, realizând un salt calitativ pe linia extinderii structurale şi geo-spaţiale şi maturizării
conceptuale, instituţionale, decizionale şi în cele din urmă funcţionale, se întelege că si obiectivele
şi principiile CEE sunt în aceeasi măsură, diferite.
Concret, principalele obiective înscrise în articolul 2 au fost:
1. Instituirea unei Uniuni Vamale si Tarifare si a unei politic! comerciale

7
Vasile C. Nechita, Op. Cit., p.69
8
Ion Ignat, Op. Cit., p.37

~6~
comune;
2. Înlăturarea obstacolelor din calea circulaţiei libere a bunurilor, serviciilor,
persoanelor şi capitalurilor;
3. Controlul situaţiilor care blochează concurenţa;
4. Coordonarea politicilor economice ale statelor membre;
5. Apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării Pieţei Comune;
6. Instaurarea politicii comune în agricultură şi transporturi;
7. Crearea a doi poli de finanţare Fondul Social European şi Banca Europeană de
Investiţii;
8. Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări care, în 1956, mai erau încă imperiile
coloniale ale Belgiei, Franţei şi Ţărilor de Jos;
9. Promovarea unei dezvoltări armonioase ale activităţilor economice în ansamblul
Comunităţii;
10. Asigurarea unei expansiuni continue şi echilibrate, a unei stabilităţi crescânde,
a unei relative accelerări a nivelului de viaţă şi a relaţiilor mai largi între ţările
membre.
Se poate constata, astfel, că CEE este privită, sub acest aspect fundamental, mult mai mult
decât o zonă de cooperare economică şi de liber schimb. Obiectiv strategic pe care ea şi-l propune
este depăşirea acestui stadiu pregătitor. Pe lângă circulaţia liberă a bunurilor şi serviciilor
industriale (şi nici aceasta în totalitate), preconizează extinderea liberului schimb la toate bunurile
şi serviciile, inclusiv cele agricole, libera circulaţie a persoanelor şi a capitalurilor, pe scurt, crearea
unei Uniuni Vamale şi apoi a Pieţei Comune, a Uniunii Economice şi, în final, a Uniunii Politice.
Walter Hallstein, preşedintele Comisiei Comunităţii Europene între 1957-1967, reflectând
asupra acestui proces, stabilea o asemănare destul de expresivă: "CEE este un fel de proiectil
paşnic orientat în trei etape: prima etapă este uniunea vamală, a doua, uniunea economică şi a
treia, uniunea politică”9.
Prin urmare, Tratatul de la Roma imprimă integrării un nou curs ascendent, mult mai amplu
şi mai dinamic: de la cooperare economică interguvernamentală şi liber schimb limitat, la integrare
propriu-zisă, de tip confederal, supranaţional, infăptuită şi guvernată de un sistem instituţional şi de
politici comunitare originale.
Proiectul CEE aprobat prin Tratatul de la Roma are, în structura sa, trei poli de rezistenţă:
obiectivele, principiile si instituţiile. La asigurarea rezistenţei şi durabilităţii în timp a
construcţiei, fiecare în parte vine cu contribuţia sa. De aceea, obiectivele principale şi instituţiile noii
9
Idem, p.38
~7~
arhitecturi europene comunitare trebuie să fie privite şi analizate în legatură şi interdependenţa lor
organică.

4. PLANUL WERNER

- primul plan de cooperare monetară europeană

Încă din 1959, Adunarea Parlamentară, precursoarea Parlamentului European, se declară


favorabilă implementării unui sistem comun de rezerve însărcinat cu controlul monetar. Printre
numeroasele proiecte se află şi cele ale Comisiei: primul plan Barre din 12 februarie 1969 şi cel
de-al doilea plan Barre din 4 martie 1970.
Planul Barre din 1969 avea ca obiectiv dezvoltarea cooperării la nivelul politicilor
economice şi stimularea solidarităţii monetare. Cooperarea economică trebuia să se bazeze pe
progresul convergenţe politicilor economice pe termen mediu şi concentrarea celor pe termen scurt.
Pe plan monetar şi financiar, cooperarea se aşeză pe baza unui mecanism comunitar cu
două componente: pe termen scurt, fiecare membru punea la dispoziţia celorlalţi un anume volum al
rezervelor până la limita îndatorării; pe termen mediu, o coordonare pe plan financiar era posibilă. În
ciuda prudenţei sale, acest plan a suscitat reacţii divergente. Ţările cu o monedă slabă erau sensibile la
aspectul proiectului legat de solidaritate, în timp ce ţările cu monedă puternică deja se temeau că
vor trebui să finanţeze consecinţele slăbiciunii celorlalţi.
Planul Barre din martie 1970 a luat act de reajustările monetare din 1969. Ştiind că acea
coeziune comunitară nu poate fi realizată doar prin simpla cooperare, interesele comune pot prevala
intereselor naţionale numai prin recurgerea la o serie de politici comune.
Un moment important al evoluţiei procesului de integrare vest-europeana îl reprezintă
anul 1968, când primul ministru luxemburghez, Pierre Werner, a propus un plan de acţiune care
viza trecerea la cursuri de schimb fixe între ţările CEE, o unitate de cont europeană şi crearea
unui Fond Monetar European. Elementele esenţiale ale acestuia au fost reluate la întalnirea la
nivel înalt din decembrie 1969 ţinută la Haga, când s-a lansat ideea unei uniuni monetare şi
economice europene.
Aceasta propunea două etape: a) o prima etapă tranzitorie, de 10 ani, care să aibă ca
obiective principale armonizarea politicilor economice pe termen scurt şi definirea comună a
obiectivelor pe termen mediului; b) o a doua etapă, în care să se creeze un fond de rezervă
~8~
european la care ţările europene vor transfera rezervele lor comunitare.
Conform raportului remis în octombrie 1970, Uniunea Economică si Monetară implică
convertibilitatea monedelor, eliminarea marjelor de fluctuatie a ratelor de schimb, fixitatea
paritatilor si preferinta pentru o moneda unica. Uniunea reclama o autoritate monetara centrala,
politici monetare si bugetare coordonate. Chestiunea transferului de competente de la nivel
naţional la cel comunitar nu este neglijată, precizându-se, chiar, transformările instituţionale
necesare.
Textul propune o trecere la UEM în mai multe etape: o primă etapă de coordonare a politicilor
economice şi sociale, care va conduce la instaurarea unui Fond European de Cooperare Monetară
(FECOM). În sfârşit, un sistem comunitar al băncilor centrale şi o unitate de cont vor fi instalate în
ultima fază.
Deşi toate ţările au fost de acord cu obiectivele unei astfel de Uniuni, au apărut divergenţe cu
privire la etapa tranzitorie. Astfel, s-au detaşat două mari grupe de ţări: a) aşa-numitele ţări
economiste, reprezentate de Germania şi Olanda, care se temeau că vor trebui să finanţeze ţările
cu deficite; b) aşa-numitele ţări monetariste, reprezentate de Belgia, Franţa Luxemburg, care
susţineau că programul de integrare europeană trebuia să impună suficientă presiune asupra
guvernelor pentru a coordona politicile lor economice.
Prima etapă este atât economică, cât şi monetară. Din punct de vedere economic,
Consiliul decide întărirea coordonării politicilor economice pe termen scurt, accelerarea
liberalizării circulaţiei serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. De asemenea, nu se neglijează
problemele regionale şi structurale.
Din punct de vedere monetar, poziţiile comune în relaţiile cu exteriorul trabuiau
regândite, iar consultările trebuiau să devină mai intense. Ecartul la un moment dat dintre
monedele europene, fixat de acordurile monetare europene la 1,5%, este coborât la 1,2%. În
plus, era programată realizarea unui raport, până la 1 iulie 1972, de către Comitetul monetar si
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale privind organizarea, funcţiile şi statutul Fondului European
de Cooperare Monetară.
Cooperarea în domeniul monetar progresează începând din 1969, deoarece deficitul
balanţei de plăţi americane devine îngrijorător prin persistenţă, iar Franţa, odata cu alegerea lui
Georges Pompidou în funcţia de preşedinte, dezvolta o politică de apropiere mai pragmatică de
chestiunile monetare internaţionale.

~9~
5. UNIUNEA VAMALĂ

Caracteristicile unei uniuni vamale constau în: eliminarea tuturor taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative, precum şi aplicarea unui tarif vamal extern comun în raport cu ţările neparticipante la
uniune.
Pornind de la ideea că în jurul Uniunii Vamale se vor putea articula şi celelalte politici
economice stabilite prin Tratatul de la Roma, pentru fondatorii CEE aceasta a fost considerată drept o
premisă esenţială a procesului de integrare a economiilor ţărilor vest-europene10.
Economiştii Viner şi Meade au arătat, în anii ’50, că o Uniune Vamală are două
efecte.Primul este “o deturnare a traficului”: schimburile care existau înainte de crearea
uniunii între membrii săi şi restul lumii dispar.Al doilea efect este “o creare de trafic”: liberul
schimb şi TEC-ul creează pentru membri o stimulare la schimb între ei.Uniunea Vamală se
apropie cu atât mai mult de liberul schimb, cu cât deturnarea de trafic(care se măsoară ca
sumă a pierderilor impuse restului lumii) este slabă în comparaţie cu crearea de trafic (care se
masoara ca sumă a caştigurilor pe care le realizează membrii uniunii)11.
Obiectivul principal al Uniunii Vamale a fost libera circulaţie a mărfurilor între ţările
membre , prin eliminarea obstacolelor tarifare intracomunitare şi a celorlalte restricţii
comerciale şi prin practicarea, în relaţiile cu ţările terţe, a unui tarif vamal extern comun,
rezultat din fuzionarea tarifelor vamale ale statelor membre.
Uniunea Tarifară constituie prima etapă în procesul de realizare a Uniunii
Vamale.Negociatorii Tratatului de la Roma au fixat o perioadă minimă de 12 ani( cu
posibilitatea extinderii la 15 ani) pentru a se realiza dezarmarea tarifară.Această perioadă la
randul ei este împarţită în trei etape de câte 4 ani fiecare (1958-1970).Pentru prima etapă s-a
prevăzut o reducere cu 30% a drepturilor de vamă, pentru cea de-a doua tot 30%, iar restul
pentru a treia, în aşa fel încât la finele perioadei de tranziţie(1970) drepturile vamale ale celor
patru zone (Franţa, Italia, Germania, Benelux) să fie deplin aliniate la tariful vamal comun.
În virtutea “clauzei de accelerare”, ultima aliniere a tarifelor celor patru zone la tariful
vamal comun a avut loc la 1 iulie 1968;deci cu 2 ani mai devreme12.

10
Ion Ignat, Op. Cit.,p.40
11
Bertrand Cammelins, Europa economică, Ed. Institutului European, 1998, p.14
12
Vasile C. Nechita, Op. Cit., p.73-74
~ 10 ~
Tratatul de la Roma a mai prevăzut că, o dată cu instituirea tarifului vamal comun, să
se armonizeze ţi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de către
toate acestea.
Tariful vamal extern comun al CEE a fost pentru prima dată aprobat în cadrul
negocierilor internaţionale din 1962 din numita Rundă Dillon a GATT. Ca o consecinţă a
acestor negocieri din cadrul celei de a Va Conferinţe tarifare a GATT, tariful vamal extern
comun al CEE a fost stabilit cu o protecţie medie de 11,7% ad volarem,s-a redus cu 17,8%
tariful SUA şi cu 18% cel al Marii Britanii.Ca urmare a următoarelor negocieri comerciale
internaţionale, din cadrul rundei Kennedy (1964-1967) şi al rundei Tokyo(1973-1979), CEE
şi-a redus protecţia sa faţă de ţările terţe.Prin concesiile tarifare negociate în runda Tokyo,
nivelul de ansamblu al tarifelor vamale aplicabile la produse industriale între principalele ţări
dezvoltate s-a redus în mod considerabil13.
Mecanismul prevăzut în Tratatul de la Roma pentru eliminarea restricţiilor cantitative
intracomunitare a fost, în principal, analog cu cel prezentat pentru dezarmarea tarifară.Statele
membre ale CEE trebuiau să se abţină, pe durata tranziţiei, să introducă între ele noi restricţii
cantitative.De asemenea problemele legate de restricţiile cantitative şi cele administrative
apărute prin cele trei lărgiri successive ale CEE au fost rezolvate în perioade tranzitorii
distincte.
Funcţionarea eficientă a Uniunii Vamale a impus, pe lângă eliminarea taxelor vamale,
punerea în aplicare a unui tarif vamal comun extern, suprimarea celorlalte restricţii comerciale
din cadrul zonei respective şi apropierea reglementărilor naţionale cu caracter legislativ sau
administrativ din ţările membre.
Întârziat, procesul edificării integrale şi depline a Uniunii Vamale a fost, în cele din
urmă, încheiat, ceea ce a făcut, din această primă structură comunitară, inter şi supra
naţională, un soclu şi un propulsator pentru construcţia europeană de mai târziu14.

13
Ion Ignat, Op.Cit., p.41
14
Vasile C. Nechita, Op. Cit., p.78

~ 11 ~
BIBLIOGRAFIE

1.Emilian M. Dobrescu –Integrare economica , Ed.All Beck , Bucuresti , 2001

2.Ion Ignat –Uniunea Europeana-De la Piata Comuna la moneda unica , Ed.economica ,

Bucuresti , 2002

3.Vasile C. Nechita – Integrarea Europeana , Ed Desteptarea , Bacau , 1996

4.Bertrand Cammelins –Europa economica , Ed.Institutului European , 1998

~ 12 ~